Capitolul 7.

Transferul de căldură

7.1.Forme de transfer de căldură

Procesele naturale şi industriale au loc în majoritatea cazurilor cu schimb de căldură şi

de aceea este importantă cunoaşterea propagării şi transmiterii căldurii, studiul
fenomenelor termice şi variaţia lor în timp, determinarea relaţiilor cantitative de schimb
de căldură (ex. determinarea energiei termice maxime sau minime care poate fi
transmisă prin unitatea de suprafaţă sau a randamentului optim de utilizare a unor surse
de căldură).
Propagarea căldurii se realizează prin conducţie, convecţie şi radiaţie. Conducţia
termică reprezintă transportu1 direct al căldurii in interiorul aceluiaşi corp material, în
care există zone cu diferite temperaturi sau în corpuri diferite atunci când acestea se află
în contact şi între ele există o diferenţă de temperatură. Conducţia este specifică
corpurilor solide, fiind produsă prin difuzia electronilor liberi, iar la lichide şi gaze
intervenind numai în stratul limită datorită oscilaţiei moleculare.
Convecţia este o transmitere de căldură macroscopică specifică fluidelor în mişcare care
transportă energie termică din locul cu temperatură mai mare către locul cu temperatură
mai mică.
Radiaţia reprezintă modul de transmitere a căldurii sub forma de energie radiantă, care
intervine intre doua suprafeţe având temperaturi diferite, distanţate şi separate între ele
printr-un spaţiu care permite radiaţia (eventual vid). Transformarea energiei calorice in
energie radianta şi invers, este un fenomen intraatomic.

Fenomenele rea1e de transmitere a căldurii se fac prin toate cele trei moduri de
propagare, care au legi de transmitere diferite, dar de obicei unul din moduri este
dominant. Aceste fenomene sunt variabile în timp, fiind ireversibile, fiindcă diferenţa de
temperatură este finită şi nu poate fi considerată niciodată infinit mică. Temperatura
depinde de coordonate de spaţiu şi de timp. Dacă se consideră o porţiune de spaţiu
fiecare punct are asociat la un moment dat o valoare a temperaturii locale după o
repartizare oarecare, posibi1ă în spaţiu, creând un câmp de temperatură.
Ecuaţia de definiţie a câmpu1ui de temperatura se poate face în diferite sisteme de
coordonate , carteziene, cilindrice, sferice, vectoriale, este de forma : t = f(x,y,z,τ);
t=f(r,φ,z, τ ); t=f(r,φ,ψ, τ); t=f(r, τ ). Câmpul are de obicei valori diferite ale temperaturii
şi este continuu dacă la deplasări elementare corespund variaţii elementare ale
temperaturii. Daca variaţia tmperaturi1or are valori finite pentru deplasări
infinitezimale, atunci câmpu1 de temperatura este discontinuu. Locu1 geometric al
punctelor de temperatura egală se numeşte suprafaţă curba izotermă. Atunci când
temperatura variază in timp, câmpul de temperatura este variabil sau nestaţionar, iar
când temperatura este constantă câmpul de temperatură este permanent sau staţionar.
Dacă câmpu1ui de temperatură este staţionar atunci ecuaţia sa este t=f(x,y,z).De pe
suprafaţa izotermă se pot duce o infinitate de direcţii care se intersectează cu alte
suprafeţe izoterme de altă temperatură. Fiind date două suprafeţe izoterme de câmp t şi
t+∆t, direcţia pentru care variaţia de temperatură unitara este maximă este dată de
normala n, dusa la cele doua suprafeţe izoterme.

Fig.61.Direcţii de variaţie a temperaturii

În câmpu1 de temperatură se poate determina, într-un punct oarecare, un vector a cărui

