it-PAl Titlul I

NOŢIUNI GENERALE

Capitol
ul I
DEFIN
IŢIA,
OBIEC
TUL ŞI
SCOP
UL
DREP
TULUI
PENAL
ROMÂ
N

icchi.
Lucrarea a fost redactată în

conformitate cu legile

penale în vigoare până

la data de 15 martie
 S
2001. ecţiune
aI
DEFIN
IŢIA
DREP
TULUI
PENA
L

Lupta împotriva
faptelor care prezintă pericol
pentru societate şi sunt
incriminate de legea penală,
trebuie dusă, în principal, prin
prevenţie, iar în secundar prin
combatere care este
reglementată în dispoziţiile
dreptului penal1.
Dreptul penal
(legislaţia penală), ca ramură a
sistemului de drept român este
format din totalitatea normelor
juridice prin care se prevede în
ce condiţii o faptă este
infracţiune, felul acestor
infracţiuni, sancţiunile ce se
aplica în cazul comiterii lor
precum şi răspunderea penală
în scopul apărării ordinii de
drept din România împotriva
unor asemenea fapte.
Unele măsuri penale se
pot aplica şi dacă fapta ca ele să fie prevăzute de legea
comisă nu constituie penală. Acestea sunt măsurile
infracţiune, fiind suficient de siguranţă.
5

S în ţara noastră, aşa cum

ecţiu s-a afirmat mai sus, în lupta
nea împotriva infracţiunilor cu
all-a ajutorul dreptului penal,
OBI primează -j funcţia
ECT preventiv - educativă a
UL acestuia, iar nu cea
DRE sancţionatoare, fapt ce va reieşi
PTU cu ocazia analizei instituţiilor
LUI sale. Aceasta se manifestă
PEN înaintea comiterii faptelor
AL respective.
Dreptul penal are şi o
Obiectul dreptului funcţie sancţionatoare, de x
penal îl constituie raporturile combatere, care trebuie să fie
sociale care reglementează însă secundară în raport cu cea
preventiv-educativă. Aceasta
lupta împotriva infracţiunilor
se manifestă atunci când unele
sau a unor fapte penale, ce
valori sociale cum ar fi: statul,
se nasc între stat şi infractor
persoana, proprietatea etc. -
sau făptuitor, ca urmare a
ocrotite de către sistemul
comiterii acestora, în nostru de drept - sunt lezate
vederea tragerii la prin
răspundere penală a acestuia infracţiuni. Ea este
din urmă prin aplicarea postinfracţională.
pedepselor sau a celorlalte j
măsuri penale.
(l! Secţiunea importante care sunt prevăzute
a Hl-a în normele de drept penal. Din
j,', SCOPUL cuprinsul acestui articol reiese
DREPTULUI PENAL
că legea penală apără interesele
! Scopul dreptului penal tuturor membrilor societăţii.
este arătat chiar de articolul 1 al Este subliniat deci, rolul activ
Codului penal. Legea apără al dreptului penal, în apărarea,
împotriva infracţiunilor, consolidarea şi dezvoltarea
România, suveranitatea, societăţii româneşti.
independenţa, unitatea şi Cu alte cuvinte, în
indivizibilitatea statului, normele dreptului penal se
persoana, drepturile şi precizează care fapte de pericol
libertăţile acesteia, social sunt incriminate,
proprietatea, precum şi
pedepsele şi măsurile care se
întreaga ordine de drept. Se
aplică în urma săvârşirii lor şi,
apără, aşadar, valorile cele
mai totodată, condiţiile în care are
loc răspunderea, aplicarea şi
6 executarea pedepselor şi a
celorlalte măsuri penale.

"•

Secţiunea a IV-a
;j TRĂSĂTURILE
SPECIFICE DREPTULUI
PENAL

în dispoziţiile dreptului
penal sunt reflectate realităţile
economice, politice şi sociale
din România, din care izvorăsc şi reeducare şi prevenire, şi se
trăsăturile sale. Acestea sunt: aplică numai de către
- Raporturile juridice se instanţele de judecată penale,
nasc între stat şi persoanele care în cadrul unei forme juridice
săvârşesc fapte prevăzute de reglementată prin lege,
legea penală; procesul penal;
- Sancţiunile aplicate ca - Scopul dreptului
urmare a săvârşirii lor diferă de penal are un caracter special,
orice alte sancţiuni şi măsuri fiind diferit de al celorlalte
juridice (cu caracter civil, ramuri juridice, deoarece apără
administrativ, disciplinar etc). România
Acestea îndeplinesc atât un rol de
constrângere cât şi unul de 7
şi alte valori împotriva 1983, ca urmare a lucrărilor
Comisiei Primarilor, privind
infracţiunilor şi faptelor securitatea (zisa Comisie
prevăzute de Bonnemaison). Aceasta
legea penală, care constituie cuprinde eşaloane
departamentale şi chiar
cele mai grave fapte
municipale.
antisociale. în marile oraşe există comitete
(
: Din aceste trăsături ale de prevenţie strâns asociate
dreptului penal se desprinde politicii
criminale sub diferitele sale
rolul forme. (G.Ştefani, G.Levasseur,
,său în apărarea societăţii. B.Bouloc,
DROIT PENAL GENERAL,
treisieme edition, 1987, Dalloz,
p.25; Marcus,
TRIMITERI Un outil pour la politique
criminelle, Ies Conseils
Communaux de
1
De exemplu, în Franţa există un prevention, Rev. Se. criminelle,
Consiliu Naţional de Prevenţie a 1984, nr.47).
infracţionalităţii, creat în iulie ;
 ia h- atb: sb 'iS
f.
ii.-:
fi ,,, .
■>«

Capitolul II
jfi
PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE SAU
REGULILE u
DE BAZĂ ALE
DREPTULUI PENAL
8 ROMÂN w

Aceste principii
exprimă ideile fundamentale
ale unei societăţi la uri
moment istoric dat cu privire
la dreptul penal şi care sunt
reflectate în instituţiile sale
de bază (infracţiunea,
sancţiunile şi răspunderea
penală).
S-a emis şi părerea că
răspunderea penală nu este
ceva distinct între infracţiune
şi pedeapsă, ci doar un alt
mod de a exprima caracterul
pedepsibil al infracţiunii, că
ea nu poate fi cauza a ceva
(adică a pedepsei). Cauza
este infracţiunea. Pedeapsa
constituie atributul ori
caracterul răspunderii şi
consecinţele acesteia1.
In ceea ce ne priveşte
considerăm că răspunderea
penală este o instituţie
juridică distinctă de aceea a
pedepsei, ea nu se poate
confunda cu aceasta,
deoarece obligaţia de a
răspunde nu este identică cu
obiectul ei (sancţiunea). De
exemplu, în Decr. nr.24/1970,
în prezent abrogat, se
înlocuia pedeapsa iar nu
răspunderea penală care a
fost mai întâi stabilită; sau îo
cazul art.631 C.pen. se
prevede când se poate înlocui
ft Principiile
fundamentale sunt deduse
din dispoziţiile normelor
penale, iar cunoaşterea lor
este necesară fiindcă ele
ajută, în cazul schimbării
unora dintre ele sau
redactării lor insuficient de
clar, la interpretarea corectă a
acestora şi la darea unor
soluţii legale de către
organele judiciare.
Principiile fundamentale
pedeapsa amenzii cu aceea
alternativă a închisorii. în
art.90 C.pen. se
reglementează înlocuirea
răspunderii penale. Iată o
dovadă că însăşi legiuitorul
face distincţie între cele două
mari instituţii: răspunderea
penală şi pedeapsa.
în toate aceste situaţii,
schimbarea pedepsei se
datorează altor cauze decât
cele avute în vedere iniţial
când s-a stabilit răspunderea
penală concretă, în baza
art.72 şi 27 C.pen.
. >. 9
se disting de principiile
speciale, cum ar fi cele
referitoare la aplicarea legii
penale în spaţiu şi timp
(teritorialitatea, personalitatea,
realitatea, universalitatea, legea
mai favorabilă,
neretroactivitatea legii penale
etc.) care au un câmp de
aplicare mai redus, aşa cum va
^ reieşi cu ocazia analizării lor.
 S
ecţiunea I r*
PRINCIPIUL
LEGALITĂŢ Secţiunea a H-a < itîJ
II PRINCIPIUL
RĂSPUNDER LEGALITĂŢII
II INCRIMINĂRII ŞI AL1SX;
\u) SANCŢIUNILOR
PENALE EDUCATIVE
Acest principiu se
ŞI DE SIGURANŢĂ,
desprinde din dispoziţiile
NU DOAR AL
art.17 alin.2 C.pen. în care se PEDEPSEI ^
prevede că, „ infracţiunea
este singurul temei al Acest principiu este
răspunderii penale". Dacă prevăzut în art.2 C.pen.
fapta, chiar prevăzută de Conform acestuia legea
legea penală, nu întruneşte prevede ce fapte constituie
trăsăturile unei infracţiuni, nu infracţiuni, pedepsele ce se
va exista nici răspundere aplică infractorilor şi măsurile
penală. în aceste cazuri, ce se pot lua în cazul săvârşirii
acţiunea penală nu poate fi lor . De asemenea, în alin.l
pusă în mişcare, sau dacă art.17 C.pen. se arată ca fapta
totuşi a fost pusă, nu mai pentru a fi infracţiune trebuie
poate continua şi, ca atare, se să fie prevăzută de legea
dispune scoaterea de sub penală. Este vorba de
urmărire penală sau achitarea principiul „Nullum crimen sine
(art.10 lit.b1, d şi e C.p.pen.). lege, nulla poena sine lege",
care a fost formulat de către
Cesare Becaria3. Denumirea
latină a fost folosită la
începutul sec. XIX de juristul
german Paul Johan Anselm
Feuerbach şi a fost consacrată în
art.VUI al Declaraţiei
drepturilor omului şi
cetăţeanului din 26 august 1789
şi apoi în Codul penal francez
din 1810, art.4. Principiul a fost
îndreptat împotriva dreptului
feudal, în care nu se cunoştea
dinainte ce fapte sunt
considerate infracţiuni şi nici
pedepsele ce se vor aplica
pentru comiterea acestora. Drept
urmare, în domeniul dreptului
penal domnea bunul plac,
Codul de procedură
penală prevede, de asemenea,
în art.10 lit.b că, acţiunea
penală nu poate fi pusă în
mişcare sau exercitată „când
fapta nu este prevăzută de
legea penală".
Potrivit principiului
legalităţii pedepsei (al
sancţiunilor), nu se pot aplica
alte pedepse şi măsuri decât
cele prevăzute de legea
penală, în limitele şi condiţiile
stabilite de ea. Acesta este
prevăzut în Constituţie
arbitrarul, ceea ce crea
membrilor societăţii o stare de
nesiguranţă.
Din această cauză şi
judecătorii, cel puţin în teorie,
puteau pedepsi orice faptă -
care, după conştiinţa lor,
trebuia să atragă o pedeapsă -
cu toate că nu era incriminată.
Arbitrarul era şi mai
mare în privinţa stabilirii
pedepselor de către organele
judiciare, care variau atât după
calitatea celor vinovaţi, cât şi
după poziţia socială a
victimelor.
1
(art.23(9)) în care se dispune
că: „Nici o pedeapsă nu poate
fi stabilită sau aplicată decât
în condiţiile şi în temeiul
legii".
Principiul legalităţii
incriminării şi al pedepsei,
constituie o garanţie juridică a
drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti împotriva unor
eventuale abuzuri ale
organelor judiciare.
Prin Hotărârea
Guvernului nr.201 din 3
martie 1990, pentru aprobarea
Normelor de aplicare a frontieră, fără autorizaţie, a
Decretului-lege nr.54/1990, bunurilor aparţinând
privind organizarea şi patrimoniului cultural-
desfăşurarea unor activităţi
economice pe baza liberei
iniţiative, s-au încălcat aceste
principii, deoarece în Anexa
nr.ll - referitoare la
impozitarea activităţii
economice pe baza liberei
iniţiative - se prevede la pct.4:
„Pentru abaterile constatate
se aplică amenzi
contravenţionale de la 1000
la 5000 lei. în cazul în care se
constată nedeclararea în
totalitate sau în parte a
veniturilor realizate, amenda
contravenţională este de la
5000 lei la 10000 lei, în
raport de volumul impozitului
sustras. în situaţia când
această abatere se repetă,
pedeapsa este închisoare de
la 6 luni la 1 an. Pentru astfel
de abateri organele financiare
sesizează procuratura în
vederea deschiderii acţiunii
penale" (subl. M.B.)4.
De asemenea, prin
Ordonanţa nr.27/1992 a
Guvernului României, în art.8
se prevedea: „Trecerea peste
 naţional constituie
infracţiune şi se sancţionează
cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Tentativa se
pedepseşte" .
Ulterior art.8 a fost
abrogat prin Legea
nr.l 1/1994.
Tot neconstituţionale
sunt şi dispoziţiile din art.10
Legea nr.82/1992 şi art.26
Legea nr.84/1992 privind
regimul zonelor libere, care
reglementează infracţiuni şi
pedepse, deoarece sunt legi
ordinare şi nu organice
potrivit art.72 alin.3 lit.f
Constituţie6.
De asemenea, prin
Legea pentru aprobarea O.G.
nr.96/1998 privind
reglementarea regimului
silvic şi administrarea
fondului forestier naţional s-
au modificat dispoziţiile din
Legea nr.26/1996 cu privire
la cuantumul pagubei de care
depinde caracterul
infracţional al faptei.
De asemenea. prin
Legea nr.81/1993 s-au
modificat dispoziţiile art.30 şi
31 alin.l din Legea nr.2/1987
în ceea ce priveşte valoarea
pagubei de care depinde
caracterul infracţional al
faptei. Art.5 al acestei legi
prevede: „limita valorică a
pagubei în funcţie de care
faptele prevăzute în art.30 şi
31 alin.l din Legea nr.2/1987
constituie infracţiuni, ...
rezultă din majorarea de 5 ori
a preţului mediu al unui
metru cub de masă lemnoasă
pe picior la data constatării.
Acest preţ se stabileşte de
Ministerul Apelor, Pădurilor
şi Protecţiei mediului" (subl.
M.B.)7.
In acest caz, în mod
corect s-a susţinut că
deoarece prin Legea
nr.81/1993, fapta este
infracţiune în funcţie de
preţul stabilit de Ministerul
respectiv, se încalcă
principiul legalităţii
incriminării, fiind chiar
anticonstituţională .8
In lipsa unor
prevederi legale, exercitarea
unei meserii sau profesii fără
drept va constitui infracţiune
şi va avea doar
 1
consecinţe fiscale. Din CARACTERUL
această cauză nu vor putea fi UI PERSONAL
confiscate veniturile realizate AL
în aceste condiţii9. RĂSPUNDE
De asemenea prin RII PENALE
Ordonanţa de urgenţă ^
nr.25/199710 cu privire la
adopţie prin care se Dispoziţiile art.2
încriminează fapta părintelui, C.pen. se referă la pedepsele
a tutorelui sau a ocrotitorului ce se aplică „infractorilor",
legal care pretind sau primesc iar art.72 C.pen. la
bani sau alte foloase materiale „persoana infractorului".
în scopul adopţiei, precum şi Aceasta înseamnă că numai
fapta celui care intermediază infractorul poate fi tras la
sau înlesneşte adopţia în răspundere penală, deoarece
vederea obţinerii unui folos în dreptul penal nimeni nu
material (art.24). poate răspunde pentru fapta
De asemenea a fost altuia ca, de exemplu, în
dezincriminată bancruta dreptul civil (persoana
frauduloasă, prin Ordonanţa civilmente responsabilă).
de urgenţă, prevăzută în S-a exprimat şi
art.208 din Legea nr.31/1990 părerea ca sancţiunea amenzii
şi apoi reincriminată11. aplicată minorilor care nu au
Unii autori susţin că şi nu pot realiza venituri
Guvernul poate (elevii), cel condamnat să fie
incrimina prin obligat solidar cu părinţii săi
1 *y

ordonanţe de urgenţă . la plata amenzii, fără a se

,, încălca în acest caz principiul
răspunderii personale13.
S ^ Susţinerea este
ecţiunea a IlI-a contrară acestui principiu
PRINCIPIUL fundamental al dreptului
penal, răspunderea penală prevăzute de lege şi stabilite
este personală. Pedepsele de către instanţă în baza
dispoziţiilor art.72 şi 27
C.pen., ca aplicare nu depind
de posibilitatea reală de
executare a acesteia, fiindcă
executarea este numai una din
consecinţele aplicării
pedepsei, dar nu şi singura,
aşa cum se va arăta în
continuarea analizei
problemelor de drept penal.
De asemenea s-a făcut
propunerea ca să răspundă
penal şi persoanele juridice,
prin derogare de la principiul
răspunderii penale
personale14.
Astfel, această
problemă a fost abordată la
mai multe Congrese
internaţionale, ultimul fiind
cel de Drept comparat de la
Atena din 1994, care se referă
la criminalitatea economico
financiară. Această cerinţă, în
special în activitatea
societăţilor comerciale,
spălarea banilor murdari, etc.
etc.
Astfel în Elveţia s-a
introdus amenda pentru,
societăţile comerciale, în
Italia, Anglia, Irlanda, Ţările răspunderea penală pentru
Benelux, Franţa, Norvegia produsele de calitate
este admisă răspunderea defectuoasă, ori jurisprudenţa
penală a întreprinderilor. Curţii Europene de Justiţie în
Se discută materie de protecţie
introducerea răspunderii concurenţei neloiale, care
penale în Japonia şi Ţările stabileşte o răspundere a
Scandinave şi la lucrările întreprinderilor, separată de
Comisiei Consiliului Europei cea a prepuşilor săi.
privitoare la combaterea Pe aceeaşi linie de
fraudelor comunitare. idei, în Franţa s-a ivit ca
De asemenea s-au dat, ramură, Dreptul administrativ
în acest sens, soluţii de către penal, menit să acorde statelor
organele judiciare, cum ar fi care nu admit răspunderea
decizia Curţii Federale de penală a persoanei juridice,
justiţie a Germaniei din 6 iulie posibilitatea de a
1990, care stabileşte

1
reglementa aplicarea unor administrative, în cea mai mare
sancţiuni pentru delicte în parte
materia concurenţei, bursei ş.a. financiare (dar nu numai), iniţial
Sunt cinci modele impuse de organele
legislative: administrative, dar în prezent
1) responsabilitatea neformate şi adoptate formând un
civilă subsidiară sau regim sancţionator cvasi penal;
cumulativă a persoanei juridice 4) răspunderea penală
pentru faptele comise de autentică introdusă în Europa de
angajaţii săi; unele state comunitare, dar
2) măsuri de siguranţă acceptată şi în Austria, Japonia,
preluate din dreptul penal sau Canada, SUA, neglijându-se,
din cel administrativ; defacto, diferenţele dintre autorul
3) sancţiuni fizic şi persoana juridică în
 beneficiul căreia lucrează; 16
5) sistemul mixt, cu
caracter penal, administrativ şi
civil, adoptând măsuri de la
amendă până la punerea sub
sechestru a bunurilor persoanei
juridice şi chiar dizolvarea ei
(vezi în Franţa şi Germania).
în cazul acesta se ridică
o serie de întrebări: dacă fapta
se poate comite în participaţie,
cine va fi autor, coautor şi
complice? Sau va exista o
participaţie improprie, o
pluralitate necesară sau
constituită? Se va reţine
agravanta săvârşirii faptei de 3
sau mai multe persoane? Se
reţine concursul de infracţiuni,
recidiva, pluralitatea
intermediară, circumstanţele
atenuante şi agravante? Iată
numai câteva întrebări care
trebuie sa primească o
rezolvare. De altfel în art.9
alin.2 din Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei
neloiaîe se prevede că „orice
faptă prevăzută de această lege
este comisă de către un
salariat în cursul exercitării
atribuţiilor sale de serviciu,
comerciantul
 răspunde solidar cu n
salariatul pentru e
pagubele pricinuite". în
alin.3 al aceluiaşi articol f
se prevede ca: i
„Persoanele care au z
creat împreună i
prejudiciul răspund c
solidar pentru actele sau e
faptele de concurenţă .
neloială săvârşite". »{v De asemenea, în
în art.13 al aceleiaşi legi se art.73 din Legea nr.17/199615
prevede că „Dispoziţiile privind
prezenţei legi se completează S* regimul armelor de foc şi al
cu prevederile Codului de
muniţiilor, se prevede „în cazul
procedură civilă sau, după
<H persoanelor juridice,
caz, ale Codului de procedură
penală " or acesta din urmă răspunderea penală pentru
consideră răspunderea penală nerespectarea
numai vă dispoziţiilor prezentei legi
p revine persoanelor fizice (subl.
e M.B.)
n p care au atribuţii stabilite prin
t lege, regulamente, instrucţiuni
r ^ sau ordine ale autorităţilor
u
competente privind regimul
armelor
p
e d
r e
s
o f
a o
c conducere pentru comiterea
unei infracţiuni contra
ş patrimoniului, contra
i activităţii de serviciu sau în
legătură cu serviciul, care
m împiedică înfăptuirea
u justiţiei, infracţiuni de fals,
n contra statului (C.pen.) sau
i din legi speciale: Leg.
ţ nr.31/1990, Leg. nr.12/1990
i sau în Codul comercial
i (infracţiuni în materie de
l faliment, bancrută),
o concurenţa neloială, cele
r privind privatizarea,
, brevetele de invenţie,
în situaţiile în privind înregistrările
16
care nu au fost stabilite contabile etc.
persoanele fizice cu
atribuţiile prevăzute în
alin.î răspunderea Bibliote
penală revine ca
naţional
conducătorului ă J
persoanei juridice" ^
(subl. M.B.). Este tot o a
Republici
răspundere a persoanelor i
din organele de Moldova
1

S ecţiunea a IV-a
 îft-i
PRINCIPIUL
INDIVIDUALIZ
ĂRII
RĂSPUNDERII PENALE
Individualizarea este
legală, judiciară şi
administrativă. ;
Individualizarea
legală o face legiuitorul prin
prevederea în norma de
incriminare a speciei şi
limitelor speciale ale
pedepsei, precum şi a
măsurilor penale pentru
fiecare infracţiune, în funcţie
de împrejurarea că aceasta
este consumată sau în formă
de tentativă, de gradul ei de
pericol social abstract
(generic), că infractorul este
major sau minor. De
asemenea, şi prin dispoziţiile
privind sancţionarea
recidivei, a concursului de
infracţiuni etc.
Individualizarea
judiciară constă în
stabilirea şi aplicarea
cuantumului pedepsei
concrete de către instanţa de
judecată, în cadrul limitelor ei
speciale legale, ţinând seama
de f pericolul social concret
al faptei săvârşite, de
persoana infractorului şi de
împrejurările care atenuează
sau agravează pedeapsa,
precum şi de contribuţia
fiecărui participant la'
săvârşirea infracţiunii
(art.72 şi 27 C.pen.). De
exemplu, • pedeapsa legală
este prevăzută între 3 şi 7 ani
iar instanţa ;l stabileşte şi
aplică 4 ani. Instanţa poate, în
condiţiile legale, ;
individualiza şi modul de
executare a pedepsei sau
chiar să dispună
suspendarea executării ei
când este vorba de '
închisoare sau amendă
(art.81, C.pen.), ori
suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere
(art.86^866, C.pen.) sau să :
aplice dispoziţiile art.86 ,
C.pen. privind executarea
pedepsei la locul de muncă
ori ale art.62 alin.l C.pen.
care reglementează ;
executarea pedepsei închisorii
într-o închisoare militară.
18 r- Individualizarea
"i administrativă a pedepsei
l- are loc în cursul executării
acesteia, însă tot în
.f conformitate cu legea. De
exemplu, liberarea
condiţionată (art.59 C.pen.);
reducerea pedepsei închisorii
executată într-o închisoare
militară (art.62 alin.2
C.pen.); încetarea executării
pedepsei la locul de muncă
(art.8611 alin.l C.pen.).

Secţi
unea
a V-a
3
PRINCIPIUL
UMANISMU
LUI
^
DREPTULUI PENAL

Acesta este un
principiu de fapt, al
sistemului de drept, însă se
manifestă în mod mai
pregnant în dreptul penal.
Umanismul unei
societăţi democratice este
reflectat şi în dispoziţiile
dreptului său penal, care
presupune nu numai grijă
pentru cei care au încălcat
legea, ci şi pentru ceilalţi
membri ai societăţii care au
respectat-o şi care sunt
victime ale infracţiunii. Deci
faţă de întreaga societate, care
trebuie să fie apărată
împotriva infracţiunilor. Ca
atare legea penală pretinde
membrilor societăţii să aibă o
conduită căreia aceştia i se
pot conforma.
Umanismul dreptului
penal este exprimat şi prin
caracterul şi scopul legii
penale în general (art.l
nr.104/1992 prin dispoziţiile
căreia se urmăreşte să fie
ajutaţi să se îndrepte cei
condamnaţi, să se creeze
condiţii ca aceştia să se
reintegreze cât mai repede
posibil în viaţa socială.
De asemenea, există
posibilitatea înlocuirii
răspunderii penale (art.90-91,
C.pen.); condamnarea cu
suspendarea executării
pedepsei în mod condiţionat
(art.81 şi urm., C.pen.);
C.pen.); prin sistemul şi
scopul pedepselor
(prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni prin reeducare, nu
numai prin constrângere).
Insă chiar şi constrângerea nu
urmăreşte cauzarea de
suferinţe fizice şi nici
înjosirea persoanei (art.52,
alin.2, C.pen.). în numeroase
cazuri legea prevede
posibilitatea executării
pedepsei închisorii iară
privare de libertate, la locul
de muncă (art.867 C.pen.).
Această posibilitate s-a lărgit
mult în urma adoptării Legii
19
'suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere
(art.86^861 C.pen.); libertatea
supravegheată a minorului,
internarea într-un centru de
reeducare (art.101, C.pen.);
internarea într-un institut
medical educativ (art.101,
llt.c, C.pen.); luarea unor
măsuri de siguranţă în
favoarea făptuitorului, cum ar
fi obligarea la tratament
medical şi internarea
medicală (art.112, lit.a, b,
 6
C.pen.); reabilitarea de drept C. L. Popescu, Principiul
legalităţii incriminărilor şi al
(art.134, 86, 866 şi 62, alin.5, pedepselor
C.pen.) penale în lumina Constituţiei din
decembrie 1991, Dreptul
După anul 19-89 a nr.4/1994, p.43.
fost abolită pedeapsa
cu moartea18.
Alţi autori include
între principiile
fundamentale şi

TRIMITERI
1
G.Antoniu, Conceptul de
infracţiune, Studii şi Cercetări
Juridice,
nr.2/1980,p.l51.
2
Prin incriminare se înţelege
considerarea, printr-o lege în
vigoare, a unei
fapte care prezintă pericol social
ca fiind infracţiune, iar prin
dezincriminare
nu se mai consideră infracţiune, de
către legea în vigoare, o faptă care
printr-
o lege anterioară a fost prevăzută
ca atare.
3
C.Beccaria, DESPRE
INFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE, Ed.
Ştiinţifică,
Bucureşti, 1965.
4
M.Of. nr.33-34 din 8.03.1990.
5
A fost dată în temeiul art.107,
alin.3 Constituţie şi Leg.
nr.81/1992, M.Of.
nr.215 din 28.08.1992 şi aprobată
prin Leg. nr. 11/1994.
;;1
7
Gh.Bălăşoiu, Câteva consideraţii
în legătură cu aplicarea art.13
C.pen.,
în cazul infracţiunilor silvice,
Dreptul nr.8/1994, p.59-61.
8
A.Ungureanu, Probleme
teoretice şi practice privind
apărarea prin
mijloace de drept penal a
pădurilor, Dreptul nr.9/1994, p.52-
63.
9
Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.1549/1974, C.D./1974, p.486.
10
M.Of. nr. 120/1977.
11
Vezi, pentru detalii, V. Pasca,
Ordonanţa de urgenţă, izvor de
drept
penal, Rev. de Drept penal,
nr.2/1999, p.56 şi urm.
12
M. Constantinescu, Conţinutul
Ordonanţei de urgentă a
Guvernului,
Dreptul nr.8/1998, p.30-35.
în sens contrar, T. Drăganu,
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
INSTITUŢII POLITICE, TRATAT
ELEMENTAR, vol.II, Ed.
"Lumina Lex", Bucureşti, 1998,
p.142-145; I. Deleanu, DREPT
CONSTITUŢIONAL ŞI
INSTITUŢII POLITICE, TRATAT,
vol.II, Ed. "Europa Nova",
Bucureşti, 1996, p.324-329; A.
Iorgovan, TRATAT DE DREPT
ADMINISTRATIV, vol.II, Ed.
"Nemira", Bucureşti, 1996, p.494.
împărtăşim acest punct de vedere.
13
Chim Gheorghe, Incidenţa
Legii nr.104/1992, asupra
sancţionării
infracţiunilor săvârşite de
minori, Dreptul nr.5-6/1993, p.l
14.
A.Dineu, Modalităţi privind
reforma dreptului penal român,
Revista de ştiinţă penitenciară,
nr.3-4 (7-8), 1991, p.128-129;
C.Butiuc, Despre o eventuală
răspundere penală a persoanelor
juridice, Dreptul nr.10-11/1994,
p.87 şi urm.; L.Mihu, Discuţie cu
privire la o eventuală răspundere
penală a persoanelor juridice,
Dreptul nr. 10-11/1994.
15
M.Of. nr.74 din 11 aprilie 1996.
V.Pătulea, Răspunderea
juridică a organelor de
conducere administrativă şi
control ale societăţilor comerciale
cu capital de stat,
Dreptul m. 1/1996, p.20.
17
Leg. nr.23/1969, republ. B.O.
nr.62 din 02.05.1973.
18
Decret-lege nr.6, M.Of. nr.4 din
08.01.1990.
19
C. Bulai, DREPT PENAL
ROMÂN, vol.I, Casa de editură şi
presă "Şansa"
S.R.L., Bucureşti, 1992, p.40; C.
Mitrache, DREPT PENAL
ROMÂN,
Bucureşti, 1994, p.26; M.
Zolyneak, DREPT PENAL.
PARTEA
GENERALĂ, vol.I, ed. A Ii-a, Iaşi,
1994, p.27-29; G. Antoniu,
Reforma
penală şi principiile
fundamentale ale dreptului penal
român, Rev.
Probleme de drept penal, nr.
13/1996, p.7-18.

2
 Capitolului mai importante valori sociale
DREPTUL PENAL sau unele aspecte ale
ÎN SISTEMUL DE DREPT acestora, iar consecinţele sunt
AL ROMÂNIEI mai grave decât în oricare din
celelalte cazuri de ilicit
ŞTIINŢA DREPTULUI
juridic. Datorită acestui fapt
PENAL
se deosebesc atât metodele,
f#
cât şi mijloacele juridice prin
care se ocrotesc diversele
valori sociale sau unele
Secţiunea I
aspecte ale acestora.
^ DREPTUL PENAL ÎN
Deoarece dreptul
SISTEMUL DE DREPT
penal apără ordinea de drept
AL
(art.l, Cod penal) el stabileşte
'JU'
sancţiuni în cazul lezării, prin
infracţiuni sau fapte penale, a
ROMÂNIEI ■;
acelor valori sociale care sunt
prevăzute şi ocrotite şi prin
Orice lezare adusă
normele juridice ale altor
valorilor prevăzute şi ocrotite
ramuri de drept. De exemplu,
prin normele de drept,
proprietatea, reglementată de
constituie ilicit juridic, (care
Dreptul civil, este apărată şi
poate fi civil, administrativ,
de dreptul penal prin
disciplinar, penal), în sensul
incriminarea furtului (art.208,
că fiecare încălcare a
Cod penal), a delapidării
dispoziţiilor legale prezintă
(art.2151, Cod penal), a
un anumit grad de pericol
înşelăciunii (art.215, Cod
social, care însă nu este
penal) tic; familia, instituţie a
uniform, ci diferă în ceea ce
dreptului familiei,
priveşte gravitatea. Cel mai
accentuat grad de pericol îl
are ilicitul penal, fiindcă prin
infracţiune se lezează cele
este apărată de către Dreptul
penal prin incriminarea
bigamiei (art.303, Cod
penal), adulterului (art.304,
Cod penal), abandonului de
familie (art.305, Cod penal);
siguranţa transporturilor pe
calea ferată este apărată prin
incriminarea părăsirii
postului şi a prezentării la
serviciu în stare de ebrietate
(art.275, Cod penal), a
distrugerii şi semnalizării
false (art.276, Cod penal) etc.
După cum se poate
observa, există o legătură
între dreptul penal şi alte
ramuri ale sistemului nostru
de drept. însă cu unele dintre
ele aceasta este mai strânsă.
De exemplu, cu dreptul
procesual penal, deoarece
normele dreptului penal
material se aplică numai prin
intermediul normelor de
drept procesual penal. Astfel,
dacă prin săvârşirea
infracţiunii se naşte un raport
penal între stat şi infractor
privitor la răspunderea
penală, tragerea efectivă la
răspundere a acestuia are loc
numai cu respectarea unei
forme speciale, în cadrul
pro/cesului penal, prin
intermediul raportului
procesual penal.
S
ecţiunea a Il-a
t:i
ŞTIINŢA
DREPTULUI
PENAL
ROMÂN
Dreptul penal, ca şi
codul penal1, are două părţi:
partea generală care cuprinde
reglementările cu privire la
legea penală, infracţiune,
sancţiuni şi răspundere
penală şi partea speciala în
care este incriminată fiecare
infracţiune. între aceste părţi
există o strânsă legătură, ele
neputând fi concepute una
fără cealaltă, deoarece
formează un tot unitar.
Numai necesităţi didactice
impun studierea lor ca
discipline distincte. în nici un
caz nu este vorba de două
drepturi penale ca ramuri
separate ale sistemului nostru
de drept, drept penal general,
drept penal special, aşa cum
le denumesc unii autori2. De
altfel, şi dreptul procesual
penal are
 2
două părţi şi cu toate acestea asemenea raporturi sunt şi
nu s-a susţinut că ar exista un între ştiinţa dreptului penal şi
drept procesual general şi ştiinţele de ramura respective
unul special. normative (drept civil, drept
Ştiinţa dreptului administrativ, drept procesual
penal constă dintr-un sistem penal etc.) sau nenormative3
de cunoştinţe despre dreptul (psihologia judiciară,
penal, care este obiectul său psihiatria judiciară,
de studiu, sub aspectul criminologia, criminalistica
adoptării normelor care îl etc).
compun, al cauzelor care le-a
determinat, modul cum TRIMITERI
acestea se realizează în
practică, prin analiza Codul penal este legea penală
activităţii organelor judiciare generală ordinară care cuprinde, în
în aplicarea normelor penale. mod unitar şi sistematizat,
majoritatea normelor dreptului
De asemenea, studiază legea penal atât de parte generală cât şi
penală în privinţa acţiunii ei de parte specială.
în spaţiu şi timp, 2
R. Merle, A. Vitu, TRĂITE DE
infracţiunea, sancţiunile • şi DROIT CRIMINELLE.
răspunderea penală, precum PROBLEMES
şi tipurile de infracţiuni GENERAUX DE LA
LEGISLATION CRIMINELLE.
prevăzute în partea specială a DROIT PENAL
Codului penal sau în legi GENERAL PROCEDURE
speciale. PENALE, Paris, Ed. Cujas, 1967,
Având în vedere că p.94 şi urm.; G.
dreptul penal - ca ramură de Ştefani et Levasseur, DROIT
PENAL GENERAL ET
drept unitară - are două părţi, CRIMINOLOGIE,
şi ştiinţa dreptului penal este Dalloz, Paris, 1961, p.24 şi urm.
unică, însă are şi ea două etc.
părţi, partea generală şi 3
M.Basarab, CRIMINALISTICA,
partea specială. Litografia Universităţii Babeş-
Dacă între dreptul Bolyai,
Cluj, 1969, p.10.
penal şi alte ramuri de drept
există unele raporturi,
 \* Dreptul penal se
exprimă în formă exterioară
Titlul II prin acte normative, numai
LEGEA PENALĂ prin lege organică care
reglementează ce fapte
Capitolul I constituie infracţiuni,
FORMA DE EXPRIMARE sancţiunile ce se aplică în
A DREPTULUI cazul comiterii lor şi
PENAL ROMÂN răspunderea penală.
(IZVORUL JURIDIC)
NORMA PENALĂ A, Legea penală

Legea, compusă dintr-

ii
un ansamblu de norme, este
forma de exprimare
Secţiunea I
a,dreptului penal, deoarece ea
c FORMA
prevede care fapte constituie
DE EXPRIMARE infracţiuni şi sancţiunile ce se
A aplică sau se pot lua în cazul
DREPTULUI săvârşirii acestor fapte (art.2,
PENAL Cod penal).
ROMÂN1 Prin lege penală se
J. ■ înţelege orice dispoziţie
§ 1. Noţiunea penală care se află într-o lege
de formă de sau decret (art.141, Cod
exprimare penal), iar prin legislaţie

penală (dreptul penal),
totalitatea dispoziţiilor
penale, indiferent de sediul
lor (Codul penal sau lege
specială penală ori nepenală
2
dar cu dispoziţii penale). Deci
numai legea este izvor de
drept penal.
Având în vedere că
decretele (art. 141, Cod penal)
nu mai emană de la organul art.l 1 (2) al Constituţiei se
legislativ (parlament) ci de prevede că tratatele ratificate
la preşedintele României de parlament, potrivit legii,
(art.99, Constituţie), acestea fac parte din dreptul intern.
nemaifiind acte specifice
puterii legislative, prin ele .;; B. Deciziile de
nu se pot incrimina unele îndrumare ale
fapte ca infracţiuni. Aşadar, plenului fostului
prin lege penală urmează să Tribunal Suprem,
actuala Curte Supremă
se înţeleagă numai
de Justiţie şi practica
dispoziţiile cu caracter penal
judiciară
cuprinse în legi organice
(art.72 lit.f, Constituţie, prin Acestea, aşa cum reiese
care se reglementează „ din prevederile art. 141, Cod
infracţiunile, pedepsele şi penal, nu sunt izvor de drept
regimul executării penal4. S-a exprimat însă şi
acestora"), iar cele cuprinse părerea că pot constitui izvor
în legile şi decretele de drept5.
anterioare adoptării în actuala Constituţie
nu se mai prevede posibilitatea
Constituţiei, rămân în
Curţii Supreme de a da decizii
vigoare în măsura în care de îndrumare.
nu contravin acesteia2.
în tratate sau
26
convenţii pot fi cuprinse,
uneori, dispoziţii penale,
însă acestea sunt forme de
exprimare a dreptului penal
numai după ce au fost
ridicate la rangul de lege
prin ratificare3. Astfel, în
 JH&O.I tf § 2. Codul penal6 are,
Clasificarea legilor aşa cum s-a arătat mai
penale ^>.m%si:^oa sus, două părţi: partea
generală (art.l la 154) şi
Legile penale partea specială (art. 155
se clasifică după mai la 363).
multe criterii: întindere în afară de cod
sau'lomeniu de mai există şi alte norme
aplicare, durată şi cu caracter integral penal,
caracter. cuprinse în legile penale
'(1$ speciale (o asemenea
lege a fost Decretul
A. Criteriul nr.218/1977 privind
domeniului de unele măsuri tranzitorii7)
aplicare sau legi speciale
- nepenale care conţin şi
dispoziţii penale
Potrivit (Decretul nr.328 1966
acestui criteriu, legile referitor la circulaţia pe
penale pot fi generale drumurile publice ,
şi speciale. Codul silvic etc),
Codul penal, deoarece reglementează,
(lege organică) este în principal, un anumit
legea de bază în domeniu de activitate,
materie penală, sau însă incriminează şi
legea generală unele fapte penale.
ordinară deoarece
cuprinde, în mod B. Criteriul duratei de
unitar şi sistematizat, aplicare
majoritatea normelor
de drept penal cu Potrivit acestui criteriu,
caracter general şi legile penale sunt
special. nedeterminate
în timp când în cuprinsul lor
nu se arată data până la care
vor fi în
vigoare. Acestea produc
efecte şi dacă sunt
modificate pe parcurs,
fiindcă durata lor nu este
nedeterminată. Codul penal
actual a suferit mai multe
modificări după intrarea în
vigoare.
Legile penale cu
durată determinată sau
temporare au o aplicabilitate
limitată în timp, arătată
printr-o dispoziţie cuprinsă
chiar în corpul lor11.
C. Criteriul
caracterului legilor
Ţinând seama de acest
criteriu, legile penale sunt
ordinare şi excepţionale.
Sunt ordinare cele adoptate
în condiţii social-economice
şi politice normale, obişnuite
(Codul penal şi cele mai
multe legi speciale), iar
excepţionale când au fost
adoptate în condiţii speciale,
afectată10. De exemplu, Codul
penal,
precum şi majoritatea legilor
speciale integral penale sunt cu
durată
I
27
|
cum ar fi; războiul,
calamităţile naturale sau alte
împrejurări deosebite12.
Legile penale
cuprind norme generale şi
speciale între care există o
legătură strânsă, ele formând
un tot unitar, deoarece
primele le completează pe
ultimele şi în acelaşi timp, se
aplică prin mijlocirea celor
speciale, indiferent că
acestea se află în Codul
penal sau în legi speciale. De
exemplu, în art.20 şi art.21
alin.2, Cod penal, se
defineşte tentativa şi se
prevede când şi cum se
pedepseşte, iar în art.182,
alin.fînal, Cod penal, se arată
doar că tentativa se
pedepseşte, fără a se mai face
nici o altă precizare cu
privire la conţinutul ei şi la Secţi
cuantumul pedepsei, fiindcă unea
a Ii-a
acestea sunt stabilite în art.20
^
şi art.21, alin.2, Cod penal. ; ^
MO:
■■ium NORMA PENALĂ

§ 1. Structura
normei penale de
incriminare
c
e
Norma penală specială
prevede care faptă de
pericol social
1n

este considerată infracţiune

(incriminantă). Aceasta are
trei părţi : ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea. In ipoteză se
descriu împrejurările în care o
faptă prevăzută de legea
penală constituie infracţiune
şi denumirea ei. Ea este de
cele mai multe ori, sub formă
explicită. De exemplu, furtul
(art.208, Cod penal).
Dispoziţia se referă la
conduita pe care trebuie să o
aibă membrii societăţii, de a
face sau de a se abţine de la
ceea ce pretinde legea, şi ea
se deduce din ipoteză. în
dispoziţie este cuprinsă, deci,
substanţa normei, obligaţia
impusă de către stat
persoanelor de a avea o
anumită conduită în
conformitate cu interesele
societăţii . Sancţiunea constă
în consecinţa nerespectării
ipotezei şi a dispoziţiei, care
împreună poartă denumirea
de precept.
Norma penală în
totalitatea ei se adresează,
înaintea de comiterea faptei,
indivizilor ca membrii ai unei
societăţi date - fie că au o
anumită calitate (cetăţean,
străin cu domiciliul în ţara
noastră, militar, funcţionar,
judecător, procuror etc), fie
în felul acesta se
realizează legalitatea
incriminării infracţiunilor şi a
pedepselor (sancţiunilor) şi,
totodată, rolul preventiv
general al dreptului penal, ca
urmare a cunoaşterii şi
respectării normelor sale de
către membrii societăţii, ca
modalitate principală de
realizare a acestui drept.
că nu au o asemenea calitate
-, pentru a le arăta caracterul
periculos al unor fapte în
raport cu societatea, precum
şi consecinţele ce le vor
suporta în cazul săvârşirii lor.
Astfel din descrierea faptei în
ipoteză se desprinde şi
dispoziţia ca persoanele să se
abţină de la comiterea unei
acţiuni sau, dimpotrivă, să
înfăptuiască o anumită
acţiune cerută de lege, iar
prin pedeapsă li se arată ce
consecinţe vor avea
nerespectarea dispoziţiei,
precum şi specia sancţiunii şi
limitele ei (adică obligaţia de
a răspunde penal).
i
în doctrina dreptului
penal, cu toate că majoritatea
autorilor admit existenţa celor
trei părţi ale normei penale de
incriminare, nu există
unanimitate cu privire la
conţinutul atribuit dispoziţiei
şi sancţiunii.
în opinia unor autori,
dispoziţia implică dreptul şi
obligaţia statului de a aplica o
pedeapsă şi obligaţia Credem că, în
infractorului de a o suporta. realitate, în situaţiile arătate
Ea ar fi cuprinsă în expresia mai sus, se încalcă alte
„se pedepseşte" sau „se aplică dispoziţii din alte norme
pedeapsa". Sancţiunea ar fi penale prin realizarea altor
consecinţa nerespectării ipoteze (luarea de mită,
obligaţiei de către organul art.254, Cod penal,
judiciar de a aplica pedeapsa nerespectarea hotărârilor
şi a obligaţiei infractorului de judecătoreşti, art.271, Cod
a suporta o pedeapsă penal) şi se aplică pedepsele
(sancţiune), Astfel sancţiunea prevăzute în aceste norme. în
pentru organul judiciar ar ce priveşte sancţiunea ea se
consta în anularea hotărârii află
ilegale de către instanţa
ierarhic superioară, în
aplicarea unei sancţiuni
disciplinare judecătorului
dacă s-a făcut vinovat de o
abatere disciplinară cu privire
la această dispoziţie, aplicarea
unei sancţiuni penale în caz de
săvârşire a unei infracţiuni de
către judecător (cum ar fi în
caz de luare de mită).
Infractorului i se aplică
sancţiunea dacă nu se supune
obligaţiei de a executa
pedeapsa. Sancţiunea nu s-ar
găsi însă în aceeaşi normă
penală, ci în alte norme, în
alte articole de lege15. Nu se
arată, însă, care sunt acestea
şi unde se află.
prevăzută, în majoritatea
cazurilor, în aceeaşi normă
penală (detenţiunea pe viaţă,
închisoarea, amenda) şi nu în
alte norme sau articole, aşa
cum se poate constata prin
simpla consultare a Codului
penal. Dacă se ia în
considerare acest punct de
vedere, se pune întrebarea
firească: sancţiunea din
norma de incriminare pentru
ce fapte se aplică şi căror
persoane?
De asemenea, dacă
dispoziţia ar fi exprimată prin
expresia „se pedepseşte", ar
însemna că pe baza ei nu s-ar
mai putea face distincţie între
normele penale prohibitive şi
cele onerative. Mai mult,
uneori legiuitorul foloseşte
pluralul „se pedepsesc", când
infracţiunea se poate comite
sub aspectul laturii obiective
prin mai multe modalităţi
alternative (art,157, alin.2,
art.159, art.280 etc, Cod
penal). în asemenea cazuri ar
exista în conţinutul acestor
infracţiuni mai multe
dispoziţii. De ce şi în ce ar
consta acestea?
în opinia altor autori -
deoarece norma penală se
adresează, pe de o parte,
indivizilor cărora le interzice
sau le pretinde o anumită
conduită, iar pe de altă parte
organelor judiciare cărora le
cere să aplice pedepsele -,
dispoziţia şi sancţiunea nu
rămân în mod constant
aceleaşi, ci îşi schimbă funcţia.
Având în vedere că norma li se
adresează cetăţenilor înainte
de comiterea faptei, primează
dispoziţia de a avea o
anumită conduită. Această
dispoziţie este dedusă din
descrierea trăsăturilor
infracţiunii care cuprinde
implicit regula de conduită,
prohibitivă sau onerativă.
Partea a doua a normei o
formează sancţiunea arătată
prin expresia „se pedepseşte".
Norma se adresează şi
organelor judiciare, însă după
săvârşirea infracţiunii. în acest
caz dispoziţia indicată prin
expresia „se pedepseşte" arată
acestora ce trebuie să facă,
adică să-i aplice infractorului
o sancţiune. Deci expresia
„se pedepseşte" este
 ..HI
sancţiune atunci când se
adresează indivizilor şi
dispoziţie când se
adresează organelor
judiciare . -»
Potrivit acestei
opinii ar reieşi că norma
penală de incriminare are
două dispoziţii, ceea ce nu
este exact. Iar atunci când
se foloseşte pluralul „se
pedepsesc" ar însemna că
există mai multe sancţiuni
şi mai multe dispoziţii?
Suntem de părere
ca, dispoziţia şi sancţiunea
nu-şi schimbă funcţia după
cum se adresează
cetăţenilor sau organelor
judiciare, fiindcă dispoziţia
nu poate fi decât una
singură, aceea de a nu
săvârşi o anumită acţiune
prevăzută şi interzisă de
legea penală sau,
dimpotrivă, de a înfăptui
acţiunea prevăzută şi
pretinsă de lege. Ea se
adresează tuturor
persoanelor din societate
3
1
înaintea de comiterea
faptei. Sancţiunea este
prevăzută expres:
detenţiunea pe viaţă,
închisoare, amendă sau
măsură educativă, sau în
norme de incriminare,
fixându-se şi limitele ei.
Ea constituie întotdeauna
consecinţa săvârşirii
faptei penale, conform
principiului legalităţii
pedepsei (art.2, Cod
penal).
în ce priveşte
obligaţia şi dreptul organelor
judiciare de a aplica
sancţiunile, aceasta există
numai din momentul
săvârşirii ! faptei, aşa cum
rezultă din legea lor de
organizare şi din normele ;
de procedură penală, mai
ales cele privitoare la
competenţa i materială17, iar
obligaţia făptuitorului de a
suporta pedeapsa există !
tot numai din acest moment
(art. 17, alin.2, Cod penal).
 § 2. Aceasta nu înseamnă că ele
Normele nu conţin o dispoziţie, fiind
penale norme juridice prin care se
generale exprimă regula principală
privind naşterea, modificarea
'. Acestea nu au şi stingerea raportului
aceeaşi structură ca a celor penal18.
speciale de Prin excepţie, în
incriminare, fiindcă nu se partea generală a Codului
referă la fapte penale penal, sunt incriminate şi
distincte. Din această sancţionate ca infracţiuni:
cauză ele se aplică, aşa cum tentativa (art.20 şi art.21,
s-a arătat mai sus, numai Cod penal), participaţia
prin raportare la normele (art.23-27, Cod penal) şi
speciale, faţă de care sunt instigarea neurmată de
norme călăuzitoare. executare (art.29, Cod penal),
deoarece se arată în ce
32
constau acestea şi cum sunt
sancţionate. în acest sens a se
vedea şi dispoziţiile art. 144,
Cod penal.
In legătură cu
clasificarea şi interpretarea
normelor penale, tratate
amplu în cadrul disciplinei
„Introducere în studiul
dreptului", sau „Teoria
generală a dreptului", facem
trimitere la lucrările
respective.

TRIMITERI
'. Gh.Boboş, TEORIA GENERALĂ
A STATULUI ŞI DREPTULUI,
Univ. „Babeş-Bolyai", Cluj-
Napoca, Facultatea de Drept, 1975,
p.200.
V.Paşca, Consecinţele adoptării
Constituţiei din 1991 asupra
Codului penal, Dreptul nr.3/1993,
p.21-22.
. Decretul nr.288 pentru ratificarea
convenţiei dintre România şi
Republica Italiană privind asistenţa
juridică în materie civilă şi penală,
B.O. nr.77 din 02.06.1973; Legea
nr.236 pentru ratificarea Convenţiei
şi Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală
(Strasbourg, 20.04.1959) şi
Protocolul adiţional la Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în
materie penală (Strasbourg,
17.03.1978), M.Ofnr.492 din
21.12.1998.
Legea nr.104, M.Of. nr.244 din
01.10.1992, modificat prin Legea
nr.140 de
modificare a Codului penal, M.Of.
nr.289 din 14.11.1996.
7
- B.O. nr.71 din 17.07.1977,
modificat prin Decretul nr.64 din
25.03.1981, B.O.
nr.17 din 25.03.1981; vezi Legea
nr.26/1996 (Codul silvic) art.97, 98,
M.Of.
nr.93 din 8.03.1996; Legea pentru
O.G. nr.96/1998 privind
reglementarea
regimului silvic şi administrarea
fondului forestier naţional, M.Of.
nr.355 din
27.07.1999.
8
. B.O. nr.28-29 din 31.05.1966,
. I.Ceterchi, I.Demeter, VLHanga,
Gh.Boboş, M.Luburici, D.Mazilu,
C.Zotta, TEORIA GENERALĂ A
STATULUI ŞI A DREPTULUI,
Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1967, p.358; I.Demeter,
I.Ceterchi, INTRODUCERE ÎN
STUDIUL DREPTULUI, Ed.
ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.181.
■ Szabo Paul Andrei, Caracterul
juridic al deciziilor de
îndrumare ale Plenului
Tribunalului Suprem, Studia
Universitatis „ Babeş-Bolyai",
Iurisprudentia, Cluj, 1959, p.143-
144; Gh.Boboş, cit. supra, p.221.
■ Intrat în vigoare la 01.01,1969, a
fost adoptat şi publicat în B.O.
nr.79-79 bis din 21.06.1968,
republicat în B.O. nr.55-56 din
23.06.1973, modificat prin
33
republicat în B.O. nr.46-47 din
15.05.1970,
modificat prin Decretul nr.403,
B.O. nr.102 din 10.11.1982.
9
- Legea nr.26, M.Of. nr.93 din
8.05.1996.
10
Codul penal a suferit modificări
prin Legea nr.6 din 23.04.1973;
Decretul nr.365/1976, B.O. nr.92
din 03.11.1076 şi implicit prin
Decretul nr.218/1977, B.O. nr.71
din 17.07.1977, modificat şi el prin
Decretul nr.99/1983, B.O. nr.21 din
30.03.1983 şi abrogat prin Legea
nr.104/1992, M.Of. nr.244 din
01.10.1992, Leg. nr.140 de
modificare a Codului penal, M.Of.
nr.289 din 14.11.1996.
11
. Art.16 Cod penal; Decretul
nr.183/1949, art.17 pentru
 sancţionarea M.Of. nr.259 din 3.09.1997; Legea
infracţiunilor economice; Legea nr.40 privind organizarea şi
nr.50, art.20 şi Legea nr.51, art.12 funcţionarea Ministerului de
din Interne, M.Of. nr.146 din
20.01.1945, pentru urmărirea şi 18.12.1990.
pedepsirea criminalilor şi profitorilor 1
de război, 8
pentru urmărirea şi sancţionarea
celor vinovaţi de dezastrul ţării, -

prevedeau că
urmărirea, în baza acestor legi se va
face în cel mult 6 luni de la I
publicarea legii.
12
. Asemenea legi au fost Legea .
nr.50 şi 51 din 20.01.1945, cit. C
supra. e
J3
.1.Ceterchi ş.a., op.cit.
p.334 şi urm. t
14
I.Ceterchi, Despre structura e
internă a normei juridice, R.R.D.
r
nr.7/1969, p.59.
15
' LOancea, DREPT PENAL, c
PARTEA GENERALĂ, Ed. h
Didactică şi Pedagogică,
i
Bucureşti, 1971, p.79-80.
16
- I.Tanoviceanu, V. Dongoroz,
TRATAT DE DREPT ŞI ş
PROCEDURĂ PENALĂ, voii,
p.18-19; Tr.Pop, DREPT PENAL .
COMPARAT, PARTEA a
GENERALĂ, vol.II, Cluj, 1923, p.
89; L.Biro, DREPT PENAL, .
PARTEA GENERALĂ, Univ. ,
„Babeş-Bolyai", Cluj, 1971, p.22-
24; L. Barac, Norma penală şi
raportul juridic de drept penal, o
Rev. de Drept penal, nr.1/1999, p
p.lll şi urm.
17,
Art.25-38, Codul de procedură .
penală; Legea nr.92 pentru c
organizarea judecătorească, M.Of.
i
nr.197 din 13.07.1992, republ. în
t
. C
, apitol
ul II
p f^ *
. RAPO
3 RTUL
3 PENA
9 L ŞI
- FAPT
3 ELE
4 PENA
0 LE
.

3 Secţ
4 iunea I CONSIDERAŢII
GENERALE. RAPORTUL
PENAL

Corecta înţelegere a
aspectelor privind raportul penal
(naşterea, modificarea şi
stingerea lui) impune definirea şi
analiza faptelor penale.
Faptele penale sunt
împrejurări care dau naştere
raportului penal, îl modifică sau
îl sting şi cărora legea penală le
atribuie acest caracter, deoarece
produc consecinţe juridice1.
Aceste fapte fiind prevăzute în
normele penale, chiar dacă sunt
comise de către o persoană care
nu răspunde din punct de vedere
penal, constituie fapte umane
care, deşi nu au caracter
infracţional, pot produce unele
consecinţe penale. De exemplu
aplicarea măsurilor de siguranţă
(art.l 11, alin.3, Cod penal).
§ 1. Definiţia raportului penal
Raportul penal constă în
§ 2. Structura sau
elementele
raportului penal
A. Subiecţii raportului
penal
Subiecţii sunt
participanţii la raport, iar
aceştia vor fi întotdeauna
statul, reprezentat prin
organele sale judiciare (de
cercetare, parchetul şi justiţia)
şi persoana fizică care a
comis o infracţiune (faptă
prevăzută de legea penală).
Statul este titularul
dreptului de a pedepsi
persoana care a săvârşit fapta
prevăzută în norma
legătura care se naşte între stat şi
infractor, ca urmare a săvârşirii
unei infracţiuni sau fapte
prevăzute de legea penală, în
care aceştia au drepturi şi
obligaţii corelative cu privire la
răspunderea penală a
infractorului, constând în
aplicarea şi suportarea
sancţiunilor penale, în scopul
apărării României şi a ordinii
sale de drept .
35
incriminatoare, indiferent de
calitatea concretă pe care
aceasta o are (autor, instigator
etc).
Aceeaşi persoană poate
fi subiect al mai multor
raporturi penale în calitate de
infractor, în acelaşi timp sau
succesiv. De exemplu, în caz
de concurs de infracţiuni, de
recidivă postcondamnatorie şi
pluralitate intermediară.
De asemenea, în
situaţiile reglementate de
principiul personalităţii legii
penale (art.4, Cod penal) şi cel
al realităţii legii penale, când
nu se cere dubla incriminare
(art.5, Cod penal), şi totuşi
infracţiunea este prevăzută şi
de legea străină, deoarece
săvârşirea ei poate da naştere
unui raport penal atât între
statul nostru şi infractor, cât
şi între statul străin şi acelaşi
infractor. Acesta nu va
răspunde însă efectiv faţă de
ambele state, ci numai faţă de
unul dintre ele, dar raportul
penal respectiv va influenţa
asupra celuilalt3. Astfel când
infractorul a fost sancţionat în
străinătate şi a executat
pedeapsa acolo, dacă şi în ţara
noastră s-a pronunţat aceeaşi
pedeapsă ca specie şi
cuantum, ea se va considera
executată, iar raportul penal
stins; dacă pedeapsa s-a
executat doar parţial, partea
respectivă se deduce din cea
pronunţată la noi, urmând ca
infractorul să execute numai
restul acesteia din urmă.
.. în cazul principiului
universalităţii legii penale
(art.6, Cod penal) infracţiunea
fiind săvârşită de un străin în
străinătate care apoi vine la noi
în ţară, ea generează atât un
raport penal cu statul străin cât
şi unul cu statul nostru.
Aplicarea pedepsei de către
statul nostru şi executarea la noi
în ţară atrage stingerea ambelor
raporturi penale sau va
influenţa asupra raportului cu
statul străin în sensul că dacă
acesta a aplicat o sancţiune
mai severă, va trebui să ţină
seama de pedeapsa executată
la noi în ţară, urmând să
execute numai diferenţa.
In calitate de infractor
pot să existe mai multe
persoane în cadrul aceluiaşi
raport - când fapta a fost
comisă în participaţie
-deoarece s-a săvârşit aceeaşi
infracţiune care nu poate da
naştere decât unui singur
raport penal4.
Şi atunci când punerea
în mişcare a acţiunii penale
este condiţionată de plângerea
prealabilă din partea persoanei
vătămate, subiecţii raportului
penal sunt aceeaşi, statul şi
infractorul.
Naşterea şi rezolvarea
raportului penal nu presupune
consimţământul subiecţilor,
ca în dreptul civil, ci se naşte
şi se rezolvă împotriva voinţei
infractorului (făptuitorului)
din momentul săvârşirii faptei,
prin forţa de constrângere
exercitată de stat.
B. Conţinutul
raportului penal
Conţinutul raportului
infractor la răspundere penală
şi la obligaţia acestuia de a
suporta consecinţele comiterii
infracţiunii5, aşa cum s-a
susţinut, deoarece infractorul
are şi dreptul să ceară
aplicarea numai a sancţiunii
prevăzută de legea penală şi în
limitele stabilite de aceasta,
iar statul are obligaţia să se
supună acestor cerinţe legale
stabilite chiar de el (art.2, Cod
penal). Dacă nu ar fi aşa, ar
însemna să domnească
arbitrarul şi nu legalitatea. Or,
penal este format din
drepturile şi obligaţiunile
corelative ale subiecţilor, în
sensul că dreptului unui
subiect îi corespunde o
obligaţie a celuilalt şi invers.
Astfel, dreptului statului de a
trage la răspundere penală îi
corespunde obligaţia
infractorului (făptuitorului) de
a suporta consecinţele
comiterii infracţiunii (faptei) -
(pedeapsa ori alte măsuri
penale). Conţinutul nu se
reduce însă la dreptul statului
de a-1 trage pe
3
statul, prin Constituţie, prin
dispoziţiile Codului penal,
prin legile de organizare a
organelor judiciare şi prin
normele de procedură penală a
instituit garanţii cu privire la
respectarea acestor drepturi şi
obligaţii corelative. De
exemplu, sancţionarea torturii
(art.2671, Cod penal), a
represiunii nedrepte (art.268,
Cod penal), sancţionarea cu
nulitatea actelor procesuale
(art.197, Codul de procedură
penală), posibilitatea folosirii
căilor de atac ordinare şi denumirea de învinuit sau
extraordinare cu privire la inculpat
felul cum au fost soluţionate (art.23, Cod procesual penal);
raporturile de drept penal în
cadrul raporturilor procesuale
penale (art.362, art.385,
art.392, alin.4, art.393,
art.407, art.410 şi art.4142,
Cod procesual penal; apelul,
recursul sunt căi ordinare iar
recursul în anulare şi recursul
în interesul legii sunt căi
extraordinare).

C. Obiectul raportului
penal
Obiectul raportului
penal îl constituie pedeapsa şi
celelalte măsuri penale
prevăzute prin lege să fie
aplicate ca urmare a săvârşirii
infracţiunii (faptei)
respective.

D. Caracteristicile
raportului penal
Aceste caracteristici
reies din conţinutul
elementelor sale: -
Unul din subiecţi,
infractorul, nu mai este
întâlnit decât în
raportul procesual penal sub
. r " - Raportul este unul de
putere, de constrângere,
întrucât acesta se naşte şi se
rezolvă împotriva voinţei
infractorului (făptuitorului)
din momentul săvârşirii
infracţiunii (faptei) prevăzute
de legea penală;
- Drepturile şi
obligaţiile care constituie
conţinutul acestui raport sunt
specifice şi intransmisibile;
- Stabilirea existenţei
şi soluţionarea lui se face în
cadrul procesului penal, cu
care ocazie se naşte şi
raportul procesual penal.
§ 3. Naşterea raportului penal
Stabilirea momentului
naşterii raportului penal
prezintă o deosebită
importanţă în legătură cu
răspunderea penală şi cu
celelalte instituţii legate de
aceasta. De exemplu, durata
aplicării legii penale în timp,
ir Apropiată de această
părere este şi aceea potrivit
căreia
vârsta de la care o persoană
poate fi subiect al infracţiunii,
de când operează amnistia,
graţierea, prescripţia
răspunderii penale etc.
Cu privire la naşterea
unui asemenea raport, unii
autori sunt de părere că ea ar
avea loc din momentul
punerii sub învinuire a
făptuitorului deoarece numai
atunci se deţin date suficiente
cu privire la infracţiune şi
infractor, numai din acest
moment se poate vorbi de o
legătură reală între subiecţii
raportului penal6.
Potrivit părerii altor
autori, drepturile şi obligaţiile
corelative care formează
conţinutul raportului penal iau
naştere, se concretizează
numai prin pronunţarea
hotărârii definitive de
condamnare. înainte de acest
moment nu se poate vorbi de
un raport penal real şi
concret7.
3
raportul penal se definitivează
la terminarea procesului
penal.,,Prin consumarea
primului" - raportul procesual
penal - se naşte ultimul -
raportul penal (subl. M.B.).
Considerăm că toate
aceste opinii identifică
răspunderea penală, ca
obligaţie subiectivă, cu
tragerea efectivă la răspundere
penală care presupune
existenţa unui raport de drept
procesual penal. De aici
decurg şi unele confuzii care
se pot face între raportul penal
şi cel procesual penal.
în ce ne priveşte
împărtăşim părerea potrivit
căreia răspunderea penală,
respectiv raportul de drept
penal, se naşte în momentul
săvârşirii infracţiunii,
deoarece numai atunci statul
are dreptul şi obligaţia să aplice
pedeapsa şi celelalte măsuri
penale, iar făptuitorul sau
infractorul are obligaţia să le
suporte, indiferent că fapta a
fost descoperită şi el este
cunoscut ca persoană fizică
sau nu9. Acest punct de vedere
se sprijină pe dispoziţiile
legale.
Astfel, infracţiunea
este singurul temei al
răspunderii penale (alin.2 art.
17 C.pen.). Legea penală se
aplică faptelor care la data
când au fost săvârşite (subl.
M. B.), erau considerate
infracţiuni (art. 11, C.pen.);
legea mai favorabilă se aplică
în cazul în care de la
săvârşirea infracţiunii (subl.
M. B.) până la judecarea
definitivă a intervenit una sau
mai multe legi penale (art. 13,
alin.l, C. pe.). Dacă
răspunderea penală ar exista
numai din momentul
rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare, aşa cum s-a
susţinut, dispoziţiile privind
aplicarea legii penale mai
favorabile ar fi inutile deoarece
aplicarea lor nu ar fi posibilă
atâta timp cât nu există un
raport penal, respectiv o
răspundere penală.
Legea penală
temporară se aplică
infracţiunii săvârşite (subl. M.
B.) în timpul cât ea era în
vigoare (art. 16, C.pen.).
 De asemenea, se are în
vedere împrejurarea că.
făptuitorul era minor la data
săvârşirii faptei, nu la data
când hotărârea de
condamnare a rămas
definitivă (art.99 C.pen.).
Extrădarea poate avea
loc pentru a fi judecat
făptuitorul, (subl. M. B.)
potrivit art.3, alin.2 şi art.10,
Leg. nr.4/1971 privind
10
extrădarea . Dacă nu ar
exista un raport penal înainte
de rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare,
extrădarea pentru a fi judecat
făptuitorul ar fi lipsită de
obiect şi nici posibilă fiindcă
nu ar exista un temei juridic.
Amnistia înlătură
răspunderea penală pentru
fapta săvârşită (subl. M. B.)
potrivit art.119, alin.l, C.pen.,
ceea ce presupune că există,
altfel ea ar trebui să înlăture
numai executarea sancţiunii
pronunţată prin hotărârea
definitivă de condamnare. De
asemenea, amnistia se aplică
numai faptelor săvârşite până
la data adoptării actului de
amnistie11, sau până la data
prevăzută în decret12.
Prescripţia
răspunderii penale curge de
la data săvârşirii infracţiunii
(subl. M. B.), potrivit art.122,
alin.2, C.pen. Dacă nu ar
exista răspunderea penală ea
nu ar putea nici să se prescrie.
înlocuirea răspunderii
penale (art.90, C.pen.). Dacă
aceasta nu ar exista, nu ar
putea nici să fie înlocuită.
Plata despăgubirilor
născute ca urmare a săvârşirii
infracţiunii începe să curgă de
la data comiterii ei13.
Iată, aşadar,
argumente de text din care
reiese, în mod neîndoielnic, că
în concepţia legiuitorului
raportul penal ia naştere odată
cu săvârşirea infracţiunii.
Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar
putea naşte nici dreptul
statului de a-1 trage la
răspundere penală pe infractor
şi, totodată, acest drept nu ar
fi corelativ cu o obligaţie. De
asemenea, infracţiunea, cu
toate că ar fi săvârşită, nu ar
avea efecte juridice până ce
infractorul nu ar fi tras la
răspundere în mod

efeetiv. Ne întrebăm cum s-ar
justifica existenţa unor
consecinţe juridice ale
comiterii unei infracţiuni, ca
de exemplu prescripţia
răspunderii penale, amnistia
care înlătură răspunderea
penală, extrădarea pentru a fi
judecat etc. dacă nu există un
raport penal?
Mai mult, în ce temei
s-ar naşte raportul procesual
penal dacă nu ar fi constatate
unele date cu privire la
existenţa unui raport penal? Iar,
dacă răspunderea penală,
respectiv raportul penal este
totuna cu tragerea efectivă la
răspundere în cadrul procesului
penal, înseamnă că temeiul
naşterii raportului penal nu-1
mai constituie săvârşirea unei
infracţiuni, ci activitatea
organelor judiciare. Or, dacă
acestea fie că nu au luat la
cunoştinţă de comiterea unei
infracţiuni, fie că, deşi au luat
la cunoştinţă de ea, nu pornesc
procesul penal din diferite
motive, chiar şi din rea-
credinţă, ar însemna că nu
există raport penal şi nici
4
răspundere penală, Aceasta
însă nu poate fi adevărat, aşa
cum reiese din dispoziţiile
legale arătate mai sus.
Fiindcă raportul penal
se naşte numai din momentul
comiterii infracţiunii, în felul
acesta se realizează, implicit,
principiul legalităţii acestei
răspunderi.
§ 4. Durata raportului penal
Raportul penal
parcurge în timp două etape:
prima, din momentul
săvârşirii faptei sau a
infracţiunii şi până la
rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, în
cadrul căreia se stabileşte
existenţa şi elementele sale
componente şi, totodată, se
precizează felul sancţiunii,
întinderea ei, precum şi alte
măsuri penale (denumită şi
raport de conflict). Durata
acestei etape depinde, de la
caz la caz, de gravitatea şi
complexitatea infracţiunii care
a dat naştere raportului penal
şi de rapiditatea cu care
acţionează organele judiciare (respectarea
principiului celerităţii, art.213,
art.214, alin.3, art.243, alin.2,
art.465-479 ş. a., C. pr. pen.).
Uneori, raportul penal
în această etapa durează mai
mult decât dacă s-ar fi aplicat
şi executat maximul special al
pedepsei. De exemplu, pentru
infracţiunea de lovire sau alte
violenţe (art.180, alin.2
C.pen.), pedeapsa fiind de la 3
luni la 2 ani sau amenda,
prescripţia răspunderii penale
are loc după trecerea a 5 ani
(art.122, alin.l, lit.d, C.pen.),
iar dacă ar interveni vreo
întrerupere a cursului ei,
termenul poate ajunge până la
7 ani şi jumătate (art.124,
C.pen.), ceea ce înseamnă ca
raportul s-ar stinge numai
după trecerea acestuia. In
cazul infracţiunilor contra
păcii şi omenirii (art.356-361,
C.pen.), răspunderea penală nu
se prescrie, aşa cum se
prevede în art. 126, C.pen.
Conform unei păreri, în
a doua etapă se pune în
executare hotărârea definitivă
de condamnare şi se execută
sancţiunea şi celelalte măsuri
care s-au aplicat. Durata
acesteia depinde de felul şi
cuantumul sancţiunii şi a
celorlalte măsuri penale
aplicate. Astfel dacă s-a aplicat
amenda, durata va fi mai
scurtă - imediat după ce
aceasta a fost achitată -, iar în
caz de închisoare depinde de
durata ei (de la 15 zile la 30 de
ani). Dacă pedeapsa este
detenţiunea pe viaţă, raportul
penal durează atâta timp cât
condamnatul este în viaţă
dacă, între timp, aceasta nu a
fost comutată în închisoare pe
timp mărginit, caz în care se
în situaţia în care s-a
aplicat pedeapsa
complementară a interzicerii
unor drepturi - fiindcă aceasta
începe să se execute după
executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei
principale a închisorii -
raportul penal durează până la
executarea acesteia.
Cânâ infractorul se
sustrage de la executarea
sancţiunii aplicate, raportul
penal se stinge numai după
va stinge prin executarea
pedepsei care a înlocuit-o ori
considerarea ei ca executată,
sau în cazul liberării
condiţionate (art.551 C.pen.
alin.3).
In cazul suspendării
condiţionate a executării
pedepsei, sau al suspendării
condiţionate sub
supraveghere, raportul penal
continuă să existe până la
împlinirea duratei termenului
de încercare, iar atunci când
are loc liberarea condiţionată,
până la data când expiră restul
pedepsei neexecutate. ; -j
4
trecerea unui interval de timp
prevăzut în Codul penal, care
depinde de durata sancţiunii
aplicate (art.126, C.pen.). şi
acest termen poate fi mai lung
decât dacă s-ar fi executat
maximul special al pedepsei
prevăzut de legea penală. în
exemplul dat mai sus, dacă
pentru infracţiunea de lovire
sau alte violenţe s-ar fi aplicat
maximul închisorii - 2 ani -,
prescripţia executării pedepsei
ar avea loc numai după 7 ani
(2 ani pedeapsa aplicată plus 5 asemenea situaţie, raportul
ani care constituie termenul penal execuţional ar depinde,
fix prevăzut pentru în primul rând de organele
prescripţie). statului, care ar deveni părţi
Potrivit altei păreri ale raportului. In acest caz nu
„etapa" executării sancţiunilor vedem de ce nu s-ar
penale îmbracă forma unui
raport juridic special (subl M.
B.), denumit raport juridic
execuţional penal, care este
subordonat raportului juridic
penal de conflict, analizat mai
sus, deci deosebit de raportul
juridic penal. Acest raport
constă din relaţii sociale de
executare a sancţiunilor penale
prin norme juridice
execuţional penale, relaţii ce
se stabilesc între anumite
organe speciale ale statului şi
condamnat, potrivit cărora
statul, prin acesteorgane, are
dreptul de a pune pe
condamnat să execute
pedeapsa ori o altă sancţiune
de drept penal, aplicată printr-o
hotărâre judecătorească
definitivă, iar condamnatul are
obligaţia de a executa acea
pedeapsă ori sancţiune penală
în scopul prevenirii săvârşirii
de noi infracţiuni .
S-ar părea că într-o
 vorbi şi de un „raport de e
urmărire penală", unul de g
Judecată", fiindcă organele ă
speciale ale statului sunt t
diferite. în realitate subiecţii u
rămân aceiaşi, statul şi r
infractorul condamnat. a
Mai mult, în cazul
acestui raport execuţional ar d
exista numai obligaţii din i
partea condamnatului iar din n
partea organelor execuţionale t
numai drepturi. Or aceasta nu r
este adevărat. e
S-a susţinut că ar
exista şi o altă etapă în durata r
raportului penal, antecedenţa a
penală, care nu ar dispare p
decât în urma reabilitării15. în o
realitate, aceasta nu face să r
subziste drepturi şi obligaţii t
între stat şi persoana cu u
antecedenţă penală, care să l
formeze conţinutul unui
raport penal. Antecedenţa
p
penală poate doar să
e
influenţeze asupra obiectului
n
unui nou raport penal, născut
a
în urma săvârşirii unei noi
l
infracţiuni.

ş
§ 5.
i
L
 C.pen.), iar cel procesual
c penal atunci când cel de drept
e penal este adus în faţa
l organelor judiciare,
p independent de temeinicia
r lui17. Pentru naşterea
o raportului procesual penal este
c suficient să se considere pe
e baza unor probe, că ar exista
s primul. Apoi, în cadrul
u raportului procesual penal, se
a va constata existenţa raportului
l de drept penal. Dacă prin
p hotărârea instanţei se va
e confirma existenţa acestuia,
făptuitorul va fi tras la
n
răspundere. Se poate stabili
a
existenţa raportului penal, însă
l
1 se constată şi unele fapte care
6 atrag stingerea lui (amnistie,
prescripţie, împăcarea
părţilor, desistarea etc), sau
Raportul penal, aşa
nu se va confirma existenţa
cum s-a arătat mai sus, se
raportului penal (art.l. şi
naşte în momentul săvârşirii
art.202 C. pr. pen.).
unei infracţiuni (art.17, alin.2,

4
S:
* - Situaţiile în care se naşte cu privire la comiterea
raportul procesual penal fără infracţiunii şi a persoanei care a
să existe efectiv cel de drept săvârşit-o.
penal constituie excepţii, Datorită acestei strânse
fiindcă, de regula, sunt probe legături dintre cele două
raporturi juridice, cel procesual
penal este modalitatea prin
care se constată şi se rezolvă
cel de drept penal, întrucât
aplicarea normelor penale se
face prin intermediul celor
procesual penale. In măsura în
care înaintează procesul penal,
se concretizează şi elementele
raportului penal, fiindcă
drepturile şi obligaţiile
corelative, precum şi obiectul
răspunderii nu sunt
determinate precis de la
început, ci în mod relativ
(închisoare sau amendă între
anumite limite speciale legale
etc). Or, această concretizare
se face în cadrul procesului
penal ţinând seama de
dispoziţiile art.72 şi art.27,
C.pen. Cu această ocazie se
stabileşte mai întâi existenţa
raportului penal după care se
determină conţinutul său
concret.
Poate exista un raport
de drept penal chiar în lipsa
celui de drept procesual penal
atunci când nu se cunoaşte de
către organele judiciare că s-a
comis o infracţiune, sau deşi se
cunoaşte, autorul ei este
necunoscut. De asemenea,
poate exista un raport procesual
penal în lipsa unuia de drept
penal. Ca atare, făptuitorul va
fi achitat, deoarece faptei îi
lipseşte unul din elementele
constitutive ale infracţiunii
(art.ll, pct. 1, lit.b, pct. 2, lit.a,
art.249, art.345, alin.3, C. pr.
pen.).
Cu toată legătura
strânsă dintre cele două
raporturi, cel procesual penal
nu derivă din cel penal, nefiind
o prelungire a acestuia, ci este
distinct, cu elemente şi
caracteristici proprii. Astfel,
raportul procesual penal este
mai cuprinzător decât cel de
drept penal, fiindcă în afara
subiecţilor raportului de drept
penal
există şi alte persoane E
(experţi, martori, apărători L
etc.) care contribuie la E
constatarea şi rezolvarea
acestuia din urmă. P
în timp, totdeauna
E
raportul penal, când există, îl
N
precede pe cel procesual
A
penal.
L
E
1
S
8
e
c
Faptele penale, aşa
ţ
cum s-a arătat mai sus, pot da
i
naştere raportului juridic, să-1
u
modifice ori să-1 stingă.
n Unii autori consideră
e că există - alături de aceste
a fapte - şi unele care împiedică
naşterea unui asemenea
a raport19. Aşa ar fi lipsa
plângerii prealabile. în
H realitate nu poate fi vorba de
- fapte juridice care împiedică
a naşterea raportului penal, ci a
raportului procesual penal
F (urmărirea şi pedepsirea faptei,
tragerea efectivă la răspundere
A
penală)20.
P
T
§ 1. Faptul juridic
 constitutiv de raport
penal
Aşa cum s-a arătat mai
sus, infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale,
deci unicul fapt constitutiv de
raport penal (art.17, alin.2,
C.pen.).
§ 2. Faptele juridice
înlocuită cu alta. Ele intervin
şi produc efecte numai după
săvârşirea infracţiunii.
Aceeaşi faptă poate
modifica sau stinge raportul
penal, în funcţie de conţinutul
concret al acestuia. Astfel,
graţierea totală, când fapta a
fost sancţionată numai cu
pedeapsa principală, stinge
raportul penal, iar când este
parţială modifica raportul
respectiv.
Răspunderea penală
iniţială nu se referă la
pedeapsa legală prevăzută
pentru fapta comisă cu limitele
ei speciale, ci la pedeapsa
concretă, stabilită de către
instanţă pentru fapta concretă,
care modifică raportul
penal
Astfel de fapte sunt
acelea în prezenţa cărora
răspunderea penală iniţială,
urmare a săvârşirii unei
infracţiuni, se modifică: fie se
agravează, fie se atenuează
sau o anumită obligaţie este
4
între limitele speciale ale
pedepsei, chiar în lipsa unor
circumstanţe. Dacă nu ar fi aşa,
ar însemna că răspunderea
penală iniţială este egală cu
pedeapsa legală, abstractă,
neexistând nici o deosebire
între răspunderea diferiţilor
infractori pentru comiterea
unei infracţiuni concrete de
acelaşi fel. Or, din moment ce
legiuitorul a stabilit pedeapsa
între anumite limite, implicit
recunoaşte existenţa unei
diferenţe de pericol social
concret între infracţiunile de
acelaşi fel, pericol reflectat în
pedeapsa concretă stabilită de
către instanţă în baza criteriilor
prevăzute în art.72 şi art.27,
C.pen.
Numai în cazul
detenţiunii pe viaţă, ca
sancţiune unică absolut
determinată, răspunderea
legală este identică cu cea
judiciară, ea neputând să fie
individualizată.
Din aceste
considerente credem că faptele
juridice modificatoare nu pot
să preceadă şi să însoţească
săvârşirea infracţiunii, cum
susţin unii autori21. Asemenea
fapte pot doar să succeadă
săvârşirii infracţiunii, să fie
posterioare naşterii raportului
penal.
Legea penală prevede
care sunt criteriile în baza
cărora se stabileşte pedeapsa de
către instanţă (art.72, 27,
C.pen.), iar acestea să fie
prezente în timpul comiterii
infracţiunii, ţinând seama de
ele
există obligaţia concretă a
infractorului de a răspunde
penal într-o anumită măsură.
Având în vedere că instanţa
constată şi ţine seama de
aceste împrejurări ulterior
comiterii infracţiunii, conform
dispoziţiilor legale, nu
înseamnă că ele modifică
răspunderea penală iniţială.
Unii autori consideră că
toate circumstanţele agravante
sau atenuante legale sunt, de
asemenea, cauze
modificatoare ale raportului
penal22.
In realitate, din
momentul în care se săvârşeşte
infracţiunea, fiecare infractor,
trebuie să răspundă într-o
anumită măsură, între limita
minimă şi maximă specială a
sancţiunii. în funcţie şi de
existenţa unor circumstanţe
reale şi personale. In acest sens
dispoziţiile art.72, art.27, Cod
pen. sunt foarte clare. Drept
urmare, dacă există o
circumstanţă atenuantă legală
(depăşirea limitelor legitimei
apărări sau a stării de
necesitate, ori scuza
provocării) sau o circumstanţă
atenuantă judiciară (conduita
infractorului înainte de
săvârşirea infracţiunii)
răspunderea concretă va avea
loc în limitele prevăzute în
norma de incriminare, în baza
criteriilor stabilite prin
dispoziţiile arătate mai sus. în
acelaşi mod se va proceda şi
când există circumstanţe
agravante legale (comiterea
faptei de trei sau mai multe
persoane împreună, prin acte
de cruzime etc.) întrucât
infractorul va răspunde în
concret tot în limitele fixate de
lege. Infractorii vor fi traşi la
că instanţele ar stabili iniţial o
pedeapsă pe care, ulterior, ar
modifica-o ţinând seama de
circumstanţele faptei.
Din aceste
considerente credem că nu pot
exista fapte juridice penale
modificatoare ale raportului
penal, anterioare sau
concomitente săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală, ci
acestea fac parte din conţinutul
concret al infracţiunii care este
mai larg decât al celui abstract
răspundere, aşadar, conform
dispoziţiilor părţii generale a
Codului penal, în limitele
pedepsei prevăzute în partea
specială, în funcţie de
circumstanţele faptei şi de
contribuţia fiecărui participant
la comiterea acesteia (art.27 şi
28, Cod. pen.). Fiecare
infractor va fi sancţionat în
concret ţinând seama de aceşti
factori, deoarece în funcţie de
ei se stabileşte conţinutul
concret al infracţiunii şi al
pedepsei (individualizare
judiciară). Dacă nu ar fi aşa, ar
însemna
4
şi care dă naştere unui raport
penal concret.
Numai circumstanţele
care nu fac parte din
conţinutul concret al
infracţiunii, în nici una din
formele sale, şi care sunt
posterioare săvârşirii ei, pot
atrage modificarea raportului
penal, în sensul că uşurează
sau agravează răspunderea
penală iniţială, fie în conţinut,
fie în durată.
Circumstanţele care
modifică raportul penal sunt modifică răspunderea penală
împrejurări accidentale, iniţială şi prin aceasta,
deoarece acesta există şi în implicit, raportul penal.
lipsa lor, dar au influenţă
asupra lui. De exemplu,
stăruinţa depusă de infractor
pentru a împiedica producerea
rezultatului acţiunii sau pentru
a repara paguba pricinuită prin
comiterea infracţiunii,
prezentarea de bunăvoie în faţa
organelor judiciare,
comportarea sinceră în cursul
procesului, înlesnirea
descoperirii ori arestării
participanţilor. Asemenea
împrejurări arată că
infractorul regretă fapta, iar
îndreptarea sa a şi început.
Sau, dimpotrivă, neagă
comiterea infracţiunii ori
participarea la ea în ciuda
probelor existente, are o
purtare insolentă în faţa
instanţei penale, nu vrea să
coopereze cu organele
judiciare pentru soluţionarea
cauzei etc, demonstrând că nu
regretă comiterea infracţiunii.
Prin urmare, faptele
penale intervenite ulterior
săvârşirii infracţiunii
 Faptele anterioare
săvârşirii infracţiunii capătă
semnificaţie penală, devin
fapte penale, numai dacă
ulterior se comite o infracţiune
al cărei conţinut concret este
influenţat în momentul
comiterii ei. Astfel, buna
conduită a infractorului înainte
de săvârşirea infracţiunii este
luată în considerare, din punct
de vedere penal, numai cu
privire la pericolul pe care-1
prezintă acesta dacă săvârşeşte
o infracţiune, şi anume, la
stabilirea răspunderii penale
iniţiale.
Alte fapte juridice care,
de asemenea, nu ţin de
conţinutul concret al
infracţiunii, pot interveni după
comiterea acesteia şi chiar
după rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s-a fixat
gradul răspunderii penale
iniţiale. Aceste fapte au ca
efect modificarea raportului
penal. De exemplu, graţierea
parţială, adoptarea unei legi
mai favorabile a cărei aplicare
este obligatorie (art.14,
C.pen.).
Raportul penal poate
fi modificat în conţinutul său
(drepturile şi obligaţiile
corelative). De exemplu,
datorită comutării pedepsei
prin graţiere, adoptării unei
legi mai favorabile care
prevede altă specie de
sancţiune sau alt cuantum al
acesteia (mai redus) etc, ori ca
urmare a denunţării
complotului. Aşadar,
infractorul are iniţial o anumită
obligaţie, dar ulterior intervine
un fapt penal, o lege penală
mai favorabilă, care face ca
obligaţia lui iniţială să se
schimbe.
Raportul penal poate
fi modificat în durata lui. De
exemplu, graţierea parţială a
pedepsei principale. Dacă
condamnatul va beneficia de
mai multe graţieri succesive
cu privire la aceeaşi sancţiune,
raportul penal se va modifica
de mai multe ori,
Graţierea totală, de
asemenea, poate să nu stingă, ci
doar să modifice raportul
penal, fiindcă dacă înlătură
executarea pedepsei
5
principale nu le înlătură pe comutarea pedepsei în alta mai
cele complementare, afară de uşoară (detenţiunea pe viaţă se
cazul când prin actul de înlocuieşte cu .închisoare pe
graţiere s-ar prevedea altfel timp mărginit). ■ii.
(art.120, alin.3, C.pen.). însă
chiar dacă ar stinge şi I, § 3. Faptele
pedepsele complementare, ea care sting raportul penal
nu produce efecte asupra
n-: Faptele care sting raportul
măsurilor de siguranţă în cazul
penal, de asemenea, nu fac
că acestea au fost aplicate. De
parte din conţinutul
asemenea nu produce efecte
infracţiunii. Acestea sunt
nici asupra măsurilor
posterioare săvârşirii
educative, în afară de situaţiile
infracţiunii şi pot fi generale
când prin actul de graţiere s-ar
(comune) şi speciale.
prevedea altfel, art.2, alin.2,
Decr. nr.255/1987; art.l, Decr.-
A. Faptele generale
lege nr.23/199023; Decr.-lege
(comune)
nr.3/1990, art.324.
Acestea sunt denumite
In ce priveşte
aşa fiindcă sting raportul
adoptarea unei legi mai
penal în toate cazurile. Astfel,
favorabile prin care se reduc
executarea pedepsei este
limitele speciale ale pedepsei,
faptul juridic principal de
aceasta va avea ca urmare
stingere a raportului penal
modificarea raportului penal
atât în cazul pedepselor
în durata sa.
principale, al celor
Unele fapte modifică
complementare şi accesorii,
raportul penal şi în conţinut şi
cât şi al măsurilor educative şi
în durată. De exemplu,
de siguranţă, nî
aplicarea obligatorie a legii
penale mai favorabile (art.14,
C.pen.), graţierea prin
f
' • Moartea infractorului, (art.l 18, C.pen.), fiindcă este
indiferent când intervine, vorba de o măsură de
stinge raportul penal, deoarece siguranţă.
acesta nu poate fiinţa din Moartea, pentru a
moment ce unul din subiecţi nu stinge raportul penal, trebuie să
mai exista, fiindcă răspunderea fie reală, nu prezumată.
penală este personală. însă, Amnistia intervenită
dacă moartea a intervenit după înainte de condamnare
rămânerea definitivă a înlătură răspunderea penală
hotărârii de condamnare, ea nu pentru infracţiunea săvârşită.
înlătură unele consecinţe care Dacă intervine după
au rezultat din aplicarea condamnare, înlătură
sancţiunilor penale. De executarea pedepsei, dar nu
exemplu, după decesul are efecte asupra măsurilor de
infractorului urmaşii lui nu pot siguranţă şi a drepturilor
sa ceară reînvierea dreptului la persoanei vătămate. De
pensie, dacă acesta a fost exemplu, de a fi despăgubită
pierdut prin condamnare. (art.119, alin.l, C.pen.). Asupra
De asemenea moartea măsurilor educative are efect
soţului care a făcut plângere, în când legea de amnistie o
caz de adulter, stinge raportul prevede expres.
penal (art.304, alin.5, C.pen.). Prescripţia
încetarea din viaţă a autorului răspunderii penale, cu
faptei nu are nici o influenţă cu excepţia infracţiunilor
privire la participanţi, faţă de contra păcii şi omenirii
care raportul penal continuă să (art.121, alin.2, C.pen.),
existe (art.28, alin.l, C.pen.). precum şi
Are efect doar decesul victimei prescripţia executării
care singură avea dreptul să sancţiunii penale stinge
introducă plângerea prealabilă. raportul penal
încetarea din viaţă a (art.121, alin.l, C.pen.). '*'
infractorului nu are influenţă *•'""*'■ '»■
asupra confiscării speciale
 5
Dezincriminarea faptei denunţă în timp util săvârşirea
stinge raportul penal (art.12. infracţiunii şi ca urmare este
C.pen.). De exemplu, trădarea împiedicată consumarea ei, sau
prin refuzul înapoierii în ţară nu dacă împiedică el însuşi
mai constituie infracţiune25 consumarea infracţiunii şi apoi o
(art.157, alin.l, C.pen.). denunţă (art.172, alin.l, C.pen.).
Iresponsabilitatea
definitivă, intervenită după
comiterea infracţiunii stinge ■
raportul penal, deoarece
răspunderea penală este TRIMITERI
subiectivă (să existe 1
R.Pannain, MANUALE DI
discernământ, deci şi vinovăţie DIRITTO PENALE (Manual de
atât când persoana este drept penal), vol.I, Torino, 1962,
condamnată cât şi în timpul p.194; V.Dongoroz, DREPT
PENAL, 1939, p.188.
executării pedepsei). A se vedea M. Ketty Guiu,
Raportul juridic de drept penal,
B. Faptele juridice Rev. de Drept penal, nr.4/1996,
p.29 şi urm.; L. Barac, op.cit, p.
extinctive speciale
117 şi urm.
3 Faptele speciale, spre D. Pavel, Consideraţii teoretice
deosebire de cele generale, sting în legătură cu raportul de drept
numai unele raporturi penale, cu penal,
privire la anumite infracţiuni şi Justiţia Nouă, nr.9/1966, p.47.
persoane prevăzute de lege. D. Pavel, Consideraţii teoretice
Acestea sunt: lipsa plângerii în legătură cu raportul de drept
penal,
prealabile şi retragerea ei
Justiţia Nouă, nr.9/1966, p.47.
(art.131, alin.l şi 2, C.pen.);
D.Pavel, Obiectul raportului de
împăcarea părţilor (art.132, alin.l, drept procesual penal, R.R.D.
C.pen.); unele cauze de nr.4/1974,
nepedepsire, cum ar fi p.33 şi urm.
nesancţionarea participantului la 54
infracţiunile contra statului, dacă
6
i.Brainin, Ugolovania PARTEA GENERALĂ, Ed.
otvetsvennost i ee osnavanie v Didactică
ugolovnom prave şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.35;
(Răspunderea penală şi temeiurile ei în V.Papadopol, Recenzie, Legalitatea
dreptul penal sovietic), Moscova, populară, nr.2/1961, p.138;
1963, M.Basarab, DREPT' PENAL,
p,12, citat de L.Bird, Aspecte ale PARTEA
raportului juridic penal, Studia GENERALĂ, Univ. „Babeş-
Universitatis Bolyai", Cluj-Napoca, 1976, p.22
„Babeş-Bolyai", Series etc. Vezi un
Iurisprudentia, 1966, Cluj, p.87; punct de vedere nou, M. Ketty
A.L.Rivlin, Despre Guiu, Noţiunea şi temeiurile
raporturile de drept penal, răspunderii
penale, Dreptul, nr.10-11/1994,
Probleme de Drept, nr.6/1959,
p.74 şi urm.
p.125-126. 10
7
Manzini, TRATATTO DI DIRITTO B.O. nr.35 din 18.03.1971.
11
PENALE (Tratat de drept penal), Art.13, Decr. nr.l 15/1977, B.O.
vol.I, nr.18 din 8.05.1977; art.10, Decr.
p.47; P. E. Nedbailo, PRIMENENNIE nr.189/1981, B.O. nr.59 din
SOVSTSKIH PROVOVIH NORM 09.08.1984; Decr. nr.185 din
(Aplicarea normelor juridice 02.06.1986, art.15,
sovietice), Moscova, 1960, p.106; B.O. nr.32; art.15, Decr.
V.G.Smirnov, nr.155/1987. B.O. nr.49 din
Pravotnişenie v ugolovnom prave 26.10.1987.
12
(Raportul juridic în dreptul penal), Decret-lege nr.23, art.5, M.Of. nr.9
Pravovedenie, nr.3/1961, p.92-96, din 14.01.1990; Decret-lege nr.3,
citaţi de L.Bir6, supra cit., p.87. M.Of.
8
I.Oancea, DREPT PENAL, nr.2 din 05.01.1990, art.14.
PARTEA GENERALĂ, Ed. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.954
Didactică şi din 16 mai 1979 (nepubl.).
pedagogică, Bucureşti, 1965, I.Oancea, Raportul juridic
p.53-54. execuţional penal, Rev. de Drept
9
V.Dongoroz, CURS DE Penal, anul I, nr.l, Serie Nouă,
PROCEDURĂ PENALĂ, ed. a Ii-a, Bucureşti, 1994, p.26-27.
1942, p.75; 15
Fr.Carnelutti, TEORIA
Tr.Pop, DREPT PROCESUAL GENERALE DEL REATO (Teoria
PENAL, PARTEA GENERALĂ, generală a
vol.II, Cluj, infracţiunii), Padova, 1933, p.63;
1948, p.3; M.Zolyneak, DREPT L.Biro, M.Basarab, op.cit., p.40;
PENAL, cit. supra, p.l 18; L.Biro, M.Zolyneak,
M.Basarab, DREPT PENAL, PARTEA
CURS DE DREPT PENAL AL R.P.R, GENERALĂ, Univ. „Al.I.Cuza",
Iaşi, 1977, „Babeş-Bolyai", Cluj,
p. 129-133. partea I, 1973, p.8 şi urm.
16
M.Basarab, DREPT
PROCESUAL PENAL, Univ. ^55

17 . iv.' S\.
Tr.Pop, DREPT PROCESUAL
PENAL, vol.II, Cluj, 1947, p.35.
18
M.Basarab, Faptele juridice care
modifică şi sting raportul juridic ■3T..

penal,
Studia Universitatis „Babeş-Bolyai",
Cluj, 1966, p.99-114.
19
Fr.Carnelutti, cit. supra, p.46 şi
urm.; L.Biro, M.Basarab, supra cit.,
p.41.
20
M.Basarab, Faptele juridice...,
cit. supra. p.100.
21
1.Oancea, op.cit., 1971, p.62; ■i<" ■* - >*'

