Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mintea
Mintea
1
O tălmăcire românească a Meditaţiilor metafizice se găseşte în Descartes
(1992).
2
minţii în lumea fizică. Gândul de a aşterne pe hârtie şirul de semne g, â,
n, d se poate lesne traduce într-o acţiune prin care instanţe ale acestor
litere apar fizic pe hârtie.
Argumentele lui Descartes sunt construite cu mare măiestrie, dar –
ca orice argumente filosofice – ele trebuie examinate prin comparaţie cu
posibile contraargumente. Concepţia lui Descartes cu privire la raportul
dintre corp şi minte este una dualistă. Una dintre replicile celebre primite de
către Descartes este cea a lui Gilbert Ryle.2
Ryle apelează şi el la un experiment gândit, menit să ilustreze ideea
de greşeală categorială. Pentru a sesiza condiţiile experimentului lui Ryle nu
trebuie să facem un efort de imaginaţie prea mare. Să ne închipuim doar că
un străin vizitează oraşul Oxford. El merge la biblioteca universităţii, vede
unde se află clădirile diverselor colegii, discută cu profesori de la
universitate. La un moment dat vrea însă să vadă Universitatea. Aici este
intervine observaţia-cheie în acest tip de argument: întrebarea străinului are o
presupoziţie falsă. Presupoziţia falsă este că o universitate face parte din
categoria obiectelor care pot fi văzute. Or, lucrurile nu stau aşa. Străinul
comite o greşeală categorială.
Tot aşa, a vorbi despre minte precum vorbim despre corp este o
greşeală categorială, după Ryle. În corpul meu bate o inimă. Nu are însă sens,
după Ryle, să spun că în mintea mea se află gânduri. Nu are sens, de
asemenea, să vorbim despre planuri de acţiune desfăşurate complet în
minte şi apoi transpuse în practică. Din această perspectivă, a spune că o
persoană are minte sau nu are minte ori că nu e în toate minţile este un
mod de a aprecia acţiunile respectivei persoane, nu un discurs despre un loc
aparte sau un proces distinct de corp şi procesele corporale. Aceasta este,
după Ryle, perspectiva limbajului obişnuit. Este şi punctul de plecare al
vindecării noastre de rătăcirile filosofice carteziene.
Dacă adoptăm unghiul de vedere al lui Ryle, trebuie atunci să fim
atenţi la faptul că nu putem vorbi despre o lume externă decât în sensul de
lume din afara corpului nostru. Nu există, în această concepţie, loc pentru o
lume externă în raport cu mintea, spiritul sau conştiinţa noastră, tot aşa cum
nu există nimic interior în raport cu mintea. Orice discurs care face apel la
distincţia interior/exterior în cazul minţii cade pradă unei erori categoriale.
Logica discursului constructiv al lui Ryle presupune însă, la rândul
ei, accentul pe o distincţie. De data aceasta este vorba însă de două tipuri de
cunoaştere. Pe de o parte este cunoaşterea încorporată în expresii de genul
ştiu că .... Această cunoaştere, dacă ne gândim puţin, nu ar fi suficientă
pentru a explica pe deplin mintea în sensul lui Ryle. Când adoptăm poziţia lui
Ryle, toată planificarea acţiunilor în minte, după cum am văzut, nu este
ceva real. Dacă în acest moment mă ridic de pe scaun şi ies pe uşă nu are sens
2
A se vedea Ryle (1970).
3
să caut cunoaşterea de care am nevoie pentru a întreprinde o astfel de acţiune
în expresii de tipul ştiu că .... Am nevoie de o cunoaştere practică. Aceasta,
spune Ryle, este cunoaşterea de tipul ştiu cum să .... Chiar dacă nu aş şti să
vă explic ceva în termeni de genul ştiu că ..., faptul de a şti cum să fac un
lucru sau altul ar fi suficient pentru a proba că am destulă minte ca să
întreprind acţiunea respectivă.