direcţie este direcţia perpendicularei celei mai scurte între izoterme, pe care variaţia de
temperatură este maximă şi a cărui valoare absolută este egală cu valoarea variaţiei de
temperatură pe unitatea de lungime a acestui drum. Acest vector se numeşte gradient de
temperatură, iar sensul acestui vector este pozitiv în direcţia de creştere a temperaturii.
 ∆t  dt
gradt = lim ∆n→0   =
 ∆n  dn
Căldura transmisă în unitatea de timp se numeşte flux termic, acesta fiind o mărime
vectorială. Fluxul termic, în cazul regimului staţionar şi nestaţionar :
∆Q  ∆Q  dQ
Φ= = lim ∆τ →0  = [W ] în care Q reprezintă cantitatea de căldură transmisă în
∆τ  ∆τ  dτ
intervalul de timp ∆τ.
Dacă fluxul termic se împarte la suprafaţă se obţine densitatea fluxului termic sau
debitul de căldură propagat prin unitatea de suprafaţă normală pe direcţia lui:
∆Φ  ∆Q   W 
q= = 
∆A  ∆τ∆A   m 2 

7.2.Conducţia.Ecuaţia generală

Legea transmiterii căldurii prin conducţie, legea lui Fourier, exprimă proporţionalitatea
dintre densitatea fluxului termic şi căderea de temperatură (-grad t)
q = λ( -grad t) = -λ grad t

Sensul vectorului q este invers celui al gradientului, adică este acelaşi cu sensul căderii
de temperatura deoarece propagarea căldurii are loc in direcţia variaţiei maxime de
temperatura şi in sensu1 temperaturilor descrescătoare (conform celui de al doilea
principiu al termodinamicii).

Factorul de proporţionalitate din legea lui Fourier, se numeşte conductivitatea termicã

sau coeficient de conductibilitate termicã şi reprezintă căldura care se transmite în
unitate de timp, printr-o suprafaţă unitară, pentru o cădere de temperatură de un grad, pe
unitatea de lungime l.
q  ∆Q l   W m W 
λ= =  =
gradt  ∆τ∆A ∆t   m 2 K mK 
Coeficientu1 λ exprimă proprietatea corpuri1or de a conduce energia termică şi are
valori proprii pentru diferite materiale, depinzând de structură , densitate, umiditate şi
temperatură. Dintre materiale metalele şi aliajele lor au conductivitatea termică cea mai
mare (argint - 410 W/mK, cupru 395,aur 294,fier 45),cea mai mică materialele izolante
(lemn 0,093 W/mK, plută 0,05, poliuretan 0,05 ).
Ecuaţia generală a conducţiei termice se stabileşte prin separarea din corpul omogen şi
izotrop prin care are loc conducţia căldurii a unui paralelipiped elementar cu laturile
paralele cu axele de coordonate. Căldura pătrunsă pe direcţia x prin faţa ABCD care are
temperatura t în intervalul de timp dτ este:

∂t ∂t
dQ x′ = −λ dAdτ = −λ dydzdτ
∂x ∂x

Fig.62.Fluxul termic pe cele trei direcţii

Căldura eliberată din paralelipiped pe direcţia x în intervalul de timp dτ prin aria EFGH
este:

∂  ∂t  ∂t ∂ 2t
dQ x′′ = −λ  t + dx dydzdτ = −λ dydzdτ − λ 2 dxdydzdτ
∂x  ∂x  ∂x ∂x
Căldura reţinută în paralelipiped este
∂ 2t ∂ 2t
dQ x = d Q x′ − dQ x′′ = λ dxdydzd τ = λ dVdτ
∂x 2 ∂x 2
Pentru celelalte direcţii se pot scrie relaţiile analoge
∂ 2t ∂ 2t
dQ y == λ 2 dVdτ , dQ z == λ 2 dVdτ
∂y ∂z
Variaţia căldurii pe cele trei direcţii este
 ∂ 2t ∂ 2t ∂ 2t 
dQ = dQ x + dQ y + dQ z = λ  2 + 2 + 2  dVdτ
 ∂x ∂y ∂z 
Căldura transmisă elementului de volum produce o creştere a temperaturii elementului
de masă dm cu valoarea dt, iar
dt λ  ∂ 2t ∂ 2t ∂ 2t 
dt  ∂ 2t ∂ 2t ∂ 2t  =  2 + 2 + 2  = a∆t
dQ = dmc dτ = λ  2 + 2 + 2  dVdτ sau dτ cρ  ∂x ∂y ∂z 
dτ  ∂x ∂y ∂z 

λ
unde mărimea a este difuzivitatea termică a = exprimată prin m2/h, iar ∆t este
cρ
operatorul Laplace sau laplacianul.
Notă: semnul delta a fost îngroşat pentru a atrage atenţia asupra semnificaţiei sale, el nu
reprezintă în acest caz o diferenţă de temperatură, ci operatorul laplacian aplicat
temperaturii.
Dacă în interiorul paralelipipedului sunt surse de căldură punctiforme uniform
dt λ  ∂ 2 t ∂ 2 t ∂ 2 t  qv
=  + + +
repartizate în volum , ecuaţia lui Fourier devine dτ cρ  ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2  ρc unde qv

fluxul termic pe unitatea de volum a surselor interne.