V.Dongoroz ş.a., EXPLICAŢII..,

vol.II, p.141.
22
V.Dongoroz, DREPT PENAL,
1939, p.669; I. Oancea, op.cit., 1971,
p.62;
Fr.Carnelutti, op.cit, p.57I.
23
M.Of.nr.9 din 14.01.1990.
24
M.Of.nr.3 din 05.01.1990.
25
Art. 185-188, C.pen. a fost abrogat
prin Decret-lege nr.l/M.Of. nr.4 din
27.12.1989. Prin Leg. nr. 140 de
modificare a Codului penal a fost
reincriminat
avortul, însă într-un singur articol,
M.Of. nr.289 din 14.11.1996; art.1571
C.pen.
a fost abrogat prin Leg.nr.6/1973.
 . \1oV
sr- >■
^ Capitolul
III *s
APLICAREA LEGII
PENALE ROMÂNE *-■
ÎN
SPAŢIU
ŞI TIMP1 f
Secţiunea I
APLICAREA LEGII PENALE
ROMÂNE
ÎN SPAŢIU
§ 1. Generalităţi
Legile penale, ca toate
legile juridice, se aplică în spaţiu
pe un teritoriu supus unei anumite
suveranităţi (art.3, Codul penal) şi
pe o anumită durată în timp
determinată de îmbunătăţirea
legislaţiei, ca urmare a
schimbărilor economice, social-
de cetăţenia sau lipsa acesteia
din partea infractorului3, când
este vorba de ordinea noastră
juridică, în virtutea exercitării
suveranităţii statului român pe
culturale şi politice care intervin în
societate, pentru a corespunde
necesităţilor apărării eficace a
acesteia împotriva infracţiunilor.
Din momentul intrării lor
în vigoare, legile penale române
sunt obligatorii, în general, pentru
toate persoanele care locuiesc sau
se află temporar pe teritoriul
statului nostru. Infracţiunea poate
fi însă comisă nu numai pe
teritoriul ţării noastre, ci şi în afara
lui, iar infractorul să fie cetăţean
român, cetăţean străin, fără
cetăţenie şi să locuiască în ţara
noastră sau în străinătate, ori să
aibă dublă cetăţenie2.
§ 2. Teritorialitatea
legii penale române
Conform acestui
principiu, legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României (art.3, Cod penal).
Aceasta înseamnă că se ţine seama
de locul comiterii faptei şi nu
5
un anumit teritoriu. De
asemenea, legea penală apără
în egală măsură toate
persoanele aflate pe acest
teritoriu, indiferent că au
 cetăţenie română, străină sau asemenea nave pe timpul cât
nu au nici o cetăţenie şi acestea se află în porturile
indiferent unde domiciliază româneşti sau în apele
sau au reşedinţa. maritime interioare.
Prin „teritoriu" din
Suprafaţa terestră,
expresiile „teritoriul
uscatul este cuprins între
României" şi „teritoriul ţării"
frontierele politico-geografice
se înţelege întinderea de pământ
ale statului. Apele interioare
şi apele cuprinse între frontiere,
sunt formate din: lacuri, bălţi,
cu subsolul şi spaţiul aerian al
fluvii, râuri şi canale aflate în
acesteia (art,142, Cod penal).
întregime pe teritoriul statului
„Infracţiune săvârşită sau care formează frontiere cu
pe teritoriul ţării" se consideră alt (alte) stat(e)4. Când. este
şi orice infracţiune comisă pe o vorba de ape curgătoare
navă ori aeronavă română navigabile, limita teritoriului se
(alin.2, art.143, Cod penal). Se stabileşte luând în considerare
extinde, deci, efectul legii linia adâncimii celei mai mari
penale şi pe acestea fără a se (art. 172, lit.b, Decretul nr.41
lărgi noţiunea de teritoriu. 1956), talvegul apei, iar la
apele curgătoare nenavigabile
Astfel din Legea nr.17 privind
şi la cele stătătoare, linia
regimul juridic al apelor
mediană a acestora.
maritime etc, reiese că
jurisdicţia penală a României
se aplică cu privire la orice
infracţiune săvârşită pe
teritoriul român, de către
persoane îmbarcate la bordul
navelor străine folosite în
scopuri comerciale, precum şi
cu privire la orice infracţiune
săvârşită la bordul unei
 Marea teritorială a
României cuprinde fâşia de
mare adiacentă ţărmului ori,
după caz, a apelor maritime
interioare, având lăţimea de 12
mile marine (22.224 m)
măsurată de la liniile
de baza.
Liniile de bază sunt
liniile celui mai mare reflux de-
a lungul ţărmului sau, după
caz, liniile drepte care unesc
punctele cele mai avansate ale
ţărmului, inclusiv ale ţărmului
dinspre larg al insulelor, ale
locurilor de acostare,
amenajărilor hidrotehnice şi ale
altor instalaţii portuare
permanente (art.l).
Limita exterioară a
mării teritoriale este linia care
uneşte fiecare punct situat la o
distanţă de 12 mile marine,
măsurat de la punctul cel mai
apropiat al liniilor de bază
(alin.4).
Limitele exterioare şi
laterale ale mării teritoriale,
stabilite conform prevederilor
art.l şi 2, constituie frontiera de
stat maritimă a României
(art.3).
Suprafeţele de apă
situate între ţărmul mării şi
liniile de baza stabilite în art.l
constituie apele maritime
interioare ale României (art.4).
Apele maritime
interioare, marea teritoriala,
solul şi subsolul acestora,
precum şi spaţiul aerian de
deasupra lor fac parte din
teritoriul României (art.5).
Zona contiguă
(apropiată) a României este
fâşia de mare adiacentă mării
teritoriale care se întinde spre
largul mării până la distanţa de
24 mile marine, măsurată de la
liniile de bază stabilite în art.l
(art.6)5.
Subsolul, indiferent că
se află sub suprafaţa terestră
ori a
apelor interioare sau a mării
teritoriale, se consideră
teritoriul
României până unde se poate
ajunge cu mijloacele tehnice.
Spaţiul
aerian se întinde deasupra
uscatului, apelor interioare şi
mării
teritoriale până la limita
spaţiului cosmic .
&

f: Cu privire ia locul
săvârşirii infracţiunii, în dreptul
nostru
penal s-a adoptat criteriul
ubicuităţii (cuvântul derivă din
latinescul „ubique", care
înseamnă „pretutindeni",
„oriunde'1), potrivit căruia
infracţiunea se consideră
săvârşită pe teritoriul ţării şi
când pe acesta ori pe o navă
sau pe o aeronavă s-a efectuat
numai un act de executare, ori
s-a produs doar rezultatul
infracţiunii (alin.2, art.143,
Cod penal)7.
In art.l al Convenţiei
pentru reprimarea actelor
ilicite împotriva navigaţiei
maritime, prin „navă" se
înţelege o ambarcaţiune de
mare de orice tip, neataşată
permanent de fundul mării,
inclusiv aparatajul cu
propulsie, aparatajul
submersibil şi orice alte
aparataje plutitoare8.
Convenţia nu se aplică
navelor de război, navelor
aparţinând unui stat sau
exploatate de un stat când sunt
folosite ca nave de război
5
auxiliare sau pentru vamă ori
poliţie, ori navelor care au fost
retrase din navigaţie sau
dezarmate (alin.l art.2
Convenţia sus citată).
Se prevede, de
asemenea, că, nici o dispoziţie a
convenţiei nu aduce atingere
imunităţilor de care se bucură
navele de război şi celelalte
nave de stat folosite în scopuri
necomerciale (art.2 alin.2 din
Convenţie).
Sunt nave: navele
maritime, fluviale şi alte nave
de navigaţie interioară,
inclusiv ambarcaţiunile mici,
precum şi aparatele plutitoare
cum ar fi dragi, elevatoare,
macarale plutitoare şi altele
asemenea cu sau rară
9
propulsie .
Se acordă deci egală
importanţă atât actului de
executare, cât şi rezultatului
acţiunii (inacţiunii) pentru a se
putea apăra valorile prevăzute
în legislaţia penală a fiecărui
stat pe teritoriul căruia au avut
loc acte de executare ori s-a
produs rezultatul. De exemplu,
lovirile cauzatoare de moarte
s-au produs pe teritoriul unui stat, iar încetarea din viaţă
a victimei a avut loc în
60 România, în acest caz
infracţiunea se consideră
săvârşită în întregime atât în
ţara în care au avut loc lovirile
cauzatoare de moarte (acte de
executare) cât şi la noi în ţară,
iar nu numai actul de executare
respectiv sau rezultatul
(moartea victimei), deoarece ea
constituie un tot indivizibil.
Dacă nu s-ar proceda în acest
fel, infractorul nu ar putea fi
pedepsit de nici unul din cele
două state, sau ar putea fi tras la
răspundere penală de două ori.
De exemplu, acţiunea comisă pe
teritoriul statului nostru ar
putea constitui tentativă
nepedepsibilă, cu toate că
infracţiunea s-a consumat în
altă ţară, sau infractorul să fie
tras la răspundere pentru
tentativă în ţara noastră, când
ea se pedepseşte, iar pentru
infracţiunea consumată, în
străinătate.
Criteriul ubicuităţii este
luat în considerare şi în cazul
infracţiunilor continue, de
obicei şi continuate - deoarece
sunt infracţiuni unice, cu toate
că acţiunea şi rezultatul se
prelungesc în timp sau actele se
repetă la intervale de timp în
baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale -, atunci când au
început ori s-au consumat la
noi în ţară.
Nu are nici o relevanţă
juridică împrejurarea că legea
străină incriminează sau nu
actele săvârşite în străinătate,
când acestea fac parte din
infracţiune. De asemenea, în
cazul infracţiunilor complexe
cum ar fi tâlhăria (punerea
victimei în stare de inconştienţă
noastră penală şi a început ori
s-a terminat la noi în ţară, va fi
luată în considerare.
în situaţia infracţiunilor
comise prin inacţiune,
omisiunea poate să aibă loc
într-o ţară şi rezultatul să se
producă în altă ţară. De
exemplu, omisiunea se comite
de către un funcţionar în
exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, prin neîndeplinirea
unui act în ţara noastră şi se
cauzează prin aceasta o
perturbare gravă a activităţii
sau neputinţă de a se apăra se
săvârşeşte în străinătate iar
luarea bunului are loc la noi în
ţară), fapta va fi apreciată în
întregul ei, ca fiind comisă la
noi în ţară.
în privinţa infracţiunilor
agravate (calificate) nu se va
ţine seamă de împrejurarea
agravantă săvârşită în străinătate
dacă legea noastră nu o
prevede, aşa ca fapta se va
pedepsi ca infracţiune simplă,
de bază. Dacă însă agravanta
este prevăzută în legea
61 d
unei întreprinderi mixte, cu
sediul în străinătate, la care
participă şi statul nostru.
Criteriul ubicuităţii se
aplică atât când infracţiunea s-
a realizat în formă de
tentativă incriminantă, cât şi
atunci când infracţiunea s-a
comis înparticipaţie (art.144,
Cod penal). în acest ultim caz
nu are importanţă că actele de
participaţie s-au săvârşit în
străinătate, iar executarea
acţiunii (inacţiuni) la noi, ori
viceversa. indiferent de dispoziţiile din
Actul săvârşit ori cea străină.
rezultatul produs pe teritoriul 62
ţării noastre va fi considerat
infracţiune în raport cu legea
penală română.
De asemenea, în cazul
infracţiunilor de tortură, între
statele părţi ale Convenţiei
împotriva torturii şi altor
pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau
degradante, acestea sunt
considerate, în scopul
extrădării, ca fiind comise atât
la locul săvârşirii lor, cât şi pe
teritoriul aflat sub jurisdicţia
statelor obligate să-şi atribuie
competenţa (art.8, alin.4 al
Convenţiei)10.
Din punctul de vedere
al dreptului internaţional,
dispoziţia din art.3, Cod
penal, constituie o normă
conflictuală, deoarece
reglementează modul cum se
va rezolva conflictul ivit între
legea penală străină şi cea
română în sensul că se va
aplica legea penală română
 *: Partea din pedeapsă
executată în străinătate se va
deduce din aceea pronunţată
de instanţa română, dacă
aceasta din urmă este mai
grea.
Când infractorul a fost
sancţionat în străinătate cu o
pedeapsă principală mai
severă decât cea prevăzută în
legea română, se va aplica tot
o pedeapsă corespunzătoare
din legea noastră; dacă
pedeapsa principală a fost
executată în străinătate, la noi
se vor executa numai pedepsele
complementare şi măsurile de
siguranţă care au fost aplicate
de instanţa din străinătate şi
sunt prevăzute şi de legea
română; dacă şi acestea din
urmă au fost executate în
străinătate, nu se vor mai
executa la noi.
Teritorialitatea legii
penale constituie principiul de
bază al aplicării acesteia în
spaţiu. Dacă însă aplicarea legii
penale s-ar rezuma numai la
acesta, ar interveni unele
greutăţi atunci când
infracţiunea ar fi comisă în
străinătate de un cetăţean
român sau de un străin cu
domiciliul la noi în ţară, ori
infracţiunea ar fi îndreptată
împotriva statului nostru şi în
ţara respectivă aceasta nu s-ar
sancţiona. De asemenea, s-ar
putea ca infractorul să fi părăsit
teritoriul ţării respective şi să fi
venit în România, ori
infracţiunea să se comită pe un
teritoriu nesupus nici unei
suveranităţi (Arctica,
Antarctica, marea liberă sau în
cosmos). în aceste cazuri
principiul teritorialităţii legii
penale nu s-ar putea aplica. De
aceea sunt prevăzute în Codul
penal şi alte principii
subsidiare, deoarece ele sunt
luate în considerare numai
atunci când nu operează
principiul teritorialităţii legii
penale. Acestea sunt:
personalitatea legii penale,
-realitatea legii penale şi
universalitatea legii penale.
 63 ■
t: § 3.
Personalitatea legii penale
Conform acestui
principiu, „ legea penală
română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului
ţării, dacă făptuitorul este
cetăţean român sau, dacă
neavând cetăţenie, are
domiciliul în ţară" (art.4. Cod
penal).
Cu toate că prin Legea
nr. 140/1996 care a modificat
Codul penal, art.4 Cod penal a
rămas neschimbat, ţinând
seama de prevederile din art.
17 din Constituţie în care se
arată ca se bucură de protecţia
statului român doar cetăţenii
aflaţi în străinătate (deci
apatrizii cu domiciliul la noi în
ţară nu se mai bucură a de
această protecţie), aceştia nu
ar mai fi obligaţi să respecte
legile penale române când se
află în străinătate11.
De asemenea, în art.2
alin.7 din H. G. nr.479 privind
organizarea şi funcţionarea M.
A. E., se prevede că M. A. E.
apără, în străinătate, drepturile
şi interesele statului român, ale
cetăţenilor români şi ale
persoanelor juridice române
(subl. M.B.) în baza legislaţiei
româneşti în conformitate cu
practica internaţională în
acordurile bilaterale şi
multilaterale la care România
este parte12.
Vezi şi alin.3 art.l Leg.
nr.21 a cetăţeniei române, din
1.03.1991, „Cetăţenii
României se bucură de
protecţia statului român ".
Se pune întrebarea,
când trebuie să aibă infractorul
calitatea de cetăţean? Unii
autori susţin că în momentul
comiterii infracţiunii13, iar alţii
că în cursul procesului14.
Considerăm că trebuie
avută în vedere calitatea
infractorului din momentul
comiterii infracţiunii. Dacă
însă între timp şi-a schimbat
cetăţenia, se impune ca ultima
soluţie să fie aplicată. Astfel,
atunci când de la comiterea
infracţiunii şi până la
64 pronunţarea hotărârii
infractorul devine cetăţean
român, nu va putea fi extrădat,
şi va fi judecat de către statul
nostru dacă infracţiunea comisă
este prevăzută şi de statul străin.
în caz contrar nu va putea fi
condamnat în ţara noastră
fiindcă nu era obligat să
respecte o lege care nu există.
Dacă şi-a pierdut cetăţenia
română până la pronunţarea
hotărârii nu va putea fi judecat
şi condamnat conform legii
penale române în virtutea
principiului personalităţii, ci
eventual în baza principiului
realităţii sau universalităţii
legii penale române. Vezi art.9
din Convenţia încheiată cu
Franţa15.
Legea penală română
trebuie respectată de către
cetăţenii români, oriunde s-ar
afla, deoarece statul nostru le
acordă ocrotire şi când se află
în afara teritoriului ţării, iar
obligaţiile lor faţă de stat
izvorăsc din calitatea pe care o
au, iar nu în funcţie de locul
unde se află la un moment dat.
 Infracţiunile comise în
străinătate de aceste persoane
pot fi îndreptate împotriva
ordinii de drept a statului străin,
ori împotriva statului sau a
cetăţenilor ţării noastre.
Asemenea infracţiuni sunt
sancţionate chiar dacă nu sunt
incriminate de statul străin atât
în forma consumată, cât şi în
forma de tentativă. De
exemplu, în unele state este
admisă poligamia. Dacă un
cetăţean român ar încheia o
nouă căsătorie în statul
respectiv, fara ca cea anterioară
să fie desfăcută sau anulată în
în concluzie, pentru
tragerea la răspundere penală
este suficient ca fapta să fie
incriminată de legea penală
română,
infractorul să aibă calitatea de
cetăţean român şi să nu existe
vreo cauză de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii
penale, de exercitare a
acesteia, ori de pedepsire a
infracţiunii (art.10, Cod
procesual penal).
Se consideră că
mod legal, ar săvârşi
infracţiunea de bigamie.
Sancţionarea unor asemenea
infracţiuni are loc pentru toţi
participanţii care se încadrează
în dispoziţiile art.4 C.pen.
în cazul în care
infractorii au dublă cetăţenie
pot fi sancţionaţi de către
ambele state ai căror cetăţeni
sunt, însă pedeapsa executată
în afara ţării sau detenţia
preventivă se va deduce din
aceea aplicată de statul nostru,
daca are o durată mai mare
(art.89, Cod penal).
65
legiuitorul ar fi trebuit ca prin
Legea nr.140/1996 să modifice
şi art.4 C.pen. prevăzâdu-se
condiţia dublei incriminări, aşa
cum a fost în art.18 din C.pen.
anterior. In felul acesta s-at ţine
seama de intensificarea relaţiilor
internaţionale şi de deplasarea
în străinătate a multor cetăţeni
români. Astfel s-ar evita,
eventual, şi unele situaţii
neconvenabile .
§ 4. Realitatea legii penale
 în baza principiului
realităţii, legea penală română
se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului
ţării, contra siguranţei
naţionale a statului român,
contra vieţii unui cetăţean
român, ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui
cetăţean român, când sunt
săvârşite de către un cetăţean
străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază
pe teritoriul ţării (art.5, alin.l,
Cod penal).
Prin aceste dispoziţii se
apără statul român şi naţionalii
săi (când aceştia se află în
străinătate) împotriva
infracţiunilor faţă de care statul
străin ar fi indiferent sau chiar
le-ar încuraja pe ascuns.
Infracţiunile la care se
referă legea sunt cele
îndreptate împotriva siguranţei
naţionale a statului (art.155
-173 Cod penal), a vieţii unui
cetăţean român, precum şi cele
de vătămare gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii
(art.174 -176 şi 182 - 183, Cod
penal).
Legea penală română
se aplică, indiferent că fapta
este sau nu incriminată de
legea statului pe al cărui
teritoriu s-a săvârşit, fiind
suficient să fie incriminată de
ea. Este vorba de infracţiunile
contra siguranţei naţionale a
statului nostru care nu sunt
incriminate de statul străin.
Infractorul trebuie să
fie cetăţean străin sau apatrid
care nu are domiciliul stabilit
în România în timpul
procesului. Dacă în cursul
procesului devine cetăţean
român (sau îşi stabileşte
domiciliul la noi în ţară), i se
va aplica legea penală română
în virtutea principiului
personalităţii.
Când infracţiunea este
îndreptată împotriva vieţii,
sănătăţii sau integrităţii
corporale, victima trebuie să
fie cetăţean român în timpul
procesului. Dacă devine
cetăţean străin după comiterea
acesteia nu se mai aplică legea
penală română în baza
 principiului realităţii, ci a se poate porni (art.10, lit.f,
principiului universalităţii. Cod procesual penal). în felul
Punerea în mişcare a acesta se urmăreşte păstrarea
acţiunii penale pentru bunelor relaţii dintre state,
infracţiunile care sunt astfel că numai procurorul
sancţionate în baza general va aprecia dacă
principiului realităţii legii punerea în mişcare a acţiunii
penale se face numai cu penale este oportună sau nu, cu
autorizarea prealabilă a atât mai mult cu cât fapta s-a
procurorului general (art.5, comis în străinătate şi numai el
alin.2, Cod penal), indiferent că are posibilitatea să constate,
iniţiativa îi aparţine victimei prin intermediul organelor
sau procurorului, deci din corespunzătoare din ţara
oficiu. Este o condiţie respectivă, dacă s-a realizat
procesuală care dacă nu este conţinutul unei infracţiuni sau
îndeplinită, procesul penal nu nu şi al căreia dintre ele.
6
Principiul realităţii graţiat ori a intervenit
legii penale se aplică numai prescripţia).
dacă printr-o convenţie Astfel, se va ţine seama de
internaţională nu se dispune dispoziţiile legii noastre
altfel (art.7, Cod penal). In caz penale cu
contrar se aplică dispoziţiile privire la cauzele care înlătură
convenţiei. răspunderea penală (amnistia,
Infractorului i se aplică graţierea, prescripţia etc.) şi se
legea noastră penală fără a se deduce pedeapsa şi detenţia
lua în preventivă executată în
considerare cele întâmplate în străinătate (art.89 Cod penal).
străinătate (a executat Nu este
pedeapsa, a necesar ca infractorul să fie
fost achitat, amnistiat sau prezent în ţară cu ocazia
judecării De exemplu, infracţiunile
cauzei, putând fi judecat şi în contra păcii şi omenirii
contumacie (lipsă). (art.356-361 Cod penal18;
v,' falsificarea de monede, timbre
st. § 5. sau alte valori când aparţin
Universalitatea legii penale altor state (art.284, Cod penal)
iii: sau deţinerea de instrumente în
Conform principiului vederea
universalităţii, legea penală
română se aplică şi altor
infracţiuni decât celor
prevăzute în art.5, alin.l, Cod
penal, săvârşite în afara
teritoriului ţării noastre, de un
cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie, iar
infractorul se află la noi în ţară
(art.6, Cod penal).
Acest principiu
prevede sancţionarea unor
infracţiuni, de către statul
nostru, şi când prin acestea se
lezează interesele altui stat sau
a unor persoane străine (cu
cetăţenie sau fără cetăţenie) ori
comunitatea internaţională, ca
expresie a solidarităţii statelor
în lupta contra
17
infracţionalităţii .
In felul acesta
infractorii vor fi sancţionaţi
oriunde s-ar afla, neputând să
se sustragă răspunderii penale.
falsificării de valori (art.285,
Cod penal) ; infracţiunile
contra reprezentantului unui
stat străin (art. 171, Cod
penal ; pirateria (art.212 şi
art.226, Cod penal)21; sclavia
(art. 190, Cod penal)22; traficul
de stupefiante (art.312, Cod
penal) ; răspândirea de
materiale obscene (art.325,
Cod penal)2 ; infracţiunile la
regimul navigaţiei aeriene25,
tortura (art.2671 Cod penal)
etc.
Se pedepsesc însă şi
alte infracţiuni pentru care
sunt îndeplinite condiţiile din
art.6, Cod penal cărora nu li se
poate aplica principiul
realităţii.
Pentru a fi judecat,
infractorul care a comis
asemenea infracţiuni trebuie
să se afle în ţara noastră
benevol. Dacă a ajuns fără voia
lui (a fost răpit, a naufragiat
vasul, a aterizat forţat avionul)
nu poate fi judecat decât dacă
refuză să părăsească ţara.
De asemenea pentru
sancţionarea infracţiunii se
cere condiţia dublei
incriminări, adică aceasta să
fie prevăzută atât de legea
penală română, cât şi de cea a
ţării unde a fost comisă, în
afară de cazul când s-ar
săvârşi pe un teritoriu nesupus
vreunei suveranităţi (Arctica,
Antarctica, spaţiul cosmic,
marea liberă) când ar fi luată în
considerare legea statului al
cărui cetăţean este sau pe
teritoriul căruia locuieşte, dacă
nu are vreo cetăţenie, ori
împotriva căruia a fost
îndreptată infracţiunea.
Credem însă că asemenea
situaţii vor fi foarte rare.
Infracţiunea nu trebuie să fie
incriminată identic şi nici să
fie sancţionată la fel în
legislaţia ambelor ţări. Astfel,
la noi poate fi incriminată ca
infracţiune simplă (de bază),
iar în legea străină ca
infracţiune agravată. în acest
caz va fi sancţionată potrivit
incriminării din legea penală
română.
Dubla incriminare
priveşte, de asemenea,
tentativa, participaţia,
tăinuirea şi favorizarea,
incriminare care trebuie să
existe în momentul comiterii
infracţiunii. Dacă după
săvârşirea ei, aceasta este
state, sau fiind prevăzută de o
lege temporară care a ajuns la
termen, situaţia va fi
următoarea: dezincriminarea
va fi luată în considerare şi
infractorul nu va mai fi
sancţionat; ajungerea la
termen a legii temporare nu
va fi luată în considerare,
astfel că acesta va fi tras la
răspundere penală potrivit
dispoziţiilor din art.16, Cod
penal.
Legea penală română
se aplică cu privire la
încadrarea (calificarea) faptei,
la sancţiune şi la limitele ei, la
măsuri de siguranţă etc,
indiferent de prevederile mai
blânde sau mai severe din
legea străină, fiindcă trebuie
respectate prevederile acesteia
conform principiilor
fundamentale: al legalităţii
incriminării şi al sancţiunilor
pedepsei.
Când se săvârşesc alte
infracţiuni decât cele pentru
care se aplică principiul
dezincriminată de către legea
oricăruia din cele două
6
realităţii legii penale (art.5,
Cod penal), deci mai puţin
grave (contra persoanei unui
cetăţean român, contra
bunurilor, intereselor statului
român), infractorul poate fi
judecat şi pentru acestea dacă
s-a obţinut extrădarea lui
pentru o altă infracţiune (art.6,
alin.2, Cod penal).
Nu se va aplica legea
penală română acestor
infracţiuni când, potrivit legii
statului pe teritoriul căruia ele
s-au săvârşit, există vreo cauză
care împiedică punerea în
mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal
(unele din cele prevăzute în
art.lO, Cod procesual penal),
ori executarea pedepsei (de
exemplu amnistia, graţierea
totală a pedepsei), sau când
pedeapsa a fost executată ori
este considerată executată (aşa
ar fi cazul expirării termenului
de încercare în cazul
suspendării condiţionate a
executării pedepsei, ori al
suspendării condiţionate a
executării pedepsei sub
supraveghere sau al prescrierii
executării pedepsei).
In situaţia în care
pedeapsa a fost executată total
sau parţial în străinătate se
procedează, dacă se constată
că sunt întrunite
condiţiile legale, potrivit
dispoziţiilor referitoare la
recunoaşterea pe cale
principală a hotărârilor
străine. Dacă instanţa
recunoaşte hotărârea străină,
va recurge la substituirea
pedepsei neexecutate sau a
restului acesteia cu o pedeapsă
corespunzătoare din legea
română (art.521, alin.3, Cod
procesual penal şi art.89, Cod
penal). Dispoziţiile din Codul
penal privind universalitatea
legii penale au caracter
subsidiar faţă de convenţiile
internaţionale, deoarece se
aplică numai dacă în acestea nu
se dispune altfel (art.7, Cod
penal). De exemplu, dacă
printr-o convenţie nu s-ar
prevedea condiţia dublei
incriminări, atunci cu privire la
aceasta (lit.a,art.6, Cod penal)
s-ar aplica dispoziţia din
convenţie fără a le afecta pe
celelalte prevăzute în art.6,
Cod penal.
§
6. Excepţii de
la aplicarea
j

legii penale
române în
spaţiu
Unele persoane - în
baza înţelegerii intervenite
între state pentru a asigura
desfăşurarea normală a în spaţiu.
relaţiilor dintre ele -,
beneficiază de imunitate de
jurisdicţie penală, care este
legată de calitatea oficială a
celor în cauză. Astfel, în art.8,
Cod penal, se prevede că,
legea penală nu se aplică
infracţiunilor săvârşite de
către reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine
deoarece imunitatea nu este
o cauză care face ca fapta să
nu fie infracţiune.
Persoanele care
beneficiază de imunitate de
jurisdicţie sunt acelea care
îndeplinesc activităţi
diplomatice, pentru a-şi
putea desfăşura în condiţii
corespunzătoare misiunea
încredinţată de statul pe care-
1 reprezintă, fără a fi supus
sau de alte persoane care, în
conformitate cu convenţiile
internaţionale, nu sunt supuse
jurisdicţiei penale a statului
român . Imunitatea de
jurisdicţie penală constituie o
excepţie de la toate principiile
aplicării legii penale române
Imunitatea este
generală, deoarece apără de
răspundere faţă de statul
nostru în toate cazurile, însă
ea nu este absolută fiindcă
dacă infractorul beneficiază de
ea în raport cu legea noastră,
statul căruia îi aparţine are
obligaţia să-1 tragă la
răspundere penală,
7
unor şicanări.
Imunitatea priveşte atât
inviolabilitatea
reprezentanţelor diplomatice,
adică localurile, actele sau
documentele de care acestea
dispun şi se folosesc în
îndeplinirea misiunii pe care o
au, cât şi persoana agenţilor
diplomatici. Drept urmare,
organele statului nostru nu pot
pătrunde sau sa efectueze
percheziţii ori alte acte de serviciu.
urmărire în localurile Imunitatea de
misiunii diplomatice fără jurisdicţie penală se acordă şi
consimţământul şefului reprezentanţilor O.N.U.29 sau
acesteia. Personalul altor persoane prevăzute prin
diplomatic nu poate fi reţinut, convenţii. De exemplu,
arestat sau judecat în cazul Convenţia pentru
comiterii unei infracţiuni. reglementarea
Locuinţa diplomatului se
bucură de aceeaşi protecţie ca
şi localul misiunii.
Imunitatea se acordă
reprezentanţilor diplomatici
(ambasadorilor, miniştrilor
plenipotenţiari, consilierilor,
secretarilor, ataşaţilor de
ambasadă sau legaţie),
precum şi personalului
tehnic-administrativ pentru
actele legate de misiunea
lor27.
De aceleaşi drepturi
se bucură şi membrii Curţii
Internaţionale de Justiţie (art.
19 din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie).
Imunităţile consulare
au primit, cu excepţia
comiterii unor infracţiuni
grave, o reglementare
similară cu a imunităţilor
diplomatice28 în ceea ce
priveşte activitatea de
diferendelor relative la faţă de procedura legală în
investiţii intre state şi raport cu actele exercitate de ei
persoane ale altor state, în în calitatea lor oficială, cu
secţiunea a 6-a, art. 19 -23 excepţia cazului în care' banca
arată persoanele şi bunurile le retrage această imunitate, şi
care se bucură de imunitate ; se vor bucura de
Convenţia împotriva torturii inviolabilitatea hârtiilor şi
şi altor pedepse ori documentelor oficiale. Această
tratamente cu cruzime, imunitate nu se va aplica totuşi
inumane sau degradante, răspunderii civile în cazul
prevede că membrii pagubelor rezultate din
Comitetului contra torturii şi accidentele de trafic rutier
membrii comisiilor de cauzate de un; r astfel de
conciliere ad-hoc au dreptul la guvernator, director, supleant,
facilităţile, privilegiile şi funcţionar, angajat sau expert .
imunităţile recunoscute Aceeaşi prevedere figurează şi
experţilor aflaţi în misiune în în alte cazuri . Arhivele băncii
contul O.N.U., astfel cum şi în general toate documentele
acestea sunt enunţate în care îi aparţin sau sunt deţinute
secţiunile pertinente ale de ea vor fi inviolabile (art.48,
Convenţie cu privire la Leg. nr.24 1990); Convenţia
privilegiile şi imunităţile referitoare la statutul juridic şi
O.N.U. (art.23 al facilităţile Centrului
Convenţiei) . De asemenea Internaţional de Informare
toţi guvernatorii, directorii, ştiinţifică şi Tehnică
34
supleanţii, funcţionarii, (art.VIII) ; Convenţia asupra
angajaţii şi experţii Băncii privilegiilor şi imunităţilor
Europene pentru Comisiei Dunării35 P.U.N.D.
Reconstrucţie şi Dezvoltare, (H.G. nr.70 privind aprobarea
care îndeplinesc misiuni Acordului dintre Guvernul
pentru aceasta, vor fi imuni României şi Comisia
Comunităţilor Europene Comisiei Comunităţilor
privind stabilirea privilegiilor Europene în România36.
şi imunităţilor delegaţiei

7
Acord între Guvernul Europeană pentru prevenirea
României şi Comisia torturii şi a pedepselor sau
Comunităţilor Europene tratamentelor inumane sau
privind stabilirea privilegiilor degradante. Anexa, ort 16
şi imunităţilor delegaţiei privilegii şi imunităţi pct.2 lit.a
Comisiei Comunităţilor
- "imunitatea de arestare sau de
Europene în România .
detenţie şi de reţinere a
Astfel, se bucură de
bagajelor lor personale şi
imunitaţile ce decurg din
imunitatea de orice jurisdicţie
Convenţia de la Viena din 18
IV 1961, acordate misiunilor în ceea ce priveşte actele
diplomatice acreditate în îndeplinite de ei în calitatea lor
România, şeful şi membrii oficială, inclusiv cuvântul şi
acestor misiuni, precum şi înscrisurile lor"; iar la pct.5 se
membrii familiilor lor şi alte prevede „Pentru a asigura
persoane incluse în membrilor Comitetului o
componenţa acestora (art.3 libertate completă a cuvântului
alin.l). Imunitaţile vor fi şi o deplină independenţă în
acordate cu condiţia ca statele îndeplinirea funcţiilor lor,
membre să acorde aceleaşi imunitatea de jurisdicţie în
imunităţi Misiunii României, ceea ce priveşte înscrisurile
şefului şi membrilor acesteia
sau actele emanând de la ei în
precum şi membrilor
îndeplinirea funcţiilor lor va
familiilor lor şi altor persoane
continua să le fie acordată chiar
incluse în componenţa
după ce mandatul acestor
acestora (art.3 alin.3).
Convenţia persoane va lua sfârşit.
Se bucură de imunitate
şi experţii şi interpreţii care-i personalului aeronavelor
asistă (art.7 alin.2 din militare este acelaşi cu al
Convenţie)." navelor militare.
Se bucură de De asemenea, s-a
imunitate şi personalul extins imunitatea şi asupra
navelor militare străine şi al unor persoane ale
altor nave de stat străine organizaţiei
folosite pentru servicii „INTRESPUTNIC"39.
guvernamentale, când se află Prin convenţii se pot
în mod legal în porturi, în prevedea şi alte persoane care
apele maritime interioare şi în se bucură de imunitate de
marea teritorială a României . jurisdicţie. De exemplu, prin
Regimul dispoziţiile art.9 al Convenţiei
încheiate între ţara noastră şi
Franţa, cu privire la asistenţa
judiciară în materie penală şi
extrădare, se extinde
imunitatea de jurisdicţie şi
asupra martorului sau
expertului, indiferent de
cetăţenia sa, care în urma unei
citaţii se prezintă benevol în
faţa autorităţilor judiciare ale
statului solicitant cu toate că a
săvârşit anumite fapte înainte
de intrarea sa pe teritoriul
acestui stat, pentru care a fost
condamnat sau nu. Imunitatea
încetează atunci când martorul
sau expertul, având
posibilitatea să părăsească
teritoriul statului solicitant'în
decursul unui termen de 15
zile după ce prezenţa sa nu
mai este cerută de autorităţile
judiciare, rămâne, totuşi, pe
acest teritoriu sau revine
ulterior40.
Imunitatea de
jurisdicţie, condiţionată, în
baza imunităţii parlamentare,
are drept scop protejarea
deputaţilor împotriva
urmăririlor judiciare abuzive
şi garantarea libertăţii de
gândire şi acţiune a acestora.
Ea operează până la ridicarea
imunităţii parlamentare. în
celelalte cazuri, în nici un caz
nu se aplică legea penală
română. Ca atare, deputatul
adunării o aduce la cunoştinţa
deputaţilor în şedinţă publică,
după care o trimite de îndată
Comisiei juridice de disciplină
şi imunităţi spre examinare,
care va stabili dacă există
motive temeinice pentru
aprobarea cererii. Hotărârea
Comisiei se adoptă prin votul
a cel puţin jumătate plus unu
din membrii Comisiei. Votul
este secret (ait.144, alin 4 al
Regulamentului
nu poate fi tras la răspundere
juridică, sub nici o formă,
pentru opiniile sau voturile
exprimate în parlament. Nici
un deputat nu poate fi reţinut,
arestat, percheziţionat sau
trimis în judecată penală ori
contravenţională fără
încuviinţarea prealabilă a
Adunării Deputaţilor41.
Cererea de reţinere,
arestare, percheziţie sau
posibilitatea trimiterii în
judecată penală şi
contravenţională se adresează
preşedintelui adunării de către
procurorul general.
Preşedintele
7
Parlamentului).
Adunarea Deputaţilor
decide, prin vot secret, asupra
cererii cu majoritatea de cel
puţin două treimi din numărul
deputaţilor prezenţi (art. 144,
alin.7).
Preşedintele României
se bucură de imunitate de
jurisdicţie penală ca şi membrii
parlamentului. Imunitatea
acestuia nu poate fi ridicată cât
timp, potrivit legii, mandatul
său nu a fost ridicat42. Aşadar, pentru voturile sau pentru
dacă imunitatea deputaţilor opiniile politice exprimate în
poate fi ridicată, a exercitarea mandatului"
Preşedintelui nu poate. Aceasta (art.70). Vezi şi art.84 alin.2 -
nu însemnează că după Constituţie, cu privire la
ridicarea mandatului el nu imunitatea Preşedintelui
poate fi judecat. României. în alin 3 se prevede
în Constituţie se însă: „Camera
prevede că, „Deputatul sau
senatorul nu poate fi reţinut,
arestat, percheziţionat sau
trimis în judecat penală ori
contravenţională, fără
încuviinţarea Camerei din
care face parte, după
ascultarea sa (art. 69).
în caz de infracţiune
flagrantă, deputatul sau
senatorul poate fi reţinut şi
supus percheziţiei.
MinistrulJustiţiei va informa
neîntârziat pe Preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi a
percheziţiei. în cazul în care
Camera sesizată constată că nu
există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea
acestei măsuri".
De asemenea,
Constituţia dispune:
„Deputaţii şi senatorii nu pot
fi traşi la răspundere juridică
Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, pot hotărî
punerea sub acuzare a
Preşedintelui României
pentru înaltă trădare... ".
§ 7.
Extră
darea
-n.*
Extrădarea este un act
juridic internaţional bilateral,
care constă în acceptarea
remiterii unui infractor de
către statul solicitat, statului
solicitant, în vederea judecării
sau pentru a executa o
pedeapsă. Ea se hotărăşte de
justiţie (art.19 (3)
Constituţie). Ca atare
dispoziţiile din art.23 alin. 1 -
3 din Leg. nr.24/1971 trebuie
considerate ca abrogate,
fiindcă guvernul nu mai are
drept de cenzură asupra
hotărârilor instanţelor, de
aprobare a acestora (art. 150
alin 1 Constituţie).
Ea se acordă sau poate
fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe
bază de reciprocitate (art.19
Constituţie). în art.9, Cod penal
şi art.4, Leg. nr.4/1971 se
prevede că în lipsa acestora se
acordă în temeiul legii. Legea
privind extrădarea, asigură
cadrul juridic al rezolvării ei43.
Deoarece dispoziţiile
din Leg. nr.4/1971 au caracter
subsidiar ele nu contravin
Constituţiei şi nici dispoziţiile
art.9 din Codul penal. Acestea
servesc drept bază de încheiere
a convenţiilor internaţionale în
această materie, precum şi la
instaurarea unor relaţii de
reciprocitate.
în Convenţia pentru
reprimarea actelor ilicite
împotriva siguranţei navigaţiei
civile44 se prevăd în art. 10 şi
11 dispoziţii cu privire la
extrădare.
Instituţia extrădării
este menită să asigure
cooperarea juridico - penală
dintre state pentru a nu crea
posibilitatea infractorilor dintr-
un stat, care s-au refugiat pe
teritoriul altui stat,
7
să scape de răspundere penală
ori să se sustragă de la
executarea sancţiunii aplicată
printr-o hotărâre de
condamnare definitivă.
Cererea din partea
statului solicitant de a fi
extrădat un infractor se
numeşte extrădare activă, iar
predarea (remiterea) acestuia
de către statul solicitat,
extrădare pasivă.
Statul nostru a încheiat
numeroase convenţii privind
acordarea asistenţei juridice în
cauzele civile, familiale şi
penale45, prin care statele îşi
asumă obligaţia reciprocă de a
acorda extrădarea, însă acestea
se limitează la statele între
care au intervenit.
Extrădarea este
obligatorie în cazurile
prevăzute în convenţie sau
legea extrădării (dreptul
intern), iar pentru cele
neprevăzute are caracter
facultativ.
Convenţia cu toate că,
de regulă, nu are efect
retroactiv, statele pot să-i
atribuie acest efect extrădând
persoanele care au săvârşit
infracţiuni anterior încheierii
ei.
t A. Condiţiile extrădării
Condiţiile extrădării
sunt de fond şi de formă: cele
de fond se referă la persoanele
şi infracţiunile pentru care se
poate dispune extrădarea (art.3
- 6, Leg. nr.4/1971).
/. Persoanele supuse
extrădării
Acestea sunt cele care
au comis o infracţiune şi nu au
fost condamnate definitiv, sau
au fost condamnate definitiv
pentru o infracţiune săvârşită
pe teritoriul unui stat, ori
contra intereselor acestuia sau
a cetăţenilor săi şi apoi s-au
refugiat pe teritoriul altui stat.
 Statul solicitat să nu
aibă competenţa principală de
a le judeca conform
principiului realităţii sau al
teritorialităţii legii penale
(art.4 şi 5, Leg. nr.4/1971 şi
art.3 - 5, Cod penal). Sunt
necesare deci următoarele
condiţii:
a) persoana cerută sa
se afle pe teritoriul
statului solicitat;
b) să fie faţă de statul
solicitat un cetăţean străin sau
un apatrid;
c) persoana să nu fi
fost definitiv judecată, ori să
nu se fi dat o ordonanţă de
scoatere de sub urmărire sau
de încetare a urmăririi, pentru
aceeaşi faptă, de către
organele judiciare ale statului
solicitat (art.5, lit.d şi art.10,
Leg. nr.4/1971);
d) persoana cerută să
nu fi săvârşit o infracţiune pe
teritoriul statului solicitat. Dacă
a săvârşit o infracţiune,
extrădarea
va fi amânată, după caz,,până
la terminarea procesului penal,
până
la executarea pedepsei ori până
la stingerea executării ei în*alt
mod
(alin.l, art.6, Leg. nr.4/1971).
Dacă amânarea ar atrage după
sine
împlinirea termenului de
prescripţie potrivit legii statului
solicitant
sau ar putea crea mari greutăţi
acestuia în stabilirea faptelor
pentru
care s-a cerut extrădarea, se
poate admite extrădarea
temporară,
sub condiţia expresă că
persoana va fi înapoiată de
îndată după
efectuarea actelor procesuale
pentru care s-a admis această
extrădare (art.6, alin.2, Leg.
nr.4/1971).
Nu pot fi extrădaţi:
a) Cetăţenii români,
datorită legăturii care există
între aceştia şi statul nostru, au
dreptul de a fi ocrotiţi (art.4,
Leg. nr.4/1971 şi art.19 (1)
Constituţie). Cetăţenii străini şi
apatrizii pot fi extrădaţi numai
în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate (art.19 (2)
Constituţie). Statul nostru are
însă obligaţia să înceapă cerută a săvârşit o infracţiune,
urmărirea penală când există care atrage
date suficiente că persoana

7
extrădarea, pe teritoriul stabili dacă există asemenea
celuilalt stat contractant , în motive, autorităţile
baza principiului personalităţii competente vor. ţine seama de
legii penale. toate consideraţiile pertinente,
Nu va fi extrădată inclusiv, dacă este cazul, de
persoana care a dobândit existenţa în statul vizat a unui
cetăţenia română. In schimb ansamblu de violări
pot fi extrădaţi (facultativ) cei sistematice ale drepturilor
ce şi-au stabilit domiciliul în omului, grave, flagrante sau
ţara noastră după comiterea de proporţii (art.3 al
infracţiunii sau după Convenţiei împotriva torturii
condamnarea în străinătate. Va şi altor pedepse ori tratamente
fi însă extrădată dacă a pierdut cu cruzime, inumane sau
această cetăţenie la data cererii degradante, la care ţara
de extrădare, şi se mai află noastră a aderat47). In acest
încă în ţară. Prin convenţii se caz (deci dacă nu-1
poate prevedea că, se ia în extrădează) va supune cazul
considerare cetăţenia avută în autorităţilor competente
momentul comiterii pentru exercitarea acţiunii
infracţiunii şi nu aceea din penale (alin. 1 art.7 al
momentul solicitării extrădării Constituţiei).
(art.9 din Convenţia încheiată 1. Infracţiunea de
de ţara noastră cu Franţa). tortură este cuprinsă în fiecare
Nu va fi extrădată tratat de
persoana către un stat în care extrădare încheiat între state
există motive serioase de a părţi. Statele părţi se
crede că acolo ea riscă să fie angajează să
supusă la tortură. Pentru a cuprindă acele infracţiuni
(torturi) în orice tratat de
extrădare care
s-ar putea încheia între ele.
2. Dacă un stat parte
care subordonează extrădarea
existenţei unui tratat este
sesizat cu o cerere de
extrădare de către
un alt stat parte cu care nu este
legat printr-un tratat de
extrădare,
el poate considera prezenta
convenţie ca reprezentând baza
juridică
a extrădării în ceea ce priveşte
acele infracţiuni. Extrădarea
este subordonată celorlalte
condiţii prevăzute de către
dreptul statului solicitat.
3. Statele părţi care nu
subordonează extrădarea unui
tratat recunosc acele
infracţiuni ca fiind cazuri de
extrădare între ele în condiţiile
prevăzute de dreptul statului
solicitat (art.8 al Constituţiei).
b) România acordă
drept de azil, în condiţiile
legii, cu respectarea tratatelor
şi convenţiilor internaţionale la
care este parte (art.18 (2)
Constituţie şi art.23)48.
Se extrădează
persoanele care au comis
infracţiuni contra păcii şi
omenirii, precum şi crime de
război, deoarece asemenea
fapte nu sunt considerate că
au caracter politic.
2. Infracţiunile pentru
care se acordă
extrădarea
a) Fapta să fie
prevăzută ca infracţiune în
legislaţia ambelor
state, dubla incriminare (art.3,
alin 2, Leg. nr.4 din 1971).
b) Când extrădarea
este cerută pentru a-l judeca
pe
infractor, infracţiunea să fie
sancţionată de legea penală a
ambelor
state cu o pedeapsă privativă de
libertate mai mare de 2 ani sau
mai
severă, iar când se solicită
extrădarea pentru executarea
pedepsei
pronunţate, aceasta să fie mai
mare de un an sau mai severă
.i Statul nostru are
următoarele obiecţii la
Convenţia
europeană de extrădare.
In Convenţie se prevede
că pedeapsa legală pentru fapta
cu privire la care se cere
extrădarea sau măsura de
siguranţă privativă de libertate
să fie de cel puţin un an sau
mai severă, iar când este cerut
să execute o pedeapsă sau o
măsură de siguranţă,
sancţiunea pronunţată să fie de
cel puţin 4 luni (art.2 alin.l din
(art.3,
alin.2 şi art.10, Leg.
nr.4/1971). H.G. nr.534/1992
privind
extrădarea în Italia a cetăţenilor
turci Sarica Yasar Mehmet şi
Salin
Ihnan49, H.G. nr.283/1991
privind extrădarea cetăţeanului
italian
Facci Giovanni Dante.
De asemenea poate fi
extrădat şi pentru executarea
unei măsuri educative (art.l
din Convenţia europeană de
extrădare, Paris, 1303.1957.
8
Convenţia europeană).
In caz de concurs de
infracţiuni dacă toate
infracţiunile sunt sancţionate
cu o pedeapsă privativă de
libertate, dar unele sunt
sancţionate sub durata
prevăzută de Convenţie, statul
solicitat va putea să acorde
extrădarea şi pentru acestea.
Dacă încă este vorba de
infracţiuni pentru care nu se
autorizează extrădarea, statul
respectiv va putea să nu
extrădeze persoana cerută.
 Statul nostru a ratificat lipsită de sens. Legiuitorul
convenţia cu următoarea
rezervă la art.2 § 1.
"Extrădarea va fi cerută
şi, respectiv, acordată de
România, în vederea urmăririi
sau judecării, numai pentru
fapte a căror săvârşire atrage,
potrivit legislaţiei părţii
solicitante şi a părţii solicitate,
o pedeapsă privativă de
libertate mai mare de 2 ani sau
o pedeapsă mai severă, iar în
vederea executării pedepsei,
numai dacă pedeapsa privativă
de libertate este mai mare de un
an sau mai severă."
Prin convenţii se pot
stabili însă şi alte limite. De
exemplu, în Convenţia
încheiată între ţara noastră şi
Franţa se prevede în art.18,
lit.b că, pedeapsa ce urmează
să se execute să fie de cel
puţin 6 luni. La fel se prevde în
Tratatul încheiat cu R.P.
Chineză.
Având în vedere că în
legislaţia noastră penală
gravitatea pedepsei închisorii
este dată de durata ei, s-ar
părea că menţiunea „mai mare
de 2 ani sau mai grea" ar fi
nostru are în vedere că în
legislaţia altor state pot exista
mai multe feluri de pedepse
privative de libertate, aşa cum a
fost şi în Codul penal român
din 1937 (muncă silnică,
temniţă grea, detenţiunea şi
închisoarea corecţională, sau în
prezent există detenţiunea pe
viaţă şi închisoarea pe timp
mărginit). De asemenea, fapta
poate fi pedepsită cu moartea
care este mai grea decât
detenţiunea pe viaţă
Aprecierea
admisibilităţii extrădării se face
în raport atât de legea statului
nostru, cât şi a statului străin.
Dacă potrivit legii
unuia dintre state urmează să
se aplice legea mai favorabilă,
se va stabili care este aceea şi
apoi se va aprecia
admisibilitatea extrădării. Va
trebui însă să se transmită
celuilalt stat textele legale din
care rezultă criteriile de
determinare a legii mai
favorabile.
c) Acţiunea penală,
potrivit ambelor legi, să poată
fi pusă
în mişcare numai din oficiu, nu
şi la plângerea prealabilă- a
persoanei vătămate (art.5, lit.b
şi art.10, Leg. nr.4 din 1971).
d) Infracţiunea să nu
atragă competenţa principală
din
partea statului solicitat în
temeiul principiului
teritorialităţii, al
realităţii (art.5, lit.a şi art.10,
Leg. nr.4 din 1971) sau al
personalităţii (art.4, lit.a şi b,
Leg. nr.4 din 1971).
Se prevede şi o listă a
infracţiunilor pentru care
extrădarea este exclusă (art.4
leg. nr.80/1997).
3. Condiţiile deforma
ale extrădării
ii,'
j Acestea sunt prevăzute
în Leg. nr.4/1971 şi prin ele
este
stabilită procedura extrădării
care constă în: verificarea
legitimităţii şi regularităţii
cererii de extrădare, procedura
în faţa organelor de urmărire,
de judecată. Extrădarea se
hotărăşte de către justiţie
(art.19 alin.3, Constituţie). Tot
dintre condiţiile de formă fac
parte
şi regulile privind ordinea de
preferinţă a statelor la
extrădare, atunci când sunt
cereri, în acelaşi timp, din
partea mai multora.
B. Aspecte
complementare
1. Specificitatea sau
principiul
specificităţii
Potrivit acestui
principiu statul solicitant şi
solicitat au obligaţia să
respecte condiţiile din actul
de extrădare. Astfel, în
cererea statului care solicită să-
i fie predat infractorul, trebuie
să se indice infracţiunea
săvârşită, fiindcă numai aşa se
poate verifica dacă sunt
întrunite condiţiile legale
pentru a avea loc extrădarea
(dubla incriminare).
Nu se admite
extrădarea pentru altă
infracţiune sau pedeapsă
decât cea indicată în cererea
8
statului solicitant şi care a fost
admisă, şi nici ca persoana
remisă acestuia să fie
extrădată apoi altui stat, în
afară de cazul când statul
nostru şi-a dat acordul, sau
dacă cel extrădat nu a părăsit
teritoriul statului solicitant,
deşi a avut posibilitatea, în
decurs de o lună de la data
când a luat sfârşit procesul
penal sau a încetat executarea
pedepsei, ori s-a reîntors pe
teritoriul acelui stat (art.7 şi
art.8, Leg. nr.4/1971).
Ui.
■' 2. Tranzitarea
extrădaţilor
'"' Aceasta are loc atunci
când între statul solicitant şi
cel
solicitat nu există frontieră
comună. Procedura şi
condiţiile pentru extrădare
sunt aceleaşi şi în cazul
tranzitului pe teritoriul
statului nostru a unei
persoane extrădate de către un
stat altui stat (art.27, Leg.
nr.4/1971). Constatarea
acestor condiţii se va face de
către organele statului nostru
şi dacă ele nu sunt îndeplinite
se refuză
tranzitarea. De asemenea, se
poate refuza şi când priveşte o
persoană pentru care s-a cerut
sau se intenţionează să se
ceară extrădarea de către alt
stat (art.36, pct. 2 din
Convenţia încheiată de statul
nostru cu Franţa).
în Legea pentru
ratificarea Convenţiei de
extrădare în art.2 alin.3 se
prevede că "în cazul în care se
va solicita tranzitarea
teritoriului României pentru
un cetăţean român sau pentru
o persoană care a obţinut
drept de azil în România,
cererea de tranzitare va fi
refuzată.

■;*.

Secţiunea a Ii-a
n APLICAREA LEGII
PENALE ROMÂNE ÎN
TIMP
k
§ 1. Principiul
activităţii legii
penale
'i
Conform art.l5(2) din
Constituţie, legea dispune
numai pentru viitor cu excepţia
legii penale mai favorabile.
Drept urmare, dispoziţiile din
art.10 Cod penal (activitatea
legii penale); art.ll Cod penal
(principiul neretro activităţii
legii penale) şi art.13 Cod
penal (principiul aplicării legii
penale mai favorabile) devin
principii cu valoare
Constituţională.
Dacă la baza aplicării
legii penale în spaţiu se află
principiul teritorialităţii, la
aceea a aplicării legii penale în
Cod penal). Ca excepţie, prin
art.3 din Decr. nr. 318/1958 s-
a introdus pedeapsa cu
moartea pentru infracţiunile
contra avutului obştesc şi se
prevede că aceasta se aplică şi
faptelor comise anterior
adoptării actului normativ.
In dreptul penal român
răspunderea are caracter
subiectiv, deoarece nu este
suficient să se comită acţiunea
(inacţiunea) prevăzută de
legea penală şi să fie lezată
valoarea ocrotită de ea, ci
timp se află acela al activităţii
legii penale. Conform acestuia
legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în
timpul cât ea se află în vigoare
(art. 10, Cod penal).
Răspunderea penală are loc în
condiţiile acestei '^i.fiindcă
toate persoanele aflate pe
teritoriul statului nostru au
obligaţia să o cunoască şi să o
respecte. El constituie, de fapt,
un corolî ■' al principiului
legalităţii incriminării şi al
pedepsei (art.2,
8
trebuie să fie comisă cu
vinovăţie. Aceasta presupune
că legile care incriminează
faptele penale trebuie şi pot fi
cunoscute din timp, înainte de
comiterea lor, altfel
răspunderea ar deveni
obiectivă şi, implicit,
arbitrară.
Apărarea societăţii sub
diversele ei aspecte, ca scop al
legii penale (art.l Cod penal),
se realizează prin dispoziţiile
legii în vigoare, deoarece ea
exprimă poziţia societăţii în
acel moment faţă de faptele pe persoanele aflate pe teritoriul
care le consideră infracţiuni şi ţării noastre, acestea
felul cum sunt sancţionate şi, neputând invoca
ca atare, este considerată
corespunzătoare pentru
realizarea scopului ei.
Legea în vigoare va fi
aplicată obligatoriu, imediat,
integral şi continuu, adică pe
tot timpul cât este în vigoare,
tară suspendări pe un termen
oarecare.
Activitatea legii
penale începe o dată cu
intrarea ei în vigoare,
moment din care devine
incidenţă pentru toate
infracţiunile ce se săvârşesc şi
încetează prin ieşirea ei din
vigoare.. Primul moment este,
în principiu, acela al
publicării ei în Monitorul
Oficial. Fac excepţie legile
care stabilesc o altă dată
pentru intrarea lor în vigoare
decât aceea a publicării
(art.78 din Constituţie). Codul
penal, de exemplu, a fost
publicat la 21.06.1968 şi a
intrat în vigoare la
01.01.1969.
Legea penală este
obligatorie pentru toate
necunoaşterea ei (nemo multe ar putea invoca
censetur ignorare legem). necunoaşterea lor.
„Necunoaşterea sau Ieşirea din vigoare a
cunoaşterea greşită a legii nu legilor penale are loc, de
înlătură caracterul penal al regulă, prin abrogare (art.l,
faptei" (art.51, alin. ultim, Cod Leg. nr.30/1968)51, care poate fi
penal). Având în vedere că expresă sau tacită, totală sau
legile penale exprimă voinţa parţială, prin modificarea şi
majorităţii cetăţenilor, ele sunt ajungerea legii la termen sau
în concordanţă cu morala prin încetarea împrejurărilor
acestora care reprobă faptele care au impus adoptarea ei.
incriminate de aceste legi. Ca Determinarea
urmare, fiecare persoană momentului săvârşirii
responsabilă îşi poate da infracţiunii este foarte
seama de caracterul importantă, deoarece în funcţie
socialmente periculos al de acesta se stabileşte dacă ea
acestor fapte, chiar dacă nu a fost săvârşită în timp ce o
cunoaşte în amănunt legile anumită lege era în vigoare şi,
penale. De asemenea, statul nu deci, intră sub incidenţa ei, sau
se mulţumeşte să prezume în afara limitelor ei de acţiune.
cunoaşterea legilor, ci pentru Prin „săvârşirea
asigurarea cunoaşterii lor infracţiunii" sau „comiterea
efective de către toate infracţiunii" se înţelege
persoanele aflate pe teritoriul săvârşirea oricăreia dintre
său, desfăşoară o activitate de faptele prevăzute de legea
popularizare şi explicare a penală fie că este în formă
acestora, care este şi consumată, fie în formă de
50
legiferată . tentativă, precum şi
Dacă nu ar exista participarea la comiterea ei ca
prezumţia cunoaşterii legilor, autor, instigator sau complice
bazată pe cele arătate mai sus, (art.144, C.pen.).
puţine persoane ar putea fi trase Infracţiunile
la răspundere penală, fiindcă „materiale" (de rezultat) şi
„formale" (de pericol) se
consumă în momente diferite:
produce rezultatul prevăzut de
lege, altfel există numai
tentativă la aceste infracţiuni,
indiferent că tentativa se
sancţionează sau nu. De
exemplu, furtul se consumă
când are Ioc luarea bunului
mobil în scopul însuşirii lui pe
nedrept, sau la loviturile
cauzatoare de moarte când a
încetat persoana din viaţă.
Infracţiunile, formale", la care
urmarea constă într-o stare de
pericol, se consumă în
momentul săvârşirii acţiunii
(inacţiunii) prevăzute de lege.
De exemplu, la injurie în
momentul proferării
cuvintelor injurioase.
Infracţiunile
continuate, continue şi de
obicei, se caracterizează
printr-o durată mai mare în
timp. Cele continuate constau
din cel puţin două acţiuni sau
inacţiuni repetate la diferite
intervale de timp în baza
aceleiaşi rezoluţii (hotărâri)
infracţionale. Aşadar,
cele „materiale" când se
8
executarea se prelungeşte în
timp iar infracţiunea se
epuizează abia în momentul
comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiuni (art.122 alin. ultim
C.pen.) cu toate că se
realizează în formă
consumată după prima acţiune
(inacţiune). Infracţiunile
continue se consumă în
momentul începerii acuunii
(inacţiunii) dar se epuizează
când aceasta a încetat potrivit
art.122 alin. ultim C.pen., iar
cele de obicei când a avut loc
acţiunea care indică
obişnuinţa sau îndeletnicirea
(cerşetoria, art.326 C.pen.,
exercitarea rară drept a unei
profesii, art.281 C.pen.).
Drept urmare, când
actele de executare au
început sub imperiul unei legi
şi s-au prelungit sub al alteia,
se va aplica totdeauna legea
nouă, fiindcă infracţiunea s-a
comis când aceasta era în
vigoare, era activă. Tot legea
nouă se aplică şi atunci când
prin dispoziţiile ei s-au
reglementat alte modalităţi de
comitere, ori s-a schimbat
calificarea faptei, ori
sancţiunea prevăzută pentru
aceasta, chiar dacă ele sunt mai
severe în raport cu legea
anterioară, deoarece calificarea
dată unui act prin legea nouă
le califică pe toate celelalte
comise sub legea anterioară.
Dacă însă legea nouă
88^
consideră infracţiunea mai
puţin gravă şi reduce limitele
pedepsei prevăzute pentru ea
în raport cu legea anterioară,
sau prevede una mai uşoară
decât aceasta, se va aplica tot
legea nouă.
Când comiterea faptei
a început sub legea veche care
nu o incrimina şi se
prelungeşte sub legea nouă
care o incriminează, ea se va
sancţiona numai dacă
prelungirea actului necesar
existenţei infracţiunii a avut
loc sub legea noua.
în acest sens s-au ivit
discuţii în teoria dreptului
penal, iar în practică s-au dat
soluţii contradictorii cu privire
la art.l din Decr.-lege
52
nr.24/1990 , prin care este
incriminată fapta de „ocupare
a unei locuinţe din fondul
locativ de stat înainte de
încheierea contractului de
închiriere".
Astfel, s-a pus
problema dacă dispoziţiile se
aplică faptelor comise după
data adoptării lui, ori şi celor
săvârşite în timpul şi după
Revoluţia din decembrie 1989,
întrucât în expunerea de
motive a Decr.-lege se
prevede: „în timpul şi după
victoria revoluţiei populare din
luna decembrie 1989, unele
persoane înţelegând în mod
greşit sensul şi scopurile
revoluţiei, ignorând
prevederile legale, au ocupat
în mod abuziv unele locuinţe
din fondul locativ de stat...".
Din cele arătate mai sus
reiese că şi faptele comise
înainte de adoptarea Decr. -
lege, urmează să fie
sancţionate şi nu doar cele
Considerăm că fapta
este în formă continuă". De
asemenea, în art.3, alin.2 Decr.
- lege, se arată: „dacă
persoanele... eliberează
locuinţa din proprie iniţiativă,
în timpul procesului penal,
urmărirea sau judecata
încetează...". Este deci
continuă. Fapta se consumă
când s-a ocupat locuinţa,
înaintea încheierii unui
contract de închiriere, iar în
momentul publicării Decr. -
lege a devenit infracţiune
săvârşite după adoptarea
acestuia. Aceasta ar însemna că
Decr. - lege va retroactiva şi
astfel ar constitui „excepţie de
la principiul neretroactivităţii
legii penale? (art.ll C.pen. şi
art. 15, alin.2 al Constituţiei -
Legea dispune numai pentru
viitor). Este evident că nu
suntem în faţa unei asemenea
excepţii.
Soluţia, în spiritul legii,
depinde de răspunsul care se
dă în legătură cu natura
juridică a faptei respective.
89
care se prelungeşte în timp
până la încetarea ocupării ei.
Oricum, cel care a ocupat-o
ştia că fapta este ilegală.
Consecinţele eliberării în timpul
procesului dovedeşte că fapta
era infracţiune 4.
S-a exprimat şi părerea
că în acest caz (arătat mai sus)
dacă Decretul - lege s-ar aplica
şi faptelor comise anterior
publicării lui în Monitorul
Oficial, aceasta ar retroactiva,
ceea ce nu este posibil.
Se consideră că
rămânerea peste o anumită comis acţiunea (inacţiunea) era
dată în locuinţă nu se incriminantă, acestea nu vor
pedepseşte, fiindcă ea putea fi socotite ca acte de
implică pătrunderea fără participaţie. ,-;
drept în aceasta. Or, ca să
rămâi, însemnează că ai
pătruns55.
în cazul infracţiunilor
de obicei, faptele comise sub
legea anterioară care nu le
incrimina, nu vor fi luate în
considerare pentru a se decide
că există obişnuinţa.
Momentul săvârşirii
actului de instigare, precum
şi al complicităţii anterioare
executării acţiunii (inacţiunii)
de către autor, este considerat
acela al comiterii acţiunii
(inacţiunii) de către acesta,
deoarece există o unitate de
infracţiune în caz de
participaţie. Instigarea şi
complicitatea, ca acte de
participaţie, capătă
semnificaţia penală numai din
momentul trecerii autorului la
executarea acţiunii
(inacţiunii). Când s-a,instigat"
sau au existat acte de
„complicitate" anterioare la o
faptă care nu era
incriminantă, dar când s-a
 în cazul
infracţiunilor complexe,
infracţiunile care o compun
fiind indivizibile, se aplică
dispoziţiile care
incriminează fapta
complexă în întregul ei.
< § 2.
Concursul legilor penale
■ ' Un asemenea concurs
există când două sau mai
multe legi ori norme, care
reglementează aceeaşi
materie, sunt în vigoare . De
exemplu, legea generală
(Codul penal) conţine norme
de principiu, iar cea specială
dispoziţii privind
incriminarea şi pedepsirea
unor infracţiuni, care pot
deroga de la cele ale Codului,
în acest caz se aplică, în
primul rând, cele din legea
specială -indiferent că sunt
anterioare, concomitente sau
posterioare legii generale -,
iar dispoziţiile din legea
generală le vor completa pe
cele din legea specială cu ceea
ce aceasta nu prevede ca o
derogare. Astfel, art.362 C.pen.
arată că „Dispoziţiile din
partea generală a acestui cod
se aplică şi faptelor
sancţionate penal prin legile
speciale, afară de cazul când
legea dispune altfel". Aşa a
fost Decr. nr.218/1977 care
reglementa executarea
pedepsei închisorii la locul de
muncă şi răspunderea penală a
minorilor precum şi
dispoziţiile C.pen. Normele
din partea specială a Codului
penal constituie dreptul comun
faţă de cele din legile speciale.
Primele se aplică atunci când
nu sunt incidente normele din
legile speciale, însă nu pentru
completarea acestora din
urmă.
i § 3.
Neretroactivitatea legii
penale
t'B„
Conform acestui
principiu, legea penală
română nu se aplică faptelor
care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute
ca infracţiuni (art.ll, C. pen).
Neretroactivitatea, ca
 91
90 *
principiu subsidiar al aplicării
legii penale în timp, decurge
din acela al activităţii legii
penale (art.10 C.pen.) şi al
legalităţii incriminării (art.2
C.pen.). Nu se aplică deci nici
faptelor anterioare promulgării
legii şi nici celor comise după
promulgare, însă înainte de
data intrării în vigoare, fixată
prin legea promulgată. De
exemplu, Codul penal a fost
adoptat la 21 iunie 1968 şi a
intrat în vigoare la 1 ianuarie
1969. Acest principiu
constituie o garanţie a
libertăţii membrilor societăţii,
deoarece ei nu erau obligaţi să
respecte o dispoziţie care nu
exista în momentul săvârşirii
faptei lor şi, ca atare, nu pot fi
traşi la răspundere penală
chiar dacă cele comise au
prezentat în acel moment un
pericol social. Pericolul social
constituie doar una din
trăsăturile generale ale
infracţiunii alături de vinovăţie
şi de prevederea faptei de
către legea penală. în art.l 1
(2) al Declaraţiei universale a
drepturilor omului, se prevede
că „Nimeni nu va fi
condamnat pentru acţiuni sau
omisiuni care nu constituiau,
în momentul când au fost
comise, un act cu caracter
penal conform dreptului
internaţional sau naţional".
De asemenea a fost înscris
acest principiu şi în art.l5 din
Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice
la care România este parte. în
art.4 (2) din pact se dispune
că de la prevederile art.l5 nu
se poate deroga nici în cazul
în care un pericol public
excepţional ameninţă
existenţa naţiunii şi este
proclamat printr-un act
oficial.
în art.40 alin 2, lit.a,
al Convenţiei cu privire la
drepturile copilului57, se
prevede că „Statele vor
veghea ca nici un copil să nu
fie bănuit, acuzat sau
declarat vinovat de o
încălcare a legii penale
datorită unor acţiuni sau
omisiuni care nu erau
interzise de către dreptul
naţional sau internaţional în
momentul comiterii lor".
uv,;M- § 4.
Extraactivitatea legii penale
în mod obişnuit,
raportul penal se naşte şi se
stinge sub aceeaşi lege activă
care nici nu ultraactivează,
nici nu retroactivează.
Datorită însă succesiunii în
timp a legilor penale, unele
raporturi se nasc sub o lege
care a ieşit din vigoare înainte
de stingerea lor şi este
promulgată una sau chiar mai
multe legi penale care
incriminează sau nu fapta
respectivă. Aceste raporturi
poartă numele de „situaţii
tranzitorii".
Pentru rezolvarea lor
urmează ca una din legile
penale să extraactiveze, adică
să producă efecte peste limitele
ei active. Daca legea se aplică
unor raporturi penale
anterioare datei intrării ei în
vigoare, ea va retroactiva, iar
dacă efectele sunt după limita
ieşirii ei din vigoare va
ultraactiva.
Extraactivitatea
operează şi în cazul unor
norme cu aplicarea limitată şi
vremelnică, denumite dispoziţii
tranzitorii, aşa a fost, de
exemplu, Leg. nr.30/1968 de
punere în aplicare a Codului
penal.
Extraactivitatea legii
penale nu trebuie confundată
cu principiul legii penale mai
favorabile, deoarece prima este
mai cuprinzătoare fiindcă se
referă, pe lângă legea mai
favorabilă, şi la retroactivitatea
legii de dezincriminare, la
ultraactivitatea legii
temporare, la legile care
prevăd condiţiile şi limitele
răspunderii penale, la legile de
principiului extraactivitaţii
legii penale, deoarece
influenţează asupra
răspunderii şi a sancţiunilor.
Fiecare lege succesivă poate
conţine atât dispoziţii mai
favorabile cât şi mai severe.
Cu ocazia aplicării în
timp a legilor penale nu se pot
combina dispoziţiile din două
legi58, fiindcă s-ar crea în acest
fel, de către instanţă, o a treia
lege.
amnistie şi graţiere, de
trimitere ori de referire,
precum şi la unele norme de
procedură penală în măsura în
care, la aplicarea cazului
concret, duc la modificarea
condiţiilor de tragere la
răspundere penală ori de
aplicare a sancţiunilor. De
exemplu, în legea nouă se
prevede că fapta se urmăreşte
la plângerea prealabilă şi nu din
oficiu, aşa cum prevedea legea
sub care aceasta s-a comis.
Deci, în asemenea cazuri acte
normative nepenale vor fi
supuse
9
§ 5. Retroactivitatea legii
penale
în baza acestui
principiu, legea penală română
nu se aplică faptelor săvârşite
sub legea veche, dacă nu mai
sunt prevăzute de legea nouă.
în acest caz executarea
pedepselor, a măsurilor de
siguranţă şi a măsurilor
educative, pronunţate în baza
legii vechi, precum şi.toate
consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte,
încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi (art.12,
C.pen.).
Se pune întrebarea
dacă în raport cu dispoziţiile
din art.l5(2) din Constituţie
aceste prevederi din art.12
C.pen. mai sunt în vigoare sau
nu? Considerăm că ele nu
contravin prevederilor
Constituţiei deoarece ea
operează în baza principiului
legalităţii incriminării,
dispoziţiile ei fiind socotite, în
sens larg, mai favorabile, cu
toate că din punct de vedere
penal, în mod strict, nu sunt
socotite ca lege mai favorabilă,
aşa cum se va arăta cu ocazia
tratării despre legea de
dezincriminare59.
Legea care
retroactivează poate să
dezincrimineze fapta ori să
prevadă măsuri de siguranţă
sau educative.
Deci, se pune
întrebarea cu privire la
înţelesul expresiilor „faptă nou
incriminată" (art.ll, C.pen.) şi
„faptă dezincriminată" (art.12
C.pen)?
■-■• Potrivit unui punct de
vedere, în cazul art. 11 C.pen.
incriminarea din legea veche
să nu-şi găsească corespondent
în legea noua .
Conform altei opinii,
dispoziţiile art. 11 şi art.12,
C.pen.
sunt aplicabile şi în cazul când
printr-o lege succesivă se
modifică
numai conţinutul incriminării
(condiţiile de incriminare ori
de
tragere la răspundere penală)
dacă prin ele se produc aceleaşi
efecte
ca şi cum fapta ar fi fost
dezincriminată prin legea noua
sau ar
cuprinde o incriminare nouă . 61
t, împărtăşim primul
punct de vedere.
Atunci când legea
dezincrimineazâ unele fapte,
ea va fi incidenţă cu privire la
cele comise până la data
dezincriminării lor, indiferent
dacă a început urmărirea sau nu,
că faptele se află în faza de
judecată sau pedeapsa este în
curs de executare. Astfel, în
acest sens se prevede că
"Procesele penale în curs de
urmărire sau de judecată pentru
fapte dezincriminate prin Decr.
nr.328/1956, încetează, iar cei
aflaţi în curs de executare a
pedepsei vor fi eliberaţi de
îndată (art.56 Decr.
Nr.328/1956). Ca atare
considerăm că dispoziţiile din
art.12 alin.l C.pen. sunt
criticabile deoarece se referă
doar la neexecutarea
pedepselor... etc, ceea ce
presupune că nu ar produce
efecte decât numai pentru
infracţiunile cu privire la care s-
împrejurarea că în acelaşi
interval de timp este adoptată
şi a treia lege care o
incriminează din nou62.
în practică, după
dezincriminarea infracţiunii de
provocare ilegală a avortului
(care între timp a fost
reincriminată prin Leg.
nr.140/1996), s-a comis o
asemenea faptă care realiza
formele agravate prevăzute de
fostul art.185, alin.3 şi 5,
au aplicat pedepsele... în
realitate are efectele arătate
mai sus, din momentul
dezincriminării.
în asemenea situaţii
raporturile penale existente se
sting o dată cu intrarea în
vigoare a legii noi, chiar dacă
faptele au fost amnistiate sau
graţiate anterior condiţionat,
ori că ulterior sunt incriminate
din nou. De exemplu, legea sub
care s-a comis fapta o
incrimina, însă până la
judecarea definitivă a acesteia
intră în vigoare o lege care o
dezincrimineazâ. Nu are nici o
relevanţă
9
instanţa de fond a decis că
avortul în forma agravată a fost
o infracţiune complexă, astfel
că faptele absorbite (vătămarea
corporală din culpă şi uciderea
din culpă) au rămas ca
infracţiuni distincte conform
art.184 şi 178, C.pen. în
realitate vătămarea corporală şi
uciderea nu au fost din culpă,
ci cu praeterintenţie.
Curtea Supremă de
Justiţie a admis însă recursul pentru fapta dezincriminată nu
inculpatei şi a achitat-o se va lua în considerare ca
apreciind că infracţiunea de prim termen al recidivei (art.38
avort a fost dezincriminată63. lit.c, C.pen.), se va putea
pronunţa condamnarea cu
Considerăm soluţia instanţei
suspendarea condiţionată a
de fond ca fiind corectă. De
executării pedepsei sau
altfel ulterior, Curtea Supremă suspendarea
de Justiţie în compunerea
prevăzută în art.39, alin.2 şi 3
din Legea pentru organizarea
judecătorească, prin decr. nr.89
din 08. 10. 1990, a decis că se
aplică dispoziţiile art.184 sau
178, C.pen., după caz .
De asemenea, cu toate
că Decretul nr.306/1981 a fost
abrogat, fapta care a fost
incriminată de către acesta
constituie infracţiune în baza
C.pen. Astfel, fapta
inculpatului de a sustrage la 27
iulie 1990 prin efracţie o
cantitate de grâu în valoare de 5
565 lei, din magazia uni CAP,
este infracţiune de furt conform
art.208, 209 lit.g, C.pen.65.
Dezincriminarea are
efecte în legătură şi cu alte
instituţii ale dreptului penal.
De exemplu, condamnarea
 condiţionată a executării
pedepsei sub supraveghere în
cazul comiterii unei noi
infracţiuni (art.81, lit.b, 861
lit.b C.pen.) etc.
în art.5, Leg.
nr.30/1968, pentru punerea în
aplicare a Codului penal, sunt
prevăzute unele excepţii de ia
dispoziţiile art. 12, alin.î,
C.pen. Este vorba de
infracţiunile care, datorită
gravităţii lor deosebite, nu se
vor considera stinse în baza
art. 12, C.pen. (crime de
război şi crime împotriva păcii
şi umanităţii).
Legea care prevede
măsuri de siguranţă sau
educative se aplică şi
infracţiunilor care nu au fost
definitiv judecate până la data
intrării în vigoare a legii noi
(alin.2, art. 12, C.pen.). Aşadar
ambele legi succesive
incriminează fapta, spre
deosebire de cazul de la alin.l
art. 12 C.pen. Această
retroactivitate a măsurilor de
siguranţă şi educative se
datorează naturii lor; mijloace
de prevenire a săvârşirii unor
noi fapte prevăzute de legea
penală (măsurile de siguranţă)
şi mijloace de reeducare
(măsurile educative), aşa s-a
procedat în cazul minorilor ca
urmare a adoptării Decr.
nr.218/1977. Pentru aplicarea
lor, fapta comisă trebuie să fie
incriminată atât de legea veche,
care însă nu prevedea măsura de
siguranţă sau educativă, ori deşi
o prevedea, ea avea alt conţinut
decât în ultima lege, cât şi de
legea nouă. Aceste măsuri se
vor dispune chiar dacă
calificarea faptei şi aplicarea
pedepsei au avut loc după legea
veche, care a fost socotită mai
favorabilă. Deci s-a considerat
că în cazurile de succesiune în
timp a unor legi care prevăd
măsuri de siguranţă ori
educative, nu acţionează
principiul legii penale mai
favorabile66.
Având în vedere că art.
15 alin.2 din Constituţie
dispune că legea acţionează
numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale mai favorabile - va
trebui să retroactiveze numai siguranţă care sunt mai
acele măsuri educative şi de favorabile, cum ar fi

9
obligarea la tratament medical închisoare pentru infracţiunea
şi internarea medicală, de nedeclarare a metalelor
deoarece acestea totdeauna preţioase (art.5, alin.4 şi 1,
sunt în favoarea Leg. nr.638/1946) şi s-a dispus
67
condamnatului . confiscarea a 9 ducaţi de aur
S-a exprimat şi conform art.80 pct. 3, C.pen.
părerea ca dispoziţiile din anterior şi art.24, Leg.
alin.2 art. 12 C.pen trebuie să nr.638/1946.
fie considerate ca abrogate în Prin Decretul-Lege
baza art.150 alin.l din nr.9/1989 s-au abrogat
Constituţie68. dispoziţiile art.37, Decr.
în practică s-a susţinut nr.210/1960, corespunzătoare
că, întrucât infracţiunea care a art.5, alin.4 şi 7, Legea
determinat condamnarea şi a nr.638/1946, pe care le-a
atras aplicarea confiscării înlocuit. M.G. a cerut
speciale a fost dezincriminată, restituirea celor 9 ducaţi
aceasta nu mai poate fi confiscaţi.
menţinută, chiar dacă într-o primă notă, nu se
pedeapsa şi măsura respectivă împărtăşeşte soluţia Trib.
au fost executate. Deci, Galaţi, prin care s-a admis
trebuie admisă contestaţia la contestaţia în anulare,
executare prin care se tinde să deoarece s-a anulat puterea de
se înlăture măsura de lucru judecat a unei hotărâri
siguranţă a confiscării69. definitive (art.461, lit.d,
Pentru a decide astfel s-a 70
C.pen.) . într-o a doua notă se
reţinut că M.G., condamnat de arată că art. 12, C.pen., nu se
fostul Trib. Pop. al raionului referă la pedepsele şi măsurile
Bujorului, prin sentinţa penală de siguranţă executate la data
nr.556/1957 la 6 luni adoptării legii de
dezincriminare, şi care urmează o infracţiune care ulterior a
să înceteze, ceea ce nu este fost dezincriminată, instanţa,
cazul în speţă. în mod greşit a considerat că,
De asemenea, în cazul imobilul confiscat efectiv
unui imobil trecut în trebuie să-i fie restituit fostului
proprietatea statului prin condamnat71. Considerăm
confiscare ca urmare a corectă această părere72 care
condamnării persoanei pentru corespunde dispoziţiilor
legale (alin.2 art.12 C.pen.).
Retroactivitatea legii
penale noi are loc fiindcă
corespunde
mai bine nevoilor de apărare a
valorilor sociale existente în
momentul adoptării ei, iar
faptele săvârşite sub legea
veche ar urma
să fie sancţionate fără să fie
prevăzute de o lege activă, în
vigoare,
ceea ce ar contraveni
principiului legalităţii
incriminării şi a
pedepsei (art.2 C.pen.).
v;

§ 6. Ultraactivitatea
legii penale
temporare

Conform principiului
ultraactivităţii, legea penală
temporară se aplică
infracţiunilor săvârşite în
timpul când era în vigoare,
chiar dacă fapta nu a fost
urmărită sau judecată în acel
interval de timp (art.16,
C.pen.).
Prin ieşirea din vigoare
a legii temporare,/apte/e
respective nu sunt
dezincriminate conform
dispoziţiilor din artl2, C.pen.,
ci a încetat doar situaţia
excepţională care a determinat
adoptarea legii sau termenul
legal prevăzut pentru
existenţa ei. Dacă asemenea
legi nu ar ultraactiva, având în
după ieşirea legii din vigoare
se vor urmări şi judeca dacă
nu a intervenit între timp
prescripţia răspunderii penale
sau amnistia.
în acest caz nu se pune
problema aplicării legii penale
mai favorabile în sensul art.13
C.pen., deoarece infracţiunile
nu sunt prevăzute în două sau
mai multe legi succesive, şi nici
în condiţiile art.14 şi 15 C.pen.
vedere durata limitată în timp a
acţiunii lor, infractorii
cunoscând-o ar încerca să se
sustragă răspunderii penale.
De asemenea, infracţiunile
comise cu câteva zile înainte
sau în ultima zi a aplicării
legii nu ar mai putea fi
urmărite şi judecate deoarece,
practic, nu ar mai exista
timpul necesar pentru aceasta.
Or, tocmai pentru a se realiza
scopul preventiv
postinfracţional al sancţiunii, s-
a prevăzut ultraactivitatea
acestor legi temporare. în felul
acesta şi infracţiunile
descoperite
9
§ 7. Principiul legii
penale mai
favorabile
Acest principiu este
prevăzut în Constituţie, art.15
(2), unde se arată că legea
dispune numai pentru viitor,,,
cu excepţia legii penale mai
favorabile ". Principiul
operează atunci când de la
săvârşirea infracţiunii şi până
la judecarea definitivă a cauzei
 au intervenit una sau mai va fi sancţionată o infracţiune
multe legi penale (art.13, înainte ca ea să fie comisă.
alin.l, C.pen.).
100
In asemenea cazuri,
toate legile succesive
incriminează fapta respectivă,
fiind vorba de aceeaşi
infracţiune, nu de una nouă,
însă o sancţionează în limite
speciale diferite13. Aceasta
înseamnă că fiecare lege
succesivă prevede sancţiuni
principale din aceeaşi categorie
şi de aceeaşi specie, (toate
prevăd închisoarea sau
amenda).
S-a consacrat acest
principiu special ţinând seama
de cel al legalităţii pedepsei.
Dacă s-ar aplica pedeapsa mai
severă prevăzută de legea
veche care nu mai este în
vigoare, ea nu ar avea un temei
legal; dacă s-ar aplica legea
nouă care este mai severă, ar
urma ca infractorii să suporte o
pedeapsă ale cărei limite nu le-
au cunoscut înainte de
comiterea infracţiunii. Or,
legea trebuie să prevadă cum
 '.-- A. Criteriile de de la 1 la 3 ani. Dintre acestea
determinare a legii mai va fi mai favorabilă aceea care
favorabile în concret va fi mai avantajoasă
pentru inculpat. Când instanţa
Cu ocazia comparării
consideră că urmează să
legilor, pentru a stabili care este
stabilească o pedeapsă mai
mai favorabilă, instanţa trebuie
severă, va fi mai favorabilă
să aibă în vedere toate
legea care prevede un maxim al
dispoziţiile legale aplicabile
pedepsei mai redus (de la 1 la 3
infracţiunii concrete. Astfel,
ani), iar când se orientează spre
dacă s-ar săvârşi o tentativă, se
una mai uşoară, va fi mai
compară pedeapsa prevăzută
favorabilă legea care prevede
pentru ea în cele două legi şi
pedeapsa cu minimul mai mic
nu aceea pentru infracţiunea
(de la 6 luni la 4 ani). Dacă
consumată. De asemenea, se
minimul special al pedepsei
ţine seama de dispoziţiile
închisorii este identic, va fi mai
referitoare la circumstanţele
favorabilă legea care prevede
atenuante sau agravante,
un maxim special al acesteia
instigare, complicitate, concurs
mai redus, chiar atunci când
de infracţiuni, recidivă etc, din
ea este însoţită şi de o
fiecare lege în parte74. Instanţa
pedeapsă complementară. Se
nu va putea însă încadra fapta
procedează aşa, deoarece la
în textul uneia din legi, iar
stabilirea legii mai favorabile se
circumstanţele atenuante
are în vedere, în primul rând,
recunoscute infractorilor să le
pedeapsa principală (privativă
reţină potrivit textului celeilalte
de libertate). De asemenea, se
legi, ci va aplica acea lege
ţine seama de durata acestor
care în ansamblul prevederilor
pedepse şi nu de denumirea lor
ei duce la o pedeapsă mai
prevăzută în legile apărute până
uşoară. De exemplu, legea
la judecarea definitivă a cauzei
veche prevedea o pedeapsă de
(art.2, Leg. nr.30/1968).
la 6 luni la 4" ani şi cea nouă
 101 r
i-r La stabilirea legii mai
favorabile se au în vedere
criteriile din art.72 şi art.27,
C.pen., luând în considerare
mai întâi individualizarea
legală. Individualizarea
judiciară se face în raport cu
fiecare lege succesivă, după
care se stabileşte şi se aplică
pedeapsa concretă ţinând
seama, de asemenea, de toate
aceste legi.
Se va avea în vedere
posibilitatea aplicării
suspendării condiţionate a
executării pedepsei,
suspendării executării
pedepsei sub supraveghere
(art.861 C.pen.), care este
admisă de legea mai
favorabilă, însă numai când
instanţa apreciază că este cazul
să o dispună.
Când una din legi
prevede pedepse alternative iar
cealaltă nu, va fi mai
favorabilă legea care prevede
alternativ închisoarea şi
amenda, numai dacă instanţa
urmează să aplice amenda
(art.72 alin.2, C.pen.). Când
pedepsele alternative sunt
prevăzute de ambele legi şi s-a
stabilit de către instanţă
amenda, va fi mai favorabilă
legea conform căreia urmează
să se aplice amenda mai mică.
Va fi însă favorabilă legea
veche, chiar dacă amenda este
mai mare decât cea din legea
nouă, dacă instanţa s-a oprit
asupra închisorii prevăzută de
legea veche75.
în cazul concursului de
infracţiuni, după ce fiecare faptă
va fi încadrată juridic, se va
a stabili pedeapsa ţinând seama
de prevederile legii mai
favorabile, după care se va
aplica pedeapsa unică potrivit
dispoziţiilor art.34 C.pen.
Determinarea legii mai
favorabile are loc şi atunci când
în toate legile succesive
pedeapsa principală are limite
egale. în acest caz va fi
considerată mai favorabilă
legea care nu prevede pedepse
complementare, sau deşi
prevede asemenea pedepse, ele
sunt reduse ca număr sau ca
durată ori cuantum, sau au un
conţinut diferit faţă de cele din Dacă ambele legi
cealaltă lege sau celelalte legi. prevăd aceleaşi limite ale
pedepsei închisorii, dar legea
nouă prevede închisoarea
alternativ cu amenda, aceasta
este mai favorabilă.
Când legea mai
favorabilă este cea veche, se
are în vedere pedeapsa
(pedepsele) principală
prevăzută de ea, iar cele
complementare care au
corespondent în legea nouă se
aplică în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta.
Cele neprevăzute de
legea nouă nu se mai aplică
(art.13, alin.2, C.pen.)
deoarece nu sunt prevăzute de
o lege în vigoare (art.2 şi
art.10, C.pen.). De exemplu,
interzicerea unor drepturi
poate fi aplicată numai dacă
pedeapsa principală stabilită
de instanţă este închisoare de
cel puţin 2 ani (art.65, alin.2,
C.pen.). Dacă conform legii
vechi, instanţa a stabilit
închisoarea sub 2 ani, nu va
putea aplica şi pedeapsa
complementară deoarece la
determinarea legii mai
favorabile se ţine seama, în
primul rând, de pedeapsa Atunci când legea mai
principală care exprimă, favorabilă este cea nouă se vor
îndeosebi, gradul de pericol aplica atât pedepsele
social al infracţiunii. principale, cât şi cele
Când s-a aplicat complementare prevăzute de
pedeapsa principală potrivit ea. Aplicarea pedepselor
legii vechi, iar cea complementare are loc numai
complementară conform legii în situaţia în care conţinutul şi
noi, nu suntem în situaţia limitele lor sunt mai favorabile
combinării dispoziţiilor din decât în legea anterioară. în
două legij deoarece pedepsele caz contrar se va dispune
complementare sunt prevăzute executarea celor din legea
de ambele legi, iar modul lor veche dacă au corespondent în
de aplicare este reglementat legea nouă, aşa cum s-a arătat
tot prin lege, nu lăsat la mai sus (art.15 alin.2
aprecierea instanţei. Constituţie).

1
v- Dacă urmează sa se la reducerea pedepsei sub
aplice legea veche care nu minimul ei special sau care
prevede permite ori dispune
pedepse complementare, fiind schimbarea ei (art.76 lit.e
considerată mai favorabilă, C.pen.), iar în cazul
pedeapsa complementară din circumstanţelor agravante va fi
legea nouă nu se aplică. mai favorabilă aceea care
în situaţia în care se prevede o agravare mai
reţine o circumstanţă atenuantă redusă.
potrivit ambelor legi, iar Când legea veche
limitele pedepsei principale prevedea numai măsuri
sunt egale, va fi mai favorabilă educative (Decr. nr.218/1977),
legea conform căreia iar legea nouă şi măsuri
circumstanţa atenuantă reţinută educative şi pedepse, va fi mai
are efecte mai mari cu privire favorabilă legea care prevede
măsuri educative pe o durată In cazul art.14 alin. 1,
mai mică sau mai uşoare? înlocuirea măsurii educative din
S-a considerat că art.3 Decr. nr.218 cu pedeapsa
"dispoziţiile din Decr. închisorii s-ar putea face
nr.218/1977 sunt mai numai dacă,
favorabile fiindcă prevăd
numai măsuri educative76.
In realitate, atunci
când instanţa se opreşte
asupra unei măsuri educative
va fi mai favorabil C.pen. In
nici un caz nu se poate pune
problema aplicării unei
pedepse, fiindcă s-ar aplica
legea penală mai severă.
S-a susţinut că legea
mai favorabilă va fi aceea
care, în concret, ar duce la un
rezultat mai favorabil pentru
minor. Aceasta ar putea fi atât
Decr. nr.218 art.3, cât şi
art.109 C.pen. Art.3 Decr.
nr.218 se va putea aplica numai
dacă se apreciază că faptele
comise de minor sunt deosebit
de grave.
De asemenea s-a
afirmat că măsura trimiterii
minorului în şcoala de muncă
şi reeducare substituită
închisorii implica
privaţiunea de libertate.
eventual, sancţiunea aplicată
ar depăşi maximul special
prevăzut pentru infracţiunea
săvârşită (după intrarea în
vigoare a Legii nr. 104/1992).
De exemplu, minorul a fost
internat pe 5 ani iar
închisoarea care ar înlocui
această măsură educativă va
trebui să fie de maximum un
an, care se va reduce la
jumătate dacă s-a comis un
furt care se sancţionează cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau amenda77 (aşa cum era
înainte de modificare prin
Legea nr. 140/1996).
în legătură cu prima
susţinere arătăm că
dispoziţiile din art. 109
C.pen., care se referă la
pedepse, sunt mai severe decât
cele din Decr. 218/1977, astfel
că nu se vor putea aplica
acestea, fiindcă gravitatea
sancţiunilor penale este dată
de esenţa lor iar nu de durata
acestora, aşa că întotdeauna
pedepsele vor fi mai severe
decât măsurile educative. în
caz contrar ar însemna că
măsura educativă din art.3
Decr. nr.218/1977 ar fi mai
grea decât pedeapsa.
în ce priveşte măsura
trimiterii în şcoala de muncă
şi reeducare, esenţa ei nu este
privaţiunea de libertate, ci
reeducarea.
Cu privire la ultima
susţinere că înlocuirea măsurii
educative din art.3 Decr.
nr.218/1977 cu pedeapsa
închisorii în condiţiile art.14
alin.l C.pen. ar putea avea loc,
ea este contrară dispoziţiilor
art.14 care se referă la
aplicarea „obligatorie a legii
penale mai favorabile". Or,
dacă ar fi înlocuită cu
închisoarea ar însemna că se
aplică legea penală mai
severă.
în art.II al Legii nr.
140/1996 pentru modificarea
şi completarea C. penal se
prevede că "Dispoziţiile
prezentei legi privitoare la
liberarea condiţionată nu se
aplică celor condamnaţi
definitiv înainte de intrarea în
vigoare a legii, cu excepţia
celor care s-au sustras de la
executare" (subl. M.B.).

1
în acest caz, Curtea Când legea nouă a
Constituţională prin dec. nr.14 intervenit înainte de rămânerea
din 16.06.1997 a hotărât că definitivă a hotărârii de
dispoziţia este condamnare sunt incidente,
neconstituţională conform aşa cum s-a arătat mai sus,
art.144 lit.c, art.15 alin.2 din dispoziţiile art.13, C.pen. Dacă
Constituţie şi art.13 C.pen. cu însă a intervenit după o
privire la legea penală mai asemenea hotărâre sau chiar
favorabilă. după executarea completă a
Soluţia Curţii este pedepsei, se aplică dispoziţiile
corectă fiindcă prevederea, în art.14, C.pen.
urma Astfel, în asemenea
modificării C.pen. prin Leg. nr. situaţii dacă este adoptată o lege
140/1996 este mai severă. Ca nouă, iar pedeapsa aplicată de
atare, instanţă, conform legii vechi,
termenele dinainte de este închisoarea sau amenda
modificare se vor aplica tuturor care depăşeşte maximul
celor care au special prevăzut de legea nouă
comis infracţiuni, deci şi celor ca durată sau cuantum, ţinând
care s-au sustras de la seama de încadrarea juridică
executare. De dată acţiunii (tentativă,
altfel prin Legea nr. 168 din complicitate etc), iar nu de
martie 1997 art.II a fost infracţiunea consumată79,
abrogat78. instanţa trebuie să reducă
i! pedeapsa la maximul prevăzut
£ B. Aplicarea de legea nouă (art.14, alin.l,
obligatorie a legii penale mai C.pen.). De exemplu, s-a
favorabile în aplicat pedeapsa închisorii de
cazul pedepselor 4 ani, iar legea nouă prevede
definitive maximum 3 ani, ori amenda de
1.500.000 lei şi legea nouă
prevede maximum 1.000.000
lei.
Ca atare, dacă după
legea veche infractorul a fost
condamnat pentru tentativă şi
este adoptată o lege nouă care
prevede un maxim special
pentru infracţiunea consumată
mai mare
decât pedeapsa concret
aplicată de către instanţă
pentru tentativă conform legii
vechi, însă maximul pentru
tentativă ar fi mai mic, se va
reduce pedeapsa la maximul
special al acesteia prevăzut de
legea nouă pentru tentativă.
De exemplu, legea veche
prevedea pentru infracţiunea
consumată o pedeapsă între 1
şi 5 ani, iar pentru tentativă, a
cărei pedeapsă era între 6 luni
şi 2 ani şi jumătate, s-a aplicat
pedeapsa de 2 ani; legea nouă
prevede o pedeapsă între 6 luni
şi 3 ani pentru fapta
consumată. Urmează ca
pedeapsa pentru tentativă să
fie între 3 luni şi un an şi
jumătate. Deoarece pedeapsa
pentru tentativă prevăzută în
această ultimă lege este mai
mică decât cea aplicată
conform legii vechi (2 ani), va
trebui ca ea să fie redusă de la
2 ani la un an şi 6 luni, fiindcă
tentativa se sancţionează în
cadrul altor limite de pedeapsă
legală decât infracţiunea
consumată, prevăzându-se un
alt maxim.
In cazul minorilor se
ţine seama că limitele
pedepselor < sunt altele decât
pentru majori, reduse la
jumătate (art.l 09 aîin.l
C.pen.). Astfel, dacă limita
maximă specială pentru
infracţiunea cu privire la care
s-a pronunţat o pedeapsă
definitivă pentru un major a
fost redusă, de exemplu de la 5
la 4 ani, pentru minori
maximul nu va mai fi de 2,6
ani, ci de 2 ani, iar dacă
pedeapsa aplicată a fost de 2,6
ani, ea va trebui redusă la 2
ani.
Dacă conform
dispoziţiilor din legea veche
s-au reţinut unele cauze de
suspendarea va fi revocată se
va executa cuantumul
pedepsei prevăzut de legea
nouă.
Când după
rămânerea definitivă
a hotărârii de
condamnare la moarte şi
înainte de executarea ei a
intervenit legea care prevede
pentru aceeaşi infracţiune
modificare a pedepsei,
acestea se vor raporta la legea
nouă. Se va ţine seama,
aşadar, de condiţiile de
incriminare şi de gradul
răspunderii penale din ultima
lege.
Dispoziţiile din art.14,
alin.l, C.pen. se aplică şi
pedepselor definitiv
pronunţate sub legea veche cu
suspendarea condiţionată a
executării lor, sau a celei
suspendate sub supraveghere
dacă depăşesc maximul
prevăzut de legea nouă.
Pedepsele reduse la maximul
din legea nouă, rămân în
continuare suspendate, iar dacă
1
pedeapsa detenţiunii
Oft
pe viaţă, pedeapsa cu moartea
s-a înlocuit cu aceasta . Dacă
după o asemenea
condamnare, la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, intervine
o lege care prevede pedeapsa
închisorii, detenţiunea pe viaţă
va fi înlocuită cu maximul
acesteia. De exemplu, dacă
legea nouă prevede pedeapsa numai pedeapsa închisorii, iar
închisorii de la 15 la 25 de ani, legea nouă prevede atât
urmează sa se aplice 25 de ani pedeapsa închisorii cât şi
(alin.2, art.14, C.pen.). amenda, se va putea proceda
Dacă legea nouă în felul următor: când limitele
prevede în locul închisorii pedepsei închisorii din legea
numai amenda, pedeapsa nouă sunt mai reduse decât
aplicată se înlocuieşte cu pedeapsa concretă aplicată de
aceasta, fără a putea depăşi instanţă potrivit legii vechi,
maximul special- al amenzii aceasta se va reduce la
prevăzut de legea nouă. maximul prevăzut de legea
ţinându-se seama de partea nouă; când limitele pedepsei
executată din pedeapsa
108
închisorii, se poate înlătura în
total sau în parte executarea
amenzii (alin.3, art. 14,
Cpen.). De exemplu, legea
veche prevedea închisoarea de
la 1 la 3 ani şi s-au aplicat 2 ani
din care s-a executat un an
până la adoptarea legii noi
care prevede amenda de la
250.000 lei la 15.000.000 lei.
In acest caz se va aplica, să
presupunem 1.500.000 lei ori
amenda se poate înlătura total.
Cu toate că în art.14
C.pen. nu este reglementată
această situaţie, credem că
dacă legea veche prevedea
închisorii din legea nouă sunt
egale cu cele din legea veche,
având în vedere posibilităţile
mai mari de individualizare a
pedepsei potrivit legii noi, din
moment ce pedepsele sunt
alternative, închisoare sau
amendă, instanţa ar avea
posibilitatea să aplice
maximul amenzii sau chiar
mai puţin decât acesta.
Dacă pedeapsa a fost
considerată executată în urma
graţierii totale, unii autori
sunt de părere că nu mai sunt
incidente dispoziţiile art.14,
alin.l, C.pen., fiindcă nu-şi
mai are raţiune aplicarea legii
mai favorabile în mod
obligatoriu sau facultativ.
Când fapta a fost graţiată
parţial, se vor aplica
dispoziţiile art. 14 ori 15
C.pen.81.
Considerăm că, într-
adevăr, în cazul art.15, alin.l,
C.pen. dispoziţiile legale nu
vor fi incidente, însă în
situaţiile prevăzute la art.14,
alin.l, C.pen. trebuie să se
aplice, chiar dacă nu mai are
importanţă în legătură cu
executarea pedepsei, deoarece
are consecinţe în legătură cu
recidiva, reabilitarea etc.
(art.14, alin.5, C.pen.).
în ceea ce priveşte
pedepsele complementare,
măsurile de siguranţă şi cele
educative neexecutate şi
neprevăzute în legea nouă nu
se mai execută, iar cele care au
corespondent în legea nouă se
execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de această
lege; (alin.4, art.14, C.pen.).
Dispoziţiile respective
operează de drept, indiferent
de împrejurarea că legea
veche era mai favorabilă sau
mai severă în privinţa
pedepselor principale. A se
vedea însă dispoziţiile art.15,
alin.2, Constituţie (ele se vor
aplica numai dacă sunt mai
favorabile).
Aplicarea obligatorie
va avea loc şi în cazul
măsurilor educative atunci
când fapta s-a comis când a
fost în vigoare Decr. 109
nr.218/1977 şi a fost acesteia^ de pedeapsa redusă
pronunţată hotărârea sau înlocuită potrivit
definitivă de condamnare tot dispoziţiilor din alineatele 1-4
sub imperiul său, după care (alin.5, art. 14, C.pen.).
acesta a fost abrogat prin Leg. Obligaţia reducerii ori a
104/1992. Astfel, dacă înlocuirii pedepsei există, deci,
încredinţarea minorului şi în cazul pedepselor
colectivului de muncă sau executate deoarece
învăţătură a fost pe o durată condamnarea poate avea
mai mare de un an, ea se va efecte şi după această
reduce la un an, fiindcă executare. De exemplu, în
libertatea supravegheată este legătură cu recidiva,
pe durată de un an iar minorul executarea pedepsei
va fi încredinţat uneia din complementare a interzicerii
persoanele prevăzute la unor drepturi, reabilitarea etc.
art.103, C.pen. Daca Astfel, conform art. 134,
internarea într-un centru de C.pen., reabilitarea de drept
reeducare a fost peste vârsta are loc după 3 ani, în cazul
de 18 ani, ea va fi redusă condamnării la amendă sau la
până la această vârstă sau va pedeapsa închisorii care nu
putea fi prelungită cu până la depăşeşte un an. Dacă
2 ani peste majorat (art.106 pedeapsa executată a fost mai
C.pen.). mare de un an, iar prin legea
Când dispoziţiile din nouă s-a redus la un an sau sub
legea nouă se referă la această limită, ori pedeapsa
pedepse definitiv aplicate, se închisorii a fost înlocuită cu
ţine seama, în cazul amenda, fostul condamnat va
pedepselor executate până la beneficia de reabilitarea de
data intrării în vigoare a drept. în felul acesta se
înlătură inechităţile ce ar
rezulta din aplicarea
dispoziţiilor legii anterioare.
Ceea ce interesează este ca
pedeapsa să fie executată sau
considerată ca executată în
oricare din modurile prevăzute
de lege. De asemenea
110
se urmăreşte ca să nu fie
favorizaţi cei care s-au
sustras de la executarea
pedepsei, iar în momentul
intrării în vigoare a legii noi
ar profita de dispoziţiile mai
favorabile ale acesteia, până
când cei care au executat-o
să nu profite de acestea.
Aplicarea obligatorie
a legii mai favorabile este
impusă de principiul
legalităţii pedepsei, conform
căruia pedeapsa sau plusul de
pedeapsă stabilit în baza legii
vechi dar neprevăzută de
legea nouă nu se mai poate
executa, nemaiavând temei
legal.
Dacă sunt adoptate mai
multe legi penale mai
favorabile în mod succesiv
pedepsele se vor reduce de
fiecare dată când vor fi ;
îndeplinite condiţiile de
aplicare.
~r C. Aplicarea facultativă a
legii penale mai favorabile
în ■-> cazul pedepselor
 definitive
în art. 15 Cod penal
sunt reglementate, ca şi în art.
14, două situaţii: prima în
alin.l, unde sunt prevăzute
mai multe condiţii pentru a
fi aplicată legea mai
favorabilă în mod facultativ:
1) intervenţia legii -noi să
aibă loc după rămânerea
definitivă a hotărârii de
condamnare şi înainte de
executarea completă a mică decât maximul special,
pedepsei; 2) pedeapsa
aplicată de instanţă să fie
închisoare mai mică decât
maximul special prevăzut de
legea nouă. De exemplu,
3) pedeapsa prevăzută de
legea nouă să fie mai uşoară
decât cea din legea anterioară
(are limita maximă specială
mai redusă). în prezenţa
acestor condiţii instanţa poate
(facultativ) aplica legea mai
favorabilă, ţinând seama şi de
anumite condiţii cu privire la
infracţiunea săvârşită
(concretă), la persoana
infractorului, la conduita lui
legea veche a prevăzut 5 ani
închisoare şi s-au aplicat 3
ani, iar maximul prevăzut de
legea nouă este de 4 ani.
Considerăm că dispoziţia se
poate aplica atunci când
pedeapsa închisorii aplicate
prin hotărâre de condamnare
ar fi egala cu maximul
special din legea nouă. Dacă
legea nouă poate opera când
pedeapsa aplicată este mai
nu vedem de ce nu se poate
aplica şi când ea este egală cu
acest maxim prevăzut de legea
nouă;
111
după pronunţarea hotărârii de
condamnare sau în timpul
executării pedepsei şi de timpul
cât a executat din pedeapsă.
Instanţa poate să
reducă (reindividualizeze)
pedeapsa aplicată conform
legii vechi ori să o menţină.
Dacă decide reducerea,
pedeapsa nu poate fi coborâtă
sub limita ce ar rezulta din
reducerea ei proporţional cu
micşorarea maximului special decât proporţia cu care s-a
din legea nouă. De exemplu, micşorat maximul special din
maximul pedepsei închisorii legea nouă în raport cu legea
din legea veche a fost de 6 ani veche (în exemplul nostru sub
care prin legea nouă s-a redus 2 ani). Reducerea operează
la 4 ani, iar condamnarea a fost asupra unei pedepse cu privire
de 3 ani. Deoarece maximul la care, atunci când s-a stabilit
din legea nouă s-a redus cu 1/3, şi aplicat iniţial,
pedeapsa aplicată (3 ani) 112
potrivit legii vechi nu poate fi
redusă mai mult de 1/3, adică
să coboare sub 2 ani.
S-a susţinut că instanţa
este obligată să ţină seama cu
ocazia reducerii pedepsei şi de
circumstanţele atenuante
reţinute şi aplicate cu ocazia
pronunţării iniţiale a acesteia82.
în realitate reducerea pedepsei
este facultativă, fără a se ţine
seama de circumstanţe, fiindcă
legea nu pretinde reţinerea şi
aplicarea lor din nou, deci de
două ori. Dacă s-ar proceda în
acest fel, pedeapsa aplicată s-
ar reduce sub plafonul admis
prin dispoziţiile art.15, alin.l,
C.pen. deci sub limita minimă
specială prevăzută de legea
nouă şi, implicit, cu mai mult
de către instanţă, s-a ţinut
seama de toate criteriile
generale de individualizare,
inclusiv de circumstanţele
atenuante (art.72, C.pen.).
Menţinerea sau
reducerea pedepsei se apreciază
de instanţă o singură dată, după
intervenirea unei legi mai
favorabile şi nu de mai multe
ori, în funcţie de cererile
formulate de inculpat . Atunci
când se succed mai multe legi
favorabile, care reduc şi
pedeapsa din legea anterioară,
în exemplul nostru a doua lege,
va putea opera din nou
reducerea dacă sunt îndeplinite
condiţiile arătate mai sus.
A doua situaţie,
prevăzută în alin.2, art.15,
C.pen., există când sunt
îndeplinite condiţiile la data
intrării în vigoare a legii noi, iar
pedeapsa era integral
executată, aceasta se reduce cu
1/3. De exemplu, pedeapsa
executată a fost de 3 ani, ea se
va reduce şi se va considera că
s-au executat doar 2 ani.
Unii autori sunt de
părere că reducerea cu 1/3, în
acest caz, este obligatorie84, pe
când alţii că ea este tot
facultativă85, împărtăşim
ultima opinie deoarece nu are
nici o raţiune ca pedepsele
executate şi care nu au depăşit
limita prevăzută de legea nouă
să fie reduse automat.
Trimiterea la dispoziţiile din
art.14 alin.5, C.pen., indică
doar că se va ţine seama de
pedeapsa redusă, însă în
condiţiile alin.l, art.15, C.pen.
Daca legiuitorul ar fi
considerat că reducerea este
obligatorie şi în acest caz,
alin.5, art.14, C.pen. nu-şi mai
avea rostul, ci la alin.2, art.15,
C.pen. s-ar fi prevăzut că
reducerea este obligatorie atât
în situaţiile prevăzute în art.14,
cât şi în cele din art.15, C.pen.
şi în acest caz
dispoziţia are efect în legătură
cu alte prevederi din Codul
penal, cum ar fi, de exemplu,
reabilitarea, recidiva etc.
fiindcă se va ţine seama de
pedeapsa redusă prin
aplicarea legii mai favorabile,
iar nu de aceea care a fost
aplicată de instanţă şi care s-a
executat efectiv. în felul acesta
se urmăreşte ca şi cei care au
executat o pedeapsă definitivă
să beneficieze de legea nouă
mai favorabilă, chiar dacă
consecinţele sunt posterioare
acesteia, fiindcă ar fi nedrept ca
de dispoziţiile ei să profite cei
care s-au sustras, eventual un
timp, de la executare şi,
datorită acestui fapt, atunci
când a intervenit legea mai
favorabilă nu executaseră
pedeapsa.
Unii autori sunt de
părere că dispoziţiile art.15,
alin.2 şi art.14, alin.5, C.pen.
nu se aplică atunci când
pedeapsa nu s-a executat
fiindcă a fost graţiată, întrucât
graţierea nu este totuna cu
executarea efectivă şi totală a
pedepsei, iar cel care a
beneficiat de clemenţa
legiuitorului prin graţiere nu
mai poate beneficia şi a doua
113
oară86. Alţi autori susţin, pe
bună dreptate, că atât
graţierea, cât şi executarea
pedepsei sunt moduri de
stingere a acesteia, cu efecte
identice (fapte care sting
raportul penal). în art.14 şi
art.15, C.pen. sunt prevăzute
reguli generale aplicabile
tuturor condamnaţilor şi nu
numai unora, ca în cazul
graţierii87.
Dispoziţia din alin.
ultim al art.14 C.pen. s-ar
putea completa astfel: după
„în cazul pedepselor
executate" să se adauge „sau
considerate executate prin
graţierea totală sau a restului
pedepsei", să fie excluşi numai
cei care s-au sustras de la
executare şi pedeapsa s-a
prescris.
Dispoziţiile art. 15
C.pen. sunt aplicabile şi
minorilor ţinând seama de
limitele legale ale pedepselor
în urma reducerii lor cu
jumătate.
114
W(
TRIMITERI

1
C.Barbu, APLICAREA LEGII
PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP, Ed.
Ştiinţifică, Buc, 1972; R.Stănoiu,
ASISTENŢA JURIDICĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN
MATERIE PENALĂ, Ed.
Academiei Române, Bucureşti,
1975; F. Ivan, Teritorialitatea legii
penale române. Unele aspecte,
Rev. de Drept penal, nr.l 1/1999,
p.46 şi urm. 2Art.l. alin.2, Leg.
nr.25/1969 privind regimul
străinilor în România, din 17.
12. 1969, republ. în B.O. nr.57 din
17. 05. 1972, prevede:.......................................................
pe timpul şederii
în România străinii sunt datori să
respecte legile române"; Legea
nr.21 din 1.03.1991 a cetăţeniei
române, art.9, alin.l, art.37 alin.l,
M.Of. nr.44 din 6.03.1991.
3
Alin.2, art.l, Leg. nr.25/1969, cit.
supra.
4
Art. 172, Decr. 41 pentru
supravegherea, controlul şi ordinea
navigaţiei
maritime şi fluviale, din 14.02.1950,
modif. prin Decr. nr.40 din
28.01.1956;
art.3-5 din O.G. nr.42/1997 privind
navigaţia civilă, M.If. nr.221/1997.
5
Legea nr.l7 privind regimul juridic
al apelor maritime interioare, al
mării
teritoriale şi al zonei contigue ale
României, M.Of. nr.99 din
09.08.1990.
6
Cod aerian, aprobat prin Decr.
nr.516/1953, modificat prin Decr.
nr.212/1959,
Decr. nr.342/1970 prin care au fost
introduse art.1072, 1073 şi 1074, Decr.
nr.60/1975, B.O. nr.51 din 30.05.1975
prin care a fost modificat art.1072 şi a
fost introdus an. 3 075.
7
Decr. nr.627 privind aderarea
României şi Convenţia referitoare la
infracţiuni
şi la anumite alte acte săvârşite la
bordul aeronavelor, încheiată la
Tokio la
persoană, care constituie complicitate
sau participare la actul de tortură) în
următoarele cazuri: a) când
infracţiunea a fost comisă pe orice
teritoriu aflat sub ■ jurisdicţia acelui
stat ori la bordul aeronavelor sau
navelor înmatriculate în acel l stat; b)
când autorul bănuit este un resortisant
(persoană căreia un stat, în r temeiul
dreptului internaţional, îi acordă
protecţia sa) al acelui stat; c) când
victima este un resortisant al acelui
stat, iar acesta din urmă consideră că
este s oportun (M.Of. nr.!12din
10.10.1990).
:
" V.Paşca, Consecinţele
adoptării..., cit. supra, p.22; M.
Basarab, Câteva ;„ observaţii eu
privire la unele dispoziţii din C.pen.,
14.09.1963, precum şi Convenţia la
care s-a aderat, B.O. nr.192 din
04.12.1973.
8
M.Of. nr.2 din 12.01.1993.
9
Decr. nr.443/1972, B.O. nr.132 din
23.11.1972; Leg. nr.76/1972,
modificată
prin Decr. nr.203/1974, B.O.
nr.131 din 31.10.1974.
10
în acest sens fiecare stat parte ia
măsurile necesare pentru a-şi stabili
competenţa de a soluţiona
infracţiunile respective (art.4, alin.l al
Convenţiei şi
toate actele de tortură sau tentativa
la tortură sau orice act comis de
orice
115
în lumina proiectului de
modificare şi completare a
C.pen., Analele Universităţii
Oradea, Seria Drept,
1999, p.ll şi urm.
4 n
M.Of. nr.236 din 26.08.1994;
M.Of. nr.44 din 6.03.1991. ' 13 V.
Dongoroz ş.a., op.cit, p.61; T. Vasiliu
ş.a., CODUL PENAL COMENTAT -
ŞI ADNOTAT, Ed. ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p.30. ^ ,4 C.Barbu,
op.cit., p.63.
! Convenţia dintre România şi R.
Franceză privind asistenţa juridică în
materie c penală şi extrădarea, B.O.
nr.80 din 23.07.1975.
G. Antoniu, Reforma penală la
primul pas (I), Rev. de Drept
 penal, 23
Convenţia de la Geneva din
. nr.4/1996,p.!7. 26.06.1936/ ';
17
M.Of. nr.175 din 29.07.1977; 24
Convenţia de la Geneva din 1923.
M.Of. nr.124 din 18.06.1997; M.Of. 25
Decr. nr.342/1970, pentru
nr.34 din
modificarea C. aerian, B.O- nr.85 din
4.03.1997; M.Of. nr.252 din 17.07.1970;
7.07.1998; M.Of. nr.249 din Decr. nr.60/1975, B.O. nr.51 din
6.07.1998; M.Of. 30.05.1975. De asemenea, Leg.
nr.l08din 10.03.1998. Nr.147 pentru
18
Art.6, Ht.a din Statutul Trib. ratificarea Acordului dintre
Internaţional de la Nurnberg şi Guvernul Românieie şi Guvernul
Rezoluţia nr. 110 Republicii
a Adunării Generale O.N.U. din Franceze privind cooperarea în
03.11.1947. domeniul afacerilor interne în
19
Convenţia de la Geneva din Acordul semnat
1929; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, la Bucureşti la 21.02.1997. Acordul
Infracţionalitatea în domeniul se referă la lupta împotriva
informaticii care capătă caracter criminalităţii.
internaţional, Dreptul nrAOA Leg. Nr.148 pentru ratificarea
1/1994, p.67 şi urm. Memorandumului de înţelegere
20
Convenţia pentru prevenirea şi dintre Guvernul
reprimarea terorismului, din României şi Guvernul Regatului
27.05.1937 de la Unit al Marii Britanii şi Irlanda de
Geneva. Nord cu
Convenţia internaţională pentru privire la colaborarea în lupta
ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, împotriva crimei organizate şi
Londra, 01.11.1974. traficului ilicit de
22 droguri şi substanţe psihotrope,
Convenţia O.N.U. de la Geneva
din 1956. semnat la Bucureşti la 14.11.1995;
vezi şi
116 Memorandumul. H.G. nr.271 pentru
aprobarea acordului de cooperare în
domeniul combaterii crimei
organizate, a terorismului şi a
traficului ilicit de
droguri dintre Guvernul României şi
al Republicii Ungare, semnat la
Budapesta
la 19.02.1997; vezi şi Acordul. H.G.
nr.80 pentru aprobarea Acordului Convenţia cu privire la marcajul
dintre explozibililor plastici şi în folie în
Guvernul României şi Guvernul scopul
Republicii Germane cu privire la detectării, adoptată la Montreal la
cooperarea 1.03.1991. Leg. nr.53 privind
şi combaterea crimei organizate, ratificarea
precum şi a terorismului şi a altor fapte Convenţiei europene privind
penate violenţa şi ieşirile necontrolate ale
de o gravitate deosebită, semnat la spectatorilor,
Bucureşti la 15.10.1996; vezi şi în special la meciurile de fotbal,
Acordul şi adoptată la Strasbourgla 19.08.1995
Protocolul la Acord, H.G. nr.72 din în cadrul
22.04.1997. Leg. nr. 19 privind Consiliului Europei. H.G. nr.280
ratificarea pentru aprobarea Protocolului de
Convenţiei europene pentru cooperare
reprimarea terorismului. Leg. nr.133 trilaterală lărgită în combaterea
pentru criminalităţii şi, în special, cea
aderarea României la Protocolul cu transfrontalieră,
privire la reprimarea actelor ilicite de încheiat la Sofia în 8.09.1998, M.Of.
violenţă în aeroporturile destinate nr.180 din 28.04.1999.
aviaţiei civile internaţionale, 26
Convenţia de la Viena cu privire
suplimentar la Ia relaţiile diplomatice din
Convenţia încheiată la Montreal la 18.04.1961,
23.09.1971, privind reprimarea actelor ratificată de statul nostru, B.O. nr.89
ilicite din 04.07.1968; Decr. nr.66/1991
îndreptate împotriva securităţii privind
aviaţiei civile, adoptata la Montreal Ia ratificarea Tratatului de asistenţă
24.02.1988 în Protocolul respectiv. juridică în materie civilă şi penală
Leg. nr.139 pentru aderarea între
Românieie la
117
27
România şi R.P.Chineză, M.Of. nr.32 Convenţia de la Viena, cit. supra.
din 03.03.1992 ratificat prin Legea 28
Convenţia de la Viena din 1963 cu
nr.12/1991; art,14 - protecţia privire la relaţiile şi imunitâţile
martorilor şi experţilor -, Legea consulare,
nr.13 pentru ratificarea Convenţiei Decr. nr.481 din 20.12.1971, B.O.
consulare dintre România şi nr.10 din 26.01.1972.
R.P.Chineză şi Convenţia, M.Of. 29
Convenţia asupra privilegiilor şi
nr.32 din 03.03.1992, art.30, 34, 35
imunităţilor Naţiunilor Unite
din Convenţie.
aprobată de toate cazurile în care, după părerea
Adunarea Generală O.N.U. la sa,
13.02.1946, la care a aderat şi ţara imunitatea ar împiedica administrarea
noastră prin justiţiei şi în care ea poate fi ridicată
Decretul nr.201 din 1956. fără
30
Decr. nr.62 privind ratificarea să dăuneze scopului pentru care
convenţiei mai sus citată, precum şi imunitatea a fost acordată. Aceştia
Convenţia, sunt:
B.O. nr.56 din 07.06.1975. consilierii şi experţii statelor părţi la
31 convenţie şi funcţionarii comisiei.
Legea nr.10, M.Of. nr.l 12 din
36
10.10.1990. H.G. nr.l 13; M.Of. nr.81 din
32 17.04.1991.
Art.51, Leg. nr.24 privind
37
ratificarea Acordului de înfiinţare a M.Of. nr.49 din 04.03.1993;
Băncii Legea pentru ratificarea celui de al
Europene pentru Reconstrucţie şi şaselea
Dezvoltare, M.Of. nr.l 16 din Protocol adiţional la Acordul
general privind privilegiile şi
25.10.1990.
33
imunitâţile
Leg. nr.l6 pentru aderarea
Consiliului Europei şi Protocolul,
României la Protocolul privind
(Strasbourg, 5.03.1996), M.Of. nr.9
privilegiile şi
din
imumtăţile organizaţiei internaţionale
18.01.1999.
în Telecomunicaţii maritime prin
satelit
„Inmarsat".
34
B.O. nr.104 din 16.11.1978.
35
încheiată la Budapesta în
13.02.1963, la care aderat şi ţara
noastră prin Decr.
nr.65, B.O. nr.18 din 26.03.1981,
art.4, pct.2, lit.a şi b, art.5, pct.2, lit.a
şi pct.3
şi 4 din convenţie, însă numai în
interesul serviciului şi numai dacă
nu sunt
cetăţeni români. Fiecare stat parte la
convenţie are dreptul şi îndatorirea
de a
ridica imunitatea acestor persoane în
38
Art.25 din Leg. nr.17 privind precum şi protocolul adiţional la
regimul juridic al apelor maritime Convenţie din
etc., cit. 14.10.1976, semnată la Bucureşti,
supra, M.Of. nr.99 din 09.08.1990. B.O. nr.106 din 27.12.1983; cu
39 R.A.Siria,
Acord privind capacitatea juridică,
Decr. nr.97 din 08.12.1979 etc.
privilegiile şi imunitâţile
46
Organizaţiei Art.59 pct.l din Tratatul cu
Internaţionale de Telecomunicaţii, Ungaria.
47
art.2 şi 3, B.O. nr.l din 5.03.1979. Leg. nr.l9, M.Of. nr.l 12 din
40 10.10.1990.
Decr. nr.78 pentru ratificarea
48
Convenţiei dintre România şi R. Art.13 din Declaraţia universală a
Franceză drepturilor omului, adoptată de
privind asistenţa juridică în materie Ad.Gen.
penală şi extrădarea, B.O. nr.80 din O.N.U. din 10.12.1948.
49
23.07.1975; Leg. nr.12 pentru M.Of. nr.233 din 22.09.1992, pentru
ratificarea Tratatului de asistenţă executarea pedepselor de 24 şi
juridică în respectiv
materie civilă şi penală dintre 25 de ani.
România şi R.P.Chineză, semnat la 50
Decr. nr.468 privind unele măsuri
Beijing în de îmbunătăţire a activităţii de
16.01.1991, precum şi Tratatul, popularizare
M.Of. nr.32 din 03.03.1992. a legislaţiei, B.O. nr.165 din
41
Art.144, alin.1-3, Hotărârea nr.12 30.12.1971.
privind Regulamentul Adunării 51
Leg. nr.30/1968 pentru punerea în
Deputaţilor, aplicare a Codului penal.
M.Of. nr.87 din 28.06.1990, republ., 52
M.Of. nr.10 din 15.01.1990.
M.Of. nr.166 din 13.08.1991. 53
Vezi şi C.Bulai, DREPT PENAL,
42
Art.1, alin.2, Leg. nr.4, M.Of. nr.91 PARTE GENERALĂ, Univ.
din 14.07.1990. Bucureşti,
43
Leg. nr.4 din 18.03.1971 privind 1987, p.197; A.Ungureanu, Opinii
referitoare la interpretarea şi
extrădarea, B.O. nr.35.
aplicarea
44
M.Of. nr.2 din 12.01.1993, la care Decr.-lege nr.24/1990 privind
România a aderat prin Leg. sancţionarea ocupării abuzive a
nr.123/1992. locuinţelor
45
B.O. nr.34-35 din 23.04.1977; din fondul locativ de stat, Dreptul
nr.8/1994, p.43 şi urm.