Am văzut astfel cum, la distanţă în timp, în secolul al XVII-lea,
respectiv în secolul al XX-lea, se conturează limpede doi poli opuşi în
problema raportului corp-minte. De asemenea, am văzut cum problemele
filosofice ale minţii dobândesc un statut distinct. În special, ar trebui să nu
confundăm poziţiile în această problemă cu cele din ceea ce am putea denumi
problema ontologică. Dintr-o perspectivă mai largă, noi putem vorbi despre
un spirit al unei epoci sau chiar al unei lumi în întregimea ei. Precede acest
spirit lumea sau epoca respectivă ca atare? Logic vorbind, răspunsurile sunt
independente: (1) spiritul precede lumea, iar mintea este independentă de
corp; (2) spiritul precede lumea, dar nu există o distincţie între minte şi corp;
(3) lumea precede spiritul, dar mintea este independentă de corp; (4) lumea
precede spiritul, iar mintea nu este altceva decât un aspect al corpului. De
asemenea, este perfect posibil să spunem că enunţuri de genul lumea
precede spiritul sunt lipsite de sens, dar să propunem un răspuns în problema
raportului corp-minte.
Când vorbim despre materialism trebuie să deosebim între
materialism în problema ontologică generală (conform căruia lumea
materială precede spiritul) şi materialism în problema corp-minte. Acesta, de
regulă, nu înseamnă altceva decât ideea că, sub o formă sau alta, mintea este
identică sau reductibilă la procese care au loc în creier. Aceasta ar fi poziţia
patru în lista de mai sus. În veacul al XX-lea, pozitivismul logic a respins
problema ontologică generală ca atare, dar a adoptat o variantă de
materialism în problema raportului corp-minte. Pentru pozitiviştii logici
aserţiunile de genul lumea materială precede spiritul sunt lipsite de sens. În
schimb ei au fost preocupaţi de reducerea enunţurilor ştiinţifice despre minte
la enunţuri/sisteme de enunţuri ale fizicii. De aceea, poziţia lor în problema
raportului corp-minte se numeşte fizicalism.
Poziţia filosofică notată mai sus cu cifra 3 poate să pară de
nesusţinut. Ea nu este însă imposibilă. Mintea poate fi concepută ca un sistem
de funcţii care pot fi implementate de către diverse sisteme materiale. În acest
sens, ea este independentă de suportul material. De asemenea, cineva poate să
susţină că mintea este rodul unui proces de evoluţie a materiei, dar că – pe o
anumită treaptă – mintea devine autonomă. Funcţiile sale pot fi transferate pe
diverse suporturi materiale şi chiar se poate opera o adaptare a acestor
suporturi materiale, pentru ca mintea să lucreze mai bine.
Materialismul a fost un curent extrem de important în filosofia
minţii în veacul al XX-lea. Dar, aşa cum am arătat mai sus, trebuie distins cu
4
grijă de materialismul întâlnit în ontologia generală. În filosofia minţii,
materialismul este o încercare de a arăta, în esenţă, că procesele minţii sunt,
de fapt, legate de procesele cerebrale.
Au existat, pe de altă parte, în secolul al XX-lea filosofii non-ma-
terialiste ale minţii. Una dintre poziţiile cele mai interesante este cea a lui
Karl R. Popper. Popper a dezvoltat o filosofie a minţii de factură
pluralist-interacţionistă.3 La Popper însă nu există doar două lumi, ci trei: o
lume fizică, o lume a minţilor şi o lume obiectivă a creaţiilor minţii umane.
Teoriile ştiinţifice, de pildă, fac parte dintre obiectele celei de a treia lumi.
Alte minţi
3
Pentru o expunere în limba română a acestei poziţii vezi Popper (1997).
5
În principiu, putem lua însă o decizie cu privire la existenţa altei minţi pe
baza acţiunilor observabile şi a capacităţilor, dispoziţiilor de acţiune pe care
le manifestă o persoană.
Identitatea persoanelor