7.2.1. Conducţia căldurii în regim staţionar

Regimul termic staţionar este caracterizat de densitatea fluxului termic constantă adică
se consideră că temperatura suprafeţelor izoterme ale corpurilor este constantă în timp
sau altfel spus cantitatea de căldură care intră în unitatea de suprafaţă trebuie să o şi

părăsească .
Se vor considera câteva cazuri clasice de conducţie pentru pereţi plani, cilindrici şi
sferici:
a) Peretele plan
Se consideră un perete plan paralel, infinit şi omogen de grosime δ având
conductivitatea termică λ constantă şi pe direcţia x perpendiculară pe planul peretelui
apare o variaţie de temperatură pe feţele peretelui cu valorile t1 şi t2.Acest câmp de
temperatură este unidirecţional ( numai după direcţia x ), iar legea lui Fourier se scrie:

Fig.63.Distribuţia câmpului de temperatură în

peretele plan
Prin integrare pentru x = 0, t = t1 şi pentru x = δ , t = t2
q=−
λ
(t2 − t1 ) = λ (t1 − t2 ) W2  sau q = (t1 δ− t2 )  W2 
δ δ m  m 
λ
δ
Raportul se numeşte rezistenţă termică conductivă a peretelui şi este o mărime
λ
analogă rezistenţei electrice.

Fiind dată densitatea fluxului termic q se calculează fluxul termic Ф

Căldura care se transmite prin perete în timpul τ este:

Temperatura t la distanţa x de la suprafaţa laterală a peretelui se obţine prin integrarea

expresiei densităţii de flux ;

Într-un perete plan omogen cu conductivitatea termică constantă temperatura are o

variaţie lineară descrescătoare cu grosimea peretelui.
Dacă peretele are mai multe straturi (n straturi ) de grosimi δi şi conductivităţi λi atunci
densitatea de flux termic sau fluxul termic unitar q este:
q=
(t1 − t2 )  W 
n δ i  m 2 
∑
i =1 λi
Fluxul termic total care trece prin suprafaţa peretelui A , are expresia Ф:
Φ = qA =
(t1 − t2 ) A [W]
n δi
∑
i =1 λi
 b)Perete cilindric
Se consideră un tub omogen de secţiune circulară constantă ,cu conductivitate termică
constantă şi lungime suficient de mare pentru ca temperatura să varieze numai radial.
Temperatura interioară a tubului cilindric este t1 iar cea exterioară t2 , cu t1>t2

Fig.64. Distribuţia câmpului de temperatură în peretele cilindric

Se consideră un inel imaginar în tub de grosime dr şi rază r limitat de două suprafeţe
izoterme cilindrice .În regim staţionar fluxul termic este constant şi are expresia dată de
legea lui Fourier :

dt dt
Φ = −qA= −λA = λ2πrl Cum conductivitatea termică şi fluxul termic sunt constante se
dr dr
separă variabilele şi se integrează pe contur pentru r = r1 t = t1 şi pentru r = r2 t = t2‚

Rezultă

Fluxul termic unitar linear Фl este fluxul termic transmis printr-un tub lung de 1 metru:
 (t1 −t2 ) (t1 −t2 )
Φl = =
R 1 d2
ln
2πλ d1

1 d
Rezistenţa termică conductivă a peretelui este R , R = .ln 2
2πλ d1
Densităţile fluxurilor termice pentru cele două suprafeţe ale tubului

Relaţiile de dependenţă dintre fluxul termic unitar linear şi densităţile de flux sunt date
de expresia:

Într-un perete cilindric omogen cu conductivitatea termică constantă temperatura are o

variaţie logaritmică cu grosimea peretelui .