Vezi şi I.Dumitru , Aplicarea
Decr.-leg. nr.24/1990,
Procuratura României,
j />roLe^nr.l/1991,p.56-58.
'■ 55 A.Dindelegan(11>, Procuratura
României, Pro Lege nr. 1/1991, p.56-
58.
56
A nu se confunda cu conflictul de
legi penale, datorită succesiunii a
două sau
mai multor legi, când numai legea
nouă este în vigoare.
57
M.Of. nr.109 din 28.09.1990.
58
în sens contrar, N.Buzea,
INFRACŢIUNEA PENALĂ ŞI
CULPABILITATEA, Alba Iulia,
1944, p.263 şi 266; Tr.Pop, DREPT
PENAL,
vol.II, p.121; P.Bouzat, J.Pinatel,
TRĂITE DE DROIT PENAL ET
DE
1
CRIMINOLOGIE, vol.m, Paris
1963, p.1285; Trib. Suprem, s.pen.,
dec. nr.631 ' din 21.03.1969, R.R.D.
nr.9/1969, p.177-178.
59
în sens contrar ar fi o lege mai
favorabilă. V. Duculescu,
Implicaţiile penale
ale Constituţiei. Retroactivitatea
prevederilor Constituţiei, Rev. de
Drept
: penal, nr.2/1999, p.28.
i 60 V.Dongoroz ş.a., EXPLICAŢII...,
PARTEA GENERALĂ, vol.I, cit.
supra, ' p.78; C.Bulai, DREPT
PENAL, PARTEA GENERALĂ, vol.I,
Bucureşti, 1979, ( p.221; G.Antoniu,
1
1
D.Popescu, Unele probleme
teoretice din practica judiciară
penală, Studii şi Cercetări juridice
nr.1/1983, p.69.
i 61 D.Pavel, Prevederile noului Cod
penal cu privire la succesiunea
legilor * penale, R.R.D. nr.6/1968,
p.6-7; L. Fătu, Aplicarea legii mai
favorabile în practica instanţelor
din Jud. Suceava, R.R.D. nr.6/1969,
p.126; C.Barbu, ' op.cit. p.200.
; 62 Trib. Suprem, s.militară, dec.
nr.80 din 10.05.1969, C.D./1969,
p.288.
i 63 Curtea Supremă de Justiţie,
s.pen., dec. nr.55 din 17.01.1990,
citată de I. i Lefter, Consecinţele
dezincriminării infracţiunii de
provocare ilegală a avortului în
cazul agravantelor prevăzute de
art.185 alin.3 şi 4 C.pen., ; Dreptul
nr.10-11/1991, p.69-72.
1 M
Dreptul nr.12/1991, p.105.
65
Curtea Supremă de Justiţie, secţia
penală, dec. nr.721 din 15.06.1990,
Dreptul nr.9/1991, p.73-74, p.86-87;
Dreptul nr.12/1991, p.98-99. M.
Basarab, Unele reflecţii pe
marginea Proiectului legii de
modificare şi completare a Codului
penal cu privire la răspunderea
penală a persoanelor juridice, Fiat
Justiţia,
nr.2/1998, p.69-76, Univ. Creştină nr. 1/1962, p.49-50.
"Dimitrie Cantemir", Facultatea de 74
C.Barbu, op.cit, p.214-215.
Drept Cluj-Napoca. 75
D.Patrichi (I), Notă la s.pen.
66
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.20 din nr.229 din 18.01.1969 a Judec.
06.04.1978 (nepubl.). Ploieşti, R.R.D.
67
în acelaşi sens şi G. Antoniu , cit. nr.5/1969,p.70-71.
Supra, Rev. de Drept penal nr.4/1996, 76
C.Ap. Bucureşti, p. a Ii-a pen.,
p.17.
dec. nr.213/1994, Revista de drept
68
CI. Popescu, Dreptul la penal,
extraactivitatea legii penale mai nr.l/1995,p.l29.
favorabile, Rev. 77

Română de Drepturile Omului, nr. I.Dumitru, Aplicarea legii mai

11/1995, p.33; V. Pasca, Măsurile de favorabile infractorilor minori,
siguranţă şi aplicarea legii penale în după adoptarea Legii nr.104/1992,
timp, Rev. de Drept penal, nr.1/1997, Dreptul nr.3/1994, p.81-85.
78
p.42. Curtea Constituţională, dec. nr.214
69
Cu note dezaprobative, S.Tudosiu din 16.06.1997, M.Of. nr.187 din
7.08.1997; Leg. nr.168 din
(I) şi D.A.Crăciunescu (II).
23.03.1997 prin care a fost abrogat
70
S. Tudosiu (I). art.II din Legea
71
C.S.J., s.civ., dec. nr.1370 din nr. 140/1996, M.Of. nr.288 din
15.07.1992, Dreptul nr.7 din 1993, 24.10.1997.
79
p.90-91. Trib Jud. Galaţi, s.pen. nr.13 din
72
D.A.Crăciunescu (II); Curtea 08.01.1969, R.R.D. nr.3/1969, p.172,
Supremă de Justiţie, s.pen., dec. cu
nr.207 din Notă de RXupaşcu, R.R.D.
29.01.1992, Dreptul nr.12/1992, p.90. nr.10/1969, p.167.
73
L.Bir6, M.Basarab, op.cit., p.47- Decret-lege nr.6, M.Of. nr.4 din
48; M. Giurgiu, Determinarea legii 08.01.1990 prin care s-a abolit
mai pedeapsa cu moartea.
1
favorabile. Probleme legate de Gh.Serbănescu (I), Margareta
stabilirea pedepsei, Legalitatea Cara-Thase (II), Aplicarea legii
Populată mai

1
2
favorabile în cazul pedepselor graţiate, R.R.D. nr.lOdin
 -1*
1970,p.I08, 111. 82Trib. Jud. Bihor,
dec.pen. nr.l6din 03.01.1974, 122
R.R.D. nr.4/1975, p.55.
83
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.115 din
11.01.1973, R.R.D. nr.9 din 1973,
p.160.
84
V.Dongoroz ş.a., CODUL PENAL
ŞI CODUL PENAL ANTERIOR,
PREZENTARE COMPARATIVĂ,
Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p.22;
M.Zolyneak, op.cit., p.254.
G.Antoniu, cit. supra, p.80;
C.Barbu, op.cit., p.254; I.Oancea,
op.cit., p.136; V.Dongoroz ş.a.,
EXPLICAŢII..., vol.L, p.93; L.Biro,
op.cit., 1971, p.5L
86
G.Serbănescu, cit. supra, R.R.D.
nr.10/1970, p.108 şi urm.
87
C.Barbu, op.cit., p.255 şi urm.;
M.Zolyneak, op.cit., p.255;
M.C.Thase, cit.
supra, R.R.D. nr.10/1970, p.l 10 şi
urm.
 />& >lSr -ÎVW consecinţelor deosebite din punct de
vedere juridic a săvârşirii unei
asemenea fapte, intervenirea
răspunderii penale care constituie
TitlulIII forma cea mai severă a răspunderii
ASPECTE GENERALE juridice.
PRIVIND Infracţiunea poate fi privită
sub aspect material (obiectiv), social
INFRACŢIUNEA ŞI
şi juridic.
SANCŢIUNILE PENALE
Din punct de vedere
material (obiectiv), infracţiunea este
o activitate ilicită a omului, cu un
Capitolul I grad de pericol social mai ridicat în
DEFINIŢIA. TRĂSĂTURILE raport cu orice formă de ilicit juridic,
ESENŢIALE, datorită urmărilor sale. Ţinând seama
GENERALE, ELEMENTELE de cauzele care o determină, cadrul
ŞI CONŢINUTUL" de desfăşurare şi împotriva cui se
INFRACŢIUNII îndreaptă, infracţiunea este \xn fapt
social istoric, fiindcă se petrece în
Conform prevederilor societate şi este considerată ca atare
Codului penal, infracţiunea este numai pe o anumită treaptă a
singurul temei al răspunderii penale dezvoltării acesteia, o dată cu
(art.17, alin.2, C.pen.). formarea statului. Ea este
Analiza noţiunii de îndreptată
infracţiune este necesară datorită 123
împotriva celor mai penală. în felul acesta
importante valori sociale infracţiunea devine o
ocrotite de către stat prin categorie juridică.
normele de drept. Faptele de Reglementarea juridică a
pericol social sunt prevăzute infracţiunii ţine seama de
în norme juridice şi dacă sunt principiul legalităţii
săvârşite atrag răspunderea incriminării (art.2, C.pen.),
deoarece este exclusă Ţ
incriminarea prin analogie1. I
U
N
S I
e I
c
ţ Infracţiunea nu este
i definită în codurile penale ale
u multor state, iar în doctrină se
n dau definiţii prea largi, care nu
e permit delimitarea ei de alte
a forme de ilicit juridic. Astfel,
se arată că „Infracţiunea este
I orice fapt incriminat de lege şi
sancţionat cu pedeapsă" , ...,,o
D faptă antijuridică şi culpabilă,
E sancţionată penaliceşte..." ;
F „...orice încălcare a legii"4;
I „...o conduită calificată astfel
N printr-un text de lege"5;
I „...acţiunea sau omisiunea,
Ţ definită prin legea penală şi
I pedepsită cu anumite pedepse
de asemenea fixate de
A
aceasta"6; „...acţiunea sau
omisiunea imputabilă
I
autorului său, prevăzută sau
N
pedepsită prin lege cu o
F
sancţiune penală"7.
R
In legislaţia noastră
A
penală actuală s-a adoptat
C
denumirea generală de
infracţiune, pentru orice faptă
care întruneşte trăsăturile
arătate în art.17 alin.l C.pen.
în alte legislaţii infracţiunile
sunt împărţite în contravenţii,
delicte şi crime (sistemul
tripartit) în funcţie de felul
pedepsei prevăzută de lege
pentru fiecare din ele. Astfel,
contravenţiile sunt sancţionate
cu pedepse poliţieneşti,
delictele cu pedepse
corecţionale, iar crimele cu o
pedeapsă aflictivă (care
presupune o suferinţă) sau
infamantă, dezonorantă (art.l,
C.pen. francez).
Codul penal din 1936 a
adoptat, de asemenea, sistemul
tripartit (art.22, 23 şi 24), iar
începând cu anul 1954 pe cel
bipartit, deoarece
contravenţiile au fost scoase
din Cod. Actualul cod (1968)
foloseşte denumirea generală
de infracţiune.
în art.l5 C.pen. rus,
intrat în vigoare la 1 ianuarie
1997, infracţiunile sunt
clasificate atât în funcţie de
pedeapsa prevăzută de lege,
cât şi după forma vinovăţiei.
Astfel, infracţiunile sunt de
mică gravitate (pedeapsa este
de cel mult 2 ani privare de
libertate), de gravitate medie
(cel mult 5 ani), infracţiuni
grave (cel mult 10 ani) şi
deosebit de grave (numai cele
intenţionate, iar pedeapsa este
mai mare de 10 ani sau
mortea).
Prin infracţiune, aşa
cum este definită în art.17
alin.l C.pen. se înţelege
infracţiunea de drept comun,
deoarece prin Decretul-lege
nr.3/1990, art.l alin.28, se face
referire la noţiunea de
infracţiune politică şi la
definirea ei.
Prin infracţiuni politice
se înţeleg faptele care au avut
drept scop:
a) exprimarea
protestului împotriva dictaturii
şi cultului personalităţii,
ămpotriva terorii şi abuzului
de putere din partea celor care
au deţinut puterea politică;
b) respectarea
drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului,
obţinerea de drepturi civile şi
politice, economice, sociale şi
culturale, înlăturarea măsurilor
discriminatorii;
c) obţinerea oricăror
alte revendicări
democratice.
Aceste elemente şi
criterii stau la baza
stabilirii
caracterului politic al unei
infracţiuni pentru a se face
posibilă reabilitarea victimelor
regimului totalitar.

1
,>" Noţiunea de faptele prevăzute în alte
infracţiune este definită în norme juridice decât cele
Codul nostru penal. Ea penale. Chiar dacă în
constă într-o faptă care normele penale de
prezintă pericol social, incriminare se defineşte
săvârşită cu vinovăţie şi flecare infracţiune în parte,
prevăzută de legea penală aceasta nu permite
(art.l 7, alin. 1, C.pen.). cunoaşterea noţiunii de
Definiţia infracţiunii infracţiune fiindcă nu pot fi
cuprinde trăsăturile esenţiale desprinse din conţinutul unei
şi în acelaşi timp generale infracţiuni trăsăturile
comune tuturor infracţiunilor, comune tuturor
trăsături prin care aceasta se infracţiunilor.
distinge de faptele Din definiţia
neincriminate, precum şi de infracţiunii se desprind cele
trei trăsături esenţiale ale necesară aplicarea unei
acesteia: faptă periculoasă pedepse".
pentru societate, .: săvârşită l 126
cu vinovăţie şi prevăzută de
legea penală.

S
ecţiunea a Ii-a
\ TRĂSĂTURILE
ESENŢIALE ŞI
GENERALE
ALE INFRACŢIUNII

§ 1. Pericolul social
(aspectul material,
obiectiv)

Pericolul social al
infracţiunii rezultă din
atingerea (vătămarea)
valorilor ocrotite de legile
penale ca urmare a săvârşirii
ei. în art.18, C.pen. se
prevede, „Faptă care
prezintă pericol social în
înţelesul legii penale este
orice acţiune sau inacţiune
prin care se aduce atingere
uneia dintre valorile arătate
în art.l şi pentru
sancţionarea căreia este
 Definiţia o considerăm (art.163, C.pen., actele de
incompletă, deoarece ar trebui diversiune) etc.
sa se adauge "sau măsuri Orice vătămare sau
executive", fiindcă în cazul periclitare a valorilor sociale
infracţiunilor comise de către ocrotite prin normele juridice
minori se poate aplica o prezintă pericol social, însă
măsură educativă (art.l00 pericolul infracţiunii este mai
C.pen.) care nu este pedeapsă, accentuat deoarece lezează în
mod grav cele mai importante
deşi este o sancţiune penală.
valori (art.l, C.pen.). Pericolul
Pericolul social reiese
se deduce şi din dispoziţiile
şi din diverse dispoziţii legale
art.l, Leg.nr.32 din 1968 şi a
prevăzute în normele de
altor acte normative9. Astfel,
incriminare din partea specială
în art.l, al acestei legi se
a Codului penal sau din legi
prevede: contravenţia
speciale care folosesc
prezintă un pericol social mai
următoarele expresii: „Intră în
redus decât infracţiunea şi
legătură cu o putere sau
este sancţionată şi prevăzută
organizaţie străină în scopul
ca atare prin legi, decrete sau
de a suprima sau ştirbi
acte normative ale organelor
unitatea şi indivizibilitatea,
arătate în legea de faţă.
suveranitatea sau
Desigur, pericolul
independenţa statului"
contravenţiilor prezintă o
(art.155, C.pen., trădarea),
trăsătură specifică acestora
„Fapta prin care s-a pricinuit
datorită domeniului în care ele
integrităţi corporale sau
se manifestă şi al urmărilor
sănătăţii o vătămare... "
sociale mai puţin grave decât
(art.182, C.pen., vătămare
ale infracţiunilor.
corporală gravă),
Pentru .săvârşireavunei
„Distrugerea, degradarea, sau
infracţiuni se- prevede şi se
aducerea în stare de
aplică o pedeapsă sau altă
neîntrebuinţare a uzinelor,
măsură cu caracter penal, pe
instalaţiilor industriale..."
când celelalte
 127
feluri de ilicit juridic sunt
sancţionate cu măsuri
extrapenale mai uşoare decât
cele penale şi cu un conţinut
diferit.
între gradul de pericol
legal generic al diferitelor
infracţiuni există, de
asemenea, deosebire în funcţie
de anumiţi factori obiectivi şi
subiectivi care ţin de faptă,
făptuitor, sau sunt exteriori
faptei (frecvenţa ei, rezonanţa
socială etc.)10.
La stabilirea gradului
de pericol legal, generic,
legiuitorul nu poate ignora
curentele de opinie publică,
concepţiile şi programele
politice ale partidului sau
coaliţiei de partide care
formează majoritatea
parlamentară, concepţiile
doctrinei penale naţionale sau
din alte ţări.
Ca atare nu se poate
afirma categoric că limitele
legale ale pedepsei, între care
este sancţionată o infracţiune,
reflectă importanţa socială
reală negativă a acesteia în
momentul incriminării ei.
De exemplu, furtul
simplu se sancţionează cu
închisoare de la 1 la 12 ani, iar
omorul simplu cu închisoare
de la 10 la 20 de ani. In
concret, în lipsa unor
circumstanţe, cineva ar putea
fi sancţionat pentru furt la 12
ani şi pentru omor la 10 ani.
Or, valoarea socială în ultimul
caz, viaţa, nu poate fi ocrotită
mai puţin decât patrimoniul.
Deci gradul de pericol
social legal are o natură
mixtă, obiectiv-subiectivă.
Pericolul social este
legal (generic, abstract),
stabilit prin norma
incriminatoare pentru fiecare
infracţiune (furt, omor, trădare
etc.) şi reflectat în sancţiunea
legală prevăzută pentru
aceasta ca specie şi limite.
Astfel, înşelăciunea este
sancţionată cu pedeapsa
închisorii de la 6 luni la 12 ani
(art.215 alin.l C pen.), iar
omorul agravat cu pedeapsa
închisorii de la 15 la 25 de ani.
între pericolul social legal al
infracţiunii şi sancţiune
(pedeapsa) există o strânsă
legătură fiindcă dacă se
schimbă pericolul infracţiunii,
acesta se oglindeşte în
sancţiunea legală care va fi
mai severă sau mai blândă fie
ca specie, fie ca durată sau
cuantum. De exemplu,
sancţionarea infracţiunilor
comise de minori este mai
puţin severă decât a majorilor
deoarece se consideră că
prezintă un grad de pericol
social mai redus datorită
vârstei infractorilor. Ca atare,
limitele pedepselor se reduc la
jumătate (art.109 C.pen.); ori
unele fapte care au fost
considerate contravenţii, pot
căpăta gradul de pericol social
al unor infracţiuni sau invers.
Pericolul social
caracterizează infracţiunea în
ansamblul ei iar nu doar unul
din elementele sale, deoarece
este o trăsătură generală.
Legea, aşa cum reiese
din dispoziţiile art.17 alin.l,
C.pen. nu face distincţie între
faptă şi infracţiune şi între
acţiune (inacţiune) şi
infracţiune (art.18, C.pen.).
Considerăm că dacă
între noţiunea de faptă penală
şi aceea de infracţiune există o
mare asemănare, fără a fi
totuşi identice, deoarece se
referă la ansamblul ei, ea
încetează când este vorba de
faptă (infracţiune) şi acţiune
(inacţiune). Acţiunea
(inacţiunea) caracterizează
numai latura obiectivă a faptei
(infracţiunii) şi nici pe aceasta
în totalitatea ei, fiindcă latura
obiectivă mai cuprinde şi alte
subelemente (urmarea, raportul
de cauzalitate, locul, timpul,
modul şi mijloacele de
săvârşire). La rândul ei
acţiunea poate consta dintr-un
singur act sau din mai multe
acte fără ca, în acest ultim caz,
infracţiunea să-şi piardă
caracterul unitar natural. De
exemplu, la infracţiunea de
omor acţiunea poate consta din
mai multe lovituri; la furt, cu
ocazia comiterii lui se intră în
încăpere^şi se. iau de mai,
multe ori bunuri. De
asemenea, pentru aplicarea
regulei ubicuităţii este
128
suficient să existe doar un act
de executare (alin.2, art.143,
C.pen.). In art.41, alin.2,
C.pen., care defineşte
infracţiunea continuată, se
prevede că deşi există mai
multe acţiuni (inacţiuni) se
realizează doar o singură
infracţiune, iar în alin.3, unde
este definită infracţiunea
complexă, se arată că,
conţinutul acesteia intră ca
element - deci nu este identică
cu ea - o acţiune sau inacţiune.
Art.335 C.pr.pen., se referă, de
asemenea, la acte materiale
(subl. M.B.) care intră în
conţinutul infracţiunii pentru
care a fost trimis în judecată.
Alteori se pune pe acelaşi plan
actul şi fapta (art.302, C.pen.,
nerespectarea dispoziţiilor
privind operaţii de import sau
export).
Fapta sau infracţiunea
mai conţine şi alte elemente,
cum ar fi cel subiectiv,
obiectul şi subiectul.
In concluzie suntem de
părere că este mai potrivită
expresia de activitate
infracţională, care constă
dintr-un ansamblu de acte
fizice, intelectuale, morale
efectuate în vederea atingerii
unui anumit rezultat31.
Uneori, pentru ca fapta
să prezinte gradul de pericol
social al unei infracţiuni se cere
ca aceasta să fie săvârşită în
mod repetat, indiferent că
repetarea este identică sau nu,
iar cantitatea sustrasă să atingă
un anumit volum. De exemplu
Leg.nr.26/1996 Codul silvic12.
Astfel, în art.322 se prevede că
fapta este infracţiune dacă are
loc tăierea sau scoaterea din
rădăcini, fără drept, din pădure,
indiferent de forma de
proprietate, de orbori şi lăstari,
de către proprietari, deţinători
sau de oricare altă persoană,
dacă volumul masei lemnoase
astfel extrase este de peste 5
M.C. sau dacă volumul acesteia
este sub această limită, iar
fapta a fost săvârşită de cel
puţin două ori în interval de 2
ani (subl. M.B.), constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 4 ani
sau eu amendă13.
 Aşadar daca volumul
de masă lemnoasă este peste 5
m.c., fapta este infracţiune, iar
dacă este sub această limită,
pentru a fi infracţiune trebuie
să se repete într-un interval de
2 ani. în caz contrar fapta va fi
contravenţie. De asemenea, va
fi contravenţie şi dacă se va
repeta, însă într-un interval de
timp mai mare de 2 ani.
In lege se spune că
pentru a fi infracţiune, volumul
masei lemnoase trebuie să fie
de peste 5 m.c, iar pentru a fi
contravenţie, volumul să fie
sub această limită (subl. M.B.).
în concluzie fapta va constitui
contravenţie şi dacă volumul
ar fi egal cu 5 m.c. Considerăm
că legiuitorul ar fi trebuit să
spună ca fapta este
contravenţie atunci când
volumul masei lemnoase este
cel mult egal cu 5 m.c. în acest
caz, dispoziţiile referitoare la
infracţiunea continuată şi la
concursul de infracţiuni se
aplică numai când fiecare faptă
luată separat constituie
infracţiune în sensul
prevederilor Leg. nr.26 din
199614.
Fostul Tribunal Suprem
a decis că, fapta participantului,
tăinuitorului sau favorizatorului
are caracter de infracţiune sau
contravenţie în raport de
situaţia lui personală, iar nu de
aceea a autorului. Ca atare,
fapta acestora, dacă nu au mai
comis o altă contravenţie şi nici
nu au mai fost condamnaţi,
constituie contravenţie de sine
stătătoare15. Considerăm că, în
realitate, actele participanţilor
nu pot fi desprinse, din punct
de vedere juridic, de acţiunea
(inacţiunea) autorului, fiind
vorba de aceeaşi infracţiune la
care ei şi-au adus aportul.
Desigur, persoane respectivă
trebuie să ştie că ea contribuie
la o faptă repetată a autorului.
S-ar putea ca instigatorul sau
complicele să se afle la o faptă
repetată, pe când autorul nu. în
acest caz nu credem că pentru
instigator şi complice s-ar
realiza o infracţiune şi pentru
autor o contravenţie. A se
vedea în acest sens şi
dispoziţiile
1
art.144, C.pen., precum şi
hotărârea instanţei noastre
supreme în care se arată că
„aportul la comiterea faptei nu
poate fi considerat
complicitate la infracţiune, de
vreme ce însăşi fapta reţinută
în sarcina autoarei nu
constituie infracţiune, ci
contravenţie" .16
Pericolul social al
infracţiunii este şi concret,
determinat de fapta concretă,
de persoana concretă a
infractorului şi de
împrejurările în care aceasta s-
a comis. Acest pericol social
concret se stabileşte de către
instanţa de judecată ţinând
seama de criteriile din art.72
C.pen. De exemplu, între
infracţiunile concrete de furt
există un grad de pericol
diferit, care se exprimă în
pedeapsa concretă stabilită şi
aplicată de instanţă între
limitele legale prevăzute
pentru infracţiunea de bază, tip
(închisoare de la 1 la 12 ani).
Cu toate că o faptă este
prevăzută de legea penală,
când nu prezintă în concret
gradul de pericol social al unei
infracţiuni, nu este considerată
ca atare (art.181, C.pen.). Fapta
nu prezintă un asemenea grad
de pericol dacă sunt întrunite
următoarele condiţii: să aducă
o atingere minimă valorii
apărate de legea penală, iar
prin conţinutul ei concret sa
fie în mod vădit lipsită de
importanţă. De exemplu,
sustragerea unor şipci de brad
în valoare de 39 de lei17;
lovirile sau alte violenţe, care
au necesitat 4 zile îngrijiri
medicale nu constituie
infracţiunea prevăzută în
art.180, alin.2, C.pen.,
deoarece fapta a fost comisă
numai după ce partea vătămată
a îndemnat câinele să—1
muşte, i-a adresat injurii şi a
aruncat cu sodă caustică
asupra făptuitorului18.
Lipsa vădită de
importanţă se va lua în
considerare în raport de
specificul faptelor care
constituie ilicit penal.
 Dispoziţiile art.181,
C.pen. se pot aplica chiar dacă
în sarcina aceluiaşi făptuitor s-
au reţinut şi alte fapte care
constituie infracţiuni1 .
Pentru ca fapta să fie
lipsită de gradul de pericol
social necesar existenţei unei
infracţiuni se cere ca aceste
condiţii să fie întrunite
cumulativ. Astfel, la stabilirea
gradului concret de pericol
social se va face o apreciere
de ansamblu a faptei, ţinându-
se seama de scopul urmărit de
făptuitor, de împrejurările în
care fapta a fost comisă, de
urmarea produsă sau care s-ar
fi putut produce, precum şi de
persoana şi conduita
făptuitorului.
Ca atare, nu întruneşte
condiţiile din art.181 C.pen.,
crearea de plusuri în gestiune
prin mijloace frauduloase, în
sumă de 656 lei, într-o singură
zi, ca urmare a vânzării de
către ospătar a băuturilor cu
preţ mai mare decât cel legal,
ci constituie infracţiune .
prevede suspendarea
Condiţiile prevăzute în
acest articol nu sunt
îndeplinite nici în cazul în care
inculpatul cu 2 ani înaintea
comiterii infracţiunii a urmat
cursurile şcolii de şoferi
amatori dar nu s-a prezentat la
examen. El a condus un
autoturism rară a avea carnet
iar în faţa instanţei a cerut
aplicarea dispoziţiilor art.181
C.pen. fiindcă fapta nu
prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni21.
în cazul aplicării
dispoziţiilor art.181 C.pen. nu
se poate anula permisul de
conducere deoarece potrivit
prevederilor art.42 alin.l lit.a
şi b Decr. nr.328/1966
anularea o face organul de
poliţie în cazul în care titularul
acestuia a fost condamnat
printr-o hotărâre definitivă
pentru o infracţiune.
Dacă fapta comisă nu
este infracţiune dar s-a comis
o contravenţie prevăzută în
art.40 Decr.328/1966 pentru
care se
1
permisului de conducere
acesta va trebui suspendat. De
exemplu, nu se respectă
prioritatea pe trecere de
pietoni şi se loveşte uşor o
persoană. Pentru fapta penală
de lovire i se pot aplica
dispoziţiile art.181 C.pen., dar
pentru contravenţia prevăzută
în art.40 Decr.328/1966
urmează să i se suspende
permisul22.
Suntem de părere că,
din moment ce legea nu
prevede altfel (art. 18l, C.pen.),
asemenea fapte nu vor
constitui infracţiuni nici în
cazul în care ele se vor repeta,
indiferent de natura faptei şi de
împrejurarea că persoana a
fost condamnată anterior
(recidivist sau nu), fiindcă de
fiecare dată ele nu vor fi
infracţiuni23.
Având în vedere cele
arătate mai sus considerăm
soluţia fostului Tribunal
Suprem ca fiind contrară
dispoziţiilor din art.181, C
.pen., deoarece a statuat că nu
sunt întrunite .condiţiile
prevăzute de acestea, cu toate
că valoarea prejudiciului a fost
de 6,50 lei, reprezentând preţul
unui pachet de mezeluri furat
dintr-un magazin cu
autoservire, pe motiv că
inculpatul a mai suferit trei
condamnări la închisoare
pentru asemenea fapte şi că
faptele de acest fel sunt
frecvente24. Or, frecvenţa o are
în vedere legiuitorul când
incriminează fapta, iar nu
instanţa de judecată. Art.181
nu prevede o asemenea
condiţie.
între unele infracţiuni
şi unele contravenţii există
asemănări. De exemplu, între
infracţiunea de ultraj contra
bunelor moravuri şi tulburarea
liniştii publice (art.321,
C.pen.) şi contravenţia prin
care se aduce atingere ordinii
şi liniştii publice (Legea
nr.61/1991, art.2, lit. a care
constă în săvârşirea de către o
persoană, în public, de acte,
gesturi, fapte, ori folosirea de
expresii indecente, jignitoare,
obscene, de natură să
provoace indignarea
cetăţenilor şi art.2, lit.p,
provocarea de scandal în
localuri publice). între acestea
existând nu numai o deosebire
de grad de pericol social, ci şi
de conţinut, urmează ca
organul judiciar să examineze
dacă fapta se încadrează în
textul penal sau în cel care
prevede contravenţia. Dacă
consideră că trebuie să aplice
dispoziţiile din textul care
prevede contravenţia va trimite
cauza fie organului competent
să o constate (art.30, Leg.
nr.32/1968) fie celui competent
să aplice sancţiunea, când
există un proces-verbal de
constatare a contravenţiei.
Dacă organul judiciar
apreciază că fapta se
încadrează Într-un text penal,
va aplica fie dispoziţiile
acestuia, ori pe cele din art.181,
C.pen. dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute de acesta.
Desigur, când fapta incriminată
de legea penală nu are un
corespondent într-un text care
prevede o contravenţie, nu se
mai pune chestiunea deosebirii
dintre ele25.
Pentru, faptele lipsite
de pericolul social al unei
infracţiuni în condiţiile art.181,
C.pen., procurorul în faza de
urmărire sau instanţa în faza
de judecată, trebuie să aplice o
sancţiune cu caracter
administrativ: mustrarea,
mustrarea cu avertisment sau
amenda de la 100.000 la
1.000.000 lei (art.91, C.pen.).
Făptuitorii fiind oricum
sancţionaţi, se realizează atât
prevenţia specială, cât şi cea
generală şi în cazul acestor
fapte antisociale. Asemenea
fapte constituie abateri de la
regulile de convieţuire socială,
care sunt prevăzute în legi,
decrete sau alte acte
normative, neputând fi create
de către organele judiciare.
S-a susţinut de către
unii autori că aceste fapte au
caracter fie de abatere fie de
contravenţie, după caz26, iar de
către alţii că ar fi o instituţie
cu caracter propriu, având o
reglementare specifică, diferită
de aceea a contravenţiilor şi
abaterilor, deoarece nu vizează
numai anumite fapte limitativ
1
 indicate - aşa cum face Legea
nr.32 din 1968 -, ci acestea
sunt aplicabile în principiu,
oricăror fapte prevăzute de
legea penală . Nu se arată însă
cum se numeşte această
instituţie.
în cazul prevederilor
din art.18 , C.pen. nu suntem în
prezenţa unei dezincriminări
legale, în sensul prevederilor
art.12, alin.l C.pen. Organele
judiciare apreciază doar gradul
de pericol social concret al
faptei comise în funcţie de
criteriile arătate în art.181,
C.pen. şi când constată că
acesta nu este al unei
infracţiuni, fapta nu constituie
infracţiune fiindcă îi lipseşte
una din trăsăturile esenţiale
existenţei ei. Numai legiuitorul
poate incrimina sau
dezincrimina o faptă (art.2,
C.pen.). S-a exprimat însă şi
părerea că, în acest caz, ar fi
vorba de o dezincriminare
judiciară, ca în continuare să se
susţină că este vorba de o
situaţie care înlătură caracterul
penal al faptei28. Nu împărtăşim
această opinie, deoarece în
art.9Q - 91 C.pen. se prevede
că atunci când există
infracţiune, răspunderea penală
este înlocuită cu o sancţiune
administrativă. Or, în situaţiile
de la art.18 , C.pen. nu există
infracţiune, deci nici
răspundere penală, dar se
aplică o sancţiune
administrativă. în aceste cazuri
lipseşte doar gradul de pericol
concret, necesar pentru ca
fapta să fie infracţiune în
concret, însă se realizează
gradul de pericol al unei
abateri. De asemenea, atunci
când există o cauză care face
ca fapta să nu fie infracţiune,
fiindcă lipseşte vinovăţia, fapta
respectivă nu constituie nici
abatere (art.44 - 51, C. pen),
din care cauză nu se aplică nici
un fel de sancţiune, nici chiar
cu caracter administrativ.
Dispoziţiile art.181,
C.pen. sunt aplicabile, în
principiu şi numai în
principiu, oricăror fapte
prevăzute în Codul penal sau
în legi speciale. De exemplu,
celor din Leg. nr.26/1990,
Leg. nr.31/1990 etc. şi nu doar
unor fapte prevăzute în mod
expres,
deoarece unele din acestea,
cum sunt trădarea, omorul,
tâlhăria etc. prin conţinutul lor
concret nu vor putea fi
niciodată vădit lipsite de
importanţă.
în legătură cu
1
dispoziţiile art.18 , C.pen.,
instanţa corect a hotărât să nu
le aplice, deoarece inculpatul a
săvârşit două infracţiuni (fals
intelectual şi uz de fals) prin
acte repetate, împrejurare care
agravează pericolul social
concret al acestora . De 29
asemenea nu întruneşte
condiţiile din art.181, C.pen.
conducerea fără permis a
autoturismului pe un drum
comunal şi cu viteză excesivă,
în urma căreia autoturismul a
fost izbit de un gard, fiind
avariat grav şi totodată, a fost
accidentată grav o persoană
care circula pe trotuar, ale cărei
leziuni au necesitat pentru
vindecare 50 - 55 zile. Fapta
constituie infracţiunea
prevăzută de art.37, alin 1.
Decr. nr.328/196630. Nu se
încadrează în dispoziţiile art.18
nici fapta inculpatei de a vinde
la bar băuturi alcoolice cu lipsă
la gramaj - 19 ml la 200 ml -,
chiar dacă nu a mai lucrat în
această calitate şi a avut o
comportare bună până la
comiterea faptei31.
Este însă discutabilă
soluţia prin care s-a considerat
că sunt îndeplinite condiţiile
din art.181, C.pen. cu toate că
inculpatul a comis infracţiunea
de delapidare şi apoi cea de
fals material în înscrisuri
oficiale şi uz de fals, pentru a o
acoperi. Inculpatul a mai comis
anterior o delapidare pentru
care i s-a aplicat dispoziţiile
art.18 , C.pen. . Este
discutabilă, de asemenea, şi
soluţia prin care instanţa a
considerat că nu prezintă
gradul de pericol social al unei
infracţiuni, sustragerea, în mod
repetat, a unei cantităţi de 103
kg orz, în timpul nopţii33. Intr-o
cauză, în mod neîntemeiat s-a
susţinut cu ocazia recursului
extraordinar că ar fi întrunite
condiţiile din art.181, C.pen.,
deoarece inculpatul, prin acte
repetate de violenţă, a
1
determinat-o pe soţie să ârş
părăsească domiciliul conjugal, ită
împreună cu cei doi copii ai lor. cu
Bunurile dobândite de părţi au vin
rămas în detenţia inculpatului ov
din care acesta şi-a însuşit o ăţi
parte în valoare de 8.730 lei, e
plus suma de 5.000 lei (sume (A
importante la acea dată). spe
Căsătoria a fost desfăcută ctu
exclusiv din vina inculpatului, l
copiii au fost încredinţaţi mo
mamei, căreia i s-a atribuit şi rat
beneficiul contractului de eu
locaţiune. bie
Inculpatul a avut o cti
atitudine necorespunzătoare în v)
cursul procesului, susţinând,
contrar realităţii, că bunurile ar Vinovăţia exprimă o
fi proprietatea sa personală. De anumită atitudine psihică (de
asemenea a părăsit unitatea în conştiinţă) a făptuitorului faţă
care lucra iară forme de de acţiunea (inacţiunea) sa, în
lichidare, astfel că pentru plata sensul cunoaşterii împrejurării
amenzii aplicate nu s-a putut că aceasta produce anumite
reţine decât suma de 400 de urmări socialmente
lei34. periculoase, prevăzute de legea
penală, pe care le doreşte sau
acceptă, ori deşi nu le acceptă
manifestă o atitudine de
§ 2. Fapta uşurinţă, socotind fără temei că
să nu se vor produce ori nu
fie prevede urmările deşi trebuia
săv şi putea. într-o asemenea
situaţie suntem în prezenţa unei
fapte pentru care făptuitorul
poate fi tras la răspundere
penală, dacă sunt întrunite şi
celelalte trăsături generale
prevăzute în art.17 alin. 1
C.pen.
Vinovăţia va fi
analizată pe larg la latura
subiectivă a infracţiunii.
1
§ 3. Fapta să fie
prevăzută de legea
penală
-;r*
(Aspectul juridic, ilicit al
faptei)
a
Fapta care prezintă
pericol social este prevăzută
atât în partea generală a
Codului penal - în care se
defineşte infracţiunea, sunt
prevăzute pedepsele şi celelalte
măsuri penale, precum şi
limitele lor generale -, cât şi în
partea specială a acestuia şi în
legile speciale, unde se
defineşte fiecare infracţiune în
parte şi se prevede specia
pedepsei şi celelalte măsuri,
precum şi limitele lor speciale.
Aşadar, numai legea
poate prevedea ce fapte sunt
infracţiuni (art.2, C.pen.), iar
aceasta are înţelesul legal din
art.141 C.pen. (orice dispoziţie
cu caracter penal cuprinsă în
legi după cum s-a arătat când s-
a tratat despre principiul
fundamental al legalităţii
incriminării şi al pedepsei).
De exemplu, pentru ca
fapta de exercitare a unei
profesii fără drept să constituie
infracţiune, într-o lege specială
trebuie să se prevadă că ea se
sancţionează potrivit legii
penale (art.281, C.pen.); în
art.41 Leg. nr.74/1995 privind
exercitarea profesiunii de
medic, înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România, se
prevede ca practicarea
profesiunii de medic de către o
persoană care nu are această
calitate constituie infracţiune şi
instrucţiuni pentru care meserii
este necesară autorizaţia, însă
ele nu stabilesc conţinutul
infracţiunilor respective36.
Sub aspect juridic, aşa
cum s-a arătat mai sus,
infracţiunea este un fapt
constitutiv de raport penal,
fiind singurul temei al
răspunderii penale (art.17, alin.
2, C.pen.). De asemenea, în
art.l, alin. 1, C. pr. pen. se
prevede că, „Procesul penal
are ca scop constatarea...
faptelor care constituie
se pedepseşte conform legii
penale.
S-a exprimat şi părerea
că asemenea dispoziţii care le
complinesc pe cele din Codul
penal s-ar putea găsi şi într—un
alt act normativ decât cele
prevăzute în art. 141, C.pen. De
exemplu, ar constitui
infracţiune exercitarea fără
autorizaţie a meseriilor ce se
stabilesc de Ministerul Muncii
şi Protecţiei Sociale35. în
realitate, aceste organe ale
administraţiei de stat arată în
1
infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită",
iar art.9, C. pr. pen. dispune
„Acţiunea penală are ca
obiect tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni". In cazul
în care nu se constată existenţa
unei infracţiuni, acţiunea
penală nu poate fi pusă în
mişcare sau exercitată (fapta
nu este prevăzută de legea
penală, fapta nu prezintă
gradul de pericol social al.
unei infracţiuni, faptei îi
lipseşte unul din elementele
constitutive ale infracţiunii,
'

(art.10, lit. b, b1 şi d, C. pr.

pen.).
Răspunderea penală
■

presupune deci, un temei de

fapt şi altul de drept: primul se
referă la fapta concretă de
'

pericol social săvârşită cu

vinovăţie, iar al doilea la
1
prevederea acestei fapte în
legea penală (art.2 C.pen.).
Răspunderea penală poate avea
4
loc numai în prezenţa ambelor
temeiuri.
Lipsa oricărei trăsături
0
esenţiale face ca fapta să nu fie
infracţiune.
La baza definiţiei
infracţiunii stă criteriul
material din care reiese
conţinutul social şi juridic al
acesteia.

..

."
 ':.c,':
Secţiunea aIlI-a
&i- \
STRUCTURA SAU
ELEMENTELE INFRAC
ŢIUNII \
Cunoaşterea infracţiunii
nu se poate limita numai la
trăsăturile sale generale, ci impune
o analiză a structurii, a
elementelor sale.
în legătură cu această
structură, în teoria dreptului penal
s-au conturat trei opinii. Potrivit
uneia, infracţiunea are patru
elemente : obiect, latură obiectivă,
subiect şi latură subiectivă,
■5*7
care sunt obligatorii pentru
existenţa acesteia . Conform
celei de-a doua, obiectul şi
subiectul nu constituie
elemente ale infracţiunii,
fiindcă sunt preexistente
acesteia ca şi condiţii ale ei.
Astfel, spre obiect se îndreaptă
fapta, iar subiectul creează şi
declanşează infracţiunea38. în
sfârşit, conform ultimei opinii,
-in
infracţiunea are trei elemente:
legal, material şi moral .
Considerăm că în orice
infracţiune apar, mai evident,
două elemente, unul material
(latura obiectivă) şi unul psihic
(latura subiectivă), dar în nici
un caz acestea nu pot fi privite
separat de persoana concretă a
făptuitorului şi de valorile
sociale lezate prin acţiunea
(inacţiunea) respectivă,
deoarece fără făptuitor şi valori
sociale lezate nu poate fi vorba
de acţiuni (inacţiuni) penale şi
de vinovăţie penală. Astfel, în
art.l8, C.pen. se prevede că
acţiunea (inacţiunea) prezintă
pericol social fiindcă „...aduce
atingere uneia din valorile
arătate în art.l... ". Aşadar,
dacă nu se aduce atingere
acestor valori sau atingerea
este minimă (art.181, C.pen.)
acţiunea sau inacţiunea
(elementul material) nu are
caracter infracţional, fiindcă nu
a lezat un obiect ocrotit de
legea penală.
■'" în ce priveşte vinovăţia,
aceasta nu există ca ceva în
sine, ei- este strâns legată de
o anumită persoană concretă,
care
141
trebuie să aibă o anumită vârstă,
să fie responsabilă şi să
acţioneze în anumite condiţii
subiective, de asemenea,
concrete.„Numai indivizii pot fi
subiecţi ai acţiunii. Numai
individul percepe, gândeşte,
hotărăşte şi exercită impulsuri
intenţionate"40. în acest sens, în
art.48 C.pen. se prevede că
Japtuitorul, din cauza alienaţiei
mintale sau a altei cauze, nu
putea să-şi dea seama (subl.
M.B.), în momentul săvârşirii
faptei, de acţiunile (inacţiunile)
sale, ori nu putea fi stăpân pe
ele; iar în art.19 alin. 1, pctl şi 2
C.pen., în care se defineşte
intenţia şi culpa ca forme ale
vinovăţiei, se arată că acestea
există când infractorul a
prevăzut sau nu rezultatul faptei
sale şi a urmărit, acceptat, a
socotit fără temei că nu se va
produce ori deşi nu 1-a
prevăzut, trebuia şi putea să-
lprevadă. (subl. M.B.)
în art.17 alin. 1 C. pen,
nu se aminteşte de obiect şi de
subiect, fiindcă existenţa lor
este de la sine înţeleasă, ea
putând fi dedusă din
dispoziţiile altor norme penale
(art.l, art.18, art.181, art.72
C.pen. etc.). De altfel, toate
lucrările în care se analizează
diverse infracţiuni tratează cele
4 elemente41.
Se susţine în continuare,
de către unii din autorii citaţi,
că doar atunci când legiuitorul
menţionează subiectul
(funcţionar, cetăţean etc.) şi
obiectul (să fie un bun ce
aparţine avutului obştesc)
acestea fac parte din conţinutul
infracţiunii. Or, în asemenea
cazuri legiuitorul precizează că
infractorul trebuie să aibă o
anumită calitate pentru a se
realiza conţinutul unei anumite
infracţiuni (subiect special), pe
când în celelalte cazuri orice
persoană care întruneşte
condiţiile minime cerute de
lege poate săvârşi infracţiunea
(subiect general), fără a fi
necesară o calitate specială.
Aceeaşi este situaţia şi cu
privire la obiect.
Datorită acestor păreri
contradictorii s-a propus
eliminarea din terminologia
dreptului penal a
expresiilor:
„elementele constitutive ale
infracţiunii", „obiectul" şi
„latura obiectivă", „subiectul
„ şi „latura subiectivă", fiindcă
conţinutul noţiunilor este dat de
trăsăturile care le deosebesc de
alte noţiuni, iar nu de
elementele constitutive. în locul
expresiei „elementele
infracţiunii" să se folosească
aceea de „trăsăturile
infracţiunii", prin care se
înţelege „totalitatea trăsăturilor,
însuşirilor sau notelor care,
potrivit legii penale, distinge
fapta infracţională de toate
celelalte categorii de fapte
umane"42.
Acestea ar fi: trăsături
generale ale infracţiunii (art.17
C.pen.), trăsături particulare ale
infracţiunii (comune grupelor
sau subgrupelor de infracţiuni)
şi trăsături individuale (arătate
în norma penală de
43
incriminare) .
Considerăm că, dacă
trăsăturile generale permit
distingerea infracţiunii de alte
fapte umane neprevăzute în nici
o normă juridică sau de cele
prevăzute în alte norme decât
cele penale, nu înseamnă că se
cunoaşte din ce se compune o
infracţiune, care este structura
ei. Apoi nu se ştie în ce constau
trăsăturile particulare (de grupă
sau de subgrupă) în raport cu
cele individuale.
Suntem de părere că
„trăsăturile" (de fapt
caracteristicile) privesc cele 4
elemente ale infracţiunii,
fiindcă dacă acestea sunt
comune oricărei infracţiuni,
caracteristicile lor sunt cele în
baza cărora se distinge o
infracţiune de orice altă
infracţiune fie din aceeaşi
grupa fie din altă grupă,
precum şi de o faptă
neincriminată.
Indiferent însă de
opiniile exprimate, pentru
cunoaşterea structurii
infracţiunii este necesară
analiza obiectului şi subiectului
ei, fiindcă în concret va trebui
stabilit dacă au fost lezate
anumite valori sociale, care
anume din ele şi în ce măsură,
precum şi cine este făptuitorul,
pentru a se constata dacă poate
fi
1
subiect al infracţiunii, deoarece
numai atunci poate răspunde
penal, iar tragerea efectivă la
răspundere penală are loc în
mod diferenţiat după cum este:
minor, major, subiect special
etc.
Menţionăm că cele 4
elemente formează o unitate
dialectică, infracţiunea. Analiza
lor în mod distinct se face
numai din motive didactice,
metodologice.
§ 1. Obiectul infracţiunii
In doctrina dreptului
penal român se consideră, de
către majoritatea autorilor, că
obiectul infracţiunii îl formează
relaţiile sociale ocrotite prin
normele dreptului penal44. Unii
penalişti străini susţin că
obiectul infracţiunii este
constituit, pe lângă raporturile
sociale, şi din „...normele
juridice corespunzătoare"45.
Apreciem că această părere
crează confuzii între obiectul
infracţiunii şi norma juridică
prin care este ocrotit acest
obiect.
Acţiunea (inacţiunea)
omului ca să fie considerată
periculoasă pentru societate
trebuie aducă atingere uneia
din valorile ocrotite prin
normele dreptului penal şi
arătate în art.l, C.pen.46 (art.18,
C.pen.), care prezintă o
importanţă atât de mare încât
sunt prevăzute chiar la începutul
Codului, constituind scopul
legii penale. Or norma juridică
- inclusiv norma de drept penal
-, nu poate suferi nici o
vătămare47 şi nici relaţiile
sociale reglementate prin ea.
Este cu totul altceva ca valorile
respective sunt ocrotite în
cadrul anumitor relaţii sociale
istoriceşte determinate. De
exemplu, aceleaşi valori sociale
au fost atinse atât înainte de
anul 1989, cât şi în prezent,
când s-au creat
societăţi'comerciale de tip
capitalist, particular, însă ele au
fost
ocrotite în cadrul unor relaţii
sociale diferite. Vezi în acest
sens şi dispoziţiile art.6, C.pen.
care reglementează principiul
universalităţii, prin care se cere
dubla incriminare, precum şi
cele din art.5, C.pen. referitoare
la principiul realităţii legii
penale, când fapta se săvârşeşte
în străinătate, aşa că nu poate fi
vorba de relaţiile sociale, care
pot fi de tip capitalist sau
socialist (China, Cuba), ci de
valori sociale.
Menţionăm că, în cele
ce urmează, ori de câte ori se
foloseşte expresia „obiect al
infracţiunii" fără nici un
atribut, se are în vedere
obiectul ei juridic.
A. Obiectul juridic
Obiectul juridic este
format din valorile sociale
prevăzute în normele din partea
speciala a Codului penal şi în
cele din legile speciale, care
sunt lezate prin diverse acţiuni
(inacţiuni) periculoase. Acestea
prezintă importanţă pentru
considerarea faptei ca întrunind
conţinutul unei anumite
infracţiuni. De exemplu, când
victima a fost agresată de către
infractor, dacă se ia în
considerare numai agresiunea
nu este suficient pentru a decide
ce fel de infracţiune s-a comis,
deoarece nu se cunoaşte
valoarea împotriva căreia s-a
îndreptat. Aceasta poate fi o
valoare politică, caz în care se
va realiza infracţiunea de
atentat care pune în pericol
statul (art.160, C.pen.). sau
poate fi o valoare privind
persoana, caz în care se
realizează infracţiunea de lovire
sau vătămare corporală
(art.180, alin. 2, art.181 ori
art.182, C.pen.) sau o altă
infracţiune.
Precizarea obiectului
prezintă importanţă deoarece
nu poate exista infracţiune atâta
timp cât acţiunea (inacţiunea)
nu a lezat vreuna din valorile
apărate de normele dreptului
penal, fiindcă lipseşte pericolul
social al acestora.
1
 Obiectul infracţiunii stă
la baza determinării, în
principal, a speciei şi gradului
de pericol legal al infracţiunii
deoarece câtă vreme obiectul
unei grupe de infracţiuni sau -
în cadrul aceleaşi grupe -, a
unei anumite infracţiuni este
mai important, gradul ei de
pericol este, de asemenea, mai
ridicat4 .
Obiectul juridic este
criteriul principal care stă la
baza sistematizării părţii
speciale a Codului penal, unde
conţinutul legal al
infracţiunilor este prezentat
într-un anumit sistem, având la
bază diversitatea obiectului
juridic (infracţiuni contra
siguranţei starului, contra
persoanei etc.) chiar şi arunci
când s-ar părea că principalul
criteriu de clasificare l-ar
constitui particularităţile
subiectului. De exemplu,
infracţiunile de serviciu sau în
legătură cu serviciul(titlul VI,
cap.I, C.pen.). în realitate şi
clasificarea acestor infracţiuni
are la bază obiectul lor comun,
care constă în buna desfăşurare
a activităţii autorităţilor publice
sau în capacitatea de apărare a
ţării (titlul X, C.pen.).
Categoriile obiectului
juridic sunt: obiectul general
(comun), obiectul generic (de
grup) şi obiectul special sau
nemijlocit.
1. Obiectul juridic
general (comun) este format
din
totalitatea valorilor ocrotite de
dreptul penal. In ultima
instanţă
oricare acţiune (inacţiune)
periculoasă lezează societatea
„...şi
întreaga ordine de drept" (art.l,
C.pen.), indiferent că este
trădare de patrie, furt în dauna
patrimoniului public sau
particular, injurie, lovire etc.
2. Obiectul juridic
generic (de grup) este
constituit din
„mănunchiul valorilor sociale
de aceeaşi natură"49, ocrotit de
dreptul penal şi care poate fi
lezat numai prin anumite
acţiuni
(inacţiuni). Este comun deci
pentru o anumită grupă de
infracţiuni, constituind, în
acelaşi timp, o parte a
obiectului juridic general, aflându-se într-
un raport de la parte la întreg ..
faţă de acesta.
Sub aspectul
sistematizării legislative
(tehnico-juridice), grupelor de
infracţiuni le corespund titlurile
din Codul penal. De exemplu,
grupa infracţiunilor contra
siguranţei statului, contra
persoanei etc. Aşa cum s-a
arătat mai sus, infracţiunile pot
fi prevăzute şi în legi speciale.
De exemplu, infracţiunile la
regimul circulaţiei pe drumurile
publice, regimul silvic, vamal,.
comercial, aerian etc.
Pe baza acestui obiect
cu trăsături comune,
infracţiuni diferite sunt reunite
în grupe. De exemplu,
infracţiunea de delapidare,
furt, tâlhărie etc. în dauna
patrimoniului sunt reunite în
grupa „Infracţiuni contra
patrimoniului" (titlul III).
în cadrul obiectului
juridic generic (de grup), dacă
acesta este privit sub diferitele
lui aspecte, mergând de la
general înspre particular, se
pot distinge şi subgrupe de
infracţiuni, cărora le
corespund capitolele din
Codul penal. De exemplu, în
cadrul grupei „Infracţiuni
contra persoanei" există
următoarele subgrupe:
„Infracţiuni contra vieţii,
integrităţii corporale şi
sănătăţii", „Infracţiuni contra
libertăţii persoanei",
„Infracţiuni privitoare la viaţa
sexuală" şi „Infracţiuni contra
demnităţii.
3. Obiectul juridic
special (nemijlocit) constă
din valoarea contra căreia se
îndreaptă nemijlocit acţiunea
anumit aspect al acestor
valori. De exemplu, atât
furtul, cât şi distrugerea sau
degradarea sunt îndreptate
împotriva valorilor
patrimoniale, dar prin furt
bunul mobil este luat în scopul
însuşirii pe nedrept, fără voia
celui în posesia sau detenţia
căruia se află (se schimbă
posesia acestuia), pe când prin
distrugere sau degradare se
lezează integritatea fizică a
bunului, substanţa sa.
Unii autori fac
(inacţiunea) prevăzută de legea
penală, valoare caracterizată
prin anumite trăsături proprii,
speciale care servesc la
individualizarea unei
infracţiuni din cadrul aceleiaşi
grupe sau subgrupe.
Infracţiunile sunt indicate în
cod şi legile speciale prin
articole.
Fiecare infracţiune
dintr-o anumită grupă lezează
toate valorile din grupa
respectivă, însă, în acelaşi
timp, şi numai un
1
distincţie între obiectul
special şi nemijlocit, cel
special fiind identificat cu cel
generic50, de grup, care, după
cum s-a arătat mai sus, diferă
de cel special.
Obiectul special nu
trebuie confundat cu obiectul
indirect care există în cazul
infracţiunilor al căror obiect
special este complex (la
tâlhărie) ori multiplu (la
delapidare)51.
Obiectul juridic
complex este format din cel
puţin două valori diferite cu toate că infracţiunile nu
ocrotite prin aceeaşi normă sunt complexe. De exemplu,
penală, care trebuie lezate prin în cazul infracţiunii de
acţiuni separate pentru ca delapidare se lezează atât
infracţiunea sase consume: un obiectul principal - avutul
obiect direct şi unul (unele) public -
indirect(e). Dacă este lezat
numai obiectul indirect, nu şi 148
cel direct, cu toate că şi acesta
este pus în pericol, există doar
tentativă la infracţiunea
complexă. De exemplu, în
cazul tâlhăriei dacă are loc
numai acţiunea de violenţă sau
ameninţare, ori punerea
victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a
se apăra în scopul luării
bunului mobil, dar acesta nu a
fost luat, din cauze
independente sau dependente
de infractor se va săvârşi doar
tentativa de tâlhărie. Dacă are
loc mai întâi acţiunea de luare
a bunului şi apoi se folosesc
mijloacele arătate mai sus,
întâi este lezat obiectul direct
şi după aceea cel indirect
(art.211 alin.l teza a Ii-a).
Pe lângă infracţiunile
cu obiect juridic special
complex se întâlnesc şi
infracţiuni cu obiect multiplu,
cât şi cel secundar - corecta
desfăşurare a serviciului - dar
ultimul nu poate fx lezat prin
delapidare dacă nu se lezează
primul; în cazul actelor de
diversiune (art.163, C.pen.)
obiectul juridic principal este
statul, iar cel secundar
patrimoniul public.
Infracţiunile cu obiect
juridic complex şi cele cu
obiect multiplu se aseamănă
prin existenţa mai multor
obiecte juridice lezate. Se
deosebesc însă prin aceea că,
în primul caz au fost reunite
prin lege cel puţin două
infracţiuni care s~ar fi aflat în
concurs real (violenţa,
ameninţarea şi furtul) în
conţinutul unei singure
infracţiuni (tâlhăria) care este
calitativ diferită de cele
reunite. In cazul infracţiunii cu
obiect multiplu, printr-o
singură acţiune se lezează mai
multe obiecte juridice, dar se
comite o singură infracţiune
(însuşirea unui bun public şi
încălcarea implicită a obiectul apărat de lege
obligaţiilor de serviciu) care,
altfel, s-ar fi aflat în concurs
ideal (delapidare). In această
ultimă situaţie nu există două
infracţiuni separate prevăzute
în legislaţia penală şi care să
fie reunite în conţinutul unei
infracţiuni noi, ci lezarea
valorii apărate direct, implică
neapărat şi lezarea altei valori
apărată în mod indirect.
Uneori se poate însă ca
prin aceeaşi acţiune să se
lezeze mai multe obiecte
principale şi fapta să fie
complexă (art.176, lit.b,
C.pen.) omorul comis asupra a
două sau mai multor
persoane.
în ceea ce priveşte
participaţia la infracţiunile cu
obiect juridic complex, are
calitatea de coautor şi persoana
care lezează numai unul din
obiecte, daca sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii legale. De
exemplu, obiectul indirect
(persoana) este lezat prin
violenţă sau ameninţare. La
infracţiunile cu obiect multiplu
necomplex va avea calitatea de
coautor cel care lezează
(patrimoniul în cazul
delapidării), fiindcă acţiunea
 149
sa va leza, implicit, şi valoarea
privind buna desfăşurare a
serviciului.
Stabilirea exactă a
obiectului special (nemijlocit)
al fiecărei infracţiuni de către
organele judiciare, constituie o
condiţie indispensabilă pentru
justa încadrare a faptei
săvârşite într-un anumit text de
lege. De exemplu, ultraj sau
infracţiune împotriva
persoanei.
B. Obiectul material
sau fizic
Acesta este lucrul sau
fiinţa care încorporează unele
valori ocrotite prin legea
penală şi asupra căruia se
îndreaptă acţiunea (inacţiunea)
prevăzută de această lege. El
este întâlnit numai Ia
infracţiunile materiale (de
rezultat, de daună). De
exemplu, la furt şi la
delapidare, bunurile sustrase;
la omor, corpul persoanei etc.
Obiectul material nu este
identic cu obiectul juridic,
fiindcă acesta din urmă este
format din valorile ocrotite de
legea penală pe care primul le
încorporează, concretizează
sau materializează. De
exemplu, la furt, valoarea
ocrotită este patrimoniul, însă
acesta se materializează într-o
serie de bunuri (autoturism,
haine, bani etc). Acesta nu
trebuie confundat cu anumite
bunuri care fac obiectul
confiscării speciale, cum ar fi,
de exemplu, cele care au servit
sau au fost destinate să
servească la comiterea
infracţiunii, aşa cum se
întâmplă uneori. Astfel, se
susţine că în cazul infracţiunii
de concurenţă neloială -,
prevăzută în art.5 lit.a din
Legea nr.l 1/1991, „obiectul
material al infracţiunii să fie
folosit (sic !) de un alt
comerciant"52; cele care au fost
date pentru a determina
săvârşirea unei infracţiuni sau
pentru a răsplăti pe infractor;
cele dobândite în mod vădit
prin săvârşirea infracţiunii.
 Inexistenţa obiectului
material împiedică lezarea
obiectului juridic şi, deci, fapta
nu este infracţiune. De
exemplu, atunci când persoana
pe care făptuitorul a urmărit să
o ucidă era decedată în
momentul când a fost săvârşită
acţiunea de ucidere, iar el nu a
cunoscut această stare, fapta sa
nu constituie infracţiune, ci o
faptă putativă care nu se
pedepseşte de lege fiindcă a
lipsit obiectul material, un corp
în viaţă.
în cazul altor
infracţiuni, denumite formale,
de pericol (insultă, calomnie
etc.) nu există obiect material,
ci doar obiect juridic.
Unii autori consideră
obiectul material ca obiect
direct, nemijlocit53. Alţii sunt
de părere că obiectul juridic al
infracţiunii este în acelaşi timp
şi material, deoarece altfel s-ar
ajunge la o „dualitate" de
obiecte ale infracţiunii54.
Considerăm că,
obiectul material constituie o
condiţie indispensabilă pentru
lezarea obiectului juridic
specific al anumitor
infracţiuni, însă poate fiinţa ca
lucru material independent de
obiectul juridic, fără a avea,
însă, caracterul de obiect
material al infracţiunii.
în cazurile în care
obiectul material este prevăzut
în conţinutul unei infracţiuni,
urmează ca acesta să fie lezat,
uneori, în substanţa lui pentru
ca infracţiunea să se consume
(art.217, C.pen., distrugerea),
alteori nu este necesară această
alterare, ci doar schimbarea
posesiei sau detenţiei
obiectului material (furtul,
art.208, C.pen.). De asemenea,
lipsa acestui obiect de la locul
unde infractorul credea că se
află, face ca acţiunea sa
infracţională să fie considerată
doar tentativă (alin.2, art.20,
C.pen.).
Obiectul material
constituie ■&< criteriul
clasificării infracţiunilor în
infracţiuni de rezultat
(imateriale) şi de pericol
(formale).
1
 § 2. Subiectul infracţiunii (autor, coautor, instigator,
complice) este făptuitor, însă
Subiect al infracţiunii răspunderea penală intervine
este persoana care îndeplinind numai când acţiunea (inacţiunea)
condiţiile legale, realizează sau contribuţia a fost comisă cu
acţiunea (inacţiunea) vinovăţie. în acest ultim caz
prevăzută de norma de există infracţiune, iar făptuitorul
incriminare sau contribuie la devine infractor. De exemplu, în
realizarea acesteia, şi care art.46, art.48, art.49 şi art.51
lezează valorile ocrotite de C.pen. se foloseşte denumirea de
legea penală, precum şi făptuitor, iar în art.2, art.36,
persoana care suportă art.52, art.54, art.63, art.72 ş.a.
consecinţele acşiunii C.pen. aceea de infractor.
(inacţiunii).
A, Condiţiile pe care
Din definiţie se poate
trebuie să le
desprinde că există un subiect
îndeplinească o persoană
general activ şi unul pasiv.
pentru a putea fi subiect
Subiect activ al
general activ al
infracţiunii poate fi numai
infracţiunii
persoana fizică care a împlinit
1. Să fie persoană fizică.
vârsta de 14 ani şi a săvârşit
Conform dreptului penal român
acţiunea (inacţiunea) sau a
persoanele juridice nu pot fi
participat cu vinovăţie la
subiecţi de drept penal,
comiterea acesteia şi care
lezează valoarea ocrotită.
Oricine săvârşeşte o
152
acţiune (inacţiune) prevăzută
de legea penală, fie că ea duce
la consumarea faptei sau nu
(atunci când tentativa se
pedepseşte) şi indiferent în ce
calitate îşi aduce aportul
deoarece s-ar contraveni fapte de comerţ, având comerţul
principiului fundamental ca o profesiune obişnuită şi
societăţile comerciale.
al răspunderii penale
Prin Legea nr.l
personale (art.2 şi art.72
1/1991, privind combaterea
C.pen.). concurenţei neloiale, în art.5
S-a făcut şi lit. b se prevede că
propunerea ca să se infracţiunea de concurenţă
prevadă în lege, în mod
neloială se pedepseşte cu
excepţional, răspunderea
închisoare de la o luna la 2
penala a persoanelor
ani sau cu amendă de la
juridice (morale) - o
350.000 la 30.000.000 lei56.
răspundere fără de culpă
(sic !), prin derogare de la Considerăm că în
principiul răspunderii cazul comiterii acestei
penale personale şi a infracţiuni din partea unei
pedepsei, iar pentru societăţi comerciale, va
asemenea persoane răspunde persoana fizică sau
răspunderea penală să persoanele fizice din cadrul
intervină numai cu amenda societăţii care au comis-o
ca pedeapsă principală. O efectiv, aşa cum s-a arătat cu
atare răspundere este ocazia analizei principiului
consacrată expres în dreptul fundamental al
penal din Elveţia, răspunderii penale personale.
Iugoslavia, Canada, 2. Persoana să fi
Danemarca, Turcia şi în împlinit vârsta de 14 ani
Codul penal francez din '- Până la această vârstă nu
197055. există răspundere penala
Este adevărat că în (art.99, alin. 1, C.pen.),
fiindcă persoana nu a ajuns
Codul comercial
la acel grad de dezvoltare
român se consideră
fizică şi psihică şi nu are nici
a fi comercianţi aceia care fac
suficientă experienţă socială
 care să-i permită
înţelegerea caracterului
periculos al urmărilor
acţiunii (inacţiunii) sale în
sensul legii penale, deci
responsabilităţii din punct de
vedere penal este absolută
fiindcă în nici o împrejurare
nu se va putea dovedi
contrariul, existenţa acestuia.
S-a expri mat părerea
că în urma adoptării Decr.
nr.218/1977 (Leg. nr.47/77, în
prezent abrogată) au fost
abrogate implicit dispoziţiile
art.99—111 C.pen. privitoare
la minori. Ca urmare, prin
decret a fost stabilită pentru
aceştia o vârstă unică de 14
ani, de Ia împlinirea căreia
făptuitorul este prezumat că a
acţionat cu discernământ .
Nu subscriem la
această opinie deoarece nu se
poate considera ca au fost o
abrogate dispoziţiile
privitoare la vârsta
făptuitorului numai fiindcă
legiuitorul în art.2 al
decretului sus amintit se
referea la faptele penale
săvârşite de către un minor
între 14 şi 18 ani. Mai mult, ar
însemna că prin Legea
nu are discernământ.
Prezumţia inexistenţei
discernământului, a
153 :
nr.104/1992 s-a renunţat la
această etapă şi că între 14
ani şi 16 ani minorul este
prezumat că nu are
discernământ, însă se poate
dovedi că are.
Intre vârsta de 14 ani
împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi
răspunderea penală este
condiţionată de existenţa
discernământului, care se
prezumă că nu există,
prezumţie însă relativă (art.99,
alin. 2 C.pen.). Ca atare,
pentru a avea loc răspunderea
penală, acesta trebuie dovedit
pentru fiecare caz în parte.
Când se constată înseamnă că
minorul are discernământ
(responsabilitate), însă, în
raport cu acela al majorilor nu
este deplin, datorită
insuficientei sale dezvoltări
fizice şi psihice, aflată încă în
curs, precum şi experienţei
sociale reduse. Drept urmare
răspunderea penală a minorilor
este mai puţin severă decât a
majorilor.
r 3. Discernământul
(responsabilitatea), care nu
este definit în lege, constă în
capacitatea biopsihică a
persoanei, din
154
punct de vedere penal, de a
acţiona în cunoştinţă de cauză,
în sensul că îşi dă seama de
acţiunea (inacţiunea) sa şi de
urmările ei periculoase şi
poate fi stăpână pe voinţa sa în
raport cu acţiunea (inacţiunea)
concretă. Este vorba de starea
opusă iresponsabilităţii
prevăzută în art.48, C.pen.
Faţă de minorul care
răspunde penal, cu ocazia
alegerii sancţiunii care să—i
fie aplicată, organele judiciare
au obligaţia să dispună
efectuarea unei anchete
sociale. Aceasta constă în
strângerea de date cu privire la
purtarea pe care minorul a
avut-o în mod obişnuit până la
comiterea infracţiunii şi după
aceea, la starea fizică şi
mintală a acestuia, la
antecedentele sale penale, la
condiţiile în care a fost crescut
şi a trăit, la modul în care
părinţii, tutorele sau persoana
în îngrijirea căreia se află îşi
îndeplinesc îndatoririle faţă de
acesta şi, în general, cu privire
la orice elemente care pot servi
la cunoaşterea personalităţii
acestuia. Ancheta socială se
efectuează de către persoane
desemnate de autoritatea tutelară
a primăriilor în a cărei rază
teritorială domiciliază minorul
(art.100, alin. 1, C.pen. şi
art.482, C. pr. pen.).
Pentru minorii între 14-
16 ani se efectuează şi o
expertiză psihiatrică având în
vedere că ei sunt prezumaţi că
nu au discernământ.
Ţinând seama că
discernământul
(responsabilitatea) este,
general, o însuşire a persoanelor
care au împlinit vârsta de 16 ani,
legea penală îl prezumă ca
B. Subiectul activ
special al infracţiunii
Majoritatea
infracţiunilor în forma lor de
bază (tip) pot fi comise de
orice persoană care întruneşte
condiţiile arătate mai sus. Insă
uneori, pentru realizarea
infracţiunii în această formă,
subiectul trebuie sa
îndeplinească pe lângă aceste
condiţii şi altele prevăzute
expres în norma de
incriminare. Acestea pot fi
legate de profesie (militar,
funcţionar, medic, organ
existent de la această dată, însă
până la 16 ani neîmpliniţi
trebuie dovedit. Prezumţia este
relativă, fiindcă se poate
stabili contrariul, inexistenţa
responsabilităţii (art.48,
C.pen.). S-a susţinut însă şi
părerea ca prezumţia este
absolută , ceea ce nu este
exact, deoarece ar însemna că
minorul între 16 ani împliniţi şi
18 ani nu ar putea fi
iresponsabil, pe când majorul
în
se poate afla în această stare.
itm
judiciar), de cetăţenie
(cetăţean român sau străin), de
calitate şi loc (apatrid care
domiciliază la noi în ţară) etc.
De exemplu, trădarea constă
în fapta cetăţeanului român
sau a persoanei fără cetăţenie
domiciliată pe teritoriul
statului român care... (art.155,
C.pen.) etc. Deoarece se
pretinde ca persoana
infractorului să aibă o anumită
calitate pentru a putea săvârşi
infracţiunile respective ca
autor sau coautor, el este
considerat subiect activ
special în raport cu .subiectul persoana dăunată. De
activ general. Calitatea de exemplu, în caz de vătămare
subiect activ special atrage, a sănătăţii.
uneori, realizarea conţinutului
agravat (calificat) al
infracţiunii de bază. De
exemplu, sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri de
către un funcţionar public
în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu (art.242, alin. 3,
C.pen.).

C. Subiectul pasiv
general al infracţiunii
Făptuitorul se mai
numeşte, aşa cum s-a arătat
mai sus, subiect activ al
infracţiunii, iar persoana
asupra căreia se îndreaptă
acţiunea (inacţiunea)
periculoasă, subiect pasiv
(victima infracţiunii). Dacă
subiect activ poate fi numai o
persoană fizică, subiect pasiv
general poate fi, în principiu,
orice persoană fizică sau
juridică ori chiar statul. De
exemplu, în cazul delapidării,
subiectul pasiv poate fi
unitatea păgubită. în cele mai
multe cazuri subiectul pasiv
este, în acelaşi timp, şi
Uneori, însă, persoana
dăunată este alta decât
subiectul pasiv. Aşa ar fi de
exemplu, în cazul furtului
unui obiect aparţinând
avutului public aflat ocazional
la un particular, subiectul
pasiv este particularul, iar
persoana dăunată este unitatea
respectivă.
ii.
D. Subiectul pasiv
special
Subiectului pasiv i se
poate pretinde, de asemenea,
prin conţinutul infracţiunii tip
să aibă o anumită calitate, caz
în care este denumit subiect
pasiv special. De exemplu,
supunerea la tratamente rele a
unor persoane aflate în stare
de reţinere, deţinere etc.
(art.267, C.pen.). Calitatea
subiectului pasiv special poate
fi însă o trăsătură care face să
se agraveze conţinutul
infracţiunii. De exemplu,
omorul deosebit de grav se
realizează când s-a comis
asupra unei femei gravide
(art.176, lit. e,
C.pen.).
Calitatea de subiect
activ sau pasiv special trebuie
să existe, în principiu, în
momentul comiterii acţiunii
(inacţiunii), însă la cel activ
se pretinde numai autorului şi
coautorului, nu şi celorlalţi
participanţi (instigatori şi
complici).
în cazurile de la art.4,
C.pen. (personalitatea legii
penale) şi art.5, C.pen.
(realitatea legii penale) s-a
arătat cum se poate prezenta
situaţia.
§ 3. Latura
subiectivă a
infracţiunii
Latura obiectivă
trebuie analizată în strânsă
legătură cu latura subiectivă
deoarece pentru existenţa
infracţiunii nu se poate
concepe o latură fără cealaltă,
fiindcă ele formează o
unitate. Ca atare nu este
suficient să se stabilească
numai
1
comiterea de către o persoană
a acţiunii (inacţiunii) şi
urmarea periculoasă a şi scopul, în cele mai
acesteia, ci trebuie să se
constate şi că acestea au fost
precedate şi însoţite de
procese psihice specifice
vinovăţiei, ca trăsătură a
infracţiunii întrucât
răspunderea penală presupune
atât un temei obiectiv (latura
obiectivă), cât şi unul
subiectiv (latura subiectivă).
Latura subiectivă se deduce
întotdeauna din cea obiectivă.
Latura subiectivă
constă dintr-un complex de
stări de conştiinţă specifice
care preced şi însoţesc actele
exterioare (acţiunea sau
inacţiunea) şi care sunt
dirijate în vederea producerii
anumitor urmări periculoase,
sau chiar dacă nu sunt dirijate
într-o asemenea direcţie
produc totuşi astfel de
urmări, datorită uşurinţei
sau neglijenţei
infractorului. Ea are ca
' subelement principal
vinovăţia (art.17, alin. 1,
C.pen.), iar ca subelemente
secundare mobilul şi scopul.
Cât priveşte mobilul
multe cazuri,
• constatarea lor nu este
necesară pentru realizarea
conţinutului legal al
infracţiunii, cu toate că sunt
prezente în latura subiectivă
a fiecărei infracţiuni
concrete.
Pentru a exista
vinovăţie trebuie să se
constate responsabilitatea
(discernământul)
făptuitorului. Aşadar, numai
o persoană responsabilă (cu
discernământ) poate fi şi
vinovată.
A, Formele vinovăţiei
în art.19, alin. 1,
C.pen. nu se defineşte
vinovăţia, ci doar se arată
care sunt formele acesteia:
intenţia şi culpa.
Vinovăţia a fost
definită cu ocazia analizei
trăsăturilor generale ale
infracţiunii, în sensul ei
juridic, iar nu moral.
în general, normele
de incriminare nu arată care
trebuie sâ fie forma de
vinovăţie (intenţie, culpă sau
praeterintenţie),
ceea ce înseamnă că ea este
subînţelesă şi se deduce din
ipoteza normei de incriminare.
Prin excepţie uneori forma de
vinovăţie este indicată în mod
expres: fapta să fie săvârşită
cu intenţie, din culpă (art.184,
uciderea din culpă),
neîndeplinirea cu ştiinţă
(art.246, C.pen., abuzul în
serviciu contra intereselor
personale), neîndeplinirea cu
rea-credinţă (art.305, lit. b,
C.pen., abandonul de familie,
art.345, alin. 2, coliziunea)
etc.59
1. Intenţia (dolul)
Fapta este săvârşită cu
intenţie când infractorul
prevede rezultatul acţiunii
(inacţiunii) sale şi urmăreşte
(doreşte) sau acceptă
posibilitatea producerii lui
prin săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii (art.19, alin. 1,
C.pen.).
Considerăm definiţia
legală ca fiind restrictivă
deoarece, în realitate, intenţia
nu se rezumă numai la
prevederea rezultatului, care
constituie doar o formă a
urmării acţiunii sau inacţiunii,
ci se prevede urmarea acesteia.
Altfel s-ar părea că numai
infracţiunile de rezultat
(materiale) se pot comite cu
intenţie, ceea ce nu este exact,
fiindcă şi infracţiunile de
pericol (la care nu se cere un
rezultat) se pot comite cu
intenţie. De aceea vom folosi
termenul de urmare în loc de
"rezultat", aşa cum face legea.
a) Modalităţile intenţiei
prevederea sau reprezentarea
urmării periculoase a acţiunii
(inacţiunii) comise de către
infractor pe care o consideră
ca certă, inevitabilă şi pe care
o doreşte (urmăreşte). Astfel,
deoarece X i-a aplicat lui Y
numeroase lovituri cu o mare
intensitate, dintre care unele
asupra capului, care i-au
produs mai multe fracturi
craniene, folosindu-se de
obiecte grele şi de cuţit,
demonstrează că a urmărit
suprimarea vieţii acestuia ;
sau lovirea victimei, pe la
Din definiţia legală reiese că
intenţia poate fi directă şi
indirectă (eventuală), în
funcţie de prevederea unor
posibilităţi diferite în privinţa
producerii urmării şi a
factorului volitiv.
Intenţia este directă
când infractorul prevede
urmarea acţiunii (inacţiunii)
sale şi doreşte (urmăreşte)
producerea ei (art.19, punctul
1, lit. a, C.pen.). Intenţia
directă constă, deci, din
1
spate, cu un par în zona
parietală, în urma căreia i s-a
cauzat o plagă cranio-
cerebrală parietală dreapta ce
a necesitat 50-55 de zile de
îngrijiri medicale, urmată de
invaliditate permanentă în
procent de 15% şi lipsă de
substanţa osoasă pe o
suprafaţă de 3/2 cm, leziunea
fiind periculoasă pentru viaţa
victimei, demonstrază intenţia
de a ucide .
Intenţia este indirectă
(eventuală) când infractorul
prevede pe lângă urmarea
certă a acţiunii (inacţiunii) sale după care a fost lăsată
pe care o doreşte (urmăreşte), inconştientă
posibilitatea producerii şi a
unei urmări eventuale, pe care,
deşi nu o urmăreşte, o
acceptă. Are deci o atitudine
de indiferenţă, de nepăsare
faţă de producerea urmării
eventuale (art.19, punctul 1,
lit. b, C.pen.). Această altă
urmare nu trebuie să fie
neapărat mai gravă decât aceea
pe care a urmărit-o (dorit-o),
dar nu este nici exclusă. De
exemplu, s-a considerat că
inculpatul care a lovit victima
şi, din această cauză, a căzut
într-un loc prăpăstios,
rămânând în nesimţire, pe o
temperatură scăzută, în luna
decembrie şi prada animalelor
sălbatice, după care a părăsit
locul faptei, rară a da victimei
un ajutor, dimpotrivă a
împiedicat o altă persoană să
facă acest lucru, a comis fapta
cu intenţie indirectă . în raport
cu rezultatul urmărit prin
lovire, moartea prevăzută şi
acceptată constituie un rezultat
mai grav; sau violarea unei
femei în vârstă de 50 de ani şi
aflată în stare de ebrietate,
în zăpadă, dezbrăcată şi expusă
îngheţului, împrejurări datorită
cărora a decedat, s-a considerat
că fapta s-a comis cu intenţie
eventuală .
Soluţiile instanţelor
prin care s-a reţinut intenţia
eventuală le considerăm
contrare realităţii, deoarece din
stările de fapt reiese că intenţia
a fost directă. Modalităţile de
ucidere sunt numeroase.
Intenţie indirectă se
întâlneşte la acele acţiuni
(inacţiuni) care, datorită
modului lor de executare sunt
apte să producă, în concret, mai
multe urmări. De exemplu, X a
urmărit să—şi ucidă concubina
prin incendierea camerei în
care aceasta locuia cu două
colege, fapt cunoscut de el. X,
când a incendiat locuinţa
concubinei nu s-a informat
daca colegele acesteia se aflau
în cameră sau nu. Aşadar, X a
prevăzut că în urma acţiunii de
incendiere ar putea să fie
vătămată şi sănătatea sau
integritatea corporală a s-a comis cu intenţie
indirectă. în realitate intenţia
colegelor ori chiar ca acestea
să moară. El nu a dorit această
urmare, însă a acceptat-o. Faţă
de concubină, moartea s-a
produs cu intenţie directă, iar
faţă de colege cu intenţie
eventuală64.
De asemenea,
doborârea victimei pe un plan
dur -persoană în vârstă şi cu o
constituţie fizică slabă - prin
aplicarea de lovituri cu
pumnul, prin comprimarea
toracelui cu deosebită violenţă,
ceea ce a dus la fracturarea a
11 coaste, din care majoritatea
fracturi duble, la asfixierea şi
în final la decesul victimei,
constituie omor cu intenţie
directă, iar nu indirectă, aşa
cum s-a susţinut65.
într-un alt caz, victima
a fost doborâtă cu lovituri
aplicate cu pumnul şi cu
picioarele, după care a fost
legată de picioare la căruţă şi
târâtă, iar drept urmare a
decedat. S-a considerat,
credem greşit, că infracţiunea
.
este directă, deoarece victima
nu avea nici o posibilitate să—
şi ferească capul, din care
cauză a suferit leziunile cranio-
cerebrale care i-au cauzat
moartea 66.
într-o altă speţă,
inculpatul şi-a lovit soţia cu
palmele şi cu picioarele, apoi
cu o curea de ventilator auto,
iar după ce aceasta a căzut, a
prins-o de păr şi a izbit-o de
15-20 de ori cu capul de podea.
Victima a încetat din viaţă
datorită compresiei cerebrale
prin traumatism şi hematom
subdural, consecinţa unui
traumatism cranio-cerebral,
cum rezultă din raportul
medico-legal.
Prima instanţă 1-a
condamnat pentru loviri
cauzatoare de moarte. Soluţia a
fost motivată prin aceea că
lovirile cu pumnul şi cureaua
de ventilator au provocat
victimei leziuni superficiale şi
numai lovirea cu capul de
podea a favorizat apariţia unui
hematom subdural care însă nu
a fost diagnosticat şi tratat
corespunzător în spital.
C.S.J. a considerat că
este omor cu intenţie indirectă,
împrejurarea că diagnosticul
pus la spital nu a fost corect şi
nu s-a intervenit chirurgical nu
constituie cauza morţii victimei
şi nu a întrerupt raportul de
cauzalitate dintre fapta
inculpatului (corect spus este
acţiunea) şi rezultatul survenit67.
Considerăm că intenţia
nu a fost doar aceea de a lovi,
fiindcă din modul de acţionare
„izbirea cu capul de podea de
15-20 ori" reiese ca a dorit
moartea. Este posibil ca pe
parcursul desfăşurării acţiunii
să se întrevadă producerea altei
urmări şi aceasta să fie dorită.
Aşa cum în cazul tentativei
perfecte se prevede o urmare,
iar după terminarea actului de
executare nu se mai doreşte să
se mai producă, şi se
acţionează pentru a se
împiedica producerea
rezultatului.
 De asemenea, aruncarea
cu mare intensitate a unei
bucăţi de fier asupra unui grup
de copii, care a lovit pe unul
din ei în cap şi 1-a ucis, s-a
comis cu intenţie eventuală, iar
nu cu praeterintenţie .
Urmarea certă şi dorită
poate să fie sau nu prevăzută de
legea penală, însă urmarea
eventuală prevăzută şi
acceptată de infractor trebuie să
fie întotdeauna prevăzută într-o
lege69. De exemplu s-a
considerat că faţă de numărul şi
intensitatea loviturilor, de locul
unde au fost aplicate unele
dintre ele -inimă, ficat, rinichi,
deci regiuni vitale - că victima
a fost lovită şi după ce a căzut,
arată intenţia inculpaţilor de a
ucide, deoarece ei au prevăzut
eventualitatea producerii morţii
şi au acceptat acest rezultat,
care s-a şi produs. Ca atare,
constituie infracţiunea de omor
şi nu aceea de loviri cauzatoare
de moarte, cu toate că
agresiunea a încetat înainte ca
victima să-şi fi pierdut
70
cunoştinţa . în ce ne priveşte
suntem de părere că, ţinând
seama de numărul loviturilor,
de intensitatea lor şi de locul în
care au fost aplicate, nu este
vorba de o intenţie eventuală, ci
de una directa. De asemenea,
perseverenţa cu care inculpatul
a aplicat victimei lovituri cu
piciorul şi cu un lemn,
intensitatea acestora, care au
cauzat leziuni osoase grave
(coaste rupte) şi ruperea unei
părţi din plămân, demonstrează
că inculpatul a avut
reprezentarea urmării pe care,
chiar dacă nu a dorit-o, a
acceptat-o, astfel că
infracţiunea nu poate fi
considerată ca fiind aceea de
loviri cauzatoare de moarte
(praeterintenţie), ci infracţiunea
de omor71. în realitate
considerăm că, şi în acest caz,
s-a acţionat cu intenţie directă.
Suntem de părere că
este discutabilă şi soluţia prin
care s-a reţinut că subzistă atât
intenţia directă, cât şi indirectă
în cazul în care cineva sustrage
poşeta unei persoane cu
intenţie
1
i directă, deoarece are
reprezentarea eventualităţii că
în aceasta se i află actul de
identitate, fiindcă, în mod
obişnuit femeile îl i păstrează în
poşetă72. Ar însemna că orice
infracţiune cu conţinut agravat
să constea, sub aspect subiectiv,
dintr-o ■ „intenţie cu caracter
complex", directă în ceea ce
priveşte forma : simplă şi
indirectă în cazul formei
agravate a acesteia. în afară f de
aceasta furtul nu se poate
comite decât cu intenţie
directă, ' atât în forma sa simplă
cât şi în cea agravată, fiindcă
prin lege se cere un scop
special „însuşire a bunului pe
nedrept".
Intenţia ca forma a
vinovăţiei, care exprimă în
acelaşi timp şi un grad mai
accentuat al acesteia faţă de
culpă - se poate manifesta în
anumite grade, însă numai cea
directă.
Vinovăţia
întotdeauna, indiferent
deforma şi gradul ei, precede
şi însoţeşte acţiunea
(inacţiunea) incriminată de
legea penală.
In cazul intenţiei
directe, în funcţie de timpul
care se scurge de la naşterea
ideii infracţionale şi până la
luarea hotărârii (deciziei) de a
săvârşi acţiunea (inacţiunea),
de starea sufletească şi
condiţiile în care a fost luată
respectiva hotărâre, precum şi
de timpul care trece până la
începerea executării acţiunii
(inacţiunii), în legea penală,
în doctrină şi în practica
judiciară se vorbeşte de
intenţia premeditată şi intenţia
repentină (spontană) în raport
cu cea obişnuită, prezentă în
cazul majorităţii
infracţiunilor.
Intenţia premeditată
(dolul premeditat) sau
premeditarea, prevăzută în
art.175, lit. a, C.pen. (omorul
cu premeditare) ca o
circumstanţă de agravare
specială legală, nu este
definită. Codul penal francez,
în art.297 arată că ea constă
în planul (plănuirea) format
înaintea acţiunii, de a atenta
la persoana unui individ
determinat sau a aceluia care
va fi găsit
ori întâlnit, chiar dacă planul va
fi dependent de unele
împrejurări sau de unele
condiţii.
în legătură cu conţinutul
ei, în doctrina şi practica
dreptului penal s-au conturat
două puncte de vedere. Potrivit
unuia, premeditarea are un
caracter obiectiv, deoarece nu
este suficient să treacă un timp
mai îndelungat între luarea
hotărârii de a săvârşi
infracţiunea şi punerea ei în
executare şi infractorul să se
afle într-o stare de relativ calm,
ci să existe şi acte materiale sau
spirituale de pregătire a
infracţiunii, care fac ca
rezultatul să fie cert. Dacă
lipseşte pregătirea dolul este
deliberat73.
Conform celuilalt punct
de vedere, pe care îl
împărtăşim, premeditarea are
un caracter pur subiectiv şi
constă într-o chibzuire mai
îndelungată decât cea obişnuită
şi într-o stare de relativ calm,
cu privire la acţiune (inacţiune),
timp, loc şi mod de comitere,
precum şi trecerea unui timp
de la luarea hotărârii şi până la
punerea ei în executare pentru
a exista cât mai multe şanse să
se producă urmarea dorită74.
Atunci când o hotărâre este
pusă în aplicare imediat nu mai
poate fi vorba de premeditare,
chiar dacă, în mod concret,
desfăşurarea în timp a acţiunii
ar dura mai mult.
Cu toate că în
numeroase cazuri intenţia se
exteriorizează prin acte
materiale sau spirituale de
pregătire, acestea nu ţin de
premeditare, ci sunt doar
mijloace cu ajutorul cărora se
probează existenţa ei, care
rămâne un factor exclusiv
psihic, intern. De exemplu, se
poate dovedi că X a premeditat
săvârşirea infracţiunii deoarece
a declarat în prezenţa mai
multor persoane că va comite
infracţiunea fara ca totuşi să fi
pregătit săvârşirea ei. Astfel, X
are în îngrijire o persoană care
suferă de paralizie generală de
mai mulţi ani şi a hotărât să o
suprime prin
1
 neacordarea de hrană şi alte
îngrijiri, ceea ce şi face, iar
bolnavul moare. Pentru
săvârşirea infracţiunii nu este
necesar nici un act de
pregătire, fiind o infracţiune
comisivă prin omisiune. Dacă
ar fi altfel, ar însemna ca
infracţiunea de omor calificat
(agravat) ca urmare a era cel în cauză dar aflând cine
premeditării să nu se poată
comite decât prin acţiune, ceea
ce nu este exact.
De asemenea, cu toate
că în concret au existat acte de
pregătire, s-a considerat că nu
s-a comis fapta cu premeditare.
De exemplu, inculpatul, după
ce a constatat incendierea
chioşcului de la grădină şi
bănuind că autorii sunt cele
două victime, a luat hotărârea
sa se răzbune. După aceea s-a
dus acasă, s-a înarmat cu un
ciocan şi a plecat la locul unde
ştia că se găseşte una din
victime căreia i-a aplicat o
lovitură cu ciocanul şi apoi a
urmărit-o în fugă, până în
curtea acesteia unde a „meditarea"
continuat să—i aplice lovituri.
De aici, inculpatul s-a dus la
locuinţa celeilalte victime
căreia i-a aplicat, de asemenea,
lovituri cu ciocanul75.
într-un alt caz,
inculpatul, pentru a răzbuna pe
tatăl său care fusese lovit de
una din părţile vătămate, s-a
înarmat cu un cuţit şi a venit la
locul unde se aflau martorii,
crezând că unul dintre aceştia
era adevăratul vinovat s-a dus
la domiciliul acestuia, după ce
în prealabil a consumat o
cantitate de băuturi alcoolice,
comiţând acolo agresiunea. S-a
hotărât că nefiind deci în
situaţia de a medita (subl. M.
B.) cu privire la săvârşirea
infracţiunii, asupra timpului,
locului şi mijloacelor de
răzbunare şi chiar a
consecinţelor legate de
hotărârea luată (subl. M. B.),
în mod greşit instanţa de fond a
caracterizat fapta comisă de
inculpat ca infracţiune de omor
calificat, datorită premeditării76.
Contrar realităţii se susţine că
nu „a meditat" din moment ce
(deliberarea) este un moment
al intenţiei, cu atât mai mult cu
cât, în continuare, se vorbeşte
de „hotărârea luată". Or, nu
poate exista hotărâre fără a
„medita". Această observaţie
este valabilă şi cu privire la
„dolul deliberat",
într-o altă speţă,
inculpaţii au convenit, la
propunerea unuia dintre ei, să
aplice victimei o bătaie, fără să
hotărască de la început
uciderea acesteia. în acest scop
s-au înarmat cu bucăţi de lemn
smulse dintr-un gard şi au
aplicat lovituri violente
deosebit de grave asupra
capului victimei, provocându-i
un
TI
traumatism cranian care a dus
la moartea acesteia .
Considerăm că nu există
premeditare deşi a avut loc
pregătirea.
Uneori „pregătirea"
poate să aibă loc chiar în
timpul desfăşurării acţiunii
infracţionale. De pildă,
infractorul ia o piatră sau orice
alt obiect contondent aflat la
îndemână, cu care loveşte
victima, pe care mai înainte a
atacat-o, fără a folosi vreun
obiect, sau cel provocat
ripostează spontan şi foloseşte
un obiect aflat la îndemână.
Astfel, s-a considerat că nu sunt
îndeplinite condiţiile
premeditării deoarece
inculpatul a comis infracţiunea
în mod întâmplător, între cele
două faze ale conflictului
trecând doar câteva minute,
„timp insuficient pentru ca
făptuitorul să fi reflectat (subl.
M. B.) cu privire la comiterea
infracţiunii". Motivarea este
nereală deoarece daca nu ar fi
meditat asupra infracţiunii,
atunci nu ar exista nici intenţie.
De fapt altercaţia dintre
inculpat şi victimă a intervenit
în apropierea casei inculpatului
şi acesta pentru a se răzbuna, a
intrat în locuinţa sa, a luat un
cuţit şi a plecat în urmărirea
victimei căreia i-a aplicat mai
multe lovituri, dar a fost salvat
printr-o operaţie de urgenţă.
Fapta trebuia încadrată în
tentativă de omor simplu.
Premeditarea trebuie
să fie probată iar aceasta se
face, în cele mai multe cazuri,
cu ajutorul actelor de pregătire,
dar ea nu se reduce la acestea,
întrucât se poate demonstra şi
cu ajutorul altor probe. în caz
contrar s-ar limita principiul
libertăţii probelor consacrat în
Codul de procedură penală
(art.63).
A admite că actele de
pregătire - ca acte ulterioare
luării hotărârii infracţionale şi
care constituie probe - fac parte
din intenţie duce la
confundarea acestora cu însăşi
obiectul probaţiunii (cu
vinovăţia care urmează să fie
dovedită). De asemenea, în
acest caz ne-am afla în faţa
unei excepţii de la regula
nepedepsirii actelor de
pregătire, consacrată în codul
nostru penal, ceea ce este
inexact.
Toţi autorii, fără nici o
excepţie, când analizează
formele infracţiunii
intenţionate, admit că actele de
1
pregătire fac parte din faza
externă şi au loc după luarea
hotărârii (rezoluţiei)
infracţionale care încheie faza
internă, fiind ultimul ei
moment. Or, tot ceea ce se
întâmplă după luarea hotărârii
nu constituie altceva decât
exteriorizarea acesteia prin acte
de preparare ori de executare,
însă cad sub incidenţa legii
penale numai cele de executare.
Considerăm că, dacă
într-o viitoare legislaţie penală
se va accepta teoria obiectivă,
va trebui să se prevadă ca
agravantă nu premeditarea, ci
pregătirea infracţiunii de omor.
în acest fel s-ar curma orice
discuţie, iar soluţia ar fi legală.
Când şi alte infracţiuni
decât cea prevăzută în art.175,
lit. a. C.pen. se comit cu
premeditare, aceasta va putea fi
reţinută de către instanţă ca o
circumstanţă agravantă
judiciară (art.75, alin. 2,
C.pen.).
 Credem că unele (stăpânire) a acestuia, pe care le
infracţiuni nu se pot comite în diminuează, fără însă a le
forma lor simplă (de bază) decât exclude. De asemenea, luarea
numai cu premeditare, care face hotărârii a fost determinată de
parte, implicit, din conţinutul cauze prevăzute de lege
infracţiunii respective. De (provocare, naştere etc). Din
exemplu, cele mai multe aceste considerente nu
infracţiuni îndreptate împotriva împărtăşim părerea că faptele
siguranţei statului. săvârşite într—un moment de
Intenţia repentină sau furie (impetu animo), dintr-o
spontană se naşte în stare de pornire momentană „nu lasă loc
puternică tulburare sau emoţie a pentru o prealabilă deliberare în
infractorului determinată de o luarea rezoluţiei
78
provocare din partea persoanei infracţionale" . Aceasta
vătămate sau datorită tulburării deoarece orice modalitate şi
pricinuite de procesul naşterii. grad al intenţiei presupune:
Ea est prevăzută în partea naşterea ideii infracţionale,
generală a Codului penal ca o deliberarea şi luarea hotărârii,
circumstanţă atenuantă legală în chiar dacă deliberarea este
art.73, lit. b (provocarea), uneori mai îndelungată, iar alte
precum şi în partea specială în ori foarte scurtă.
art.177, C.pen. (pruncuciderea);
art.322, alin. 2, C.pen. 2
(încăierarea). .
Intenţia repentină
constituie o circumstanţă C
atenuantă legală fiindcă u
hotărârea a fost luată de către l
infractor în împrejurări p
deosebite, stare de puternică a
tulburare sau emoţie, care are
influenţă asupra gradului de
*
prevedere şi de voinţă
 Culpa constituie a doua
formă a vinovăţiei, mai uşoară
ca şi grad decât intenţia.
infractorul prevede
posibilitatea producerii
urmărilor acţiunii (inacţiunii)
sale, pe care nu le acceptă,
ori deşi nu le prevede,
trebuia şi putea să le
prevadă.
Unele acţiuni
(inacţiuni) din culpă sunt
incriminate prin lege fiindcă
datorită nepăsării, uşurinţei,
neprevederii, lipsei de
disciplină în munca sau în
alte activităţi reglementate de
lege, se produc urmări
periculoase, din care cauză
este necesar să se
*7Q
lupte şi împotriva unor
asemenea fapte .
a) Modalităţile culpei
Culpa cu prevedere
(uşurinţa, temeritatea), constă
în prevederea de către infractor
a posibilităţii producerii
urmărilor periculoase ale
acţiunii (inacţiunii) sale pe care
nu le acceptă, socotind fără
Infracţiunea este săvârşită din
culpă când
1
temei că nu se vor produce
(art.19, alin. 1, punctul 2, lit. a,
C.pen.). De exemplu, X trage
cu arma într-un animal care se
află aproape de Y. Acesta
prevede posibilitatea rănirii lui
Y însă nu o acceptă, bazându-se
pe calităţile sale de bun trăgător
verificate în numeroase
împrejurări, pe calitatea armei,
a vizibilităţii bune şi a distanţei
de tragere potrivite şi, ca ■tf
atare, trage şi-1 răneşte pe Y.
încrederea lui X în calităţile
sale de bun trăgător etc. s-a
dovedit, în condiţiile concrete,
neîntemeiată şi cu toate că
acestea există în mod real, în
cazul dat le-a apreciat (a
socotit) greşit şi a acţionat ca
atare.
Infractorul prevede
două urmări ale acţiunii
(inacţiunii) sale: una
prevăzută sau nu în norma de
incriminare, pe care o
doreşte, şi alta totdeauna
prevăzută in legea penală,
care este însă, sub aspectul eventuale, fiindu-i indiferent
producerii ei, incertă şi ca se va realiza sau nu, pe
subordonată celei dintâi pe când în cazul culpei cu
care nu o doreşte şi nici nu o prevedere, urmarea nu este
acceptă. acceptată, infractorul
Intenţiei indirecte considerând că aceasta nu va
(eventuale) şi culpei cu avea loc deoarece se bazează
prevedere le este comună pe existenţa unor împrejurări
prevederea. Insă în cazul reale, obiective - şi nu pe
intenţiei indirecte se acceptă hazard, ca în cazul intenţiei
de către infractor eventuale - dar pe care le
posibilitatea producerii apreciază inexact.
urmării De exemplu, greşit s-a
reţinut de prima instanţă culpa
în cazul în care inculpatul, în
urma consumării de băuturi
alcoolice, a condus cu mare
viteza autoturismul proprietate
personală, tară a avea permis
de conducere. Trei poliţişti
aflaţi în zonă, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu au
semnalizat oprirea
autoturismului deoarece
motorul producea un zgomot
specific. Inculpatul nu a ţinut
seama de semnalizare, a
continuat să circule cu viteză
mare, lovindu-1 frontal pe
unul din poliţişti. Fapta a fost
comisă cu intenţie constituind
tentativă de omor şi nu
infracţiunea de vătămare
corporală grava din culpă .
De asemenea, instanţa
greşit a considerat că există
ucidere din culpă (art.178
alin.l C.pen.) în cazul căderii
victimei de la etajul 2 în timp
ce încerca, ieşind pe fereastră,
să se refugieze într-un
apartament vecin, din cauza
violenţei inculpatei care a
pătruns în locuinţă, prin
spargerea uşii şi ameninţând-o
cu moartea. în realitate este
infracţiunea de omor săvârşită
cu intenţie indirectă .
Culpa fără prevedere
viaţă ar fi de exemplu, cazul
unui părinte care lasă la
îndemâna copilului său mic o
substanţă dăunătoare sănătăţii
sau vieţii pe care acesta o
consumă şi moare. Folosirea
substanţei şi urmarea ei,
moartea copilului, nu este
prevăzută de către părinte, însă
el trebuia şi putea să o prevadă,
deoarece ştia că orice copil are
tendinţa să bage în gură
substanţa sau obiectul pe care-
1 are în mână.
(neglijenţa) denumită de unii
autori şi „culpă simplă"82
există când infractorul nu
prevede urmarea periculoasă a
acţiunii (inacţiunii) sale, deşi
trebuia şi putea să o prevadă
(art.19, pct. 2, lit. b, C.pen.).
Obligaţia rezultă din norme
care reglementează modul de
desfăşurare a unor activităţi
sau din experienţa de viaţă. De
exemplu, normele privitoare la
conducerea pe drumurile
publice, la exercitarea
profesiunii de medic etc. Cele
care rezultă din experienţa de
1
Lipsa de prevedere face
ca neglijenţa să se deosebească
de toate celelalte forme şi
modalităţi ale vinovăţiei
analzate mai sus. Infractorul
însă, în condiţiile concrete -
ţinând seama de experienţa sa
de viaţă, de obiceiuri sau de
specificul activităţii
reglementate prin anumite
instrucţiuni, regulamente etc.
-trebuia să prevadă producerea
unei astfel de urmări.
Când obligaţia de
prevedere a urmării acţiunii prevedere atunci când cel
(inacţiunii) este constatată, va intrat în camera de gardă a
trebui să se stabilească şi dacă, ameninţat pe cel care
în mod efectiv, persoana
respectivă a putut să o prevadă
sau nu. Pentru aceasta se are în
vedere felul activităţii
efectuate în concret, precum şi
personalitatea celui care a
săvârşit-o, sub aspectul
inteligenţei, aptitudinilor,
pregătirii profesionale,
experienţei de viaţă, în muncă
etc. Dacă se constată că
persoana trebuia şi putea să
prevadă urmarea acţiunii
(inacţiunii) sale, va exista o
culpă rară prevedere.
Dimpotrivă, dacă se va stabili
că făptuitorul nicicum nu putea
prevedea urmarea, nu va exista
vinovăţie, ci caz fortuit, iar
fapta prevăzută de legea penală
nu va fi infracţiune. De
exemplu, i se administrează
bolnavului de către o persoană
medicamentele prescrise de
medic, care au fost însă
preparate neatent sau după o
reţetă greşită, iar bolnavul
moare.
Este discutabilă
susţinerea că ar fi culpă iară
urma să-1 înlocuiască, în
glumă, că îl împuşcă, apoi a
efectuat operaţia de armare şi a
introdus cartuşul pe ţeava, tară
să ştie că s-a armat, şi 1-a ucis.
Curtea Supremă de Justiţie a
considerat că este intenţie
eventuală. S~a reţinut că
inculpatul era numai de 3 luni
în serviciul de gardă armat, a
avut o îmbibaţie alcoolică de
l,20%o şi că era în relaţii foarte
bune cu victima şi nu s-a
dovedit că el cunoştea
tehnica manevrării şi
funcţionării
Ol
două modalităţi ale formelor
vinovăţiei, fără ca pedeapsa
legală şi limitele ei să se
schimbe în funcţie de
împrejurarea că s-a săvârşit cu
o anumită modalitate a
intenţiei sau culpei. De
exemplu, omorul se poate
comite atât cu intenţia directă,
cât şi cu intenţia indirectă, ori
în ambele modalităţi ale culpei.
De asemenea, unele infracţiuni
se pot săvârşi numai cu intenţie
directă (furtul, art.208, C.pen.),
iar altele numai din culpa cu
neprevedere (neglijenţa în

pistolului mitralieră . serviciu, art.249, C.pen.), iar

între modalităţile
intenţiei şi ale culpei nu se
face, în legea penală, vreo
deosebire în privinţa gravităţii
şi a tratamentului lor penal.
Acestea sunt totuşi definite
pentru a distinge intenţia
eventuală de culpa
prevedere şi culpa
neprevedere de cazul fortuit,
fiindcă au consecinţe juridice
diferite. Aceasta reiese din
faptul că unele infracţiuni se
pot comite în oricare din cele
pedeapsa prevăzută de lege
este aceeaşi..
3. Intenţia depăşită sau
praeterintenţia
j
Aceasta nu este definită
cu
în art.19 C.pen., însă este
cu
dedusă din unele dispoziţii din
partea specială a C.pen., de
exemplu, art.183 C.pen. Ea
este admisă, atât de doctrina
cât şi de practica dreptului
penal.
1
Aceasta există atunci
când infractorul prevede
rezultatul acţiunii sale pe care-
1 doreşte însă se produce un
rezultat mai grav decât acesta,
pe care nu 1-a prevăzut, însă
trebuia şi putea să—1,
prevadă.
De regulă, infracţiunile
se săvârşesc cu intenţie sau
din culpă, însă, uneori, culpa
cu neprevedere se poate
suprapune pe intenţia directă,
cu privire la rezultatul mai
grav decât cel prevăzut şi dorit
de infractor. Asemenea
infracţiuni constituie excepţii
în legislaţia penală.
S-a exprimat părerea
că praeterintenţia se
caracterizează nu numai prin
neprevederea rezultatului, ci şi
prin imposibilitatea de a-1
prevedea. De exemplu, când
cineva pălmuieşte o persoană
sau o insultă şi aceasta,
datorită unei afecţiuni cardiace
grave sau a unei sensibilităţi
ieşite din comun, are un şoc şi
decedează pe loc .
în acest caz se
confundă praeterintenţia cu
cazul fortuit (cauză care face ca
fapta prevăzută de legea penală
să nu fie infracţiune).
Nu împărtăşim nici
părerea potrivit căreia culpa cu
prevedere se poate suprapune pe
intenţie85, fiindcă speranţa
neîntemeiată a infractorului
trebuie să se bazeze pe anumite
elemente obiective, reale, altfel,
în lipsa lor, va exista intenţie
eventuală86. Cu atât mai mult nu
se poate suprapune intenţia
eventuală pe intenţia directă,
sau intenţia directă pe culpă şi
să existe o infracţiune
87
praeterintenţionată . De altfel,
în toate speţele se arată „nu a
prevăzut deşi putea şi trebuia să
prevadă consecinţele mai grave
ale acţiunii sau inacţiunii sale",
or aceasta caracterizează culpa
cu neprevedere.
^Infracţiunile care se pot
săvârşi sub aspect subiectiv cu
praeterintenţie sunt prevăzute de
legea penală. De exemplu,
lovirile sau vătămările victima cu pumnul peste faţă, cu
cauzatoare de moarte (art.183, o
C.pen.) ■«
]
intensitate deosebită,
reprezintă o formă agravată a doborând-o la pământ şi
infracţiunilor din art. 180-182, cauzându-i
C.pen., datorită rezultatului *
produs. Această infracţiune leziuni grave, a putut să prevadă
constă că acţiunea lui ar putea duce la
' *
no

dintr-o acţiune de lovire care v

are drept rezultat suferinţe decesul victimei ; sau atunci

fizice când inculpatul a aruncat, de la
* *•
sau vătămarea corporală, mică distanţă, un topor la
prevăzută şi urmărită (dorită) picioarele victimei rănind-o, iar
de ca
i »"
infractor, fiind, deci, săvârşită urmare a şocului hemoragie
cu intenţie directă. în urma aceasta a decedat deşi dacă ar fi
* fost
căderii victimei datorită lovirii ■<*■
sau a rănilor cauzate se internată nu ar fi murit.
produce Inculpatul, imediat după ce a
•- lovit
un rezultat mai grav 3
(moartea) pe care infractorul victima la picior a încercat să-i
nu 1-a oprească hemoragia şi i-a
f
â
prevăzut, dar ar fi putut şi ar fi propus să o ducă la spital, dar
trebuit să—1 prevadă. De aceasta a refuzat89; sau când s-a
* urmărit să se provoace victimei
exemplu, infractorul lovind vătămări corporale prin lovire
cu
o scândură în geamul
portierei maşinii în care
aceasta se afla, în
urma spargerii cioburile au
lezat ochiul stâng şi ca
urmare a hematom subdural şi hemoragie
rămas cu o infirmitate. în
acest caz nu există vătămare
corporală
din culpă90.
Credem însă că nu
există praeterintenţie în
următoarele
li
cazuri: când s-au aplicat
lovituri multiple cu palma
prevăzut urmarea acţiunii
sale, moartea - pe care chiar
dacă nu a dorit-o a acceptat-o
9I
. De asemenea, faptul că
inculpaţii au lovit victima, în
vârstă de 51 de ani cu un
ciomag, în regiunea toracică
şi în alte părţi ale corpului, cu
mare intensitate, iar după ce
aceasta şi-a pierdut
cunoştinţa, i-au luat haina
îmblănită, lăsând-o sumar
îmbrăcată în câmp, într-o
noapte geroasă, dovedeşte că
peste capul
!
î
fiicei, în vârstă de două luni şi
jumătate, care i-au produs un
traumatism cranio-cerebral cu
fracturi de boltă craniană,
meningee, după care infractorul
;
-
a împiedicat acordarea
ajutorului necesar şi, drept
urmare,
-
victima a decedat. Aceste
împrejurări dovedesc că
infractorul a
^
1
ei şi-au reprezentat că
victima va muri (ceea ce s-a
şi întâmplat) şi că au acţionat
cu intenţia de a ucide92.
într-un alt caz victima a fost
lovită puternic în cap, cu o
sticlă de şampanie, care i-a
provocat în final moartea.
Prin
: recursul extraordinar
introdus s-a susţinut că fapta
s-a comis cu
praeterintenţie (loviri
cauzatoare de moarte).
 Recursul nu a fost rupturi ale plămânilor şi
■ admis, pe bună dreptate, hematom, leziuni care au dus
fiindcă s~a apreciat că deşi la deces, denotă că inculpatul
decesul s-a a acţionat cu intenţia directă
produs nu ca urmare a de a ucide94.
leziunilor craniene suferite, ci Suntem de părere că
datorită este omor cu intenţie directă
: unei bronhopneumonii şi iar nu cu praeterintenţie sau
meningo-encefalite acute, intenţie eventuală, cum s-a
deoarece susţinut95 în cazul în care
acestea s-au aflat în legătură victima a fost lovită cu
de cauzalitate directă cu pumnii şi picioarele în zone
leziunile
i craniene
produse de
inculpat prin
acţiunea sa93.
Considerăm că intenţia
a fost directă, deoarece datorită
grosimii şi greutăţii sticlei,
precum şi prin lovirea
„puternică" într-un punct vital,
în cap, infractorul a prevăzut
urmarea şi a j fost dorită.
într-un alt caz,
aprecierea faptei ca fiind
infracţiune de loviri
cauzatoare de moarte o
considerăm greşită deoarece
lovirea victimei cu intensitate
cu pumnii şi cu picioarele, în
torace şi în cap, care a avut
drept urmare fracturi costale,
vitale, care au produs fracturi
ale oaselor şi alte leziuni, care
au dus la moarte.
Credem că nu există
praeterintenţie nici în situaţia în
care inculpatul după ce a
consumat băuturi alcoolice
împreună cu alţi tineri, au
pornit spre comuna de
domiciliu. Pe marginea şoselei
păştea un cal legat cu un lanţ
de cea. 3 m. Inculpatul, pentru
a face, a spus el, „o glumă" a
legat capătul liber al lanţului de
piciorul victimei, iar în timp ce
aceasta încerca să se dezlege, a
ridicat mâinile înspre cal
simulând că vrea să-1 lovească.
Acesta speriat a luat-o la fugă
pe şosea târând victima pe o
distanţă mai mare de 1 km
cauzându-i leziuni grave şi şoc
traumatic, în urma cărora a
decedat în aceeaşi zi. Instanţa
de fond şi de recurs a
considerat că infracţiunea s-a
comis din culpă, iar fostul
Tribunal Suprem, în urma
recursului extraordinar, că s-a
comis cu praeterintenţie96.
Suntem de părere că fapta s-a
comis cu intenţie eventuală,
fiindcă nu s-a bazat pe nici o
împrejurare că nu se va
produce ceea ce s-a produs,
moartea victimei, ca urmare a
sperierii calului.
într-o altă speţă,
inculpaţii au susţinut că fapta
lor constituie infracţiune de
loviri cauzatoare de moarte
(praeterintenţie) cu toate că în
urma agresiunii i s~au cauzat
victimei 17 rupturi de coaste,
vărsarea a 1,5 1 de sânge în
cavitatea toracică, rupturi la
nivelul lobului inferior la
ambii plămâni, infiltrate
sanguine în diverse zone,
ruptură de ficat cu hematom.
Or, aceasta demonstrează că
chiar dacă nu au urmărit
■ 97
suprimarea victimei, au
acceptat moartea acesteia .
Suntem de părere că a
existat intenţie directă.
Aşadar, în cazul
infracţiunilor
praeterintenţionate, intenţia
iniţială de a cauza anumite
urmări periculoase este
depăşită în raport cu urmarea
efectiv produsă, care este mult
mai

gravă, Această urmare mai
gravă se datorează acţiunii
infractorului, chiar dacă ar
interveni unele cauze şi
împrejurări străine de
acţiunea sa. De exemplu,
victima nu este transportată
în timp util la spital unde ar
fi putut să fie salvată, sau
deşi transportată nu s-a
efectuat tratamentul la timp,
ori victima suferea de
inimă98, sau în cazul
îmbrâncirii victimei spre
partea carosabilă a drumului,
care a căzut şi a fost călcată
de un autovehicul".
Considerăm ca fiind
discutabile următoarele
soluţii: inculpatul a aruncat
cu piatra în direcţia victimei,
de la 5-6 metri, lovind-o
intenţionat în umăr şi la ochi
(subl. M.B.), în urma căreia a
pierdut ochiul. S-a apreciat
că fapta fost comisă cu
praeterintenţie100, or aceasta
nu poate fi adevărat din
moment ce a lovit-o la ochi
cu intenţie (art.182, alin. 2,
C.pen.); lovirea unei
persoane, despre care
1
infractorul ştia că suferă de
grave afecţiuni cardiace,
urmată de moarte a acesteia
datorită afecţiunii, declanşată
de agresiune101. în acest caz
credem că fapta s-a comis cu
intenţie indirectă.
Instanţa noastră
supremă a dat soluţii diferite
pentru stări de fapt
asemănătoare . Astfel,
inculpaţii au exercitat asupra
victimei acte de constrângere
prin ameninţări ca să se
refugieze pe o terasă şi apoi
să sară peste balustradă -
singura modalitate de
scăpare a acesteia - în urma
căreia a decedat (s-a
considerat că fapta s-a comis
cu praeterintenţie)102; într-o
altă cauză inculpatul, după
ce şi-a lovit grav soţia, a
obligat-o să se urce pe
fereastră, pe care în prealabil
a deschis-o şi i-a spus: „ori
te arunci singură, ori te arunc
eu". S-a apreciat că s-a
comis omor calificat (art.
175, C.pen.)103.
Această ultimă
soluţie o considerăm
corectă. Cu privire la speţa
anterioară, fapta trebuie
încadrată ca omor simplu.
rj Intenţie depăşită este şi
în cazul violului care a avut
ca urmare vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau
sănătăţii ori moartea sau
sinuciderea victimei (art.
197, alin. 2, lit. c şi alin. 3,
C.pen.), precum şi în cazurile
prevăzute în art. 198, alin. 3
şi 4, art.200, alin. 4, art.211,
alin. 3, C.pen.
S-a exprimat părerea
că ar trebui să se renunţe la
considerarea praeterintenţiei
ca formă de vinovăţie în
cazul infracţiunii de loviri
sau vătămări cauzatoare de
moarte, deoarece ea nu poate
fi conciliată nici cu formele
vinovăţiei reglementate în
art. 19. C.pen. şi nici cu
regulile de stabilire a formei
sau formelor de vinovăţie în
cazul fiecărei infracţiuni
prevăzute în art.19, alin. 2 şi
3, C.pen.
Nu împărtăşim acest
punct de vedere deoarece,
aşa cum s-a arătat mai sus,
nu este singura infracţiune
care se poate comite cu
praeterintenţie, iar
împrejurarea că nu este
prevăzută în partea generală a
Codului penal nu înseamnă
că nu poate fi reglementată în
partea specială a acestuia. A
se vedea în acest sens şi
infracţiunile continue şi de
obicei care nu sunt stabilite
în partea generală a Codului
penal şi cu toate acestea ele
constituie unităţi de
infracţiune, recunoscute atât
în teoria cât şi în practica
dreptului penal.
B. Alte subelemente
1. Mobilul (motivul)
este factorul psihic datorită
căruia se naşte ideea
infracţională şi determină pe
infractor să comită acţiunea
(inacţiunea). Acesta poate
consta într-un sentiment de
ură, gelozie, lăcomie,
răzbunare, fanatism, milă etc.
Aşadar, dacă intenţia este
mereu aceeaşi (directă sau
indirectă), mobilul este
variabil, în funcţie de
infractor şi de împrejurări.
2. Scopul constă din
ceea ce vrea să realizeze pe
ale laturii subiective:
mobilul şi scopul
Orice acţiune
(inacţiune) conştientă are ca
temei subiectiv un anumit
mobil (motiv) iar prin
producerea consecinţelor
acţiunii (inacţiunii), urmarea,
se doreşte un anumit scop.
Mobilul şi scopul, ca
subelemente ale laturii
subiective, preced şi însoţesc
atât luarea hotărârii cât şi
acţiunea (inacţiunea).
1
plan subiectiv infractorul
prin producerea urmării
acţiunii (inacţiunii) sale
periculoase. De exemplu,
satisfacerea unor plăceri în
cazul furtului, al moştenirii
victimei în cazul omorului
etc.
Uneori scopul, ca
subelement subiectiv, este
asimilat cu urmarea
infracţiunii, subelement al
laturii obiective, ceea ce,
credem, nu este corect.
Astfel se susţine
„Consumarea infracţiunii nu
 este condiţionată de înlăturarea
realizarea scopului, fiind unui rival, pentru a moşteni
suficientă executarea acţiunii victima; la trădare,
cu intenţia calificată de a avantajele pe
induce în eroare"105. care le obţine infractorul
Scopul este imediat etc).
când este cerut de conţinutul ... lU.A vi.
legal al infracţiunii (la furt, în
scopul însuşirii bunului
mobil pe nedrept) şi unul
îndepărtat (satisfacerea unor
plăceri, cumpărarea unor
obiecte etc). Asemenea
infracţiuni se comit
întotdeauna cu intenţie
directă. Din aceste
considerente nu împărtăşim
afirmaţia că infracţiunea de
vătămare corporală gravă,
prevăzută în alin. 2, art.182,
C.pen. se poate săvârşi sub
aspect subiectiv şi cu intenţie
indirectă10 . Ea nu se poate
săvârşi în această modalitate
deoarece se cere ca fapta să
fie comisă „în scopul
producerii consecinţelor
prevăzute în alineatul
precedent".
Când scopul nu este
cerut de conţinutul legal al
infracţiunii, el este
întotdeauna imediat (la omor,
 Cu toate că atât
mobilul cât şi scopul sunt
prezente cu ocazia comiterii
oricărei infracţiuni, acestea
nu fac parte, de regulă, din
conţinutul legat al acesteia,
în sensul că vinovăţia penală
a unei persoane se poate
realiza independent de luarea
în considerare a motivului şi
scopului. însă, pentru
stabilirea gradului de
vinovăţie concretă, se vor
avea în vedere şi unul şi altul
cu ocazia individualizării
judiciare a răspunderii penale
şi a sancţiunii (art.72 C.pen.).
Mobilul şi scopul,
când fac parte din conţinutul
legal al infracţiunii, trebuie
constatate pentru existenţa
acesteia fie în forma simplă,
fie în forma agravată. De
exemplu, la infracţiunea de
abuz în serviciu prin
îngrădirea unor drepturi,
mobilul constă în temeiul
naţionalităţii, rasei, sexului
sau religiei (art.247, C.pen.),
sau scopul în cazul
infracţiunii de furt este acela
al însuşirii bunului mobil pe
nedrept (art.208, C.pen.).
Alteori vinovăţia
poate avea un grad sporit de
gravitate dacă intenţiei i se
alătură un anumit mobil ori se
urmăreşte un anumit scop
prevăzut expres în norma de
incriminare sau în partea
generală a Codului penal. De
exemplu, art.75, Ut. d, C.pen.
prevede săvârşirea
infracţiunii din motive
josnice (circumstanţă
agravantă generală legală),
iar art.175, lit. b, C.pen.,
omorul din interes material
(circumstanţă agravantă
specială care a atras crearea
unui conţinut legal agravat),
iar lit. g, pentru a se sustrage
ori pentru a sustrage pe altul
de la urmărire sau arestare ori
de la executarea unei pedepse
(omorul agravat, calificat).
De asemenea, conţinutul
infracţiunii de vătămare
corporală este agravat când
scopul este de a produce
anume urmările din alin. 1
(art.182, alin. 2, C.pen.).
Conţinutul agravat se
realizează chiar dacă, datorită
unor împrejurări străine
infractorului, rezultatul
urmărit s-a răsfrânt
asupra altei persoane. De
exemplu, infractorul a pus
soluţia toxică în mâncarea
victimei pentru a o ucide ca
să o moştenească, dar
întâmplător a consumat-o
altă persoană care a decedat.
In aceste cazuri se
foloseşte în literatură, uneori,
termenul de intenţie
specială, ceea ce nu este
exact, deoarece s-ar crea o a
treia modalitate a intenţiei,
contrar prevederilor legale
(art.19, alin. 1, pct 1, C.pen.),
iar scopul şi mobilul ar
însemna că fac parte din
intenţie, care se compune,
aşa cum s-a arătat mai sus,
din factorul de prevedere şi
din voinţă. în realitate în
asemenea situaţii este vorba
de un mobil şi un scop
special, subelemente
componente ale laturii
subiective ale conţinutului
legal al infracţiunii de bază
sau agravat, ori ca o
circumstanţă agravantă
legală generală, alături de
1
vinovăţie. Ca atare o
infracţiune se poate comite
cu intenţie directă şi atunci
când prin conţinutul ei nu se
cere un scop special (art.156,
C.pen.; art.174 C.pen. etc).
Faptele incriminate în
Codul penal sau în legi
speciale se comit, de regulă,
cu intenţie. De aceea
normele incriminatorii din
partea specială a Codului
penal şi din legile speciale nu
prevăd că faptele trebuie să
fie săvârşite cu intenţie,
decât în unele cazuri
(art.345, alin. 2, art.246; 248;
305, alin. 1, lit b, C.pen. ş,
a.).
în ce priveşte faptele
din culpă, ele constituie
excepţii de la regula că
infracţiunile se săvârşesc cu
intenţie. Drept urmare
incriminarea lor este arătată
expres în normele de parte
specială sau în legile
speciale. De exemplu,
uciderea din culpa (art.178,
C.pen.), distrugere din culpă
(art.219, C.pen.).
în alin. 2, art.19,
C.pen. se dispune că
acţiunea săvârşită din culpă
constituie infracţiune numai
când legea prevede în
mod expres aceasta, iar în
alin. 3 că, inacţiunea
constituie infracţiune
indiferent că este săvârşită
cu intenţie sau din culpă,
afară de cazul când legea
sancţionează numai
săvârşirea ei cu intenţie. De
exemplu, abuzul în serviciu
prin neîndeplinirea
atribuţiilor cu ştiinţă - cu
intenţie - (art.246, C.pen.),
abuzul în serviciu contra
intereselor publice, când
funcţionarul cu ştiinţă
(intenţie) nu îndeplineşte un
act etc. (art.248, C.pen.),
neplata cu rea-credinţă
(intenţie), art.305 C.pen.,
abandonul de familie.
Aşadar neîndeplinirea
atribuţiilor din culpă nu se
sancţionează.
Acestei dispoziţii i s-
a obiectat, pe bună dreptate,
ca pune pe acelaşi plan, sub
aspectul incriminării, atât
formele vinovăţiei cât şi
sancţionarea faptelor
omisive cu cele comisive, cu
toate că inacţiunea din culpă
prezintă un grad de vinovăţie
mai redus decât inacţiunea
intenţionată, fiecare
constând, aşa cum s-a arătat
mai sus, din procese psihice
diferite. De altfel, când este
vorba de acţiune, ele sunt
sancţionate în mod diferit,
1 AT
ceea ce ar trebui să se
întâmple şi în caz de
omisiune .
Uneori, nu se prevede
un conţinut aparte pentru
infracţiunile din culpă, înscris
într-un articol separat, ci se
precizează doar că fapta
săvârşită din culpă se
sancţionează, iar sancţiunea,
ca specie, este aceeaşi ca şi
pentru fapta intenţionată, însă
limita maximă specială se
reduce cu o pătrime (art.18,
alin.' 5,Decr.nr.400/1981)108.
§ 4. Latura
obiectivă a
infracţiunii
Latura obiectivă a
infracţiunii constă din
manifestarea exterioară a
omului - acţiune sau
inacţiune - care atinge,
lezează valorile (obiectul
juridic) ocrotite prin legea
penală (art.l, art.17 şi art.18,
C.pen.), atingere care se
poate manifesta

1
într-o anumită schimbare modul şi mijloacele de
în realitatea obiectivă, săvârşire a acesteia109. Or,
denumită urmare acestea sunt necesare, aşa
infracţională. cum se va arăta în
Latura obiectivă continuare, numai când le
cuprinde, pe lângă acţiune prevede conţinutul legal
sau inacţiune şi urmarea (abstract) al unor
periculoasă, precum şi infracţiuni, cu toate că fac
legătura cauzală dintre parte din conţinutul concret
acestea. S-a exprimat al fiecărei infracţiuni
părerea că sunt subelemente săvârşite.
necesare existenţei laturii
obiective şi locul, timpul, A. Acţiunea
 (inacţiunea) care este îndreptată,
periculoasă deoarece un anumit obiect
Fără activitate nu poate fi lezat, sub
exterioară nu poate exista diversele lui aspecte, prin
infracţiune. Numai o acţiune orice acţiune. Spre pildă,
(inacţiune) poate atinge una viaţa nu poate fi lezată prin
din valorile arătate în art.l, cuvinte. în concret însă,
C.pen. (art.l8r C.pen.), deci obiecte ale unor infracţiuni
să producă urmări diferite pot fi lezate prin
periculoase. acelaşi fel de acţiune. De
Acţiunea constă în
săvârşirea a ceea ce legea
interzice, încălcându-se o
normă prohibitivă. Aceasta
este prevăzută în ipoteza
normei penale de
incriminare. De exemplu, la
trădare „fapta de a intra în
legătură cu o putere sau
organizaţie străină ori cu
agenţi ai acestora în scopul
de a submina sau ştirbi
unitatea statului" (art.155,
C.pen.); la omor „uciderea"
(art.174, C.pen.); la furt
„luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia
fără consimţământul acestuia
şi în scopul însuşirii pe
nedrept" (art.208, C.pen.).
Este de reţinut că, în general,
acţiunea diferă în funcţie de
obiectul infracţiunii spre
exemplu, prin lovire se poate
vătăma sănătatea sau
integritatea corporală, poate
fi ucisă o persoană ori să se
distrugă sau să se degradeze
un bun, ori să constituie
tentativă la o infracţiune
complexă (tâlhărie, viol).
Acţiunea se poate
realiza fie prin forţele proprii
ale făptuitorului (cuvinte,
scris, loviri, gesturi), fie cu
ajutorul unor mijloace,
instrumente neanimate
(fizice), substanţe, gaze
(chimice) sau animate
(animal).
Inacţiunea
(omisiunea) constă în
abţinerea de a efectua o
acţiune pe care legea pretinde
să fie îndeplinită, înfăptuită,
încălcându-se în acest fel o
normă onerativă. De
exemplu, omisiunea de a
denunţa îndată săvârşirea
unor infracţiuni (art.262, alin.
1, C.pen., art.40, Leg. nr.8, a
contabilităţii), omisiunea cu
ştiinţă a înregistrărilor în
contabilitate...11 , în art.9 Leg.
nr.87/1994 privind
combaterea evaziunii fiscale
este incriminată infracţiunea
care constă în "refuzul de a
prezenta organelor de
control, prevăzute de lege,
documentele justificative şi
actele de evidenţă contabilă
necesare stabilirii obligaţiilor
faţă de stat".111
Subliniem că, ori de
câte ori se încalcă o normă
penală în condiţiile art.17,
C.pen., se săvârşeşte sau se
comite o infracţiune (art.144,
C.pen.). Când însă prin lege
se interzice o anumită
acţiune periculoasă (printr-o
normă prohibitivă), de
exemplu, să nu ucizi
(art.174, C.pen., omorul), să
nu iei lucrul mobil al altuia
în scopul însuşirii pe nedrept
(art.208, C.pen., furtul) se
săvârşeşte o infracţiune
comisivă. Majoritatea
infracţiunilor sunt comisive.
Când printr-o normă
onerativă se pretinde
membrilor societăţii să facă
ceva (de exemplu, să
denunţe comiterea anumitor
infracţiuni, art.170, C.pen.;
să acorde ajutor, art.315,

: C.pen.) şi aceştia nu
îndeplinesc obligaţia, se
săvârşeşte o , infracţiune
omisivă.
Trebuie făcută
distincţia, pe de o parte între
infracţiunea % comisivă şi cea
omisivă ca întreg şi
modalităţi de incriminare a
unor fapte, şi acţiunea şi
inacţiunea ca subelemente ale
laturii obiective a infracţiunii
(ca părţi), ca modalităţi de
fapt ale laturii obiective prin
care se realizează
infracţiunea, pe de altă parte.
Aceasta deoarece şi unele
infracţiuni comisive şi
omisive se pot săvârşi sub
aspectul laturii obiective atât
prin acţiune, cât şi prin
omisiune (abuzul de
încredere, art.213, C.pen.
care este o infracţiune
comisivă şi art.305, C.pen.,
abandonul de familie, care
este o infracţiune omisivă,
art.40, Leg. nr.8/1991 - fals
intelectual.
Infracţiunea comisivă
săvârşită prinţi—o omisiune,
este denumită în doctrină
1
comisivă prin omisiune . 112
Aşa cum pe bună dreptate s-
a remarcat, omisiunea se
referă numai la
subelementul obiectiv prin
care se realizează
infracţiunea care, legal, este
comisivă. Or, după cum s-a
arătat mai sus, şi
infracţiunea omisivă se
poate comite sub aspectul
laturii obiective prin acţiune
(comisiune). Aşadar, corect
este să se vorbească de
infracţiuni comisive care se
pot realiza sub aspectul
laturii obiective şi prin
omisiune, precum şi
infracţiuni omisive care se
pot realiza sub aspectul
laturii obiective şi prin
comisiune (acţiune) .
într-o altă speţă
inculpatul a fost condamnat
pentru deţinerea unui pistol
cu aer comprimat şi muniţia
aferentă acestuia, în baza
art.279 alin. 1 C.pen.
Tribunalul nu a ţinut
seama că leg. nr.171/1996
nu mai prevedea ca
infracţiune (a fost
dezincriminată) deţinerea
unei astfel de arme şi 1-a
condamnat pe nedrept.
Dacă în general
legiuitorul prevede expres la
unele infracţiuni în ce constă
omisiunea (de exemplu,
funcţionarul public care
omite sesizarea de îndată a
procurorului, art.263,
C.pen.), la altele nu arată în
ce constă aceasta omisiune
(de exemplu, art.333, C.pen.,
infracţiunea de încălcare de
consemn; art.308, C.pen.,
infracţiunea de zădărnicire a
combaterii bolilor la animale
şi plante), astfel încât, sub
aspectul incriminării, o
asemenea faptă poate fi
considerată fie ca o
infracţiune comisivă, fie ca
una omisivă. Or, având în
vedere că infracţiunea
alternativă omisivă apare ca
implicită şi nu explicită, se
ajunge la încălcarea
principiului legalităţii
incriminării. în afară de
aceasta, fapta omisivă din
culpă s-ar sancţiona la fel cu
cea comisivă intenţionată şi
cea omisivă intenţionată,
potrivit, art.19, alin. final,
C.pen., cu toate că
tratamentul faptelor din culpă
este mai puţin sever decât al
celor intenţionate .
,j. B* Urmarea
socialmente periculoasă
Aceasta constă în
schimbarea produsă în
realitatea înconjurătoare
(asupra valorilor ocrotite de
legea penală) sau în pericolul
producerii unei asemenea
schimbări datorită acţiunii
(inacţiunii) prevăzute de
legea penală. De exemplu, în
caz de furt se diminuează
patrimoniul, în caz de spionaj
se creează un pericol pentru
Urmarea este pe de o
parte directă, fiindcă lezează
obiectul special sau
nemijlocit, iar pe de altă
parte indirectă deoarece
aduce atingere şi obiectului
juridic de grupă şi celui
general sau comun (ordinii
de drept). Urmarea există
chiar când nu este evidentă,
uşor de sesizat. De exemplu,
în caz de insultă (art.205,
C.pen.), calomnie (art.206,
C.pen.), ultraj contra bunelor
siguranţa statului. Tentativa,
ori de câte ori este
incriminată, pune în pericol,
lezează nemijlocit obiectul
juridic. Cu alte cuvinte, orice
acţiune (inacţiune) prevăzută
de legea penală este
considerată, în abstract, că
produce o anumită urmare
periculoasă pentru valoarea
ocrotită. Urmarea nu trebuie
identificată numai cu
rezultatul aşa cum se
consideră uneori , deoarece
este doar o formă sub care
aceasta se poate prezenta, ea
putând fi şi de pericol.
1
moravuri şi tulburarea
liniştii publice (art.321,
C.pen.).
Urmările diferă în
funcţie de natura obiectului
juridic împotriva căruia s-a
îndreptat acţiunea
(inacţiunea) infracţională.
De exemplu, urmarea poate
fi patrimonială (furt,
art.208, C.pen.), politică
(infracţiuni contra siguranţei
statului, art 155-171,
C.pen.), politico-economică
 (subminarea economiei rezultat, fiindcă are numai
naţionale, art. 165, C.pen.), obiect juridic, infracţiunea
organizatorică (abuzul în este denumită de „atitudine",
serviciu contra intereselor „formală", de „pericol", şi se
publice (art.248, C.pen.), consumă o dată cu realizarea
morala (contra demnităţii,
acţiunii (inacţiunii)
insulta, art.205,, C.pen.).
incriminate.
In numeroase cazuri
urmările sunt prevăzute în 188
conţinutul legal al infracţiunii
şi pot fi constatate prin
propriile noastre simţuri, să
fie măsurate, evaluate. în alte
cazuri urmările nu sunt
prevăzute expres în conţinutul
acesteia deoarece sunt
subînţelese, prezumate de
către legiuitor. Când urmarea
este prevăzută în conţinutul
legal al infracţiunii,
aceasta este „materială", de
„rezultat", de „daună", fiindcă
sa cauzat o vătămare efectivă
în sens fizic, o daună
provocată obiectului material.
O asemenea infracţiune se
consumă o dată cu
producerea rezultatului
prevăzut de lege. Când în
conţinutul legal al infracţiunii
nu se cere existenţa unui
 în general,
infracţiunile materiale sunt
infracţiuni de rezultat, însă
pot fi şi de pericol. De
exemplu, subminarea
economiei naţionale (art.
165, C.pen.), neglijenţa în
păstrarea secretului de stat
(art.252, C.pen.). Infracţiunile
de atitudine sunt de
asemenea, în general,
infracţiuni de pericol, însă
pot fi şi de daună. De
exemplu, ultrajul (art.239,
alin. 2, C.pen.), actele de
diversiune (art. 163, C.pen.).
Ţinând seama de
întinderea, respectiv
gravitatea urmărilor, acestea
pot fi: de bază, de agravare
(calificare), care la rândul lor
pot fi unice (art.208, C.pen.,
furt; art. 174, C.pen., omor)
sau alternative (art.248,
C.pen., abuzul în serviciu
contra intereselor publice)
fără ca totuşi infracţiunea să
—şi piardă caracterul unitar
în forma sa de bază sau
agravată.
Urmarea de bază,
prevăzută în legea penală,
este necesară pentru
existenţa infracţiunii tip
(simplă) în forma
consumată. De exemplu,
omorul (art.174, C.pen.). în
lipsa acesteia, fapta poate fi
realizată doar în formă de
tentativă.
Urmarea agravată
(calificată) este prevăzută de
lege, iar producerea ei este
necesară pentru realizarea
conţinutului agravat al
infracţiunii. De exemplu,
omorul deosebit de grav
comis asupra a două sau mai
multor persoane, asupra unei
femei gravide (art. 176, lit. b
şi e, C.pen.), tâlhăria care a
avut urmarea prevăzută în
art.182, alin. 2, C.pen., ori
moartea (art.211, alin. 2, lit.
h, C.pen.); accidentul şi
catastrofa de cale ferată
(art.277, C.pen.).
Lipsa urmărilor
agravate nu are influenţă cu
privire la existenţa
infracţiunii, deoarece aceasta
se va realiza în forma sa
simplă. Are doar influenţă
asupra pericolului ei legal
reflectat în pedeapsa
prevăzută pentru ea. De
exemplu, art. 180, alin.l,
C.pen. prevede „Lovirea sau
suferinţe fizice se pedepseşte
cu închisoare de la o lună la
3 luni sau cu amendă", iar în
alin.2 „dacă lovirea sau
actele de violenţă au
pricinuit o vătămare care
necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale de cel mult
20 de zile, se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la 2
ani sau amendă".
Uneori urmarea,
datorită cuantumului sau
gravităţii, poate fi o cauză de
neaplicare a amnistiei.
Astfel, în art.3, Decr.
nr.331/1977, privind
amnistierea unor infracţiuni,
s-a prevăzut că, nu
beneficiază de prevederile
decretului cei care au
săvârşit mai multe infracţiuni
contra avutului obştesc
(public) care au avut
consecinţe grave, o pagubă
importantă economiei
naţionale (art.248, alin. 2,
C.pen.), pagube însemnate
sistemului financiar (art.282,
orice acte de violenţă
cauzatoare de
189
116
alin. 3, C.pen.) etc. , aşa
cum erau considerate la acea
dată.
In prezent art.146
C.pen. se referă numai la.
„consecinţe deosebit de
grave". Acestea sunt
prevăzute în Codul penal.
De exemplu, la infracţiunile
contra patrimoniului
(art.209, alin. final, art.211,
alin. final, C.pen.). Se
consideră că infracţiunea a
avut asemenea consecinţe
când a produs o pagubă
materială mai mare de
50.000.000 lei sau o
perturbare deosebit de gravă
a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau
oricăreia dintre unităţile la
care se referă art.145, ori
altei persoane fizice sau
juridice (art.146, C.pen.).
Ţinând seama de
situaţia economică
(devalorizarea leului), ar
trebui să se ţină seama de
această situaţie, fiindcă s-ar
ajunge la inechitate117.
înainte de 1989 s-a
considerat, ţinând seama de
puterea leului atunci, că
există o asemenea urmare
când acţiunea (inacţiunea) a
produs o pagubă evaluată la
mai mult de 100.000 lei .
De exemplu, neglijenţa în
serviciu care a cauzat
avutului
public un prejudiciu de peste
100.000 lei119 sau o pagubă
de 299,486 lei, rezultată din
smulgerea sau desfacerea
unor ansamble electrice
pentru a sustrage piese din
ele, care au distrus 11
instalaţii complexe radar,
radio şi semnalizare,
constituie infracţiunea de
distrugere în paguba avutului
public cu consecinţe deosebit
de grave120.
Din această cauză se
dădeau soluţii diferite,
neexistând o prevedere
legală ca cea din art.146,
C.pen.
Urmarea poate
consta şi într-un dezastru.
Acesta există când a avut loc
distrugerea sau degradarea
unor mijloace de transport în
comun, de mărfuri sau
persoane, ori a unor instalaţii
sau lucrări şi care au avut ca
urmare moartea sau
vătămarea gravă a integrităţii
corporale ori a sănătăţii mai
multor persoane (art.218,
alin. 2., C. pen). Vezi şi
„accidentul" şi „catastrofa"
de cale ferata (art.277, alin.
2, C.pen.).
C. Raportul de
cauzalitate
Raportul de
cauzalitate există între două
fenomene: cauză şi efect.
Cauza este fenomenul
care determină naşterea altui
fenomen, iar efectul,
fenomenul determinat,
rezultatul.
în dreptul penal
raportul de cauzalitate se
stabileşte între acţiunea
(inacţiunea) omului
prevăzută de legea penală,
omor (art.174 C.pen.), iar nu
ucidere din culpă (art.178
C.pen.), aşa cum a susţinut
inculpatul în apel122.
Urmarea, aşa cum s-a
arătat mai sus, constă în
schimbarea care se produce în
realitatea obiectivă şi are
caracter periculos. Aceasta
poate fi: mecanică, fizică,
biologică, socială etc. ori să
se manifeste în comportarea
altor persoane. De exemplu,
în cazul instigării (art.25,
care constituie cauza şi
urmarea periculoasă, ca
efect al acestei acţiuni
(inacţiuni).
Fapta conducătorului
auto, căruia i se cere cu
insistenţă de victimă să
oprească autovehicolul
pentru că, altfel, va sări din
mers, de a nu da curs acestei
solicitări şi de a mări viteza
în momentul deschiderii
portierei de către aceasta,
pentru a coborî, determinând
lovirea ei, prin cădere,
urmată de deces, constituie
1
C.pen.), al provocării (art.73,
lit. b, C.pen.), urmarea
activităţii de determinare sau
provocare se manifestă în
luarea hotărârii de către
persoana instigată sau
provocată de a comite
infracţiunea. Aşadar, din punct
de vedere penal, numai
acţiunea (inacţiunea) omului şi
rezultatul periculos al acesteia
se iau în considerare (art.18,
C.pen.), dacă sunt prevăzute
de legea penală.
 O asemenea legătură interzis, nu înseamnă că între
cauzală nu există în atitudinea părţii vătămate şi
următoarele cazuri: X pilota accidentul în care a suferit
un autovehicul pentru care nu grave leziuni, există raport de
avea carnet de conducere cauzalitate124. Nu există un
corespunzător categoriei asemenea raport nici când
respective. Y s-a angajat în victima
depăşire fără a se asigura că o
poate executa fără pericol, şi,
drept urmare, a tamponat
maşina condusă de X care
circula reglementar pe partea
dreaptă a şoselei şi cu viteză
legală.
Din moment ce X a
condus fără nici o greşeală,
nu a contribuit la producerea
accidentului care a cauzat
prejudiciul, astfel că nu poate
fi obligat la plata
despăgubirilor cuvenite părţii
civile, deoarece conducerea
iară carnet nu se află în
legătură cauzală cu urmarea
dăunătoare produsă, în
condiţiile
123
concrete .
De asemenea,
acceptarea de a circula cu o
căruţă condusă de o altă
persoană pe autostrada unde
accesul atelajelor este
accidentului mortal a circulat
cu bicicleta pe un drum public
fără [, ca aceasta să fie
echipată cu frână de mână, far
în faţă şi lumină , roşie în
spate şi se afla sub influenţa
băuturilor alcoolice. Avea :.
„ însă în partea din spate
a bicicletei montat
catadioptru a (dispozitiv
reflectorizant) şi nu a efectuat
manevre greşite şi nici nu a
încălcat vreo regulă de
circulaţie. Deci nu există
raport de cauzalitate între
aceste fapte în accidentul
produs .
S-a exprimat părerea
că inacţiunea (omisiunea) nu
poate
fi cauză, deoarece nu produce
nici un efect, „ceea ce nu
există
nu poate nici să producă
ceva' . In realitate şi
inacţiunea este
cauză, deoarece produce
efecte prevăzute de legea
penală.
Astfel, în art.18, C.pen. se
prevede că şi inacţiunea aduce
atingere valorilor sociale
prevăzute în art.l, C.pen.
Aceasta este
şi firesc fiindcă multe fapte
periculoase pot fi comise prin
abţinere, când persoana are - în
virtutea poziţiei sale sociale, a
funcţiei sau caracterului
muncii pe care o îndeplineşte -
obligaţia să efectueze anumite
activităţi în interesul
desfăşurării
normale a aparatului de stat, a
producţiei, a unor servicii,
pentru
protecţia sănătăţii publice etc.
Numai când există o asemenea
,
îndatorire se comite fapta prin
inacţiune127, încălcându-se o *
normă onerativă.
i
Constatarea raportului
de cauzalitate se impune
numai la infracţiunile
materiale, deoarece la acestea
se prevede prin norma de
incriminare existenţa unui
rezultat, a unei daune pentru a
se realiza conţinutul lor în
forma consumată. De *
exemplu, pentru existenţa
infracţiunii de vătămare
corporală (art. 181, C.pen.)
trebuie ca acţiunea ori
inacţiunea să ; pricinuiască o
vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. i-
De asemenea, acest
fiecărui participant,
legătura dintre acţiunile
(inacţiunile) şi rezultatul
acestora (art.27, C.pen.).
Raportul cauzal are
un caracter obiectiv
deoarece există în afară şi
independent de conştiinţa
omului, însă el poate avea
loc şi între fenomene
subiective. De exemplu, în
cazul scuzei provocării,
starea de puternică tulburare
a infractorului trebuie să fie
efectul violenţei, cuvintelor
injurioase adresate de către
provocator etc. (art.73, lit. b,
C.pen.). Aşadar, raportul de
cauzalitate nu depinde de
împrejurarea că persoana a
prevăzut sau nu urmările
acţiunii (inacţiunii) sale,
deoarece prevederea se
referă la vinovăţie.
Un fenomen cauză
provoacă efectul doar în
anumite condiţii. Acestea
raport trebuie constatat şi în
cazul comiterii infracţiunii în
participaţie pentru a se stabili
contribuţia j
1
constau dintr-un complex
de fenomene care nu pot
genera ele însele efectul,
dar însoţesc cauza în timp
şi spaţiu, asigurând
producerea efectului, fiind
legate de cauză în mod
indirect. Cu alte cuvinte,
acţiunea (inacţiunea)
făptuitorului nu trebuie
privită izolat, ci ca fiind
capabilă să producă
rezultatul (efectul) numai
în prezenţa unor condiţii cu
care se află în conexiune .
De exemplu, în cazul unui
omor, cauza concretă
-acţiunea de împuşcare a
unei persoane - are loc în
anumite condiţii, de
asemenea concrete:
starea de bună
1
funcţionare a armei,
tragerea de la distanţa
corespunzătoare puterii ei
de foc, vizibilitatea optimă
a ţintei, lovirea într-un loc
 vital etc. Dacă se va acţiona
în asemenea condiţii,
totdeauna se va produce
efectul, moartea; dacă se vor
schimba condiţiile, cu toate
că acţiunea rămâne aceeaşi,
declanşarea împuşcăturii, nu
se va mai produce acelaşi
efect, ci altul sau nici un
efect
v
periculos prevăzut de lege.
De exemplu, arma este
decalibrată, distanţa la care
se află victima este mai
mare decât bătaia ei etc,
* datorită cărora aceasta nu
este ucisă, ci doar rănită sau
nu va fi
lovită de proiectil, caz în care
va exista doar tentativă de
omor. Acţiunea (inacţiunea)
comisă de făptuitor nu
constituie întotdeauna cauză,
ci poate constitui şi condiţie.
De exemplu, punerea la
dispoziţia lui Y a cheii false
de către X, cu care Y a comis
furtul, constituie o condiţie în
raportul de cauzalitate dat.
Efectul sau urmarea
cauzei, apare întotdeauna
după cauză. Aşadar, acţiunea
(inacţiunea) precede în timp
rezultatul periculos, însă nu
orice succesiune intre acţiune
(inacţiune) şi urmarea
periculoasă exprimă o relaţie
cauzală. De exemplu, X îl
loveşte pe Y şi acesta
decedează. Cu toate că
moartea a survenit după
lovire, între acestea nu există
o relaţie de la cauză la efect,
deoarece se constată că Y a
decedat fiindcă a fost otrăvit
şi nu ca urmare a loviturii.
Legătura între cauză
şi efect, în fiecare caz
concret, are un caracter
necesar. De exemplu, de câte
ori va fi lezat grav creierul,
va urma în mod necesar
moartea persoanei respective.
Există însă şi raporturi
întâmplătoare. Astfel, faptul
că X, în stare de ebrietate
avansată, aflat pe una din
părţile laterale ale tractorului,
a căzut, a fost călcat de tractor
şi ucis, nu exprimă un raport
de cauzalitate necesar între
acţiunea de luare pe tractor şi
moarte. X putea să nu cadă,
sau să cadă şi să nu fie călcat
de tractor, ori să fie călcat şi
numai rănit, sau să moară, aşa
cum s-a şi întâmplat. De aceea
nu se poate spune că moartea a
de la mâna stângă care i-a
fost aproape în întregime
retezat şi drept urmare a
suferit un şoc traumatic
violent în momentul rănirii şi
un şoc psihic când medicul i-
a comunicat că degetul
urmează să fie amputat. în
afară de acestea suferea şi de
o insuficienţă coronariană
avansată. între timp mâna a
devenit cianozată puternic şi
a survenit moartea.
întâmplarea nu
fost inevitabilă. în acest caz
uciderea din culpă este
consecinţa nerespectării de
către inculpat a dispoziţiilor
privind circulaţia pe
drumurile publice, fapt de
care era conştient .
De asemenea există
raport de cauzalitate
întâmplător şi în cazul în care
lovitura a fost îndreptată
împotriva capului victimei,
care a parat-o cu ciomagul
ţinut cu mâinile ridicate.
Aceasta a fost însă lovită cu
tăişul sapei peste degetul
mijlociu
1
trebuie confundată cu cazul
fortuit, deoarece ea este
obiectivă, petrecându-se în
planul existenţei, al realităţii,
pe când cazul fortuit ţine de
prevedere, având loc în planul
cunoaşterii130.
Un anumit fenomen
poate constitui efectul oricărui
alt fenomen dintre mai multe
cauze. De exemplu, moartea
poate fi efectul unei neglijenţe
din partea cadrului medical, a
unui accident de circulaţie, de lovituri în parte. Astfel,
muncă, a acţiunii de efectul, rănirea ca urmare a
împuşcare etc. De asemenea, oricăreia dintre lovituri, se
aceeaşi cauză poate produce constată că nu ar fi dus la
efecte diferite. Astfel, lovirea
poate avea ca efect
producerea unor dureri,
echimoze, vătămări uşoare
sau grave ori chiar moartea
unei persoane, distrugerea ori
degradarea unor bunuri etc.
Raportul de
cauzalitate poate fi simplu
sau complex. Este simplu
când efectul se datorează unei
singure cauze. De exemplu,
diminuarea proprietăţii lui X
prin acţiunea de luare (furt)
de către Y a unui bun mobil.
Este complex când se
împletesc diferite cauze între
ele. De exemplu, în caz de
participaţie, lovirea deodată,
cu o anumită intensitate a
unei persoane de către mai
mulţi infractori, cu intenţia de
a ucide, are drept efect
moartea acesteia, cu toate că
nici una din lovituri nu a fost
mortală. în acest caz s-a
produs un efect calitativ
diferit de acela al fiecărei
deces. Cauzele însă nu s-au
însumat pur şi simplu, ci
datorită influenţei reciproce
au provocat, în exemplul
nostru, moartea. ■-
Există, de asemenea,
raport de cauzalitate între
lovirea o unei persoane,
despre care infractorul ştia că
suferă de grave o afecţiuni
cardiace, şi decesul acesteia
datorită bolii, însă^,
declanşată în urma agresiunii,
chiar dacă leziunile cauzate
prin.,, lovire sunt lipsite de
gravitate131.
In cazul infracţiunii
de loviri cauzatoare de
moarte nu este necesar ca
efectul să se datoreze unei
cauze unice, ci şi unui
concurs de cauze, care
împreună au produs-o. De
exemplu, moartea victimei
s-ar fi putut evita printr-o
intervenţie chirurgicală la
timp dar care nu a avut loc,
însă lovirea acesteia în cap
cu piatra a constituit cauza
morţii132.
Intr-un caz, decesul s-
a produs ca urmare a aplicării
de ; către inculpat a mai
multor lovituri puternice cu
pumnii în capul e victimei
care i-au cauzat leziuni. Ca
atare, nu are nici o ,; relevanţă
că la deces a contribuit şi
fragilitatea vaselor sanguine n
capilare ale victimei şi
consumul de alcool de către
aceasta133. , De asemenea nu
are nici o semnificaţie faptul
că victima nu şi—a îngrijit la
timp rana produsă, deoarece
fără acţiunea de lovire a
victimei cu cuţitul de către
inculpat nu ar fi survenit
septicemia şi moartea acesteia
; la decesul lui X au concurat
două cauze -activităţile din
culpă ale celor doi şoferi:
primul accident, comis de X, a
produs victimei leziuni grave.
Mai existau totuşi şanse de
salvare a vieţii - o intervenţie
chirurgicală competentă - însă
a avut loc al doilea accident în
timp ce X era transportat la
spital, comis de Y, care a
anihilat această posibilitate135.
Intr-o altă speţă,
inculpatul a fost condamnat
pentru ucidere din culpă
(art.178, alin. 2, C.pen.)
deoarece aflându-se sub
influenţa băuturilor pe partea
alcoolice, a circulat noaptea

. stângă a drumului cu
bicicleta fără a avea lumini şi
a lovit altă ,: bicicletă care
circula din sens opus, ucigând
pe conducătorul ; acesteia.
S-a considerat că
sentinţa este greşită deoarece
nu s-a . reţinut şi culpa
victimei, care şi ea s-a aflat
sub influenţa , băuturilor
alcoolice şi nici bicicleta sa nu
avea dispozitiv de
1 n fi.
1
alunecat piciorul de pe
ambreiaj, a pierdut
controlul ; volanului şi a izbit
tractorul de altul strivind
victima care era în stare de
ebrietate.
Prima instanţă a reţinut
culpa comună cu victima
deoarece aceasta nu trebuia
să lucreze dacă se afla în
stare de

iluminat . ebrietate (art.2 din

în această cauză Instrucţiunile de protecţia
suntem de părere că muncii la planul de
accidentul s-a datorat [ reparaţii I. T. Bv./41 nr.400
inculpatului care a condus 190000850). Culpa este
pe partea stângă a drumului, personală,
chiar dacă victima nu a avut t
nici ea dispozitiv de iluminat ră
la bicicletă.
sp
De asemenea s-a
un
reţinut că există vinovăţie cu
de
toate că lipseşte raportul de
re
cauzalitate. Astfel, inculpatul
a
voind să se deplaseze cu un
pe
tractor care nu avea montat
rs
scaun pentru şofer, i-a
on
ală, producă moartea, care au
iar produs o epilepsie
nu posttraumatică, cu internări
co repetate în spital, iar după doi
mu ani şi 3 luni victima a decedat
nă. ca urmare a unei insuficienţe
Hotărârea a fost cardio-respiratorii datorate
considerată, pe bună dreptate, unei bronhopneumonii. între
nelegală : fiindcă s-a constatat agresiune şi deces există o
că nu a existat o legătură de legătură de cauzalitate
cauzalitate : între starea de secundară, moartea
ebrietate a victimei şi datorându-se unor
137
accidentul produs . complicaţii tardive, fapta
Există legătură de cauzalitate constituind infracţiunea de
între acţiunea de lovire în omor, iar nu tentativă la
:
urma căreia victima a căzut această infracţiune139.
pe partea carosabilă şi a fost Cauzele pot fi
călcată concomitente sau succesive,
de un autoturism care nu a iar unele dintre ele pot slăbi
putut să o evite ; sau când sau chiar împiedica
victimei î producerea efectului altora.
s-au aplicat lovituri intense De exemplu, X îndreaptă
asupra capului, cu obiecte arma către Y pentru a-1
apte să ucide, însă este lovit peste
198 mână de către Z, iar Y nu este
nimerit de glonţ într-un punct
vital sau chiar deloc.
între raportul cauzal şi
vinovăţie există o legătură
strânsă, deoarece numai
acţiunile (inacţiunile) umane,
precedate şi însoţite de
anumite stări de conştiinţă
specifice, şi care au cauzat
urmări prevăzute de legea
penală, vor fi luate în
considerare. însă vinovăţia nu
se poate identifica cu raportul
cauzal.
în practică se va stabili
mai întâi raportul de
cauzalitate între acţiunea
(inacţiunea) prevăzută de
legea penală şi urmare, după
care se va examina dacă există
vinovăţie sau nu, iar în cazul
a D. împrejurări care
pot face parte din latura
obiectivă a
& infracţiunii
In afara celor trei
subelemente ale laturii
obiective a infracţiunii
analizate mai sus, există şi
unele împrejurări ca: timpul,
locul, modul şi mijloacele de
săvârşire a acesteia. Acestea
sunt prezente cu ocazia
săvârşirii oricărei infracţiuni
concrete, deoarece existenţa
în care aceasta lipseşte, fapta
nu este infracţiune fiindcă
raportul cauzal, deşi existent
obiectiv, nu are semnificaţie
penală deoarece răspunderea
penală este subiectivă.
Aşadar, atât legătura cauzală,
cât şi vinovăţia sunt necesare
pentru existenţa infracţiunii
(singurul temei al răspunderii
penale), însă numai împreună
pot atrage această
răspundere.
199
ei nu poate fi concepută în
afara locului şi timpului, iar
comiterea se efectuează într-
un anumit mod şi adeseori cu
anumite mijloace. Asemenea
împrejurări nu se au în vedere
pentru a considera fapta ca
infracţiune, decât atunci când
sunt prevăzute în conţinutul ei
legal (tip, atenuat sau
agravat), întrucât ea se poate
comite uneori, numai întrun
anumit timp (în timp de
război, defetism, art.349,
C.pen.), ori nu prezintă comiterea infracţiunii se pot
pericol decât atunci când se- folosi anumite mijloace:
petrece întrun anumit loc (loc otrăviri în masă, provocarea
public, calomnie, art.206, de epidemii (atentatul
C.pen.), sau pericolul este
200
mai mare dacă s—a comis în
timpul unei calamităţi sau al
nopţii (art.75, lit. f, art.209,
lit. g, C.pen. sau în loc public,
furtul calificat (agravat),
art.209, lit. e, C.pen.), ori face
să scadă pericolul (imediat
după naştere, pruncuciderea,
art.177, C.pen.). De
asemenea, unele infracţiuni
nu se pot comite decât întrun
anumit mod: explozii,
incendii sau în orice alt mod
(actele de diversiune, art.163
şi distrugerea din culpă,
art.219, C.pen.), ori modul de
comitere îi imprima faptei un
caracter mai grav (lipsirea de
libertate în mod ilegal prin
simularea de calităţi oficiale,
prin răpire, de către două sau
mai multe persoane
împreună, ori supunerea
acesteia unor suferinţe
(art.189, alin.2, C.pen.). La
contra unei colectivităţi,
art.161, C.pen.), ori mijlocul
să-i imprime faptei un
caracter mai grav (armă sau
substanţe narcotice în cazul
furtului calificat, art.209, lit.
b, C.pen.) etc., etc.
Secţiu
nea a IV-a
CONŢINUTU
L condiţiile generale cerute de
INFRACŢIUN
II
'\
Conţinutul infracţiunii
este format din totalitatea
caracteristicilor specifice,
tipice şi esenţiale ale celor
patru elemente ale sale,
prevăzute în ipoteza normei
de incriminare, datorită
cărora o infracţiune se
distinge de toate celelalte
infracţiuni fie din grupe
(subgrupe) diferite, fie din
aceeaşi grupă (subgrupă).
Acesta este conţinutul
abstract (legal). De exemplu,
infracţiunea de furt se
distinge de infracţiunea de
înşelăciune, tâlhărie etc, cu
toate că ele fac parte din
aceeaşi grupă, deoarece
valoarea lezată (obiectul) este
un bun mobil aflat în posesia
sau detenţia altuia, care este
luat (latura obiectivă se
realizează prin acţiune, iar
latura subiectivă constă
numai din intenţie directă).
Furtul poate fi comis de orice
persoană care întruneşte
lege, pentru a fi subiect al
infracţiunii (subiect general).
Conţinutul tâlhăriei
prevede ca valoarea lezată să
fie un bun mobil aflat în
posesia sau detenţia altuia,
luat prin violenţă sau
ameninţare, ori prin punerea
victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de
a se apăra (latura obiectivă
presupune tot o acţiune,
comisă însă în unul din
modurile alternative arătate
mai sus, anume prevăzute de
lege). Sub aspect subiectiv se
comite cu intenţie directă, iar
subiectul este general.
 201
!-■&■ Conţinutul legal
(abstract) se referă la ceea ce
este esenţial tuturor
infracţiunilor de furt şi
tâlhărie - în exemplul nostru -
din punct de vedere juridic.
Fapta săvârşită în
concret (conţinutul concret)
cuprinde - pe lângă
caracteristicile specifice tipice
şi esenţiale ale conţinutului
legal (abstract) - şi altele care
nu au relevanţă juridică în
privinţa considerării faptei ca
infracţiune. Caracteristicile
arătate în norma penală de
incriminare, împreună cu
celelalte, formează conţinutul
concret al infracţiunii. între
cele două conţinuturi, legal
(abstract) şi cel concret, există
o strânsă legătură, în sensul că
cel concret îl cuprinde pe cel
legal, însă este mai bogat
decât acesta deoarece are şi
caracteristici în plus cu
ajutorul cărora se stabileşte de
către instanţa de judecată
pericolul concret, care poate
fi diferit la infracţiunile de
acelaşi fel. De exemplu, între
un furt şi alt furt. Aceste
caracteristici se referă la
mobil, scop, timp, loc, mijloc
şi mod de comitere - când nu
sunt cerute de conţinutul legal
-, unele atribute ale
infractorului (gradul de
cultură, starea sănătăţii),
proporţiile prejudiciului etc.
Aşadar, legiuitorul
stabileşte totdeauna conţinutul
infracţiunii în ipoteza normei
de incriminare, conform
principiului legalităţii
incriminării. Uneori, însă, din
modul de incriminare a unor
infracţiuni se nasc unele
întrebări. Astfel, în art.45 din
Legea nr.26/1990 (privind
Registrul comerţului)140 în
care se prevede: „Persoana
care, cu rea credinţă, a făcut
declaraţii inexacte, în baza
cărora s-a operat o
înmatriculare ori s-a făcut o
menţiune în registrul
comerţului, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă de la 350.000
lei la 30.000.000 lei, dacă
potrivit legii, fapta nu
constituie o infracţiune mai
gravă".
 Din acest text reiese
că fapta ar putea constitui, fie
infracţiunea prevăzută în
art.45, fie o altă infracţiune
care este însă mai gravă. S-ar
părea că fapta este
incriminată de două ori prin
două dispoziţii legale
distincte ori sancţionate
diferit, ceea ce pare lipsit de
sens. Apoi, în ce măsură
declaraţiile inexacte... arătate
în art.45, ar putea constitui o
altă infracţiune mai gravă
Se pune, de
asemenea, şi întrebarea: care
ar fi criteriile alegerii
infracţiunii socotită mai
gravă şi totodată raţiunea
acestei alegeri Ar fi o
derogare de la principiile
legii penale mai favorabile
(art.13-15, C.pen.) în cazul
acestei infracţiuni. A se vedea
în acest sens dispoziţiile
art.292, C.pen. (falsul în
declaraţii), la care pedeapsa
închisorii este tot de la 3 luni
la 2 ani, iar amenda este, de
asemenea, de la 350.000 lei
la 30.000.000 lei.
Totdeauna când se
săvârşeşte o faptă prevăzută
de legea penală, organele
judiciare trebuie să constate
dacă ea întruneşte sau nu
conţinutul legal al unei
infracţiuni, după care vor
stabili conţinutul ei concret.
Această operaţie se numeşte
încadrare juridică a faptei,
adică stabilirea în conţinutul
faptei concrete a conţinutului
legal al unei infracţiuni.
într-o speţă s-a încetat
procesul penal în baza art.ll,
pct. 2, lit. b şi art.10, lit. f,
C.pr.pen. pentru infracţiunea
de ocupare abuzivă a
locuinţei (art.l, Decr. -lege
nr.24/1990), deoarece în
cursul judecării cauzei, între
inculpat şi unitatea de
gospodărire comunală şi
locativă s-a încheiat contract
de închiriere. Parchetul a
declarat recurs fiindcă
dispoziţiile art.3, alin. 2,
Decr.-lege nr.24/1990 sunt de
strictă interpretare, deci nu se
putea pronunţa încetarea
procesului numai dacă
inculpatul ar fi eliberat
locuinţa din proprie
iniţiativă. Tribunalul
Maramureş a menţinut
hotărârea primei instanţe. într-
o notă (I)
■' se împărtăşeşte hotărârea
instanţei în baza
suplimentului
1
analogic. în altă notă (II),
autorul nu este de acord cu
suplimentul analogic, fiindcă
consideră că nu este
îndeplinită o
condiţie a textului
incriminator „lipsa
contractului de închiriere"
cu toate că recunoaşte că
iniţial, în faza urmăririi şi
sesizării
K instanţei, fapta constituia
infracţiune. însă, prin
încheierea
ţ contractului, a dispărut
condiţia ca fapta să fie
infracţiune141.
împărtăşim
punctul de
vedere al
Judeţean
2
Parchetului.
în ceea ce priveşte susţinerea
din prima notă cu privire la
. suplimentul analogic, ea
contravine legii (art.2,
C.pen.). în ce
i- priveşte părerea din nota a
doua, că prin încheierea
contractului
ulterior comiterii infracţiunii
a dispărut condiţia ca fapta să
fie
infracţiune, o considerăm că
ignoră dispoziţiile legale cu
privire
■(la incriminare şi
dezincriminare. Cu alte
cuvinte, un act
\ administrativ ar legaliza o
situaţie infracţională şi ar
avea efecte
1
dezincriminatorii, atribut
exclusiv al organului
legiuitor (art.l,
a
l
i bază, simplu) şi un conţinut
n agravat (calificat) şi un
. conţinut atenuat (mai puţin
grav).
1 aii
,

C
.
p
e
n
.
)
.
i. ■

§ 1. Felurile conţinuturilor
legale

v Majoritatea
infracţiunilor au un conţinut
unic, simplu (de
t exemplu, art.205, C.pen.,
insulta). însă în funcţie de
gradul de
pericol legal pe care îl
prezintă, aceeaşi infracţiune
poate avea
pe lângă acest conţinut tip (de
 A. Conţinutul de bază
(tip, simplu)
Conţinutul de bază
este format dintr-un
minimum de caracteristici ale
elementelor infracţiunii, care
sunt necesare pentru existenţa
ei. De exemplu, furtul
(art.208, C.pen.) etc.
B. Conţinutul agravat
(calificat)
Conţinutul agravat
(calificat) cuprinde pe lângă
caracteristicile conţinutului
infracţiunii de bază şi altele
fie obiective, fie subiective,
ori şi unele şi altele, denumite
şi circumstanţe de agravare
deoarece fac ca infracţiunea
să capete acest caracter. De
exemplu, omorul calificat
(art.175. C.pen.), furtul
calificat (art.209, C.pen.).
Conţinuturile agravate
sunt prevăzute în Codul penal
sau în legile speciale ca
excepţii deoarece în cele mai
multe cazuri când apare o
diferenţiere de pedeapsă în
cadrul limitelor ei speciale
datorită unor împrejurări
agravante, prevăzute expres
în partea generală a Codului
penal sau în legi speciale,
infracţiunea îşi păstrează
conţinutul ei de bază (art.75
şi art.78, C.pen.).
C. Conţinutul atenuat
(mai puţin grav)
Conţinutul atenuat
are unele caracteristici de
ordin obiectiv sau subiectiv
datorită cărora infracţiunea
prezintă un pericol mai redus
în raport cu conţinutul ei de
bază. Aceste caracteristici
sunt denumite circumstanţe
de atenuare. De exemplu,
uciderea din culpă (art.178,
C.pen.), pruncuciderea
(art.177, C.pen.) au conţinut
atenuat, datorită factorului
subiectiv (culpa sau dolul
repentin), în raport cu cel al
infracţiunii de bază prevăzută
în art.l74, C.pen., omorul
(intenţia). Unii autori
consideră că în legislaţia
noastră penală nu sunt
prevăzute infracţiuni care
să aibă forme (conţinut)
[42
atenuate . ••
2
De asemenea, există
infracţiuni al căror conţinut
legal, fie de bază, fie agravat,
este complex, când cuprinde,
ca element sau ca o
circumstanţă agravantă, o
acţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de
legea penală. De exemplu,
tâlhăria este incriminată în
art.211, alin. 19 C.pen. în
forma simplă, iar în alin.2 în
forma agravată.
Există şi infracţiuni cu
conţinut alternativ, când sunt
prevăzute în textul de
incriminare ca şi caracteristici
constitutive ale laturii
obiective, două sau mai multe
modalităţi de comitere
alternative sau chiar urmări
alternative. Conţinutul este
deci alternativ numai în
privinţa laturii obiective.
Pentru realizarea infracţiunii
este suficient ca ea să fie
săvârşită, în concret, prin
oricare din aceste modalităţi
alternative, desemnate prin
termenii „sau", „ori", „fie" ...
„fie". De exemplu, abuzul de
încredere (art.213, C.pen.),
sustragerea sau distrugerea de
înscrisuri (art.242, C.pen.). De
asemenea, se va realiza tot
conţinutul alternativ al
aceleiaşi infracţiuni şi daca ea
s-ar comite prin mai multe din
modalităţile alternative,
deoarece acestea sunt
echivalente din punct de
vedere juridic. Aşadar nu va
exista o pluralitate de
infracţiuni sau o infracţiune
complexă, în funcţie de fiecare
modalitate alternativă, ci o
singură acţiune (inacţiune)
infracţională şi un singur
rezultat şi atunci când
infracţiunea s-ar comite numai
prin una din acestea, prin mai
multe din ele sau prin toate
modalităţile prevăzute de lege.
De exemplu, abuzul de
încredere se poate săvârşi fie
numai prin însuşire, fie prin
dispunerea pe nedrept, ori prin
refuzul de a restitui bunul
mobil (art.213, C.pen.). De
asemenea, îşi păstrează
caracterul de infracţiune unică
şi dacă s-ar produce numai
una sau mai multe din
urmările alternative. De
exemplu, o tulburare din cele prevăzute în art.145,
însemnată a bunului mers al C.pen. sau o pagubă
unui organ, instituţii de stat patrimoniului acesteia
ori al unei unităţi (art.248, C.pen., abuzul în
serviciu contra intereselor
publice).
Nu împărtăşim
susţinerea că aceste
infracţiuni sunt cu
„conţinuturi alternative",
deoarece se pune, în aceste
situaţii, seninul egalităţii între
acţiune şi conţinut. Aşa ar fi,
în cazul tăinuirii143 (art.221,
C.pen.), al violării de
domiciliu (art. 192 C.pen.)144.
Or, acţiunea este numai un
subelement al laturii
obiective, care este element
al infracţiunii.
Există într-adevăr şi
infracţiuni cu conţinuturi
alternative în sensul că
aceeaşi infracţiune ca
denumire are mai multe
conţinuturi, şi flecare sau
numai una din ele se poate
realiza prin modalităţi
alternative ori să aibă urmări
alternative. De exemplu,
infracţiunea de înşelăciune
constă în inducerea în eroare
a unei persoane, prin diferite, deci are, sub aspectul
prezentarea ca adevărată a laturii obiective, un conţinut
unei fapte mincinoase sau ca alternativ.
mincinoasă a unei fapte Considerăm că din
adevărate... (art.215, alin. 1, moment ce infracţiunile
C.pen.), ori inducerea sau respective au
menţinerea în eroare a unei conţinuturi distincte în forma
persoane, cu prilejul de bază şi pentru ele sunt
prevăzute sancţiuni cu limite
încheierii sau executării unui
legale distincte, dacă se vor
contract... (art.215, alin. 3,
comite
C.pen.), sau emiterea unui fiecare dintre ele, se va realiza
CEC asupra unei instituţii... un concurs real de
(art.215, alin. 4, C.pen.). De infracţiuni145.:
remarcat că fiecare din aceste Prin aceasta ele se disting de
conţinuturi alternative se infracţiunile cu conţinut
poate realiza prin modalităţi alternativ146.
■

2
S-a susţinut însă că care, în mod
ar exista o singură ilicit şi intenţionat:
infracţiune în formă naturală Î a) pune stăpânire
cu toate că au conţinuturi pe o navă sau exercită
distincte147. controlul asupra
De asemenea, ; sa prin violenţă sau
potrivit Convenţiei pentru ameninţare cu violenţă; sau
reprimarea actelor ilicite b) comite un act
împotriva siguranţei de violenţă împotriva unei
navigaţiei maritime148 se persoane
prevede în art.3 că: , aflată la bordul unei nave,
„Săvârşeşte o dacă acest act este de natură
infracţiune orice persoană să
 ; compromită siguranţa navei; . prezintă o legătură de
sau conexitate cu una dintre
c) distruge o navă infracţiunile
sau cauzează unei nave sau i (subl. M.B.) prevăzute la
încărcăturii sale daune de alin. 1, lit. a)-f), deopotrivă
natură să compromită în caz de
siguranţa navei; ■ comitere sau tentativă.
i sau Săvârşeşte, de
, d) plasează sau face asemenea, o infracţiune
să se plaseze pe o navă, prin orice persoană 1 care:
orice
;j mijloc, un dispozitiv ori o 208
substanţă aptă să distrugă nava
sau
; care sunt de natură a
compromite siguranţa
navigaţiei navei; sau
e) distruge sau
avariază în mod grav instalaţii
sau servicii -, de navigaţie
maritimă sau le produce grave
perturbaţii în t funcţionare,
dacă unul dintre aceste acte
este de natură să Î compromită
siguranţa navigaţiei unei nave;
sau
f) comunică
informaţii cunoscând că sunt
false şi, prin ; aceasta,
compromite siguranţa
navigaţiei unei nave; sau
g) răneşte sau ucide
o persoană, când această faptă
 a) încearcă să comită ilicite împotriva siguranţei
una dintre infracţiunile platformelor fixe situate pe
prevăzute la platoul continental149.
paragraful 1; sau
b) instigă o altă TRIMITERI
persoană să comită una dintre
infracţiunile prevăzute la
1
paragraful 1 (subl. M.B.), dacă A existat totuşi incriminarea prin
analogie, începând cu anul 1949
infracţiunea este efectiv
(art.228
comisă sau este în orice alt raportat la art.l alin.3, C.pen.) până
mod complicele persoanei care la 29.02.1956 când a fost abrogată.
comite o asemenea infracţiune; G.
sau Antoniu, Reflecţii asupra structurii
normei de incriminare, Rev de
c) ameninţă să comită
Drept
oricare dintre infracţiunile penai, nr.3/1998, p.9 şi urm.
prevăzute la alin. 1, lit. b) şi e) 2
V.Dongoroz, DREPT PENAL,
ale paragrafului 1 (subl. M. Bucureşti, 1939, p.195.
3
B.), dacă această ameninţare Tr.Pop, DREPT PENAL..., supra
cit., p.189.
este de natură să compromită 4
N.T.Buzea, Infracţiunea penală,
siguranţa navigaţiei navei în cit.supra, p.10.
cauza, indiferent că 5
A.Decocq, DROIT PENAL
ameninţarea respectivă este sau GENERAL - Drept penal general -,
nu legată, potrivit legislaţiei Armând
Colin, 1971, p.61.
naţionale, de o condiţie vizând 6
R.Guillien, J.Vincent (sous la
să constrângă o persoană fizică direction), LEXIQUE DE
sau juridică să îndeplinească TERMES
sau să se abţină să JURIDIQUE, Dalloz, Paris, 1971.
7
îndeplinească un act oarecare. G.Stefani, G.Levasseur, B.
Bouloc, DROIT PENAL
A se vedea în acest
GENERAL, treizieme
sens şi art.2 al Protocolului edition, Dalloz, Paris, 1987, p.118.
pentru reprimarea actelor
209
8
M.Of. nr.2 din 5.01.1990, infracţiuni şi graţierea
privind amnistierea unor unor pedepse; C. Buiai,
Infracţiuni politice, R.R.D. social al faptei (I), Rev. de
nr.3/1995, p.24; V. Pop, Drept penal, nr.1/1998, p.58 şi
Conceptul de infracţiune urm.; art.322 alin.l Leg. pentru
politică, Rev de Drept penal, aprobarea O.G. nr.96/1998
nr.2/1968, p.56 şi privind reglementarea
urm. regimului forestier naţional
9
Leg.nr.32/1968, din (M.Of. nr.355 din
12.11.1968, B.O. nr.148 din 27.07.1999).
14.11.1968; leg. nr.97 11
MIC DICŢIONAR
pentru completarea Legii ENCICLOPEDIC, Ed.
nr.31/1968, M.Of. nr.190 din Enciclopedică Română,
22.05.1998; Leg. Bucureşti, 1972, p.9.
nr.61/1971 pentru sancţionarea 12
Leg.nr.26 (Cod silvic),
faptelor de încălcare a unor M.Of. nr.53 din 8 mai 1996;
norme de Leg.nr.8l, M.Of.
convieţuire socială a ordinii şi nr.275 din 29.11.1993; Leg.nr.
liniştei publice, M.Of. nr.196 din 12/1994, M.Of. nr.65 din
27.09.1991; 14.03.1994; Gh.
Depr.nr.329 din 1966 privind Voinea, Nul cod silvic.
sancţionarea unor contravenţii la Reflecţii, Rev. de Drept penal,
regulile de nr.4/1996, p.56 şi
călătorie cu trenul, B.O. nr.21 urm.; H. Dumbravă,
din 03.05,1966; M.Anghene, Consideraţii asupra unor
Trăsăturile incriminări din Codul
juridice ale sancţiunilor silvic, Rev. de Drept penal,
administrative, R.R.D. nr.4/1997, p.62 şi urm.
nr.5/1979, p.10-11. 13
Art. 322 alin.l Leg. pentru
10
1.Oancea, I.Dineu, Gradul de aprobarea O.G. nr.96/1998
pericol social al infracţiunii şi privind
criteriile de aplicare a lui, reglementarea regimului silvic
Legalitatea Populară şi administrarea fondului
nr.10/1961, p.7 şi urm.; forestier naţional
G.Antoniu, Conceptul de (M.Of. nr.355 din
infracţiune, Studii şi Cercetări 27.07.1999),
Juridice nr.1/1980, p.143 şi 14
Plen. Trib. Suprem, dec. de
urm; T. Avrigeanu, Pericolul îndrumare nr.9 din
social generic. Evaluare, Rev. de 16.12.1972, R.R.D.
Drept penal nr.4/1997, p.34 şi nr.4/1973, p.130 şi urm., dec.
urm; T. Avrigeanu Pericolul de îndrumare nr.9/1969,
 R.R.D. nr.9/1969, 16
Trib. Suprem, s.pen., dec.
p.123. nr.3696 din 01.07.1970, CA/1970,
' IS Trib. Suprem, s.pen., dec. p.288.
nr.5641 din 13.11.1971, R.R.D. 17
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.759
nr.7 din 1972, din 15.11.1974, R.R.D. nr.5/1975,
p.155; T.Vasiliu ş.a., CODUL p.70.
PENAL COMENTAT, PARTEA 18
Trib. Jud. Alba, dec.pen.nr.437
SOCIALĂ,
din 20.12.1978, R.R.D. nr.ll din
vol.II, p.568. -> -' i
1979,
< ,-M-
p.56.
19
Trib. Municip. Bucureşti, secţia
a II-a penală, dec. nr.956 din
05.05.1976,
R#.Anr.7/1977,p.71.
20
Trib. Suprem, s.pen.,
dec.nr.3133 din 25.12.1985,
CA/1985, p.248-249.
21
Trib. Municip. Bucureşti, secţia
II-a pen., dec. nr.255/1993,
Dreptul
nr.9/1994,p.90.
22
N.Cornea, Consideraţii în
legătură cu suspendarea în
anularea
permisului de conducere în cazul
aplicării art.181 C.pen., Dreptul
nr.l0/1993,p.85-87.
23
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.740
din 19.04.1977, CA/1977, p.216-
217.
24
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.1052
din 12.05.1975, R.R.D. nr.2/1976,
p.69.
25
V.Dumbrava, Notă (II) la
ordonanţa Procuraturii locale
Roman,
nr.l61/b din 1976 şi I.Pop,
Notă(I),i?.^.A nr.l 1/1976, p.54 şi
urm. nu prezintă pericolul social al unei
26
I.Poenaru, MODIFICĂRILE infracţiuni, R.R.D. nr.4 din 1974,
CODULUI PENAL, Ed. p.67-69.
29
Ştiinţifică, Trib. Suprem, s.pen.,
Bucureşti, 1973, p.24; O.Cojocaru dec.nr.1727 din 27.07.1976,
(II), Probleme legate de CA/1976, p.274-275.
30
răspunderea Trib. Suprem, s.pen.,
pentru faptele ce nu prezintă dec.nr.1735 din 3.08.1983, R.R.D.
pericolul social al unei infracţiuni, nr.10/1984, p.74-
R.R.D. 75.
31
nr.4/1974,p.43şiurm. Trib. Jud. Caras-Severin,
27
T.Vasiliu ş.a., op.cit., vol.II, dec.pen, nr.l 1 din 17.01.1985,
p.565; V.PapadopoI (II), în legătură R.R.D. nr.10 din
cu 1985, p.75.
32
prescripţia răspunderii pentru Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.428
faptele prevăzute în legea penală din 19.02.1982, R.R.D. nr.12 din
care nu 1982,
prezintă gradul de pericol social p.74-75.
al unei infracţiuni, R.R.D. nr.10 33
Trib. Suprem, s.pen., dec.
din nr.1041 din 28.05.1982, R.R.D.
1979, p.36. nr.8/1983, p.66.
34
T. Grade a (I), Probleme legate Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.925
de răspunderea pentru faptele ce din 08.05.1980, CA/1980, p.216-
217.

2
T.Vasiliu, ş.a., cit.supra, vol.I, M.Basarab, DREPT PENAL,
p.20. 35 V.Scherer, Consideraţii PARTEA : GENERALĂ,
referitoare la aplicarea art.281 din Univ„Babeş-Bolyai", Fac. de
C.pen. ; privind infracţiunea de Drept, Cluj-Napoca, 1988, p.95;
exercitare fără drept a unei profesii, G.Antoniu, Din nou despre
R.R.D. conţinutul infracţiunii, R.R.D.
; nr.l2/1982,p.38-39. nr.5/1982, p.32. '■ 38 V.Dongoroz,
37
L.Biro\ M.Basarab, op.cit., p.70; op.cit., 1939, p.202 şi 204;
L.Biro\ op.cit., 1971, p.56; Tr.Pop, j I.Oancea, op.cit., 1971, p.164; ,
DREPT PENAL, cit.supra p.267; A.Decoqc, op.cit. p.155 şi urm.;
PRINCIPII DE DREPT, Ed. V.Papadopol, Consideraţii asupra
Ştiinţifică, laturii
Bucureşti, 1959, p.538; subiective a infracţiunii de furt în
 paguba avutului obştesc, R.R.D. t. i M DREPT PENAL SOVIETIC,
nr.1/1979, p.28 trimiterea 10 etc. PARTEA GENERALĂ, Ed.Univ.
• 39 G.Stefani, G.Levasseur, Leningrad,
B.Bouloc, citsupra, p.157-158; / 1960, p.236; L.Biro, op.cit., 1971,
R.Merle, p.67; T.Vasiliu ş.a., op.cit., p.90;
• G.Stefani, G.Levasseur.... In
I.Oancea,
această opinie se confundă principiul
op.cit., 1971, p.166;
legalităţii ! incriminării cu
elementele infracţiunii, deoarece se V.Dongoroz ş.a., op.cit., vol.I,
referă la elementul legal p.110 etc. :: 451.T.Goliakov,
• (D.Thouvenin, cit.supra, p.3). DREPT PENAL, PARTEA
■' 40 T.Kotarbinski, TRATAT GENERALĂ, 1943, p.27.
DESPRE LUCRUL BINE FĂCUT, u5X
Ed. Politică, ' Bucureşti, 1976,
p.144.
41
V.Dongoroz ş.a., op.cit., partea
specială, voi.III şi IV; A.O.Stoica,
DREPT
' PENAL, PARTEA SPECIALĂ, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
' 1976; O.T.Loghin, DREPT
PENAL, PARTEA SPECIALĂ,
vol.I, II şi III,
" Univ. „Al.I.Cuza" Iaşi, 1975, 1976,
1978; PRINCIPII DE DREPT,
supra, cit.
p.609 şi urm.; T.Vasiliu ş.a., op.cit,
partea specială, vol.I şi II, 1975 şi
1977; C.Barbu, OCROTIREA
PERSOANEI ÎN DREPTUL
PENAL ROMÂN, Scrisul
Românesc, Craiova, 1977 etc.
42
D.Marinescu, Examen critic al
teoriei conţinutului infracţiunii,
R.R.D.
. nr.l0/1981,p.25-26.
'* 43 Ibidem, p.26.
46
M.Basarab, Opinii cu privire Ia Revista de
obiect ca element al infracţiunii şi ştiinfăpenitenciară, nr.3-4 (7-8),
conţinutul acestuia, Studia Univ. 1991, p.128-129; în aceste sens a se
„Babeş-Bolyai", iurisprudentia, vedea
nr. 1/1982, p.57-64. şi V. Dongoroz, DREPT PENAL,
47
A.N. Trainin, TEORIA 1939, cit. supra, p.366 şi
GENERALĂ A CONŢINUTULUI următoarele; R.
INFRACŢIU Merle, A. Vitu, tome I, ed a III-a,
NII, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, Paris, 1978, p.747 şi următoarele.
56
p.116. M.Of. nr.24 din 30.06.1991.
48
I.Oancea, I.Dincu, cit.supra, 57
D. Clocotici, Executarea măsurii
Legalitatea Populară nr.10/1961, educative de internare a minorilor
p.9. în
49
V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, şcolile speciale de muncă şi
S.Petrovici, INFRACŢIUNI reeducare, Buletinul
CONTRA Penitenciarelor, Ed.
AVUTULUI OBŞTESC, Ed. Direcţia Penitenciarelor, nr.4/1988,
Academiei, Bucureşti, 1963, p.70. p.53.
50 58
Principii de drept, op.cit., p.540; T.Vasiliu ş.a., op.cit., p.525.
59
I.Oancea, op.cit., 171, p.167. G. Antoniu, Unele reflecţii asupra
51
M.Basarab, Consideraţii cu privire vinovăţiei penale, Studii de drept
la obiectul infracţiunii, Studia Univ. românesc, Serie nouă 1, anul 5(38),
„Babeş-Bolyai", Cluj, 1962, p.142. ianuarie martie 1993, Editura
52
Leg. nr.11/1991, M.Of. nr.ll din Academiei
29.01.1991; I.Griga, Unele Române, p.52 şi urm.
60
consideraţii Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.137
în legătură cu infracţiunea de din 30.01.1969, R.R.D. nr.6/1969,
concurenţă neloială, Pro Lege nr. p.179.
61
1/1993, C. de Apel Bacău, d.pen.
p.143. nr.26/1995, Rev. de Drept penal,
53
I.Oancea, op.cit., 1971, p.168. nr.4/1997,
54
A.N.Trainin, op.cit., p.166; p.115.
62
B.S.Nikiforov, OBIECTUL Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.198
INFRACŢIUNII, din 27.01.1984, R.R.D. nr.2 din
Moscova, 1960, p.132. ■ 1985,
55
A. Dineu, Meditaţii privind p.74.
reforma dreptului penal român,

2
 C. de Apel Bacău, d.pen. nr.1024 din 25.05.1977, R.R.D.
nr.45/1995, Rev. de Drept penal, nr.12 din 1977,
nr.4/1997, p.lll. p.43-44.
64
Trib. Suprem, s.pen., dec. 72
Trib. Municip. Bucureşti, s. a
nr.233/1972, CU/1972, p.325. II-a pen., dec. nr.44 din
65
Trib. Suprem, în compunerea 12.01.1976, R.R.D.
prevăzută de art.39, alin.2 şi 3 din nr.7/1977, p.71; Trib. Jud. Timiş,
Leg. de dec.pen. nr.945 din 20.08.1987,
organizare judecătorească, dec.
R.R.D.
nr.10 din 07.03.1988, R.R.D.
nr.11/1987, p.75; A.O. Stoica,
nr.1/1989, p.74.
66
C.S.J., s.pen., dec. nr.1813 din op.cit., p.156; Plen. Trib.
14.11.1991, Ministerul Public, Pro Suprem, dec. de
Lege îndrumare nr.8 din 22.02.1962,
nr.l/1992,P.123. C.D./1962, p.62-63; V. Dongoroz
67
C.S.J., s. pen., dec. nr.2097 din ş.a., op.cit.,
9.10.1992, Dre/?m/nr.5-6/1993, p.141. voi III, p.463; O. Loghin, op.cit.,
68
C.S.J., s. pen., dec. nr.1042 din voi. II, p.19; Trib. Municip.
21.09.1990, Dreptul nr.12/1991, Bucureşti,
p.104. secţia a II-a pen., dec.
69
G.Antoniu, Trăsăturile nr.380/1993, Dreptul nr.2/1995,
distinctive ale intenţiei indirecte,
p.74.
R.R.D. 73
I.Oancea, op.cit., p.189; Gr.
nr.12/1974, p.22şiurm.
70
Trib. Suprem în compunerea Rîpeanu, Manual de drept penal,
prevăzută de art.39, alin. 2 şi 3, partea
Leg. pentru specială, Bucureşti, 1969, p.97-98;
organizarea judecătorească, dec. V.Dongoroz ş.a., EXPLICAŢII...
nr.51 din 13.09.1977, R.R.D. vol.î,
nr.10/1977, p.223 şi voi. III, p.188; J.Grigoraş,
p.64; în aceeaşi compunere, dec. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI,
nr.17 din 11.03.1986, în R.R.D. Ed.
nr.7/1987, Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.152;
p.75; C.S.J., în compunere
T.Vasiliu ş.a., op.cit., p.86;
prevăzută de art.39 alin. 2 şi 3,
O.Loghin, >
Leg. nr.58/1968,
dec. nr.18 din 07.03.1994, Dreptul, op.cit., vol.I, p.127-128; O.Silaghi,
nr.7/1995, p.92. Circumstanţele agravante judiciare,
71
Trib. Suprem, s.pen., dec. Pro Lege nr. 1/1992, p.ll; Plen. Trib.
Suprem, dec. de îndrumare sec.pen., dec. nr.1047 din
nr.2/03.04.1976 (nepubl.); Trib. 21.09.1990, Dreptul nr.12/1991; Şt.
Suprem, s.pen., dec. nr.446 din Daneş, V. Papadopol,
19.02.1974, INDIVIDUALIZAREA
R.R.D. nr.8/1974, p.70, care se referă, GENARALĂ A PEDEPSELOR,
de fapt, la dovedirea premeditării; dec. Edit. Şt. şi Enciclopedică, Buc,
nr.1554 din 09.11.1978, R.R.D. 1985, p.137; I. Tanoviceanu, V.
nr.2/1979, p.67; dec. nr.181 din Dongoroz, TRATAT... op.cit., p.253;
01.02.1975, T. Avrigeanu, Premeditarea.
C.D./1978, p.386; dec. nr.862 din Condiţii, Rev. de Drept penal,
24.04.1985, R.R.D. nr.2/1986, p.79; nr.4/1995, p.l 19-121; C. de Apel
C.S.J., Timişoara, dec. pen. nr.l68/A/1995,
Rev. de Drept penal, nr.4/1995,
214 p.150.
74
L.Biro, M.Basarab, op.cit.,
p.136; M.Basarab, Aspecte teoretice
şi
practice privind premeditarea şi
starea de provocare, Studia
Universitatis
„Babeş-Bolyai", lurisprudentia
nr.2/1977', p.55 şi urm.; C.Niculescu,
Despre
posibilitatea existenţei premeditării
în dolul repentin, Dreptul
nr.12/1995,
p.48-51; Trib. Suprem, col. pen.,
dec. nr.433/1957, CD. din 1957,
p.432 şi
urm.
75
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1554
din 09.11.1978, R.R.D. nr.2 din
1979,
p.67.
76
Vezi Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.493 din 12.03.1980, R.R.D. nr.l
 81
din C.S.J., s.pen., dec. nr.376/1996,
1981, p.69; C.S.J., s.pen., dec. nr.l0l4 Rev. de Drept penal, nr.1/1997,
din 09.06.1993, Dreptul nr.7/1994, p.120-122.
82
p.99. C.Iacob, Infracţiunea de neglijenţă
77
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.97 din în serviciu, Pro Legea nr.l, 1993,
17.01.1979, C.D./1979, p.392-394; p.88.
83
C.S.J., s.pen., dec. nr.1047 din I. Griga, Determinarea intenţiei
21.09.1990, Dreptul m:.\2i\99\, p.104. indirecte de culpa fără prevedere,
78
V.Dongoroz ş.a., op.cit., vol.I, Dreptul, nr.1/1996, p.l 14-116. C.S.J.,
p.143; Gh.Brenciu, V.Panţurescu, Notă secţiile unite, dec. nr.31/1990, cit. de
(II), I.
R.R.D. nr.7/1984,p.53. Lulă.
79 84
B.A. Sârbulescu, Reflecţii cu privire C.Turianu, Discuţii despre natura
la culpa profesională ca formă a juridică şi structura infracţiunii
vinovăţiei (I), Rev. de Drept penal, prevăzută de art.178, alin. 3, C.pen.,
nr.2/1995, p.65 şi urm. şi (II), Rev. de Dreptul nr.4-5/1991.
Drept penal, nr.3/1995, p.54 şi urm. 215
80
C.SJ., s.pen., dec. nr.l710din
14.06.1996, Dreptul nr.6/1996, p.l 16.
85
V.Dongoroz, DREPT PENAL, Universitatis „Babeş-Bolyai",
Bucureşti, 1939, p.251; T. Vasiliu Iurisprudentia
.. nr.l/1981,p.61 şi urm.
ş.a., op.cit., p.98; C. Barbu, 87
OCROTIREA PERSOANEI ÎN în sens contrar, D.Pavel,
Caractere specifice ale formelor de
DREPTUL PENAL AL R. S.
unitate
ROMÂNIA, Scrisul Românesc,
, infracţională, R.R.D. nr.10/1980,
Craiova, 1977, p.118; V.Dongoroz p.24.
ş,a., op.cit., voi. III, p.242; 88
Trib. Suprem, s.pen., dec.
V.Spânu, Praeterintenţia, formă nr.3064 din 30.11.1974, R.R.D. nr.7
specifică vinovăţiei, Pro Lege din 1975,
nr.1/1993, p.5; Trib. Suprem, p.71.
s.pen., dec. nr.486 din 07.03.1978, 89
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.434
R.R.D. nr.7/1978, p.54; dec. nr.275 din 05.02.1987, R.R.D. nr.12 din
din 07.02.1979, CA/1979, 1987,
; p.327. p.75.
90
Î 86 M.Basarab, Aspecte teoretice C.S.J., s.pen., dec. nr. 1986 din
şi practice privind infracţiunile 11.07.1995, Dreptul nr.6/1996, p.l
:. praeterintenţionate, Studia 17.
91
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.44 99
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2872
din 10.07.1978, complet de 7 din 14.03.1981, R.R.D. nr.ll din 1982,
judecători, ?
tf.tf.Z).nr.l/1979,p.58. p.68.
100
92
Trib. Suprem, în compunerea Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.1177
prevăzută de art.39, alin.2 şi 3 din din 13.10.1983, R.R.D. nr.12 din
1984,
Leg.
p.77.
pentru organizarea judecătoreasca, *
dec. nr.46 din 11.05.1979, R.R.D. 101
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2448
nr.2/1980, p.64. din 11.11.1983, R.R.D. nr.12 din
93
C.S.J., în compunerea prevăzută în 1984, *
art.39, alin.2 şi 3 din Leg. pentru p.76.
organizarea judecătorească, dec. 102
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2320
nr.94 din 01.07 1991, Ministerul din 02.10.1975, R.R.D. nr.6 din 1976,
Public, Pro ' p.52.
Le^nr.l/1992,p.l23. :
103
94
C.S.J., s.pen., dec. nr.259 din Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.310
12.02.1993, Dreptul nr.3/1994, p. din 12.02.1979, R.R.D. nr.9 din 1979,
115-116. *
95
C.S.J., în componenţa p.66.
104
prevăzută de art.30, alin. 2 şi 3 din D.Marinescu, Vinovăţia în dreptul
Legea nostru penal, R.R.D. nr.3 din 1983,
nr.58/1968, Dreptul nr.7/1995, p.33-34.
p.92. 105
I.Griga, Unele consideraţii în
96
Trib. Suprem, s.pen., dec. legătură cu infracţiunile de
nr.1982 din 16.09.1981, R.R.D. concurenţă
nr.9 din 1982, neloială, Pro Lege nr.1/1993, p.148;
p.74. V. Dongoroz ş.a., op.cit, voi.III, p.12;
97
Trib. Suprem, s.milit., dec. nr.14 *
din 30.03.1987, R.R.D. nr.8/1988,
G. Antoniu, Elementul material din
p.76.
98 norma de incriminare, Rev. de Drept
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.141
din 25.01.1978, R.R.D. nr.5 din penal, nr.2/1999, p.ll; T. Pdpvano,
1978, DIRITTO PENALE, Milano, 1999,
p.62. p.133.
106
216 C.Barbu, OCROTIREA
PERSOANEI ÎN DREPTUL
PENAL AL -
R.S.ROMÂNIA, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1977, p.176;
V.Dongoroz ş
ş.a., op.cit., vol.ni, p.237; .
O.A.Stoica, op.cit., p.28, 33; T. a
Ranga, Unele " .
probleme rezultate din modificarea ,
Legii 12/1990 privind protecţia
populaţiei împotriva unor activităţi o
comerciale, Dreptul nr.10/1993, p.59; p
:
.
I.Griga, Unele consideraţii în c
legătură cu infracţiunea de i
concurenţă t
neloială, Pro Lege nr.1/1993, p.145. .
'"- ,
107
G.Antoniu, Probleme de
tehnică legislativă privind v
redactarea textelor o
de incriminare, în perspectiva noii l
legislaţii penale, R.R.D. nr.6/1980, .
p.15; G.Antoniu, Infracţiunea de I
omisiune, R.R.D. nr.6/1982, p.36- ,
37.
i
p
0
.
8
3
4
T 8
. .
V
1
a
0
s
9
i
l 1
i .
u O
a ,
n
c p
e .
a 1
, 7
2
o -
p 1
. 7
c 2
i .
110
t M.Of. nr.265 din 27.12.1991.
111
. M.Of. nr.299 din 24.10.1994.
112
, V.Dongoroz, DREPT PENAL...,
1939, p.219; ş.a.
;
1 e
113
9 G.Antoniu, Infracţiunea de
7 omisiune, R.R.D. nr.6/1982, p.33.
1 217
114
Idem, p.34-35. * nr.1/1999,
115
în sens contrar, V. Dongoroz ş.a., p.38-39.
EXPLICAŢII..., voi. III, 1971, p.ll; li6
B.O. nr.100 din 19.09.1977; şi
V. art.5, Decr. nr.290/1984, B.O. nr.64
Dongoroz, op.cit, 1939, p.220; G. din 09.08.1984; art.5, Decr. nr.185
Antoniu, VINOVĂŢIA PENALĂ, din 26.06.1986, B.O. nr.32, art.5;
Edit. Decret nr.255/1987, B.O. nr,49 din
Academiei, Bucureşti, 1995, p.91; 26.10.1987; A. Ungureanu,
Gh. Stroie, Rezultatul ca element al Consideraţii despre înţelesul
laturii obiective a infracţiunii. expresiilor „consecinţe grave"...,
Concept şi controverse teoretice, Dreptul nr. 10, 11/1995, p.94-99.
Rev. de 117
V. Daghie, D. Creta, Conceptul
Drept penal, nr.4/1995, p.93-96; G. de "consecinţe deosebit de grave",
Antoniu, Urmarea imediată. Rev.
Contribuţii la clasificarea de Drept penal, nr.3/1999, p.68-69.
conceptului, Rev. de Drept penal, 118
Trib. Suprem, decizia de
îndrumare nr.l din 11.05.1988, 1956, p.253.
R.R.D. nr.5/1988,
p.47-48; Decr. Lege nr.23, M.Of. 218
nr.9 din 14.01.1990.
119
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.940
din 17.04.1981 (nepubl.).
120
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.56
din 13.01.1981, R.R.D. nr.9/I981,
p.69.
121
G. Antoniu, RAPORTUL DE
CAUZALITATE ÎN Dreptul
PENAL, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
122
C.S.J., s.pen., dec. nr.1620/1988,
Rev. de Drept penal, nr.1/2000,
p.138-
139.
123
Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.3167 din 24.12.1975, R.R.D.
nr.10 din 1976,
p.65-66.
124
Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.2824 din 20.12.1984, R.R.D.
nr.12 din 1985,
p.75.
125
Curtea Supremă de Justiţie, secţ.
pen., dec. nr.765 din 26.06.1990,
Dreptul
nr.l2/I991,p.l06.
126
M.D.Sargorodski, Unele
probleme ale legăturii de
cauzalitate în teoria
dreptului, Statul şi dreptul sovietic,
nr.7/1956, p.84.
127
O.S.Ioffe, RĂSPUNDEREA ÎN
DREPTUL CIVIL SOVIETIC,
Bucureşti,
128
I.Dobrinescu, Analiza sistemică 135
Trib. Suprem, s.pen., dec.
şi determinarea raportului de nr.1686 din 14.11.1977, R.R.D. rir.2
cauzalitate în dreptul penal, R.R.D. din 1977,
nr.6/1976, p.17 şi urm. p.50-51.
129
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.102 136
Trib. Suprem, s.pen., dec.
din 06.02.1980, R.R.D. nr.10/1980, nr.1240 din 06.09.1989, Dreptul nr.7
p.71. din 1991,
130
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.93 p.70-71.
137
din 12.10.1981, în compunerea Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.41
din 23.06.1992, Dreptul nr.4/1994,
prevăzută
p.92-
de art.39, alin. 2 şi 3 din Leg. pentru
93.
organizarea judecătorească, 138
Trib. Suprem, s. pen., dec.
CD./1981, nr.2068 din 12.11.1980, R.R.D. nr.7
p.259-261. din 1981;
131
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2448 dec. nr.2872 din 14.12.1981
din 11.11.1983, CD./1983, p.194- (nepubl.).
139
195. Curtea Supremă de Justiţie,
132
Trib. Suprem, s. pen., dec. s.pen., dec. nr.2184 din 14.10.1993,
nr.1642 din 20.06.1974, R.R.D. nr.2 Dreptul
din 1975, nr.10-11/1994, p.124-125.
140
p.71; dec. nr.343 din 11.02.1976, M.Of. nr.121 din 07.11.1990.
R.R.D. nr.8 din 1976, p.61; dec. 141
I. Chiş (I) şi V. Pătulea (II),
nr.490 din Dreptul nr.6/1991, p.63, respectiv
04.03.1981, C.D./mi, p.262-263; 64, la dec.
dec. nr.72 din 15.01.1981, penală nr.14 din 20.01.1991,
CD./1981, Dreptul nr.6/1991, p.63; Decretul-
p.264-265. Lege nr.24.
133
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3069 1990.
din 16.12.1975 (nepubl.). 142
134
L.Bir6, op.cit., 1971, p.72;
Trib. Suprem, s. pen., dec. V.Dongoroz ş.a., op.cit, vol.I, p.31.
nr.1166 din 20.06.1978, R.R.D. 143
V.Papadopol, Consideraţii
nr.11/1978, asupra infracţiunilor cu conţinuturi
p.66; dec. nr.352 din 13.02.1981, alternative, R.R.D. nr.8/1967, p.66;
R.R.D. nr.10/1981, p.73-74; dec. D. Pavel, Caractere specifice ale
nr.223 din formelor de unitate infracţională,
30.01.1978, C.D./1981, p.265-266.
R.R.D. nr.10 din 1980, p.21-26. 219
144
C. de Apel Constanţa, dec. pen.
nr.84/1997, Rev de Drept penal, ;r
nr.l/1998,p.l51. ^
145
T.Vasiliu ş.a., op.cit., vol.I,
p.344, 348 etc. Capitolul II
146
A se vedea Legea nr.12 republ., iM
'
M.Of. nr.133 din 20.06.1991. art.7
Decr.-
Lege nr.15, M.Of. nr.7 din SANCŢIUNILE PENALE
12.01.1990, care au abrogat art,295 (PEDEPSELE,
lit.c şi d, MĂSURILE
C.pen.; T.Vasiliu ş.a., op.cit., vol.II,
EDUCATIVE
p.326; Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.444/1984, C.Z)./1984,p.224-225. *
l
147
T.Vasiliu ş.a., op.cit., vol.I, ;'' * ŞI MĂSURILE
p.348. DE SIGURANŢĂ)
148
M.Of. nr.2 din decembrie 1992. *
149
Acelaşi Monitor Oficial în care a . "Ti,.-. ;
. *■
fost publicată Convenţia, precum şi
Legea privind aderarea României la
Convenţia pentru reprimarea actelor Sec
ilicite împotriva siguranţei navigaţiei ţiun
maritime, precum şi Protocolul ea I
pentru v

reprimarea actelor ilicite împotriva CONSIDERAŢII

siguranţei platformelor fixe situate GENERALE
pe
platoul continental, adoptat la Roma La începutul societăţii
la 10.03.1988.
umane a fost răzbunarea'
nelimitata, apoi talionul
(limitat la răul făcut, „dinte
pentru dinte"), abandonul
noxal (vinovatul era predat
familiei victimei pentru a
scăpa, în acest fel, familia
celui vinovat de răzbunarea
colectivă), compoziţia
(consta într-o indemnizaţie
compensatoare care excludea
dreptul la răzbunare)
cunoscută la romani în epoca
celor 12 table.
Răzbunarea privată
a coexistat mult timp alături
de represiunea publica. Apoi
dreptul grec şi Legea celor
12 table au considerat că
numai statul are dreptul de a
sancţiona unele delicte
publice - de pildă omorul, iar
statul, la Roma şi apoi în
dreptul franc şi feudal lua o
parte din compoziţie,
devenită în acest fel legală,
care purta numele de fredum,
cu titlu de amendă, iar
cealaltă parte era vărsată
victimei sau celor care aveau
dreptul.
Biserica a avut şi ea
un rol important prin
acordarea dreptului de azil în
biserici. In felul acesta
suspenda exercitarea
răzbunării. De asemenea, la
anumite date religioase era
declarat „armistiţiul lui
Dumnezeu" . 1

2
Sancţiunile penale sancţiuni de drept penal însă
sunt măsuri de constrângere nu sancţiuni penale, acest
şi de reeducare, prevăzute în caracter avându-1 numai
legea penală (pedepse, pedepsele . Or, din moment
măsuri educative şi măsuri de ce sunt de drept penal,
siguranţă) aplicate implicit sunt sancţiuni
persoanelor care au săvârşit penale.
fapte incriminate de către Unii autori folosesc
aceasta, în scopul prevenirii termenul de pedeapsă şi în
săvârşirii de noi asemenea dreptul civil (nedemnitatea
fapte prin reeducarea succesorală, decăderea dintr-
infractorilor. un drept subiectiv etc.) care
S-a susţinut că nu ni se pare potrivit, el fiind
măsurile educative sunt specific dreptului penal, de
la care îi vine şi denumirea. juridică. Pedeapsa este, în
Termenul este creat de primul rând, un
doctrină, însă nu este întâlnit
în legislaţia civilă.
Comiterea infracţiunii
atrage, ca regulă generală,
aplicarea unei pedepse.
Aceasta nu este însă singura
consecinţă penală, deoarece
minorilor li se pot aplica şi
măsuri educative, ori alături
de pedeapsă sau măsura
educativă sau chiar în lipsa
ei, se pot dispune măsuri de
siguranţă, sau răspunderea
penală să fie înlocuită cu o
răspundere care atrage
aplicarea unei sancţiuni cu
caracter administrativ.