Dacă peretele cilindric are mai multe straturi (n straturi ) de grosimi δi şi conductivităţi λi
atunci fluxul termic unitar linear este:
(t1 −t2 ) (t1 − t2 )
Φl = =
R n
1 di+1
∑ 2πλ ln d
i=1 i i

c)Perete sferic

Se consideră un perete sferic, cu conductivitate termică constantă . Temperatura

interioară a sferei este t1, iar cea exterioara t2 , cu t1>t2 .Se consideră un inel imaginar în
sferă de grosime dr şi rază r limitat de două suprafeţe izoterme sferice .În regim
staţionar fluxul termic este constant şi are expresia dată de legea lui Fourier . Cum
conductivitatea termică şi fluxul termic sunt constante se separă variabilele şi se
integrează pe contur pentru r = r1 t = t1 şi pentru r = r2 t = t2‚iar Ф este fluxul termic
raportat la sferă.
Fig.65. Distribuţia câmpului de temperatură în peretele sferic

φ = 12
A3 ⋅ {
q de unde

4 π r 2 - λ ⋅ dt
dr
dr
φ⋅ 2
= -4πλ ⋅ dt
r
Integrând după r şi după t, la fel ca mai sus,
rezultă:

(t1 −t2 ) (t1 − t2 ) 1 1 1

Φ = = Rezistenţa termică conductivă este R = . − 
R 1 1 1 2πλ  d1 d2 
 − 
2πλ  d1 d2 
Într-un perete sferic omogen cu conductivitatea termică constantă, temperatura are o
variaţie hiperbolică cu raza sferei.

Dacă peretele sferic are mai multe straturi (n straturi ) de grosimi δi şi conductivităţi λi
atunci fluxul termic raportat la sferă Ф are expresia:
(t1 −t2 ) (t1 − t2 )
Φ= =
R n
1 1 1 
∑ 2πλ  d − 
di+1 
i=1 i  i
7.3.Convecţia