§ 1. Pedepsele

A. Definiţia şi funcţiile
pedepsei
Pedeapsa este o
măsură de constrângere şi un
mijloc de ^reeducare aplicată
infractorului, în scopul
prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni (art.52, alin.l,
C.pen.). Ca atare se distinge
de orice altă sancţiune
mijloc de reeducare şi persoana celui condamnat,
îndreptare a celui condamnat faţă de care se folosesc
pentru a se putea încadra în diferite metode şi procedee, în
rândurile membrilor corecţi ai funcţie de împrejurarea că
societăţii.
este infractor primar,
Pedeapsa este, în
recidivist, sau minor. în toate
primul rând, o măsură de
constrângere, coercitivă, cazurile, prin executarea
folosită de stat împotriva celor pedepsei se urmăreşte
care nu au respectat formarea unei atitudini
dispoziţiile din norma de corecte faţă de muncă, faţă de
incriminare şi au comis ordinea de drept şi de regulile
infracţiunea şi constă dintr-o de convieţuire socială (art.52,
privare sau restrângere a unor alin.2, C.pen.), precum şi
drepturi impusă forţat, formarea unor deprinderi
împotriva voinţei
conforme cu morala
infractorului, care implică o
majorităţii membrilor
suferinţă ce diferă ca
intensitate şi durată, în funcţie societăţii, cu cerinţele
de obiectul ei: libertatea fizica, acesteia, prin combaterea şi
interesele materiale sau unele lichidarea concepţiilor şi
drepturi. deprinderilor antisociale.
Ea este şi un mijloc de Constrângerea, alături
reeducare şi îndreptare a celui de reeducare, ţine de însăşi
condamnat pentru a se putea esenţa pedepsei. însă,
încadra în rândurile membrilor conform Constituţiei
corecţi ai societăţii. (art.22(2)) "Nimeni nu poate
Reeducarea are loc numai
fi supus torturii şi nici unui
după ce s-a comis
4 fel de pedeapsă sau tratament
infracţiunea .
inuman ori degradant".
Reeducarea şi
Aşadar, pedeapsa este
îndreptarea depind de
un rău sau o suferinţă şi
exprimă dezaprobarea
societăţii faţp de cei care
apărate de legea penală
(siguranţa statului, persoana,
patrimoniul, ordinea publică
etc.).
Pedeapsa poate fi
aplicată în concret: dacă este
prevăzută de legea penală
(nulla poena sine lege, art.2,
C.pen.), numai unui infractor
şi numai de către organele de
judecată, în scopul prevenirii
comiterii de noi infracţiuni. Ca
atare ea este un instrument al
dreptului, deoarece se bazează
pe justiţie.
Pedeapsa legală
(abstractă) reprezintă
aprecierea negativă, cu privire
la infracţiune, din partea
societăţii, iar cea stabilită de
instanţă (pedeapsa judiciară)
este expresia concretă a acestei
aprecieri. Gradul de
constrângere prin pedeapsă
exprimă gravitatea infracţiunii
respective, care depinde de
valoarea lezată şi de gradul
lezării ei..
Uneori, cu toate că
atentează la valorile
2
pentru o infracţiune este
prevăzută o anumită sancţiune
legală între anumite limite
speciale, aceasta nu poate fi, în
concret, mai mare decât al altei
infracţiuni. Astfel, în cazul
complotului (art.167, alin.2,
C.pen.), al asocierii în vederea
săvârşirii de infracţiuni
(art.323, alin.l, C.pen.) şi al
instigării publice (art.324,
alin.l, C.pen.), pedeapsa nu
poate fi mai mare decât
sancţiunea prevăzută de lege
pentru cea mai gravă dintre
infracţiunile care intră în
scopul asocierii, sau la
săvârşirea căreia s-a instigat.
B. Scopurile pedepsei
&■ Acestea sunt: prevenţia
generală şi specială.
1. Prevenţia generală
se realizează ca urmare a
prevederii pedepsei de către
norma penală, prin
cunoaşterea şi aderarea
membrilor societăţii la
dispoziţia normei respective (a
celor care o respectă) şi prin
teama de pedeapsă sau altă
sancţiune (pentru cei care ar fi
tentaţi să comită infracţiuni).
Pedeapsa are, deci, şi un
rol preventiv
anteinfracţionai.
Prevenţia generală are loc şi
ca urmare a aplicării pedepsei
concrete celor care au comis
infracţiuni, deoarece unele
persoane care s-ar fi gândit să
săvârşească o infracţiune, se
abţin datorită faptului că ştiu
cum au fost sancţionaţi unii
infractori.
2. Prevenţia specială
urmăreşte împiedicarea
săvârşirii de noi infracţiuni de
către cel condamnat şi
constituie scopul direct al
pedepsei aplicate. Ea se
realizează prin funcţia
corectivă a pedepsei, care
depinde de specia acesteia, de
durata sau cuantumul ei
concret şi de modul cum se
execută. Infractorul este
considerat, în momentul în
care ea este executată sau
socotită ca executată pedeapsa,
ca fiind reeducat. Prevenţia
specială are rol postinfi-
acţionai
Procesul reeducării
începe însă înainte de
aplicarea pedepsei, din
momentul pornirii procesului
penal, şi durează până la
executarea acesteia.
Pedeapsa pentru a fi
eficace este necesar să
întrunească anumite condiţii.
Astfel ea trebuie sa fie:
- legală (art.2, C.pen.);
- personală, deoarece
se aplică numai celui vinovat
de comiterea infracţiunii
(potrivit principiului
răspunderii penale personale);
- adaptabilă, adică să
se poată proporţionaliza în
funcţie de pericolul concret al
fiecare cu limitele ei speciale.
Aceasta pentru ca pedeapsa să
fie corespunzătoare pericolului
concret al infracţiunii, fiindcă
dacă depăşeşte necesitatea
apărării valorilor sociale în
raport cu pericolul ei concret,
ea devine injustă şi, ca atare,
nu mai este necesară. In acest
caz nu se realizează nici
funcţia ei de reeducare;
- aflictivă şi
moralizatoare, adică să
cauzeze o anumită suferinţă
care să contribuie la
oricărei infracţiuni, al
infractorului şi de
împrejurările atenuante şi
agravante în care s-a comis
infracţiunea (potrivit
principiului individualizării
pedepsei). Din acest
considerent, pedeapsa legală
este, cu unele excepţii, relativ
determinată, având o limită
minimă şi una maximă, atât
generală cât şi specială. De
asemenea sunt prevăzute,
uneori, două pedepse
principale alternative pentru
aceeaşi infracţiune,
2
îndreptarea şi reeducarea
condamnatului. Dacă nu ar
produce o anumită suferinţă,
nu s-ar putea vorbi nici de
pedeapsă. însă, suferinţa să nu
constituie un scop în sine;
- egală pentru toţi
infractorii care au săvârşit
acelaşi fel de infracţiune şi
care prezintă acelaşi grad
concret de pericol, fără a ţine
seama de funcţia pe care
aceştia o îndeplinesc în
societate, de naţionalitate, sex
sau de alte .criterii decât cele
 prevăzute de lege;
- inevitabilă, fiindcă
persoanele care au comis o
infracţiune să ştie că nu vor
scăpa de pedeapsă, care este
consecinţa de neînlăturat a
săvârşirii unei infracţiuni.
Umanismul dreptului
penal se reflectă şi în modul
de executare a pedepsei, prin
aceea că ea nu trebuie să
cauzeze suferinţe fizice şi nici
să înjosească persoana
condamnatului (alin.2, art.52,
C.pen.). Nu va fi, deci, chinuit
şi înjosit. Dacă s-ar proceda
astfel, s-ar comite
infracţiune (supunerea la rele
tratamente, art.267, C.pen.).
Ca urmare a aderării
ţării noastre la Convenţia
împotriva torturii şi a altor
pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau
degradante5, în Codul penal,
prin art.2671, s-a incriminat
tortura.
§ 2. Categoriile şi
limitele generale ale
pedepselor «**' A.
Consideraţii generale
în Codul penal sunt
prevăzute categoriile şi felurile
pedepselor, fiind stabilite şi
limitele lor generale, minimul
şi maximul (art.53, C.pen.).
Acestea, în totalitatea lor,
formează cadrul general al
o
pedepselor din legislaţia
noastră penală, numit sistem
al pedepselor, prin care se
consacră principiul
fundamental al legalităţii
pedepsei. Potrivit acestuia, aşa
cum s-a arătat mai sus,
instanţa nu poate aplica decât
pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea respectivă
şi nu poate depăşi niciodată
maximul general al unei
pedepse fie principală, fie
complementară şi nici să o
aplice sub minimul ei
general. .
Ţinând seama de cele
de mai sus, instanţa a dat o
soluţie nelegală deoarece,
inculpatului care a fost
condamnat la 24 ani
închisoare pentru un concurs
de infracţiuni şi căruia i s-a
înlăturat beneficiul graţierii
restului dintr-o pedeapsă
anterioară, i-a aplicat o
pedeapsă de 25 de ani şi 6
zile6, depăşind limita maximă
generală existentă la acea dată
(înainte de modificarea
Codului penal prin Legea
nr.140/1996).
Stabilirea şi aplicarea
altei pedepse şi în alte limite
alin.5, Decr. nr.400/1981 se
prevede că dacă fapta s-a
comis din culpă, maximul
special se reduce cu o
pătrime.
1. Categoriile de
pedepse sunt după conţinutul şi
felul lor
de aplicare: principale, fiindcă
se pot lua singure şi
întotdeauna
o infracţiune este sancţionată
legal cu o pedeapsă principală;
complementare, care se pot
speciale se admite numai
atunci când se prevede în mod
expres printr-o dispoziţie
penală. De exemplu, art.76,
lit.e, C.pen. referitor la
efectele circumstanţelor
atenuate; art.34 şi art.39
C.pen. cu privire la
sancţionarea concursului de
infracţiuni şi a recidivei;
art.109 alin 1, C.pen. (limitele
pedepsei se reduc la jumătate
pentru minori); art.171 privitor
la pedeapsa pentru
infracţiunea contra
reprezentantului unui stat
străin; iar în art.18,
2
dispune alături de pedeapsa
principală a închisorii;
accesorie, fiindcă decurge din
condamnarea definitivă la
pedeapsa închisorii sau a
detenţiunii
pe viaţă.
Cu ajutorul lor se
urmăreşte realizarea
scopurilor pedepsei, în funcţie
de necesităţile concrete.
2. Felurile pedepselor
sunt indicate prin denumirea
lor,
care reflectă natura fiecăreia circumstanţe atenuante ori
dintre ele. Intre limitele agravante, în caz de concurs
generale de infracţiuni etc.
(minimă şi maximă) ale Limitele sunt
acestora sunt stabilite limite prevăzute cifric „de la... la".
minime şi între limitele speciale ale
maxime speciale legale pentru pedepsei, instanţa stabileşte
fiecare infracţiune în funcţie şi aplică o pedeapsă precisă,
de concretă, ţinând seama de
gradul de pericol generic, care dispoziţiile art.72, C.pen. şi
diferă de la o infracţiune la
alta.
De exemplu, diferă la
infracţiunea de furt faţă de
aceea de
insultă.
Maximul special al
pedepsei închisorii este mai
redus (25 de ani), decât
maximul general (30 de ani),
iar al amenzii este de
30.000.000 lei faţă de
50.000.000 lei. în schimb,
minimul lor special este
totdeauna mai ridicat decât cel
general (o lună şi respectiv
150.000 lei în raport cu 15 zile
şi 100.000 lei) pentru a se
putea reduce pedeapsa sub
minimul ei special, sau pentru
a depăşi maximul special în
cazurile admise de lege. De
exemplu, când există anumite
art.27, C. pen. sau alte cauze
modificatoare, precum şi de
limitele generale ale pedepsei
respective, fiindcă, aşa cum s-a
arătat mai sus, între
infracţiunile de acelaşi fel
există un grad de pericol
concret diferit. De exemplu, o
anumită infracţiune de furt
prezintă un pericol mai mare
decât altă infracţiune de furt.
în legislaţia noastră
penală se cunosc doar trei
pedepse absolut determinate:
detenţiunea pe viaţă, când este
prevăzută singură, nu alternativ
cu închisoarea pe timp
mărginit, degradarea militară,
care nici nu ar putea fi altfel
ţinând seama de conţinutul ei,
precum şi 25 de ani, maximul
pedepsei închisorii care a
înlocuit detenţiunea pe viaţă
(art.14 alin.2 C.pen.) şi în
cazul art.55 C.pen.
Ierarhia pedepselor
principale este dată de ordinea
descrescândă a gravităţii lor,
prevăzută în Codul penal, cu
excepţia celor complementare
care nu sunt ierarhizate.
Pedepsele principale
sunt: detenţiunea pe viaţă,
închisoarea de la 15 zile la 30
de ani şi amenda de la 100.000
la 50.000.000 lei.
Pedepsele
complementare sunt:
interzicerea unor drepturi de la
unu la 10 ani şi degradarea
militară.
Pedeapsa accesorie
constă în interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art.64,
C.pen., în cazul condamnării
la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau a închisorii. Când
însă s-a dispus executarea
pedepsei închisorii la locul de
muncă, în stare de libertate,
interzicerea drepturilor
părinteşti şi dreptul de a fi
tutore (art.64 lit.d şi e, C.pen.)
este lăsată la aprecierea
instanţei (art.71 alin.4,
C.pen.).
Prin Legea nr.7/1990
s-a ratificat cel de-al doilea
Protocol facultativ la Pactul
internaţional relativ la
drepturile civile şi politice,
vizând abolirea pedepsei cu
moartea, adoptat
2
prin Rezoluţia Adunării
Generale O.N.U. la cea de-a
44-a sesiune a acesteia în
1989 .
In prezent doar unele
ţări au abolit total pedeapsa cu
moartea. în celelalte se
continuă să se spânzure,
decapiteze, electrocuteze,
împuşte, lapideze. După
ultimul raport al lui Amnesty
International din 22 martie
1992, în 44 de state era abolită
pedeapsa cu moartea pentru
toate crimele, în 16 sunt
numai pentru crimele de drept
comun; 21 de ţări au abolit-o
în practică (în Spania s-a
menţinut pedeapsa cu moartea
pentru crimele de înaltă
trădare militară).
Spânzurarea este
practicată în 59 de ţări;
moartea prin injecţie este
practicată în Statele Unite;
scaunul electric este folosit în
27 de state din SUA, Sierra
Leone şi Filipine; împuşcarea
prin pluton de execuţie este
folosită în 43 de ţări, în
Taiwan se foloseşte
împuşcarea în cap; lapidarea
(uciderea cu pietre) este
folosită în Arabia Saudită
pentru femeile adultere; în
Iran pentru opozanţii politici;
decapitarea se face prin
ghilotină în Belgia dar nu s-a
mai folosit din 1850 şi în
Coasta de Fildeş; prin sabie în
Arabia Saudită, în Qatar, în
Yemen şi Emiratele Arabe
Unite, prin gazare în unele
state din SUA .
§ 3. Pedepsele principale
Orice infracţiune se
sancţionează cu o pedeapsă
principală, care poate fi
aplicată singură - detenţiunea
pe viaţă, închisoarea de la 15
zile până la 30 de ani sau
amenda - (art.53, alin.l,
punctul 1, C.pen.). Pentru
unele infracţiuni pot fi
prevăzute două pedepse
principale alternative
(detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea pe timp mărginit,
ori închisoarea sau
amendă). De exemplu, alternativă a
trădarea (art.155, C.pen.), închisorii. De asemenea,
omorul deosebit de grav atunci când se aplică în mod
(art.176, C.pen.), distrugerea obligatoriu legea penală mai
(art.217, alin.l,
favorabilă (art.14, alin.2 şi 3,
C.pen.) etc.
C.pen.). Ea poate fi înlocuită
In Codul penal, amenda
şi cu ocazia stabilirii pedepsei
este prevăzută numai ca
pedeapsă alternativă cu de
închisoarea. închisoarea este către instanţă în condiţiile
prevăzută alternativ cu art.76 alin.l, lit.e, C.pen.
pedeapsa detenţiunii pe viaţa (circumstanţe atenuante).
când ea este între 15 j
şi 25 de ani. Comutarea are loc în
Pedepsele principale caz de graţiere, ca act de
pot, uneori, să fie
clemenţă
înlocuite sau
$ffii partea Preşedintelui şi a
comutate.
Parlamentului.
înlocuirea are loc în
J
cazul unor pedepse alternative
sau
A. Detenţiunea pe
altor împrejurări şi ea
viaţă
presupune situaţii de agravare
''
sau Ju:
Detenţiunea pe viaţă este
atenuare ori aplicarea unei prima în scara pedepselor şi
pedepse în locul alteia după ce constă, aşa cum reiese chiar
hotărârea de condamnare a din denumirea ei, în
rămas definitivă (art.631, suprimarea libertăţii persoanei
C.pen.). De pe toată durata vieţii (art.54 -
exemplu, se înlocuieşte 552 C.pen.).
pedeapsa amenzii cu cea Detenţiunea pe viaţă
(închisoarea) a fost introdusă
în Codul penal ca pedeapsă
principală în urma abolirii
pedepsei cu moartea9. Ca atare,
moartea, fie singură fie
alternativ cu închisoarea de la
15 la 25 de ani, sunt pedepsite
cu acea a detenţiunii pe viaţă.
Această pedeapsă nu se
aplică aceluia care la
pronunţarea hotărârii de
condamnare a împlinit vârsta
de 60 de ani. In acest caz, în
locul ei se aplică pedeapsa
închisorii pe timp de 25 de ani
(pedeapsă fixă) şi pedeapsa
complementară a interzicerii
unor drepturi pe durata maximă
de 10 ani (art.55, C.pen.).
B. închisoarea10
Pedeapsa închisorii este
a doua ca gravitate în scara
pedepselor şi ea constă fie în
privarea de libertate a şi supunerea la un regim de
condamnatului, care este scos
de regulă, din mediul în care
trăieşte şi depus într-un loc
prevăzut anume de lege
(penitenciar), fie în executarea
ei în stare de libertate la locul
de muncă. în prima situaţie,
toate infracţiunile care au fost
sancţionate cu
2
condamnatul este izolat, în
mod relativ, de familie şi de
ceilalţi membrii ai societăţii pe
un termen stabilit prin
hotărârea definitivă de
condamnare, care niciodată nu
poate depăşi limita maximă
generală de 30 de ani. In a
doua situaţie pedeapsa
închisorii se poate executa şi în
stare de libertate la locul de
muncă ori chiar să aibă loc
suspendarea condiţionată a
executării ei, pură şi simplă sau
sub supraveghere.
închisoarea ca mijloc
de coerciţie (privarea de
libertate -care atrage şi izolarea
relativă de ceilalţi membri ai
societăţii, de familie, precum
viaţă sever - sau alte restricţii)
urmăreşte reeducarea
infractorului.
în legislaţia din ţara
noastră, închisoarea mai este
prevăzută şi în Legea nr.6l,
art.3, alin.l, lit.b, c, art.4, 5 din
1990, pentru sancţionarea
faptelor de încălcare a unor
norme de convieţuire socială,
a ordinii şi liniştii publice 11;
Decretul
nr.329/1966 privind
sancţionarea unor contravenţii
la regulile de călătorie cu
trenul12, acestea prevăd, de
asemenea, şi amenda.
închisoarea din aceste legi este
şi rămâne o sancţiune cu
caracter administrativ, căreia
nu i se aplică mijloacele de
individualizare a pedepselor
nici legală, nici judiciară
arătate în legislaţia penală13 şi
nu atrage consecinţele aplicării
pedepselor (recidivă etc). De
aceea şi denumirea ei este
„închisoare contravenţională"
pentru a o distinge de cea
penală.
<■; C. Amenda (art.63-631,
C.pen.)
Amenda este o
pedeapsă princip 1 care constă
în suma de bani pe care
condamnatul trebuie -i o
plătească statului (art.63
C.pen.). Ca urmare se
diminuează silit patrimoniul
acestuia.
în Codul penal român
ea este întotdeauna alternativă
cu pedeapsa închisorii, urmând
ca instanţa să aprecieze când se
va aplica una şi când alta,
orientându-se după criteriile
din art.72, alin.2 şi art.27,
C.pen. Atunci când legea
penală prevede, amenda se
aplică şi singură. De exemplu,
art.43, Legea nr. 11/74
apomiculturii.
Amenda ocupa ultimul
loc în scara pedepselor
principale, fiind cea mai blândă
(art.53, alin.l, punctul 1, lit.b,
C.pen.).
1. Particularităţile
materiale; este egală pentru
toţi numai în mod relativ,
datorită stării materiale
diferite a celor condamnaţi,
chiar dacă cu ocazia
individualizării ei se poate
avea în vedere această stare.
Desigur va trebui să se ţină
seama cu multă grijă de acest
criteriu, deoarece gravitatea
infracţiunii concrete nu
depinde de situaţia materială a
condamnatului - nefiind
enumerată în art.72, C.pen. -
cu atât mai mult cu cât ar
însemna că cel care are o
amenzii Acestea sunt pozitive
deoarece se poate individualiza
bine; în cazul unor erori
judiciare poate fi reparată fără
dificultate; se suportă mai uşor,
condamnatul nefiind izolat de
familie şi de societate şi, de
asemenea, nu este supus altor
restricţii ca în cazul închisorii.
Amenda are şi neajunsuri,
comune oricărei pedepse:
loveşte indirect şi familia
condamnatului, care va suferi
unele privaţiuni
2
calificare mai înaltă sau
munceşte mai mult şi mai
bine decât altul să fie
sancţionat mai sever pentru
o infracţiune având aceeaşi
gravitate concretă, ceea ce
nu ar fi echitabil şi nici în
spiritul legii.
Prin particularităţile
sale amenda se deosebeşte
de alte sancţiuni sau măsuri
cu caracter pecuniar fie că
sunt penale, fie extrapenale
cum ar fi:
- confiscarea
specială, care este o
măsură de siguranţă;
- despăgubirile condiţiile art.91, C.pen.;
civile, prin care se urmăreşte
repararea daunelor civile, cu 234
toate că ele se pot datora
săvârşirii unei infracţiuni;
- cheltuielile
judiciare, care sunt
ocazionate de activitatea
organelor judiciare şi a
părţilor în timpul desfăşurării
procesului, pentru efectuarea
actelor de procedură,
administrarea probelor,
conservarea mijloacelor
materiale de probă, retribuirea
apărătorului, precum şi orice
alte cheltuieli14;
- amenda judiciară,
ca sancţiune procedurală,
care se aplică de către
organele judiciare pentru
neîndeplinirea sau
necomunicarea unor acte
procesuale sau procedurale15
etc. (art.198, C.pr.pen.);
- amenda
administrativă, care este o
sancţiune
extrapenală prevăzută pentru
comiterea unor contravenţii1 ,
ori
în caz de înlocuire a
răspunderii penale de către
instanţă, în
 - amenda aplicată de
către procuror sau
instanţă în
cazul faptelor prevăzute de
art.181, C.pen.
2. Conţinutul şi limitele
amenzii. Aşa cum s-a arătat mai
sus, pedeapsa amenzii constă în
suma de bani pe care
condamnatul trebuie să o
plătească statului. Ca şi
pedeapsa închisorii, limitele ei
sunt prevăzute în mod relativ
(între un minim şi maxim
special), urmând să fie stabilită
în concret de către instanţa de
judecată, conform criteriilor
art.72 şi 27 C.pen..
Limitele generale ale
amenzii sunt între 100.000 şi
50.000.000 de lei care nu pot fi
depăşite niciodată. Pentru
minori acestea se reduc la
jumătate (art.109, alin.l,
C.pen.).
în alin.2 şi 3, art.63,
C.pen. sunt stabilite limitele ei
când sunt prevăzute în norma
de incriminare. Dacă legea nu le
arată, iar infracţiunea se
sancţionează numai cu amenda,
limitele speciale sunt de la
150.000 la 10.000.000 lei
(alin.2, art.63, C.pen.), însă
sunt prevăzute în partea
generală a Codului penal. La
fel se poate prevedea şi în
legile speciale, de exemplu,
art.43, Legea nr.l 1/1974 a
pomiculturii prevede numai
pedeapsa amenzii pentru
infracţiunea de tăiere şi
valorificare a nucului17.
Atunci când legea
prevede pedeapsa amenzii
alternativ cu aceea a închisorii
de cel mult un an, tară a-i arăta
limitele, acestea sunt de la
250.000 la 15.000.000 lei, iar
când pedeapsa închisorii este
mai mare de un an, limitele ei
sunt de la 350.000 la
30.000.000 (art.63, alin.3,
C.pen.).
Având în vedere aceste
dispoziţii, instanţa a dat o
soluţie nelegală când a aplicat
amenda de 700 lei cu toate că
minimul era, la data
18
respectivă, de 2.000 lei . De
asemenea şi atunci când s-a
aplicat 8.000 lei cu toate că
maximul special era atunci de
7.000 lei pentru infracţiunea
de calomnie19.
în Codul penal nu se
prevedea înainte de
modificare, pedeapsa amenzii
alternativ cu cea a închisorii
decât atunci când aceasta din
urmă nu depăşea 2 ani. în
prezent se arată că dacă este
mai mare de un an.
în raport de aceste
dispoziţii, instanţa a dat o
soluţie de asemenea nelegală,
cu toate că în art.180, alin.2,
C.pen. se prevedea pedeapsa
închisorii de la 3 luni la 2 ani
alternativ cu amenda, fiindcă
a aplicat o amendă de 2.000
lei, deci sub limita ei legală de
3.000 lei, care era atunci
prevăzută în art.65, alin.3,
C.pen.20
In legi speciale se pot
fixa şi alte limite ale amenzii.
De exemplu, în Legea nr.31
privind societăţile comerciale,
în art.207 se prevede
închisoare de la 1 la 5 ani sau
amenda de la 100.000 la
1.000.000 lei21, sau în cazul
infracţiunilor privitoare la
combaterea evaziunii fiscale,
se prevede în art.10, Legea
235
22
nr.87/1994 , amenda de la
1.000.000 la 10.000.000 lei.
Limita de 100.000 de
lei fiind egală cu minimul
general trebuie să fie egală cu
150.000 de lei, fiindcă în caz
de circumstanţe atenuante s-ar
ajunge sub această limită şi ar
fi sub cea minimă generală.
Or acest lucru nu este posibil.
La stabilirea amenzii
de către instanţă se ţine seama
de dispoziţiile generale din
art.72 şi 27, C.pen., fără a-1
pune pe infractor în situaţia
de a nu putea asigura
întreţinerea, creşterea,
învăţătura şi pregătirea
profesională a persoanelor
faţă de care acesta are
obligaţii legale (art.63, alin.5,
C.pen.).
3. înlocuirea pedepsei
amenzii. Când cel condamnat
se sustrage cu rea-credinţă
(intenţionat) de la executarea
amenzii, aceasta se poate
înlocui (este facultativă) cu
închisoarea în limitele
prevăzute pentru infracţiunea
comisă, ţinând seama de
partea din amendă achitată de
condamnat (art.631, C.pen.).
Această înlocuire are un
caracter excepţional, fiind
posibilă numai la infracţiunile
sancţionate cu închisoarea
alternativ cu amenda şi dacă a
fost aplicată aceasta din unnă.
Deci, amenda sa nu fi rezultat
şi aplicat ca urmare a reţinerii
circumstanţelor atenuante
(art.76, lit.e, C.pen.).
Când pedeapsa legală
este închisoarea - ca pedeapsă
alternativă cu amenda -, şi s-a
aplicat amenda, iar la
stabilirea ei s-a ţinut seama de
circumstanţe atenuante
(art.76, lit.e, C.pen), efectul
acestora nu va fi înlăturat ca
urmare a înlocuirii amenzii cu
închisoarea. Ca atare
pedeapsa amenzii se va
înlocui cu aceea a închisorii
sub minimul special al
acesteia până la minimul ei
general23.
Când închisoarea este
pedeapsă unică şi s-a aplicat
amenda ca urmare a reţinerii
circumstanţelor atenuante
(art.76, lit.e, C.pen.), avem,
de fapt, pedepse alternative
care rezultă nu din textul
incriminator, ci ca urmare a
reţinerii circumstanţelor
atenuante (amenda care nu
poate fi sub 100.00 lei, fiind
minimul general).
Dacă instanţa face
aplicarea art.76, lit.e, teza a Ii-
a C.pen. (minimul închisorii
fiind sub 3 luni, trebuie să
aplice amenda care nu poate fi
sub 200.000 lei), această
amendă nu poate fi înlocuită
cu închisoarea în baza
articolului 631, C.pen. fiindcă
nu poate fi înlăturat efectul
circumstanţelor atenuante.
Situaţia este analogă cu aceea
când pedeapsa este unică, şi
anume amenda, însă aici ea nu
rezultă din textul de lege, ci ca
urmare a aplicării
circumstanţelor atenuante.
în cazul în care
inculpatul a depus o cauţiune,
dacă se pronunţă pedeapsa
amenzii sau pedeapsa
închisorii cu suspendarea
condiţionată a executării,
simplă sau sub supraveghere,
ori cu executarea la locul de
muncă, cauţiunea îi

2
5
va i restituită (art.160 , lit.d, In realitate există o
C.pr.pen.). De asemenea şi diferenţă, deoarece când
când se dispune condamnarea instanţa s-a oprit la închisoare
la pedeapsa închisorii dar s-a ajuns la amendă ca
5
(art.160 , lit.e, C.pr.pen.).
urmare a aplicării
S-ar putea susţine că şi
circumstanţelor atenuante,
în cazul în care amenda a
suntem în prezenţa unei noi
rezultat ca urmare a aplicării
specii de pedeapsă şi dacă ea
circumstanţelor atenuante în
s-ar înlocui cu închisoarea din
baza dispoziţiilor art.76, lit.e,
care a rezultat, s-ar anula
dacă condamnatul se sustrage
efectul circumstanţelor
cu rea-credinţă să i se aplice
atenuante ceea ce nu permite
pedeapsa închisorii care s-a
legea.
schimbat în amendă.
Când s-a reţinut
amenda deşi se aplică
circumstanţe atenuante, specia
de pedeapsă nu se schimbă ci
rămâne aceeaşi, în cazul în
care este înlocuită cu
închisoarea, efectul
circumstanţelor atenuante nu
este înlăturat, deoarece după
ce amenda a fost înlocuită,
circumstanţele atenuante vor fi
luate în considerare la
proporţionalizarea închisorii.
în urma reţinerii lor nu este
exclus să se ajungă tot Ia
amendă. Dacă însă s-ar
sustrage cu rea-credinţă şi de
la plata acesteia, ea nu ar mai
putea fi înlocuită cu
închisoarea, cel puţin atunci
când instanţa a ajuns să aplice
obligatoriu amenda (art.76,
lit.e, teza II, C.pen.). Situaţia
ar putea fi privită, eventual,
astfel, atunci când instanţa i-a
aplicat amenda cu toate că
putea să-i aplice închisoarea
(art.76, lit.e, teza I, C.pen.).
§ 4. Pedepsele complementare
Pedepsele
complementare sunt sancţiuni
care se aplică de către instanţă
alături de pedeapsa principală
a închisorii, pe care o
completează, ele neputând fi
de sine stătătoare.
Aplicarea, uneori,
numai a pedepsei principale a
închisorii ar fi insuficientă
pentru atingerea scopurilor
pedepsei, dacă infractorul ar şti
că după executarea unei
asemenea pedepse ar putea
exercita liber drepturile
cetăţeneşti ori civile. De aceea
se impune şi aplicarea unor
pedepse complementare
(alăturate) care întregesc pe
cea principală (art.64-67,
C.pen.).
în Codul penal,
aplicarea pedepselor
complementare este obligatorie
când prevede legea (art.155,
C.pen., trădare; art.160,
C.pen., atentatul care pune în
pericol siguranţa statului etc).
Aplicarea pedepsei
complementare, când nu este
obligatorie, trebuie motivată
de către instanţă.
Pedeapsa
complementară, dacă este
aplicată, se execută cumulativ
cu cea principală, fără a putea
fi înlăturată prin efectul
circumstanţelor atenuante.
Spre deosebire de
măsurile de siguranţă care pot
fi revocate (art.115, alin.2,
C.pen.), pedepsele
complementare nu pot fi
revocate o dată ce au fost
aplicate2*.
lege. Deci restrângerea nu
poate atinge existenţa
dreptului sau libertăţii.
Ea este o pedeapsă
determinată, stabilindu-se
precis care este dreptul
interzis, neputănduse
dispune interzicerea tuturor
acestor drepturi, aşa cum au
procedat unele instanţe . în
acelaşi timp are un conţinut
variabil în aplicarea concretă,
deoarece drepturile sunt
unităţi ce se pot interzice fie
una, fie mai multe din ele.
Condamnarea penală
A. Interzicerea unor
drepturi
^ Interzicerea unor drepturi
este o pedeapsă
complementară restrictivă care
constă în pierderea exerciţiului
dreptului şi nu în pierderea
capacităţii definitive de a
dobândi un asemenea drept
(art.64, C.pen.).
£> Astfel, în art.49 al
Constituţiei, se prevede că
exerciţiul Uflpr drepturi sau al
unor libertăţi poate fi restrâns
numai prin
2
poate avea şi unele consecinţe
cu caracter extrapenal, care
însă nu fac parte din
conţinutul pedepsei
complementare a interzicerii
unor drepturi. De pilda, cel
care a omorât sau a încercat să
—1 omoare pe cel succedat
ori a adus împotriva lui o
acuzaţie capitală, care a fost
declarată calomnioasă de
către instanţă, nu poate
succeda pe deplin (art.655,
C.civ.), este exclus de la
tutelă (art.117, C.fam.), cel
care a fost condamnat penal
 nu poate fi magistrat, avocat administrative, pentru
(art.50, alin.l, lit.c, Legea încălcarea drepturilor
nr.3/92 pentru organizarea fundamentale ale omului,
judecătorească) . De pentru alte infracţiuni
asemenea, cei condamnaţi nu intenţionate, dacă nu au fost
sunt chemaţi la îndeplinirea reabilitaţi.
serviciului militar în timpul în art.86s, alin.2,
executării pedepsei în C.pen. se prevede că i se
penitenciar (art,30, lit.c, interzice celui condamnat la
Legea nr. 14/1972 privind pedeapsa închisorii care se
organizarea apărării execută la locul de muncă,
naţionale) . numai dreptul de a fi ales.
Drepturile care pot Insă în art.34(2) din
forma conţinutul acestei Constituţie se prevede că „nu
pedepse complementare sunt au drept de vot debilii sau
enumerate limitativ în art.64, alienaţii mintal, puşi sub
C.pen. şi se referă la cele interdicţie şi nici persoanele
cetăţeneşti şi civile. Acestea condamnate prin hotărâre
sunt: judecătorească definitivă la
1. Dreptul de a alege
pierderea drepturilor
şi de a fi ales în autorităţile
electorale"). In acest fel
publice sau in funcţii
dispoziţiile art.86 alin.2
elective publice (deputat ori
C.pen. contravin art.71,
senator în Cameră, primar,
alin.3, C.pen. Aşadar,
consilier municipal etc). Vezi
persoanelor arestate
şi art.34 (2) şi 35 din
preventiv, condamnate în
Constituţie; art.5 alin.l, lit.b,
Legea nr.70 privind alegerile prima instanţă (nedefinitiv),
locale28 şi lit.c - cei sancţionate contravenţional şi
condamnaţi prin hotărâre celor internate într-un Centru
judecătorească definitivă de reeducare, dar care au
pentru abuzuri în funcţii împlinit vârsta de 18 ani, nu li
politice, juridice sau se interzice acest drept,
 2. Dreptul de a ocupa
o funcţie implicând
exerciţiul autorităţii de stat
(ministru, adjunct al acestuia,
secretar general, director
general în minister, prefect).
Dacă ar fi în funcţie în
momentul pronunţării
hotărârii definitive de
condamnare, va fi înlăturat.
Interzicerea acestui drept nu
se poate pronunţa decât pe
lângă interzicerea celor
prevăzute anterior, afară de
cazul când legea dispune
altfel (art.64, alin.2, C.pen.).
5. Dreptul de a ocupa
o funcţie sau de a exercita o
profesiune ca aceea de care
sa servit infractorul când a
săvârşit infracţiunea. Deci,
fapta comisă să fie în strânsă
legătură cu profesiunea.
Interdicţia se datorează
incorectitudinii, iar nu
incapacităţii, ca în cazul
măsurii de siguranţă (art.115,
C.pen.). De exemplu,
interzicerea dreptului de a fi
profesor sau învăţător în cazul
raportului sexual cu un minor;
de a mai fi conducător auto
fiindcă a săvârşit o

2
infracţiune privind circulaţia mod ilegal i-a interzis
pe drumurile publice etc. Ca inculpatei dreptul de a
atare, tentativa de omor exercita profesia de medic .
nefiind săvârşită în legătură 4. Drepturile
cu exercitarea vreunei părinteşti, când inculpatul are
profesii, în mod nelegal s-a copii minori, se poate
aplicat pedeapsa interzice exercitarea lor. De
complementară a interzicerii exemplu, în caz de rele
exercitării profesiei . De tratamente aplicate minorului
asemenea, deoarece luarea de (art.306, C.pen.), incest
mită a avut loc în calitate de (art.203, C.pen.),
coordonator al secţiei de proxenetism (art.329,
neuropsihiatrie - activitatea C.pen.).
administrativă - instanţa în 5. Dreptul de a fi
tutore sau curator. De gravitatea infracţiunii, a
exemplu, condamnatul a împrejurărilor cauzei şi
aplicat rele tratamente ţinând seama de persoana
persoanei căreia .îi este infractorului este necesară o
tutore sau curator (art.306, asemenea pedeapsă. Pentru a
C.pen.), sau a avut raport putea fi pronunţată
sexual, de orice natură, cu o
persoană în vârstă între 15-
18 ani (art. 198, alin.2,
C.pen.).
Având în vedere că nu
se poate dispune interzicerea
tuturor acestor drepturi, aşa
cum s-a arătat mai sus,
instanţa are obligaţia să
precizeze în hotărârea de
condamnare pe care le-a
interzis şi pe ce durată.
Durata este aceeaşi pentru
toate drepturile interzise
atunci când s-au aplicat pe
lângă o singură pedeapsă
principală pronunţată pentru
o singură infracţiune. Aşadar,
nu se pot stabili durate
diferite pentru drepturile
interzise31.
Aplicarea pedepsei
interzicerii unor drepturi este
facultativă şi obligatorie
(art.65, C.pen.). Este
facultativă când instanţa
constată că faţă de natura şi
trebuie ca pedeapsa
închisorii aplicată de instanţă
sa fie cel puţin de 2 ani,
maximul putând ajunge până
la 30 de ani. De asemenea,
pedeapsa interzicerii unor
drepturi să nu fie anume
prevăzută în norma
incriminatoare, fiindcă
atunci trebuie aplicată
obligatoriu.
Interzicerea unor
drepturi este obligatorie când
instanţa aplică pedeapsa
închisorii de cel puţin 2 ani
(art.65, alin.1-3, C.pen.) şi
legea prevede această
pedeapsă fie în partea
generală-(art.65, alin.2,
C.pen.), fie în partea specială
a Codului penal (de exemplu,
art.155, art. 156, alin.2,
C.pen. etc.) ori într-o lege
specială.
Având în vedere
aceste dispoziţii, instanţa a
dat o hotărâre nelegală
deoarece cu toate că a aplicat
pedeapsa închisorii mai mare
de 3 ani pentru infracţiunea
de luare de mită (art.254,
C.pen.) pentru care. se
prevede şi pedeapsa
complementară a interzicerii
unor drepturi (art.65, alin.2,
C.pen.), totuşi nu a aplicat-o
.
într-un alt caz
instanţa a aplicat pedeapsa
complementară a interzicerii
drepturilor de la lit.a şi b
art.64 C.pen. cu toate că
pedeapsa aplicată a fost sub
2 ani (1 an şi 8
luni)33.
Codul penal admite o
singură excepţie de la
această regulă a
obligativităţii şi anume,
atunci când există
circumstanţe atenuante
pedeapsa interzicerii unor
drepturi, prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită,
poate fi înlăturată. Este deci
facultativă (art.76, alin.
ultim, C.pen.).
Trebuie însă ca legea
să nu excludă aplicarea
acestei pedepse. De
exemplu, art. 109, alin.3,
C.pen. dispune că, pedepsele
complementare nu se aplică
minorului. Au fost şi cazuri
însă când s-au interzis

2
B. Degradarea iar facultativ t pentru
militară infracţiunile intenţionate,
Această pedeapsă când instanţa a stabilit <
complementară se aplică închisoare de cel puţin 5 ani
numai militarilor şi şi cel mult 10 ani. Aşadar,
rezerviştilor gradaţi. Ea când :. condamnarea este la
constă în pierderea gradului şi pedeapsa închisorii mai mare
a dreptului de a purta de 10 ani nu
uniformă (art. 67, C.pen.). Ea interesează că fapta a fost
are un conţinut determinat comisă cu intenţie sau din
fiindcă arată precis ce drepturi culpă.
pot forma obiectul ei, iar t Se pune întrebarea:
aceste drepturi sunt pierdute pedepsele complementare se
definitiv, deoarece nu se pot aplică
dobândi nici chiar după <• pe lângă care pedeapsă
reabilitare (art.133, alin.2, principală ? S-a susţinut că în
C.pen.). Militarul poate însă cazul
să capete grade în urma i k detenţiunii pe viaţă, se
activităţii depuse, luând-o de poate aplica pedeapsa
la început. complementară a
Degradarea se aplică i. interzicerii unor drepturi
obligatoriu când condamnatul (art.64 C.pen.) şi degradarea
are i calitatea de militar ori militară .
rezervist în momentul ; Se va aplica
pronunţării hotărârii34, pedeapsa complementară a
indiferent de grad, şi interzicerii unor
închisoarea stabilită de drepturi numai dacă va fi
instanţă v este mai mare de 10 liberat condiţionat din
ani sau detenţiunea pe viaţă, pedeapsa Î detenţiunii pe
viaţă şi după aceea va fi
considerată ca executată, în
caz contrar operează art.71
C.pen., pedeapsa accesorie. A
se vedea şi art.357 alin.3,
genoidul în timp de război şi
art.358 alin. final C.pen.,
tratamentele neomenoase în
timp de război, pentru care
legea prevede numai
pedeapsa detenţiunii pe viaţă
nu şi interzicerea unor
drepturi. Acestea sunt
prevăzute doar în cazul
formei simple care este
pedepsită cu detenţiunea pe
viaţă alternativ cu
închisoarea între 15 şi 25 de
ani. Ea se va aplica numai
dacă instanţa a ales
închisoarea.
u{
§ 5.
Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie
constituie a treia categorie
de pedepse şi constă în
interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art.
64, alin. 1, C. pen. (art. 71, C.
pen.). Ea decurge din
condamnarea la pedeapsa
principală a detenţiunii pe
viaţă sau a închisorii pe timp
mărginit prin efectul legii,
fiind necesară pentru
întregirea conţinutului
aflictiv şi moralizator al
acesteia. In art. 86 , alin.2
C.pen. se prevede că i se
interzice condamnatului
numai dreptul electoral de a
fi ales, deci nu şi de a alege.
Aceasta produce efecte din
momentul pronunţării
hotărârii definitive de
condamnare şi până la
executarea pedepsei, până la
graţierea totală sau a restului
ei, ori până la îndeplinirea
termenului de prescripţie a
executării acesteia, având rol
de constrângere şi reeducativ.
Pedeapsa accesorie
fiind incidenţă ope legis, ori
de câte ori pedeapsa
principală este detenţiunea pe
viaţă ori închisoarea, nu se
poate susţine că inculpatul
fiind cetăţean străin,
drept de vot persoanele
condamnate, prin hotărârea
judecătorească definitivă, la
pierderea exercitării
drepturilor electorale. Cu
toate acestea instanţa ilegal a
interzis numai drepturile de la
art.64, lit.a, b şi c, C.pen.36.
Pedeapsa accesorie
prevăzută în art.64, lit. a, b şi
c, C.pen. se aplică obligatoriu
şi când s-a dispus ca
pedeapsa să fie executată la
locul de muncă, cu excepţia
interzicerii drepturilor
prevederile art.71 C.pen. au
fost greşit aplicate. Ea
operează pentru orice
condamnat, indiferent că este
cetăţean român sau străin
fără domiciliu la noi în ţară.
Cu toate că se
interzic toate drepturile
prevăzute în art.64, alin.1,
C.pen., în hotărârea de
condamnare trebuie să se
facă menţiune despre ele
(art.357, alin.3, C.pr.pen.),
fiindcă art.34 alin.2 din
Constituţie şi Legea
electorală prevede că, nu au
2
părinteşti şi de a fi tutore şi
curator (lit.d şi e, art.64,
C.pen.). care se dispun, de la
caz la caz, dacă va aprecia
instanţa. Astfel, tocmai
datorită faptului că pedeapsa
închisorii se execută în stare
de libertate, condamnatul va
putea exercita aceste drepturi.
Şi în acest caz executarea
pedepsei accesorii va începe
odată cu rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare la
pedeapsa închisorii (alin.
final, art.71, C.pen.) şi nu
doar pe timpul executării
acestei pedepse, aşa cum s-a
susţinut37.
§ 7. Calculul pedepselor
In cazul comutării
sau înlocuirii pedepsei
detenţiunii pe viaţă cu
pedeapsa închisorii, perioada
detenţiei executată se
consideră ca parte executată
din pedeapsa închisorii
(art.55 , C.pen.).
De regulă pedeapsa
stabilită şi aplicată de către
instanţă se execută integral.
Ca atare trebuie să se
calculeze momentul începerii
şi al terminării executării
acesteia. Ziua în care începe
executarea pedepsei închisorii
(condamnatul a fost arestat
pentru a fi depus la locul de
detenţie) şi ziua în care
încetează (a fost pus în
libertate), se socotesc în
durata executării ca zile pline
(art.87, C.pen.). De exemplu,
deşi condamnatul a fost dus
la
locul detenţiei la orele 14 sau
a fost eliberat la ora 9, zilele
respective se vor socoti ca
fiind de 24 de ore.
Timpul în care
condamnatul se află bolnav în
spital intră în durata
executării deoarece el
continuă să fie privat de
libertate. Dacă şi—a provocat
intenţionat boala pentru a se
sustrage de la executarea
pedepsei, ori pentru a nu
munci, timpul spitalizării nu
se socoteşte în executarea
pedepsei, care se consideră
suspendată pe aceasta durată
şi va reîncepe după ieşirea din
spital. împrejurarea că şi—a
provocat boala intenţionat,
trebuie să fie constatată în
cursul executării pedepsei,
pentru a nu-1 încarcera pe
fostul condamnat după
eliberarea de la locul de
detenţie. în durata executării
pedepsei închisorii la locul
de muncă nu intră timpul în
care condamnatul lipseşte
(boală, învoire, absenţe
nemotivate) care nu au atras
revocarea acesteia, deoarece
prestarea muncii constituie
însăşi modul de executare a
pedepsei. Se pune însă
întrebarea, ce s~ar întâmpla
dacă boala ar dura până când
s-ar împlini termenul de
prescripţie a executării
pedepsei ori boala ar fi
incurabilă. Ar opera
prescripţia ă A se vedea şi
dispoziţiile art.87, alin.4,
C.pen. care se referă la
condamnat. Oare boala atrage
suspendarea condiţionată a
executării pedepsei pe această
durată ?
în cazul revocării
unitatea unde urmează să
presteze munca şi până la
data expirării pedepsei, din
care se scad zilele lucrătoare
în care a lipsit şi care se vor
adăuga la durata
calendaristică a pedepsei40,
împărtăşim acest punct de
vedere. Aşadar se iau în
calcul şi zilele de sâmbătă
care sunt libere, precum şi
toate sărbătorile legale.
Nu se deduce din
pedepsei executată la locul de
muncă, deoarece
condamnatul a lipsit în zilele
lucrătoare, unele instanţe au
considerat că urmează să se
aplice criteriul executării
efective, reale, prin muncă a
întregii durate a pedepsei fără
a beneficia de repaus
săptămânal sau de zilele de
sărbătoare39. Alte instanţe şi
unii autori consideră că
trebuie aplicat criteriul
calendaristic potrivit căruia
se are în vedere întreaga
perioadă calendaristică,
începând cu data prezentării
condamnatului la
2
durata pedepsei, care s~a
dispus să fie executată în
stare de detenţie, timpul în
intervalul căruia -pedeapsa
privativă de libertate fiind
amânată - condamnatul a
prestat muncă la o unitate
din proprie iniţiativă, fiindcă
ar însemna ca acesta să
poată dispune asupra
modului de executare a
pedepsei, contrar hotărârii
definitive de condamnare41.
Se deduce din
 pedeapsă perioada de timp
executată la locul de muncă
în cazul în care, ulterior, în
urma executării unei căi
extraordinare de atac, se
dispune ca pedeapsa sa fie
executată la un loc de
deţinere42.
pedeapsa care a înlocuit
detenţiunea pe viaţă. Astfel
în art.552, C.pen. se prevede
că în cazul acesta perioada
de detenţie

A. Computarea
(scăderea) reţinerii
şi arestării
preventive executată în
ţară
In art.88, C.pen. se
prevede că, din durata
pedepsei închisorii
pronunţate se scade timpul
reţinerii şi al arestării
preventive.
Se pune întrebarea
dacă acestea se scad în cazul
condamnării la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă ? în
procesul Bobu, Mănescu,
Postelnicu, Dincă s-a
procedat în acest fel.
Considerăm că procedeul a
fost pur formal. Numai când
aceasta ar fi comutată sau
înlocuită cu pedeapsa
închisorii pe timp mărginit,
s-ar putea pune problema
deducerii acestora din
executată se consideră ca
parte executată din
pedeapsa închisorii.
Prevederea expresă
din art.55 C.pen. se referă la
"partea executată din
pedeapsa închisorii".
Considerăm însă că dacă
înainte de condamnare la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă
a fost reţinut sau arestat
preventiv, va urma ca şi
această perioadă să fie
scăzută din pedeapsa
închisorii care a înlocuit
pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
conform art.88 C.pen.
Raţiunea acestor
dispoziţii constă în aceea că în
timpul ■ reţinerii sau al
arestării preventive,
condamnatul a fost privat de
libertate, uneori luni de zile
(art.88, C.pen., art.144,
art.149, art.155, art.357,
alin.2, lit.a, art.381, alin.l,
C.pr.pen.). Dacă nu s-ar
scădea acest timp, executarea
pedepsei stabilită de instanţă
ar spori cu durata reţinerii sau
a arestării preventive. Ca
atare, urmează să se execute
numai restul pedepsei rămasă
în urma scăderii.
La reducerea din
durata pedepsei nu se va ţine
seama de munca prestată în
timpul executării acesteia, la
locul de detenţie, şi cea din
timpul arestării preventive,
deoarece ea se ia în
considerare numai la
calcularea datei când poate fi
liberat condiţionat43.
Considerăm că
dispoziţiile prevăzute în
art.88, C.pen. operează
indiferent de modul de
executare a pedepsei
închisorii: la un loc de
detenţie, într-o închisoare
militară sau la ' locul de
muncă. Mai mult, dacă în
timpul executării acesteia din
urmă, condamnatul a fost
arestat preventiv pentru
comiterea : altei fapte penale,
iar ulterior este scos de sub
urmărire pentru ultima faptă,
timpul arestării preventive se
scade din durata ■ pedepsei în
a cărei executare se afla,
fiindcă dacă nu ar fi fost •
arestat, ar fi continuat s-o
execute .

Scăderea are loc şi
când condamnatul a fost
urmărit sau judecat în acelaşi
timp sau în mod separat,
pentru mai multe infracţiuni
concurente, chiar dacă a fost
scos de sub urmărire, s-a
încetat urmărirea sau a fost
achitat ori a încetat procesul
penal pentru fapta care a
determinat reţinerea sau
arestarea preventivă.
Oricum, condamnatul
urmează să execute numai
pedeapsa rezultată pentru
concurs, din care se va
scădea reţinerea şi deţinerea
preventivă.
Când una dintre
pedepsele stabilite pentru o
faptă aflată în concurs a fost
graţiată, timpul arestării
preventive pentru fapta
respectivă se scade din
pedeapsa aplicată ca urmare
a soluţionării cererii de
contopire45.
Dacă pedeapsa
aplicată a fost graţiată parţial
şi s-a executat complet ceea
ce a mai rămas, iar după
această executare sentinţa de
m
condamnare a fost casată ca
urmare a exercitării unui
recurs extraordinar (aşa cum
se numea atunci,) acum
recurs în anulare sau în
interesul legii, şi instanţa de
fond a majorat pedeapsa,
urmează ca din această
pedeapsă majorată să se
compute numai pedeapsa
executată efectiv, deoarece
prima hotărâre de
condamnare a fost
desfiinţată ca urmare a
recursului extraordinar. Prin
această desfiinţare, actul de
graţiere nu poate produce
efecte juridice cu privire la
condamnarea care s-a
constatat că este nelegală şi
netemeinicâ46.
Se va deduce durata
reţinerii şi arestării
preventive şi din pedeapsa
aplicată care, apoi, a fost
graţiată total, dar condiţionat
întrucât este posibilă
47
revocarea ei .
Deducerea reţinerii
şi arestării preventive are
loc şi când, anterior judecării
sesizării cu privire la
reducerea acestora, conform fost amnistiate48. De
art.449, C.pr.pen., unele asemenea, deducerea
dintre infracţiunile închisorii contravenţionale
concurente pentru care din pedeapsa închisorii are
condamnatul fusese reţinut loc cu condiţia ca ea să fie
sau arestat preventiv au executată. Astfel, într-o
speţă, inculpatul condamnat
pentru tâlhărie, fusese
condamnat anterior la o lună
închisoare contravenţională
pentru aceeaşi faptă49.
întrucât ulterior s-a
constatat că după acostarea
victimei a avut loc imediat
deposedarea acesteia de
unele bunuri prin violenţă,
prima instanţă
condamnându-1 pe inculpat
pentru tâlhărie, trebuia să
deducă durata închisorii
contravenţionale din aceea a
pedepsei închisorii50.
Dacă însă fapta
sancţionată contravenţional
nu se absoarbe în
infracţiunea pentru care a
fost sancţionat, închisoarea
contravenţională executată
până în momentul judecării
pentru infracţiune nu se
deduce din pedeapsa aplicată.
De exemplu, cu.ocazia unui
joc de noroc, inculpatul a
încercat să ucidă victima prin
aplicarea unei lovituri de cuţit
în partea stângă a pieptului.
Pentru joc de noroc i s-au
aplicat 4 luni de închisoare
contravenţională. Ulterior a
fost condamnat pentru
tentativă de omor. Inculpatul
a cerut, neîntemeiat, să i se
scadă cele patru luni de
închisoare contravenţională
din pedeapsa aplicată pentru
tentativa de omor51. Soluţia
rămâne însă valabilă şi în
condiţiile Legii nr.61/1991.
când inculpatul începuse
executarea sancţiunii
închisorii contravenţionale52.
S-a considerat că şi în
cazul infractorilor minori,
arestarea preventivă se
deduce din durata măsurii
educative a trimiterii într-o
şcoală de muncă şi
reeducare , cum era denumită
în Decr. nr.218/1977, în
prezent abrogat. Motivarea
instanţei noastre supreme a
constat în aceea că, măsura
deţinerii preventive luată faţa
De asemenea, într-un
alt caz, i s-a aplicat
inculpatului închisoarea
contravenţională pentru
tulburarea liniştii
locatarilor, a cărei executare
a început la 9 decembrie
1992, iar la 6 ianuarie 1993 a
fost arestat preventiv pentru
o infracţiune de
furt.
Prima instanţă
aplicând pedeapsa pentru
infracţiunea de furt, în mod
greşit a dispus deducerea
prevenţiei de la 9.12.1992,
2
de minor „are caracter de
măsură educativă". Or,
aceasta nu este exact, fiindcă
prin lege ea este considerată
o măsură preventivă cu
caracter procesual penal
(art.143 şi art.146, C.pr.pen.),
care nu se poate schimba în
funcţie de vârsta persoanei
faţă de care se ia. Este cu
totul altceva că şi în acest
timp are loc procesul de
reeducare atât pentru minori,
cât şi pentru majori.
Ce se va întâmpla
însă în situaţia în care s-a preventive nu se scade din
pronunţat pedeapsa închisorii durata termenului de
a cărei executare a fost încercare,
suspendată condiţionat în
oricare din formele sale ?54 în
acest caz, de fapt, nu suntem
în situaţia unei executări a
pedepsei închisorii, ci a
suspendării ei pe o anumită
durată de timp, egală cu
aceea a pedepsei închisorii
aplicate, la care se adaugă un
interval de 2 ani (art.83,
alin.l, C.pen.), sau între 2 şi 5
ani (art.862 , C.pen.). Aşadar,
minimul poate fi de 2 ani şi
15 zile şi maximul de 5 ani,
iar în situaţia intervenirii
unei graţieri totale, durata
termenului de încercare va fi
de 2 ani sau atât cât s-a
stabilit de către instanţă între
2 şi 5 ani.
în literatura penală nu
se face nici o referire cu
privire la computarea
reţinerii şi arestării
preventive din durata
termenului de încercare. în
practică, fostul Tribunal
Suprem a decis, printr-o
hotărâre de speţă, că timpul
reţinerii şi arestării
deoarece art.82, C.pen.
foloseşte expresia „pedeapsa
aplicată",' pe când art.88 se
referă la „pedeapsa închisorii
pronunţate"55.
Soluţia o considerăm
ca fiind susceptibilă de
serioase
obiecţii din următoarele
considerente:
i executare nu ar fi suficient
- Dispoziţiile art.88,
C.pen. privitoare la
computarea reţinerii şi
arestării preventive, ţinând
seama de modul de redactare
şi sediul lor, au caracter
general şi obligatoriu pentru
toate situaţiile prevăzute;
- Deşi în art.82,
alin.l, C.pen. se dispune că
termenul de încercare este
format din pedeapsa aplicată
plus doi ani sau art.86 ,
C.pen. între 2 şi 5 ani, iar
art.88, C.pen., că timpul
reţinerii şi al arestării
preventive se scade din
durata pedepsei închisorii
pronunţate, între cele două
expresii nu exista nici o
diferenţă, fiindcă se pronunţă
de către instanţă pedeapsa
care s-a aplicat şi care trebuie
să fie cuprinsă în hotărârea de
condamnare (art.310 şi 357,
C.pr.pen.);
- Nu este firesc ca
atunci când pedeapsa
închisorii se execută la un loc
de deţinere, fiindcă instanţa a
apreciat că alt mod de
pentru reeducarea
infractorului, să se compute
reţinerea şi arestarea, iar în
situaţia suspendării
condiţionate a executării
pedepsei, în una din cele
două forme, să nu se deducă;
- Efectele suspendării
executării pedepsei depind de
îndeplinirea anumitor condiţii
şi de respectarea unor măsuri
de supraveghere de către
condamnat pe durata
termenului de încercare pe
care, dacă le va respecta,
pedeapsa va fi considerată ca
executată. Având însă în
vedere că dacă timpul
reţinerii sau al arestării nu s-a
scăzut, înseamnă că „de fapt"
pedeapsa nu a fost suspendată
în întregime, ci numai parţial.
De asemenea termenul de
încercare nu ar mai fi format
doi ani, sau între 2 şi 5 ani,
aşa cum prevede legea, ci din
durata pedepsei plus doi ani
sau între 2 şi 5 ani la care se
adaugă durata reţinerii sau
arestării preventive care, aşa
cum s-a arătat mai sus, poate
fi de luni de zile. în acest caz
s-ar încălca dispoziţiile legale
din art.81, alin.l, lit.a, C.pen.
şi art.861, alin.l, Iit.a, C.pen.
care prevăd ca pedeapsa
aplicată să fie de cel mult 3
ani, respectiv 4 ani şi cele din
art.82, alin.l, C.pen. şi art.86",
C.pen. care stabilesc că
termenul de încercare se
compune din cuantumul
pedepsei închisorii aplicate,
la care se adaugă un interval
de timp de doi ani, sau între 2
şi 5 ani;
- Codul penal prevede
însă şi revocarea suspendării
condiţionate a executării
pedepsei în cazul săvârşirii
unei infracţiuni intenţionate
în timpul termenului de
din durata pedepsei aplicate
plus
2
încercare. Consecinţa
revocării constă în aceea că
instanţa va dispune executarea
în întregime a pedepsei
suspendată şi, de asemenea,
tot în întregime, pedeapsa
aplicată pentru noua
infracţiune. Operează în acest
caz cumulul aritmetic, iar nu
cumulul juridic (contopire).
Or, din moment ce reţinerea
sau arestarea preventivă nu a
fost computată, condamnatul
ar „executa", în realitate, o
pedeapsă care depăşeşte
cumulul aritmetic, ceea ce nu
este posibil în nici o
împrejurare (art.34, alin.3,
art.39, alin.l, art.269, alin.3 şi
art.2, C.pen. (legalitatea
pedepsei)).
Aşa după cum s-a
arătat mai sus, în cazul
graţierii totale condiţionate s-a
admis că urmează să se scadă
durata reţinerii sau arestării
preventive, tocmai datorită
posibilităţii revocării ei56.
 Chestiunea s-a considerat că urmează să
computării reţinerii sau se deducă timpul cât a fost
arestării preventive se pune şi arestat preventiv57. Aceasta,
în cazul aplicării măsurii deoarece dacă nu s-ar admite
educative a libertăţii soluţia, minorul respectiv ar
supravegheate, având în executa nu numai această
vedere că această sancţiune măsură, ci şi privarea de
se dispune pe un termen fix, libertate pe durata arestării
un an? înainte de abrogarea preventive. Or, în acest caz i-
Decr.nr.218/1977 ar crea minoruluio situaţie
mai grea decât minorilor
sancţionaţi cu măsura
educativă a internării într-un
centru de reeducare, care au
comis fapte mai grave, sau
chiar în raport cu majorii.
Aceasta ar contraveni
dispoziţiilor din art.88,
C.pen. şi ideii că minorii sunt
supuşi unui tratament penal
mai puţin sever
decât majorii.
S-ar putea obiecta că
art.88, C.pen. se referă
expres doar
la pedeapsa închisorii şi a
amenzii, nu şi la măsurile
educative.
Or, aşa cum s-a arătat mai
sus, s-a admis că această
computare
operează şi în cazul măsurii
 educative a trimiterii într~o
şcoală
. specială de muncă şi'
reeducare, cum era denumită
în Decr.
, nr.218/1977, cu toate că nu
este prevăzută expres în
dispoziţiile
i art.88 C.pen58.
în ce ne priveşte,
având în vedere că minorul
este privat de libertate,
măsura reţinerii şi arestării
în acest caz ar trebui
reglementată expres de către
legea penală. Astfel, în
u B. Computarea
privaţiunii de libertate
executată în
afara tării
In situaţiile aplicării
legii penale române în baza
principiilor personalităţii,
realităţii şi al universalităţii,
dacă infractorii au fost
reţinuţi, arestaţi ori au fost
condamnaţi şi au executat
pedeapsa în întregime sau în
parte în străinătate, aceasta se
art.88 C.pen., să se prevadă
că "timpul reţinerii şi al
arestării preventive se scade
din durata pedepsei închisorii
pronunţate şi din durata
măsurii educative a libertăţii
supravegheată şi a internării
într-un centru de reeducare".
Aceasta deoarece şi
în intervalul reţinerii şi, cu
atât mai mult al arestării,
minorul este supus unui
proces de reeducare. Până
atunci suntem de părere că
nu se poate deduce din nici
o măsură educativă.
2
scade din pedeapsa aplicată
de către instanţele noastre
pentru aceeaşi infracţiune
(art.89, C.pen.). Scăderea
presupune recunoaşterea
prealabilă a actelor prin care
s-a decis reţinerea ori
arestarea preventivă sau a
hotărârii judecătoreşti străine,
potrivit dispoziţiilor legale.
Recunoaşterea are loc pe cale
incidentală de către procuror
în faza de urmărire sau de
către instanţă care dificultate)59; au rele apucături
soluţionează cauza (art.519, sau chiar în lipsa acestora,
alin.2, C.pr.pen.). sunt în pericol să le capete
t
din cauza părinţilor brutali,
care dau pilde
S
ecţiunea a Ii-a
1

RĂSPUNDEREA
PENALĂ A
MINORILOR

§ 1. Generalităţi

Şi în ţara noastră se
manifestă grijă faţă de minori.
Statul român se ocupă nu
numai de minorii care
săvârşesc fapte prevăzute de
legea penală, ci şi de toate
aspectele legate de aceştia.
De exemplu, când sunt în
pericol de a săvârşi asemenea
fapte sau a căror dezvoltare
normală fizică şi morală ar fi
în pericol fie din cauza
relelor porniri, fie din cauza
mediului în care trăiesc:
material, moral, maltrataţi,
părăsesc şcoala, serviciul
(O.U. nr.26/1997 privind
protecţia copilului aflat în
rele sau îndeamnă copii lor
minori să comită fapte
prevăzute de legea penală,
ori minori care suferă de
anumite infirmităţi, nu sunt
îngrijiţi şi călăuziţi datorită
nepăsării, incapacităţii sau
relei voinţe a părinţilor ori a
tutorelui.
Toţi aceşti minori,
abandonaţi moralmente şi din
această cauză în pericol vădit
pentru ei şi societate, au
dreptul la protecţia din timp a
societăţii60.
La sfârşitul lunii
septembrie şi începutul lui
octombrie 1990 a avut loc, la
sediul O.N.U., Conferinţa
Internaţională la nivel înalt
consacrată copiilor
(UNICEF), în număr de cea.
3 miliarde, la care au
participat, pentru prima dată,
şefii de stat şi guvern din cea.
80 de ţări printre care şi
România, prin preşedintele
ţării. Statul nostru a adoptat
Legea pentru ratificarea
Convenţiei cu privire la
drepturile copilului61.
mfracţionalitatea sau
criminalitatea minorilor,.cu
toate că este parte
componentă a
infracţionalităţii în general,
prezintă anumite
particularităţi determinate de
o mulţime de caracteristici
biologice, psihologice şi
sociale ale acestora 2, pe care
le-a avut în vedere legiuitorul
când a reglementat
răspunderea lor penală; In
acest sens sunt prevăzute
anumite forme de prevenire
şi implicit de combatere a
faptelor infracţionale în
rândul
minorilor.
Minoritatea, potrivit
legii penale ca şi a celei
civile, se consideră că
durează până la împlinirea
vârstei de 18 ani, chiar şi
atunci când femeia se
căsătoreşte înainte de această
vârstă (15 ani potrivit art.4,
alin.2, C.fam, ori 16 ani
conform art.4, alin.l, C.fam.)
şi are statutul de persoană
majoră (art.8, Decr.
63
nr.31/1954 ). Vârsta
majoratului începe din
momentul în care expiră
ultima zi a celor 18 ani s-a născut la 10 iunie 1982,
trecuţi de la naşterea unei vârsta
persoane. Dacă, de exemplu,

2
de 18 ani s-a împlinit la 9 acestuia
iunie orele 24. Deci, în 10 (art.3, alin.l). în acest sens vor
iunie 2000 fi luate toate măsurile
64
a devenit major . S-a susţinut legislative
însă, considerăm neîntemeiat, j
că >
vârsta majoratului este
împlinită după expirarea (
zilei a
r corespunzătoare aceleia în r
care o persoană s-a născut65, în t
s exemplul nostru, la 11 iunie. .
Şi în prevederile Convenţiei cu 3
vt privire la drepturile copilului, ,
prin „copil" se înţelege orice
■■ persoană sub 18 ani, cu a
excepţia cazurilor când, în l
baza legii i
n aplicabile copilului a fiecărui n
stat, majoratul este stabilit sub .
r această vârsta (art.l.). Se 2
prevede că în toate deciziile )
care îl .
r privesc pe copil, inclusiv de Legea penală face
către tribunale, trebuie să fie distincţie între minorii care
luate nu răspund penal şi cei care
r în considerarea cu prioritate răspund, aşa cum s-a arătat
interesele superioare ale cu ocazia analizei
 subiectului activ al ca la majori. De aceea, pentru
infracţiunii. ei se aplică reguli speciale ..
Faptele săvârşite de minori privind gradul şi limitele
sunt considerate că prezintă răspunderii penale. Grija
, un grad de pericol social legiuitorului i este, în primul
legal mai redus decât atunci rând, să-i reeduce şi numai în
când sunt ultimă instanţă , să-i
comise de majori, din care sancţioneze.
cauză starea de minoritate
constituie
o cauză de diferenţiere a
răspunderii penale şi deci a
regimului sancţionator. Ca
atare, accentul se pune pe
prevenţie,
.j.,
atât
anted
elictu
ală,
cât şi
postd
elictu
ală.
Minorii pot fi mai
uşor determinaţi să comită
fapte ,, penale decât majorii,
dar pot fi şi mai uşor reeducaţi
decât •. aceştia din urmă,
dezvoltarea lor fizică şi psihică
fiind în curs, r, iar unele
deprinderi negative nu s-au
sedimentat în aceeaşi . măsură
 Aşa după cum s-a mai
arătat cu ocazia analizei
subiectului activ al
infracţiunii, până la 14 ani
neîmpliniţi, minorul este
prezumat (prezumţie
absolută) că nu are
discernământ. Intre 14 şi 16
ani există, de asemenea,
prezumţia lipsei de
discernământ, care are
caracter relativ, putând fi
înlăturată prin dovedirea
existenţei acesteia. Ea se va
face printr-o expertiză
psihiatrică, coroborată cu alte
probe. în acest ultim caz,
discernământul apare ca o
responsabilitate
particularizată în raport cu o
faptă concretă .
De la 16 ani împliniţi
până la 18 ani neîmpliniţi,
minorii sunt prezumaţi că au
discernământ din momentul
împlinirii vârstei de 16 ani. în
concret se poate dovedi că
acesta lipseşte, aşa cum se
poate dovedi lipsa
responsabilităţii la majori.
Daca nu ar fi aşa, ar însemna
că minorii sunt puşi în
inferioritate faţă de majori a
căror lipsă de vinovăţie,
datorită iresponsabilităţii,
poate fi dovedită potrivit
dispoziţiilor art.48, C.pen.
(iresponsabilitatea) şi art.50,
C.pen. (minoritatea
făptuitorului), în caz contrar
aceste dispoziţii ar fi inutile.
S-a susţinut însă şi
părerea că nu se poate
dovedi lipsa
discernământului, acesta
fiind prezumat că există în
mod
absolut67.
Atât limita de vârstă,
cât şi discernământul trebuie
luate în considerare în raport
cu data săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală,
chiar dacă în cursul
procesului făptuitorul ar
împlini 18 ani. însă la faptele
continue, continuate şi de
obicei, nu se ţine seama de
ceea ce s-a comis înainte de
împlinirea limitei de vârstă de
la care poate începe
răspunderea penală (14 ani).
De asemenea, nu se va aplica
legea penală pentru fapta
comisă şi prevăzută de ea în urmări progresive se produc
timpul cât minorul nu în perioada în
răspunde penal dar ale cărei

2
care a devenit responsabil6*. fapte prevăzute de legea
De pildă, cazul lovirilor penală, discernământul se va
cauzatoare de moarte (art.183 cerceta în raport cu fiecare
C.pen.).
dintre acestea69.
Atunci când o parte
împotriva minorilor
din actele aparţinătoare
infractori se pot lua măsuri
infracţiunii continuate au fost
educative cu caracter
comise în timpul minorităţii,
sancţionator, sau se poate
cu discernământ, iar restul
aplica o pedeapsă (art.100,
actelor după ce a devenit
alin.l, C.pen.). Aceste măsuri
major, fiindcă există o
educative cu caracter penal
rezoluţie unică, care însoţeşte
nu sunt pedepse, cu toate că
tot timpul acţiunea
faptele comise de minori sunt
(inacţiunea), iar infracţiunea
infracţiuni70.
se epuizează în momentul
S-a exprimat însă şi
comiterii ultimului act,
părerea că faptele comise de
infractorul va răspunde în
minori au fost dezincriminate
calitate de major pentru
prin Decr.nr.218/1977, fiind
infracţiunea continuă, în
considerate de la acea dată ca
întregul ei. Ţinând însă seama
abateri71 (în prezent Decretul
că unele acte au fost comise în
este abrogat).
timpul minorităţii, acestea vor
Prin aplicarea
fi luate în considerare la
măsurilor educative şi
stabilirea şi aplicarea
a pedepselor se
sancţiunii de către instanţă.
urmăreşte prevenţia generală
în caz de concurs de
şi specială şi redarea minorilor
Măsurile respective
societăţii ca membri utili reprezintă treptele unei scări
acesteia. care urcă în gravitate.
* Internarea într-un institut
r A. Felul măsurilor medical-educativ (art.105,
educative C.pen.) nu face parte din
Acestea sunt: această scară.
mustrarea, libertatea
supravegheată, ) îi
internarea într-un centru de i! § 2. Măsurile
reeducare şi internarea într-un educative şi
institut medical-educativ pedepsele ce se pot
(art.101, C.pen.). aplica
260 ,

minorilor care
răspund penal

-'■» I. GENERALITĂŢI
Având în vedere că
minoritatea constituie o cauză
specială de diferenţiere a
regimului sancţionator, aşa
cum s-a arătat mai sus,
legiuitorul a prevăzut pentru
asemenea infractori şi alte
sancţiuni cu caracter penal
decât pedepsele, care au
prioritate faţă de acestea din
urmă, fără însă a se putea
aplica în mod cumulativ. Prin
măsurile educative se
urmăreşte redarea minorilor
societăţii, fără aplicarea celor
mai severe sancţiuni penale şi,
în acelaşi timp, împiedecarea
creşterii infracţionalităţii în
rândul acestora. Se prevede,
însă, şi posibilitatea aplicării
unor pedepse atunci când
minorii au săvârşit infracţiuni
şi dau dovadă că nu vor să se
îndrepte numai prin măsuri
educative, ori au săvârşit de
prima dată o infracţiune, însă
gravă, astfel că nici o măsura
educativă nu ar fi suficientă
pentru îndreptarea lor (art.100,
C.pen.).
concurente urmează să se
aplice pedeapsa, se vor aplica
şi pentru celelalte infracţiuni
tot pedepse, cu toate că sunt
mai puţin grave, după care se
va face aplicarea art.34,
C.pen.72.
Soluţia o considerăm
discutabilă, deoarece nu se
ţine seama de pericolul social
real, concret, al fiecărei
infracţiuni din concurs şi nici
de prevederile art.72 C.pen.
Concursul de infracţiuni nu
are în sine nici o influenţă
asupra gradului de pericol
Se pune întrebarea,
cum se va proceda în cazul
concursului de infracţiuni,
când pentru unele fapte din
concurs s-au stabilit măsuri
educative, iar pentru altele
pedepse, deoarece măsurile
educative, deşi sunt sancţiuni
penale, se disting ca natură şi
conţinut de pedepse, astfel că
există o incompatibilitate între
ele. Fostul Tribunal Suprem a
hotărât, printr-o decizie de
îndrumare, că, dacă pentru
unele infracţiuni
261
social al fiecărei infracţiuni
aflate în concurs, care este
propriu fiecăreia din ele, însă
cu ocazia individualizării
pedepsei se va ţine seama de
pericolul social al
infractorului (art.72, C.pen.),
în funcţie şi de numărul
infracţiunilor comise, de
natura lor, de forma
vinovăţiei etc, care, desigur,
impun, în general, un
tratament penal special, aşa
cum se va arăta cu ocazia
analizei modului de
sancţionare a concursului de
 infracţiuni. starea fizică a minorului
(vigoare,
* II. MĂSURILE
EDUCATIVE
Ca urmare a abrogării
Decretului nr.218/1977 - prin
Legea nr.104/199273,
deoarece prin acest act
normativ s-a modificat doar
art.109 alin.l, C.pen.,
considerăm că toate
dispoziţiile din codul penal
privitoare la sancţionarea
minorului rămân valabile,
atât cu privire la măsurile
educative cât şi la pedepse.
împotriva minorului
se pot lua, aşa cum s-a arătat
mai „sus, următoarele
măsuri educative:
mustrarea, libertatea
supravegheată şi internarea
într-un centru de reeducare.
La alegerea uneia sau
a alteia dintre sancţiuni,
măsură educativă sau
pedeapsă, se ţine seama de
criteriile prevăzute în art.100,
alin.l, C.pen.: pericolul social
concret al infracţiunii
săvârşite, pentru ca măsura să
poată realiza constrângerea şi
reeducarea ţinând seama de:
sănătate deplină sau debilitate);
dezvoltarea intelectuală şi
morală, comportarea în sânul
familiei, la şcoală şi în orice
alte împrejurări; condiţiile în
care a crescut şi trăit din punct
de vedere material şi moral în
familie sau la persoana care 1-
a avut în îngrijire (tutore);
orice alte elemente care sunt în
măsură să caracterizeze
personalitatea minorului sub
aspectul atitudinii sale faţă de
acţiunea (inacţiunea) comisă,
faţă de urmările ei, dacă a mai
comis şi alte infracţiuni. De
aceea, înainte ca instanţa să se
pronunţe asupra sancţiunii care
urmează să—i fie aplicată
minorului, este bine ca acestuia
să i se facă un examen medical
şi psihologic, să se poarte
convorbiri cu el, cu părinţii sau
cu persoana în îngrijirea căreia
se află, cu educatorii lui şi cu
colegii de şcoală sau de muncă,
dacă este angajat, deoarece
numai astfel se poate afla şi
înţelege împrejurările care au
provocat apariţia şi evoluţia
manifestării antisociale. In
acest fel se poate distinge care
minori sunt infractori adevăraţi
şi care dintre ei au ajuns
întâmplător în câmpul
infracţionalităţii, iar hotărârea
instanţei ar conţine în mod
implicit date cu privire la
posibilitatea unei reeducări
reale. Altfel, întregul sistem
de reeducare a minorilor s-ar
reduce la o izolare a acestora
de societate, la o stare de
prizonierat, în cazul aplicării
închisorii.
Acţiunea de
cunoaştere a minorului trebuie
să înceapă chiar din faza
urmăririi penale,
continuându~se tot timpul,
până la faza de după
liberare .
Trăsăturile
predominante ale psihicului
minorului constau în activism
crescut, atracţie mare faţa de
nou în general, labilitate
afectivă, instabilitate
emoţională, exces de
anxietate, impulsivitate,
capacitate scăzută de amânare
a concretizării dorinţelor,
incapacitate de inhibiţie, stări
de acumulare posibilă
tensională sexuală, tradusă
prin tendinţe de descărcări
explozive,
la care se pot adăuga diferenţe
de temperament care duc la
orientări comportamentale
diferite. De pildă, unii
manifestă un caracter mai
pronunţat spre interiorizare,
pasivitate şi care sunt mai uşor
sugestionabili, iar alţii
evidenţiază mai multă
vioiciune, dinamism,
încăpăţânare, agresivitate
accentuată.
Toate acestea vor fi
raportate la vârsta minorului,
intre 14 şi 16 ani sau intre 16
şi 18 ani, atunci când este
aproape de majorat, dacă a
mai săvârşit vreo faptă
prevăzută de legea penală sau
infracţiune şi a mai fost supus
vreunei sancţiuni cu caracter
penal sau nu, fiindcă fapta a
fost comisă înainte de a
împlini 14 ani ori după
această vârstă, însă nu a avut
discernământ.
Stabilirea stării de
sănătate somato-psihică si a
personalităţii minorului care
răspunde penal trebuie să se
2
facă de către institutele
medico-legale, care să
coopereze cu specialişti din
toate domeniile, pentru
cunoaşterea completă medico-
psiho-socială a minorului. în
felul acesta se ajunge la
cunoaşterea minorului în tot
cursul procesului, astfel că
instanţa de judecată va ajunge
să aleagă o măsură educativă
sau o pedeapsă care va fi
considerată mai potrivită
pentru reeducarea acestuia. De
asemenea, şi la locul de
reeducare sau de executare a
pedepsei se vor putea aplica
cele mai potrivite metode
educative. Completarea
dosarului urmează să se facă
în continuare în cursul
executării sancţiunii penale,
ţinându-se legătura şi cu
Comisia care a întocmit iniţial
dosarul.
Daca a fost aleasă
pedeapsa, avându-se în vedere
dispoziţiile art.100 C.pen., se
vor aplica criteriile din art.72
şi 27 C.pen. şi toate celelalte
prevderi din partea generală a culegerea de date noi. Este
Codului penal care se referă la inadmisibilă folosirea
minori. aceleiaşi anchete sociale ori
Pentru constatarea de câte ori s-a pornit o nouă
tuturor acestor împrejurări se urmărire penală cu privire la
va efectua Ancheta socială acelaşi minor75.
care trebuie să fie mereu S-a considerat, în mod
actualizată prin corect, că prin abrogarea Legii
nr.59/1968, s-au reincriminat
şi faptele care erau date în
competenţa Comisiilor de
judecată şi care erau
considerate abateri (art.7 al
Legii nr.104/1992). De
asemenea se susţine că prin
abrogarea Decretului
nr.218/1977, măsura
încredinţării minorului
colectivului de muncă sau
învăţătură nu are corespondent
în codul penal aşa că ea
încetează de drept pe data
intrării în vigoare a legii noi.
în realitatea ea are
corespondent în măsura
libertăţii supravegheate.
Se consideră, credem
greşit, că internarea minorului
într-un Centru de muncă şi
reeducare are un caracter
privativ de libertate şi că ar
avea corespondent şi în
măsura internării într-un
institut medical-educativ. Or,
ea are corespondent numai în
măsura internării într-un
Centru de reeducare, şi de
esenţa ei ţine reeducarea iar nu
privarea de libertate..
Se afirmă că începând
cu data de 1.10.1992 fostele
„Şcoli speciale de muncă şi
reeducare" au devenit „Centre
de reeducare" sau „Institute
medical-educative". După
cum se poate observa se
confundă cele două măsuri
educative, care sunt distincte.
Se consideră că în
urma abrogării Decr.
nr.218/1977 şi a Legii
nr.59/1968 prin Legea nr.
104/1992, deoarece aceasta
din urmă se referă numai la
modificarea art.109 C.pen., se
poate susţine că legiuitorul a
reintrodus pedepsele şi pentru
minori. Deoarece Legea nr.
104/1992 nu se referea la
măsurile educative,
însemnează că prin abrogarea
Decretului nr.218/1977 nu
devin aplicabile dispoziţiile
art.101-103, 105-110, C.pen.,
Ministerul Justiţiei,
Direcţia judiciară, prin adresa
nr.4280/01.12.1992, trimisă
preşedinţilor tribunalelor
judeţene, a susţinut că vechea
măsură educativă a trimiterii
într-o şcoală de muncă şi
reeducare are drept
corespondent în legea nouă
(C.pen.) pedeapsa închisorii
(citată de A. Ungureanu, p.83)
ceea ce A. Ungureanu susţine
că nu este adevărat, punct de
vedere pe care îl împărtăşim .
2
astfel că minorilor care au
săvârşit infracţiuni după data
de 1.10.1992 li se vor aplica
numai pedepse şi măsura
educativă a internării intr-un
institut medical-educativ,
deoarece dacă s-ar fi dorit ca
şi măsurile educative să fie
reintroduse în Codul penal,
aceasta s-ar fi făcut în mod
expres. Se argumentează prin
aceea că abrogându-se o
dispoziţie care la rândul ei a
abrogat o alta, acesta din urmă
nu reintră în vigoare.
De lege ferenda se
 apreciază că ar trebui să se închisorii sau a celor două
prevadă pentru minori şi măsuri educative).
anumite sancţiuni fără privare
de libertate care ar contribui 266
în mai mare măsură la
educarea acestora.
De asemenea, deoarece
măsura educativă a
încredinţării colectivului de
muncă şi reeducare se putea
aplica numai de către
Comisiile de judecată în baza
Legii nr.59/1968, care a fost
abrogată prin Legea
nr.104/1992, iar Legea
nr.58/1968, în prezent Legea
nr.92/1992, privind
organizarea judecătorească, nu
a fost modificată în sensul de
a stabili competenţa
judecătorilor în aplicarea
acestei măsuri, însemnează că
instanţele nu pot aplica decât
mustrarea şi internarea într-un
centru de reeducare.
Având în vedere
situaţia economico-socială
actuală, în unele cazuri, se
preferă aplicarea unei amenzi
penale considerată mai
favorabilă în raport cu
perspectiva privării de
libertate (în cazul pedepsei
 în cazul în care
amenda nu ar putea fi plătită
de către minorii care nu au
venituri, cum ar fi elevii, să se
poată aplica aceasta şi să fie
plătită în solidar cu părinţii
săi, fără a se încălca principiul
răspunderii penale personale.
în concluzie, autorul
consideră că faptele săvârşite
în calitate de minor înainte de
Decretul nr.104/1992, dar
judecate după această dată,
instanţele vor aplica măsura
internării într-un centru de
reeducare, într-un institut
medical-educativ, precum şi în
cazurile prevăzute de lege,
pedeapsa amenzii.
Prin faptele comise
după adoptarea Legii nr.
104/92, instanţele pot aplica
închisoarea sau amenda, sau
măsura educativă a internării
într-un institut medical-
educativ .
în ce ne priveşte nu
împărtăşim punctele de
vedere arătate mai sus, din
următoarele considerente:
Nu poate fi vorba ca
minorilor să li se aplice numai
pedepse, iar dintre măsurile
educative, doar internarea
într-un institut medical-
educativ, fiindcă ar însemna
că minorii nu ar putea fi
reeducaţi altfel decât prin
pedepse. Din moment ce s-a
modificat doar art.109, C.pen.
concluzia este că restul
dispoziţiilor au rămas în
vigoare, aşa cum au fost
înainte de Adoptarea
Decretului nr.218/1977.
Nu poate fi vorba de
renunţarea la măsura libertăţii
supravegheate, cu toate ca
Legea nr.59/1968 a fost
abrogată,^ fiindcă doar
denumirea diferea
(încredinţarea minorului
colectivului de muncă sau
învăţătură).
Răspundere solidară
nu poate exista în
penal.
Amenda nu se poate
aplica pentru fapte anterioare
Legii nr.104/1992, fiindcă s-
ar încălca dispoziţiile art.13,
C.pen.
După promulgarea
Legii nr. 104/1992, se pot
aplica toate măsurile educative
prevăzute în Codul penal,
precum şi închisoarea sau
amenda.
A. Mustrarea (art.102
C.pen.)
Această măsură
educativă constă în dojenirea
minorului şi în arătarea,
totodată, a pericolului social al
infracţiunii săvârşite, în darea
de sfaturi cu privire la felul
cum să se poarte în viitor încât
să reiasă că s-a îndreptat, în
atragerea atenţiei că dacă va
săvârşi din nou o infracţiune
se va lua o măsură educativă
mai severa ori i se va aplica o
pedeapsă (art.102 C.pen.).
Mustrarea se execută
imediat prin această
admonestare.
Mustrarea, fiind cea
mai uşoară măsură educativă,
se aplică pentru infracţiunile
cele mai puţin grave numai o
singură dată, aşa cum reiese
267
din art.102, C.pen., deoarece
dacă comite o nouă infracţiune
„se va lua o măsură mai
severa ori i se va aplica o
pedeapsă" (art.102, C.pen.).
Unii autori sunt de părere că
dacă noua infracţiune a fost
comisă din culpă, ori în stare
de provocare, care arată că
este vorba mai mult de o
întâmplare, mustrarea se poate
repeta, ca sancţiune pentru a
doua infracţiune . In realitate,
şi culpa este o formă de
vinovăţie, iar riposta în caz de
provocare are loc cu intenţie
repentină, neavând în acest
caz nici o importanţă că ea
constituie o circumstanţă
atenuantă legală.
în teoria şi practica
dreptului penal s-a pus
chestiunea dacă această
măsură poate fi luată cu
privire la minorul care a ajuns
major în momentul
pronunţării hotărârii. Potrivit
unui
punct de vedere, nu se poate
aplica, deoarece art.102, C.pen.
se referă la minor. într-un
asemenea caz urmează să se
aplice o pedeapsă care se va
suspenda condiţionat, în
condiţiile prevăzute de art.81,
C.pen.7 în ce ne priveşte,
considerăm că se poate aplica,
deoarece infracţiunea s-a
comis în timpul minorităţii şi
trebuie să se ţină seama de
gravitatea acesteia, care nu se
poate schimba datorită faptului
că pe parcursul procesului
minorul a devenit major .
Aplicarea acestei măsuri este
posibilă şi datorită modului ei
de executare, imediat după
pronunţarea hotărârii de
condamnare, prin
admonestarea făcută de către
instanţă. în caz contrar, ar
însemna să i se aplice
infractorului, pentru o să fie sancţionate diferit, iar
infracţiune ce poate fi
sancţionată cu mustrare, o
pedeapsă, deoarece o altă
măsură educativă nu i se poate
aplica fiind major. în felul
acesta s-ar ajunge la inechităţi.
De pildă, doi minori săvârşesc
fiecare câte o infracţiune care
prezintă acelaşi grad de
pericol, însă infracţiunea
comisă de unul este
descoperită de organele
judiciare numai după ce
infractorul a împlinit vârsta de
18 ani la data rămânerii
definitive a hotărârii de
condamnare, iar pentru celălalt
minor, hotărârea de
condamnare definitivă se
pronunţă înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani şi i se aplică
mustrarea. In acest ultim caz,
s-ar aplica cea mai uşoară
dintre măsurile educative, iar
pentru primul nu s-ar putea lua
nici un fel de măsură
educativă, nici cea mai severă,
ci urmează sa i se aplice o
pedeapsă.
In asemenea situaţie ar
însemna ca infracţiunile care
prezintă acelaşi pericol social
pedeapsa nu ar mai reflecta
gradul de pericol social
concret pe care îl reprezintă
infracţiunea şi infractorul. Mai
mult decât atâta, la
individualizarea pedepselor s-
ar ţine seama şi de alte criterii
decât cele prevăzute în art.100
şi art.72 C.pen., simpla
trecere a timpului de la
comiterea infracţiunii şi până
la soluţionarea ei, de care, de
multe ori, minorul nu are nici
o vină. De asemenea, nu s-ar
ţine seama de
responsabilitatea
infractorului, care la data
comiterii infracţiunii, nu era
deplină, întrucât era minor. In
ce priveşte pedeapsa
închisorii, chiar dacă s-ar
suspenda condiţionat ori sub
supraveghere, ea ar reflecta
un grad de pericol social al
infractorului, altul decât cel
real, mai grav.
Cu ocazia luării
acestei măsuri, i se atrage
atenţia minorului cu privire la
infracţiunea săvârşită şi că
dacă nu se îndreaptă i se
poate aplica o măsură
educativă mai severă sau
chiar o pedeapsă, ceea ce
presupune, implicit, şi o
anumită dojana care
caracterizează mustrarea.
Considerăm, de lege
ferenda, ca mustrarea să fie
2
scoasă . din cadrul măsurilor
educative, deoarece se aplică
minorului pentru că a comis o
infracţiune. Aceeaşi măsură
se dispune şi în cazul
înlocuirii răspunderii penale
cu o răspundere care atrage o
sancţiune cu caracter
administrativ (art.91, C.pen.).
Aşadar, şi în acest caz fapta
săvârşită este tot infracţiune,
fiindcă „infracţiunea este
singurul temei al răspunderii
penale" (art.17, alin.2,
C.pen.).
Sancţiunea mustrării
se aplică şi în cazul art. 181,
C.pen. când fapta nu este
infracţiune.
După cum se poate
observa se încalcă o regulă
de drept potrivit căreia
sancţiunea legală trebuie să
reflecte gradul de pericol
social al faptei comise, după
cum este infracţiune,
contravenţie etc. Or, nu este
echitabil din punct de vedere
juridic să se sancţioneze la
fel fapte care prezintă un
pericol social diferit, fiindcă
nu se mai face diferenţierea
între infracţiune, ca cea mai
gravă formă de ilicit juridic,
şi alte forme de licit juridic.
în felul acesta nu se mai
realizează nici scopurile
sancţiunilor, prevenţia
generală şi specială. Ba chiar
ar încuraja la săvârşirea de
fapte mai grave (infracţiuni),
infractorul cunoscând că va fi
sancţionat ca şi pentru altele
mai uşoare.
De aceea, cea mai
uşoară măsură educativă să
fie libertatea supravegheată.
în concluzie, credem
că măsura mustrării, prin
natura ei, nu poate contribui
la reeducarea minorului. Ar
însemna să se considere
procesul de reeducare, cu
totul nejustificat, ca fiind
foarte simplu, că s-ar putea
realiza aproape instantaneu,
chiar în cursul dojenirii. Or,
prin natura ei, reeducarea
presupune o anumită durată
de timp, care să permită şi
constatarea efectelor
procedeelor educative
aplicate.
B. Libertatea supravegheată
(art. 103, C.pen.) Această
măsură constă în lăsarea
minorului în libertate timp de
un an, fiind supravegheat în
mod deosebit de către cei
cărora le-a fost încredinţat
minorul de instanţă: părinţilor,
iar dacă aceştia nu pot asigura
supravegherea în condiţii
satisfăcătoare, minorul va fi
incredinţat celui care 1-a
înfiat, tutorelui sau unei
persoane de încredere, de
preferinţă o rudă mai
apropiată, la cererea acesteia,
ori a unei instituţii legal
însărcinată cu supravegherea.
operează din momentul când a
devenit major, deoarece
conform dreptului civil devine
independent.
Practic, înseamnă că
minorii care au împlinit 17 ani
vor putea fi sancţionaţi cu
„mustrarea", care este mai
uşoară, după care se trece
direct la măsura internării într-
un centru de reeducare,
sărindu-se peste această
măsură, cu toate că în art.104,
C.pen. se prevede că
internarea într-un centru de
Timpul de un an fiind
fix, minorul nu trebuie să fi
depăşit 17 ani, deoarece în
cursul libertăţii supravegheate
trebuie să fie minor81. Dacă a
devenit între timp major,
măsura nu poate fi aplicată,
deoarece modul ei de
executare şi condiţia cerută de
lege (un an) nu permit acest
lucru. Infractorul nu mai
poate fi supravegheat în
virtutea drepturilor părinteşti,
care nu mai
2
reeducare se ia faţă de minorul
în privinţa căruia celelalte
măsuri educative sunt
neîndestulătoare. însă, în
cazurile arătate, măsura
libertăţii supravegheate nu şi-
a dovedit eficienţa, fiindcă nu
s-a putut aplica.
Este de neînţeles de ce
„mustrarea" poate avea efect
şi între 17 şi 18 ani sau chiar
dacă a împlinit 18 ani, iar
libertatea supravegheată
trebuie să fie neapărat pe un
an pentru a avea efecte
educative ă Aceasta cu atât
mai mult cu cât termenul de
un an nu poate fi luat ca
general valabil, aşa cum o
dovedeşte realitatea, deoarece
unii minori se sustrag de la
supraveghere ori săvârşesc şi
alte infracţiuni, iar alţii nu.
De asemenea, termenul
fiind precis determinat (un
an), măsura nu poate fi
individualizată după cum
infracţiunea săvârşită este
consumată sau în formă de
tentativă, că sunt prezente
circumstanţe atenuante ori
agravante s-a comis un
concurs de infracţiuni,
pluralitate intermediară
(art.49, C.pen.), infracţiune
continuată, infracţiunea s-a
comis în participaţie şi aportul
lor este diferit, că s-a săvârşit
forma agravată a infracţiunii).
în acest caz se
suprapune pericolul legal al
infracţiunii pe cel concret,
considerându-se că între ele
nu există diferenţă, contrar
realităţii.
Propunem ca, în lege,
să nu se pună condiţia
termenului de un an, ci
măsura să se poată aplica ori
de câte ori instanţa apreciază
că îşi poate atinge scopul,
deoarece dacă minorul se
sustrage de la supraveghere, şi
aşa se revocă această măsură
şi se înlocuieşte cu măsura
internării într-un centru de
reeducare. Or, atunci când
minorii au împlinit 17 ani să
poată fi încredinţaţi unei şcoli
speciale de reeducare din
subordinea Ministerului
Muncii şi Ocrotirilor sociale,
cu obligarea părinţilor de a
contribui la întreţinerea lor ca
şi când ar fi acasă.
Legea prevede că
instanţa trebuie să—i atragă
atenţia celui căruia i se
încredinţează minorul ca are
îndatorirea de a veghea
îndeaproape asupra acestuia,
în scopul îndreptării lui. De
asemenea, i se pune în vedere
că are obligaţia să înştiinţeze
instanţa deîndată, dacă se
sustrage de la supravegherea
ce se exercită asupra lui sau
are purtări rele ori a săvârşit
din nou o faptă prevăzută de
legea penală în intervalul de un
an, chiar dacă a luat cunoştinţă
despre această purtare după
expirarea termenului respectiv,
fiindcă se poate dispune
revocarea libertăţii
supravegheate şi înlocuirea ei
cu internarea într-un centru de
reeducare sau cu o pedeapsă.
După luarea măsurii
libertăţii supravegheate,
instanţa încunoştinţează şcoala
" "-"■ b) să nu intre în
legătură cu anumite persoane.
De pildă cu persoane care au
fost condamnate penal, cu
cele care au participat la
comiterea infracţiunii,
persoane care au o influenţă
negativă asupra minorului
etc;
c) să presteze o
activitate neremunerată într-o
instituţie de interes public,
fixată de instanţă, cu o durată
între 50 şi 200 de ore, de
maximum 3 ore pe zi, după
unde minorul învaţă sau
unitatea unde este angajat ori,
după caz, instituţia la care
prestează activitatea stabilită
de instanţă (între 50 şi 200
ore).
Instanţa poate să
impună minorului respectarea
uneia sau mai multora din
următoarele obligaţii:
a) să nu frecventeze
anumite locuri stabilite. De
exemplu, unde se consumă
alcool, se practică jocuri
mecanice sau de noroc etc;
2
programul de şcoală, în
zilele nelucrătoare şi în
vacanţă.
în felul acesta va fi
învăţat sa muncească şi să—
şi ocupe în mod util timpul
liber. El va suferi fiindcă nu
se poate bucura, ca ceilalţi
tineri, de tot timpul liber şi
de toată vacanţa.
Se pune însă
problema, ce fel de muncă
va putea presta din moment
ce fiind „zile nelucrătoare"
instituţiile de interes public
nu lucrează?
 Instanţa atrage atenţia care are loc revocarea este
minorului asupra aceea a comiterii unei
consecinţelor comportării infracţiuni.
sale în timpul libertăţii
supravegheate. 274
în ceea ce priveşte
revocarea libertăţii
supravegheate în condiţiile
alin.6, art.103, C.pen. se
prevede că ea are loc în trei
situaţii; prima, când minorul
înăuntrul termenului de un an
se sustrage de la supraveghere
ori are purtări rele, sau comite
o faptă prevăzută de legea
penală. întrebarea este, ce fel
de faptă prevăzută de legea
penală ă Aceasta deoarece în
cazurile de la art.44-51
C.pen., faptele respective sunt
prevăzute de legea penală
însă nu constituie infracţiuni
şi nu atrag nici un fel de
consecinţe juridice, în afară,
eventual, de măsuri de
siguranţă. De asemenea, fapta
se poate comite în condiţiile
art.181, C.pen., care, de
asemenea, nu constituie
infracţiune, însă este
sancţionată cu o sancţiune
administrativă (art.91,
C.pen.). A treia situaţie în
 în prima şi a doua penală nu sunt sancţionate,
situaţie se va dispune fiindcă lipseşte vinovăţia,
internarea într-un centru de trăsătură generală a
reeducare, iar în a treia, infracţiunii. S-ar aplica deci o
instanţa se va orienta cu sancţiune penală (internarea
prioritate spre măsura
într-un centru de reeducare)
internării într-un centru de
contrar dispoziţiilor legale în
reeducare sau va aplica o
care se prevede că „măsura se
pedeapsă.
aplică minorului care
Considerăm că în a
răspunde penal" (art. 100,
doua situaţie măsura poate fi
alin. 1 C.pen.).
revocată dacă se comite o
în felul acesta minorul
faptă în condiţiile art.181,
care ar fi în legitimă apărare,
C.pen., fiindcă pentru aceasta
caz fortuit etc. ar fi
se prevede o sancţiune cu
sancţionat, iar un major care
caracter administrativ. Pentru
ar comite o asemenea faptă
cazurile de la art.44-51, C.pen.
prevăzută de legea penală în
revocarea nu poate avea loc
timpul executării ei la locul
fiindcă ar însemna ca minorul
de munca sau chiar la locul
să fie sancţionat pentru o faptă
de deţinere şi s~ar afla în
prevăzută de legea penală, dar
aceeaşi situaţie cu minorul, nu
care nu atrage niciodată vreo
ar fi sancţionat, iar minorii da,
consecinţă penală (în afară,
cu toate că legiuitorul a creat
eventual, de o măsură de
pentru ei un regim
siguranţă) doar pentru că fapta
sancţionator mai puţin sever
a fost comisă în intervalul
decât pentru majori.
termenului de un an. Ar
De asemenea,
constitui o excepţie de la
comiterea unei fapte care nu
regula că în aceste împrejurări constituie infracţiune, cu
faptele prevăzute de legea toate că este prevăzută în
legea penală ar avea
aceleaşi consecinţe ca atunci
când se săvârşeşte
infracţiune, deşi este evident
că lipseşte fie pericolul social
fie vinovăţia şi, deci, nu
există infracţiune.
Din aceste
considerente credem că
atunci când se comite o
infracţiune, minorului să i se
aplice o pedeapsă, iar când ar
comite o faptă prevăzută de
legea penală în condiţiile
art.181, C.pen., măsura să fie
una din cele prevăzute în
art.91 C.pen..
Se pune întrebarea în
legătură cu timpul cât va fi
internat minorul în centrul de
reeducare, până la doi ani şi
în cazul prelungirii internării
ă Neexistând nici o dispoziţie
legală expresă privitoare la o
asemenea situaţie şi cum în
practica instanţelor noastre nu
am întâlnit nici un caz,
credem că instanţa recurge
totdeauna la aplicarea
pedepsei, nedispunând
niciodată internarea, într-un
275
centru de reeducare.
o Ar trebui să se
prevadă în lege că minorul
poate fi internat şi după
revocarea libertăţii
supravegheate pe o durată de
până la 2 ani, iar în art.104,
C.pen. să se arate că măsura
poate fi luată şi faţă de cel
care a împlinit 18 ani ca
urmare a revocării libertăţii
supravegheate. Altfel,
dispoziţia din art.103, alin.6,
C.pen. devine pur formală.
De asemenea, cui va
fi încredinţată femeia minoră
dar căsătorită, aşa cum s-a
arătat, chiar de la 15 ani şi
care, poate, are şi copii ?
Soţului nu, fiindcă ea este
considerată majoră şi egală
cu acesta potrivit Codului
familiei şi nu se poate afla
sub tutela acestuia. De
asemenea nici părinţilor
fiindcă prin căsătorie a ieşit
de sub puterea lor. Ar urma
ca totdeauna să fie
încredinţată unei instituţii
legal însărcinată cu C. Internarea întrun
supravegherea minorilor ă centru de reeducare
(art.104,
C.pen.)
Internarea într-un
centru de reeducar e este o
măsură educativă luată în
scopul îndreptării minorului,
dacă celelalte masuri
educative sunt considerate ca
neîndestulătoare (art.104,
C.pen.). Este, aşadar, o
măsură de constrângere,
realizată prin mijloace psiho-
pedagogice speciale, în
scopul redării minorilor
societăţii ca cetăţeni utili.
Deşi se admite că
măsura poate fi luată şi faţă de
minorul care a executat
anterior o pedeapsă, atunci
când se dovedeşte că noua
infracţiune are un grad de
pericol social redus, credem
că ea nu ar trebui luată ţinând
seama de gradul de pericol
social sporit pe care-l
reprezintă minorul, din
moment ce pedeapsa nu şi—a
produs efectul reeducativ
asupra lui.
S-ar putea obiecta că
în acest caz nu s-ar lua în
considerare gradul de pericol
social concret al infracţiunii
nou comisă, ceea ce este
adevărat. Insă, având în
vedere că infracţiunile comise
de minori nu se iau în
considerare la reţinerea stării
de recidivă, s-ar putea, în
situaţia arătată mai sus, ca
prin lege să se dispună ca să li
se aplice pedeapsa închisorii
(art.40, C.pen.) fără a se
încălca în acest fel dispoziţiile
art.38, C.pen.
S-ar realiza, de
asemenea, şi prevenţia
pedepsei deoarece minorii ar
onestă. în centrul de
reeducare, minorul este
obligat la ceea ce ar trebui să
facă dacă ar fi în libertate.
învăţarea de carte reprezintă o
mare importanţă, deoarece
învăţământul constituie unul
din factorii principali de
educaţie şi formare a omului.
în cazul în care are 8 clase,
acestea fiind obligatorii, şi
deci vârsta de 15 ani, dacă
vrea să urmeze pregătirea
şcolară, ea să se facă potrivit
cunoaşte că li se va aplica tot
închisoarea.
Prin internarea
minorului în centrul de
reeducare se îmbină
principiile generale ale
învăţământului cu legislaţia
penală din ţara noastră,
deoarece i se asigură acestuia
posibilitatea de a învăţa carte,
potrivit cu vârsta, şi pentru a
căpăta o pregătire
profesională conform cu
aptitudinile sale, pentru ca
după liberare să—şi poată
asigura existenţa prin muncă
2
legii învăţământului. Dacă nu
vrea sau nu poate sa urmeze
învăţământul peste 8 clase, va
fi obligat la însuşirea unei
pregătiri profesionale. Cei
care nu au 8 clase, vor fi
obligaţi să le urmeze până la
încheierea ciclului 8 ani
şcolari. Aceasta cu atât mai
mult atunci când nu există
garanţia că va termina şcoala
după liberare.
Măsura se ia pe timp
nedeterminat, însă, de regulă,
nu poate dura decât până la până la internare, minorul ar
împlinirea vârstei de 18 ani. rămâne nesupravegheat de
Ca atare, instanţa nu poate părinţi sau de persoana în
stabili prin hotărârea de grija căreia se află
condamnare că internarea va
dura până la împlinirea acestei
vârste82 sau că va fi pe o
durată de 2 am . După ce a
împlinit 18 ani, instanţa poate
dispune prelungirea internării
pe o durată de cel mult 2 ani
dacă este necesară realizarea
reeducării ori a desăvârşirii
pregătirii profesionale.
Această prelungire nu
înseamnă o înăsprire a
măsurii, deoarece aşa după
cum pedeapsa aplicată când a
fost minor se execută şi după
ce a devenit major, la fel se
întâmplă şi în acest caz.
Dată fiind natura
internării, executarea ei
presupune o anumită
disciplină.
Măsura internării într-
un centru de reeducare
trebuie să se facă „de îndată",
altfel, din momentul
rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare şi
şi ar putea săvârşi alte aptitudinile, opţiunea Jor,
infracţiuni, sau dacă nu ar zona geografică din care
comite, rolul educativ al provin, profesia părinţilor,
măsurii ar întârzia să se posibilităţile de plasare în
manifeste. muncă după liberare, profilul
Pentru a avea loc centrelor de reeducare.
acomodarea cu un regim de în discuţiile
munca ordonat, pentru individuale şi colective,
cunoaşterea regulilor de minorilor le sunt prezentate
comportare, pentru realizarea centrele de reeducare,
orientării şcolare şi formele de şcolarizare şi
profesionale, toţi minorii meseriile care se pot învăţa,
internaţi trec prin Centrul de condiţiile legale ce trebuie
primire, observare şi îndeplinite pentru a le urma.
repartizare din Bucureşti în funcţie de aceasta şi de
(înfiinţat în 1972), iar rezultatele examinării,
minorele prin Secţia de minorii sunt îndrumaţi şi
primire, observare şi ajutaţi să hotărască asupra a
repartizare de pe lângă ceea ce vor face în etapa
Centrul de reeducare a următoare în centrele de
minorelor din Bucureşti, unde reeducare.
pot rămâne o perioadă de până După ce trece în
la şase luni. Aici are loc o centrul de reeducare, minorul
carantină medicală, după care este repartizat într-un colectiv
minorii sunt examinaţi sub pentru şcolarizare şi
aspect psiho-pedagogic, al calificare, după
nivelului de cunoştinţe recomandările făcute în
generale, supuşi unor testări Centrul de primire.
cu privire la aptitudini şi Aşa cum se poate
interese în vederea orientării remarca, etapa cât minorul se
profesionale. Cu această află în Centrul de primire este
ocazie, se are în vedere vârsta, deosebit de importantă pentru
nivelul de şcolarizare, munca de reeducare, deoarece
presupune o cât mai bună
minorului, care începe o dată
cu efectuarea anchetei
sociale, pentru a se folosi cele
mai adecvate mijloace în
vederea recuperării lui,
fiindcă eficienţa procesului
de reeducare este
condiţionată, pe de o parte,
de capacitatea minorului,
luată în sensul cel mai larg,
de a se integra, ţinând seama
de o serie de atribute ale
personalităţii sale de ordin
etic, normativ, funcţional,
cultural etc, iar, pe de altă
parte de poziţia sau rolul
grupului social în care
urmează să se integreze după
liberare (familie, colectiv de
muncă, grup de prieteni etc.) .
Aceasta, deoarece s-a
constatat că după liberare unii
dintre ei nu se integrează în
muncă, alţii, cu toate că s-au
integrat, schimbă des locul de
munca, ori lucrează în alte
meserii decât cele învăţate în
centrul de reeducare, fiindcă
nu au găsit posturi în
domeniul lor de specializare.
cunoaştere a
2
Internarea într-un
centru de reeducare nu
înseamnă că are totdeauna
drept efect o recuperare
socială integrală a minorilor,
deoarece unii dintre ei
săvârşesc din nou infracţiuni
după liberare, uneori chiar
mai grave decât acelea pentru
care au fost internaţi.
Recuperarea insuficientă a
minorilor se datorează şi
gradului de şcolarizare scăzut
al celor internaţi, care
îngreunează serios procesul
de reeducare, cu atât mai mult
cu cât timpul avut la
dispoziţie în centrul de
reeducare este prea scurt. Or,
reeducarea necesită timp mai
îndelungat atunci când
factorii nocivi care au acţionat
asupra minorului au fost
numeroşi şi cu o durată mare
în timp, fiindcă au avut o
acţiune mai profundă asupra
conştiinţei lor.
Timpul de reeducare
fiind scurt, nu se poate folosi
toată gama de mijloace
educative. Cu cât vârsta la
internare este mai ridicată, cu
atât şi experienţa negativă de
viaţă este mai mare, iar
acţiunea de recuperare într-
un termen scurt are mai
puţine şanse
280
de reuşită. De asemenea,
minorul internat este un
traumatizat psihic, ţinând
seama de mediul în care a
trăit, de insuccesele şcolare,
de faptul că a trecut prin
procedura procesului penal,
de hotărârea de condamnare
pronunţată şi ca a ajuns de la
starea de libertate aproape
totală la un mediu închis.
Avându-se în vedere toate
acestea nu este de mirare că
se observă la minorii internaţi
reacţii de adaptare sau chiar
de sfidare faţă de procesul de
reeducare, care constituie una
din dificultăţile cele mai mari
în
acest proces85.
Minorii care au fost
internaţi o perioadă
mai scurtă de
timp au comis şi cel mai
mare număr de infracţiuni
după liberare, în raport cu cei
care au fost internaţi o
perioadă mai lungă. La
aceasta se adaugă şi faptul că
minorii internaţi pe o
perioadă scurtă de timp, după
liberare se întorc în acelaşi
mediu viciat din care au
plecat.
Considerăm că pe
durata internării minorilor în
centrul de reeducare, părinţii
acestora, în măsura
posibilităţilor materiale, ar
trebui să fie obligaţi să
contribuie la întreţinerea
copiilor lor. In felul acesta nu
vor fi tentaţi să abdice
intenţionat de la obligaţiile ce
le revin cu privire la creşterea
şi educarea acestora cât timp
nu au fost internaţi (un fel de
abandon deghizat). Drept
>^ Internarea minorului în
centrul de reeducare să nu
poată fi mai mică de un an,
din moment ce nici libertatea
supravegheată, care este o
măsură mai uşoară, nu este
mai scurtă de un an. în acest
sens, credem că hotărârea
Plenului fostului Tribunal
Suprem, prin care s-a arătat
că internarea minorului poate
avea loc şi dacă a împlinit 17
ani, dacă din datele cauzei ar
rezulta că reeducarea se poate
urmare, cei care au obligaţia
legală de întreţinere ar fi
stimulaţi să le acorde copiilor
mai multă îngrijire, iar
societatea nu ar fi grevată cu
întreţinerea lor decât
parţial.
In sarcina statului ar
trebui sa rămână doar
cheltuielile legate de
învăţământ şi pregătirea
profesională obligatorie,
care, oricum, sunt gratuite şi
de care trebuie să beneficieze
toţi minorii, indiferent că
sunt infractori sau nu.
281
realiza în câteva luni din
momentul pronunţării
hotărârii de condamnare ,
deşi este în spiritul legii,
totuşi, din cele arătate mai
sus, se poate desprinde ideea
că instanţa, în fapt, nu
dispune de astfel de date din
care să reiasă cât de cât
certitudinea reuşitei
reeducării într-un timp aşa de
scurt. Ca dovadă, unele
instanţe au apreciat că şi
termenul de o lună şi 10 zile
 este suficient pentru însuşirea pregătirii
reeducare . profesionale), nici la cererea
Aşadar, dacă minorul părinţilor şi nici pentru
a împlinit vârsta de 17 ani şi descongestionarea centrelor,
s-a dispus internarea lui într- dacă nu a dobândit o
un centru de reeducare, calificare sau nu a absolvit
înseamnă că va fi ţinut numărul de clase cerute de
minimum un an, chiar daca a legea învăţământului,
depăşit 18 ani, cu
posibilitatea prelungirii, aşa
cum s-a arătat mai sus.
Pentru cei pentru care
s-a hotărât prelungirea
internării peste vârsta de 18
ani, sa fie ţinuţi separat de
ceilalţi, fiindcă prin
ascendentul vârstei ar putea
avea o influenţă negativă
asupra minorilor.
In legătură cu
liberarea minorului înainte de
a deveni major (art.107,
C.pen. şi art.23 din Legea
nr.23/1969) ar trebui ca
aceasta să nu aibă loc, chiar
dacă sunt îndeplinite cele
două condiţii legale (trecerea
a cel puţin un an de la data
internării efective a
minorului în centrul de
reeducare şi în acest timp să
fi dat dovezi de îndreptare, de
sârguinţâ Ia învăţătură şi la
decât dacă se încadrează
imediat într-o unitate de
producţie pentru a se califica
sau dacă urmează şcoala
pentru a termina numărul de
clase minim cerut de lege.
în art.108, C.pen., se
prevede că se poate revoca
liberarea sau chiar
internarea minorului în
centrul de reeducare dacă în
timpul acesta săvârşeşte o
nouă infracţiune. Revocarea
este facultativă dacă noua
infracţiune reprezintă un grad
de pericol social scăzut.
Ce se întâmplă, însă,
dacă pedeapsa pentru
infracţiunea comisă în timpul
liberării sau internării în
centrul de reeducare este
graţiată total şi condiţionat ă
Unii sunt de părere că măsura
internării trebuie revocată, în
baza art.108, alin.2, C.pen., ea
nefiind o latitudine a instanţei
atunci când pentru noua
infracţiune este necesară
pedeapsa închisorii, fiindcă
măsura internării într-un
centru de reeducare nu poate
coexista cu pedeapsa
închisorii . După un alt punct
de vedere, pe care-1
împărtăşim, se poate aplica
pedeapsa închisorii graţiată
total şi condiţionat, fără a se
revoca măsura internării în
centrul de reeducare. Dacă ar
urma să se revoce măsura
internării, aceasta încetând,
iar pedeapsa închisorii
neaplicându-se, minorul nu ar
fi supus unui proces de
reeducare, cu toate că a
săvârşit două infracţiuni . în
felul acesta, ar avea o situaţie
mai bună decât minorul
internat într-un centru de
reeducare care nu a comis o
nouă infracţiune, deoarece ar
rămâne internat în centru
respectiv până la majorat sau
cu până la 2 ani peste majorat.
Prin O.U. a
Guvernului nr.26/1997
privind protecţia copilului
aflat în dificultate sunt
prevăzute măsurile care pot
fi luate de către Comisia
pentru protecţia copilului:
a) încredinţarea
copilului unei familii
sau unei persoane;
b) încredinţarea
copilului serviciului public
specializat
pentru protecţia copilului sau autorizat;
unui organism privat