Convecţia
- procesul de transfer de căldură între suprafaţa unui corp solid şi un fluid în
prezenţa unui gradient de temperatură şi care se datorează mişcării fluidului;
- două forme – a) convecţia liberă (naturală) caracterizată la viteze mici de mişcare
care se datorează neuniformităţii câmpului de temperatură care generează
gradienţi de densitate în fluid şi b) convecţie forţată caracterizată de viteze mari
de mişcare a fluidului generate de diferenţe de presiune realizate prin mijloace
mecanice (ventilatoare, pompe).
Convecţia e influenţată de:
- proprietăţile fluidului (λ, c, a, densitatea, vâscozitatea)
- geometria suprafeţelor de schimb de căldură şi orientarea acestora faţă de direcţia
de curgere
- regimul de curgere: a) laminar, specific vitezelor mici şi în care procesul
convectiv este redus şi b) turbulent specific vitezelor mari şi în care procesul
convectiv este dominant.
Fluxul termic transmis prin convecţie nu se poate calcula cu legea lui Fourier căci nu se
cunoaşte gradientul de temperatură la suprafaţa de contact perete – fluid. De aceea se
utilizează legea lui Newton care determină fluxul termic pe care suprafaţa unui corp
solid cu temperatură t s o transferă unui fluid în mişcare.
Q&
Q& = α (t s − t f )S q= = α (t s − t f ) ts - temperatura corpului solid, tf - temperatura
S
fluidului
W
α – coeficientul de convecţie
m2k
Coeficientul de convecţie depinde de o serie de variabile α = f (l , w,t s ,t f ,λ ,c p ,ρ, υ, a )
l - lungimea caracteristică a curgerii
w-viteza de curgere
λ - coeficientul de conductivitate termică
cp- căldura specifică la presiune constantă a fluidului
ρ - densitatea fluidului
υ - viscozitatea cinematică a fluidului
a - coeficientul de difuzivitate
Coeficientul de convecţie α este definit ca fiind cantitatea de căldura ce se schimbă
convectiv pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp pentru o diferenţă de temperatură
de 10C. Acest coeficient este determinat experimental obţinându-se rezultate pentru
cazuri concrete iar pentru generalizări se aplică teoria similitudinii.
Teoria similitudinii sau a asemănării se bazează pe faptul că două fenomene sau sisteme
se consideră asemenea din punct de vedere termic dacă mărimile termice asociate unui
fenomen sau sistem se găsesc într-un raport constant cu mărimile caracteristice omologe
ale celuilalt fenomen sau sistem , mărimile fiind determinate în puncte asemenea şi la
timpi asemenea.
Teoria similitudinii se poate aplica şi altor fenomene fizice , nu numai celor de natură
termică, ci şi fenomenelor dinamice, hidraulice, etc.
Ideea de similitudine a pornit de la similitudinea geometrică în care a fost studiat
comportamentul unor sisteme prototip ( original) faţă de cele ale unui model între care
exista o diferenţă de scară (exemplu: fenomenele de portanţă a aripii de avion,
fenomenele de rezistenţă la înaintare a unui vapor ). Similitudinea fizică se ocupă cu
studiul asemănării fenomenului prin studierea pe model a fenomenelor originalului.
Fenomenele fizice descrise de aceleaşi modele matematice formează o clasă de
fenomene asemănătoare.
Similitudinea fizică se bazează pe trei axiome şi trei legi.
A1) orice fenomen fizic poate fi modelat matematic;
A2) o lege valabilă pentru un element al domeniului este valabilă pentru întreg domeniul
fenomenului.
A3) modelul matematic al unei clase de fenomene asemănătoare este invariant la
transformările fenomenelor clasei.
Legile similitudinii:
- se enunţă definind criteriul de similitudine – ca fiind un grup adimensional de
mărimi fizice care caracterizează fenomene asemănătoare.
L1) Newton: fenomenele fizice sunt asemănătoare dacă criteriile cu similitudine
omoloage au aceeaşi valoare; fenomenele A şi B sunt asemenea dacă criteriul de
similitudine П are aceeaşi valoare pentru fenomenul A şi B adică ПA= ПB.
L2) Vaschy –Buckingham-Federman: orice fenomen fizic poate fi exprimat pentru o
relaţie criterială.
Exemplu: O relaţie între parametrii fizici poate fi înlocuită printr-o relaţie criterială
f (ρ,c ,λ ,v ,t , w,l ) → F (Π 1 ,Π 2 ,Π 3 ) = 0
L3) Kirpicev-Guhman: Condiţia necesară şi suficientă ca două fenomene să fie
asemănătoare este ca criteriile de similitudine omoloage să aibă valori egale.
Criteriile sunt adimensionale şi reprezintă combinaţii de mărimi care caracterizează un
proces.
Exemplu: se consideră deplasarea a două fluide prin două conducte.
w1 şi w2
ϕ
w1 = 1
τ1
ϕ
w2 = 2
τ2
cum procesul de deplasare în cele 2 conducte este asemănător (similar) atunci
w2 l2 ϕ2
= kw = kl = kτ
w1 l1 τ1
 kl kwkτ
kw = sau =1
kτ kl
wτ w τ
sau 1 1 = 2 2 = cons tan t - criteriu de homocronicitate
l1 l2
wτ
= cons tan t
l
Revenind la schimbul de căldură convectiv se consideră că criteriul de similitudine
depinde de mărimile care influenţează fenomenul convectiv, dar nu este cunoscută
puterea la care se află aceste mărimi.
Se notează cu a, b, c, d, e, f şi g exponenţii acestor mărimi şi se impune condiţia ca suma
exponenţilor să fie zero pentru fiecare dimensiune, fiindcă criteriul П este adimensional.

Π = λa w b d c η d ρ e cp f α g
f
c M  M   L   M 
a b d e 2 g
 ML   L 
Π =  3    [L ]    3   2   3 
 Tt   t   Lt   L   t T   Tt 
Rezultă atunci pentru fiecare dimensiune fundamentală masa, lungime, timp,
temperatură câte o ecuaţie distinctă care generează un sistem omogen cu patru ecuaţii
şi şapte necunoscute nedeterminat:
[M ] ⇒ a + d + e + g = 0
[L] ⇒ a + b + c − d − 3e + 2 f = 0
[t ]imp ⇒ −3a − b − d − 2 f − 3g = 0
[T ] ⇒ −a − f − g = 0
Soluţiile se determină pentru variabilele independente cu g particular, g = −1 , f ,b
atunci
a=1-f
c=b-1
d=f-b
e=b
iar Π = λ1− f wb d b−1η f −b ρ b cp f α −1 se grupează
după g , f ,b
1 f b
 λ   ηc p   wdρ 
Π=     
 αd   λ   η 