2
c) încredinţarea prevede: "Faţă de copilul aflat
copilului în vederea adopţiei; în situaţia prevăzută la art.16,
i d) plasamentul Comisia pentru protecţia
copilului este obligată să ia o,
copilului la o familie sau la o
măsură educativă (subl.
persoană;
M.B.), la sesizarea oricărei
e) plasamentul
persoane, a procurorului, a
copilului la serviciul public
organelor de poliţie (subl.
specializat
M.B.) sau a părinţilor
pentru protecţia copilului sau la
acestuia.
un organism privat autorizat.
Alin.2 al acestui articol
?î f) plasamentul
17 repetă, în esenţă, dispoziţiile
copilului în regim de urgenţă.
art.100 alin.l în care se prevede
r Toate aceste măsuri
că "faţă de minorul care
sunt prevăzute pentru copilul
răspunde penal se poate lua o
care nu
măsură educativă ori i se poate
a împlinit 18 ani şi se află în
aplica o pedeapsă. La alegerea
dificultate (dacă dezvoltarea,
sancţiunii se ţine seama de
securitatea sau integritatea sa,
gradul de pericol social al
fizică sau morală, este
faptei săvârşite, de starea
periclitată, art.7) fie că a comis
fizică, de dezvoltarea
sau nu o faptă prevăzută de
intelectuală şi morală, de
legea penală, cu condiţia să nu
comportarea lui, de condiţiile în
răspundă penal (art.16) care
care a fost crescut şi în care a
prevede că acesta beneficiază
trăit şi de orice alte elemente de
de protecţie în condiţiile legii.
natură să caracterizeze persoana
Or, aceste condiţii nu pot fi
minorului. Cu alte cuvinte se
altele decât cele prevăzute în
referă la efectuarea anchetei
art.7.
sociale care se realizează în
Insă în art.17 alin.l se
condiţiile art.482 C. pr. pen.
 în alin.2 art.17 al O.U.
dezvoltarea fizică, intelectuală
se prevede ca "In stabilirea
şi afectivă a copilului; de
măsurii educative, Comisia
comportarea lui, de condiţiile în
pentru protecţia copilului va
care a fost crescut şi în care a
ţine seama de gradul de trăit şi de orice alte elemente de
pericol social al faptei natură să caracterizeze
săvârşite, de personalitatea acestuia".
284 Aşadar este vorba tot de
ancheta socială care se va
efectua în condiţiile prevăzute
de art.27 alin.5. Pentru
soluţionarea cauzelor, este
obligatorie prezentarea
raportului referitor la ancheta
psihosocială a copilului, de
către specialistul serviciului
public specializat pentru
protecţia copilului, care a
instrumentat cauza.
Raportul va cuprinde
date privind personalitatea,
starea fizică şi mentală a
copilului, antecedentele
acestuia, condiţiile în care a fost
crescut şi în care a trăit, orice
alte date referitoare la creşterea
şi educarea copilului, care pot
folosi Comisiei pentru protecţia
copilului în soluţionarea cauzei,
propunerea unei măsuri de
protecţie a copilului, precum şi
poziţia acestuia cu privire la
măsura propusă. In cazul în care
este necesară stabilirea unei unei anumite măsuri educative.
măsuri educative, raportul Aşa cum se prevede în
referitor la ancheta psihosocială a art.18 alin.l din O.U. este vorba
copilului se va întocmi în de măsurile educative prevăzute
colaborare cu organele de poliţie. de legea penală, deci:
Insă, în condiţiile art.100 mustrarea, libertatea
alin.l C.pen., ancheta socială se supravegheată, internarea într-
efectuează pentru ca instanţa să un centru de reeducare şi
decidă ce urmează să—i aplice internarea într-un institut
minorului infractor, o măsură medical-educativ (art. 101
educativă sau o pedeapsă. C.pen.).
Potrivit art.17 alin.2
O.U. ea va sta la baza alegerii 285
 m
în ceea ce priveşte modalităţile aplicării acestora sunt tot
cele prevăzute în legea penală.
La aplicarea acestora se va ţine seama de vârsta şi gradul
de maturitate al copilului, în vederea respectării interesului
superior al acestuia.
Se pune întrebarea de ce legiuitorul nu mai distinge între
răufăcătorul minor şi cel care a comis doar o faptă prevăzută de
legea penală în ce priveşte măsurile educative? Cu alte cuvinte
măsura educativă se poate aplica atât în cazul comiterii unei
infracţiuni cât şi atunci când lipseşte vinovăţia şi fapta nu este
infracţiune? Care este raţiunea acestor măsuri? După cum
prevede legea, iar doctrina şi practica judiciară sunt unanime,
gradul de pericol social al oricărui ilicit juridic este reflectat în
natura sancţiunilor şi cuantumul acestora. Or, în acest caz se
pune pe acelaşi plan consecinţa comiterii unei infracţiuni
(aplicarea unei măsuri educative) cu aceea a comiterii unei fapte
prevăzute de legea penală dar căreia îi lipseşte vinovăţia, una din
trăsăturile generale prevăzute în art.17 alin.l C.pen. şi deci nu
poate fi infracţiune.
Având în vedere că în art.18 alin.l O.U. nu se prevede că
măsurile educative şi modalităţile aplicării acestora sunt
prevăzute de legea penală, dar în acelaşi art.18 alin.2 se dispune
că în cazul stabilirii măsurii libertăţii supravegheate, Comisia
pentru protecţia copilului poate (facultativ) dispune încredinţarea
supravegherii copilului serviciului public specializat pentru
protecţia copilului, tragem concluzia că măsura mustrării, a
internării într-un centru de reeducare şi a internării într-un
institut medical-educativ se va face ca şi în cazul comiterii unei
infracţiuni, iar libertatea supravegheată fie conform art.103
C.pen., fie art.18 alin.2.
286
datorită unei deficienţe de instrucţie şi educaţie, nu se poate
Prevederea nu îşi are nici un temei legal fiindcă nu se
poate ca cineva să suporte consecinţe penale pentru fapte care
nu sunt infracţiuni.
O situaţie similară întâlnim şi în cazul art.103 alin.6
C.pen, unde se prevede că în cazul în care faţă de minor s-a luat
măsura libertăţii supravegheate şi în termenul fix de un an se
sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are
purtări rele, ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală,
libertatea supravegheată este revocată (obligatoriu) şi se ia
măsura educativă a internării într-un centru de reeducare. Cu alte
cuvinte este sancţionat cu o măsură prevăzută pentru o
infracţiune, cu toate că ea nu este. Se încalcă în felul acesta
Principiul legalităţii incriminării, reglementat în art.2 C.pen.
De altfel, chiar în art.23(9) din Constituţie se prevede că
"Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii".
De altfel, Curtea Constituţională prin dec. nr.47 din
23.03.1999 constată că sunt neconstituţionale art.23-30 din
cap.III al O.U.
■ui'-!- D. Măsura internării minorului într-un institut medical
educativ (art.105,106 şi 108, alin.2, C.pen.) Internarea într-un
astfel de institut este o măsură cu caracter mixt, medical-
educativ. Ea se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale
fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un
regim special de educaţie. Acestea trebuie să fie confirmate
printr-o expertiză medicală. De exemplu, afecţiuni deosebit de
grave care evoluează spre orbire90, sau în caz de debilitate
mintală91. Când minorul prezintă doar tulburări de comportament
pe fond pubertar sau
287
dispune aceasta măsura .
 Art.100, alin.l, C.pen. prevede că măsurile educative pot revocarea nu ar putea să aibă loc, ţinând seama de motivele care au
fi luate faţă de minorul care răspunde penal. S-a susţinut că dacă determinat internarea (starea fizică sau psihică şi necesitatea unui
acesta este iresponsabil va fi internat într-un institut medical- tratament medical şi a unui regim special de educaţie). Ea ar
educativ ceea ce nu credem că este posibil, dat fiind scopul putea avea loc numai dacă a încetat cauza care a impus
acestei masuri educative (art.100, C.pen.)94. într-un asemenea internarea.
caz, va fi internat într-un institut de deficienţi psihici.
Aşadar, minorul este susceptibil de a fi reeducat, însă
III. PEDEPSELE PENTRU MINORI
starea psihică sau fizică cere un tratament special medical şi
educativ. De exemplu, pentru surzi, muţi, epileptici, orbi. Starea
A. Pedeapsa închisorii (art.109, C.pen.)
deficitară să existe în momentul dispunerii măsurii internării.
Când instanţa îşi formează convingerea că nici una din
Această măsură va fi luată pe timp nedeterminat, însă nu
măsurile educative nu poate să ducă la reeducarea minorului, va
poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani (art.106,
aplica o pedeapsă, chiar dacă minorul se află pentru prima dată în
C.pen.). De îndată ce a dispărut cauza pentru care a fost internat,
faţa justiţiei, deoarece: infracţiunea este gravă, infractorul are
măsura trebuie ridicată. Dacă, între timp, minorul împlineşte 18
purtări rele, (imoralitate gravă, caracter pervers). în acest caz
ani, măsura internării poate fi prelungită cu condiţia ca să fie
limitele pedepsei pentru infracţiunea' comisă se reduc li jumătate,
necesară realizării scopului internării, pe o durată de cel mult doi
însă, în urma reducerii, în nici un caz, minimul pedepsei nu va
ani. Durata poate fi însă mai mică de doi ani.
depăşi 5 ani. De exemplu, omorul calificat (art.175, C.pen.) şi
Această măsură dacă este ridicată, instanţa poate, dacă
omorul deosebit de grav (art.176, C.pen.) se sancţionează cu
este cazul, să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de
închisoare de la 15 la 25 de ani. Pentru aceste fapte comise de
reeducare.
minori, pedeapsa închisorii va fi între 5 şi 12,6 ani şi nu între 7,6
Dacă în perioada internării într-un institut medical-
ani şi 12,6 ani.
educativ ori a liberării înainte de a deveni major, minorul
De lege ferenda considerăm că pedeapsa închisorii să se
săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care se apreciază că este
poată aplica numai atunci când minimul ei, redus la jumătate, ar
cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă
fi egal cu acela al internării într-un centru de reeducare, internare
internarea. în cazul când nu este necesară pedeapsa, se menţine
care să nu fie pe o perioadă mai mică de un an, aşa cum am
măsura internării şi se revocă liberarea.
propus mai sus, întrucât altfel i s-ar putea aplica pedeapsa chiar
Credem însă că atunci când minorul săvârşeşte o nouă de 15 zile, timp insuficient pentru reeducarea minorului. în acest
infracţiune în timpul internării într-un asemenea institut, caz, este preferabil să fie internat într-un centru de reeducare,
dacă pedeapsa închisorii ar fi mai mică de un an (pedeapsa
judiciară). în asemenea situaţii nu ar fî

288 289
dezavantajaţi faţă de majori, cărora, în prezenţa circumstanţelor educativă.
atenuante, li se poate aplica pedeapsa închisorii de 15 zile sau în practică, în numeroase cazuri instanţele aplică pedepse
amenda, fiindcă faţă de ei nu se poate lua nici o măsură mici pentru concurs de infracţiuni, la care nu se adaugă nici un
spor şi în final dispun suspendarea executării pedepsei. Or, în
acest fel funcţia pedepsei de reeducare a minorului operează în
mică măsură. De exemplu, CA. a fost condamnată pentru
tentativă de înşelăciune la 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de
fals în înscrisuri oficiale la 3 luni închisoare, pentru uz de fals la 3
luni închisoare. în baza art.33, lit.a şi art.34, lit.a, C.pen., i-a fost
aplicată pedeapsa închisorii de 6 luni, care apoi a fost suspendată
condiţionat95. Sau C.I.Gh. a fost condamnat pentru patru furturi
calificate în dauna avutului public la câte 6 luni închisoare pentru
fiecare, pentru care instanţa a aplicat sancţiunea cea mai severă, 6
luni închisoare şi a dispus suspendarea executării ei 96. într-un alt
caz, P.T. a comis două furturi simple şi trei calificate (agravate), în
concurs, pentru care s-a aplicat pedeapsa cea mai mare, şase luni
închisoare, cu suspendarea executării ei97. Alteori, pentru
concursul de infracţiuni s-au aplicat măsuri educative uşoare, cum
ar fi aceea a libertăţii supravegheate. De pildă, V.P. a fost
condamnat pentru furt continuat şi pentru furt simplu cu măsura
libertăţii supravegheate, ceea ce este evident că nu-i suficient
pentru reeducare98.
Când se aplică pedeapsa închisorii, trebuie să se pronunţe
şi pedepsele accesorii99, fiindcă acestea decurg din condamnarea
definitivă la ceasta pedeapsă. Soluţia se impune deoarece
dispoziţiile din art.71, C.pen. nu pot fi înlăturate fără a exista o
290
privative de libertate, fiindcă acestea completează regimul al
închisorii103.
Conform unui alt punct de vedere, pedepsele accesorii se
dispoziţie expresă, ca în cazul art.109, alin.3, C.pen., cu privire la
pedepsele complementare. S-a exprimat, însă, şi punctul de
vedere contrar, pe care nu-1 împărtăşim100, cu toate că pedepsele
accesorii se referă la acele drepturi ce fac obiectul pedepselor
complementare. însă, pedepsele complementare nu se pot aplica,
deoarece executarea lor începe după aceea a pedepsei închisorii,
pe când cele accesorii durează de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ei
ca executată. Dacă s-ar accepta acest punct de vedere, ar însemna
că la locul de detenţie a minorului, acestuia ar trebui să i se
creeze condiţiile pentru a—şi putea exercita drepturile civile, ceea
ce nu credem că este în intenţia legiuitorului. De altfel, dintre
drepturile prevăzute în art.64, C.pen., cele mai multe nici nu pot
fi exercitate de minori, astfel că prin interzicerea lor nu este
influenţată situaţia acestora101. Au fost şi cazuri când s-au
1 (yy
interzis minorului drepturile prevăzute de art.64 lit.a—b C.pen.
Condamnările care s-au pronunţat în timpul minorităţii nu
atrag incapacităţi sau decăderi (art.109, alin. ultim, C.pen.).
Acestea nu decurg, deci, din aplicarea pedepselor accesorii, ci ele
sunt constatate şi aplicate de alte organe, după ce hotărârea de
condamnare a rămas definitivă, iar pedeapsa s-a executat. De
pildă, fostul condamnat minor va putea fi judecător (art.50, alin.l,
lit.c, Legea nr.92/1992), avocat, nu va fi exclus de la tutelă
(art.117, C.fam.), aşa cum se întâmplă cu foştii condamnaţi
majori, până la reabilitarea lor.
Aşadar, dacă ocrotirea acordată minorilor este
compatibilă cu înlăturarea oricăror interziceri a unor drepturi,
incapacităţi şi decăderi după executarea pedepsei închisorii ca
pedeapsă complementară, este incompatibilă cu interzicerea
drepturilor din art.64, C.pen. în timpul executării pedepsei
291
aplică minorilor care au devenit majori înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, din momentul rămânerii ei
definitive, sau după această dată din momentul când au devenit
__ • -104
majori .
Din durata închisorii, aplicată pentru infracţiunea comisă
în perioada în care minorul era internat într-un centru de
reeducare, nu se poate scădea perioada cât a fost internat,
deoarece aceasta fiind o măsură educativă nu poate fi asimilată
cu reţinerea sau arestarea preventivă105.
Când pentru infracţiunea comisă, legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, care este singură sau alternativă cu
închisoarea de la 15 la 25 de ani, instanţa va putea aplica doar
pedeapsa închisorii de la 5 la 25 de ani (art.109, alin.2, C.pen.).
Pedeapsa se aplică minorilor în limitele prevăzute pentru
fapta comisă, reduse la jumătate.
B. Pedeapsa amenzii
Şi limitele amenzii se reduc la jumătate când se aplică
minorilor. Aşadar ele, vor fi, atunci când pedeapsa amenzii este
singură şi nu i se arată limitele, între 75.000 şi 5.000.000 lei.
Credem însă că, în acest caz, se ajunge la o limită minimă sub cea
generala, care este de 100.000, ceea ce nu poate fi admis.
Propunem ca în art.109, C.pen. să se prevadă că în urma
reducerii limitelor amenzii la jumătate, minimul să nu fie mai
redus decât minimul general.
Când amenda este alternativă cu pedeapsa închisorii de
până la un an şi nu îi sunt arătate limitele, acestea vor fi între
292
termeni, minorului să i se aplice închisoarea şi nu o măsură
educativă, chiar daca nu este considerat recidivist (art.40, C.pen.),
ori s-ar putea reţine chiar starea de recidivă.
Tribunalul Suprem a decis că faţă de minorul care a
125.000 şi 7.500.000 lei, iar când ar fi alternativă cu închisoarea
mai mare de un an, limitele vor fi între 175.000 şi 15.000.000
lei.
Atât în cazul pedepsei închisorii, cât şi al amenzii
însemnează că acestea sunt limite speciale legale.
La aceste limite reduse se vor aplica dispoziţiile cu privire
la tentativă, circumstanţe atenuante şi agravante, concursul de
infracţiuni, pluralitatea intermediară şi infracţiunea continuată.
Considerăm că, deoarece legiuitorul a prevăzut pedeapsa
amenzii mare, limitele acestea chiar reduse la jumătate apar ca
fiind prea severe faţă de minor, ţinând seama de veniturile pe
care le poate avea şi de condiţiile social-economice.
De asemenea, credem că atunci când.infracţiunea face
obiectul unui act de graţiere înainte ca să fi început executarea
pedepsei pronunţată printr-o hotărâre de condamnare definitivă,
dacă aceasta nu depăşeşte un an, ar fi mai indicat ca prin actul
respectiv să se prevadă înlocuirea acesteia cu măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare decât să nu se execute
pedeapsa graţiată, fiindcă altfel minorul nu va fi supus nici unei
influenţe educative, creându-i impresia că poate săvârşi fapte
prevăzute de legea penală fără a executa o sancţiune. S-ar putea,
de asemenea, să se dispună doar graţierea parţială (maximum
jumătate) atunci când pedeapsa este de cel puţin un an şi dacă din
purtarea lui reiese că s-a îndreptat.
In privinţa dispoziţiei din art,38, C.pen., care prevede că
nu atrag starea de recidivă condamnările din timpul minorităţii,
considerăm că dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru ambii
293
executat o pedeapsă şi a săvârşit o nouă infracţiune se poate lua
măsura educativă, dacă infracţiunea prezintă un grad de pericol
social redus106. Credem că aceasta ar trebui să se întâmple numai
atunci când nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru recidivă.
1
Secţiunea a III-a
1
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
§ 1. Felul măsurilor de siguranţă şi regimul lor
, A. Generalităţi101
Comiterea faptelor prevăzute de legea penală este
combătută cu ajutorul sancţiunilor, însă săvârşirea lor poate
releva, totodată, şi anumite stări de pericol din cauza cărora
acestea s-au săvârşit şi care pot determina sau contribui la
comiterea şi a altor asemenea fapte prevăzute de legea penală,
comitere care trebuie să fie prevenită. Prevenirea manifestării
unor astfel de stări periculoase nu se poate realiza prin pedepse
sau măsuri educative, nefiind vorba întotdeauna de infracţiuni, iar
ele nici nu ar fi eficiente în anumite cazuri. Comiterea faptelor
prevăzute de legea penală datorită existenţei unor stări de pericol
se evită şi prin aplicarea măsurilor de siguranţă.
Măsurile de siguranţă sunt mijloace penale de
constrângere cu caracter pur preventiv, luate în vederea
294
Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, acestea se
iau pe o durată nedeterminată, până la însănătoşire. Insă, orice
înlăturării unei stări de pericol şi preîntâmpinării săvârşirii
faptelor prevăzute de legea penală, faţă de persoanele care au
comis astfel de fapte în prezenţa unor asemenea stări (art.l 11-
H2, C.pen.).
Sunt deci măsuri penale, însă numai unele dintre ele au
caracter de sancţiuni penale, celelalte fiind luate, în acelaşi timp,
şi în favoarea făptuitorului, cum ar fi obligarea la tratament
medical şi internarea medicală. însăşi faptul că acestea două se
pot lua în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale, este o
dovadă că nu sunt sancţiuni penale, deoarece organele de
urmărire penală nu pot aplica sancţiuni cu caracter penal. Acest
atribut îl au numai organele de judecată şi numai printr-o
hotărâre de condamnare, iar executarea lor este obligatorie doar
după ce aceasta a rămas definitivă. Or, până la rămânerea ei
definitivă operează principiul prezumţiei nevinovăţiei (art.66,
C.pr.pen.).
Cele două măsuri nu se disting de măsurile de siguranţă
dispuse de instanţa civilă sau de organele administrative, nici sub
aspectul conţinutului şi nici al finalităţii lor. Ele se iau de către
organele judiciare penale deoarece s-a comis o faptă prevăzută de
legea penala şi numai acestea sunt competente să aprecieze
caracterul penal al unei asemenea fapte şi le dispune pentru a se
evita comiterea lor din nou.
Când făptuitorul este bolnav mintal (iresponsabil, art.48,
C.pen.) ar însemna că dacă măsura ar constitui sancţiune, aceasta
s-ar aplica făptuitorului ca un scop în sine, fiindcă pentru el nu ar
avea nici o semnificaţie reeducativă. Nu s-ar pune nici problema
îndreptării lui în scopul prevenţiei speciale, iar măsura nu are nici
caracter aflictiv şi moralizator.
295
sancţiune penală este totdeauna determinată în timp.
In concluzie, cele două măsuri nu au trăsăturile unei
 sancţiuni.
S-a exprimat şi părerea că toate măsurile de siguranţă au
caracter de sancţiune108.
In art.lll, alin.l, C.pen. se prevede că măsurile de siguranţă
au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea - penală. Ele au însă, în
subsidiar, şi caracterul coercitiv al mijloacelor de constrângere
penale fiindcă se impun forţat de către stat.
Măsurile de siguranţă se pot lua faţă de orice persoană
care a împlinit vârsta de 14 ani dacă a comis o faptă prevăzută
de legea penală, chiar când acesteia nu i se aplică o pedeapsă. Ca
atare, la stabilirea şi individualizarea acestor măsuri nu se aplică
dispoziţiile din art.72, C.pen., ci se are în vedere natura şi
gravitatea stării de pericol şi posibilitatea înlăturării acesteia
(alienaţie mintală, alcoolism, nepregătire profesională, condiţii de
mediu favorabile săvârşirii infracţiunilor). S-a susţinut,
considerăm neîntemeiat, că măsurile de siguranţă nu se aplică
minorilor109.
Starea de pericol nu trebuie confundată cu pericolul social
al faptei prevăzută de legea penală (art.18 şi art.18 1, C.pen.),
deoarece ea priveşte persoana făptuitorului sau anumite lucruri
care au legătură cu fapta săvârşită şi care constituie o ameninţare
pentru viitor, în sensul că mai mult ca sigur se va comite din nou
o faptă prevăzută de legea penală, fiindcă şi cea care a fost
comisă s-a datorat alienaţiei mintale, nepregătirii profesionale etc.
296
în ce ne priveşte suntem de părere că în cazul minorului care nu
răspunde penal (art.50, C.pen.), căruia i se aplică măsurile prevăzute în
Aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse, măsuri
educative) nu exclude şi luarea unor măsuri de siguranţă. Cauzele
care duc la încetarea executării măsurilor de siguranţă nu
influenţează asupra încetării executării sancţiunii ori invers.
Măsurile de siguranţă se pot lua şi când fapta săvârşită
este infracţiune, însă aceasta nu se sancţionează deoarece
intervine fie o cauză generală care înlătură răspunderea penală
şi deci aplicarea pedepsei (amnistia, prescripţia răspunderii
penale, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor etc), fie
o cauză specială de înlăturare a aplicării sancţiunii penale
(art.167, alin.5, C.pen., denunţarea faptei comise înainte de a fi
descoperită; art.170, alin.3, C.pen., nedenunţarea; art. 172, alin. 1,
C.pen., unele cauze de nepedepsire; art. 173, alin.5, C.pen.; art.
197, alin.5, C.pen.; art.221, alin.2, C.pen. etc), dacă a fost
relevată cu această ocazie starea de pericol care impune aplicarea
lor.
Luarea în mod izolat a măsurilor de siguranţă este
prevăzută atunci când ele se pot dispune în mod provizoriu în
cursul procesului: obligarea la tratament medical (art. 113,
alin.fmal), internarea medicală (art.114, alin.final, C.pen. şi art.
162, C.pr.pen.).
în situaţiile de la art.44-51, C.pen. (faptele care fac ca
fapta să nu fie infracţiune) se admite atât în teoria cât şi în
practica dreptului penal că măsurile de siguranţă se pot lua, dacă a
fost dată în vileag starea de pericol a făptuitorului cu ocazia
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, iar pericolul ce
decurge din această stare face să apară temerea serioasă că fără
luarea la timp a unei măsuri de siguranţă adecvate, făptuitorul ar-
putea săvârşi şi alte fapte prevăzute de legea penală110.
297
art.7 din O.U. nr.26/1997n l; a iresponsabilităţii (art.48, C.pen.) şi a
erorii datorită lipsei de pregătire etc. (art.51, C.pen.) care pot releva o
 stare de pericol cu ocazia săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se
pot lua măsuri de siguranţă cu caracter penal, cu toate că fapta nu
constituie infracţiune.
în celelalte cazuri (legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit şi beţia accidentală
completă) nu se poate releva o stare de pericol care să impună luarea
unei măsuri de siguranţă pentru a se evita săvârşirea unor fapte
prevăzute de legea penală când persoana s-ar afla în una din situaţiile
arătate. în viitor, o persoană, ori de câte ori va exista o asemenea
împrejurare şi va acţiona săvârşind o faptă prevăzută de legea penală,
aceasta nu va constitui infracţiune. Prin luarea oricărei masuri de
siguranţă nu s-ar putea evita săvârşirea lor din nou.
Asemenea făptuitori, dacă prezintă un pericol social care să
reiasă din alte împrejurări decât cele arătate mai sus (bolnav mintal
periculos, ori toxicoman cronic iresponsabil), se va lua faţă de ei
măsurile de siguranţă prevăzute în Decr. nr.313/1980 112, fără însă ca
acestea să aibă caracter penal 113. Când se constată iresponsabilitatea
minorului măsura internării datorită alienaţiei mintale a acestuia (art.48,
C.pen.), măsura internării în baza art.114, C.pen. este exclusă. în acest
caz trebuie să fie sesizată comisia de ocrotire a minorului în vederea
internării lui într-o instituţie de ocrotire pentru deficienţi
■u- -114
psinici . v.,**t*. ■.■- -JJ,.,„-. •;-■ i(i ■■■■■■■-■■■}■ «Oi-wfc..-.
298
Fiecare măsură are un specific determinat de starea care
generează pericolul, de felul şi intensitatea acestuia şi de mijlocul
prin care se urmăreşte înlăturarea lui.
Aceleiaşi persoane i se pot aplica, în acelaşi timp, mai
Suntem de părere că aceeaşi soluţie se impune şi în cazul
faptelor prevăzute la art.181, C.pen., care nu sunt infracţiuni, dar pentru
ele se aplică sancţiuni cu caracter administrativ.
De asemenea, fac excepţie de la aplicarea măsurilor de
siguranţă şi persoanele care au comis faptele dar acestea au fost
dezincriminate prin noua lege penală (art.12, alin. 1, C.pen.); faptele
pentru care a expirat termenul de introducere a plângerii prealabile
înainte ca aceasta să fi fost introdusă.
Măsurile de siguranţă se iau numai în baza unei hotărâri
definitive prin care s-a stabilit că s-a comis o faptă prevăzută de legea
penală, cu excepţia obligării la tratament medical şi internarea
medicală care se pot lua în mod provizoriu în cursul urmăririi penale de
către procuror sau al judecăţii de către instanţă (art.435, C.pr.pen.).
Când măsura este prevăzută şi într-o dispoziţie din partea
specială a codului sau o lege specială şi în partea generală a Codului
penal, cea din partea generală este facultativă cu excepţia celor de la
art,118, C.pen., care sunt obligatorii, iar măsura din celelalte este
obligatorie.
B. Felurile măsurilor de siguranţă
Măsurile de siguranţă sunt: obligarea la tratament
medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie
sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie;
interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea
străinilor, confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în
locuinţa familieie pe o perioadă determinată (Legea nr.197,
M.Of. nr.568/2000). Această înşiruire din art.112, C.pen. este
limitativă, însă nu constituie o ierarhizare a măsurilor de
siguranţă în funcţie de gravitate.,,........................
299
multe măsuri. De exemplu, interdicţia de a exercita o profesiune
şi confiscarea specială.
Unele măsuri pot fi înlocuite cu altele când este vorba de
stări de pericol asemănătoare (obligarea la tratament medical cu
internarea medicală sau invers).
In raport cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a închisorii,
unele măsuri de siguranţă se execută înainte de punerea în
executare a acestora sau o dată cu ea (obligarea la tratament
medical, internarea medicală, confiscarea specială şi interzicerea
de a exercita o anumită meserie etc), iar celelalte după ce a fost
executată pedeapsa închisorii sau considerată ca executată
(interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi expulzarea
străinilor), interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă de timp determinată.
Dacă prin hotărâri definitive distincte s-au luat măsuri de
siguranţă înrudite, cea mai restrictivă, de exemplu, internarea
medicală absoarbe obligarea la tratament medical.
C. Regimul măsurilor de siguranţă
a. Obligarea la tratament medical
1
Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării
cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,
prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să se prezinte
în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire
(art.113, C.pen.), ,^
300
Prin termenul „boli", se înţelege orice maladie care îl
face pe făptuitor periculos pentru societate, deoarece îi este
alterată responsabilitatea, fără a fi înlăturată, în sensul că nu-şi
mai reprezintă pe deplin urmările acţiunii (inacţiunii) sale şi nu-
şi poate stăpâni ori dirija voinţa întru totul, sau altă boală (de
exemplu, venerică ori SIDA) care nu-i alterează
responsabilitatea; „intoxicarea cronică" este o stare patologică
de durată, datorită acumulării în organism a unor substanţe
toxice, cum ar fi alcoolul, stupefiantele etc. consumate în mod
constant. Ea poate duce la unele procese de alterare psiho-
fiziologică, însă nu profunde. Deci boala de care suferă persoana
nu înlătură responsabilitatea.
Se cere însă ca bolnavul sau intoxicatul să poată fi tratat
ambulatoriu.
Făptuitorul, datorită acestei stări, prezintă pericol pentru
societate, în sensul că ar putea comite şi alte fapte prevăzute de
legea penală, fiindcă cea săvârşită s~a datorat acestei stări.
Mai mult, boala sau starea de intoxicare se poate agrava
dacă nu va fi supus unui tratament adecvat, stabilit de către
specialişti. De exemplu, inculpatul prezintă o stare psihopatoidă
post-traumatică pe fond toxic etilic cu un mare potenţial
criminogen, demonstrat prin aceea că în afară de cele două
violuri comise acum, a mai săvârşit în cursul anilor 1974-1975
alte două violuri, astfel încât se impune obligarea la tratament
medical115.
în acest caz s-a reţinut că, întrucât din actele medicale
aflate la dosar rezultă că inculpatul prezenta o stare psihopatoidă
post-traumatică, având discernământul diminuat, iar comisia de
medici de specialitate a opinat că acesta să fie obligat la
301
 m
tratament medical, se impunea ca instanţele să aplice măsura până
la însănătoşire116.
Obligarea la tratament medical se ia chiar dacă
făptuitorului nu i s-a aplicat o sancţiune penală117 sau, cu toate că i
s-a aplicat, de pildă pedeapsa închisorii, aceasta a fost suspendată
condiţionat. în oricare din cele două forme când măsura a fost luată
alături de pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, tratamentul
se efectuează atât în timpul executării acesteia, cât şi după aceea,
până la însănătoşire.
într-un caz s-a luat această măsură în urma admiterii
recursului inculpatului prin care critică hotărârea instanţei, între
altele, şi pentru că nu s-a făcu aplicarea art.l 13, C.pen. Măsura a
fost luata pe durata executării pedepsei118.
Legea prevede că măsura se ia pe o durată nedeterminată.
In acest caz trebuia să se procedeze la fel, fiindcă dacă nu se
vindecă pe durata executării pedepsei, ea va fi menţinută şi după
aceea, până la însănătoşire dacă persistă starea de pericol. Dacă
persoana faţă de care s-a luat măsura nu se prezintă regulat la
tratament, se poate dispune înlocuirea ei cu internarea medicală.
Obligarea la tratament medical poate fi luată în mod
provizoriu în cursul urmăririi penale de către procuror sau al
judecăţii de către instanţă când se constată starea de pericol, şi
durează până la dispunerea ei definitivă de către instanţă, în caz că
pericolul mai persistă. Măsura se ia provizoriu pentru ca până la
rămânerea definitivă a hotărârii făptuitorul să nu poată săvârşi noi
fapte prevăzute de legea penală.
Măsura luată provizoriu nu va înceta, cu toate că urmărirea
penală a încetat sau a avut loc scoaterea de sub urmărire. în acest
caz va fi sesizată instanţa civilă competentă
302
morfină, opiu etc.) în scopul repetării unor senzaţii şi trăiri
pentru a-1 obliga pe făptuitor la un tratament medical în baza
Decretului nr.313/1980. în acest fel va proceda şi organul de
judecată dacă va constata că fapta săvârşită nu este prevăzută de
legea penală, ori că nu a fost săvârşită de către persoana
respectivă.
b. Internarea medicală
Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află
într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua
măsura internării într-un institut medical de specialitate, până Ia
însănătoşire (art.114, C.pen.)139.
în cazul „bolnavului mintal" este vorba de alterări psiho-
fiziologice, constatate de specialişti, datorită cărora capacitatea
făptuitorului de a—şi da seama de acţiunile sale şi de urmările
acestora şi de a fi stăpân pe acţiuni sunt afectate sau chiar complet
înlăturate.
într-un caz, instanţa a dispus greşit internarea medicală a
inculpatului care a comis un omor calificat (agravat ), într-un
institut medical de specialitate, până la însănătoşire cu toate că de
la dosar lipseau date convingătoare cu privire la starea sa psihică în
momentul comiterii infracţiunii. Constatările comisiei de medici,
care 1-a examinat pe inculpat, fiind în sensul unui discernământ
diminuat în raport cu fapta comisă .
Credem că, deosebirea dintre „toxicoman" şi „intoxicaţie
cronică", prevăzută de art.l 13, C.pen., constă în aceea că
intoxicaţia cronică poate fi şi fără voia făptuitorului, iar dacă a
produs anumite alterări psiho-fiziologice, acestea nu sunt
profunde.
Toxicomania - datorită obişnuinţei de a introduce în
organism cantităţi crescânde dintr-o substanţă toxică (cocaină,
303
neobişnuite, euforice -, are consecinţe grave pentru echilibrul
psihic şi fizic (halucinaţii, delir etc). O astfel de persoană pentru a-şi
procura substanţele respective ori sub efectul acestora, a comis
fapta prevăzută de legea penală şi există temerea serioasă că va
săvârşi şi alte asemenea fapte. Aşadar prezintă pericol pentru
societate. Când făptuitorul este bolnav dar nu prezintă pericol pentru
societate, măsura de siguranţă nu poate fi luată121.
Dacă instanţa reţine vinovăţia inculpatului, în afara măsurii
internării medicale îl condamnă şi pentru fapta comisă. Când a
intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile ori
împăcarea părţilor, măsura poate fi luată izolat, rară aplicarea unei
sancţiuni sau deşi a fost aplicată o sancţiune şi aceasta a fost
înlăturată, măsura se va menţine dacă subzistă starea de pericol.
Şi internarea medicală poate fi luată de către procuror în
mod provizoriu în cursul urmăririi penale până la confirmarea ei de
către instanţă, chiar dacă procesul penal a luat sfârşit printr-o
ordonanţă de încetare a urmăririi ori de scoatere de sub urmărire (cu
excepţia cazurilor când fapta nu există, nu a fost săvârşită de către
învinuit ori inculpat sau nu este prevăzută de legea penală), însă
instanţa civilă va trebui sesizată în vederea confirmării măsurii 122.
Când măsura o dispune o instanţă de fond, nu se cere ca sesizarea
acesteia să fie făcută prin rechizitoriu şi nici nu este obligatoriu să
fie precedată de o dispoziţie prin care ea să fi fost luată provizoriu
(art.114, alin.2 şi art.162, C.pr.pen., ci este suficient ca făptuitorul
să fie bolnav mintal sau toxicoman şi să prezinte pericol pentru
societate123.
-1,11 Dacă măsura a fost luată, iar ulterior cauza pentru care a
fost alternat nu mai subzistă (boala mintală şi pericolul social)
304
Pericolul se previne prin interzicerea făptuitorului de a
exercita o asemenea activitate pentru ca în viitor să nu mai comită
fapte prevăzute de legea penală. Dacă făptuitorul ar continua să
acestea vor fi avute în vedere când se solicită încetarea
■ • 124
măsurii .
în cazul în care s-a dispus internarea medicală, nu se poate
dispune, concomitent, şi obligarea la tratament medical .
c. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o
profesie, o meserie ori o altă ocupaţie
Când făptuitorul a comis fapta prevăzută de legea penală
datorită incapacităţii, nepregătiţii ori altor cauze care-1 fac inapt
pentru ocuparea unei anumite funcţii sau pentru exercitarea unei
profesii, meserii ori alte ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii
ocupării ori exercitării ei (art.115, C.pen.). Această măsură nu
trebuie confundată cu interdicţia legală care operează automat ca
efect al condamnării, din care cauză instanţa nici nu se ocupă de ea.
De exemplu, nu poate fi magistrat, (judecător sau procuror)
persoana care a suferit o condamnare penală definitivă (art.50,
alin.l, lit.c, Legea nr.92/1992); nu poate fi avocat cel care a suferit
asemenea condamnări (art.ll, lit.a) pentru o infracţiune intenţionată
de natură să aducă atingeri prestigiului profesiei (art.ll lit.a Legea
nr.51/1995)126.
Pericolul constă în aceea că fapta prevăzută de legea penală
s-a săvârşit cu ocazia exercitării funcţiei, profesiei, meseriei sau
ocupaţiei, datorită lipsei de aptitudini, nepregătirii făptuitorului
(ignoranţă, lipsă de experienţă etc), incapacităţii sale psihofizice
(boală, infirmitate etc.) sau datorită oricărei alte stări care îl face
inapt pentru exercitarea activităţii (bătrâneţe, nu a mai exercitat de
mult activitatea). Aşadar, măsura nu poate fi luată când fapta a fost
comisă prin exercitarea abuzivă, voit ilegală a profesiei, iar nu ca
urmare a incapacităţii etc
305
exercite activitatea după ce i-a fost interzisă, ar săvârşi
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (art.240, C.pen.),
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (art.271, alin.4, C.pen.),
 exercitarea rară drept a unei profesii (art.281, C.pen.), falsul în
declaraţii (art.292, C.pen.).
Ocuparea unei „funcţii" se referă la orice însărcinare în
cadrul aparatului de stat sau public prin alegere, numire ori
angajare; exercitarea unei „profesii", priveşte orice îndeletnicire
socială utilă care necesită o pregătire teoretică şi practică
superioară, iar desfăşurarea ei este reglementată prin acte normative
(medic, inginer, jurist, contabil etc); exercitarea unei „ meserii"
constă într-o îndeletnicire social-rutilă, care se realizează, în
special, prin muncă manuală şi care pretinde în mod preponderent o
pregătire practică (tâmplar, zidar, croitor, agricultor, conducător
auto, etc); exercitarea unei „ocupaţii" priveşte orice altă
îndeletnicire socială exercitată în mod permanent ori sporadic, care
implică anumite deprinderi (conducător auto amator, vânător
amator, pescar amator etc). De exemplu, interzicerea de a exercita
profesia sau ocupaţia de conducător de autovehicule (art.42 alin. 1,
lit.c, Decr. nr.328/1966, republicat cu modificări prin H.G.
nr.667/1998).
Măsura se ia pe o perioadă nedeterminată care, având în
vedere că inaptitudinea poate fi remediată, ea poate fi revocată.
Uneori ea poate fi pentru totdeauna (datorită bătrâneţii sau altor
A
1
cauze). In art.107 , alin.2, Cod aerian, se prevede retragerea
definitivă a licenţei de zbor a membrului echipajului: pilot,
navigator, radio-telegrafist, mecanic de bord îmbarcat în stare
306
trebuie să—i aplice măsura, deoarece procesul a încetat în urma
intervenirii amnistiei128.
Se pune întrebarea dacă măsura poate fi luată faţă de
de ebrietate sau aflat în accesată stare, dar nu este prevăzută ca o
pedeapsă complementară. Când ea nu este definitivă, revocarea se
dispune la cererea persoanei faţă de care s-a luat, deoarece ea îşi
poate da seama că şi~a remediat inaptitudinea.
Termenul este de cel puţin un an de la luarea ei, când s-a
dispus singură fără să se fi aplicat şi o sancţiune, dacă se constată
că temeiurile care au impus-o au încetat. Dacă cererea este
respinsă, trebuie să treacă cel puţin încă un an de la data respingerii
ei pentru a se putea face o nouă cerere, întrucât este necesar sa se
scurgă un anumit timp care să permită, în mod real, remedierea
inaptitudinii.
Când măsura însoţeşte pedeapsa închisorii, cererea de
revocare se poate face abia după trecerea unui an de la liberarea din
locul de deţinere. Dacă însă în timpul executării pedepsei persoana
fata de care s-a dispus măsura şi—a remediat inaptitudinea (în
timpul cât o execută la locul de muncă), poate să ceară revocarea ei
şi înainte de executarea pedepsei. Desigur, să nu fie vorba de
funcţii de conducere, administrative, instructiv-educative sau de
gestiune (art.86 8, lit.f, C.pen.).
In urma revocării măsurii, persoana intră în drepturile sale
anterioare.
d. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi Instanţa, dacă
constată că prezenţa celui condamnat în localitatea în care a
săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol
grav pentru societate, îi poate interzice să se afle în acea localitate
sau în altele, determinate anume prin hotărârea de condamnare
(art.116, C.pen.). Deci, dacă nu este condamnat măsura nu se poate
aplica. Ca atare, instanţa nu
307
minorul infractor ă In prezent, când minorilor li se poate aplica şi
pedeapsa închisorii, măsura se poate lua şi împotriva lor.
Ce se întâmplă atunci când s-a aplicat măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare ? Tribunalul judeţean Galaţi a
confirmat aplicarea acestei măsuri unor inculpaţi minori, pe lângă
măsura internării într-un centru de muncă şi reeducare. Soluţia a
fost criticată fiindcă măsura se poate lua numai când se aplică o
pedeapsă. Or, Decr. nr.218/1977 prevedea numai măsuri educative.
De asemenea s-a susţinut în doctrină că măsura poate fi luată
conform dispoziţiilor art.112, lit.d, C.pen., raportat la art.116,
C.pen., deci şi faţă de minorul internat într-un centru de reeducare,
dacă există pericolul de a comite şi alte infracţiuni. In acest sens
sunt dispoziţiile art.l 11, alin.2, C.pen., care nu fac nici o
diferenţiere între major şi
130
minor .
De lege ferenda, cosideram că s-ar putea lua.
Măsura depinde, deci, de poziţia personală a infractorului
datorită căreia ar putea săvârşi în viitor noi infracţiuni, precum şi de
ambianţa socială care îi este nefavorabilă (duşmănii, conflicte,
patimi etc.) care a dus la comiterea infracţiunii ori a rezultat din ea
şi ar putea fi sursa unor noi infracţiuni. De exemplu, centru
aglomerat prielnic săvârşirii unor infracţiuni (furturi din buzunare,
speculă, huliganism, prostituţie), ori localităţi de frontieră unde se
poate săvârşi contrabanda sau localitatea unde se află persoana
vătămată, ori unde prezenţa infractorului a devenit intolerabilă
deoarece a săvârşit, de exemplu, un omor prin cruzimi sau mai
multe omoruri.
308
acestuia a comis un furt de Ia o persoană cu care se afla în acelaşi
cămin studenţesc .
într-o speţă, măsura s-a luat faţă de inculpatul lipsit de
Infractorului i se interzice nu numai domicilierea în
localităţile respective, ci şi prezenţa pentru scurtă durată. Dacă
anterior interzicerii locuia în vreuna din ele va trebui să o
părăsească imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare. In caz contrar va fi sancţionat pentru infracţiunea de
nerespectare a hotărârii judecătoreşti, dacă o va face intenţionat
(art.271, alin.fînal, C.pen.).
a. Condiţiile în care se poate lua măsura interzicerii de a
se afla în anumite localităţi.
- Când s-a pronunţat o condamnare de cel puţin un an
închisoare, indiferent că a fost aplicată pentru o singură infracţiune
sau pentru un concurs de infracţiuni şi infractorul a mai fost
condamnat anterior pentru „alte infracţiuni" (deci mai multe),
fără să intereseze că -sunt întrunite condiţiile recidivei sau nu şi că
s—au pronunţat mai multe hotărâri sau numai una singură pentru
un concurs ori pentru o pluralitate intermediară. De regulă este
vorba de infracţiuni de acelaşi fel, infractorul ajungând, oarecum,
să se specializeze.
Ţinând seama de aceste condiţii prevăzute în lege, în mod
nelegal prima instanţă - care 1-a condamnat pe inculpat la un an
închisoare pentru tentativa de furt calificat -, a dispus interzicerea
pe timp de trei ani de a se afla în acea localitate, din moment ce, pe
de o parte, inculpatul nu a mai fost condamnat în trecut pentru alte
infracţiuni, iar pe de altă parte este tânăr, s~a încadrat în muncă la o
întreprindere din localitatea respectivă, unde s-a calificat ca
turnător. Datorită acestor considerente aflarea sa în acea localitate
nu prezintă un pericol grav pentru
joi
societate sau de a interzice condamnatului timp de trei ani să
domicilieze în celelalte oraşe din judeţ, fiindcă în capitala
309
ocupaţie, care nu a putut justifica prezenţa sa în două oraşe din
zona în care a comis un furt calificat în tren133.
- Când se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani
închisoare nu se mai cere condiţia condamnării anterioare pentru
alte infracţiuni, deoarece infracţiunea săvârşită este gravă. Această
condiţie este îndeplinită şi când se aplică pentru una sau mai multe
infracţiuni pedepse sub 5 ani, dar la acestea se adaugă un spor
datorită unor împrejurări care agravează răspunderea penală,
ajungând la o pedeapsă rezultată de peste 5 ani134.
- Măsura poate fi dispusă indiferent de sancţiunea
aplicată şi de durata sau cuantumul ei, chiar dacă infractorul nu a
mai fost condamnat anterior, când este vorba de una din
infracţiunile prevăzute expres în Codul penal, care se poate repeta
în anumite localităţi şi în anumite perioade de timp, datorită unui
aflux intens de persoane şi ritm al vieţii cotidiene: furt, tâlhărie,
speculă, cerşetorie, ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea
liniştii publice, prostituţie, viol, relaţii sexuale intre persoane de
acelaşi sex (comise în condiţiile art.200, C.pen.) şi perversiune
sexuală.
Prezenţa infractorului în localitatea (localităţile) respectivă,
arătate în hotărârea de condamnare, să prezinte un pericol grav
pentru societate, în sensul în care a fost arătat, ceea ce creează o
stare de nelinişte şi de nesiguranţă în mediul social respectiv
datorită stării de pericol a infractorului. Ţinând seama de cele
arătate mai sus, pe bună dreptate s-a decis de către fostul Tribunal
Suprem că, în mod nejustificat i s-a interzis
310
e. Expulzarea
Expulzarea constă în interzicerea cetăţeanului străin sau
apatrid de a rămâne pe teritoriul ţării noastre, când a comis o
inculpatului să se afle în municipiul Bucureşti pe timp de 5 ani,
deoarece nu s-a stabilit starea de pericol social care s-o impună,
întrucât infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi abuz în
serviciu contra intereselor publice, pentru care a fost condamnat,
nu erau legate de prezenţa sa într-o anumită localitate, iar
condamnatul are serviciul şi domiciliul în
IOC A
Bucureşti . Intr-o altă speţă, corect s-a considerat că - deşi
condamnatul a fost condamnat anterior pentru mai multe
infracţiuni: una de furt şi alte fapte comise prin violenţă
-prevenirea comiterii unor asemenea fapte în viitor s-ar realiza mai
bine nu prin interzicerea inculpatului de a se afla în comuna unde
domiciliază împreună cu mama sa, ci cu ajutorul mijloacelor de
influenţare cu caracter educativ exercitate de către colectivitatea şi
organele de stat din comuna de domiciliu a infractorului.. Aceasta,
deoarece fiind cunoscut sub toate aspectele, va putea fi reintegrat
mai rapid în muncă şi viaţa sociala decât în altă localitate unde nu-l
cunoaşte nimeni .
Măsura se poate lua pe o durată depănă la 5 ani. Dacă la
expirarea acesteia se constată că pericolul social mai persistă poate
fi prelungită pe o durată ce nu o poate depăşi pe cea iniţială. De
exemplu, măsura s-a dispus pe timp de 2 ani şi se mai prelungeşte
cu încă 2 ani. Aceasta poate fi mai mică de 2 ani.
b. Măsura poate fi revocată la cererea persoanei faţă de
care s-a dispus sau din oficiu, după ce a trecut cel puţin un an de la
luarea ei, dacă se constată ca nu mai există starea de pericol (a
devenit infirm şi nu mai poate săvârşi infracţiuni, victima a încetat
din viaţă ori s-a mutat din localitate etc.).
Dacă cererea a fost respinsă, se poate reînnoi numai după
trecerea a cel puţin un an de la data respingerii ei.
311
infracţiune şi există pericolul de a comite şi altele (art.l 17,
C.pen.). De exemplu, a comis o infracţiune împotriva siguranţei
statului, contrabandă, trafic de valori, stupefiante etc. pe teritoriul
 ţării noastre sau în afara lui şi se află în România. Cel expulzat se
va putea întoarce în ţară numai cu consimţământul statului român.
Măsura se poate dispune numai de justiţie (art.l9(3) din
Constituţie). In principiu poate fi pe o perioadă nedeterminată, însă
poate fi şi pe una determinată, când starea de pericol este
temporară. Dacă măsura este dispusă pe o perioadă nedeterminată,
va trebui, revocată pe cale judiciară, dovedindu-se că starea de
pericol a încetat.
Atunci când expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, se va
realiza imediat după executarea acesteia, ori după graţierea totală
sau a restului pedepsei. Executarea ei are loc pe cale
administrativă de către organele de poliţie. Se poate lua însă chiar
dacă nu s-a pronunţat pedeapsa închisorii. De exemplu, a fost
trimis în judecată în străinătate pentru săvârşirea unei infracţiuni şi
între timp a intervenit, în ţara respectivă, o cauză care împiedecă
continuarea procesului penal etc., iar acea persoană se află în ţara
noastră (art.6, alin.3, C.pen.).
Expulzarea nu poate constitui o extrădare deghizată.
Minorii nu se expulzează ci se repatriază. Nu va fi expulzat
un refugiat, în ţara unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe
motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit
grup social sau opinii politice. De
312
pe motiv că ea nu este prevăzută în legea specială , ceea ce nu este
legal, atâta timp cât aceasta este prevăzută în art.l 18, C.pen. Alte
instanţe au decis, în mod greşit, confiscarea în baza art.l 18C.pen.
asemenea, nici infractorul care riscă să fie supus la tortură în statul
în care urmează să fie expulzat (art.l 17, alin.fmal, C.pen.).
Beneficiul acestei dispoziţii nu va putea fi totuşi invocat de către
un refugiat dacă ar exista motive serioase de a fi considerat ca un
pericol pentru securitatea ţării unde se găseşte sau care, fiind
condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav,
constituie o ameninţare pentru comunitatea ţării respective (art.33,
Convenţia pentru statutul refugiaţilor) .
/ Confiscarea specială
Confiscarea specială constă în luarea unor bunuri din
patrimoniul persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea
penală sau infracţiuni, fiindcă starea de pericol este prezumată în
mod legal ca existentă în aceste cazuri - şi trecerea lor în
patrimoniul statului, indiferent la cine s-ar afla, deoarece măsura
operează „in rem". Ea este prevăzută fie în partea generală a
Codului penal (art.l 18) fie într-un text incriminator din partea
specială a acestuia sau într-o lege specială. De exemplu, art.329,
alin. 3, C.pen., art.57, alin.l, Decretul nr.244/1978; art.72, alin.
ultim, C.vamal etc. în aceste cazuri confiscarea se dispune în baza
textului incriminator, acestea îşi au însă suportul legal şi în art.lll şi
art.l 18, C.pen., care constituie reglementarea generală a materiei,
deoarece normele cu caracter special se completează cu cele de
ordin general care formează reglementarea de bază a instituţiilor
dreptului penal. Ele trebuie înţelese, aşa cum s-a mai arătat, ca un
tot unitar, completându-se reciproc, indiferent că legea specială
face sau nu trimitere la Codul penal. în lipsa unei dispoziţii din
legea specială, măsura se va lua în baza prevederilor art.l 18,
C.pen. Au fost cazuri când în practică nu s-a dispus măsura
confiscării
313
şi în baza alin.3 art.254 şi a alin.4 art.255 C.pen.139
Fiind o măsură de siguranţă ea se poate dispune chiar dacă nu
s-a aplicat o pedeapsă făptuitorului (art.l 11, alin.3, C.pen.), deci şi
atunci când inculpatul nu a fost condamnat întrucât a intervenit
prescripţia răspunderii penale.
Natura penală a măsurii confiscării nu se schimbă nici
atunci când, de exemplu, în cazul art.329, alin.3, C.pen., bunurile
supuse confiscării nu se găsesc din orice cauză, urmând ca
infractorul să fie obligat la plata unei sume echivalente140.
Dacă în cursul urmăririi penale persoana vătămată s~a
constituit parte civilă cu suma de 8.400.000 de lei, prejudiciu
suferit în urma furtului, fiind, între timp, despăgubită cu suma de
5.700.000 de lei, în faza cercetării judecătoreşti, deşi nu a mai
solicitat diferenţa de 2.700.000 de lei, această sumă urmează să fie
confiscată de la inculpat în folosul statului. Aceasta deoarece
inculpatul nu poate beneficia de un bun provenit din săvârşirea
unei infracţiuni141.
Măsura confiscării speciale se deosebeşte de obligaţia
civilă, din care cauză nu se aplică prevederile referitoare la
solidaritate deoarece, ca măsură de siguranţă, are la bază numai
răspunderea personală a infractorului şi se limitează la bunurile pe
care acesta le-a dobândit în urma comiterii infracţiunii în caz de
participatie142. Spre deosebire de celelalte măsuri a căror aplicare
este facultativă, confiscarea specială este obligatorie.
Măsura nu poate fi luată dacă s-a dispus scoaterea de sub
urmărire a făptuitorului deoarece faptei îi lipseşte unul din
314
deţinerea ei de către proprietar nu prezintă pericol, astfel că nu ' se
confisca.
S-a susţinut că pentru a se dispune confiscarea, nu are . .nici o
elementele constitutive ale infracţiunii, că fapta nu a fost săvârşită
de persoana respectivă sau că nu este prevăzută de legea penală.
De asemenea, nu poate fi luată când instanţa nu a fost sesizată
legal cu judecarea infracţiunii respective.
Când lucrurile sunt dintre cele enumerate limitativ în art.l
18, C.pen., sau arătate în dispoziţiile unei norme speciale de
incriminare, confiscarea este obligatorie, chiar dacă infractorul a
decedat (art.l 11, alin.3, C.pen.)143. Aşadar, orice persoană în mâinile
căreia s-ar afla bunurile supuse confiscării trebuie să le predea
organelor competente. In cazurile de la lita şi e, este suficient ca
fapta să fie prevăzută de legea penală; în cele de la lit.b, c şi d,
fapta trebuie să fie infracţiune.
Lucrurile supuse confiscării sunt:
1) Cele produse, adică cele realizate prin fapta
prevăzută de legea penală (banii, alimentele, timbrele
falsificate, schiţele sau fotografiile etc, art.282-294, art.313,
C.pen.), chiar dacă, de exemplu, au fost puse în circulaţie de o
persoană care nu a cunoscut ca au fost produse prin infracţiune,
că sunt false.
Existenţa pericolului prin consumarea, folosirea sau
deţinerea unor asemenea bunuri este evidentă, din care cauză se
impune confiscarea lor.
2) Lucrurile care au servit sau care au fost destinate să
servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale
infractorului, deoarece ar putea să fie folosite din nou. De
exemplu, arma de vânătoare ar mai putea servi la săvârşirea unei
infracţiuni împotriva persoanei cu toate că infractorul are permis
de portarma144. Dacă însă aceasta aparţine altei persoane care nu
a pus-o la dispoziţia infractorului pentru a comite infracţiunea,
315
relevanţă dacă fapta s-a săvârşit cu intenţie sau din culpă145. în ce
ne priveşte, credem că în cazul în care fapta a fost comisă din culpa
nu poate avea loc confiscarea, fiindcă deţinerea în continuare nu
prezintă pericol social. De exemplu, uciderea din culpă (art.178,
C.pen.) în timpul pilotării unui ' autoturism.
în cazul deţinerii unor mijloace destinate la comiterea unei
infracţiuni (instrumente de spargere, de falsificare a unor valori
etc.) acestea se vor confisca, fiindcă prin însăşi existenţa lor
prezintă pericol social şi nu pot fi deţinute din culpă.
Atunci când faptei i s-au aplicat dispoziţiile art.18 1, C.pen.,
confiscarea nu va putea fi dispusă deoarece nu este întrunită cerinţa
ca aceasta să fie infracţiune. în sens contrar s~a confiscat totuşi
căruţa şi cei doi cai cu care s-au transportat 480 kg sfeclă furajeră
în valoare de 120 lei146, (deci sub 500 Iei când fapta era considerată
abatere, conform Legii nr.59/1968 privind comisiile de judecată, în
prezent abrogată).
Inculpatul nu poate fi obligat la plata echivalentului în bani
a bunurilor respective, deoarece numai confiscarea acestora
înlătură pericolul creat prin deţinerea lor147.
Se consideră că se poate confisca şi echivalentul acestora,
dacă prezintă stare de pericol social şi după înstrăinarea lor de către
infractor, fără a periclita raporturile juridice civile, când
înstrăinarea s-a făcut cu bună-credinţă. Dacă a fost înstrăinat cu
rea-credinţă se va confisca plata echivalentului bunului.
Confiscarea prin echivalent a bunurilor înstrăinate nu se poate
dispune fără a reexamina poziţia terţilor
316
săvârşirea unei infracţiuni. De exemplu, sumele cheltuite pentru
comiterea infracţiunii de speculă (benzina, uleiul şi uzura maşinii
cu care s-au transportat bunurile). în caz contrar s-ar recunoaşte
dobânditori, buna sau reaua lor credinţă. Dacă dobânditorul este de
bună credinţă, bunul nu va fi confiscat, ca şi în cazul bunurilor
dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii (art.118, lit.d,
C.pen.) şi înstrăinate, iar dobânditorul a fost de bună credinţă .
Considerăm că, confiscarea prin echivalent ar opera numai când
nu se cunoaşte persoana căreia i-a fost
înstrăinat bunul.
în concluzie, bunurile trebuie să fi fost folosite efectiv real
la săvârşirea unei infracţiuni, indiferent că aceasta s-a consumat
ori a rămas în formă de tentativă pedepsibilă. De exemplu,
inculpatul a încercat să omoare o persoană cu ajutorul
autoturismului propriu. în mod neîntemeiat acesta a susţinut că
pentru a opera dispoziţiile art.118, lit.b, C.pen. trebuie ca obiectul
să fie specific săvârşirii unei infracţiuni, iar infracţiunea să fie
consumată149.
Uneori confiscarea unor bunuri este lăsată la aprecierea
instanţei (art.138, alin.3 Legea nr.28/1992 a audiovizualului). Este
vorba de echipamentul tehnic folosit la emiterea sau retransmiterea
de programe fără autorizaţie sau fără licenţă de emisie ori pe timpul
suspendării acestora1 °.
3) Lucrurile destinate pentru a servi la comiterea unei
infracţiuni presupune că făptuitorul nu s-a folosit efectiv de ele.
Acestea pot fi produse ori adaptate anume în acest scop, ceea ce
implică intenţia de a comite o infracţiune datorită „scopului"
pentru care au fost destinate, De exemplu, deţinerea sau
confecţionarea instrumentelor pentru falsificarea de valori, ori un
bun care a avut iniţial o anumită destinaţie este adaptat pentru a fi
folosit la săvârşirea unei infracţiuni.
în această categorie intră şi sumele de bani şi orice alte
valori care au servit sau au fost destinate să servească la
317
caracterul legal al cheltuielilor efectuate de către infractor pentru
comiterea infracţiunii151.
în practica organelor noastre judiciare s-au dat soluţii
 contradictorii în legătură cu unele lucruri considerate că s-au folosit
la comiterea infracţiunii sau au fost destinate la săvârşirea acesteia.
Astfel, fostul Tribunal Suprem a decis că sunt supuse confiscării
vehiculele care au servit, în mod indispensabil, la săvârşirea
infracţiunii în întregul ei, în sensul că fără folosirea acestora,
aproprierea efectivă a obiectului material al infracţiunii nu se putea
realiza .
Pentru a decide astfel s-a reţinut că inculpatul a săvârşit
infracţiunea de tăinuire în paguba avutului. public (art.221, alin. 1,
raportat la art.234, alin. 1, C.pen., la data aceea în vigoare) constând
în aceea ca în calitate de conducător auto în cadrul unei firme din
Turcia, a efectuat mai multe transporturi în şi din România în
Turcia.
Cu ocazia ultimului transport, la prezentarea la punctul
vamal Giurgiu, s-a găsit în remorca autovehiculului cantitatea de
1702 kg. cositor pe care o primise de la un cetăţean român rămas
neidentificat şi căruia i-a plătit suma de 5.000 de mărci germane,
predarea cositorului având loc pe autostrada Bucureşti-Piteşti la
km. 15. Procuratura a făcut recurs, între altele şi pentru
neconfiscarea autovehiculului, motiv considerat întemeiat de către
instanţă.
în argumentarea hotărârii • instanţei se arată „în cazul
infracţiunilor săvârşite prin însuşirea de bunuri în cantităţi mari sau
de volum mare, aproprierea acestora de către făptuitor nu se
318
împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs
procuratura locală, deoarece a considerat că infracţiunea s-a
consumat când au fost tăiaţi arborii, ilegal. însă recursul a fost
considerat neîntemeiat1 .
poate realiza, efectiv, decât prin folosirea unui vehicul cu care să
fie deplasate bunurile sustrase de la locul comiterii faptei.
"în asemenea situaţii între săvârşirea faptei de însuşire şi
folosirea vehiculului există o corelaţie atât de strânsă, încât
săvârşirea în concret a infracţiunii, fără folosirea vehiculului, nici
nu ar putea fi concepută, astfel că urmează a fi considerat că este
un lucru care a servit, sau, după caz, era destinat să servească la
săvârşirea infracţiunii şi, pe acest temei, este supus confiscării
speciale." în continuare se arată: „în adoptarea hotărârii
infracţionale de către inculpat, un element esenţial şi vădit
determinant 1-a constituit posesia autovehiculului, fără de care
săvârşirea infracţiunii de tăinuire era exclusă în speţă (subl.
M.B.)153.
într-un alt caz, transportul bunurilor sustrase din
vagoane de cale ferată, în cantităţi mari sau de valoare mare, de la
locul sustragerii la locul de depozitare cu autoturismul propriu,
acesta a fost confiscat154.
într-o alta speţa s-a decis că, deşi inculpatul a furat lemne
din pădure în valoare ce cca.4.000 lei, pe care le-a transportat
acasă cu autoturismul propriu, acesta nu va fi confiscat pe motiv
că, nu se poate aprecia că acesta (inculpatul) se află în situaţia
materială care să—1 incite la săvârşirea şi a altor infracţiuni cu
autoturismul său, deoarece este încadrat în muncă şi este infractor
primar155.
într-o cauză similară s-a susţinut că este indiferentă
împrejurarea că transportul arborilor tăiaţi ilegal s-a efectuat
ulterior momentului tăierii lor, devreme ce este evident că fapta nu
ar fi putut să se comită decât prin folosirea atelajelor respective.
319
Aşa cum s~a arătat mai sus, „lucrurile care au servit Ia
săvârşirea infracţiunii" sunt acelea cu ajutorul cărora se
realizează acţiunea incriminată - cauza - care produce urmarea
periculoasă (art.18 şi art.144, C.pen.), deci din momentul punerii
 în executare a hotărârii de a săvârşi acţiunea (art.20, C.pen.) şi până
la consumarea acesteia. Tot ceea ce se petrece după acest moment
nu mai poate fi considerat ca lucru care a fost folosit la săvârşirea
infracţiunii, deoarece actele sunt ulterioare şi exterioare
conţinutului concret al acesteia în forma tentată sau consumată.
în caz contrar ar însemna ca în situaţia producerii unor
urmări constând în cantităţi mari sau când obiectele sunt
voluminoase, să se confunde acţiunea (actul de executare ca
subelement al laturii obiective a infracţiunii) cu obiectul material
asupra căruia s-a îndreptat acţiunea, ceea ce contravine celor
acceptate unanim de ştiinţa şi practica dreptului penal.
în realitate se pot sustrage bunuri în cantităţi mari fiindcă i
s-a ivit ocazia infractorului şi, ulterior, acesta să recurgă la mijlocul
de transport. în acest caz se pune întrebarea, când s-a consumat
infracţiunea, în momentul luării bunurilor în scopul însuşirii pe
nedrept sau după ce au fost transportate la locul unde şi~a propus
infractorul ă Atât teoria cât şi practica dreptului penal sunt, aproape
în unanimitate, de părere că în momentul luării acestora în scopul
însuşirii pe nedrept, conform art.208 C.pen..
320
fiindcă aşa a conceput săvârşirea infracţiunii, ar însemna că s-a
folosit de acesta pentru comiterea ei ă
Legea nu condiţionează existenţa mijlocului folosit la
comiterea infracţiunii de cantitatea de bunuri furate sau de volumul
De asemenea, ar însemna că actele de transportare deşi sunt
posterioare rămânerii faptei în formă consumată, să fie considerate
tot acte de executare care fac parte din conţinutul concret al
infracţiunii.
Dacă „sustragerea" s-ar comite de către o singură persoană
care ulterior ar apela la alta pentru a transporta bunurile, aceasta
din urmă ar trebui considerată coautor, din moment ce a transportat
cu autoturismul ori atelajul său bunurile sustrase, ceea ce nu este
exact, el fiind complice intelectual dacă a promis mai înainte şi
tăinuitor când nu a existat o astfel de promisiune.
într-o altă speţă s-a decis, considerăm corect, că în cazul în
care bunurile furate au fost scoase din secţiile de producţie de către
autorii furtului, care le-au dus cu braţele până la gardul unităţii,
fiind apoi preluate peste gard de către unii dintre aceştia, nu se
poate considera că autoturismul, aparţinând complicelui, cu care
acele bunuri au fost transportate la domiciliile celor dintâi a fost
folosit la săvârşirea infracţiunii, aşa că măsura confiscării sale în
baza art. 118, lit.b, C.pen., apare ca nelegală şi urmează să fie
înlăturată1 7.
Dacă infractorul ar fi surprins după sustragerea bunurilor,
însă în timpul transportării lor, fapta ar trebui considerată ca
tentativă întreruptă şi sancţionată ca atare, pe când în realitate
infracţiunea s-a consumat în momentul în care bunul „a fost luat în
scopul însuşirii".
în cazul în care s-ar fura bunuri dintr-un tren care
transportă bunuri - şi acestea ar fi încărcate în mai mulţi saci sau
mai multe geamantane - (deci în cantitate mare) pe care infractorul
le-ar transporta cu un tren de persoane aflat în gară,
321
lor, ci acesta să fie utilizat efectiv la realizarea actului de executare.
Dacă s-ar împărtăşi acest punct de vedere ar însemna că
trebuie confiscat şi frigiderul, aspiratorul, soba etc. care au fost puse
în mişcare sau încălzite cu energia sustrasă, fiindcă rară ele nu s-ar fi
putut săvârşi furtul. Or, fostul Tribunal Suprem a statuat în mod
legal, că acestea nu au fost folosite la săvârşirea infracţiunii 158. Ba
mai mult, ar trebui să fie confiscat şi apartamentul unde a fost
sechestrată persoana, unde a avut loc violul, jocul de noroc etc,
fiindcă acesta a fost folosit la săvârşirea infracţiunii.
Fostul Tribunal Suprem a decis însă că nu constituie lucru
care a servit sau care a fost destinat să servească la comiterea unei
infracţiuni, apartamentul aparţinând inculpatei condamnate pentru
infracţiunea de proxenetism, cu toate că aceasta a înlesnit,
ocazional, practicarea prostituţiei de către diferite femei, în una din
încăperile apartamentului. Imobilul a cărui folosire a avut o anumită
legătură cu fapta penală nu a servit, totuşi, şi nu putea servi, în
întregul său, la comiterea infracţiunii, neavând, în mod obiectiv, o
asemenea aptitudine159.
în legătură cu prima speţă este clar că autovehiculul nu a fost
utilizat la săvârşirea furtului cositorului. însăşi faptul că acesta a fost
predat pe şoseaua Bucureşti-Piteşti, atestă că infracţiunea a avut loc
anterior, iar la comiterea ei nu s-a folosit autovehicolul.
322
în ceea ce priveşte „lucrurile destinate să servească la
săvârşirea unei infracţiuni", presupune că acest caracter poate
reieşi din natura lor. De exemplu, gură de lup, armă ascunsă,
şperaclu, instrumente pentru falsificarea unor valori etc. art.28,
în ceea ce priveşte infracţiunea de tăinuire, aceasta s-a
realizat în momentul dobândirii bunului prin cumpărare, indiferent
că a fost transportat atunci ori mai târziu şi cu ce mijloace de
transport. Transportarea a fost ulterioară consumării
tăinuirii.
în motivarea hotărârilor citate se foloseşte expresia
„apropierea (sic!) efectivă a bunului material", iar legiuitorul pe cea
de „luare în scopul însuşirii". Deosebirea este foarte importantă
deoarece momentul consumării infracţiunii este diferit dacă se
foloseşte expresia ca în speţă, care este neclară. Ce se înţelege prin
ea, că s-a folosit infractorul efectiv de bunul material sustras sau în
ce sens ă Oare cel care aruncă bunuri în cantitate mare dintr-un tren
aflat în mers, ori aruncă asemenea bunuri peste gardul unităţii, pe
care ulterior le va ridica, nu s-a consumat infracţiunea, deşi încă nu
le-a transportat, ori le va transporta pe rând, tară a se folosi nici un
mijloc, ci doar de forţa proprie ă Considerăm că infracţiunea s-a
consumat, deşi bunurile sunt în cantitate mare sau de volum mare şi
nu s-a folosit nici un fel de mijloc de transport auto sau hipo.
în hotărârile fostului Tribunal Suprem există o contradicţie
evidentă, deoarece se vorbeşte de două fapte, însuşirea, pe de o
parte şi deplasarea bunurilor sustrase, pe de
altă parte.
De asemenea, mijloacele de comitere care fac parte din
latura obiectivă a infracţiunii concrete, nu interesează sub
aspectul existenţei faptei ca infracţiune din punct de vedere
legal, în luarea hotărârii infracţionale, fiindcă aceasta nu intră
sub incidenţa legii penale dacă nu s-a trecut la actul de
executare (art.20, C.pen.). 3 si j
323
litg, Legea nr. 12/1974 - piscicultura şi pescuitul (deţinerea de
către persoane fizice neautorizate de năvoade, prostovoale,
vârşe, voloace, setei, ave). Or, mijloacele de transport nu se
poate spune că sunt destinate la aşa ceva, iar dacă totuşi ar fi
destinate, acest caracter trebuie avut în vedere tot la realizarea
actului de executare, iar nu la transportarea bunurilor, care nu
este infracţiune. într-o speţă s-a reţinut că inculpatul s-a
deplasat, în mai multe rânduri, în comuna Doftana, pentru a
achiziţiona de la diferiţi cetăţeni unele cantităţi de gazolină, pe
care aceştia o sustrăgeau de la o rafinărie, pe care a
transportat-o cu autoturismul propriu căruia i-a adus unele
transformări în acest scop (prin confecţionarea unui rezervor
montat în locul banchetei din spate), şi pe care apoi a
revândut-o cu beneficiu. Acesta a fost condamnat în baza
art.221, alin.l raportat la art.234, alin.l, C.pen. (în prezent
, abrogat) şi confiscarea în baza art. 118, lit.b, C.pen.
ţ, S-a introdus recurs extraordinar împotriva confiscării,
j fiindcă autoturismul nu a fost folosit şi nici destinat la comiterea ,
infracţiunii de tăinuire, ci doar la transportul gazolinei la
domiciliu. Recursul extraordinar nu a fost admis pe motiv că .
inculpatul a modificat autovehiculul pentru a servi la comiterea .
infracţiunii săvârşite160. Suntem de părere că, din moment ce a
transportat gazolina după ce a fost furată acesta, nu a fost folosit, iar
transformarea acestuia (rezervor în plus) nu înseamnă că a fost
destinat la comiterea infracţiunii. Confecţionarea 324
Este. greu de admis că până la adoptarea acestei soluţii,
hotărârile date de către instanţe au fost netemeinice şi nelegale,
fiindcă nu s-a dispus confiscarea mijloacelor de transport folosite
pentru a duce bunurile de unde au fost furate acolo unde a voit
rezervorului nu este interzisă, ea nu dovedeşte că este destinată la
comiterea infracţiunii.
Desigur, nu este exclusă folosirea mijloacelor de transport
la săvârşirea unei infracţiuni, aşa cum s-a arătat mai sus în speţa
soluţionată de Tribunalul Judeţean Maramureş prin dec.
nr.91/1984, ori în cazul vânării la lumina farurilor161, sau când
lemnele tăiate de altcineva sunt legate cu lanţul ori frânghia şi trase
cu ajutorul maşinii sau a calului, ori în cazul tentativei de omor
prin călcare intenţionată a persoanei cu autovehicolul , sau mijlocul
auto sau hipo pentru transportarea stupefiantelor, muniţiilor,
armelor, bunurilor de contrabandă163. în acest caz au servit în mod
real la comiterea infracţiunii.
în celelalte situaţii analizate, confiscarea acestora în baza art.
118, lit.b, C.pen. nu este justificată nici din punct de vedere legal şi
nici prin motivarea aplicării ferme a legii, care presupune
sancţionarea infractorilor în toate situaţiile prevăzute de ea, dar
numai în limitele şi condiţiile expres arătate, potrivit principiului
legalităţii incriminării şi al sancţiunilor (art.2, C.pen.). De altfel, în
ultimul timp, Curtea Supremă de Justiţie a dat decizii de
neconfiscare a autovehiculelor sau vehiculelor cu tracţiune animală
din considerentele pe care le-am expus mai sus' 4. Uneori însă se
afirmă că infracţiunea s-a consumat în momentul luării benzinei
din rezervor şi scoaterii acesteia din unitate (subl. M.B.)165, ceea ce
nu este exact, fiindcă scoaterea din unitate a benzinei nu are nici o
semnificaţie cu privire la momentul consumării furtului.
Considerăm că legiuitorul ar putea adăuga la art. 118,
C.pen. o nouă situaţie sub lit.f, în care să se prevadă confiscarea şi
a mijloacelor folosite la transportarea bunurilor provenite din
săvârşirea unei infracţiuni.
325
infractorul. Deci aceste hotărâri nu au exprimat adevărul.
4) Lucrurile care au fost date pentru a determina
săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor.
A.
 In art.41(8) din Constituţie se prevede că „bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii pot
fi confiscate numai în condiţiile legii". Acestea pot consta în bani
sau alte valori date făptuitorului înainte de săvârşirea infracţiunii,
pentru a-1 determina să o comită, ori după săvârşirea ei pentru a-1
răsplăti, în forma consumată sau tentativă pedepsibile. Deci acestea
trebuie date (remise) efectiv infractorului. în caz contrar nu pot fi
confiscate. Ca atare la luarea de mită , când s-a comis prin
acceptarea promisiunii de bani, valori sau bunuri, nu se poate
dispune confiscarea ori obligarea condamnatului la plata
echivalentului lor în bani, deoarece acestea nu i-au fost date efectiv
167
.
Lucrurile se confiscă chiar dacă persoana nu a trecut la
comiterea infracţiunii şi aceasta a anunţat autorităţile. De
exemplu, la darea de mită, la primirea de foloase necuvenite şi la
traficul de influenţă (art.255, art.256 şi art.257, C.pen.). Dacă
bunurile date nu se găsesc, condamnatul va fi obligat la plata
echivalentului lor în bani , rară a-1 putea obliga şi la plata
dobânzilor pentru suma confiscată169. Instanţa greşit a decis
confiscarea în baza art.118 C.pen. Trebuia în baza art.254 alin.3
C.pen. şi art.255 alin.4 C.pen. care au caracter special
derogatoriu170. , r .,-
326
prin vânzarea lucrului furat, ci numai diferenţa dintre această sumă
şi aceea achitată drept contravaloare a uzurii176. Daca cumpărătorul a
fost de bună credinţă, i se vor restitui banii177. în cazul în care bunul a
Aceeaşi este situaţia şi în cazul luării de mită, chiar dacă s-
au restituit bunurile mituitorului: .
Se confiscă lucrurile chiar şi când cel care le-a primit pentru
a comite infracţiunea, nu avea intenţia să o săvârşească, înşelând,
sub acest aspect, pe cel de la care le-a primit. De exemplu, el a
urmărit să dobândească valută pe căi ilicite. Aceasta, deşi
dispoziţiile art.lll, alin.2, C.pen. prevăd că măsurile de siguranţă se
iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea
penală. în schimb, aplicarea art.118, lit.c, C.pen, nu este
condiţionată de consumarea infracţiunii ori de intenţia de a nu o
săvârşi172.
Nu se confiscă lucrurile sau valorile date sub presiunea
constrângerii.
în cazul în care persoana a înştiinţat organele de poliţie sau
parchetul înainte de a da banii pentru a nota seria bancnotelor sau
după ce i-au fost daţi infractorului, banii respectivi nu vor fi
confiscaţi173.
5) Lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea
infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în
măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
Este vorba de fructul acesteia. Dacă există o asemenea
cerere de despăgubire şi instanţa o admite, se va dispune
confiscarea din sumele dobândite în mod vădit prin săvârşirea
infracţiunii numai a cuantumului care depăşeşte suma fixată de ea
ca despăgubire174. De exemplu, bunurile furate, obţinute prin
înşelăciune, şantaj etc. Banii obţinuţi din vânzarea lucrurilor furate
se confiscă chiar dacă acestea au fost găsite şi restituite victimei175.
în cazul acoperirii pagubei prin restituirea obiectului sustras şi prin
plata echivalentului valoric a uzurii pe care a suferit-o, nu se va
confisca întreaga sumă obţinută de infractor,
327
fost cumpărat de la un dobânditor de rea credinţă, iar preţul primit
de inculpat a fost restituit acestuia în cursul judecăţii, dobânditorul
trebuie obligat la plata sumei
178
primite .
De asemenea se vor confisca bunurile cumpărate cu banii
rezultaţi din vânzarea lucrurilor furate.
Bunurile provenite din fort şi indisponibilizate de procuror
prin măsura asiguratone, în vederea despăgubirii persoanei vătămate,
nu sunt considerate confiscate.
Când infracţiunea s-a comis în participaţie, iar folosul
dobândit s-a împărţit între infractori, aceştia nu vor fi ţinuţi în solidar
la plata sumei ce reprezintă întreg folosul dobândit de ei, ci de la
fiecare se va confisca ceea ce a dobândit din suma totală, deoarece
răspunderea penală este personală, iar confiscarea specială este o
măsură de siguranţă, nu o obligaţie civilă. La fel se va proceda
atunci când unii participanţi nu au dobândit nici un folos prin
săvârşirea infracţiunii. Ca atare nu operează dispoziţiile din dreptul
civil referitoare la solidaritate179. Din aceleaşi considerente nu poate
fi obligată partea civilmente responsabilă să plătească solidar cu
inculpatul contravaloarea bunurilor şi a sumelor sustrase de acesta
de la părţile vătămate, care nu s-au constituit părţi civile180.
In cazul infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii,
deoarece veniturile obţinute de infractor se realizează prin prestarea
unei munci, nu se poate considera că acestea au fost dobândite în
mod vădit prin comiterea infracţiunii respective, al cărui conţinut
constă în neobţinerea autorizaţiei
328
vederea falsificării de valori (art.285, C.pen.), stupefiante (art.312,
alin.l, C.pen.) etc.
Confiscarea este obligatorie şi definitivă, neputând fi
pentru exercitarea ei, ca atare bunurile nu se vor confisca. De
asemenea, întrucât stabilirea impozitului pe venituri este de
competenţa exclusivă a organelor financiare (Legea nr.61/1991),
instanţa, condamnându-1 pe inculpat pentru exercitarea fără
autorizaţie a unei profesii sau meserii nu poate dispune confiscarea
unei sume echivalente impozitului datorat de inculpat 181. S-a
exprimat şi părerea că acestea pot fi confiscate .
Conducătorului auto care efectuează transporturi clandestine
cu autovehiculul unităţii, producând o pagubă acesteia pe care o
acoperă în întregime, îi va fi confiscată suma încasată pentru
transport, chiar dacă cea plătită ca despăgubiri o întrece pe cea
încasata pentru transport .
Se confiscă suma de bani obţinută de infractorul şofer care a
vândut motorină unei persoane care ştia că un asemenea produs nu-
1 poate cumpăra de la acesta. Deci a fost de rea credinţă, astfel că
nu i se va restitui suma dată pentru
1 SI A
motorină . De asemenea nu se confiscă nici plusul creat în gestiune
în mod fraudulos şi însuşit, întrucât serveşte la despăgubirea
persoanei vătămate185.
Dobândirea lucrurilor să se datoreze, în mod vădit, săvârşirii
infracţiunii, neexistând nici o îndoială în această privinţă. De regulă
acestea sunt restituite păgubaşului, însă dacă el este necunoscut, nu
vrea să se dea în vileag, a decedat şi nu are moştenitori, a dispărut
fără urmă, bunurile se confiscă.
6) Lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale.
Acestea se confiscă chiar dacă făptuitorul este achitat, atunci
când nu are autorizaţie pentru a Ie deţine. De exemplu, arme şi
muniţii (art.279, alin.l şi 3, C.pen.), materii nucleare sau alte
materii radioactive (art.2791, C.pen.), instrumente în
329
revocată pe motiv că starea de pericol a încetat.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, de regulă,
infractorul nu poate fi obligat la plata echivalentului lor bănesc,
deoarece, în acest fel, nu s-ar realiza scopul urmărit, înlăturarea
stării de pericol. De exemplu, armele, muniţiile, materialele
explozibile etc.
| g. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
ţ- perioadă determinată
Art.1181. Când persoana condamnată la pedeapsa închisorii
de cel puţin un an pentru loviri sau orice acte de violenţă,
cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor
familiei, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în locuinţa
familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai
familiei, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a
reveni la locuinţa familiei, la cererea părţii vătămate. Această
măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani.
Această măsură de siguranţă introdusă în C.pen. prin Legea
nr.197, publicată în M.Of. nr.568/2000, ca urmare a incriminării în
alin.l2 art.180 C.pen., lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare
de suferinţe fizice săvârşite asupra membrilor familiei, care
constituie o formă agravată a infracţiunii din alin.l, deoarece
pedeapsa este de la 6 luni la un an sau amendă, în loc de închisoare
de la o lună la 3 luni sau cu amendă în cazul formei simple şi de la
unu la 2 ani la forma agravantă de la lin.2 art.180.
330
împreună cu făptuitorul (bunici, părinţi, copii, fraţi, surori şi copiii
acestora, precum şi cei înfiaţi potrivit legii, art.149 C.pen.).
Credem însă că dacă ar lipsi soţul (părintele minorului sau
Pentru dispunerea acestei măsuri se cer mai multe
condiţii:
- violenţele cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice sa
fie comise asupra membrilor familiei;
în art.1491 se arată că prin membru de familie se înţelege
soţul sau ruda apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul. In art.149 se defineşte şi ce
se înţelege prin rudă apropiată.
- persoana să fie condamnată la pedeapsa închisorii de cel
puţin un an, deci cu maximul pedepsei închisorii pentru forma
simplă şi cel puţin minimul de la forma agravată;
- prezenţa infractorului în locuinţa familiei să constituie un
pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.
Această condiţie va fi stabilită de către instanţă de la caz la
caz. De exemplu, asemenea acte de violenţă au loc des, mai ales
când infractorul consumă băuturi alcoolice cu regularitate, bate
copiii în mod sălbatic, nu le da de mâncare, îi scoate din casa pe
ploaie, frig etc.
- instanţa nu poate lua măsura decât la cererea părţii
vătămate. Chiar dacă partea vătămată o cere, măsura rămâne
facultativă pentru instanţă.
Se pune întrebarea, dacă partea vătămată este un minor,
oare va putea cere să i se interzică infractorului (părinte sau ruda
apropiată) accesul în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată?
Din dispoziţiile art.145 C.pen. care defineşte ce se înţelege
prin membru de familie, reiese că cerere ar putea să facă doar soţul
sau ruda apropiată care locuieşte şi gospodăreşte
331
ruda propiată) şi organele judiciare ar lua la cunoştinţă de faptele
prevăzute la alin.l şi 22 art. 180 C.pen., de la vecini, învăţător etc. ar
putea lua măsura din oficiu dacă constată că sunt îndeplinite
condiţiile arătate mai sus şi minorul să fie încredinţat unei persoane
prevăzute în art.103 C.pen. (libertatea
supravegheată).
i
*: TRIMITERI
1
Raymond Charles, HISTOIRE DU DROIT PENAL, Presses Universitaires
du France, 1969, p.8-9.
2
V.Dongoroz, ş.a., op.cit., voi.II, p.239; St.Daneş, Aplicabilitatea
prevederilor legii de graţiere în cazul măsurii de trimitere într-o şcoală
specială de muncă şi reeducare, R.R.D. nr. 10/1983, p.51; Trib. Suprem,
s.pen., dec. nr.2749 din 01.12.1982, CA/1982, p.257-258.
3
C.Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil român - o posibilă sinteză, R.R.D.
nr.l 1/1982, p.12-13.
4
G.Antoniu, Sancţiunea penală - Concept şi orientări, R.R.D, nr. 10/1981,
p.5.;l D.Pavel, Pedeapsa în lupta împotriva infracţionismului, Revista de
drept penal, Anul I, nr.l, serie nouă, Bucureşti, 1994, p.33-48.
5
Legea nr.19, M.Of. nr.l 12 din 10.10.1990. Tortura este definită de art.l al
Convenţiei, în baza art.55 al Cartei Naţiunilor Unite, art.5 din Declaraţia
universală a drepturilor omului şi art.7 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice care prevăd (ultimele două) că nimeni nu va fi
supus torturii, nici la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată de Adunarea Generală Ia 9 decembrie i975.
De asemenea, se prevede că fiecare parte la Convenţie se angajează să
interzică, în orice teritoriu aflat sub jurisdicţia sa, orice alte acte cauzatoare de
suferinţe sau tratamente cu cruzime, inumane ori degradante care nu sunt
332.
Ph.Romon, Enquete, La pein de mort en cent six pays (pedeapsa cu
moartea în o sută şase ţări), Revista VSD nr.765 din 30.04.1992-6.06.1992,
p.73-74.
9
Decret-lege nr.6, M.Of. nr.4 din 08.01.1990.
10
R. Bodea, PEDEAPSA ÎNCHISORII ŞI A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ, Ed.
"Anotimp", Oradea, 1998.
11
M.Of. nr.196 din 27.09.1991.
acte de tortură în sensul definit de art.l, atunci când asemenea acte sunt săvârşite
de un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană acţionând cu titlu
oficial (subl. M.B.) sau la instigarea sa ori cu consimţământul său expres sau
tacit. în mod special, obligaţiile enunţate la art. 10, 11, 12 şi 13 sunt aplicabile ca
urmare a înlocuirii menţiunii torturii prin menţiunea altor forme de suferinţă sau
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
Dispoziţiile Convenţiei nu afectează dispoziţiile nici unui alt instrument
internaţional sau lege naţională care interzic pedepsele ori tratamentele cu
cruzime, inumane sau degradante ori care se referă la extrădare sau expulzare
(art. 16, Convenţie).
6
Trib. Suprem, s. pen., dec.nr.577 din 20.03.1987, R.R.D. nr.1/1988, p.76.
7
în al doilea Protocol Facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile
civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea se prevede că, statele
părţi la prezentul protocol, convinse că abolirea pedepsei cu moartea
contribuie la promovarea demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a
drepturilor omului, reamintind art.3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului adoptată la 10.12.1948 ca şi art.6 al Pactului internaţional relativ la
drepturile civile şi politice adoptat la 16.12.1966, notând că art.6 al Pactului
internaţional relativ la drepturile civile şi politice se referă la abolirea
pedepsei cu moartea în termeni care sugerează fără ambiguitate că este de
dorit abolirea acestei pedepse, convinse că toate măsurile luate în legătură cu
abolirea pedepsei cu moartea trebuie să fie considerate ca un progres în
direcţia garantării dreptului la viaţă, dorind să-şi asume prin prezentul
protocol, angajamentul internaţional de a aboli pedeapsa cu moartea, au
convenit asupra celor ce urmează:
art.21 - 1. Nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la prezentul
protocol facultativ nu va fi executată. 2. Fiecare stat parte va lua toate măsurile
pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.
art.2 - 1. Nu se va admite nici o rezervă la prezentul protocol, în afară de
rezerva formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei
cu moartea în timp de război, în urma unei condamnări pentru o crimă cu
caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război.
333
12
B.O.nr.21 din 03.05.1975.
13
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.1/1967, C.D./1969.
14
M.Basarab, DREPT PROCESUAL PENAL, Univ. Babeş-Bloyai, Cluj,
1973, partea I, p.335.
15
M.Basarab, op.cit., partea I, p.352.
16
Art.7, Legea nr.32/1968, cit.supra; Legea nr.61/1991, cit.supra; Legea
nr.12, M.Of. nr.133 din 20.06.1991.
17
B.O.nr.105 din 29.07.1974. 31
Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr.47/21.01.1987, R.R.D. nr.9/987, p.79.
18
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.636 din 11.03.1983, R.R.D. nr.l din 1985, 32
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.48 din 12.01.1981, R.R.D. nr.9 din 1981, p.71.
p.66, Legea nr.26/1996, Cod silvic. 33
C.SJ., s.pen., dec. nr.2405 din 19.10.1992, Dreptul nr.7/1993, p.100.
19
Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr.1695 din 11.12.1990, Dreptul 34
C. de Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr.302/A/1998, Rev. de Drept
nr.9/1991,p.85. penal, nr.1/2000, p.139.
20
. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.63 din 13.01.1981, R.R.D. nr.9/1981, p.71. 35
C.S.J., s.pen., dec. nr.366/1998, Rev. Probleme de drept penal, nr.4/1999,
21
M.Of. nr.126-127 din 17.11.1990.
22
p.143-144.
M.Of.nr.299/24.10.1994. 36
Trib.Jud. Sibiu, dec.pen. nr.149 din 03.05.1991, Dreptul nr.10-11 din
23
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.9/1973, cit.supra, p.58 şi urm. i99i,p.io7. ;
24
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2174 din 24.11.1977, CD./1977, p.237-238. 37
Trib.Jud. Sibiu, dec.pen. nr.149 din 03.05.1991, cit.supra; D.Pavel, Notă .
25
Trib. Jud. Dolj, s.pen. nr.72 din 31.07.1979, C.D./1979, p.255; C. de Apel (II) la dec, pen.nr.183 din 14.04.1980, R.R.D. nr.12 din 1981, p.96; ■
Timişoara, dec. pen. nr.ll/A/1995, Rev. de Drept penal, nr.4/1995, p.142- D.Diaconu, Aspecte privind regimul judiciar al pedepselor accesorii în "
143.. cazul condamnării fa pedeapsa închisorii cu executarea la locul de •
26
M.Of. nr.197 din 13.08.1992; C.Ap. Timişoara, dec.pen. nr.ll/A din muncă apărută în urma modificării Codului penal prin Legea
08.02.1995, Dreptul nr.1/1996, p.146. nr.104/1992, Dreptul nr.10-11/1994, p.92 şi urm.
27
B.O.nr.160 din 29.12.1972. 38
Art.154, C.pen. prevede că, la calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 •
28
M.Of. nr.239 din 28.11.1991; I.Ivănescu, N.Conea, Consideraţii despre ore şi săptămâna de 7 zile. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte
conţinutul şi executarea pedepsei accesorii, Dreptul nr.5/1995, p.34. de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. De exemplu, a ;■■
29
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.129 din 23.01,1978, R.R.D. nr.8/1978, p.68; început să curgă de la 10 a Ii-a ale lunii şi se termină în 9 a III-a.
dec. nr.1866 din 21.11.1979, R.R.D. nr.4/1980, p.65. 39
Fosta Jud. Gh. Gheorghiu-Dej, s.pen., nr.994 din 17.11.1978, R.R.D.
30
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1267 din 21.06.1979, R.R.D. nr.2/1980, p.63. nr.3/1981, p.47; Jud. Timişoara, s.pen., nr.217/1974, R.R.D. nr.6/1974, p.62.
40
J.Grigoraş, Notă (II) la s.pen. nr.217,1974, cit. supra, p.64-66; M.Cozma,
Nota (II) la s.pen. nr.994/1978, cit.supra, p.51-52; A. Ungureanu, Nota (I) la
dec.pen. nr.350 din 27.05.1980 a Trib. Jud. Bacău, R.R.D. nr.3/1981, p.48-51;
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr. 2483/1980 (nepubl.).
41
Judec. Timişoara, s.pen. nr.2794 din 09.10.1981, R.R.D. nr.7/1982, p.91.
42
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din 14.03,1983, pct.10, R.R.D.
nr.9/1983, p.37.
43
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.186 din 30.09.1969, C.D./1969, p.309.
44
Trib. Jud. Vaslui, dec.pen. nr.255 din 30.07.1980, R.R.D. nr.l din 198U
p.69-70. >
45
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.113 din 27.01.1969, R.R.D. nr.4/1969,
p.182.
46
T. Vasiliu, ş.a., op.cit., p.495.

334 335
4/ 49
Decr. nr.l 15/1977, art.12; Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, dec.pen. nr.192 din Fostul Decret nr.153/1970, art.2, lit.f abrogat prin Legea nr.61/1992.
50
13.07.1977, R.R.D. nr.10 din 1978, p.43 şi urm., cu Notă aprobativă de Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.16 din 28.03.1989, R.R.D. nr.9-12/1989,
M.Decean. p.146.
48
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.707 din 23.05.1989, Dreptul nr.1-2/1990, 51
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2895 din 16.12.1982, R.R.D. nr.12/1983,
p.140. p.103.
52
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.320 din 20.04.1993, Dreptul nr.1/1994,
p.113.
53
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2188 din 24.11.1978, R.R.D. nr.3/1979, p.63;
dec.nr.695 din 05.04.1979, R.R.D. nr.12/1979, p.63; dec. nr.360 din
13.02.1981 (nepubl.).
54
Vezi şi D.Ghihames, Deducerea arestului preventiv operează în cazul
aplicării unei măsuri educative ă, Dreptul nr.7/1994, p.63-64, care
consideră că nu se deduce.
55
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.2516 din 12.07.1973, C.D./1973, p.286-287.
56
M.Basarab, Aspecte teoretice şi practice privind computarea reţinerii şi
arestării preventive din pedeapsa închisorii aplicate de către instanţă,
Studia Universitatis Babeş-Bolyai, lurisprudentia, nr. 1/1986, p.53-55.
57
D.Clocotici, Efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor privative
de libertate a căror executare a fost suspendată condiţionat, R.R.D.
nr.6/1982, p.63-64; Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, dec.pen. nr.192 din
13.07.1977, cit.supra.
58
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2188 din 24.05.1978; dec. nr.695 din
05.04.1979; dec. nr.360 din 13.02.1981, toate citsupra.
59
M.Of. nr.120 din 12 iunie 1997. H.G. nr.205/1997 cu privire la organizarea
activităţii autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul protecţiei
drepturilor copilului, M.Of. nr.100 din 26.05.1997.
60
C.Meissner, PE MARGINEA CODULUI PENAL ÎN LEGĂTURĂ CU
PROBLEMA MINORILOR CULPABILI, Atei. Grafice SOCEC, Bucureşti,
1933, p. 15.
336
momentul comiterii lor; b) ca orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii
penale să aibă cel puţin dreptul la garanţiile următoare:
- să fie prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa va fi stabilită legal;
- să fie informat în cel mai scurt termen şi direct de acuzaţiile care i se aduc
sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau reprezentanţilor legali şi
61
Convenţia cu privire la drepturile copilului - M.Of.nr.109 din 28.09.1990:-.
Art.37 - a) Nici un copil să nu fie supus la tortură nici la pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau închisoarea pe viaţă fără
posibilitatea de a fi eliberat nu vor fi pronunţate pentru infracţiunile comise de
persoane sub vârsta de 18 ani.
- b) Nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar.
Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu
legea şi nu va fi decât o măsura extremă şi va fi cât mai scurtă posibil.
- c) Orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie şi cu respectul
datorat demnităţii persoanei umane şi de o manieră care să ţină seama de
nevoile persoanelor de vârsta sa. în special, orice copil privat de libertate va fi
separat de adulţi, afară de cazul în care se consideră preferabil să nu fie separat,
în interesul superior al copilului, şi el are dreptul de a fi în contact cu familia sa
prin corespondenţă şi prin vizite, în afara unor cazuri excepţionale.
- d) Copiii privaţi de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistenţă
juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, precum şi dreptul de a
contesta legalitatea privării lor de libertate în faţa unui tribunal sau a unei alte
autorităţi competente, independente şi imparţiale şi ca decizia să fie luată în
mod rapid în legătură cu chestiunea respectivă.
- Art. 39. - Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a
facilita readaptarea fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a oricărui copil,
victimă a oricărei forme de neglijenţă exploatare sau viciu, a torturii sau a
oricărei alte forme de pedeapsă sau tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante sau a unui conflict armat. Această readaptare şi această reintegrare
se vor desfăşura în condiţii care favorizează sănătatea, respectul de sine şi
demnitatea copilului.
- Art.40. - 1. Se recunoaşte oricărui copil bănuit, acuzat sau dovedit că a comis
o încălcare a legii penale dreptul la un tratament care să fie de natură să
favorizeze simţul său de demnitate şi a valorii personale; care să întărească
respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi
care să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în
societate, sa-1 facă să-şi asume un rol constructiv în sânul acesteia.
- 2. Statele vor veghea: a) ca nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau
declarat vinovat de o încălcare a legii penale datorită unor acţiuni sau
omisiuni care nu erau interzise de către dreptul naţional sau internaţional în
337
să beneficieze de o asistenţă juridică sau de orice altă asistenţă corespunzătoare
pentru pregătirea şi prezentarea apărării sale;
- cauza să fie examinată fără întârziere de către o autoritate sau o instanţă
judiciară competentă, independentă şi imparţială după o procedură echitabilă.
Conform prevederilor legii, în prezenţa avocatului său şi dacă acest lucru nu
 este considerat contrar interesului superior al copilului datorită în special vârstei
şi situaţiei sale, în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legali;
- să nu fie constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat; să
se interogheze sau să facă să fie interogaţi martori ai acuzării ori sa obţină
aducerea şi interogarea martorilor în apărare în condiţii de legalitate;
- dacă se dovedeşte că a încălcat legea penală, să se poată face apel cu privire
la decizie şi la orice măsură luată în consecinţă în faţa unei autorităţi sau a unei
instanţe judiciare superioare competente, independente şi imparţiale, conform
legii.
- să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba utilizată;
- ca viaţa sa să fie în mod deplin respectată în toate fazele procedurii;
3. - Statele părţi se vor strădui să promoveze adoptarea de legi, de procedură,
crearea de autorităţi şi instituţii special concepute pentru copiii bănuiţi, acuzaţi
sau declaraţi că ar fi comis încălcări ale legii penale, şi în special: a) să
stabilească o vârstă minimă sub care copiii vor fi prezumaţi că nu au
discernământul de a încălca legea penală; b) să ia măsuri, de fiecare dată când
este posibil şi de dorit pentru a trata aceşti copii iară a recurge la procedura
judiciară, fiind totuşi înţeles că drepturile omului şi garanţiile legale trebuie
respectate în mod deplin.
4. - Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii referitoare în special la
îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, plasament familial, programe
de educaţie generală şi profesională şi la soluţii, altele decât cele instituţionale,
pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional
cu situaţia lor şi cu infracţiunea. „.„,,._. _ ^;j_„ iil-ii;
338
sancţionator al minorilor în lumina prevederilor Decr. nr. 218/1977,
R.R.D. nr. 10/1980, p.42.p.24; C.Turianu, Notă, R.R.D. nr.11/1979, pag.59.
72
Plen. Trib. Suprem, dec. nr.9/1972, cit.supra, p.103.
73
M.Of. nr.244 din 1.10.1992.
74
C.Drugeanu, Contribuţia expertizei medico-legale în adaptarea prin
Art 41. - Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu aduce stingere
prevederilor mai favorabile pentru realizarea acestor drepturi ale copilului care
pot figura: a) - în legislaţia unui stat parte; b) - în dreptul internaţional în
vigoare pentru acest stat
62
G.Basiliade, C.Bulai, Î.Cornescu, Unele cauze ale manifestărilor
infracţionale în rândul minorilor şi prevenirea acestora, R.R.D.
nr.ll/1971,p.33.
63
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.405 din 22.02.1979, R.R.D. nr.10 din 1979,
p.68.
64
T.Ionaşcu, I.Cristian, M.Eliescu, P.Anca, V.Economu, Y.Eminescu,
M.I.Eremia, V.Georgescu, PERSOANA FIZICĂ ÎN DREPTUL R.P.R., Ed.
Academiei, Bucureşti, 1963, p.154; Decr. nr.31 din 1954, art. 8, alin. 2; art.
154, C.pen.
55
S.Şuteu, Notă ia dec. pen.899 din 02.09.1974 a Trib. Jud. Timiş, R.R.D.
nr.l 1/1975, p.65 şi urm.
66
O.T.Loghin, Discernământul, condiţie a răspunderii penale a minorilor
în vârstă de la 14 Ia 16 ani, Analele Ştiinţifice ale Univ. Al.l.Cuza, Iaşi,
1970, p.71.
67
T.Vasiliu ş.a., op.cit., p.525; V.Rămureanu, Limitele şi consecinţele
răspunderii penale ale minorilor, R.R.D. nr.7/1970, p.49.
68
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr.9 din 16.12.1972, R.R.D. nr.5/1973,
p.9l şi urm.
69
M.S. Godea, MINORITATEA ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN, Edit.
"Servo-Sat", Arad, 1998; M. Basarab, Ocrotirea minorilor prin legislaţia
penală din România, Rev. Fiat Justiţia, Univ. Creştină "Dimitrie Cantemir",
Facultatea de Drept Cluj-Napoca, nr.2/1997 şi nr.1/1998, p.149-182.
70
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1361/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p 67; decr.
nr.478 din 06.03.1979, R.R.D. nr.9/1979, p.69; D.Ciuncan, N.Ionescu,
Sinteză de practică judiciară cu privire la regimul sancţionator al
minorilor în lumina prevederilor Decr. nr. 218/1977, R.R.D. nr. 10/1980,
p.42.
St.Daneş, O concepţie nouă profund umanistă asupra dreptului penal, R.R.D.
nr.7/1977, Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1361/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p 67;
decr. nr.478 din 06.03.1979, R.R.D. nr.9/1979, p.69; D.Ciuncan, N.Ionescu,
Sinteză de practică judiciară cu privire la regimul
339
cunoaşterea complexă medico - psiho - socială a minorului
delincvent a
unui program individualizat de reeducare, „Educaţia prin muncă a
minorilor internaţi în centrul de reeducare", Comunicări, 23-24.04.1974,
, p.25.
 75
■ Trib. Jud. Sibiu, dec.pen. nr.108/1993, Dreptul nr.8/1994, p.IOl.
76
A.Ungureanu, Unele aspecte ale aplicării în timp a legii penale,
prilejuite de adoptarea Legii nr.104/1992, Dreptul nr.5-6/1993, p.79 si urm.
\ 77 Chiru Gheorghe, Incidenţa Legii nr.10/1992 asupra sancţionării (
infracţiunilor săvârşite în minorat, Dreptul nr.5-6/1993, p. 112-113.
78
V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Uiescu, C.Bulai, R.Stănoiu, ,,
V.Roşca, EXPLICAŢII TEORETICE ALE CODULUI PENAL ROMÂN, t,
muncă şi pentru muncă a minorilor infractori internaţi în centrele de
reeducare", 23-24.04.1974, Bucureşti, p. 18 şi urm.
85
M.Stamate, Coordonate ale educaţiei prin muncă şi pentru muncă a
minorilor internaţi în centrele de reeducare, Comunicare în cit. supra, p.l 1
şi urm.
86
Plenul Trib. Suprem, dec. nr.1/1971, R.R.D., nr.4/1971, p.88. s

PARTEA GENERALĂ, vol.II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, l 87

Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr.553 din 7.02.1973, R.R.D. nr.12/1974,
p.247. p.75-76.
; 79 V.Rămureanu, Măsurile educative ale mustrării şi libertăţii 88
N.Popovici, Gh.Totezan, Notă dezaprobativă pe marginea Sentinţei
i, supravegheate, în R.R.D., nr.2/1971, p.28 şi urm.; Trib. Suprem, col.pen., dec.
penale nr.54 din 8.01.1971, R.R.D. nr.1/1972, p.137 şi urm.
nr.170/1967, C.D./1967, p.351. 89
80
M.Basarab, DREPT PROCESUAL PENAL, Univ. „Babeş-Bolyai", Cluj, Plenul Trib. Suprem, dec. nr.9/1972, cit. supra, p.102; Judecătoria Slatina,
c 1973, partea II, p.650; Colectiv, Examen teoretic al unor soluţii sent.pen. nr.54 din 8.01.1971 şi nota aprobativă de A.Popa, R.R.D. nr.1/1972,
r pronunţate de instanţe în materie penală, R.R.D. nr. 11/1967, p.98. p.l39şiurm,
90
, 8i Plenul Trib. Suprem, dec. nr.l din 13.02.1971, R.R.D. nr.4/1971, p.81 şi L.Dincu, A.Dineu, încetarea condiţionată a executării măsurii
,.; urm.; Trib. Municip. Bucureşti, secţ. a Ii-a pen., dec. nr.l 11/1993, Dreptul educative prevăzută în art.3 din Decr. nr.218/1977, R.R.D. nr.11/1979,
-,.r nr.9/1994, p.92. p.14; Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen. nr.146/1979, R.R.D. nr.l 1/1979, p.71. ;
,; 82 Trib. Municip. Bucureşti, secţ. a Ii-a pen., dec. nr.l 11/1993, Dreptul ,, 91
L.Dincu,- A.Dincu, încetarea condiţionată a executării măsurii'
nr.9/1994, p.42, care corect nu a stabilit durata măsurii, într-un caz de t> educative prevăzută în art.3 din Decr. nr.218/1977, R.R.D. nr.11/1979,'
reducere.
p.14; Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen. nr.146/1979, R.R.D. nr.11/1979, p.71. >
;, 83 C.S.J., s.pen., dec. nr.59/1996, Rev. de Drept penal, nr.4/1996, p.153-154. ;- 84 92
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1426 din 07.06.1982, R.R.D. nr.4/1983, p.75. '■
Gr.Dominte, Gh.Voicu, D.Sterian, Câteva aspecte ale integrării sociale a ■r 93
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.413. din 20.01.1971, R.R.D. nr.7/1971, p.159. 1
minorilor liberaţi din centrele de reeducare, Comunicare în „Educaţia prin 94
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.1391 din 03.06.1982 (nepubl.) fc
95
Judec. Satu-Mare, s.pen. nr.873 din 18.07.1975 (nepublicată).
340 ş
96
Judec. Satu-Mare, sent.pen. nr.1444 din 7.11.1975 (nepublicată).
>
97
Judec. Satu-Mare, sent.pen. nr.517 din 16.05.1975 (nepublicată).
?
98
Judec. Satu-Mare, sentpen. nr.515 din 15.05.1975 (nepublicată).
>
99
Plenul Trib. Suprem, dec. nr.9/1972, cit.supra, p.103.
'■ \
100
1.lacob, Despre pedepsele accesorii (I), R.R.D. nr.2/1971, p.105. s
101
D.Pavel, Notă la dec. pen. nr.636 din 30.01.1971 a Trib. Suprem,
secţ.pen., R.R.D. nr.12/1972, p.152.
102
S. pen. nr.86/1995 a Trib. Bistriţa-Năsăud.
103
Plenul Trib. Suprem, dec. nr.9/1972, cit.supra, p.103; Trib. Suprem, dec.
nr.636/1971, R.R.D. nr.3/1972, p.165.
104
T.Vasiliu ş.a., CODUL PENAL, COMENTATA ŞI ADNOTAT, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.567.
 341
105
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.5352 din 27.10.1971, C.D./1971, p.275. 1,8
C.S.J., s.pen., dec. nr.995 din 14.09.1990, Ministerul Public, Pw-Lege
106
Plenul Trib. Suprem, dec. nr.9/1972, cit. supra, p.102. nr.l/l992,p.l20.
107
V. Pasca, MĂSURILE DE SIGURANŢĂ. SANCŢIUNI PENALE, Edit. 119
L. Margocsy, Regimul juridic al internării medicale, Dreptul nr.9-
"Lumina Lex", Bucureşti, 1998; R. Ciobanu, M. Munteanu, REGIMUL 12/1991, p.164 şi urm.
JURIDIC AL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ, Edit. Roza Vânturilor, 120
Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., decnr.1659 din 06.12.1990, Dreptul
Bucureşti, 1999. nr.l2/199l,p.l00.
T.Vasiliu, ş.a., op.cit., p.578-579. Greşit se susţine că un alienat mintal ar 121
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.140 din 20.03.1978, R.R.D. nr.9/1978, p.65;
putea săvârşi infracţiuni. O asemenea persoană poate comite doar o fapta dec.nr.2677 din 20.12.1979, CA/1979, p.372-373.
prevăzută de legea penală (A. Posdavie, Măsuri de siguranţă. Concept. Natură 122
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.3 din 07.04.1973, R.R.D.
juridică, Probleme de Drept penal, nr.4/1999, p.82 şi urm.). nr.6/1973,p.97.
109
Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr.683 din 06.06.1990, 123
Trib. Suprem, dec. nr.1819 din 26.08.1983, R.R.D. nr.9/1984, p.78.
Procuratura Generală, Pro Lege nr.1/1991, p.74-75. 124
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.370 din 07.04.1982, R.R.D. nr.1/1983, p.71.
110
V.Dongoroz ş.a., op.cit., vol.II, p.280-281; Trib. Suprem, s.pen., dec. 125
Curtea de Apel Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr.l24/A/1998, Rev. de Drept
nr.3189 din 27.09.1973, R.R.D. nr.4/1974, p.149. penal, nr.4/1999, p.150.
111
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.636 din 10.02.1972, R.R.D. nr.3/1972, p.167. 126
M.Of. nr.l 16 din 09.06.1995.
112
127
Decr.nr.313/1980 privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi, B.O. nr.83 Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.386 din 10.02.1976, R.R.D. nr.2/1987, p.72.
128
din 16.10.1980. Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr.1678 din 06.12.1990, Dreptul
In art.2, Decr. nr.313/1980 se prevede că „sunt periculoşi, în înţelesul nr.l0-ll/1991,p.l06.
129
decretului, bolnavii psihici care, prin manifestările lor, pun în pericol viaţa, Trib. Jud. Galaţi, dec.pen. nr.423, R.R.D. nr'.8/1988.
130
sănătatea, integritatea corporală proprie sau a altera, importante valori T.Niţu, Admisibilitatea luării măsurii interzicerii de a se afla în
materiale sau tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă ori de anumite localităţi în cazul infractorilor minori, Dreptul nr.8/1992, p.52-
viaţă, în familie ori în societate". în art,32 se prevede, de asemenea, că sunt 54.
131
supuşi prevederilor decretului şi toxicomanii care, din cauza intoxicării cronice Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.784 din 03.12.1974, R.R.D. nr.10/1975,
prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, se află în una din situaţiile p.69-70.
132
prevăzute în art.2. Or, art.113, C.pen. nu cuprinde aceleaşi dispoziţii. Art.34 din Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.154 din 03.03.1977, R.R.D. nr.9/1977, p.65.
Decretul nr.313/1980 prevede că „bolnavilor psihici periculoşi care au săvârşit 133
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr3/1990, p.72-73.
134
fapte prevăzute de legea penală le sunt aplicabile dispoziţiile din Codul penal şi Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.978 din 30.06.1989, Dreptul nr.1-2/1990,
Codul de procedură penală ". p.141.
114
Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr.683 din 06.06.1990, Dreptul 135
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.31 din 06.01.1977, CZ)./1977, p.241-243.
nr.1/1991, p.75. 136
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.99 din 22.10.1979, în complet de 7
115
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2441 din 19.12.1980, R.R.D. nr.8/1981, p.65. judecători, C.D./1979, p.377-378.
116
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1547 din 12.10.1989, Dreptul nr.9-12/1990, Legea nr.46 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul
p.248. refugiaţilor, M.Of. nr.148 din 17.07.1991.
138
117
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2069 din 17.09.1982, R.R.D. nr.9/1983, p.6. Trib. Jud. Neamţ, dec.pen. nr.514/1980, R.R.D. nr.5/1981, p.66, deoarece nu
era prevăzută de art.26 Legea nr.40/1975 privind regimul creşterii şi

342 343
ameliorării animalelor, B.O. nr.134 din 25.12.1975, republ. în B.O. nr.57 din 140
I.Condor, C.M.SănduIescu, Unele aspecte specifice în materia
09.07.1980. confiscării, R.R.D. nr. 12/1278, p.33 şi urm.; Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.311
139
C.S.J., s.pen., dec. nr.400/1998, Rev de Drept penal, nr.4/1999, p.142-143. din 04.02.1974 (nepubl.).
141
Curtea de Apel Bucureşti, sec. I-a pen., dec. nr.358/1998, Rev. de Drept 154
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.287l din 23.12.1983, R.R.D. nr.12/1984,
penal, nr.2/1999, p.154-155. p.74; Trib. Jud. Bihor-Oradea, dec.pen. nr.7 din 04.04.1984, R.R.D.
142
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.276 din 04.02.1981, C.D./1981, p.283, nr. 1/1985, p.67.
155
I.Păvăleanu, Confiscarea specială, Dreptul nr. 1/1996, p, 121. Trib. Jud. Maramureş, dec.pen. nr.91 din 17.02.1984, R.R.D. nr.11/1984,
143
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.696 din 11.07.1980, cu Notă de V.Dobrinoiu p.73.
şi N.Conea, R.R.D. nr.7/1981, p.38-50. 156
Trib. Jud. Caraş-Severin, dec.pen. nr.586 din 03.09.1987, R.R.D.
144
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.301 din 05.02.1975, CA/1975, p.313 şi urm.
145 nr.4/1988,p.77.
Trib. Jud. Brăila, dec.pen.nr.94 din 23.03.1982 cu Note aprobative, V.A. 157
Trib. Municip, Bucureşti, secţ. I pen., dec. nr.62/1993, Dreptul nr.8/1994,
Tonea (I), G.Antoniu (II), R.R.D. nr. 10/1984, p.68-71.
146 p.99.
£>repta/nr.l0-ll/1991.p.72. 158
147 Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3210 din 14.12.1974, R.R.D. nr.8 din 1975,
V. Papadopol, Confiscarea specială în practica judiciară, R.R.D,
nr.5/I983,p.40. p.71.
159
148
V.Pasca, Limitele confiscării prin echivalent a bunurilor care au servit Trib. Suprem, pen., dec. nr.2973 din 12.12.1985, CO./1985, p.278.
160
Ia săvârşirea unei infracţiuni, R.R.D. nr.6/1989, p.36-37. Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec.nr.673 din 06.06.1990.
161
149 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.558/1985 şi 155 din 20.01.1986, R.R.D. nr.
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1606 din 20.07.1984, R.R.D. nr.7/1985, p.73-
74; Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec.nr.1710 din 14.06.1995, Dreptul p.71.
162
nr.6/1996,p.H6. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1600/1984, R.R.D. nr.7/1985, p.73-74.
63
150
M.Of. din 25.05.1992. Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 9, alin.2 şi 3 din Leg. pentru
151
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2117 din 17.11.1980, R.R.D. nr.7/1981, p.58- organizarea judec, nr.16/1987, REPERTORIU...,V.PapadopoI, M. Popovici,
59; dec.pen.nr.2126 din 20.09.1981, R.R.D. nr.8/1982, p.61. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1977, p.95.
164
152
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2101 din 10.10.1983, R.R.D. nr.9/1984, p.76- Dec. pen. nr.684 din 06.06.1990, Dreptul nr.l/199l, p.73; dec. nr.759 din
77; C.Turianu, L.Mihai, Examenul teoretic al practicii judiciare cu privire 22.06.1990, Buletinul Procuraturii generale, Pro Lege nr.2/1990, p.102; dec. î
la aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării vehiculului care a servit la pen.nr.709 din 14.06.1990, Dreptul nr.9-12/1990, p.246; dec. nr.720 din i
săvârşirea unei infracţiuni, R.R.D. nr.5/1987, p.38-42; C.Turianu, Notă, 15.06.1992, Dreptul nr.9-12/1990, p.247.
Dreptul nr. 1/1992, p.94 şi urm.; Trib. Jud. Bihor, nr.454 din 26.09.1991 pe 165
Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr.684 din 06.06.1990, Dreptul
care o dezaprobă; Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec.nr.1529 din nr.9/1991,p.86.
10.10.1991, Ministerul Public, Pro-Lege nr.1/1992, p.121. 166
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2095 din 28.09.1984, R.R.D. nr.10/1985, \
153
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2101, citsupra. p.74.
167
Art.72, Legea nr.ll privind încuviinţarea adopţiei, modificată şi -
completată prin Legea nr.48, M.Of. nr.147 din 17.07.1991; Trib. Suprem,:
s.pen., dec.nr.4424 din 31.08.1971, R.R.D. nr.7/1972, p.158; Curtea Supremă f.
de Justiţie, s.pen., dec. nr.532 din 01.03.1995, Z>e/>r«/nr.3/1996,p.l 11-112. ."
168
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2559 din 21.06.1982, R.R.D. nr.2/1973,'*'
p.169.
169
Trib, Suprem, s.pen., dec.nr.2837 din 20.12.194, CD./1984, p.252. v

344 345
•
170
C.S.J., s.pen., dec. nr.400/1998, Rev. de Drept penal, nr.4/1999, p.142- 173
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.3/1973, CA/1973, p.24 şi urm;
143. Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.25 din 06.01.1975, R.R.D. nr.6/1975, p.69;
171
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.83 din 12.01.1988, R.R.D. nr.9/1988, p.77. dec.nr.2546 din 05.12.1979 (nepubl.).
172
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.1758 din 18.08.1984, R.R.D. nr.10/1984, 174
Trib. Jud. Braşov, dec. pen.nr.317 din 27.04.1973, R.R.D. nr.9/1974, p.67;
p.74-75.
 Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.999 din 23.04,1976, CA/1976, p.306-309; dec.
nr.3248 din 17.12.1974, CA/1974, p.342.
Titlul IV FORMELE
175
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.2660 din 18.09.1982, CA/1982, p.241-242. INFRACŢIUNII INTENŢIONATE.
PLURALITATEA DE INFRACTORI.
176
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1713 din 12.12.1982, R.R.D. nr.6/1983, p.62.
177
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.613 din 07.03.1974, CA/1974, p,409-410.
178
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.2797 din 07.12.1982, CA/1982, p.242-243; «ţ PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI,
s. militară, dec.nr.64 din 16.12.1986, R.R.D. nr.6/1987, p.76; Curtea Supremă UNITATEA DE INFRACŢIUNE.
4e justiţie, s.pen., dec.nr.243 din 30.01.1992, Dreptul nr. 12/1992, p.91.
179
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1774 din 30.09.1980, CA/1980, p.272-273;
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.436 din 18.09.1979, R.R.D. nr.10/1980, p.69. CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
180
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.3/1973, cit. supra, p.100; Trib.
Suprem, s.pen., dec.nr.276 din 04.02.1981, R.R.D. nr.11/1981, p.51; nr.697
din 14.14.1980, R.R.D. nr.2/1981, p.67.
181
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.464 din 14.01.1978, cu Notă de V.Ignat şi ; j Capitolul I
N.Ionescu, R.R.D. nr.3/1979, p.41; Gh.Petrescu, Notă (I) dezaprobativă la
s.pen. nr.1796 din 27.11.1979. FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE ^
182
Judec. Cluj Napoca, s.pen., nr. 1796 din 27.11.1979, cu Notă aprobativă a ÎN FUNCŢIE DE FAZA >
lui N.PIeşan, R.R.D. nr.2/1981, p.52 şi urm.
J83
Trib. Jud. Sighişoara, s.pen. nr.l 19 din 26.04.1973, cu Notă de V.Boieru,
PÂNĂ LA CARE ACEASTAAAJUNS
R.R.D. nr.2/1974, p.153 şi urm.
1W
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1739 din 30.09.1980, CA/1980, p.273-274. 185
Ca orice fenomen, infracţiunea intenţionată se desfăşoară în
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.327 din 10.02.1981, R.R.D. nr. 10/1981, p.72.
...s:A] ..<<; timp şi spaţiu din momentul naşterii ideii infracţionale şi până la
producerea urmării prevăzute atât de lege cât şi de infractor şi, în
acelaşi timp, voită sau acceptată de către acesta.
Legea penală incriminează, de regulă, infracţiunile consumate,
adică acelea la care s-a produs urmarea necesară realizării conţinutului
ei de bază, a celui agravat sau atenuat. în unele cazuri, însă, fapta
rămâne doar în forma luării hotărârii, a pregătirii (preparării) sau a
executării ei, fără a se produce rezultatul, fie din motive independente
de voinţa infractorului, fie datorită voinţei acestuia.
Fapta fiind incriminată uneori şi când se realizează doar în una
din aceste forme, se impune cunoaşterea acestora.
346 347
Aşadar, aceeaşi infracţiune intenţionată se poate realiza în mai intenţionată mai poartă numele de „iter criminis" sau „drumul",
multe forme în funcţie de faza până la care a ajuns. „ calea infracţională ".
Fazele sunt acele etape prin care poate trece fapta Formele infracţiunii sunt: luarea hotărârii, a pregătirii, a
intenţionată şi prevăzută de legea penală, în desfăşurarea ei, în executării (tentativa) şi forma consumată. Unele dintre acestea au
vederea producerii rezultatului1. întreaga activitate infracţională relevanţă juridică numai când infracţiunea nu s-a consumat,
 deoarece în forma consumată sunt absorbite toate formele
anterioare. Ca atare, când se trece de la o formă a infracţiunii la
următoarea, aceasta o absoarbe pe cea anterioară. De exemplu,
actele de pregătire absorb luarea hotărârii, iar executarea
(tentativa) absoarbe atât luarea hotărârii, cât şi pregătirea.
i'. Secţiunea I
i:. LUAREA HOTĂRÂRII SAU FORMA INTERNĂ
Orice activitate infracţională presupune o atitudine
psihică a persoanei subiectului activ (latura subiectivă), care
precede şi însoţeşte acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea
penală. La infracţiunile intenţionate, această atitudine psihică
constă din mai multe momente: „încolţirea" sau "naşterea ideii
infracţionale", deliberarea (lupta motivelor) şi luarea hotărârii
(rezoluţia) de a săvârşi acţiunea (inacţiunea) infracţională.
Având în vedere că cel mai important moment este acela al
luării hotărârii (rezoluţia), întreaga formă internă este asimilată
cu aceasta. ^UJ^ ^itjqiw '& $■ &- mo .
348 ■ ■ .
Altfel, s-ar admite că poate exista infracţiunea în lipsa celor trei
trăsături generale, a elementului material al infracţiunii şi a
conţinutului acestuia, ceea ce nu este posibil, aşa cum s-a arătat
Luarea hotărârii precede întotdeauna celelalte forme ale
infracţiunii cu un timp mai îndelungat (în caz de .
premeditare) sau mai scurt (în caz de intenţie repentină şi intenţie
formată în condiţii obişnuite).
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale, fapta
prevăzută de legea penală prezintă pericol doar când are loc ,
acţiunea ori inacţiunea (art. 18, C.pen.), simpla luare a hotărârii x
(rezoluţia) infracţionale nu atrage răspunderea penală. | Aceasta
nici chiar atunci când hotărârea a fost împărtăşită altei , persoane -
aşa zisa formă (fază) „oratorică", dar numai când împărtăşirea nu
constituie infracţiune de sine stătătoare.
Când hotărârea se manifestă printr-o latură externă
periculoasă (acţiune), deci nu rămâne doar în forul interior al
persoanei, ea poate fi incriminată ca infracţiune. De exemplu,
complotul (art. 167, C.pen.), ameninţarea (art. 193, C.pen.), :'
asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323, C.pen.), >>
proxenetismul prin îndemn (art.319, C.pen.), iniţierea unor \
structuri informative pe teritoriul României care pot aduce atingere
siguranţei naţionale (art.19, Leg. nr.51/1991). Este ;J? suficient deci
să se iniţieze asocierea, chiar dacă asocierea nu a ,.? avut loc ori nu
s-a trecut la comiterea faptelor în vederea cărora infractorii s-au
constituit în complot sau asociaţie infracţională, ,_ pentru ca
infracţiunea să se consume. Aceeaşi este situaţia în caz t
de ameninţare.
S-a exprimat şi părerea că în cazul ameninţării ar exista o
excepţie de la regula nepedepsirii hotărârii infracţionale, ■"
deoarece ea se sancţionează2. Or, ameninţarea nu este doar o
simplă comunicare către victimă a unei hotărâri luate de infractor,
ci un act de executare (acţiune) incriminat de legea penală. Este
aşadar o infracţiune consumată de sine stătătoare.
349
cu ocazia tratării acestora.
 Secţiunea a Ha
DESFĂŞURAREA EXTERNĂ
A INFRACŢIUNII INTENŢIONATE
1
Manifestarea exterioară a hotărârii infracţionale se poate
prezenta în forma actelor de pregătire (preparatorii), de
executare (tentativa) şi în forma consumată.
§ 1. Actele de pregătire (preparatorii)
■i
Datorită felului cum a fost concepută săvârşirea
infracţiunii, executarea acţiunii este, de multe ori, pregătită.
Actele de pregătire constau în procurarea de către autor,
coautor sau de către complice a unor mijloace materiale, date,
informaţii cu privire la timpul, locul, modul şi mijlocul
(mijloacele) cel mai potrivit pentru executarea acţiunii.
. Acestea pot fi de natură materială sau intelectuală.
, Astfel, se poate procura un instrument prin cumpărare,
împrumutare sau chiar pe cale infracţională (arma cu care s-a
• comis acţiunea a fost furată), prin confecţionare sau preparare
< (şperaclu, cheia falsă, arma de foc artizanală, otrava, gazele
f paralizante etc), prin adaptarea unui mijloc sau instrument (ceea
ce presupune ca acesta a avut iniţial o anumită destinaţie, însă
- ulterior i se aduc unele modificări în vederea folosirii la
350
de pregătire, până ce nu s-a început actul de executare (acţiune) al
infracţiunii respective, care a fost pregătit.
Codurile penale ale unor ţări le incriminează limitat3, iar
altele nelimitat4.
săvârşirea acţiunii infracţionale), se culeg informaţii cu privire la
locul unde se află obiectul material asupra căruia se va îndrepta
acţiunea infracţională, procurarea unor substanţe care sunt
presărate pe urmele lăsate de infractor pentru a nu putea fi
descoperit cu ajutorul câinelui de urmărire etc.
Pregătirea infracţiunii, chiar dacă este posibilă, poate să
lipsească cu ocazia comiterii unei infracţiuni, iar când există, ea
, poate diferi de la o infracţiune la alta. La unele infracţiuni însă
actele de pregătire nu sunt posibile. De exemplu, la cele de
pericol, formale (de atitudine), cum ar fi injuria, calomnia, la
cele omisive etc.
Actul pregătitor are loc, de regulă, înainte de începerea
, executării acţiunii, la un interval de timp mai lung sau mai scurt
după luarea hotărârii infracţionale sau în timpul executării
acţiunii şi constituie, sub aspectul raportului de cauzalitate, o
'■ condiţie care favorizează manifestarea cauzei (acţiunea tipică
prevăzută în norma de incriminare).
Actul de pregătire, indiferent de natura sa, nu face parte
din latura obiectivă şi nici din cea subiectivă (din conţinutul
premeditării) a infracţiunii.
De cele mai multe ori, actul de pregătire se realizează în
altă parte decât unde se execută acţiunea, dar se poate şi în
acelaşi loc.
în legislaţia noastră penală actele de pregătire nu sunt
incriminate, deoarece nu pun în pericol nemijlocit valorile
ocrotite de ea. De asemenea, neincriminarea lor constituie o
încurajare pentru cel care le-a efectuat de a nu trece la executare,
atunci când el şi-a pregătit acţiunea. De altfel, în numeroase
situaţii este greu de stabilit dacă un anumit act este
351
într-o speţă, prima instanţă, în mod nelegal, a considerat ca
abuzul în serviciu contra intereselor personale, comis prin
vânzarea de mărfuri cu depăşirea preţurilor legale şi crearea de
 plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase constituie acte de
pregătire a infracţiunii de delapidare care se sancţionează de legea
penală5. în realitate aceasta este o infracţiune distinctă şi nu
constituie un act preparator care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu
face parte din latura obiectivă şi nici din cea subiectivă a
infracţiunii.
In cazul unor acţiuni împotriva statului nu se concepe,
comiterea lor fără o pregătire din timp. De aceea, având în
vedere pericolul deosebit de ridicat al acestora, legiuitorul
consideră actele de pregătire la unele dintre ele ca fiind de
executare şi le incriminează. De exemplu, art.173, alin.2, C.pen.
prevede „Se consideră tentativă (subl. M.B.)şi producerea sau
procurarea mijloacelor şi instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii următoarelor infracţiuni: trădarea
prin ajutarea inamicului (art.156, C.pen.) prin transmiterea de
secrete (art.157, C.pen.), spionajul (art.159, C.pen.), precum şi
cele din art. 160-163, art.165, 166, 1661 şi art.158, C.pen.
raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului" . în
aceste cazuri nu suntem în prezenţa unor excepţii de la regula
consacrată în dreptul nostru penal potrivit căreia actele de
pregătire nu se pedepsesc, aşa cum s-a susţinut.
352
C.pen., are loc şi răspunderea penală. Aiţadar, toate actele care
nu sunt arătate în această definiţie nu fin de latura obiectivă a
infracţiunii.
Tentativa consta în punerea în executare a hotărârii de a
Tot acte de executare sunt considerate şi cele de
împiedicare a exploatării unei aeronave (art.107, alin.5, C. aerian)8
sau a unei nave (art.123, alin.4, Decr. nr.443/1972)9.
Actele de pregătire în mod obiectiv, sunt incriminate,
uneori, ca infracţiuni consumate de sine stătătoare, cum ar fi în
cazul deţinerii de instrumente in vederea falsificării de valori
(art.285, C.pen.) sau de valori falsificate în vederea punerii lor în
circulaţie (art.282, alin.2, C.pen.), deţinerea, confecţionarea de
mijloace ilegale de interceptare a comunicaţiilor..., (art.19, Leg.
nr.51/1991 privind siguranţa naţională).
în toate situaţiile arătate mai sus, considerarea prin lege şi
sancţionarea actelor de pregătire ca tentativă, respectiv ca
infracţiune consumată, are loc întrucât este evident că se vor
comite asemenea acţiuni, care au şi fost pregătite, iar societatea nu-
şi poate permite sa rămână pasivă până ar începe executarea
acţiunilor pentru a te sancţiona, fiindcă ar fi prea târziu, iar
consecinţele prea grave pentru ea. Incriminarea actelor de
pregătire, sub cele două forme, are caracter preventiv în raport cu
infracţiunile mai gre.ve şi multiple care ar urma să fie săvârşite.
Aşadar, în concepţia legiuitorului ele nu sunt acte de pregătire, ci
de executare sau infracţiune consumată.
§ 2. Tentativa sau începerea executării acţiunii10
în legislaţia penală română nu sunt definite nici luarea
hotărârii şi nici acteîe de pregătire, deoarece, aşa cum s-a arătat
mai sus, ele nu intră sub incidenţa legii penale. Tentativa este însă
definită fiindcă din momentul începerii cu intenţie a acţiunii
infracţionale care prezintă pericol în sensul dispoziţiilor art. 18,
■1 > 353
săvârşi infracţiunea, adică începerea acţiunii (subelement al
laturii obiective), care să fie întreruptă ori să nu-şi fi produs
efectul (urmarea) prevăzut de lege, pe care 1-a urmărit sau
acceptat.
 Tentativă există şi când consumarea infracţiunii nu a fost
posibilă deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau
defectuos, ori fiindcă în timpul când actele de executare s-au
comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se
află (art.20, C.pen.).
Definiţia lega.'ă este criticabilă fiindcă s-ar părea că
„hotărârea de a săvârşi infracţiunea" nu face parte din
infracţiune. De aceea credem că ar trebui st se prevadă că „pune
în executare hotărârea de a săvârşi acţiunea infracţională ".
în raport cu infracţiunea consumată, şi numai cu aceasta,
tentativa apare ca o infracţiune imperfectă, nedesăvârşită,
deoarece nu s-a produs urmarea prevăzută şi 1 dorită sau acceptată
de infractor.
}
Când o faptă este incriminată în formă de tentativă ea
!
constituie infracţiune (art.144, C.pen.), fiindcă prezintă pericol, ':
deşi nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca "■■
infracţiunea să se consume, deoarece şi tentativa produce o c
urmare periculoasă. Această urmare se poate prezenta sub forma
unei stări de pericol ori sub formă de rezultat, însă altul ■c. decât cel
necesar consumării infracţiunii a cărei executare a început. De
aceea normele care reglementează infracţiunea . consumată se
aplică şi tentativei (dispoziţiile art.17-19, C.pen.
grav1 . De asemenea constituie tentativa de omor iar nu
infracţiunea de vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale,
aplicarea loviturilor de cuţit cu intenţia de a ucide victima, dar
rezultatul urmărit mrs-a produs datorită intervenţiei medicilor12.
Este tentativă de omor şi când inculpatul a aplicat cu mare
putere numeroase lovituri cu ciomagul în direcţia capului şi
referitoare la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cele din art. 144,
C.pen. care arată ce se înţelege prin „săvârşirea infracţiunii",
dispoziţiile privind participaţia, cauzele care fac ca fapta să nu
aibă caracter penal, precum şi cele ce se referă la pedeapsă,
individualizarea acesteia, înlocuirea răspunderii penale etc).
In timp, acţiunea are loc după luarea hotărârii infracţionale
sau după actele de pregătire, când acestea există, şi se termină
înainte de producerea urmării cerute de lege, deci înainte de
consumarea infracţiunii în forma tip, forma agravată sau atenuată.
Aşadar, actul de executare este acelaşi pentru formele de bază,
agravate sau atenuate ale infracţiunii
A, Condiţiile tentativei
1. Să existe intenţia de a săvârşi acţiunea, .deoarece
„tentativa constă in punerea în executare a hotărârii..." (art.20,
alin.l, C.pen.). Astfel, inculpatul a comis agresiunea împotriva
ambelor victime cu acelaşi prilej, folosind acelaşi cuţit cu care a
aplicat cu intensitate lovituri multiple în pieptul acestora.
Deoarece poziţia subiectivă a inculpatului a fost aceeaşi în raport
cu ambele victime (intenţia de a ucide), în mod nelegal s-a reţinut
tentativa de omor cu privire la una din ele şi vătămare corporală
cu privire la cealaltă, motivându-se că leziunile provocate acesteia
din urmă nu i-au pus în primejdie viaţa. In realitate numai din
întâmplare acestea nu au pus viaţa în pericol.
în concluzie, ţinând seama de instrumentul folosit, de
intensitatea loviturilor, de numărul lor şi de regiunea vitală unde
au fost aplicate, inculpatul a acţionat în ambele cazuri cu intenţia
de a ucide comiţând tentativa infracţiunii de omor deosebit de
355
victima a scăpat cu viaţă pentru că s-a apărat ridicându-şi braţele
deasupra capului (acestea fiindu-i fracturate), deoarece intenţia de a
ucide a acestuia a fost evidentă. Prima instanţă 1-a condamnat pentru
infracţiunea de vătămare corporală (art.181, C.pen.)13.
Tentativă de omor există şi în cazul în care victima a fost
nevoită să sară peste balustrada balconului pentru a scăpa de
puternicele şi repetatele lovituri, în cap şi în abdomen, cu pumnii
şi cu picioarele, pe care inculpatul i le aplica. Astfel că este
irelevanta aruncarea singură de la etajul IV, balcon14.
De asemenea încercarea de a-i lua bunuri victimei, lovind-
o cu cuţitul în abdomen, punându-i în primejdie viaţa, nu
constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie, ci tentativă la
infracţiunea de omor deosebit de grav (art.20 raportat la art.174,
176 lit. d, C.pen.), în concurs cu tentativa la infracţiunea de
tâlhărie (art.20 raportat la art.211, alin.l, C.pen.) deoarece lovitura
de cuţit aplicată cu intensitate în abdomen a cauzat victimei
evisceraţii de anse intestinale şi perforaţii de organe interne, ceea
ce caracterizează intenţia de a ucide, iar nu pe aceea de a vătăma
grav integritatea sa corporală15. Există tentativă de omor şi în
cazul aruncării victimei de pe un pod de la o înălţime de 5 m într-
un râu, în urma căreia a suferit leziuni vindecabile în 70-80 de zile
de îngrijiri medicale, iar viaţa i-a
356
2. Să existe un început de executare a acţiunii, constând
în acte concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite
de legea penală, acte care fac parte din conţinutul legal al
infracţiunii. De exemplu, inculpatul înarmat cu un cuţit s-a
fost pusă în primejdie. Aşadar nu este vorba de infracţiunea de
vătămări corporale grave16.
Intenţia poate fi directă sau indirectă^ fiindcă latura
subiectivă rămâne aceeaşi, chiar şi atunci când fapta constituie doar
o tentativă, neputându-se schimba în funcţie de producerea sau
neproducerea rezultatului prevăzut şi dorit sau acceptat, care este
ulterior luării hotărârii şi face parte din latura obiectivă, cum nu se
poate schimba nici dacă actul de executare s-a întrerupt. în practică,
se va stabili, pe baza analizei tuturor probelor, ce urmări ale acţiunii
a prevăzut şi dorit sau acceptat infractorul. Excepţie fac doar
cazurile în care prin lege se prevede că fapta se comite numai cu
intenţie directă. De exemplu, toate infracţiunile la care se cere un
scop special: , trădare (art.155, C.pen.), furt (art.208, C.pen.) etc,
precum şi altele, cu toate că nu se cere un scop special (art.174,
C.pen.)
De exemplu, îngrădirea unei suprafeţe de vie cu un cablu .
electric neizolat pus sub tensiune de 220 V, urmată de atingerea l.
cablului de către o persoană care lucra la culesul strugurilor din t via
sa şi care a suferit grave leziuni, vindecate în urma \ intervenţiei
medicilor. în acest caz există tentativă de omor comisă cu intenţie
eventuală, deoarece inculpatul a prevăzut că o persoană care va
pătrunde în vie va fi electrocutată mortal, \ urmare acceptată de
inculpat.
S-a exprimat părerea că la faptele comise cu intenţie ,
indirectă tentativa nu este posibilă, fiindcă această intenţie nu $
devine relevantă din punct de vedere juridic decât prinX producerea
rezultatului neurmărit dar prevăzut ca posibil. Dacă &■. acest rezultat
nu s-a produs, fapta se califică pe baza intenţiei >: directe17.
357 ;■•
repezit asupra victimei, care era trântită la pământ, cu intenţia de
a o lovi în piept, însă nu a reuşit fiind împisdicat de o
persoana .
Când infracţiunea se comite în participaţie, pentru
 existenţa tentativei este suficient ca oricare coautor să fi început
actul de executare.
3. Acţiunea, a cărei executare a început, să se întrerupă
fie din motive independente de infractor, fie datorită iniţiativei
Iui - sau cu toate că a fost dusă până la capăt, terminată^ să nu
se producă efectul.
Momentul întreruperii sau al terminării executării acţiunii
constituie partea finală a tentativei. De exemplu infractorul a tras
cu arma asupra victimei '.'nsă nu a nimerit-o.
în partea specială a Codului penal sau în legi speciale se
prevede întotdeauna în mod expres infracţiunile a căror tentativă
se pedepseşte, ceea ce înseamnă că la acestea ea este posibilă. Sunt
însă şi unele excepţii: astfel în art.204, C. pen, se prevede că
tentativa la forma agravată din art.197, alin.2, Ut. c şi alin.3 se
pedepseşte, cu toate că ea nu-i posibilă deoarece infracţiunea este
praeterintenţionată. La celelalte infracţiuni ea ori nu este posibilă,
sau deşi este posibilă nu este incriminată. Aceeaşi este situaţia şi în
cazul infracţiunii din art.250, alin.4, C.pen.
B. Infracţiunile la care tentativă nu este posibilă
Tentativa nu este posibilă la unele infracţiuni fie datorită
elementului material, fie celui subiectiv.
358
consumată. De exemplu, cerşetoria (art.326, C.pen.), prostituţia
(art.328, C.pen.).
S-a exprimat părerea că este posibilă tentativa şi la
1. La infracţiunile omisive (de inacţiune) nu este posibilă,
deoarece acestea se consuma în momentul în care nu s-a efectuat
acţiunea prevăzută de lege până la termenul stabilit. Aşa ar fi în
cazul lăsării fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare a autorităţii
(art.316, C.pen.). S-a exprimat părerea că tentativa este posibilă şi
la asemenea fapte, cum ar fi infracţiunea de subminare a
economiei naţionale (art.165, C.pen.) când s-ar săvârşi prin
omisiune19.
2. La infracţiunile de executare promptă (care se consumă
imediat), fiindcă primul act de executare consumă deja
infracţiunea. Astfel de infracţiuni ar fi cele care se comit prin
cuvinte: insulta (art.205, C.pen.), calomnia (art,206, C.pen.),
iniţierea constituirii complotului ori a asociaţiei pentru săvârşirea
de infracţiuni (art.167 şi art.323, C.pen.), proxenetismul prin
îndemn (art.329, alin. 1, C.pen.). S-a exprimat părerea că şi în
aceste cazuri ar fi posibilă tentativa20. Nu împărtăşim opinia
deoarece infracţiunea se consumă când s-a propus înfiinţarea unei
asemenea asociaţii sau grupări, indiferent că propunerea a fost
acceptată sau nu. Se referă deci la latura obiectivă a infracţiunii, la
actul de executare.
Nu împărtăşim nici afirmaţia că faptele comise într-un
moment de furie (doi repentin), dintr-o pornire momentană nu lasă
loc pentru efectuarea unei pregătiri sau încercări (subl. M.B.) 21. în
acest caz nu trebuie reţinut aspectul subiectiv, furia, ci, aşa cum s-
a arătat mai sus, actul de executare care nu interesează cu ce fel de
intenţie a fost comis.
3. La infracţiunile de obicei, fiindcă trebuie să se repete
un număr de acte din care să reiasă existenţa obişnuinţei. Cu
toate că unele din aceste acte sunt terminate, ele nu constituie
tentativă, iar dacă repetarea denotă obişnuinţa, infracţiunea va fi
359
22
asemenea infracţiuni .
4. Nu sunt susceptibile de tentativă nici actele de
pregătire şi nici tentativa când sunt incriminate ca infracţiuni de
sine stătătoare. De exemplu, darea de mită prin oferirea folosului
(art.255, C.pen.), ori pretinderea, acceptarea ori nerespingerea
promisiunii în cazul infracţiunii de luarea de mită (art.254,
C.pen.) atentatul contra unei colectivităţi (art.161, C.pen.) etc.
5. La infracţiunile de rezultat potenţial tentativa nu este
posibilă fiindcă acestea se consumă când apare posibilitatea
producerii rezultatului. De exemplu, unele infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art.274, alin.l, art.275, alin.l,
art.276, alin.2, C.pen.).
6. La infracţiunile din culpă cu neprevedere, deoarece nu
se poate dori sau accepta producerea unui rezultat, şi deci nici să
se încerce producerea lui din moment ce nu este prevăzut; la
infracţiunile din culpă cu prevedere, fiindcă infractorul nu a
acceptat urmarea prevăzută, ci a apreciat în mod uşuratec că
aceasta nu se va produce datorită prezenţei unei împrejurări
obiective, reale pe care s-a bazat când a acţionat.
7. La infracţiunile praeterintenţionate, fiindcă rezultatul
mai grav decât cel urmărit se produce din culpă cu neprevedere23.
S-a susţinut că este posibilă tentativa24 fiindcă tâlhăria şi violul
care au produs moartea victimei sunt forme agravate ale
infracţiunilor respective şi nu infracţiuni distincte,
praeterintenţionate. Ele îşi păstrează natura juridică, caracterul şi
esenţa de infracţiuni complexe intenţionate. Rezultatul mai grav
praeterintenţionat, survenit, nu schimbă caracterul şi natura lor,
360
conţinutul infracţiunii care urmează să fie comisă. Actul de
pregătire este echivoc . De exemplu, deschiderea casei de bani
este un act de executare, fiindcă relevă intenţia de a fura, pe când
cumpărarea unei chei nu pune în evidenţă această intenţie.
ci le conferă o gravitate socială sporită care le dă forma agravată a
unei infracţiuni complexe intenţionate .
Potrivit altei opinii, într-o asemenea situaţie infracţiunea
trebuie considerată consumată parţial fiindcă s-a produs unul din
rezultate .
8. La infracţiunile continue şi continuate, fiindcă acestea
se realizează din momentul când a început acţiunea sau a avut loc
primul act, însă caracterul continuu îl capătă prin prelungirea în
timp a acţiunii, iar cel continuat prin repetarea acţiunii (inacţiunii)
la diverse intervale de timp în baza aceleiaşi hotărâri.
S-a exprimat părerea că şi acestea pot avea tentativă .
Credem că ar putea eventual, exista tentativa la unele infracţiuni
comise în forma continuată: tentativa de omor repetată asupra
aceleiaşi persoane; încercarea repetată de a comite un furt în
dauna aceleiaşi persoane. La infracţiunea continuă, cum ar fi
furtul de energie, este posibilă. De exemplu, a avut loc branşarea
ilegală la sursa de energie, dar nu a aprins lumina sau focul.
C. Delimitarea tentativei de actele preparatorii •
Cunoaşterea condiţiilor de existenţă a tentativei şi
infracţiunile la care ea nu este posibilă, impune şi permite
delimitarea acesteia de actele de pregătire. In legătură cu criteriile
de delimitare, în doctrină s-au conturat trei puncte de. vedere:
subiectiv, obiectiv şi formal.
1. Potrivit punctului de vedere subiectiv, un act este de
executare dacă fie singur, fie unit cu alte împrejurări pune în
evidenţă latura subiectivă a infracţiunii, intenţia. Este, aşadar, un
act univoc, care face parte din latura obiectivă, deci din
361
2. Punctul de vedere obiectiv consideră actul ca fiind de
executare sau preparare în funcţie de poziţia acestuia în procesul
realizării infracţiunii29. Astfel, actul de executare poate singur, fără a
fi necesar un alt act distinct, să producă urmarea (îndreptarea armei
de foc spre victimă este act de executare deoarece pune în pericol
nemijlocit valoarea ocrotită de legea penală, pe când actul de
pregătire nu poate singur pune în pericol această valoare). De
exemplu, împrumutarea armei de foc cu care s-a comis
infracţiunea.
3. Conform punctului de vedere formal, este act de
executare acţiunea incriminată prin norma penală, „verbum
regens" . Actul de executare intră în definiţia legală ca element
constitutiv sau ca o circumstanţă agravantă legală31.
De exemplu, confecţionarea cheii false este act de
preparare, deoarece nu este prevăzută în conţinutul infracţiunii de
furt, pe când „acţiunea de luare" este act de executare, fiind
prevăzută în norma penală de incriminare (în ipoteză). Astfel,
încercarea de a lua de la şcoală un copil minor pentru a-1 duce
acasă la acesta de unde să fure unele lucruri, încercare
împiedicată de către învăţătoarea copilului care nu i-a dat voie să
meargă, nu constituie tentativa de furt, ci act de pregătire. In speţă
inculpatul care luase cunoştinţă de la mica publicitate că o
persoană avea de vânzare un radiocasetofon s-a informat în
legătură cu familia respectivă, a mers la şcoala unde învăţa copilul
persoanei în cauză şi dându-se drept rudă a cerut învăţătoarei să~i
dea voie copilului să meargă acasă. Aceasta,
362
care este necesară pentru a considera infracţiunea consumată, ,
tentativa are două forme: tentativa întreruptă (neterminată, *
imperfectă) şi tentativa fara efect (terminată, perfectă, ' neizbutită).
dându-şi seama că inculpatul nu-1 cunoaşte pe copil, nu i-a dat
voie acestuia să meargă acasă.
Toate preparativele inculpatului: informarea de la mica
publicitate precum şi în legătură cu componenţa familiei,
demersul făcut la şcoală pentru a-1 lua pe copil, constituie acte de
pregătire iar nu latura obiectivă a infracţiunii de furt .
în concret, când se face delimitarea între actul de preparare
şi cel de executare, se va ţine seama de dispoziţiile art.20. C.pen.
şi de criteriul formal, pentru a se constata dacă actul respectiv face
parte din acţiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei norme de
incriminare sau nu. Criteriul formal poate fi completat cu cel
obiectiv şi subiectiv.
Aşadar va fi act de executare acela care constituie însăşi
acţiunea cuprinsă în latura obiectivă a infracţiunii. Astfel
montarea unui cric şi ridicarea maşinii în scopul însuşirii roţii pe
nedrept, infractorul fiind surprins în acest moment, constituie
tentativă şi nu act de pregătire33. în teorie şi practică se consideră
că şi imobilizarea victimei de către o persoană pentru ca alta să o
poată ucide constituie act de executare . în realitate, imobilizarea nu
este act de executare, de ucidere, fiindcă actul trebuie să facă parte
din latura obiectivă a conţinutului legal şi ■, nu doar a celui concret.
Aşadar ar trebui ca imobilizarea să fie întâlnită în toate infracţiunile
concret comise. Este deci un act de complicitate. Altfel, dacă Y nu-i
va aplica nici o lovitură, actul de imobilizare ai lui X ar trebui să
constituie tentativă de omor. i In practică nu am întâlnit o asemenea
speţă.
D. Formele tentativei ;
J-.5- în raport cu gradul de realizare a acţiunii şi a cauzelor
care fac să nu se producă urmarea prevăzută de legea penală şi
363
Tentativa întreruptă (neterminată) există când «
executarea (acţiunea) a început dar nu este dusă până Ia capăt fie
"i din motive independente de infractor, fie din iniţiativa proprie a
ţ acestuia. Unii autori consideră că întreruperea poate fi numai din 1
cauze independente de infractor35. Cu toate acestea, în
continuare, susţin că se poate datora şi voinţei infractorului . De
exemplu, există tentativă întreruptă când, în scopul de a fura, s-a
spart peretele magaziei unei unităţi şi s-a pătruns în ea, dar
infractorul a fost surprins înainte de a lua vreun bun37;
infractorul a pătruns într-o locuinţă, a deschis dulapul, dar a fost
surprins înainte de a lua vreun obiect38. în aceste exemple suntem în
prezenţa împiedicării continuării executării acţiunii începute.
întreruperea se poate datora şi voinţei infractorului, situaţie
denumită desistare. De exemplu, X intenţionează să fure şi după ce
descuie uşa locuinţei se răzgândeşte, renunţă la continuarea
acţiunii de furt cu toate că putea s-o facă nestingherit.
Tentativa terminată (perfectă) există când a început
executarea acţiunii prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii şi ea
a fost dusă până la capăt dar nu s-a produs urmarea prevăzută şi
dorită sau acceptată de infractor (art.20, alin.l, C.pen.). De
exemplu, X a tras cu arma asupra lui Y dar nu 1-a nimerit; victima,
copil de 12 ani, a fost lovită la cap cu o scândură care avea la
extremitatea ei un cui care i-a pus în primejdie viaţa- ; inculpatul,
după ce a aplicat victimei două lovituri cu un cuţit
364
h, C.pen.) cum a considerat prima instanţă, iar nu tentativă la omor
simplu (art.174, C.pen.). în fapt, inculpatul a sustras dintr-un
vagon 9 saci cu zahăr şi fiind văzut de o femeie de serviciu, a
având lama aproape de 10 cm, una într-o regiune vitală, nu a mai
putut să—şi continue agresiunea cu toate că voia, deoarece a fost
imobilizat şi dezarmat de persoane aflate de faţă40. Deci, acţiunea
trebuie terminată în mod real şi nu doar în închipuirea
infractorului. Prin această terminare a actului de executare
tentativa perfectă se distinge de tentativa întreruptă.
Sub aspect juridic nu interesează cauza neproducerii
efectului. De exemplu, inculpatul a lovit victima în cap cu o furcă,
cu o intensitate deosebită, care a avut drept consecinţă fracturarea
parietală a oaselor craniene, cu contuzie cerebrală majoră, însă
moartea nu s-a produs, datorită îngrijirilor medicale acordate la
timp41.
Aşadar, încadrarea juridică a faptei depinde de întrunirea
caracteristicilor elementelor infracţiunii respective, şi nu de
posibilităţile medicilor de a salva viaţa victimei, datorită faptului că
a fost transportată imediat la spital, sau progreselor realizate în
chirurgie, existenţei unor medicamente etc. Astfel, faptul că
leziunea nu a pus în primejdie viaţa victimei este lipsită de
concludentă, deoarece lovitura de cuţit fiind aplicată într-o regiune
vitală (cavitatea toracică prin spaţiul II intercostal stâng, care a
lezat pleura şi a produs pneumotorax) este de natură a pune în
primejdie viaţa unei persoane. Numai datorită unei împrejurări
independente de voinţa inculpatului nu s-a atins un organ vital,
care dacă ar fi avut loc, s-ar fi produs moartea. Ca atare s-a comis
tentativa de omor şi nu infracţiunea consumată de vătămare
corporală42.
încercarea de a ucide o persoană care a surprins pe
infractor în timpul furtului, după ce aceasta a refuzat să păstreze
tăcerea şi chiar a ameninţat că-1 va denunţa organelor de poliţie,
constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat (art.175, lit.
365
încercat să o mituiască oferindu-i un sac din cei sustraşi, iar la
refuzul acesteia şi ameninţarea că îl va denunţa la organele de
poliţie, i-a aplicat o lovitură puternică în cap cu o lopată43.
 Există tentativă terminată de omor când inculpatul, de la o
distanţă de circa 3 m, a aruncat în direcţia capului victimei o piatră
în greutate de aproximativ 0,5 kg, cauzându-i o fractură craniană,
leziune pentru care au fost necesare 40-45 de zile de îngrijiri
medicale.
Ţinând seama de greutatea pietrei, de distanţa mică de la
care a fost aruncată, de intensitatea aruncării şi zona vitală, este
vorba de tentativă de omor şi nu de vătămare corporală gravă44.
în schimb, lovirea victimei prin aruncarea unei ţevi
metalice peste gard, de la circa 8 m, nu denotă intenţia de a ucide.
Deoarece, s-a stabilit că inculpatul a acţionat cu intenţia de a lovi
victima, instanţa nu trebuia să reţină tentativa de omor, ci
vătămarea corporală gravă45.
Art.20, alin.2, C.pen. prevede un aspect al tentativei
terminate, deoarece în alin.l se foloseşte termenul de „efect", iar în
alin.2 de „consumare". Or, din moment ce se produce efectul are
loc consumarea, astfel că aceeaşi situaţie este exprimată prin două
sinonime. Acest aspect este considerat în literatura penală şi în
practica judiciară ca o formă distinctă a tentativei, denumită
tentativă relativ improprie.
Considerăm că în realitate, şi în situaţiile din alin.2,
executarea începută este dusă până la capăt, însă infracţiunea nu
se consumă datorită insuficienţei mijloacelor folosite
366
Nu suntem în prezenţa situaţiei prevăzută în art.20, alin.
ultim, C.pen. când, cu intenţie de a provoca moartea unei persoane, i
se oferă un amestec de sodă caustică şi suc spre a fi consumat, ci o
(infractorul a pus prea putină otravă în mâncarea celui pe care a
vrut să—1 omoare) sau defectuozit&ţii mijloacelor folosite (arma
era defectă sau pulberea a fost umedă şi infractorul nu a cunoscut
această împrejurare), ori lipsei obiectului de la locul unde acesta
credea că se află în momentul săvârşirii actului de executare.
Astfel, s-au exercitat violenţe asupra victimei pentru a-i fura
obiectul care s-a crezut că se află în sacoşă, însă acesta nu se afla
în ea46. Aşadar obiectul există din punct de vedere material, însă
nu se află în locul unde a crezut infractorul în momentul comiterii
acţiunii.
Când consumarea infracţiunii nu s-a produs datorită
executării greşite a acţiunii nu există tentativă relativ improprie
(art.20, alin.2, C.pen.), aşa cum s-a susţinut 47, ci o tentativă
terminată (perfectă) prevăzui:ă în art.20, alin.l, C.pen.
Nu există tentativă în cazurile prevăzute în art.20, alin.3,
C.pen., fiind vorba de acte de „executare" fără caracter penal,
astfel că expresia de „tentativă absolut improprie"48 o considerăm
nepotrivită. în aceste împrejurări fapta nu se poate consuma
datorită modului cuim a fost concepută executarea ei. Defecţiunea
există chiar în momentul conceperii (în plan psihic) modului de
executare a acţiunii. De exemplu, mijloacele folosite, prin natura şi
însuşirile lor, nu pot produce rezultatul necesar consumării
infracţiunii în nici o împrejurare indiferent cine le-ar folosi
(încercarea cuiva de a ucide prin farmece sau folosind o substanţă
inofensiva'., cum ar fi laptele - considerate mijloace neidonee), ori
prezentarea unui bilet loto drept câştigător, cu toate că este
falsificat în mod grosolan49.
în asemenea cazuri este vorba fie de o glumă, fie
făptuitorul dă dovadă de o mare naivitate sau este lipsit de
responsabilitate. \
\ 367
tentativă perfectă de amor. Acţiunea nu a fost concepută absurd,
deoarece soda caustică are proprietatea de a produce moartea,
chiar dacă prezenţa acesteia în băutură putea fi uşor sesizată de
 către victimă, fiindcă nu este exclusă posibilitatea consumării
substanţei din neatenţie50. Tentativă perfectă există şi când s-a turnat
o cantitate de paration pe ciocolata dată victimei. Inculpata a susţinut
că nu ar fi o ; tentativă, deoarece mirosul puternic; pe care-1 degajă
această
■ substanţă ar fi atras atenţia oricui imediat ce ar fi încercat să o
consume.
r
în realitate, o neatenţie, mai ales din partea copiilor,
putea duce la consumarea ei, deoarece mirosul caracteristic s-a
răspândit mai târziu şi nu în momentul în care ciocolata a fost
r
impregnată. Mai mult, infractoarea., după ce a turnat parationul ...
pe ciocolată, a deschis fereastra pentru a nu se simţi mirosul c
toxicului, astfel că ea ar fi putut să i.le consumată pe loc5 .
Această situaţie trebuie să fie diferenţiată de fapta fy
putativă, când actul de executare început se consumă, însă 1 acesta nu
are caracter ilicit, iar făptuitorul nu a cunoscut această "' împrejurare.
De exemplu, deşi există obiectul material asupra ' căruia se
acţionează, el nu întruneşte una din calităţile cerute de ' lege pentru
ca fapta să constituie infracţiune, sau atunci când nu
poate fi lezat obiectul juridic deoarece lipseşte cel material în
■realitate. Astfel, cu toate că s-a tras cu arma asupra unei
-;■■ persoane nu va exista infracţiunea de omor din moment ce
■'■'■ 368 /
Constituie delapidare consumată, iar nu tentativă, luarea în
mod repetat, a unor sume de bani din încasările zilnice şi păstrarea
acestora într-un sertar din magazin, cu toate că încasările trebuiau
vărsate zilnic55.
aceasta nu era în viaţă, împrejurare necunoscută de către
infractor52.
. E. Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată
Delimitarea se impune datorită faptului că tentativa nu este
întotdeauna incriminată, deşi este posibilă la fapta respectivă, iar
când este totuşi incriminată se sancţionează mai puţin sever decât
infracţiunea consumată. Astfel, în cazul infracţiunii consumate se
produce rezultatul prevăzut în conţinutul infracţiunii, pe care
infractorul 1-a prevăzut şi 1-a dorit sau 1-a acceptat, pe când la
tentativă nu se produce acest rezultat. De exemplu, constituie furt
consumat, iar nu tentativă, încărcarea mărfii în camion de către
şofer, ajutat de către muncitorii unităţii furnizoare, după care a
luat şi 110 sticle cu vin în scopul însuşirii lor pe nedrept, care au
fost descoperite când infractorul a vrut să iasă din unitate ;
constituie furt consumat luarea unui colet din magazia de
mesagerii a poştei şi transportarea lui pe acoperişul acesteia, unde
infractorul executa lucrări de reparaţie. împrejurarea că după
desfacerea coletului, infractorul a constatat că ceea ce conţine nu-1
interesează şi apoi 1-a ascuns în subsolul clădirii unde ulterior a
fost găsit, nu are relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii
nefiind vorba de o desistare; furtul s-a consumat atunci când
cerealele au fost ascunse la marginea câmpului, deoarece au ieşit
efectiv din posesia unităţii agricole respective54. în nota redacţiei se
susţine, considerăm neîntemeiat, că atâta timp cât cerealele au
rămas tot în interiorul terenului, ele nu au ieşit din sfera de
dispoziţie a unităţii. Nu se arată cum ar urma să fie calificată fapta
respectivă.
369
Constituie infracţiune consumată de furt surprinderea
infractorului în holul apartamentului, înainte ca acesta să fi părăsit
clădirea, având în geantă lucrurile furate din locuinţa victimei, unde
a pătruns prin efracţie şi escaladare56.
De asemenea, fapta inculpaţilor de a încerca să violeze
victima, stăruind în acţiunea lor şi după ce acesta i-a avertizat că va
sări pe fereastră de la mare înălţime, ceea ce a şi făcut, s-a
considerat că este infracţiunea de omor calificat (prevăzută de
art.174 raportat la art.175, lit. h, C.pen.) care a fost comisă cu
intenţie, nu tentativa la infracţiunea de viol urmată de sinuciderea
victimei, care se săvârşeşte cu intenţie depăşită57.
Soluţia este discutabilă fiindcă nu reiese ce au înlesnit
infractorii prin comiterea omorului sau ce altă infracţiune au
ascunsă
Credem că este o infracţiune de viol în forma agravată.
Infractoarea X a fost trimisă , în judecată pentru
infracţiunea consumată de furt calificat (art.208 şi 209 lit.e C.pen),
deoarece a sustras, în timp ce se afla într-un magazin, lenjerie, pe
care a ascuns-o sub haine, fapt observat de către o vânzătoare.
Instanţa a considerat că este vorba de o tentativă de
370
sau amendă, cu excepţia infracţiunilor sancţionate cu detenţiunea
pe viaţă.
Sub aspectul formelor tentativei, legea nu face nici o
Soluţia instanţei este greşită, deoarece infracţiunea s-a
consumat în momentul luării lenjeriei în scopul însuşirii pe
nedrept. Recuperarea ulterioară a acesteia are loc după consumarea
infracţiunii.
F. Pedepsirea tentativei
în legislaţia noastră penală este reglementat sistemul
incriminării limitate a tentativei, deoarece ea se pedepseşte
„...numai când legea prevede expres aceasta" (art.21, alin.l,
C.pen.). Aşadar, în partea specială a Codului penal sau în legile
speciale se prevede că tentativa la o anumită infracţiune se
pedepseşte. Sancţionarea ei are loc numai la infracţiunile mai
grave. De exemplu, la infracţiunile contra siguranţei statului
(art.173, alin.2, C.pen.), contra vieţii persoanei (art.176, alin.2,
C.pen.) etc.
Incriminarea tentativei se face uneori într-un articol distinct,
când priveşte o grupă de infracţiuni. Astfel, în art.173, C.pen. se
prevede pedepsirea tentativei la infracţiunile contra siguranţei
statului; alteori aceasta este prevăzută în cadrul aceluiaşi articol
care incriminează fapta şi se referă numai la ea. De exemplu,
art.174, alin.2, C.pen. incriminează tentativa la infracţiunea de
omor simplu.
Dreptul penal român consacră sistemul diversificării
pedepsei, deoarece tentativa se sancţionează în limite mai reduse
decât ale celei consumate, ţinând seama că nu s-a produs urmarea
prevăzută de lege pentru a se consuma (art.21, alin.2,
C.pen.).
Precizăm că în caz de tentativă se aplică specia de pedeapsă
prevăzută pentru infracţiunea consumată; închisoare
371
distincţie cu privire la sancţiune, deoarece indiferent de forma ei se
aplică aceeaşi pedeapsă legală. In concret însă, instanţa va ţine seama
de dispoziţiile art.72, C.pen., fiindcă şi tentativa ca şi infracţiunea
consumată diferă sub aspectul gradului de pericol concret.
Limitele pedepsei pentru tentativă sunt cuprinse între
jumătatea minimului şi jumătatea maximului aceleia prevăzută de
lege pentru infracţiunea consumată. Astfel, furtul consumat se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani (art.208, C.pen.) iar
tentativa acestuia între 6 luni şi 6 ani. Când se prevede amenda fie
ca pedeapsă singură de la 150.000 la 10.000.000 lei, fie alternativ
cu pedeapsa închisorii, ca la vătămarea corporală (art.180, alin.2,
C.pen.) şi se aplică aceasta, care este 250.000 la 15.000.000 lei
pentru infracţiunea consumată, tentativa se va sancţiona între
75.000 şi 5.000.000 (art.63, alin.2 şi 3, C.pen.). In nici un caz însă
minimul special al pedepsei aplicate pentru tentativă nu poate fi
mai mic decât minimul general al acesteia (15 zile închisoare şi
100.000 lei amendă). După cum se poate observa în caz de
tentativă pedeapsa amenzii de 150.000 de lei nu poate fi redusă la
jumătate fiindcă, aşa cum am arătat, amenda pentru minori ar
ajunge sub 100.000 lei (75.000), ceea ce nu este posibil (art.21
alin.2 C.pen.).
S~a exprimat părerea că, prin excepţie, atunci când
infracţiunea complexă în forma agravată (tâlhărie, viol etc. care a
avut ca urmare moartea victimei) fără să se fi consumat forma de
bază (bunul nu a fost luat, raportul sexual nu a avut loc)
infracţiunea complexă a rămas în totalitatea ei în formă de
372
pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani, pedeapsa va fi între
2,6 ani şi 6,6 ani.
Atunci când legiuitorul dispune că maximul special al
pedepsei prevăzut de lege se sporeşte, de exemplu, la infracţiunile
tentativă, dar pedeapsa se va aplica pentru infracţiunea
consumată59.
Susţinerea nu are temei legal, fiindcă ea nu este
prevăzută ca excepţie de la dispoziţiile art.21, C.pen.
Când pedepsele sunt alternative, instanţa va alege mai întâi
una dintre acestea potrivit dispoziţiilor art.72, alin.2, C.pen., la care
s-ar fi oprit dacă fapta ar fi fost consumată şi apoi o va aplica în
limitele prevăzute pentru tentativă. Nu ar fi corect ca într-un
asemenea caz să se aplice întotdeauna pedeapsa alternativă cea mai
uşoară, fiindcă s-ar deroga de la dispoziţiile din partea generală în
lipsa unei prevederi exprese a legii. De asemenea ar însemna ca,
atunci când tentativa la una din aceste fapte nu este incriminată, să
se aplice totdeauna pedeapsa alternativă cea mai severă, ceea ce ar
duce, practic, la înlăturarea posibilităţii aplicării pedepsei
alternative mai uşoare pentru fapta consumată. De exemplu, în
cazul infracţiunii prevăzute de art.242, alin.2, C.pen., sustragerea
sau distrugerea
de înscrisuri.
Infracţiunea consumată când este sancţionată numai cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, tentativa la o asemenea faptă se va
pedepsi cu închisoare de la 10 la 25 de ani, ca şi în cazul în care,
datorită reţinerii circumstanţelor atenuante, pedeapsa detenţiunii' pe
viaţă este înlocuită cu închisoarea (art.77, C.pen.). Dacă
infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă
alternativ cu aceea a închisorii şi s-a aplicat aceasta din urmă,
tentativa se va sancţiona între limitele acesteia reduse la
jumătate.
în cazul comiterii infracţiunii rămasă în formă de
tentativă de către un minor, cum ar fi omorul agravat care se
373
săvârşite contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii
sau demnităţii reprezentantului unui stat străin (art.171, C.pen.),
sporul este de 2 ani sau în cazul infracţiunilor împotriva soţului
sau soţiei ori copiilor poliţistului, în scop de intimidare sau
 răzbunare pentru măsuri legale luate de acesta în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, limitele maxime ale pedepselor prevăzute
în Codul penal se majorează cu 2 ani60.
La fel se va proceda şi în legătură cu orice militar care a
participat la acţiuni de cooperare cu poliţia în vederea îndeplinirii
unor misiuni (art.41, Leg. nr.26/1994)51.
De asemenea în art.4, Decret-lege nr.88/1990 privind unele
măsuri de ocrotire a organelor de stat, a instituţiilor publice, a
sediilor partidelor şi formaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a
ordinii publice se prevede că: Infracţiunile contra vieţii, integrităţii
corporale, sănătăţii sau libertăţii persoanei, 1 săvârşite împotriva
reprezentanţilor partidelor politice aflaţi în exercitarea activităţii lor
sau în legătură cu această activitate, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, al cărei maxim se^ poate
spori (facultativ pentru instanţă) cu până la 5 ani, fără a se putea
depăşi maximul general al închisorii prevăzut de Codul penal .
In caz de tentativă pedeapsa va fi între jumătatea limitelor
pedepsei sporite. Astfel, în caz de omor simplu, limitele pedepsei
pentru infracţiunea consumată fiind între 10 şi 22 de ani, tentativa
va fi sancţionată între 5 şi 11 ani.
374
simplu se va sancţiona între 5 şi 10 ani când este consumat şi între
2,6 şi 5 ani când a rămas în formă de tentativă.
;: r G. Cazurile de nepedepsire a tentativei 5
Reducerea la jumătate a limitelor pedepsei are loc numai cu
privire la pedepsele principale, nu şi la cea complementară a
interzicerii unor drepturi, fiindcă doar primele au limite speciale,
pe când ultima are numai limite generale (de la unu la 10 ani).
Reducerea pedepsei nu va avea loc când tentativa este
incriminată ca infracţiune de sine stătătoare. De exemplu, oferirea
de bani ori alte foloase la darea de mita (art.255, C.pen.) şi
pretinderea de bani sau alte foloase la luarea de mită (art.254,
C.pen.), încercarea de a recolta sânge de la o persoană fără
consimţământul acesteia (art.36 lit.e, Leg. nr.4/1995 privind
donarea de sânge, utilizarea terapeutică a sângelui uman şi
organizarea transfiizională în România) şi încercarea de a se recolta
sânge de la un minor sau de la o persoană majoră lipsită de
discernământ, în afara indicaţiilor medicale specifice (art.36 lit.f,
Leg. nr.4/1995)63 deoarece se aplică pedeapsa din textul respectiv
între limita minimă şi maximă prevăzută de lege. De asemenea şi
când legea prevede expres că tentativa (infracţiune de sine
stătătoare) se sancţionează la fel ca infracţiunea consumată
(art.27, Leg. nr.63/1974)64, încercarea de scoatere sau scoaterea
peste graniţă a bunurilor din patrimoniul cultural naţional; art.160,
C.pen., atentatul care pune în pericol statul, deoarece, în raport cu
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea victimei, acţiunea ar
putea constitui doar tentativă (vizează obiectul juridic principal)
acesta a fost pus în pericol, iar infracţiunea s-a consumat;
încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art.261, C.pen.).
Având în vedere că infracţiunile comise de minori pot
rămâne în forma tentativei, se pune problema modului de
sancţionare a acestora. Tentativa se va sancţiona între limitele
reduse la jumătate în raport cu majorii. De exemplu, omorul
375
Infractorul este apărat de pedeapsă dacă s-a desistat ori a
împiedicat producerea rezultatului mai înainte de descoperirea
faptei (art.22, C.pen.). în asemenea cazuri suntem în prezenţa unei
tentative incriminată, deci a unei infracţiuni, dar ea nu este
 sancţionată în concret, spre deosebire de situaţiile prevăzute în
art.20, alin.3, C.pen. când fapta nu constituie tentativă
(infracţiune).
1. Desistarea constă în întreruperea acţiunii (actului de
executare) de către infractor înainte de terminarea ei, de bunăvoie,
ceea ce înseamnă că ar fi putut să o continue nestingherit. Ea poate
avea loc numai în cazul tentativei întrerupte (neterminate). S-a
susţinut neîntemeiat, că se renunţă la hotărârea de a săvârşi fapta
penală66. Or, în realitate, hotărârea a fost pusă în executare, altfel
nu ar mai fi tentativă, însă s-a întrerupt actul de executare. De
asemenea s-a afirmat că în acest caz nu ar mai exista tentativă 7.
însă tentativa nu dispare ci nu se sancţionează.
Pentru existenţa desistării se cer următoarele condiţii: -Săfi
început un act de executare din partea autorului sau a unui coautor;
- Renunţarea la continuarea actului de executare, care
constă în întreruperea acestuia printr-o atitudine pasivă
(infractorul îndreaptă arma spre victimă dar nu trage) sau printr-o
atitudine activă (a descuiat casa de bani, dar o închide înainte de a
fi luat vreun bun din ea). în caz de coautorat, pentru a opera
desistarea, toţi coautorii trebuie să se desiste.
376
S-a exprimat părerea că, după ce a avut loc primul act nu se
mai poate vorbi de desistare70. în ce ne priveşte considerăm că, din
moment ce s-a produs primul act, se realizează conţinutul
Motivele pentru care s-a renunţat la continuarea acţiunii nu
interesează (milă, remuşcări, teama de pedeapsă, frica fizică), ci
doar ca ea să fie irevocabilă.
Se consideră că există desistare şi în cazul în care cineva
intervine şi-1 sfătuieşte pe autorul tentativei să renunţe la
continuarea acţiunii începute, fără a exercita asupra lui nici o
constrângere şi sfatul primit 1-a făcut pe acesta să renunţe la
continuarea acţiunii8, credem că după descoperirea infracţiunii nu
mai poate fi desistare. în Codul penal francez nu se pune însă
condiţia de a fi întreruptă acţiunea înainte de descoperirea faptei,
ca în Codul penal român.
- Renunţarea să fie de bunăvoie, adică infractorul cu toate că
ar fi putut continua executarea, nu o face. Renunţarea să aibă loc
înainte de descoperirea faptei. De exemplu, acesta a pătruns într-o
încăpere prin deteriorarea uşilor, a scos dintr-un dulap mai multe
lucruri cu intenţia de a şi le însuşi, după care : din iniţiativă proprie
părăseşte încăperea fără să ia nici un : obiect. Infractorul nu va fi
sancţionat pentru infracţiunea de i tentativă de furt deşi ea există, ci
pentru infracţiunea de x distrugere care s-a comis până în
momentul întreruperii l
- •■69
executam .
In cazul infracţiunilor continuate, după săvârşirea
primului act component, care a realizat conţinutul infracţiunii în
forma consumată, desistarea cu ocazia comiterii celui de al doilea
act nu va avea efect asupra întregii unităţi infracţionale, ci numai
asupra actului cu privire la care s-a produs desistarea. e Acesta nu va
fi luat în considerare la sancţionarea infracţiunii^ continuate prin
adăugarea sporului potrivit dispoziţiilor art.34 şiu 42, C.pen.
377
infracţiunii respective, iar dacă acesta nu se repetă, infracţiunea va
fi consumată însă în forma necontinuată. Dacă începe actul al
doilea dar infractorul se desistă, există o infracţiune consumată
 continuată. Având în vedere că nu se sancţionează acest act,
infractorul va răspunde doar pentru primul act care realizează
infracţiunea consumată necontinuată. Dacă s-ar săvârşi trei acte,
însă la ultimul infractorul s-ar desista, acesta va răspunde pentru
infracţiunea consumată continuată, dar la aplicarea sancţiunii
judiciare se vor lua în considerare numai primele două acte.
Nu există desistare atunci când inculpatul i-a aplicat
victimei o lovitură puternică în cap cu o bâtă, cu intenţia de a
ucide, producându-i o fractură craniană cu înfundare osoasă,
deoarece executarea acţiunii de ucidere s-a terminat, însă nu a
produs efectul, moartea, datorită unor cauze independente de
voinţa infractorului. împrejurarea că nu i-a aplicat şi alte lovituri,
cu toate că ar fi avut posibilitatea, nu înseamnă că s-a desistat .
Există deci o tentativă perfectă, terminată.
De asemenea, prin aruncarea repetată a minorei într-un
râu, executarea acţiunii ce urma să producă moartea s-a
terminat fără ca să fi produs efectul datorită unor cauze
independente de voinţa infractorului. Aşadar, nu există desistare,
deoarece „renunţarea" s-a produs după ce actul de executare a
luat sfârşit, s-a terminat. De asemenea „renunţarea" nu a fost de
bunăvoie ci determinată de ţipetele minorei, întrucât infractorul
s-a temut că va fi descoperit72. ■ ■*
378
împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie asimilată cu
actele prin care inculpatul încearcă să repare dauna cauzată
(restituirea lucrului furat, restabilirea situaţiei anterioare,
2. împiedicarea producerii rezultatului este posibilă la
tentativa perfectă, fiindcă executarea s-a terminat, însă nu se
produce rezultatul ca urmare a intervenţiei infractorului.
°i în acest caz trebuie întrunite unele condiţii:
- Să existe un act de executare terminat;
- Să aibă loc o acţiune de împiedicare a producerii
rezultatului din partea infractorului;
- împiedicarea să fie de bunăvoie şi să se producă înainte
de descoperirea infracţiunii.
Nu există o împiedicare a producerii rezultatului, ca urmare
a transportării minorei la gara oraşului, unde a fost abandonată,
„acţiune ce ar fi dus la salvarea acesteia înainte de descoperirea
infracţiunii „ (cum a susţinut infractorul), fiindcă acţiunea nu a fost
voluntară, ci determinată de teama acestuia că va fi descoperită
infracţiunea.
împiedicarea producerii rezultatului implică o atitudine
activă prin care se evită consumarea infracţiunii. în caz de
coautorat, dacă numai unul dintre coautori împiedică consumarea,
se vor aplica dispoziţiile art.30, C.pen., potrivit cărora nu se
pedepseşte participantul care împiedică consumarea faptei
înainte de descoperirea ei.
Descoperirea infracţiunii are loc când a fost cunoscută de
către organele de urmărire sau de orice altă persoană decât
victima. Astfel, semnalarea de către inculpat a caracterului nereal
al actelor prezentate de el unităţii de stat în scopul încasării unei
sume de bani, nu constituie o acţiune de împiedicare a consumării
infracţiunii, deoarece această încunoştinţare a avut loc după ce
organele financiare au descoperit infracţiunea comisă .
379
transportarea victimei la spital tic), fiindcă acestea au loc după
producerea rezultatului, deci după consumarea infracţiunii
Asemenea acte pot fi luate în considerare doar ca circumstanţe
 atenuante cu ocazia individualizării pedepsei de către instanţă
(art.74, alin.l, lit. b, C.pen.).
Nu este posibilă împiedicarea producerii rezultatului la
infracţiunile de pericol, fiindcă acestea se consumă când a avut
loc acţiunea (inacţiunea) prevăzută de lege. S-a exprimat şi opinia
contrară. De exemplu, în cazul instigării la mărturie mincinoasă
(infracţiune de pericol), pe care apoi a retractat-o (după ce a
început urmărirea penală împotriva lui pentru mărturie
mincinoasă) atât în faţa organelor de .urmărire penală cât şi în faţa
instanţei civile74.
Uneori, în partea specială a codului penal se prevede că
înlăturarea rezultatului produs înainte ca hotărârea să fi rămas
definitivă poate constitui o cauză de nepedepsire sau de
nemajorare a pedepsei (art.2801 alin.3, C.pen., nerespectarea
regimului de ocrotire a unor bunuri).
Acţiunea executată până în momentul desistării sau
împiedicării producerii rezultatului, dacă constituie o altă
infracţiune se va aplica pedeapsa pentru acea infracţiune (art.22,
alin.2, C.pen.). Sancţionarea acestor infracţiuni nu constituie o
excepţie de la regula nepedepsirii desistării şi a împiedicării
producerii rezultatului, fiindcă nu se sancţionează tentativa
infracţiunii la care a avut loc desistarea ori a cărei rezultat a fost
împiedicat să se producă, ci se sancţionează infracţiunea efectiv
comisă care este consumată şi de sine stătătoare. Astfel,
380
(art.144, C.pen.), singurul temei al răspunderii penale (art.17,
alin.2, C.pen.). Statul renunţă doar la aplicarea pedepsei din
motive de politică penală, arătate mai sus. Credem că ar fi şi mai
X a pătruns într-o încăpere prin deteriorarea uşilor, cu intenţia de a
fura, însă s-a răzgândit şi nu a luat nici un obiect. In acest caz nu
se va aplica pedeapsa pentru tentativa de furt, între 6 luni şi 6 ani,
ci pedeapsa pentru infracţiunea consumată de distrugere (art.217,
alin.l, C.pen.) care este de la o lună la 3 ani sau amenda. Aşadar,
se ia în considerare numai actul de executare comis până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului şi care
este susceptibil de o calificare alternativă, fie ca infracţiune de sine
stătătoare, fie ca act de tentativă pedepsibilă. O asemenea situaţie
apare şi mai evidentă la infracţiunile complexe. De exemplu, la
tâlhărie unde ameninţarea ori violenţa constituie act de executare
(art.211, C.pen.) sau poate constitui o infracţiune distinctă (art.193
ori
art.180, C.pen.).
Tentativa nu se pedepseşte în cazurile arătate mai sus
deoarece, în felul acesta, infractorii sunt încurajaţi să se oprească
la timp sau sa împiedice producerea rezultatului. De asemenea, se
apreciază că aceştia dau deja dovadă de îndreptare din moment ce
nu au mai persistat în executarea acţiunii infracţionale sau a
cauzării rezultatului. Totodată societatea evită producerea
urmărilor care uneori ar fi foarte grave, prin funcţia de prevenţie a
legii penale.
Nu împărtăşim părerea conform căreia prin împiedicarea
voluntară a consumării infracţiunii, actele de executare la asemenea
fapte îşi pierd caracterul socialmente periculos . Dacă ar fi aşa,
situaţia respectivă ar fi fost inclusa între cauzele care fac ca fapta să
nu aibă caracter penal (art.181, ori în situaţiile de la art.44 până la
art.51, C.pen.). De altfel, în art.22, C.pen. se prevede clar că „Este
apărat de pedeapsă făptuitorul", : ceea ce presupune existenţa
tentativei, care este şi ea infracţiune :
381
exact să se spună că este apărat de pedeapsă „infractorul" în loc de
„făptuitorul".
 3. Infracţiunea consumată. Infracţiunea se consumă când
se realizează în întregime acţiunea (inacţiunea) în cazul
infracţiunilor formale, ori când acestea au produs urmarea
prevăzută în norma incriminatoare la infracţiunile de rezultat.
Deci, conţinutul legal al infracţiunii consumate se realizează în
întregime şi nu doar parţial ca în cazul tentativei.
Ca regulă în legislaţia penală se incriminează forma
consumată a diverselor infracţiuni, formă care există fie că
executarea se realizează prin acţiune, fie prin inacţiune. Astfel,
infracţiunea de omor se consumă când s-a stins viaţa, cea de furt
când s-a luat bunul mobil din raftul cu autoservire şi a fost pus, de
către infractor, în servietă cu toate că a fost observat de către
vânzător şi bunul a putut fi recuperat 76 De asemenea, încercarea de
a scoate un bun din incinta unităţii, ascuns într-un camion, fapt
împiedicat de controlul efectuat la poartă, este irelevant pentru
consumarea infracţiunii de furt, descoperirea
TI
fiind ulterioară consumării ei . Scoaterea dintr-un siloz a unei
cantităţi de cereale şi transportarea ei, în saci, lângă gardul unităţii
unde infractorul a fost surprins în timp ce arunca sacii peste gard,
constituie infracţiune consumată de furt . Pătrunderea prin
efracţie, în timpul nopţii, într-un autoturism, de unde s-a luat o
lanternă, o instalaţie de alarmă şi 8 casete video, este furt
consumat. împrejurarea că nu a ieşit din maşina nu are relevanţă79.
Luarea unui colet din magazia de mesagerii a
382
acesteia în forma consumată. Astfel, când nu se mai poate produce
nici o urmare, infracţiunea se epuizează. Aşa este în cazul
infracţiunii continue, continuate, a lovirilor cauzatoare de moarte, a
poştei, unde infractorul execută lucrări de reparaţii, constituie furt
consumat. împrejurarea că după desfacerea coletului în locul unde
1-a dus inculpatul, acesta constată că ceea ce conţine nu-1
interesează şi—1 ascunde în subsolul clădirii unde ulterior este
găsit, nu are nici o semnificaţie pentru încadrarea faptei ca fiind
consumată, deci nu este o desistare . In cazul infracţiunii de luare
de mită, acceptarea promisiunii de către funcţionar de a primi o
sumă de bani, consumă infracţiunea chiar dacă suma nu i-a fost
dată ulterior, ori i-a fost dată după ce a pierdut calitatea
Ol
de funcţionar .
într-un caz, inculpata constatând o lipsă în gestiune a cerut
gestionarei unui alt magazin din structura aceleiaşi unităţi
comerciale sa o sprijine în ascunderea lipsei. Aceasta, a acceptat
confirmând, contrar realităţii, transferul unor măsuri înscrise în
mai multe avize de expediţie din gestiunea inculpatei respective
în gestiunea sa.
Prima inculpată a fost condamnată pentru înşelăciune
(art.215, alin.2 raportat la art.224, alin.2, C.pen. atunci în
vigoare). Este greşită încadrarea faptei ca înşelăciune, fiindcă
paguba nu s-a datorat inducerii în eroare. Paguba trebuia să fie
posterioară acestei activităţi. în speţă, paguba (lipsa din
gestiune) s-a produs anterior întocmirii avizelor de expediţie şi
confirmării, contrar realităţii, a transferului de mărfuri dintr-o
gestiune în alta, prin aceste manevre urmărindu-se ascunderea ei82.
Fapta celei de-a doua gestionare trebuia încadrată ca favorizare
(art.264, alin, 2, C.pen.) şi fals intelectual (art.289, alin.l, C.pen.).
Pentru prima gestionară - delapidare + instigare la favorizare +
(eventual) fals intelectual.
în funcţie de conţinutul infracţiunii, aşa cum s-a arătat cu
ocazia analizării lui, pot exista mai multe modalităţi ale
383
violului urmat de moartea victimei (art.197, alin.3, C.pen.) etc.
De pildă, conţinutul infracţiunii de vătămare corporală gravă
(art.182, C.pen.) se realizează şi când vindecarea victimei a
 avut loc nu în 50-55 de zile, ci în 120 datorită întârzierii
tratamentului medical de către aceasta, dar nu în mod intenţionat .
De asemenea, din momentul în care rezultatul prevăzut de lege s-a
produs (pierderea vederii la un ochi), infracţiunea s-a consumat, iar
încercarea de înlăturare a acesteia prin operaţie este ulterioară
producerii rezultatului, deci consumării infracţiunii . S-a susţinut
însă că fapta s-ar fi putut încadra în dispoziţiile art.181, C.pen.
(vătămarea corporală simplă) deoarece încetarea definitivă a
funcţionării ochiului se datorează victimei care nu s-a supus unui
tratament chirurgical, fiindcă altfel îşi corecta vederea. Ca atare,
fapta nu s-ar fi încadrat în dispoziţiile art.182, alin.l, C.pen.
(vătămarea corporală gravă)85.
Cunoaşterea momentului consumării infracţiunii prezintă
mare interes practic, fiindcă toate formele anterioare sunt absorbite
în forma consumată. De asemenea, de momentul consumării
(epuizării) infracţiunii depinde aplicarea dispoziţiilor penale
privitoare la: prescripţia răspunderii penale, amnistie, aplicarea
legii penale în timp, deoarece primele trei se aplică numai
infracţiunilor rămase în forma tentativei pedepsibile ori care s-au
consumat până în momentul intervenirii lor, iar legea penală nouă
numai faptelor tentante sau consumate după ce ea a intrat în
vigoare.
384
1U
R.V. Mancaş, TENTATIVA, Ed. Helicon, Timişoara, 1996; G. Antoniu,
TENTATIVA (DOCTRINĂ, JURISPRUDENŢĂ, DREPT COMPARAT), Ed.
Uneori infractorul nu este sancţionat nici dacă infracţiunea
este consumată. De exemplu, în cazul intervenirii cauzelor
generale de înlăturare a răspunderii penale ori cele speciale
(art.119, art.121, art.131, art.132, art.221, art.173, alin. final,
C.pen. etc).
TRIMITERI
1
N.Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii,
Studii şi Cercetări Juridice, Bucureşti, Ed. Academiei, 1960, p.483.
2
V.Dongoroz ş.a., op.cit., voi. I, p.135.
3
Art. 17, C. pen Bulgar; art. 11, C.pen. Ungar.
4
Art.30, alin.3, C.pen. rus. şi art.7, C.pen. Ceh. Astfel, în art.30 C.pen. rus,
actele de pregătire cad sub incidenţa legii penale numai atunci când servesc la
comiterea unei infracţiuni grave sau deosebit de grave şi numai dacă
executarea nu a fost dusă până la capăt din motive exterioare voinţei
infractorului; art. 15 C.pen. R. Moldova.
5
Trib. Municip. Bucureşti, secţia a Ii-a penală, dec. nr.1284 din 01.07.1986,
cu Notă de Gh.Bogassiu, R.R.D. nr.6/1987, p.61-64.
6
Decr.-lege nr.112 privind modificarea şi completarea art. 189, C.pen., M.Of.
nr.48 din 02.04.1990.
7
T.O. Loghin, op. cit., vol.î, p.27-28; G. Antoniu, TENTATIVA, Edit. societăţii
Tempus, Bucureşti, România, 1995, p.97 şi urm; V. Dongoroz ş.a.;
EXPLICAŢII..., vol.I, p.135; C. Bulai, DREPT PENAL ROMÂN. PARTEA
GENERALĂ, vol.i, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992,
p.166-167; I. Tanoviceanu, CURS DE DREPT PENAL, vol.I, Bucureşti, Socec,
1912,p.252-253.
C. aerian, aprobat prin Decr. nr.516 din 30.12.1953, modif. prin Decr. nr,342
din 17.07.1970, Decr. nr.60, B.O. nr.5l din 30.05.1975. 9 Art.132, alin.4 şi 5,
B.O. nr.132 din 23.11.1972.
..q.. ;o(.
385
Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996.
11
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.31 din 12.06.1978, compiet de 7 judecători,
 C.D./1978, p.382-283; dec. nr.34 din 12.06.1978, complet de 7 judecători 23
G.Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii
(nepubl.); dec. nr.20 din 04.08.1981, R.R.D. nr.3/1982, p.65; C.S.J., s.pen., complexe, R.R.D. nr.10/1983, p.46.
dec. nr.1242 din 08.07.1993, Dreptul nr.lO-U/1994, p.126. 24
H.Diaconescu (I), Delimitarea dintre tentativă şi infracţiunea
12
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.776 din 19.04.1979, R.R.D. nr.1/1980, p.71; consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţionată
dec. nr.1320 din 29.05.1981, C.D./1981, p.254-255. moartea victimei, R.R.D. nr.12/1988, p.45 şi urm.
13
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1786 din 14.11.1989, Dreptul nr.9-12 din 25
V.Dongoroz ş.a., EXPLICAŢII, partea specială vol.IIL p.493, 361, 614;
1990, p.249. vol.I, partea generală, p.294-295; T.Vasiliu ş.a., partea specială, vol.I, p.299;
14
Trib. Jud. Constanţa, s. pen., dec. nr.14 din 11.12.1992, Dreptul N.T. Popovici, Notă la dec. pen. nr.l 12/1979 a Trib. Suprem, R.R.D.
nr.5-6/1993,p.l43. nr.4/1980, p.55; O.Gâdei, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de
15
C.S.J., s. pen., dec. nr.1258 din 08.09.1994, Dreptul nr.8/1995, p.98; dec. viol care a avut ca urmare moartea victimei sau sinuciderea ei, R.R.D.
nr.329 din 13.02.1995, Dn?/tfw/nr.2/l996,p.l22. nr.3/1982, p.28-31; G. Antoniu (II) la dec. pen. nr.l 12/1979 a Trib. Suprem,
16
C.S.J., s.pen., de. nr.1946/1996, Rev. 'de Drept penal, nr.1/1996, p.124; C. s. pen., cit. supra, p.58-59.
de Apel Timişoara, dec. pen. nr. 166/A/l 996, Rev. de Drept penal, nr.4/1997, 26
V. Pătulea (II), Delimitarea dintre tentativă şi infracţiunea consumată
p.110. în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţionată moartea
17
V.Dongoroz ş.a., op. cit, vol.I, p.142. victimei, R.R.D. nr.12/1988, p.57.
18
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.830 din 18.04.1975, R.R.D. nr.2/1976, p.69. 27
T.Vasiliu ş.a., op. cit., partea generală, p.120.
19
T.O.Loghin, DREPT PENAL, PARTEA SPECIALĂ, vol.I, Iaşi, 1975, 28
Carmignani, Carrara, O. von Buri (citaţi de V. Dongoroz, DREPT PENAL,
p.76; T.Vasiliu ş.a., CODUL PENAL AL R.S.R. COMENTAT ŞI 1939, cit. supra, p.262-267); I. Tîşchevici, Cu privire la conţinutul unei
ADNOTAT, PARTEA SPECIALĂ, vol.I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, infracţiuni consumate, Statul şi Dreptul Sovietic nr.5/1956, p.219.
p.45. Impallomeni, Alimena, V. Lanza, Fr. von Liszt, Roux (citaţi de
20
C.O. Loghin, op. cit., vol.I, p.85; T.Vasiliu ş.a., op. cit., vol.I, p.53. V.Dongoroz, op. cit, 1939, p.263-264).
21
V.Dongoroz ş.a., op. cit., vol.I, p.143; Gh.Brenciu, V. Panţurescu, Nota (I), Manzini, Meyer-Alfred, Wachenfeld, von Hipel (citaţi de V.Dongoroz, op. cit.,
R.R.D. nr.7/1978, p.53; G. Antoniu, TENTATIVA, cit. supra, p.222; V. 1939, p.264-265).
Dongoroz, DREPT PENAL..., cit. supra, p.272-273; I. Tanoviceanu, cit. 31
G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc, DROIT PENAL, cit. supra, p.246.
supra, p.259; I Garraud, TRĂITE THEORIQUE ET PRATIQUE DE 32
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1466 din 04.10.1989, Dreptul nr.9-12/1990,
DROIT PENAL FRACCAIS, Tome premier, troisieme edition, Sirey, paris,
p.248.
1913, p.495; V. manzini, TRATTATO DI DIRITTO PENALE ITALIANO, 33
Tnb. Jud. Timiş, dec. pen. nr.1196 din 06.09.1976, R.R.D. nr.2/1977, p.67.
volume secundo, Torino, 1933, p.403.. 34
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.340/1971, R.R.D. nr.12/1971, p.155.
22
T.Vasiliu ş.a., op. cit., p.120. 35
I.Oancea, op. cit, 1971, p.205-206; T.Vasiliu ş.a., op. cit, p.118;
386 V.Dongoroz ş.a., op. cit, vol.I, p.151. >:..
V.Dongoroz ş.a., op. cit, vol.I, p.140. &\i.
37
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.2945 din 28.05.19*8% R.R.D. nr.3/1971,
p.149. ;•
387
3S 42
Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr.734 din 12.06.1973, R.R.D. nr.2/1974, p.165. Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.34 din 18.06.1978, complet de 7 judecători,
39
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.905 din 14.04.1982, R.R.D. nr.2/1983, p.62. CD./1978,p.381-382.
40
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.327 din 19.02.1979, R.R.D. nr.8/1979, p.61. 43
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1279 din 13.09.1989, Dreptul nr.9-12/1990,
41
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.776 din 19.04.1979, CA/1979, p.394-395. p.248.
44
C. de Apel Bacău, d.pen. nr.48/1995, Rev. de Drept penal, nr.4/1997, 56
C. Ap. Bucureşti, s. a H-a pen., dec. nr.298/1994, Rev. de Drept penal,
p.116. nr.l/1995,p.l32.
45
.Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.700 din 15.04.1980, R.R.D. nr.4/1981, 57
C.S.J., s. pen., dec. nr.470 din 17.03.1993, Dreptul nr.3/1994, p.115. Judec.
p.118.
46
Constanţa, s.pen., dec. nr.1840/1997, nepublicată, citată de M. Trandabăţ,
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1080 din 07.06.1978, R.R.D. nr.11/1978,
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Neaplicare, Rev. de
p.67.
47
Drept penal, nr. 1/1998, p. 116.
L.Biro, op.cit., 1971,p.l20. 58
Judec. Constanţa, s. pen., dec. pen. nr.1840/1997, nepublicată.
Gh.Dăr'ângă, Criterii de diferenţiere între tentativa relativ improprie şi cea 59
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.2070 din 24.09.1981, R.R.D. nr.1/1983, p.71.
absolut improprie, Legalitatea Populară nr.9/1960, p.84 şi urm. 60
49 Art.38, alin.2, Legea nr.26/1994, privind organizarea şi funcţionarea
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.2687 din 11.07.1969, CO./1969, p.362-364.
50 Poliţiei Române, M.Of. nr.123 din 18.05.1994.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.2340 din 11.12.1980, R.R.D. nr.7/1981, p.64. 61
51 Leg. nr.26/1994 privind funcţionarea Poliţiei Romîne, M.Of. nr.123 din
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1806 din 09.10.1980, R.R.D. nr.8/1981, p.65.
52
Şt.Bocăneţ, Nota la dec. pen. nr.54/1974, a Trib. Jud. Prahova, R.R.D. 18.05.1994; art.94 Leg. nr.25/1996 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.6/1976, p.41 şi urm.; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.799/1974, R.R.D. nr.70/1991 privind alegerile locale, M.Of. nr.77/1996.
62
nr.9/1974, p.66; R.V. Mancaş, Reflecţii asupra faptului putativ, Rev. de M. Of. nr.31 din 26.02.1990.
63
Drept penal, nr.4/1997, p.45-48; G. Antoniu, TENTATIVA, Edit. Tempus, M.Of. nr.9 din 10.01.1995.
64
Bucureşti, 1995, p. 198-207; R.V. Mancaş, TENTATIVA, Edit. Helicon, Vezi trimiterea 20 de la p."289.
65
Timişoara, 1996, p.159; A. Fîlipaş, Despre convertirea faptului putativ în G. Antoniu, Desistarea voluntară, Rev. de Drept penal, nr.3/1995, p.9 şi
tentativă, în materia infracţiunii de omor, R.R.D. nr.2/1994, p.56. urm.
53
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.3553 din 25.10.1973, R.R.D. nr.12/1974, ^B.O.nr.137 din 02.11.1974.
67
p.73; dec. nr.627 din 12.03.1982, R.R.D. nr.12/1982, p.70-71. Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.99 din 27.10.1981, R.R.D. nr.l 1/1982, p.70.
68
54
Trib. Suprem în comp. prev. la art.39, alin.2 şi 3 din Leg. pt. organiz. G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc, cit. supra, p.250-251.
69
judec, dec. nr.48, alin.13, aprilie 1986, R.R.D. nr.7/1987, p.75. Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.2950 din 28.05.1970, R.R.D. nr.3/1971, p.133
55
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.403 din 28.05.1991, Dreptul nr.l din şi urm.
70
1992,p.ll5. T.Vasiliu ş.a., op. cit., p.135.
71
388 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1407 din 08.08.1978, R.R.D. nr.1/1978, p.57.
72
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1407 din 08.08.1978, cit. supra.
73
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.4086 din 07.10.1969, CA/1969, p.293.
74
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1830 din 17.05.1973, R.R.D. nr.2/1974,
p.169.
75
V.Dongoroz ş.a., op. cit., vol.I, p.169.
76
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.2617 din 29.01.1971, R.R.D. nr.5/1972,
p.l61-!62;dec.nr.342din 11.02.1975, C.D./1975, p.372-373.
77
Trib. Jud. Timiş, dec. .pen. nr.277 din 20.04.1977, R.R.D. nr.12/1977, p.50.
389
C.S.J., s.pen., dec. nr. 128/1996, Rev. de Drept penal, nr.3/1996, p.125. C. de Trib. Suprem, în comp. prev. de art.39, alin.2 si 3 din Leg. de org. jud.,
Apel Buc, s. a Ii-a pen., dec. nr.554/1998, Rev. de Drept penal, nr . dec. nr.6S din 13.10.1986, cit. supra, C.D./19S6, p.276-278.
81
4/1999, p.I45. Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.5996 din 03.12.1971, R,R,D. nr.5/1972, p.69.
ort 82
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.833 din 12.06.1989, Dreptul nr.6/1990, p.78.
83
Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr.105 din 06.02.1980, R.R.D. nr.11/1980, p.69.
84
D.Pavel, Notă (îî) 4a dec. pen. a Trib. Jud. Timiş nr.556/1980, R.R.D.
nr.7/1982, p.53-54.
85
R.Motica, Notă (I) la dec. pen. a Trib. Jud. Timiş, nr.556/1980, cit. supra, Capitolul II PLURALITATEA
p.53-56. DE INFRACTORI