αd
Raportul = Nu este criteriul Nusselt
λ
η
ηc ρ υ
Raportul p = = = Pr este criteriul Prandtl
λ λ a
ρc p
 wd ρ
Raportul η
=
wd
υ
= Re este criteriul Reynolds

Ecuaţia criterială Nu = C (Pr ) f (Re )b caracterizează ecuaţia schimbului de căldură

convectiv în mişcare forţată
Ecuaţia criterială Nu = C (Pr )a (Gr )b caracterizează ecuaţia schimbului de căldură
convectiv în mişcare liberă , în care Gr reprezintă invariantul Grasshoff.
βgl 3 ∆t
Gr =
υ2
1
β= în care Tm este temperatura medie dintre perete şi fluid in K ,
Tm
g- acceleraţia gravitaţională
l- dimensiunea caracteristică a curgerii
∆t - diferenţa de temperatură dintre perete şi fluid
υ - viscozitatea cinematică a fluidului .

7.4. Radiaţia termică

Radiaţia termică este un schimb de căldură care are loc între corpuri situate la distanţă
chiar şi în vid şi se bazează pe proprietatea corpurilor de a emite şi a absorbi radiaţii.
Radiaţia termică este efectul absorbţiei undelor electromagnetice determinate de
oscilaţia electronilor şi a ionilor care se transformă în energie termică. Radiaţia are
caracter de undă şi de corpuscul ( emisie de fotoni),iar radiaţia termică este specifică
spectrului infraroşu cu lungimi de undă între 0,8µm-0,8mm. Pentru corpurile solide şi
lichide la care distanţele dintre molecule sunt de ordinul de mărime al lungimii de undă
a radiaţiei termice radiaţia se produce pe o grosime foarte mică a stratului de la suprafaţă
şi absorbţia şi emisia de radiaţie are loc pe un spectru continuu de lungimi de undă.
Pentru gaze şi vapori la care distanţele dintre molecule sunt mai mari decât lungimea de
undă a radiaţiei termice radiaţia se produce în întreg volumul şi pe benzi spectrale
discontinue specifice fiecărei substanţe în parte.

Corpurile care absorb întreaga energie de radiaţie incidentă se numesc corpuri absolut
negre, iar corpurile care nu absorb in totalitate energia incidentă se numesc corpuri
cenuşii.
Există mai multe legi ale radiaţiei dintre care mai importante sunt:
Legea Stefan-Boltzman –“ Energia radiată de corpul absolut negru în toate direcţiile şi
pe toate lungimile de undă, de unitatea de suprafaţă în unitatea de timp este
proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului „ Cu alte cuvinte,
densitatea de flux termic q este proporţională cu temperatura absolută la puterea a patra
a corpului.
  T  4 
qr = C0   
 100  
Legea lui Kirchhoff- Energia radiată de un corp cenuşiu în toate direcţiile şi pe toate
lungimile de undă pe unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp este
 T  4  2
qr = εC0    în W/m cu ε- coeficientul de emisie al corpului cenuşiu şi cu C0 –
 100  
coeficientul de radiaţie a corpului absolut negru C0=5,768 W/m2K4

Fluxul termic radiant transmis între două plăci plane paralele este dat de expresia :
 T1  4  T2  4  2
q = εC0   −   [W/m ],iar cantitatea de căldură transmisă prin radiaţie
 100   100  
 T  4  T  4 
Qr = εC0  1  −  2   S , [W],
 100   100  

7.5 Schimbul global de căldură între fluide separate de pereţi

Transferul de căldură între două fluide separate de pereţi se desfăşoară în realitate

simultan prin cele trei modalităţi: conductiv, convectiv şi radiant, fenomenele
influenţându-se reciproc şi de aceea este nevoie de evaluarea globală a transferului
ţinând cont de fenomenul dominant.
La contactul dintre un fluid şi un perete între care există diferenţă de temperatură au
loc simultan convecţia şi radiaţia. Niciodată convecţia nu poate fi separată de radiaţie,
dare uneori, mai ales la temperaturi scăzute, radiaţia poate fi neglijată . Cantitatea de
căldură transmisă de la perete la fluid Q = Qc + Qr
ca sumă a căldurilor transmise convectiv şi radiant.
Păstrând forma de transfer de căldură dată de legea
lui Newton se poate scrie că Qr = α r (t p − t f )S , iar α
este coeficientul global de schimb de căldură prin
convecţie şi radiaţie.

Fig.65. Fluxul termic de la perete la fluid

Dacă se consideră că convecţia este dominantă se poate scrie fluxul termic radiant sub
forma următoare în care densitatea fluxului radiant păstrează forma ecuaţiei schimbului
de căldură convectiv

αc -coeficientul de schimb de căldură convectiv

αr -coeficientul de schimb de căldură radiant

Dacă se consideră că radiaţia este dominantă se poate scrie fluxul termic convectiv sub
forma următoare în care densitatea fluxului convectiv păstrează forma ecuaţiei
schimbului de căldură radiant

Expresia coeficientului de emisie datorat fenomenului de convecţie εc rezultă din

egalitatea anterioară
α c (t p − t f )
εc =
 T p  4  T f  4 
C0   −   
 100   100  

A. Perete plan
Dacă se consideră schimbul între două fluide printr-un perete plan atunci vom avea de la
stânga la dreapta un schimb de căldură convectiv radiant de la fluidul 1 la peretele 1 ,un
schimb de căldură conductiv prin perete ( cu
scădere temperaturi de la tp1 la tp2) şi un schimb
de căldură convectiv radiant de la perete la
fluidul 2 .
În regim staţionar fluxul termic global Ф între
cele două fluide este egal cu fluxurile termice
prin cele trei medii adică

Fig.66.Fluxul termic prin fluide despărţite de un perete plan

K - coeficient global de schimb de căldură
Analog se determină ecuaţiile pentru fiecare tip de perete funcţie de rezistenţa sa
termică.

B. Perete cilindric

Fig.67. Fluxul termic prin fluide despărţite de un perete cilindric

Condiţia de regim staţionar este :

t p1 - t p 2
φ = α1 π d1 l ( t f 1 - t p1 ) = 2πλl ⋅ (
= α2 π d2 l t p2 - t f 2 )
d2
ln
d1
ca şi la peretele plan, calculăm cele trei diferenţe pe care le adunăm spre a obţine
 φ  1 1 d2 1 
tf1 -tf 2 = + ⋅ ln +
πl  α1d1 2λ 
 d1 α 2d2 
K 4444448
64444447
1
φ= (t f 1 - t f 2 ) π l
1 1 1 d2
+ ⋅ ln +
α1d1 2λ d1 α 2 d 2

C. Perete cilindric stratificat:

Fig.68. Fluxul termic prin fluide despărţite de un perete cilindric stratificat

K 444444448
6444444447
1
φ=
n
(t f 1 - t f 2 ) π l
1 1 1di + 1
+ ∑ ⋅ ln +
α1d1 i = 1 2λ i di α 2d n + 1

E. Perete nervurat
Fig.69. Fluxul termic prin fluide despărţite de un perete plan nervurat

● partea nervurată, de arie A2 , se dispune acolo unde coeficientul de convecţie e (mult)

mai mic ( α2 < < α1 )
● nervurile sunt relativ subţiri, aşa încât transferul intermediar, prin conducţie, se poate
aproxima considerând doar peretele propriu-zis, de grosime δ

Condiţia de regim staţionar este:

λ
φ = α1 A1 ( t f 1 - t p1 ) = ( )
⋅ t p1 - t p 2 = α 2 A2 ( t p2 - t f 2 )
δ
ca şi în cazurile anterioare, calculăm cele 3 diferenţe pe care le adunăm spre a obţine
t f 1 - t f 2 de unde rezultă

K 44448
644447
1
φ= A1 ⋅
1 δ A1 1
(t f 1 - t f 2 )
+ +
α1 λ A2 α 2