Secţiunea I
GENERALITĂŢI

Infracţiunea poate fi săvârşită de către un singur infractor

390
să coopereze cu vinovăţie la săvârşirea ei. Astfel, în caz de
adulter partenerul nu cunoaşte ca are de-a face cu o persoană
căsătorită.
Pluralitatea constituită există când infracţiunea se săvârşeşte
sau de mai mulţi.
Cooperarea persoanelor este exprimată de intenţia acestora
de a realiza o anumită infracţiune împreună. Ea nu trebuie
confundată cu conexitatea infracţională, când între infracţiuni
diferite există o anumită legătură. De exemplu, între infracţiunea
principală, de furt (art.208 C.pen.) şi cele subsecvente, de tăinuire
şi favorizare (art.221 şi art.264 C.pen.) sau între infracţiunile
principale, îndreptate contra siguranţei statului, şi cea subsecventă
de nedenunţare (art.170 C.pen.).
Pluralitatea de infractori se poate realiza în forme diferite:
pluralitate necesară (naturală), constituită şi ocazională
(participaţia propriu-zisă, precum şi participaţia improprie).
Pluralitatea necesară (naturală) există când infracţiunea
poate fi săvârşită, datorită conţinutului ei legal, numai prin
cooperarea mai multor persoane şi în care fiecare are calitate de
subiect activ, autor. De exemplu, subminarea puterii de stat
(art,162 C.pen.), adulterul (art.304 C.pen.), incestul (art.203
C.pen), încăierarea sau rixul (art,322 C.pen.), jocul de noroc
(art.330 C.pen.) etc. Nu se cere însă ca toate persoanele
391
prin simplul fapt al iniţierii ori constituirii asociaţie sau grupării
interzise de legea penală, sau al aderării ori sprijinirii sub orice
formă a acesteia, în scopul săvârşirii unor infracţiuni, independent
de împrejurarea că ulterior, acestea s-au comis ori nu. De exemplu,
acţiuni împotriva ordinii 'constituţionale (art.1661 C.pen.),
complotul (art.167 alin.l şi 3 C.pen.), asocierea pentru săvârşirea de
infracţiuni (art.323 C.pen.) sau al înţelegerii în vederea săvârşirii
infracţiunii de genocid (art.357 alin.final C.pen.), art.29 Leg.
nr.51/1991 privind siguranţa naţională1. Iniţierea, organizarea sau
constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care
pot aduce atingere siguranţei naţionale, sprijinirea în orice mod a
acestora sau aderarea la ele... Aşadar, trebuie ca persoanele
respective să stabilească ce infracţiuni urmează să comită (genul
lor), precum şi ce durată va avea gruparea ori : asociaţia.
Infracţiunea prevăzută în art.l66\art.l67, cea din art.323
C.pen. şi art.19 Leg. nr.51./1991 se realizează chiar dacă există
numai un singur infractor, In cazul iniţierii care nu a fost urmată
de constituire.
S-a considerat că prin "iniţiere se înţelege "a (se) iniţia" şi
rezultatul ei (subl. M.B.) fiind vorba de o faptă comisivă de
rezultat". însă în continuare se susţine că ea are, practic,
conţinutul unei acţiuni de instigare care este, în timp, anterioară
acţiunilor propriu-zise de constituire şi organizare a structurilor
respective. iiM.
392
c. obiectivele asociaţiei să fie exclusiv sau preponderent
criminale (să dispună de un program criminal care să vizeze
săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni).
Alte trăsături: caracterul conspirativ (secret), disimularea
în realitate prin însăşi faptul că legiuitorul enumera
"iniţierea" ca o modalitate alternativă distinctă de "organizarea",
"constituirea", care sunt urmarea "iniţierii", ea realizează
conţinutul acestor infracţiuni, fiind de pericol2.
Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului
fiindcă scopul urmărit de către cei care s-au asociat ori s-au
înţeles, prezintă un mare pericol (săvârşirea unor infracţiuni).
Societatea nu-şi poate permite să aştepte comiterea infracţiunilor
ce şi le-au propus cei „asociaţi" ori care s-au „înţeles" pentru a-i
sancţiona, fiindcă urmările ar fi foarte grave, iar uneori
ireparabile.
De la regula incriminării de sine stătătoare a pluralităţii
există excepţia circumstanţiată a acesteia, cu varianta agravată la
anumite infracţiuni tip, când faptele sunt comise "organizat", "în
mod organizat", "în grup constituit", "în bandă" (art.312 al.2,
C.pen., stupefiante), trecerea ilegală a frontierei de stat de către,
persoane constituite "în grup" (art.68 lit.b Leg. nr.56/1992 privind
frontiera de stat a României), contrabanda săvârşită de către
persoane constituite "în bandă" (art. 179 din Legea nr. 141/1997
privind C. vamal al României, pluralitatea ocazională).
Condiţiile pluralităţii constituite (forma continuă):
a. minimul trei persoane. Dacă ar fi două s-ar arăta
expres (art.209, 249 al.2, 334 al.2 .pen., 312 al.2, art.48 lit.b
Leg. nr.56/1992 şi 179 din leg. nr.141/1997), forme agravate ale
infracţiunilor tip, care nu puteau fi comise de mai puţin de 3
subiecţi activi. Reţinem că în cazul iniţierii este o singură
persoană şi tot se realizează o pluralitate constituită;
b. stabilitatea atribuită grupului o perioadă îndelungată
sau nedefinită în timp;
393
surselor de venit, reciclarea fondurilor dobândite ilicit, folosirea
metodelor de constrângere fizică şi psihică şi a cointeresării,
orientarea spre tehnologiile moderne, manipularea mijloacelor de
informare în masă, tendinţa spre transnaţionalizare etc.
 Pluralitatea ocazională (participaţia propriu-zisă şi cea
improprie)3 există când o infracţiune prin conţinutul ei legal se
poate săvârşi de o singură persoană, dar se comite în concret şi
ocazional de mai multe, fiecare cooperând cu acte care pot fi de
natură diferită sau chiar de aceeaşi natură. La celelalte forme ale
pluralităţii, arătate mai sus, fiecare infractor este considerat că a
realizat în întregime conţinutul infracţiunii săvârşite în calitate de
autor, deci a cooperat cu acte de executare, iar nu de coautor, care
este posibil doar la această pluralitate.
în sens contrar se consideră ca sunt coautori4.
Majoritatea infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală se
pot comite în participaţie.
Codul penal, în legătură cu participaţia, foloseşte şi alte
expresii: „...de două sau mai multe persoane împreună" (art.75
lit.a; art.197 alin.2 lit.a, violul: art.192 alin.2 C.pen., violarea de
domiciliu art.209 alin.l lit.a C.pen., furtul calificat; art.357 alin.4
C.pen., genocidul) etc.
394
A. Pluralitatea de infractori
Participanţi sunt acele persoane care contribuie la
săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigatori sau
Secţiunea alia
,r. PARTICIPAŢIA PENALĂ
§ 1. Definiţie
în Codul penal nu se defineşte participaţia, ci doar se arată
ce se înţelege prin participanţi. în teoria dreptului penal s-au dat
numeroase definiţii, însă ele nu scot în evidenţă una din
caracteristicile care distinge participaţia propriu-zisă de celelalte
forme ale pluralităţii de infractori5.
Participaţie există atunci când mai multe persoane, între
care s-a stabilit o legătură subiectivă (coeziune psihică),
cooperează cu acte materiale sau intelectuale la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni, cooperare care nu este cerută de conţinutul
legal al acesteia (subl. M.B.).
Ea este, potrivit art.144 C.pen., infracţiune.
§ 2. Condiţiile participaţiei
în art.23 C.pen. cu toate că sunt prevăzute numai condiţiile
referitoare la pluralitatea de infracţiuni, fiindcă se ocupă de
„participanţi", „persoane", de existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală şi contribuţia la săvârşirea ei, mai sunt necesare,
totuşi, şi alte condiţii, desprinse din prevederile art.24-26 C.pen.,
cum ar fi legătura subiectivă. De asemenea din definiţia pe care a
dat-o participaţiei reiese ca în conţinutul legal al infracţiunii să nu
se prevadă necesitatea cooperării mai multor subiecţi activi, aşa
cum s-a arătat cu ocazia tratării pluralităţii necesare şi a celei
constituite.
395
complici (art.23 C.pen.). Doctrina şi practica judiciară admite şi
existenţa coautorilor.
Condiţia se realizează când cooperează cel puţin două
persoane, fără ca aceasta sa fie necesară pentru realizarea
conţinutului legal al infracţiunii. Participaţia este posibilă şi la
infracţiunile care presupun o pluralitate necesară de infractori. în
schimb ea nu se poate realiza la infracţiunile săvârşite printr-o
pluralitate constituită, ci numai la infracţiunile pe care şi le-au
propus să le săvârşească cei care s-au asociat. în sens contrar se
consideră ca ea este posibilă la pluralitatea constituită în cazul
depăşirii numărului de infractori strict necesar pentru existenţa
infracţiunii . Or, acesta nu este adevărat, fiindcă realizarea
infracţiunii nu este limitată de existenţa unui număr maxim de
făptuitori. De exemplu, complotul, care aşa cum am arătat mai sus,
se poate realiza şi dacă există o singură persoană care „iniţiază"
constituirea acestuia, însă nu i s-a dat curs.
Legea penală, de regulă, nu prevede ca participanţii să aibă
o anumită calitate, astfel că pot coopera majori cu minori, bărbaţi
cu femei, străini cu cetăţeni, persoane care au calitatea de subiect
activ special cu cele care nu au această calitate. Toate persoanele
care cooperează trebuie însă să îndeplinească condiţiile pentru a
putea răspunde din punct de vedere penal, să fie subiect activ. "J
396
însă nu se cere, de regulă, ca autorul să cunoască existenţa
aportului din partea altei persoane. Prin excepţie el trebuie să
cunoască acest ajutor în cazul complicităţii prin promisiunea
B. Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre
participanţi
Stabilirea exactă a conţinutului expresiei „legătură
subiectivă" este importantă deoarece ea constituie criteriul în
funcţie de care se decide dacă există sau nu participaţie propriu-
zisă, în sensul legii penale .
Contribuţia mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni este o realitate de fapt. Pentru ca această realitate să fie
calificată participaţie trebuie să se constate că persoanele au
cooperat cu intenţie la comiterea infracţiunii. Dacă nu există
intenţia de a coopera, nu există nici participaţie propriu-zisă, ci o
pluralitate de activităţi care pot constitui fie participaţie
improprie, fie infracţiuni distincte. Astfel, nu constituie
infracţiune de tâlhărie comisă în coautorat, ci furt calificat
(agravat), fapta celui care - după ce o altă persoană, cu care nu a
avut o înţelegere prealabilă, a săvârşit acte de violenţă asupra
victimei -, a găsit-o pe aceasta căzută pe trotuar în timpul nopţii în
stare de inconştienţă, şi i-a luat ceasul8.
Considerăm că pentru realizarea legăturii subiective nu
este necesară, cum susţin unii autori, o „înţelegere prealabilă",
„un acord prealabil"9, fiindcă ea se poate stabili şi concomitent cu
executarea acţiunii. De asemenea, poate fi nu numai expresă, cum
s-a afirmat10, ci şi tacită. Uneori simpla înţelegere se incriminează
ca faptă consumată (art.357 alin.3 C.pen., înţelegerea în vederea
săvârşirii de genocid).
Pentru realizarea legăturii subiective nu trebuie ca fiecare
participant să cunoască existenţa unei asemenea legături (X nu-şi
dă seama că este instigat de către Y), sau că mai sunt şi alţi
participanţi (X nu ştie că şi Z îl ajută pe Y). Este suficient ca
participantul să ştie că el contribuie la săvârşirea infracţiunii,
397
anterioară sau concomitentă săvârşirii acţiunii infracţionale.
Coeziunea psihică se realizează deci între fiecare participant şi
autor.
 Această legătură trebuie să existe chiar şi atunci când avem
de-a face cu o „instigare la instigare" sau cu o „complicitate
la complicitate", deoarece şi în aceste cazuri se cunoaşte acţiunea
(inacţiunea) autorului de către participant şi acesta i se alătură cu
intenţie.
Pentru realizarea legăturii subiective nu se cere ca autorul
sau coautorul, respectiv instigatorul şi autorul să se cunoască.
Astfel, în cazul „instigării la instigare" sau al „complicităţii la
complicitate", primul instigator sau complice poate să nu-1
cunoască pe autor. Ca atare, în mod nelegal instanţa 1-a achitat,
pentru complicitate la luarea de mită, pe un intermediar - care a
transmis obiectul mitei de la mituitor la cel de-al doilea
intermediar - şi pe motivul că nu 1-a cunoscut personal pe
funcţionarul mituit11.
Intenţia participantului se caracterizează, sub aspectul
prevederii, prin aceea că acesta cunoaşte acţiunea (inacţiunea) pe
care urmează să o comită autorul (coautorul) şi că ea va produce o
anumită urmare periculoasă prevăzută de legea penală. Până aici
prevederea participantului nu se deosebeşte cu nimic de aceea a
infractorului care comite singur infracţiunea. Ceea ce există în
plus, şi realizează legătura subiectivă, este prevederea că actul său
se alătură, ori acestuia i se alătură o acţiune (inacţiune) periculoasă
efectuată de o altă persoană. Sub aspectul factorului de voinţă,
infractorul doreşte (urmăreşte)
398
modalitatea intenţiei participantului să fie identică cu a autorului,
atunci când infracţiunea se poate comite, sub aspect subiectiv, cu
oricare din aceste modalităţi Astfel, autorul poate acţiona cu
sau acceptă producerea urmării periculoase a acţiunii (inacţiunii)
autorului (coautorilor), precum şi ca la această acţiune (inacţiune)
să—şi aducă contribuţia prin actul său pentru a se produce
urmarea.
Acest element subiectiv specific nu trebuie constatat cu
privire la autor, fiindcă nu acţiunea (inacţiunea) sa se alătură la
aceea a altei persoane, ci la acţiunea (inacţiunea sa), care este
principală, se alătură cea a altei (altor) persoane. De aceea nu se
cere consimţământul autorului la săvârşirea în comun a
infracţiunii şi nici cunoaşterea de către el a actului instigatorului
sau complicelui, decât în cazul promisiunii de ajutor din partea
complicelui. Aşadar legătura subiectivă, necesară existenţei
participaţiei, se realizează când instigatorul sau complicele
prevede că actul ce urmează să—1 săvârşească (material sau
intelectual) va contribui real la acţiunea (inacţiunea) infracţională
a autorului şi doreşte sau acceptă aceasta (factorul subiectiv), care
presupune intenţia.
Legătura subiectivă trebuie să existe şi în cazul
coautoratului. Astfel, la infracţiunile complexe, cum ar fi, de
pildă, tâlhăria, cel care săvârşeşte numai ameninţarea sau
violenţele ştie că aceasta constituie o acţiune destinată să înfrângă
rezistenţa victimei, pentru ca o altă persoană să—i poată lua
bunurile, şi acţionează ca atare. în acest caz şi cel care urmează să
ia bunurile cunoaşte că ameninţarea sau violenţele au fost
exercitate de celălalt infractor pentru ca el să le poată lua. Dacă nu
ar şti că acestea au fost comise în acest scop, cel care ar lua
bunurile ar comite doar un furt deoarece lipseşte legătura
subiectivă dintre infractori.
Modalitatea intenţiei cu care se poate participa este atât
directă, cât şi indirectă (eventuală). Nu este deci necesar ca
m
intenţia directă, iar coautorul, instigatorul şi complicele, cu intenţie
indirectă3" la comiterea infracţiunii de omor.
In privinţa mobilului şi a scopului, considerăm că, în
general, nu trebuie să fie identic la toţi participanţii, fiecare putând
acţiona din mobiluri diferite şi să urmărească scopuri diferite.
Când însă acestea fac parte din conţinutul legal al infracţiunii (la
omorul agravat mobilul îl constituie „interesul material", (art.175,
alin.l lit.b C.pen.); la furt, sustragerea bunului mobil trebuie să se
facă „în scopul însuşirii pe nedrept", (art.208 alin.l C.pen.), unii
autori sunt de părere că este suficient ca oricare participant să fi
acţionat din acel mobil pentru a se realiza conţinutul infracţiunii şi
să fi urmărit scopul respectiv13. Alţi autori consideră că toţi
participanţii trebuie să fi cunoscut mobilul şi scopul, chiar dacă
numai unul dintre ei l-ar fi urmărit14. Credem însă că, toţi
participanţii trebuie să acţioneze din acel mobil şi să urmărească
scopul prevăzut de lege, deoarece toţi participă la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni.
La infracţiunile praeterintenţionate, unii autori susţin că
participaţia este posibilă în toate formele sale15. Potrivit altor opinii,
ea nu este posibilă în forma coautoratului 16. Suntem de părere că în
cazul în care infractorii au acţionat concomitent cu acte de
executare, coautoratul este posibil la actul iniţial intenţionat, însă
pentru rezultatul mai grav, produs din culpă cu neprevedere, nu mai
poate subzista legătura subiectivă, condiţie necesară a participaţiei,
astfel că ar urma să răspundă fiecare în calitate de autor al
infracţiunii praeterintenţionate.
400
aportul ei, este principală şi secundară; iar dacă se are în vedre
momentul când are loc, contribuţia este înainte de începerea
executării acţiunii (inacţiunii) sau în timpul executării acesteia
până la terminarea ei.
In privinţa instigării şi a complicităţii, credem că acestea
sunt posibile doar la infracţiunea la care s-a instigat ori la care s-a
dat ajutorul cu intenţie (fapta iniţială). De exemplu, lovire sau
vătămare corporală, iar nu pentru rezultatul mai grav.
Aşadar, participaţia penală propriu-zisă există când s-a
cooperat cu intenţie. De exemplu, dacă legea cere pentru realizarea
infracţiunii existenţa intenţiei, aceasta trebuie constatată cu privire
la fiecare participant. Dacă toţi au cooperat din culpă, iar fapta este
infracţiune, ea trebuie constatată cu privire la fiecare, însă nu va
exista participaţie propriu-zisă, ci o simplă cooperare materială,
deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre ei. Când legea
sancţionează infracţiunea, fie că este comisă cu intenţie, fie din
culpă, cu privire la unii participanţi se va putea realiza participaţia
propriu-zisă (pentru grupul care a acţionat cu intenţie, dacă printre
ei există un autor sau coautor), iar pentru grupul care a acţionat cu
intenţie şi culpă, va exista participaţie improprie, dacă, de
asemenea, va exista un autor sau coautor.
Legătura subiectivă dintre participanţi nu poate duce la
concluzia că există o vinovăţie comună acestora, fiindcă vinovăţia
este strict individuală, proprie fiecărui participant, condiţie
indispensabilă răspunderii penale individuale (art.72 C.pen.), care
constituie, aşa cum s-a arătat mai sus, un principiu fundamental al
dreptului penal.
C. Cooperarea materială sau intelectuală
Participantul să fi contribuit la comiterea infracţiunii cu
acte prevăzute de lege care defineşte pe autor, coautor, instigator
ori complice. Această contribuţie poate fi, potrivit naturii ei,
materială sau intelectuală; ţinând seama de importanţa sau de
401
Sub aspect cauzal, participaţia presupune interacţiunea
mai multor cauze şi condiţii, născute din intenţii diferite la care se
pot asocia sau nu cauze şi condiţii străine acestor intenţii.
Nu împărtăşim părerea potrivit căreia „actele de
 participaţie, indiferent de modalitatea lor, constituie antecedente
cauzale ale faptei săvârşite..."17. Se poate spune că toate sunt
antecedente cauzale ale urmării (efectului) acţiunii (inacţiunii)
săvârşite de către autor (instigarea, şi complicitatea anterioară),
fiindcă altfel ar însemna că instigarea şi complicitatea sunt
exterioare infracţiunii, şi deci nu am mai fi în prezenţa aceleiaşi
infracţiuni comisă de către mai multe persoane.
Cooperarea este posibilă la infracţiunile simple şi
complexe, instantanee, continue, continuate, de rezultat, de obicei
şi de pericol18.
în legătură cu cooperarea la infracţiunile de obicei, s-au
exprimat două păreri: potrivit uneia, participantul, pentru a fi tras
la răspundere penală, trebuie să coopereze la un număr suficient de
acte care să indice obişnuinţa19; potrivit celeilalte, este suficient un
singur act de ajutor dacă participantul ştie că acesta se
încorporează într-o infracţiune de obicei, deoarece realizându-se
infracţiunea, ca urmare a acţiunii autorului, există şi participaţia
sub forma complicităţii20. împărtăşim acest punct de vedere cu
precizarea că, instigarea a putut fi generală, caz in care nu trebuie
să se constate că ea a avut loc pentru fiecare act în parte. De
exemplu, să trăiască din cerşit. Deci, ceea ce
402
infracţiunea de delapidare în forma instigării sau a complicităţii
cu toate că infractorul nu este gestionar sau administrator al
bunurilor delapidate. :;" ur; ss?-
E. Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de
interesează este ca persoana să instige sau să ştie că este complice
la o infracţiune şi la care anume.
Cooperarea este posibilă la infracţiunile săvârşite prin
acţiune, prin omisiune, la cele omisive prin acţiune, comisive prin
omisiune. La infracţiunile continuate, chiar dacă s-a cooperat doar
la o singură acţiune, va fi considerat participant dacă a cunoscut
ca acţiunea se va repeta sau este repetată. Participantul va
răspunde însă numai pentru acţiunile la care a cooperat efectiv.
D. Săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
Actele participanţilor să fie îndreptate împotriva aceluiaşi
obiect juridic, iar infracţiunea să se realizeze cel puţin în forma
tentativei pedepsibile. Infracţiunea este una şi aceeaşi pentru toţi
participanţii. Ca atare nu poate fi considerată în raport cu unii că
există, iar în raport cu alţii că nu există, ori că pentru unii dintre ei
infracţiunea este consumată iar pentru alţii în formă de tentativă.
Din aceleaşi considerente nu se poate ca aceeaşi faptă în raport cu
unii participanţi să constituie infracţiune, iar în raport cu alţii
contravenţie sau chiar abatere. Indivizibilitatea infracţiunii este
considerată ca reală, obiectivă, aşa cum o prevede legea penală şi
nu în funcţie de încadrarea juridică pe care ar putea să o primească
ţinând seama de diferiţi participanţi, încadrare ce depinde de
vinovăţie şi care poate diferi de la participant la participant.
Când pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii se
cere subiectului activ o anumită calitate (subiect activ special),
poate exista participaţia numai dacă autorul sau coautorul are
calitatea cerută de lege. Nu se cere această calitate instigatorului
şi complicelui. Astfel, există participaţie la
403
conţinutul legal al infracţiunii
Intre acţiunea (inacţiunea) autorului şi actele participanţilor
există o legătură strânsă, astfel încât dacă lipseşte prima nu poate fi
vorba de participaţie. Legătura există indiferent de faptul că
autorul este pedepsit în concret sau nu, deoarece răspunderea
fiecărui participant este individuală, personală. De exemplu, dacă
autorul devine iresponsabil datorită alienaţiei mintale sau
decedează după comiterea infracţiunii, instigatorul şi complicele
vor fi traşi la răspundere penală.
Toate condiţiile arătate mai sus trebuie întrunite cumulativ.
Lipsa oricăreia dintre ele atrage după sine inexistenţa participaţiei
propriu-zise.
§ 3. Natura juridică a participaţiei
In ştiinţa dreptului penal s-au conturat două puncte
principale de vedere cu privire la natura juridică a participaţiei:
acela al complicităţii delict distinct şi al unităţii de infracţiune.
Potrivit primului punct de vedere, complicitatea ca delict
distinct, în caz de participaţie se comit atâtea infracţiuni câţi
participanţi există21. Acesta a fost consacrat în Codul penal
norvegian din 1902 şi în cel danez.
Al doilea punct de vedere, unitatea de infracţiune, care
este susţinut de cei mai mulţi penalişti şi adoptat de majoritatea
404
Aşadar, amnistia care înlătură răspunderea penală operează din
acest moment pentru toţi participanţii. Ca atare, instigarea şi
complicitatea cu toate că au avut loc înaintea adoptării actului de
codurilor penale, consideră că toţi participanţii răspund pentru
aceeaşi infracţiune, deoarece participaţia este un mod de
săvârşire a acesteia. Există o singură infracţiune cu mai mulţi
infractori, iar nu atâtea infracţiuni câţi participanţi22.
Se susţine, conform altei păreri, că "chiar dacă teoria
unităţii de infracţiune stă, în principal, la baza reglementării
participaţiei penale, în codurile penale contemporane
reglementările în sine sunt semnificativ marcate de ideile care stau
la baza teoriei pluraliste a participaţiei"23. în acest sens se
exemplifică cu participaţia improprie; cu participaţia la
pruncucidere (art.177 C.pen.),; încercarea de a determina mărturia
mincinoasă (art.261 C.pen.), înlesnirea evadării (art.270 C.pen.) şi
proxenetismul (art.329 C.pen.), tăinuirea (art.221 C.pen.) şi
favorizarea (art.264 C.pen.) care deşi sunt incriminate în mod
distinct, acestea, atât obiectiv cât şi subiectiv, sunt acte de
participaţie (instigare sau complicitate).
Unitatea de infracţiune este reflectată şi în Codul nostru
penal în art.23, care prevede că, „Participanţi sunt persoanele
care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală". Mai precis, la săvârşirea unei infracţiuni.
Ca urmare a adoptării punctului de vedere potrivit căruia
există unitate de infracţiune în caz de participaţie, decurg anumite
consecinţe juridice:
- Când fapta este infracţiune, nu abatere, instigarea,
complicitatea, tăinuirea şi favorizarea la aceasta vor constitui
participaţie la infracţiune sau infracţiunea de tăinuire şi favorizare,
iar nu abateri24.
- Infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei
sau a rămânerii în formă de tentativă pedepsibilă, indiferent de
momentul în care fiecare participant şi-a adus contribuţia.
405
amnistie sau graţiere, iar executarea acţiunii (inacţiunii) de către
autor în ziua sau după adoptarea acestuia, ele se vor pedepsi ca
acte de participaţie deoarece au căpătat semnificaţie penală numai
din momentul începerii executării acţiunii (inacţiunii) de către
autor sau coautor.
- Dacă instigarea şi complicitatea au avut loc sub
imperiul unei legi, iar executarea acţiunii (inacţiunii) sub acela
al altei legi, se va aplica tuturor legea sub care a avut loc actul
de executare şi tot potrivit ei se sancţionează.
Prescripţia răspunderii penale începe să curgă din
momentul consumării sau al epuizării infracţiunii ca urmare a
acţiunii (inacţiunii) săvârşite de autor sau al rămânerii acesteia în
formă de tentativă. întreruperea prescripţiei faţă de un participant
are efecte faţă de toţi (alin.3 art.123 C.pen.).
- Când efectele amnistiei sau graţierii sunt condiţionate de
mărimea prejudiciului produs prin infracţiune, instanţa nu-1 va
putea împărţi între participanţi pentru ca să le-o poată aplica,
deoarece prejudiciul cauzat se datorează actelor comune, şi nu
actului separat al fiecărui participant .
- Există o solidaritate a răspunderii civile a inculpaţilor
pentru infracţiunile prejudiciabile comise. De exemplu,
cheltuielile necesitate de asistenţa medicală acordată victimei
infracţiunii (art.188 alin.l Leg.nr.3/1978)26.
- Locul săvârşirii infracţiunii este acela unde s-a comis
actul de executare. Astfel, dacă executarea a avut loc în România
iar actul de complicitate în străinătate, infracţiunea este
considerată comisă la noi. Când complicitatea s-a comis la noi
406
ultimilor li se pot aplica măsuri educative sau pedepse însă în
limite legale reduse la jumătate faţă de majori.
iar executarea în străinătate, complicele va fi sancţionat la noi
dacă acţiunea (inacţiunea) autorului a fost constatată printr-o
hotărâre definitivă (art.519 C.pen.).
- Intre participanţi există o solidaritate pasivă. Ca atare,
plângerea prealabilă făcută sau menţinută împotriva unui
participant este considerată ca fiind îndreptată împotriva tuturor
participanţilor (art. 131 alin.4 C.pen.).
- De asemenea decurge şi o solidaritate activă între ei,
deoarece o hotărâre definitivă prin care se constată o împrejurare
legată de infracţiune, profită tuturor participanţilor. De exemplu,
dacă se reţine că fapta comisă nu este infracţiune şi unul din
făptuitori este achitat vor fi achitaţi toţi participanţii.
Astfel, în cazul achitării autorului pentru inexistenţa faptei,
cu privire la persoana trimisă în judecată pentru săvârşirea
complicităţii la fapta autorului, dar decedat în cursul judecăţii, nu
se poate pronunţa încetarea procesului penal pentru decesul
autorului, ci achitarea pentru acelaşi temei, inexistenţa
faptei27.
- O probă care ţine de infracţiune, dacă este invocată în
favoarea unui participant, poate fi invocată şi de ceilalţi, iar dacă
este în defavoarea unuia poate fi opusă şi celorlalţi. De exemplu,
obligarea solidară la plata despăgubirilor civile .
- Unitatea de infracţiune reiese şi din aceea că nu este
posibilă participarea la vreuna din formele participaţiei. De
exemplu, complicitatea la un act de complicitate, ci va fi tot o
complicitate la acţiunea comisă de autor.
- Tuturor participanţilor li se aplică aceeaşi pedeapsă şi
între aceleaşi limite legale prevăzute pentru infracţiunea comisă
de ei, cu excepţia cazurilor când au participat persoane majore
cu minori responsabili din punct de vedere penal, fiindcă
407
1
§ 4. Autoratul şi formele participaţiei
A. Autoratul
 Conform Codului penal, este autor persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală
(art.24 C.pen.). Spre deosebire de instigator şi complice care
trebuie să acţioneze cu intenţie, în definiţia legală a autorului nu
se prevede o astfel de condiţie. Aşadar, este autor cel care
săvârşeşte acţiunea (inacţiunea) prevăzută în norma de
incriminare, în mod nemijlocit indiferent că a comis-o cu intenţie,
culpă - dacă fapta se pedepseşte când este comisă din culpă - cu
praeterintenţie, sau chiar fără vinovăţie. în doctrină mai este
denumit şi autor material .
Când prin norma de incriminare sunt prevăzute unele
condiţii referitoare la vârstă, profesiune (funcţionar, medic, militar
etc.) sau la relaţiile existente între autor şi victimă (ascendent, soţ
etc.) aceste condiţii trebuie să le îndeplinească autorul în
momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii), deci calitatea de subiect
activ special, fără a se lua în considerare dobândirea sau pierderea
lor după comiterea ei.
Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) din
partea autorului nu se poate vorbi de săvârşirea infracţiunii,
fiindcă nu se poate realiza conţinutul acesteia. Este considerat
autor al omorului cel care împuşcă victima, al furtului cel care ia
lucrul mobil din posesia sau detenţia acestuia etc. De aceea,
atunci când actele de instigare sau de complicitate sunt
408
infracţiuni nu poate fi considerată şi coautorat şi instigare, ci
numai coautorat, datorită unităţii infracţiunii, chiar dacă
infractorul a determinat (instigat) mai întâi la săvârşirea
incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cel care le comite
este autor, iar nu instigator sau complice.
B. Formele participaţiei
Participaţia se poate realiza în forma: autoratului (art.24
C.pen.) instigării (art.25 C.pen.) şi a complicităţii (art.26 C.pen.).
în unele coduri străine este prevăzut şi organizatorul. Acesta este
definit ca persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau
a condus săvârşirea ei , ori şefii .
Participaţia fiind prevăzută de lege, principiul legalităţii
incriminării şi al pedepsei se aplică şi actelor participanţilor, nu
numai acţiunii (inacţiunii) comisă de autor (art.144 C.pen.).
Coautoratul deşi nu este prevăzut în Codul penal, este
admis în doctrină şi practică ca o formă a participaţiei, deoarece s-
a spus că fiind vorba de o pluralitate de autori, dispoziţiile privind
autorul se aplică şi coautorilor .
Ţinând seama de poziţia subiectivă a participanţilor,
participaţia poate fi proprie, când toţi acţionează cu intenţie şi
improprie, când autorul realizează acţiunea (inacţiunea) din culpă
sau fara vinovăţie, iar ceilalţi instigă sau ajută ori înlesnesc cu
intenţie la comiterea infracţiunii.
Având în vedere posibilitatea stabilirii rolului fiecărui
participant, participaţia poate fi determinabilă (propriu-zisă şi cea
improprie) şi indeterminabilă, când nu se poate stabili rolul
fiecărui participant. De exemplu, în cazul încăierării (rixului,
art.322 alin.3 C.pen.).
Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că
cele mai grave, cum sunt cele de autorat (coautorat), le absorb pe
cele mai puţin grave (instigarea şi complicitatea). Drept urmare
participarea unei persoane la săvârşirea aceleiaşi
409
infracţiunii după care a participat cu acte de executare la
comiterea ei 3. De asemenea, aceeaşi persoană nu poate fi
complice şi coautor sau complice şi instigator, fiindcă ultimul act
 îl absoarbe pe ultimul.
însă, cu ocazia stabilirii şi aplicării pedepsei de către
instanţă se va avea în vedere această împrejurarea a participării
cu acte multiple, susceptibile de a fi calificate în mod diferit.
Cu toate acestea s-a susţinut că există complicitate la
instigare, deci participaţie la un act de participaţie, când
complicele procură banii sau celelalte mijloace folosite de
instigator pentru a determina pe autor să săvârşească
infracţiunea34. Considerăm că aşa ceva nu este .posibil decât în
situaţia în care ar fi vorba de o instigare la săvârşirea unei
infracţiuni care este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii
mai mare de 2 ani şi care nu a fost urmată de executare, când
„instigarea" este infracţiune de sine stătătoare (art.29 C.pen.),
altfel se realizează o coinstigare.
t § 5. Coautoratul
- Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în
baza unei legături subiective, cu acte de executare (nemijlocit), la
comiterea în comun a aceleiaşi infracţiuni.
S-a arătat mai sus că, în codul nostru penal, coautoratul
nu este definit deoarece, susţin autorii respectivi, ceea ce este
valabil pentru autor este valabil şi pentru coautor. Ar exista deci
mai mulţi autori. ~; .. >.^ »■
410
Este o circumstanţă reală, chiar dacă autorul care a
exercitat violenţa nu avea asupra lui nici un obiect din cele
sustrase, toate fiind la celălalt38.
In cazul coautoratului avem un raport de cauzalitate
Considerăm că problema poate fi privită mai nuanţat,
fiindcă ceea ce îl caracterizează pe coautor este nu doar
cooperarea sa cu acte materiale de executare, ci si legătura
subiectivă cu ceilalţi coautori, deci, existenţa intenţiei din partea
tuturor. Or, autorul poate comite fapta nu numai cu intenţie, ci şi
din culpă sau chiar fără vinovăţie, caz în care va exista o
participaţie improprie (art.31 C.pen.). în lipsa unei legături
subiective, cei care au comis acte de executare rămân simpli autori
ai unor infracţiuni distincte. Astfel, acţiunile infractorilor cu toate
că au fost determinate de acelaşi mobil - răzbunarea -, deoarece
acestea nu au avut loc nici în acelaşi timp şi nici ca urmare a unei
înţelegeri de a acţiona împreună, există infracţiuni distincte cu
autori diferiţi . Uneori activitatea materială a coautorilor nu
este totdeauna la fel ca la autorat. De exemplu, când mai multe
persoane lovesc victima cu intenţia de a ucide, s-ar putea ca nici
una din lovituri să nu fie mortală, însă, împreună, ca urmare a
împletirii lor, acestea au cauzat moartea. Dacă s-ar lua în
considerare fiecare acţiune separat, ar exista autorat la
infracţiunea de vătămări corporale, dar luate împreună constituie
coautorat la infracţiunea de omor. De asemenea există coautorat
chiar dacă numai lovitura dată de un participant este mortală, iar
cele aplicate de ceilalţi, nu . Astfel, există tentativă la infracţiunea
de omor comisă în coautorat cu toate că numai unul din infractori
a produs cele două leziuni ce au pus în pericol viaţa victimei, din
moment ce ambii inculpaţi au atacat-o simultan cu cuţitele,
după o înţelegere prealabilă37. De asemenea faptul că numai unul
dintre coinculpaţi a exercitat violenţe asupra paznicului care i-a
surprins, acesta este coautor deoarece a urmărit să asigure
scăparea (şi a reuşit) pentru ambii inculpaţi.
411
complex.
La infracţiunea complexă, de exemplu tâlhăria în forma
consumată, autorul trebuie să realizeze în întregime acţiunea
infracţională (ameninţarea ori constrângerea etc., precum şi
luarea bunului), pe când în caz de coautorat, unul din coautori
poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (ameninţarea,
lovirea etc), iar altul cealaltă parte a ei (luarea bunului). Aceeaşi
este situaţia şi la viol etc.
A. Condiţiile coautoratului
/. Să se realizeze o legătură subiectivă între coautori In
lipsa acesteia nu va exista coautorat, deşi a avut loc cooperarea
materială. Drept urmare fiecare persoană va fi considerată autor al
unei infracţiuni distincte, iar actele lor vor putea fi doar conexe. De
exemplu, legătura subiectivă nu se realizează - în caz de omor,
când un inculpat a cauzat victimei o vătămare a integrităţii
corporale, mai înainte ca alt inculpat să—i fi aplicat lovitura
mortală, fiindcă nu a existat o înţelegere prealabilă între ei, şi nici
prevederea de către primul a infracţiunii săvârşite de către acesta
din urmă. într-o asemenea situaţie sunt două infracţiuni distincte,
vătămarea integrităţii corporale săvârşită de primul, şi omor săvârşit
de ultimul, în calitate de autori diferiţi . Legătura subiectivă se
stabileşte când cel puţin un coautor prevede, pe lângă cele
necesare realizării intenţiei pentru a fi autor, şi că acţiunea sa
principală se adaugă la acţiunea, de asemenea, principală a altui
coautor.
412
exemplu, la tâlhărie cel care imobilizează victima pentru ca altul
să-i sustragă bunurile aflate asupra sa este coautor.
Considerăm discutabilă soluţia prin care s-a decis că sunt
coautori cei care „au furat un tractor împreună, după o înţelegere
în cazul infracţiunilor la care se cere în conţinutul lor legal
un anumit mobil sau scop, trebuie ca fiecare coautor să acţioneze
datorită acestui mobil şi să urmărească acest scop, nu numai unul
din ei, deci toţi trebuie să îndeplinească această cerinţă legală.
Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul
executării acţiunii. Astfel, când mai multe persoane - dintre care
una vroia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla intr-un
grup de persoane -, au hotărât să lovească pe cei care constituiau
grupul respectiv şi au executat în comun acţiunea, se realizează
participaţia, iar legătura subiectivă sa stabilit înainte depunerea
în executare a acţiuni?®. Legătura se poate stabili şi în timpul
executării acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea
victima, au mai venit încă patru persoane care au început să o
lovească şi ele, unele cu cuţitele, iar altele cu alte obiecte şi cu
picioarele. în acest fel toţi au acţionat simultan şi conjugat la
suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat
de fiecare dintre ei41.
Dacă realizarea legăturii subiective între persoanele
respective are loc ulterior consumării infracţiunii nu mai există
coautorat. Astfel, infracţiunea s-a consumat în momentul
sustragerii unor bunuri din întreprindere care au fost ascunse în
puţul liftului în vederea scoaterii lor, în cursul nopţii, din incinta
acesteia. în acest caz, dacă ulterior inculpatul este ajutat de către
altă persoană să scoată bunurile respective şi aceasta primeşte o
parte din bunuri, ea comite infracţiunea de tăinuire în calitate de
autor, el nefiind coautor la furt42.
2. Acţiunea trebuie comisă împreună sau în comun, adică
persoanele respective să săvârşească acţiunea care face parte din
latura obiectivă a conţinutului infracţiunii. De
413
prealabilă, cu care s-au deplasat în altă localitate, neavand nici o
semnificaţie pentru existenţa coautoratului că numai unul din ei a
condus tractorul"43. în cazul furtului de folosinţă a unui asemenea
mijloc de transport presupune o „acţiune de luare", prin punerea în
 mişcare a tractorului, cu ajutorul motorului. Or, aceasta s-a
efectuat numai de către unul dintre ei. Dacă toţi ar fi împins
tractorul pentru a nu face zgomot, atunci puteau fi consideraţi
coautori. Altfel, ar însemna că dacă instigatorul sau complicele s-
ar urca ulterior pe tractor, ar deveni coautor ă în ce a constat actul
de executare al celui care nu a condus, în folosire ă Aceasta este
însă concomitentă cu luarea.
Este discutabilă şi următoarea soluţie: fapta de a indica
locul de sustragere a bunurilor şi de a se afla în apropiere, precum
şi înţelegerea cu ceilalţi coinculpaţi de a le asigura paza pentru a
nu fi surprinşi de patrulele poliţiei s-a considerat ca este cuautorat,
iar nu complicitate. Pentru a decide astfel, s-a reţinut că P.G., A.C.
şi A.N. au pătruns în incinta portului Constanţa de unde
intenţionau să fure zahăr. Acolo au luat legătura cu C.N.N.,
manevrant de vagoane, care i-a convins pe ceilalţi trei să sustragă
mărfuri dintr-un transcontainer căruia i-a şi rupt sigiliul în acest
scop. în continuare, C.N.N. a asigurat paza celorlalţi inculpaţi,
stând ascuns într-un vagon si dând alarma atunci când s-a apropiat
o patrulă a poliţiei. Inculpatul a făcut recurs, considerând că nu a
comis infracţiunile ca şi coautor. Recursul i-a fost respins. A fost
considerat coautor u.
414
Aceasta deoarece imobilizarea nu este act de executare, ci de
ajutor, care caracterizează complicitatea materială.
Cuvântului „împreună" pentru a nu fi interpretat
Suntem de părere că este complice la furt, fiindcă aportul său nu
face parte din acţiunea de „luare" şi autor al infracţiunii de *
rupere de sigilii.
Acţiunea fiecărui coautor nu trebuie să fie''
indispensabilă pentru producerea rezultatului, aşa cum s-a
susţinut45, fiindcă în fapt „acte de coautorat" ar ajunge să nu fie '
considerate ca atare. Asemenea acte se completează reciproc,
constituind o anumită acţiune. De exemplu, dacă ambii inculpaţi au
lovit victima de mai multe ori cu cuţitul în regiuni vitale ale
corpului, este irelevantă, sub aspectul considerării ambilor
inculpaţi ca si coautori, împrejurarea că moartea acesteia s-a
produs datorită complicaţiilor septice, survenite în urma loviturii de
cuţit aplicată de către unul din inculpaţi (subl. M.B.), în regiunea
toraco-abdominală46.
Acţiunea nemijlocită nu trebuie considerată doar aceea
vecină cu rezultatul, sau care consumă infracţiunea, ci orice act
care face parte din latura obiectivă a acesteia. De exemplu, doi
infractori iau hotărârea sâ falsifice un certificat, în care scop unul
din ei scrie actul, iar celălalt falsifică semnătura; un infractor
ameninţă victima, iar celălalt îi ia bunul. De asemenea, când
inculpaţii au aplicat lovituri multiple, cu mare intensitate, în
regiuni vitale ale corpului, amândoi au comis aceeaşi infracţiune
de omor, şi nu omor din partea celui care a folosit un cuţit şi
vătămare corporală gravă din partea celui care a folosit o
şurubelniţă. Ei au acţionat identic, sub aspectul laturii obiective
şi subiective47.
Considerăm discutabilă soluţia prin care s-a considerat că
fapta lui X de a păşi în spatele victimei, doborârea la pământ şi
imobilizarea ei, pentru ca P.T. să o poată lovi cu un cuţit,
cauzându-i vătămări corporale grave, constituie coautorat48.
415
restrictiv, în sensul că ar fi coautori numai cei care au fost
împreună în acelaşi loc cu ocazia săvârşirii acţiunii, i s-au
adăugat şi cuvintele „în comun", adică sunt coautori şi aceia
 care, deşi nu au fost la locul unde s-a executat o parte a acţiunii
infracţionale, au săvârşit şi ei o parte a acesteia, dar în alt loc.
De exemplu, clişeul fals se confecţionează într-un loc, iar
multiplicarea banilor de face în alt loc.
în raport de formele (fazele) infracţiunii, coautoratul
poate exista numai la executare, deci din momentul în care
începe acţiunea care face parte din latura obiectivă a infracţiunii,
executare care constituie tentativa.
în cazul infracţiunilor complexe actele de executare care
fac parte din conţinutul infracţiunii pot fi realizate de persoane
diferite, dacă există între ele legătura subiectivă. De exemplu, un
infractor ameninţă victima şi altul îi ia bunurile. Aceştia sunt
coautori ai infracţiunii complexe de tâlhărie.
Contribuţia coautorilor este simultană când, de pildă, :^4 •
aceştia lovesc în acelaşi timp victima, ori iau bunurile din posesia
altuia etc, sau succesivă când folosesc manopere dolosive pe
rând pentru a înşela victima.
Datorită specificului lor unele infracţiuni nu pot fi
comise în coautorat, deoarece sunt cu autor unic: ameninţarea
(art.193 C.pen.). S-a exprimat părerea că este posibil coautoratul
la această infracţiune49. Nu este posibil nici la mărturia
mincinoasă (art.260 C.pen.), portul nelegal de decoraţii sau
semne distinctive (art.241 C.pen.), dezertarea (art.332 C.pen.),
vagabondajul (art.327 C.pen.) etc. De asemenea, nu este
416
S-a susţinut că îndemnul făcut într-un moment de
posibil la infracţiunile din culpă. în sens contrar s-a considerat,
într-o speţă, că sunt coautori ambii conducători auto, deoarece
accidentul care a dus la moartea victimei s-a datorat culpei
comune50. Nu este posibil nici la infracţiunile omisive. De
exemplu, omisiunea de a declara la recensământ bunurile supuse
rechiziţionării (art.352 C.pen.). Prin excepţie, infracţiunile
omisive prin comisiune pot fi săvârşite în coautorat (art.310,
răspândirea bolilor la animale sau plante)51.
S-a susţinut, de asemenea, că atunci când obligaţia de-a
face este cerută unui organ colectiv, daca acesta nu îndeplineşte,
de exemplu, măsurile de protecţia muncii, membri colectivului
au calitatea de coautori52. în realitate, asemenea fapte se comit
din culpă, astfel că nu va exista participaţie propriu-zisă, ci,
eventual, participaţie improprie, dacă sunt îndeplinite condiţiile
din art.31 C.pen. Numai în situaţia în care s-au înţeles să nu ia
măsurile de protecţia muncii prevăzute de lege (deci intenţionat)
va exista coautorat.
§ 6. Instigarea
v
}
Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o
altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
(art.25 C.pen.). în doctrină i se mai spune şi autor intelectual
sau moral .
A. Condiţiile instigării
1. Existenţa legăturii subiective între instigator şi
instigat Această legătură se realizează când primul concepe
comiterea unei infracţiuni şi hotărăşte să determine o altă
persoană să o săvârşească. Deci se instigă cu intenţie.
417
surescitare, fără intenţie de a determina la săvârşirea unei
 fapte prevăzute de legea penală, căruia i s-a dat urmare, nu
constituie instigare54. Considerăm că, acceptând acest punct de
vedere, se neagă existenţa intenţiei repentine şi sancţionarea ei
de către legea penală (art.73 lit.b, art.177 C.pen.). De asemenea
se pune pe acelaşi plan împrejurarea „starea de surescitare" în
care s-a aflat persoana când a luat hotărârea infracţională şi când
a acţionat cu „îndemnul" care este o exteriorizare a hotărârii
luate de instigator.
Dacă se instigă la o infracţiune din al cărei conţinut face
parte un anumit mobil sau scop, instigatorul, precum şi autorul,
trebuie să cunoască şi să acţioneze datorită aceluiaşi mobil şi să
urmărească scopul respectiv.
2. Să existe o activitate de instigare care să constea în
îndemn, iar aceasta să aibă ca rezultat determinarea. Este deci, o
exteriorizare a intenţiei instigatorului, manifestată prin îndemn,
incitare şi însăşi determinarea, adică însuşirea ideii ■jiwde către
instigat, manifestată prin aceea că hotărăşte să comită infracţiunea
la care a fost îndemnat, împrejurare ce reiese din aceea că trece la
executarea ei.
îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune)
infracţională. Dacă acesta nu este urmat de determinare, fiindcă
hotărârea era deja luată de către instigat, dar acesta mai avea
unele ezitări cu privire la punerea ei în executare, îndemnul
poate constitui doar complicitate intelectuală, fiindcă a
contribuit la întărirea hotărârii infracţionale.
Considerăm că instigarea nu poate consta dintre
omisiune, aşa cum susţin unii autori. Astfel, s-a afirmat că
omisiunea de a dezaproba ideea săvârşirii unei infracţiuni poate
418
* Ordinul superiorului dacă este contrar legii şi
subordonatul îl execută, cu toate că îşi dă seama de ilegalitatea
-lui, constituie instigare. De exemplu, săvârşirea abuzului în
constitui o instigare fiindcă a determinat o persoană la comiterea
acelei fapte prevăzute de legea penală, atunci când celui în cauză
(părinte, profesor etc.) îi revine obligaţia de a face aceasta 55. în
realitate, într-un asemenea caz ar putea exista, eventual, o
întărire a ideii infracţionale, deci o complicitate morală, şi
nicidecum o determinare (instigare), deoarece hotărârea era deja
luată de către infractor, care a şi comunicat-o celui care nu 1-a
dezaprobat.
Mijloacele folosite pentru determinare pot fi verbale sau
scrise, directe sau indirecte, explicite sau ascunse şi să constea
în argumente logice, promisiuni de daruri, bani sau orice alte
foloase, rugăminţi, ameninţări (dar să nu fie de natura celor
prevăzute în art.46 alin.2 C.pen., constrângerea morală, ori a
celei din art.261 C.pen., încercarea de a determina mărturia
mincinoasă prin constrângere sau corupere).
Se poate recurge la deşteptarea unor sentimente de
lăcomie, gelozie, răzbunare etc. Să fie vorba deci de acţiuni
concrete care au avut ca rezultat determinarea instigatului.
Uneori legea prevede mijloacele prin care trebuie să se
înfăptuiască instigarea, când ea constituie o infracţiune de sine
stătătoare, iar nu act de participaţie: prin grai, în scris sau prin
orice alte mijloace (art.324 alin.3 C.pen., instigarea publică şi
apologia infracţiunilor), ori în cazul infracţiunii de proxenetism
(art.329 C.pen.).
înţelesul noţiunii de instigare este mai restrâns decât în
cazul determinării la sinucidere (alin.l art.179 C.pen.) care se
poate realiza nu numai prin îndemn, convingere etc, ci şi prin
acte de tortură, scandaluri repetate, bătăi care pot duce o
persoană în stare de disperare, culminând cu sinuciderea56.
419
57
serviciu din dispoziţia contabilului şef al unităţii . Neexecutarea
unui asemenea ordin nu poate fi considerată ca insubordonare
(art.334 alin.l C.pen.), care se referă la refuzul de a executa un
ordin cu privire la îndatoririle de serviciu. Astfel, în art.27 alin. final
din Leg. nr.26 privind Organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române58
se prevede că „Poliţistul nu poate invoca ordinul superiorului sau al
altei autorităţi publice, pentru a justifica încălcarea legii, în vreuna
dintre situaţiile prevăzute în alin.l şi 2 (să provoace unei persoane
suferinţe fizice ori psihice, cu scopul de a obţine, de la această
persoană sau de la o terţă persoană, informaţii sau mărturisiri, de a o
pedepsi pentru un act pe care ■ aceasta sau o terţă persoană 1-a
comis ori este bănuită că 1-a
: comis, de a o intimida, sau de a face presiuni asupra ei ori ■:.
asupra unei terţe persoane (alin.l) sau să comită acte de tortură
(alin.2)"59.
Considerăm că, nu este posibilă instigarea negativă, în
sensul că X îi spune lui Y să nu comită o faptă prevăzută de
legea penală, contând tocmai pe contrariul. într-un asemenea caz
există o instigare pozitivă, însă ascunsă.
Simplul îndemn nu este însă suficient pentru realizarea
instigării, ci trebuie ca acesta să aibă ca rezultat determinarea
instigatului, adică luarea de către acesta a hotărârii de a comite
acţiunea (inacţiunea), şi să înceapă executarea ei. Numai
începerea executării acţiunii sau existenţa (inacţiunii)
demonstrează că instigatul a fost determinat şi doar din acest
moment instigarea are semnificaţia unui act de participaţie
penală. , , -A_ ._ . .t: .„ ,.. . . ... .,.. .t
420
Prima instanţă a schimbat încadrarea faptei lui G. T. din
complicitate în instigare.
Parchetul a făcut recurs susţinând că este vorba de
3. Acţiunea de determinare să fie anterioară începerii
executării acţiunii sau inacţiunii şi să se refere la o anumită
infracţiune care sa fie săvârşită într-un anumit timp. S-a
considerat că actele de instigare ar putea fi ulterioare celor de
complicitate când cineva a pus la dispoziţia altei persoane
mijloacele pentru a comite o infracţiune şi aceasta renunţă la
comiterea ei, după care o determină să o comită60.
între activitatea de instigare şi luarea hotărârii de către
instigat trebuie să existe un raport de cauzalitate. Având în
vedere această precizare, considerăm discutabilă soluţia instanţei
care a decis că, fapta aceluia care, luând legătura cu o persoană
încadrată într-o unitate, îi propune (subl. M. B.) să sustragă un
material din unitatea respectivă pentru a-1 vinde unei terţe
persoane, iar după comiterea sustragerii primeşte materialul la
domiciliul său şi îl transmite cumpărătorului pentru care fusese
sustras, constituie complicitate şi nu instigare61. în realitate, nu
persoanei încadrate i-a aparţinut ideea comiterii infracţiunii şi ea
nu a luat hotărârea de a o comite înainte de a-i fi sugerată şi de a
fi fost determinată de către persoana respectivă. De asemenea, ea
a şi pus hotărârea în executare, fiindcă a sustras materialul din
unitate. împrejurarea că persoana încadrată a fost determinată cu
multă uşurinţă la comiterea infracţiunii nu înseamnă că ea a avut
loc în alte condiţii decât cele prevăzute în art.25 C.pen. Intr-o altă
speţă s-a reţinut că la rugămintea inculpatului G. T., inculpatul C.
A. i-a promis că~i va procura cuzineţi şi, drept urmare, în
perioada iunie - decembrie 1992, a sustras din incinta S. C.
„Rulmentul" SA Braşov, 60 de seturi de cuzineţi pe care, potrivit
promisiunii, i-a predat inculpatului G. T. în schimbul a 160.000
lei.
*. G. T. a fost trimis în judecată pentru complicitate.
421
complicitate.
Recursul a fost admis cu motivarea că a existat un acord
subiectiv stabilit anterior comiterii infracţiunii, potrivit căruia
rulmenţii obţinuţi prin sustrageri succesive urmau să fie predaţi
inculpatului G. T., fiind evidentă complicitatea şi nu instigarea .
Considerăm corectă soluţia primei instanţe, deoarece ideea
i-a aparţinut lui G. T., care a şi transmis-o lui C. A. care a pus-o în
executare, iar infracţiunea s-a comis în formă continuată.
De asemenea, simplul fapt de a întreţine dorinţa de
răzbunare sau de a adresa unele cuvinte de încurajare ori îndemn
autorului, concomitent cu săvârşirea acţiunii, constituie doar acte
de complicitate intelectuală nu instigare. Activitatea complicelui
este totdeauna ulterioară luării hotărârii de către infractor.
A determina pe instigat să comită acţiunea (inacţiunea) nu
înseamnă că „voinţei acestuia" i se substituie „voinţa
instigatorului", fiindcă atât instigatorul cât şi instigatul au acţionat
cu vinovăţie proprie.
în principiu orice persoană poate fi instigată, însă la
infracţiunile cu subiect pasiv special, instigatul trebuie să aibă
calitatea cerută de conţinutul legal al infracţiunii (cetăţean,
militar, funcţionar etc.) în momentul comiterii acţiunii (inacţiunii)
la care a fost determinat să o comită
Nu se consideră instigare, în sensul art.25 C.pen.,
îndemnul unei persoane aflate în legitimă apărare, adresat alteia
422
activitatea celuilalt, există concurs de instigări. Activitatea
coinstigatorilor poate fi concomitentă ori succesivă, dar concursul
de instigări este numai succesiv.
De asemenea, poate fi instigată o singură persoană, când
ca să—1 lovească pe agresor şi acesta loveşte, dacă sunt întrunite
condiţiile atacului şi ale apărării, deoarece fapta autorului nu
constituie infracţiune, fiind comisă în stare de legitimă apărare.
4. Instigatul să înceapă săvârşirea acţiunii la care a fost
determinat sau să se fi abţinut să efectueze acţiunea cerută de
lege.
Instigatorul poate comite şi un concurs real de infracţiuni.
De exemplu, un casier plătitor îl determină pe cel ce întocmeşte
statele de plată să introducă în acestea persoane fictive şi apoi
reţine sumele ce s-ar fi cuvenit acestora. în acest caz se comite de
către casier o instigare la infracţiunea de fals intelectual şi o
infracţiune de delapidare în calitate de autor63, aflate în concurs.
Uneori "determinarea" nu constituie instigare act de
participaţie, ci infracţiune de sine stătătoare, al cărei autor este cel
care a "determinat" (art.36 lit.b şi art.37 alin.l Leg. nr.4/1995
privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a sângelui uman şi
organizarea transfuzională în România)64, care incriminează
infracţiunea de a determina (subl. M.B.) o persoană să doneze
sânge în schimbul unor drepturi băneşti, în scopul comercializării
sângelui donat sau a derivatelor sale şi art.36 lit.c, infracţiunea de
a determina o persoană, prin constrângere fizică sau morală, să
doneze sânge.
B. Aspecte (forme) ale instigării
1. Ţinând seama de numărul persoanelor care instigă,
poate exista instigare cu un singur instigator sau cu mai mulţi. în
acest ultim caz, dacă s-a realizat o legătură subiectivă între ei,
expresă ori tacită, ei vor fi coinstigatori. Dacă fiecare instigator îşi
desfăşoară activitatea separat, fără să aibă cunoştinţă unul de
423
instigarea are loc, de regulă, în taină, sau mai multe persoane
precis determinate. In această ultimă situaţie este suficient ca
numai una dintre ele să treacă la executarea infracţiunii pentru a se
realiza participaţia.
 Instigarea este colectivă când instigatorul se adresează
unui număr indeterminat de persoane. De exemplu, instigarea
publică si apologia infracţiunilor (art.324, alin.l, C.pen.) care
constituie, însă, o infracţiune de sine stătătoare, şi nu o formă a
participaţiei penale.
2. în funcţie de felul cum este comunicată ideea
infracţională, instigarea poate fi explicită (deschisă) şi ascunsă
(perfidă, insidioasă) fiindcă instigatorul nu-şi dă în vileag rolul
faţă de instigat, astfel că acesta din urmă crede că ideea
infracţionala îi aparţine.
3. Având în vedere rezultatele urmărite prin instigare,
aceasta poate fi determinată, când se precizează infracţiunea
care urmează să fie comisă, aşa cum se întâmplă în majoritatea
cazurilor, şi indeterminată când, de exemplu, îi spune
instigatului să facă ce va şti numai să procure bani chiar prin
comiterea unei infracţiuni.
Instigarea poate fi realizată personal de către instigator,
cazurile cele mai frecvente sau prin intermediul altei persoane,
în unele situaţii aspectul direct (personal) este cerut expres prin
lege. De exemplu, instigarea publică şi apologia infracţiunilor
(apologia simbolică şi apologia reală, art.324, C.pen.). Alteori
acest caracter rezultă din conţinutul infracţiunii (propaganda
pentru război, art.356, C.pen.). ***»
424
instigatul a fost îndemnat, instigatorul nu va fi sancţionat ca
participant potrivit art.27 sau art.31, C.pen., ci ca autor al unei
infracţiuni de sine stătătoare în formă consumată, de pericol,
deoarece, virtual, instigarea putea deveni o formă de participaţie.
Aşa se explică faptul că sancţiunea, pentru această infracţiune,
în legătură cu instigarea prin intermediul altei persoane se
pot ivi următoarele situaţii: X îl determină pe Y ca acesta să—1
determine pe Z să comită infracţiunea. în acest caz, în fapt, este o
singură instigare, fiindcă Y şi-a însuşit ideea lui X, a luat hotărârea
să—1 determine pe Z şi la rândul său 1-a determinat pe acesta.
Dacă Y nu a dat curs îndemnului de a-1 determina pe Z, care urma
să comită acţiunea (inacţiunea), îndemnul lui X nu constituie
instigare la infracţiunea respectivă65; X îl determină pe Y să
găsească o persoană pentru comiterea infracţiunii. în cazul în care
Y a găsit persoana el va fi complice, iar X este instigator dacă a
determinat-o să o comită; X îl determină pe Y să participe în
calitate de complice la o infracţiune şi acesta participă în fapt.
Actul lui X constituie complicitate intelectuală la comiterea
infracţiunii. Aşadar, nu poate exista participaţie la un act de
participaţie, fiindcă în realitate este tot o participaţie la actul
principal al autorului.
4. Ţinând seama de efectul îndemnului, instigarea poate fi
perfectă sau propriu-zisă (reuşită, urmată de executare), potrivit
art.25, C.pen. şi neurmată de executare (alin.l art.29 C.pen).
Instigarea perfectă poate fi urmată de desistarea instigatului ori de
împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului.
C. Instigarea neurmată de executare şi cea urmată de executare,
dar în acest ultim caz instigatul sa desistat ori a împiedicat
producerea rezultatului In art.29y alin.l, C.pen. sunt reglementate
două situaţii: 1. Prima este aceea când instigatul nu trece
la executare. în cazul în care au fost instigate mai multe persoane,
trebuie ca nici una să nu fi început executarea acţiunii. Nefiind
comisă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală la care
425
derivă din pedeapsa pentru instigarea act de participaţie, dacă s-ar
fi comis infracţiunea la care s-a instigat. Ca urmare, instigarea
neurmată de executare se sancţionează cu o pedeapsă între
minimul special al aceleia prevăzute pentru infracţiunea la care s-
a instigat şi minimul general. Astfel, X a instigat la omor simplu,
care se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani, însă
instigatul nu a trecut la executare. în acest caz instigatorului i se
va aplica o pedeapsă între 15 zile şi 10 ani. Dacă infracţiunea la
care s-a instigat se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, se va aplica
închisoarea de la 2 la 10 ani. De exemplu, în cazul trădării prin
ajutarea inamicului (art.156, C.pen.).
Având în vedere cele arătate mai sus, apreciem că instanţa
a dat o soluţie discutabilă deoarece a considerat că nu există
instigare neurmată de executare când soţia a fost îndemnată de un
bărbat să—i facă soţului ei „un anumit ceai", ca să scape de el, iar
cu altă ocazie „să-şi ucidă soţul", administrându-i zilnic otravă
dintr-o sticluţă pe care i-o va da el. Acest ultim îndemn reiese
dintr-o scrisoare trimisă de inculpat. Soţia a susţinut că nu a luat
niciodată hotărârea de a-şi ucide soţul; că a respins pe loc
îndemnurile inculpatului, pe care le-a considerat „sub formă de
glumă"; că i~a spus însăşi soţului ei de îndemnul care i s-a făcut,
împrejurare recunoscută de către acesta. Or, susţine instanţa, din
moment ce nu a fost luată hotărârea nu există instigare neurmată
de executare 6.
426
executare. Infractorii au participat la comiterea aceleaşi
infracţiuni, una din condiţiile de existenţă a participaţiei.
în alin.2, art.29, C.pen. se face referire numai la
în cazul acestei instigări există, aşa cum s-a arătat mai sus,
o infracţiune de sine stătătoare sub formă de pericol, iar
nu o tentativă la instigare, cum s-a considerat 67. Infracţiunea fiind
de pericol, tentativa la aceasta nu este posibilă. Aşadar, este
suficient să se dovedească existenţa acţiunii de îndemnare şi că
ea este serioasă, ca în speţa de faţă, tară a se cere celui căruia i s-a
adresat îndemnul să ia hotărârea, aşa cum s-a susţinut68. Aceasta
fiindcă ar însemna ca fapta să aibă caracter infracţional după cum
persoana declară că a luat o asemenea hotărâre ori nu a luat-o,
afirmaţie care nu poate fi controlată. Dar chiar dacă ar fi luat
hotărârea, aceasta nu prezintă pericol social şi, deci, nu cade sub
incidenţa legii penale, ci numai acţiunea sau inacţiunea prevăzută
de aceasta (art. 18, C.pen.).
în unele cazuri încercarea de determinare este incriminată
ca acţiune de sine stătătoare. Aşa ar fi în cazul încercării de
determinare la mărturia mincinoasă (art.261,
C.pen.).
2. A doua situaţie prevăzută în art.29, alin.l, Cpen. există
când actele de instigare au fost urmate de începerea executării
acţiunii, însă instigatul sa desistat. Deoarece s-a trecut la
executare, se realizează participaţia, însă numai la o tentativă,
pentru care instigatul nu va fi sancţionat fiindcă s-a desistat
(art.22, C.pen.). Instigatorul va fi sancţionat însă ca şi în cazul
instigării neurmată de executare, întrucât desistarea instigatului
are un caracter personal, care nu-i profită nici instigatorului şi nici
altor participanţi.
De lege ferenda, instigatorul să fie sancţionat cu pedeapsa
prevăzută pentru infracţiunea efectiv comisă (tentativă) fiind
vorba de o instigare perfectă urmată de
427
sancţionarea instigatorului în cazul desistării instigatului.
Considerăm însă că va trebui luată în considerare şi împiedicarea
producerii rezultatului de către instigat, pentru a exista o
concordanţă cu dispoziţiile din art.22, C.pen.
Dacă pedeapsa pentru fapta comisă de autor până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului este
mai mică decât aceea a faptei la care a fost instigat, redusă
potrivit art.29, alin.l, C.pen., instigatorului i se va aplica pedeapsa
pentru infracţiunea efectiv comisă de instigat. Astfel, dacă X a
instigat la omor simplu, care se sancţionează cu închisoare de la
10 la 20 de ani, pentru care ar trebui să se aplice pedeapsa
închisorii între 15 zile şi 10 ani (alin.l, art.29, C.pen.), însă până
în momentul desistării s-au cauzat victimei vătămări corporale,
prevăzute în art.181, C.pen., care se sancţionează cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani, această pedeapsă i se va aplica atât
instigatului, cât şi instigatorului.
Pentru a fi sancţionată instigarea neurmată de executare,
cât şi cea urmată de executare dar a avut loc desistarea ori
împiedicarea producerii rezultatului, trebuie ca pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea Ia care s-a instigat să fie
mai mare de 2 ani, altfel instigatorul nu se sancţionează. S-a
considerat că gradul de pericol al infracţiunii şi al instigatorului în
cazurile în care pedeapsa legală a închisorii este de 2 ani sau mai
mică, nu ar necesita sancţionarea ei.
Dispoziţia deşi se referă la ambele situaţii din alin.l
C.pen., credem că trebuie luată în considerare doar în cazul
instigării neurmată de executare, fiindcă nu există prescripţie, ci
428
acte de ajutor, va fi comisă prin punerea victimei în stare de
inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice, contribuţia sa va
constitui complicitate la tâlhărie chiar dacă autorul a săvârşit
o infracţiune de sine stătătoare, "instigare neurmată de
executare".
In situaţia instigării urmată de desistarea instigatului,
instigatul nu va fi pedepsit, însă instigatorul urmează să fie
sancţionat pentru tentativă la infracţiunea respectivă, iar nu pentru
infracţiunea efectiv comisă până în momentul desistării autorului.
Altfel se contravine dispoziţiilor art.22 C.pen.
§ 7. Complicitatea
Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau
ajută în orice mod la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
precum şi aceea care promite înainte sau în timpul săvârşirii
acesteia că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va
favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită (art.26, C.pen.).
Actele de complicitate, spre deosebire de cele de
coautorat, nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, ci din
cel concret. Ca atare nu are un pericol, un caracter infracţional
propriu, ci îl „împrumută" de la acţiunea (inacţiunea) autorului.
A. Condiţiile complicităţii q
L Să existe intenţie x
Aceasta constă din prevederea de către complice a acţiunii
(inacţiunii) ce urmează să o execute autorul (coautorul), urmările
ei periculoase şi că actul său se alătură acţiunii (inacţiunii)
realizată de acesta. De asemenea, el doreşte sau acceptă să se
producă urmările prevăzute. Astfel, dacă infractorul a ştiut că
tâlhăria la care a înţeles să contribuie cu
429
sustragerea folosind violenţa, deoarece a cunoscut că infracţiunea
va fi săvârşită în una din modalităţile alternative de realizare a
laturii obiective a tâlhăriei şi a participat la comiterea acesteia59. în
acest fel se stabileşte legătura subiectivă cu autorul (coautorul)
chiar dacă acesta nu ar cunoaşte că este ajutat de complice.
Intenţia poate fi directă sau indirectă.
2. Contribuţia efectivă a complicelui la comiterea
infracţiunii, prevăzută de legea penală, de către altă
persoană
Aceasta constă în „înlesnire" sau „ajutare", care poate fi
de natură materială sau intelectuală. Unii autori sunt de părere că
„înlesnirea" se referă la acte anterioare executării, iar „ajutarea"
la acte concomitente cu executarea70. Aşa ar fi în cazul acţiunii
prin care se contribuie la săvârşirea infracţiunii de furt, dar prin
care nu s-a realizat nemijlocit însăşi acţiunea de luare a bunului
mobil din posesia sau detenţia altuia, Astfel X şi Y ajută pe Z să-
şi ridice sacul în spate, mai sus, iar între timp X îi ia portmoneul.
S-a considerat însă, greşit, că în acest caz ar exista coautorat71.
De asemenea s-a apreciat că activitatea de distragere a
atenţiei părţii vătămate pentru a facilita (sic!) sustragerea operată
de un alt coinculpat, face parte din latura obiectivă a infracţiunii
propriu-zise. Ca atare, cel care a realizat „distragerea atenţiei"
este coautor şi nu complice. S-a reţinut că unul dintre inculpaţi,
după o înţelegere prealabilă cu celălalt coinculpat, a împins partea
vătămată pentru a-i distrage atenţia
430
.(proxenetismul, art.329 alin.l C.pen., art.12 alin.2 Leg. nr.
11/1990, privind încuviinţarea adopţiei care constă în înlesnirea
adoptării unui copil în vederea obţinerii unui folos material
necuvenit) .
a. Complicitatea este intelectuală când se contribuie la
şi a da astfel posibilitatea celuilalt inculpat să—i sustragă din
geantă o sumă de bani . Considerăm că prima instanţă corect a
apreciat că este complicitate. Chiar instanţa spune că „a facilitat"
iar altul a operat sustragerea; sau fapta inculpatului care în urma
unei înţelegeri prealabile, a acceptat şi a transportat, în mod
repetat, în schimbul unor avantaje materiale, cu autovehiculul său,
bunurile sustrase de către altul, predându-le pentru valorificare,
constituie complicitate şi nu tăinuire, deoarece a cunoscut ceea ce
urmăreau ceilalţi inculpaţi, dorind şi el producerea rezultatului
infracţiunii la a cărei comitere a contribuit73; de asemenea există
complicitate şi în cazul primirii de către o persoană, în mod
obişnuit, pentru a ascunde sau valorifica bunuri obţinute prin
furturi repetate săvârşite de alte persoane .
In legătură cu furturile din buzunare s-a considerat că cel
care primeşte bunul din partea infractorului care 1-a luat efectiv
de la victimă, pentru a nu fi găsit asupra lui, când a existat o
înţelegere prealabilă de a acţiona în acest fel, constituie coautorat7
; sau când după o înţelegere prealabilă, unul loveşte casiera, îi ia
geanta cu bani şi i-o dă altuia, cel care a primit-o a fost considerat
coautor . Alte instanţe au hotărât că există o complicitate din
partea celui care a primit banii, geanta ori portmoneul77, soluţie pe
care o considerăm legală, deoarece infracţiunea s-a consumat în
momentul în care banii au fost luaţi de la victimă în scopul
însuşirii pe nedrept. Primirea obiectelor, banilor, de către altă
persoană este ulterioară consumării şi ea nu constituie act de
executare a infracţiunii de furt.
Uneori "înlesnirea" este considerată act de executare,
autorat, constituind ^ infracţiune de sine ., stătătoare
431
întărirea sau menţinerea hotărârii infracţionale a autorului, care
era deja luată. De exemplu, X cunoscând intenţia inculpaţilor de
a ucide victima, le-a întărit-o prin sfaturi şi îndemnuri repetate79;
înarmarea cu o bâtă şi mersul cu infractorii, care erau si ei
înarmaţi cu furci şi cu topoare, în căutarea victimei în scopul de a
 comite împotriva ei o agresiune şi a se afla la locul infracţiunii în
timpul uciderii acesteia de către ceilalţi inculpaţi, fără a lovi
victima, constituie complicitate morală, deoarece a constituit o
încurajare la comiterea omorului ; contribuţia la realizarea
planului de comitere a infracţiunii duce la .întărirea şi menţinerea
hotărârii luată de autor de a săvârşi acţiunea, astfel că nu
constituie infracţiunea de favorizare a acestuia, ci
^complicitate intelectuală81; determinarea altei persoane de a
contribui cu acte de complicitate la comiterea unei infracţiuni
constituie tot complicitate morală; înţelegerea mai multor
persoane cu autorul delapidării, înainte de comiterea acesteia, ca
vor cumpăra întreaga cantitate de produse ce va fi sustrasă şi, în
;
acest scop, organizează împreună cu autorul delapidării preluarea
acesteia (au închiriat un tractor cu remorcă pentru a transporta
porumbul sustras şi s-au deplasat cu toţii la locul infracţiunii,
unde l-au preluat fără a-1 cântări, iar banii au fost colectaţi de
către unul dintre cumpărători şi înmânaţi autorului delapidării)
fiecare dintre aceste persoane este complice la delapidarea întregii
cantităţi de porumb, iar nu numai la cea pe care a primit-o şi a
plătit-o efectiv, fiecare .
432
într-un vagon şi dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a
poliţiei.
A fost condamnat în baza art.208, alin.l, art.209, lit.a şi
Mijloacele utilizate pentru întărirea sau menţinerea
hotărârii infracţionale a autorului pot fi variate cum ar fi
promisiunea că va tăinui sau va favoriza. Acestea pot avea loc în
mod deschis (explicit) sau în ascuns.
Promisiunea de ajutor făcută autorului, unui coautor sau
complice este suficientă pentru a se realiza complicitatea chiar
dacă în fapt, ajutorul nu a avut loc (complicele nu a păzit în stradă
în timp ce autorul opera în casă pentru a lua bunul, sau a păzit
numai un anumit timp, ori nu a tăinuit sau favorizat), fiindcă în
felul acesta a contribuit la menţinerea hotărârii autorului de a
săvârşi acţiunea (inacţiunea).
într-un caz, doi dintre inculpaţi au pătruns în timpul nopţii
prin efracţie în locuinţa părţii vătămate, de unde au sustras mai
multe bunuri. în acest timp, cel de-al treilea inculpat Ie-a asigurat
paza la intrare. Toţi inculpaţii au fost condamnaţi în calitate de
coautori la infracţiunea de furt calificat (art.209, lit.a şi g, C.pen.).
Considerarea ca şi coautor a celui care a păzit în. timp ce ceilalţi
operau este greşită deoarece nu a participat nemijlocit la comiterea
furtului ci doar le-a întărit hotărârea, astfel că el este complice83.
într-un alt caz, inculpatul a indicat locul de unde să fie sustrase
bunurile şi s-a aflat în apropiere în timp ce ceilalţi le luau. De
asemenea s-a înţeles cu coinculpaţii ca să le asigure paza pentru a
nu fi surprinşi de patrulele poliţiei. A fost considerat de instanţă
coautor. în fapt, inculpaţii (trei) au pătruns în portul Constanţa de
unde intenţionau să fure zahăr. La faţa locului au luat legătura cu
X, manevrant de vagoane care ia convins (subl. M. B.) pe
inculpaţi sa sustragă mărfuri dintr-un transcontainer căruia i-a şi
rupt sigiliul în acest scop. în continuare manevrantul a asigurat
paza celor trei stând ascuns
433
224, C.pen. (în prezent abrogat). Inculpatul manevrant a făcut
recurs susţinând că nu a comis infracţiunile pentru care a fost
condamnat. Recursul a fost considerat neîntemeiat fiindcă prezenţa
lui într-un vagon în imediata apropiere pentru a urmări să nu fie
surprinşi, cât şi anunţarea inculpaţilor despre venirea poliţiei, ceea
ce a dus la neprinderea imediată a acestora, precum şi ruperea
sigiliului de la transcontainer sunt acţiuni materiale concrete care îl
fac să fie coinculpat şi nu complice. în acest caz, infractorul este
complice deoarece nu a întreprins acte de sustragere (de
executare). Ruperea sigiliului constituie o infracţiune distinctă
(art.243, C.pen.) astfel ca X a comis un concurs real de infracţiuni,
autor al infracţiunii de rupere de sigilii şi complice la infracţiunea
de furt calificat.
Aşadar această complicitate se realizează, în timp, la data
când a avut toc înţelegerea între autor (coautor) şi complice, prin
promisiune. Dacă ulterior săvârşirii faptei în afara împărţirii
produsului infracţiunii, va primi, dobândi etc. de la autor bunuri,
deci va obţine un folos material, va exista şi tăinuire ori favorizare
realizându-se un concurs real de infracţiuni între complicitate la
infracţiune şi autorat la infracţiune de tăinuire sau favorizare84,
deoarece acestea sunt infracţiuni autonome de cea la care s-a
tăinuit sau favorizat. Pentru delimitarea actului de complicitate de
acela al favorizării ori tăinuirii trebuie să se stabilească momentul
consumării infracţiunii.
Astfel, paznicul de la o unitate productivă, care permite
unor persoane să pătrundă în unitate şi să sustragă produse este
434
lor se răsfrâng asupra laturii obiective88. în realitate contribuie tot
la menţinerea sau întărirea hotărârii infracţionale, deja luate.
Asistenţa în timpul executării acţiunii este o complicitate
intelectuală, fiindcă îi dă autorului (coautorului) mai multă
complice, iar nu favorizator al infractorului, cum greşit a
considerat prima instanţă .
De asemenea, suntem de părere că instanţa nu a dat o
soluţie legală când a considerat că fapta gestionarului unui depozit
cu ridicata de a primi, fără acte, mărfuri în magazie şi de a le plăti
cu banii săi personali, având cunoştinţă că provin dinţi—o
delapidare, mărfuri pe care le-a valorificat fără forme legale printr-
un magazin de desfacere, constituie complicitate la delapidarea
respectivă în urma căreia mărfurile au putut să fie aduse în
depozit. în realitate este o infracţiune de tăinuire.
într-un alt caz s-a decis, corect, că fapta celui care ajută pe
autorul unui furt să scoată din unitate bunurile sustrase şi
depozitate în dulapul personal din vestiar, fără a fi promis vreun
sprijin anterior sau concomitent sustragerii bunurilor, constituie
infracţiune de favorizare a infractorului, iar nu complicitate la
infracţiunea de furt .
în toate cazurile de tăinuire sau favorizare infractorii nu vor
putea fi obligaţi să plătească, solidar cu autorul, pagubele cauzate
de către acesta87.
Tot o formă a complicităţii intelectuale este şi promisiunea
făcută autorului (coautorului), înainte de comiterea acţiunii
(inacţiunii), că nu va denunţa infracţiunea (art.170 şi art.262
C.pen.) fiindcă are ca efect întărirea hotărârii deja luată.
Ajutor există şi când se dau sfaturi, instrucţiuni, se procură
unele informaţii cu privire la locul unde se află obiectul asupra
căruia urmează să se îndrepte acţiunea infracţională, timpul
potrivit pentru comiterea acţiunii, mijloacele care să fie utilizate,
modul lor de mânuire etc. Unii autori sunt de părere că asemenea
acte nu sunt intelectuale, ci materiale, fiindcă efectele
435
siguranţă şi curaj, însă autorul (coautorul) trebuie să ştie că este
asistat. Considerăm însă că nu este vorba de asistarea, de către
persoană, care ar putea fi un simplu martor întâmplător la
săvârşirea infracţiunii, ci de una care cunoaşte fapta ce urmează să
se comită. Numai în acest caz se poate vorbi de o legătură
subiectivă între autor şi complice. Ca atare în mod greşit o
asemenea asistenţă s-a considerat că este complicitate .
Instigarea la complicitate este, de asemenea, tot
complicitate, însă mediată.
b. Complicitatea materială poate consta în punerea la
dispoziţia autorului (coautorului) a mijloacelor care vor servi la
săvârşirea acţiunii infracţionale. Acestea sunt indicate în art.151
C.pen., care defineşte noţiunea de „arme". De asemenea vor fi
socotite mijloace: banii, valorile şi orice obiecte care servesc la
achiziţionarea de alte mijloace ce vor fi folosite la săvârşirea
acţiunii prevăzută de legea penală, pentru plata celorlalţi
participanţi; clădirile, camerele etc. unde urmează să se comită
acţiunea (sechestrarea persoanei, adulterul, prostituţia, jocul de
noroc, falsificarea de monedă etc); actele, documentele şi orice
alte înscrisuri care servesc la amăgirea victimei, la atragerea ei în
cursă, la determinarea unui terţ de a fi complice etc. De exemplu,
punerea la dispoziţia autorului a unui act fals pe care acesta 1-a
prezentat la o unitate publică, şi a obţinut o sumă de bani90.
Se va considera că o persoană a contribuit cu unele
mijloace numai atunci când le-a pus efectiv la dispoziţia
436
lemn de foc, cu care a aplicat fiicei sale mai multe lovituri în cap,
până ce a ucis-o.
în tot acest timp, concubinul nu a intervenit în ajutorul
minorei, asistând pasiv la lovirea acesteia. Văzând că fetiţa a
autorului (coautorului), prin predarea lor, indiferent că o face
personal ori prin intermediul altei persoane. Nu interesează că
mijloacele îi aparţin complicelui şi le oferă gratuit sau contra cost,
că le-a cumpărat, le-a procurat prin săvârşirea unei infracţiuni (le-a
furat) ori le-a confecţionat sau adaptat, ori le-a pus în stare de
funcţionare pentru a servi autorului (coautorului). Complicele
trebuie să ştie că aceste mijloace sunt apte (idonee) în concret, prin
natura lor, de a servi la săvârşirea acţiunii. De asemenea, acestea
să fie folosite efectiv de către autor (coautor), altfel contribuţia
respectivă nu se înscrie în raportul de cauzalitate a infracţiunii
executate de către autor (coautor).
Ajutorul material poate consta şi din înlăturarea sau
învingerea piedicilor ce s-ar ivi în calea executării acţiunii. Astfel,
complicele poate înlătura paznicul chemându-1 la telefon,
otrăveşte .câinele de pază, ţine scara autorului sau îi serveşte drept
scară acestuia pentru a escalada o împrejmuire.
Aportul complicelui se poate realiza prin acţiune sau
omisiune: prin acţiune când ţine scara, otrăveşte câinele, îi aruncă
autorului instrumentele peste împrejmuire după ce acesta o sărise,
îi dă instrumentele etc; prin omisiune când nu încuie uşa pentru ca
autorul să poată intra, paznicul nu intervine când trebuie etc Astfel,
revizorul contabil care, cu ocazia inventarierii unei gestiuni,
comunică gestionarului că a găsit un plus pe care nu îl
înregistrează, îi dă posibilitatea acestuia să—1 însuşească91.
Intr~o speţă s-a pus problema complicităţii prin
omisiunea de a interveni. Astfel, într-o seară inculpata şi-a bătut
fiica. Auzind ţipetele copilului concubinul inculpatei a intrat în
camera unde se afla aceasta şi fiica ei. Copilul i-a solicitat
concubinului mamei ajutorul. Atunci inculpata a luat un*
437.
încetat din viaţă, concubinul a ajutat-o pe infractoare să îngroape
cadavrul copilului într-o pădure.
Parchetul a considerat că este vorba de complicitate
intelectuală din partea concubinului.
 Instanţa a apreciat că nu a existat o asemenea complicitate.
Soluţia a fost menţinută şi de către instanţa de apel, iar noi o
considerăm corectă92, deoarece acţiunea de ucidere a început
înainte de intrarea concubinului în camera unde se petrecea fapta,
iar simpla asistare a acestuia la comiterea faptei nu a contribuit la
întărirea hotărârii inculpatei.
Actele intelectuale şi materiale de complicitate, privite în
sine, pot fi licite sau ilicite: informaţiile date autorului
(coautorului) puteau fi licite (planul locuinţei, obiceiurile victimei;
instrumentul a fost cumpărat, confecţionat, adaptat ori 1-a avut
mai dinainte) sau ilicite (datele sunt secrete, art.169 C.pen.,
obiectul a fost furat etc). în aceste ultime cazuri există un concurs
real de infracţiuni (furt consumat, de exemplu, şi complicitate la
infracţiunea comisă de către altă persoană).
Raportată la formele (fazele) infracţiunii, contribuţia
intelectuală sau materială poate avea loc numai după luarea
hotărârii infracţionale de către autor (coautor), în timpul actelor de
pregătire şi al executării. înţelegerea nu trebuie să fie anterioară
comiterii faptei, ci şi pe parcursul comiterii faptei93. Complicitatea
anterioară luării hotărârii şi posterioară executării acţiunii nu
poate exista. Considerăm discutabilă soluţia instanţei care a decis
ca, fapta aceluia care luând legătura
438-
B.A. a condus autoturismul şi a întrerupt curentul, S.P. a
bruscat persoana ce o însoţea pe persoana vătămată, iar S.C. a
lovit partea vătămată luându-i plasa în care se afla suma de peste
cu un încadrat într-o unitate îi propune acestuia să fure un material
din acea unitate pentru a-1 vinde unei terţe persoane, iar după
comiterea furtului primeşte materialul la domiciliul său şi îl
transmite cumpărătorului pentru care fusese furat, constituie
complicitate şi nu instigare94. Ar însemna că ar putea exista
complicitate anterioară luării hotărârii de către autor, ceea ce nu
este posibil. Faptele anterioare luării hotărârii de către autor
(coautor) sau posterioare executării acţiunii de către acesta, pot să
realizeze o altă formă de participaţie (instigare) sau o infracţiune
de sine stătătoare (tăinuire, favorizare ori nedenunţarea
infracţiunii), care are caracter subsecvent în raport cu
infracţiunea executată.
Alteori, unele acte privite în sine ar fi de complicitate însă,
prin lege, sunt considerate infracţiuni de sine stătătoare, deci acte
de autorat, prin derogare de la dispoziţiile din partea generală a
Codului penal. Astfel, în cazul art.329 C.pen., infracţiunea de
proxenetism în forma autoratului se realizează şi prin înlesnirea
practicării prostituţiei.
3. Săvârşirea unei acţiuni (inacţiuni), prevăzute de legea
penală, de către o altă persoană, la care complicele îşi aduce
aportul. De exemplu, în cazul furtului săvârşit de mai mulţi
infractori, acela care a luat efectiv bunul este autor, iar cel care i-a
pus la dispoziţie cheile false este complice.
Constituie acte de coautorat la tâlhărie cu aplicarea art.75
lit.a C.pen. fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri prealabile
a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietate
personală până în apropierea locuinţei victimei şi, apoi, a întrerupt
iluminatul electric, dându-le posibilitatea1 celorlalţi doi inculpaţi să
deposedeze pe victimă, prin violenţă, de o importantă sumă de
bani şi să-şi asigure scăparea.
439
4 milioane de lei.
Procurorul a declarat apel, care a fost respins.
Procurorul a făcut recurs în sensul că fapta lui B.A.
 constituie complicitate, deoarece n-a participat efectiv la lovirea
şi deposedarea de bani a părţii vătămate, şi recursul a fost
• 95
respins .
Dreptate are procurorul, B.A. nu a comis acte de
executare: violenţă, ameninţare, şi nici nu a deposedat victima.
Chiar în speţă de spune că "le-a dat posibilitatea celorlalţi doi să
deposedeze ", ceea ce caracterizează pe complice în condiţiile
art.26 C.pen.
Natura actului cu care se contribuie îi dă calitatea de
autor (art.24 C.pen.), instigator (art.25 C.pen.) şi complice î
(art.26 C.pen.).
Dacă ar fi coautor, însemnează că din momentul în care a 1
pornit cu autoturismul a început executarea infracţiunii, deci .,':
există tentativă până nu s-a luat bunul. Or, art.211 C.pen. vorbeşte
de violenţă... etc. Numai din acest moment putem vorbi de tentativă
Ia tâlhărie. Infracţiunea este complexă.
Respingerea recursului a fost motivată astfel: "Calitatea
de coautor se datorează faptului că prin asigurarea transportului
celorlalţi şi prin întreruperea curentului în scopul de a nu fi
recunoscuţi, ca şi prin aşteptarea lor în autoturism pentru a-i
îndepărta de zonă, a creat fiecăruia convingerea că luarea prin
violenţă a banilor se realizează prin corelarea activităţilor tuturor
într-o acţiune unică de delapidare.
440
complicitatea numai la infracţiunea mai gravă; dacă complicele a
acţionat cu intenţie directă în cazul unei infracţiuni şi cu intenţie
indirectă în cazul celeilalte, se va reţine numai cea cu intenţie
Legea nu foloseşte termenul de „infracţiune", ci expresia
de „faptă prevăzută de legea penală", deoarece pentru a fi tras la
răspundere penală complicele, este suficient să existe o asemenea
faptă chiar dacă autorul (coautorul) nu ar fi tras la răspundere,
fiindcă a comis fapta fără vinovăţie. însă, în acest ultim caz, nu va
fi vorba de o participaţie propriu-zisă, ci de o participaţie
improprie. Dacă autorul (coautorul) nu a săvârşit o acţiune
(inacţiune) prevăzută de legea penală nu există nici complicitate
ca act de participaţie penală.
Complicitatea este posibilă atât la infracţiunea
consumată, cât şi la tentativă, când aceasta este incriminată, însă
nu este posibilă tentativa de complicitate. în principiu,
complicitatea poate avea loc la orice infracţiune, cu excepţia
actelor de complicitate incriminate ca infracţiuni de sine
stătătoare.
Dacă aceeaşi persoană a cooperat în calitate de complice
la mai multe acţiuni similare dar distincte, săvârşite de autori
diferiţi, actele sale, chiar dacă ar fi determinate de o hotărâre
aparent unică, nu vor constitui o complicitate în formă
continuată, potrivit dispoziţiilor din art.41, alin.2, C.pen., ci va
exista un concurs real de infracţiuni, fiecare act în parte
rămânând legat de acţiunea (inacţiunea) autorului la a cărei
realizare a contribuit96. în acest caz avem, în fapt, hotărâri
infracţionale distincte pentru fiecare infracţiune comisă de un
autor diferit la care complicele a înţeles sa~şi aducă contribuţia
prin acte materiale sau intelectuale.
In această situaţie, potrivit unei opinii, participarea va
primi o rezolvare unitară în sensul că va exista o singură
complicitate: dacă se comit, cu intenţie directă, acte de
complicitate faţă de autorii ambelor infracţiuni, se va reţine
441
7
directă .
Este de reţinut că nu există nici un temei legal pentru a se
proceda în acest fel, atâta timp cât sunt săvârşite două infracţiuni
distincte, cu autori diferiţi.
Complicitatea este posibilă şi la infracţiunile continuate
când infractorul cunoaşte că îşi aduce contribuţia la asemenea
fapte, precum şi la infracţiunile continue.
La infracţiunile de obicei complicitatea se realizează şi
atunci când a avut loc un singur act, dacă acesta realizează
obişnuinţa din partea autorului, iar complicele cunoaşte că ajută la
o asemenea infracţiune. Ca atare, considerăm discutabilă soluţia
prin care s-a apreciat că atunci când se cere ca activitatea
îndeplinită ca îndeletnicire (în caz de speculă), complicitatea
trebuie să prezinte acelaşi caracter ca şi acţiunea autorului .
Complicitatea materială nu este posibilă la infracţiunile
omisive şi de atitudine, fiindcă prin conţinutul lor nu presupune
pregătirea, dar este posibilă cea intelectuală.
§ 8. Participaţia la infracţiunile cu subiect special
(calificat)99
în ştiinţa şi practica dreptului penal există unanimitate de
păreri cu privire la posibilitatea existenţei participaţiei sub forma
instigării şi a complicităţii la infracţiunile cu subiect activ special.
Este controversată, însă, problema calificării actelor de executare
când acestea îi aparţin unei persoane care nu are
442
infracţiuni când se comit împreună de către o persoană care are
calitatea cerută de conţinutul legal al infracţiunii cu alta care nu
are această calitate, acţiunile lor sunt incriminate ca infracţiuni
distincte, ţinându-se seama atât de calitatea de subiect special al
calitatea de subiect activ special, dar acţionează alături de acesta.
Astfel, se consideră că persoana care săvârşeşte acte specifice
laturii obiective a infracţiunii, deci de executare, fără a avea
calitatea cerută de lege, este complice, deoarece actele sale capătă
caracter accesoriu, secundar100.
Este adevărat că, în cazul infracţiunilor cu subiect activ
special, autorul trebuie să aibă calitatea cerută de lege pentru a se
realiza conţinutul infracţiunii respective, însă suntem de părere că
pentru soluţionarea ştiinţifică a unor asemenea cazuri trebuie să
analizăm problema mai nuanţat, ţinând seama de toate principiile şi
de înţelesul noţiunilor unanim acceptat de legislaţia, ştiinţa şi
practica dreptului penal cum ar fi: act de executare, complicitate,
raport de cauzalitate, pericol al faptei, individualizarea pedepsei,
pentru a nu se încălca dispoziţiile .legale. Nu se poate admite ca un
act care, alături de acela al subiectului special activ, cauzează
rezultatul în mod nemijlocit, deci face parte sub aspect legal din
acţiunea care este subelement al laturii obiective al unei anumite
infracţiuni, să fie considerat doar că înlesneşte sau ajută la
producerea acestuia. In felul acesta se neagă, contrar realităţii,
raportul obiectiv al cauzalităţii, cauza fiind considerată condiţie, cu
toate că ea există în mod independent de conştiinţa ori calitatea
oamenilor (funcţionar, cetăţean etc).
împrejurarea că unele acţiuni nu pot constitui, într-un caz
concret, acte de executare ale unei anumite infracţiuni, nu
înseamnă că devin, automat, acte de complicitate la acea
infracţiune, ci pot constitui acte de executare ale altei infracţiuni.
Considerăm că soluţia este aceea adoptată de Codul penal
în legătură cu trădarea prin transmiterea de secrete (art. 157
C.pen.) şi spionajul (art. 159 C.pen.). Asemenea
443
celor care au cooperat, cât şi de natura contribuţiei lor. Aşa ar
putea fi, de exemplu, şi în cazul delapidării comisă prin
modalitatea sustragere. Astfel, cel care acţionează (cooperează) cu
acte de executare, fiindcă nu are calitatea de funcţionar gestionar
sau administrator, comite infracţiunea de furt în calitate de autor şi
nu de complice la infracţiunea de delapidare. Aceasta deoarece
lucrul mobil a fost luat (act de executare prevăzut în norma
incriminatoare din art.208 C.pen. raportat la fostul art.224 C.pen.,
actual art.2151 C. p.) din posesia sau detenţia unităţii publice fără
voia acesteia, fiindcă „consimţământul" funcţionarului
administrator sau gestionar nu este valabil, împrejurare cunoscută
şi de funcţionar şi de cel care nu are această calitate. în acest sens,
s~a considerat că a săvârşit infracţiunea de furt conducătorul auto
care îşi însuşeşte sau valorifică combustibilul primit de la
întreprindere pentru a-1 folosi la autovehicul, deşi îl avea în posesia
sa101.
în legătură cu altă infracţiune cu subiect activ special,
violul, deoarece se cerea, până la modificarea art.197 C.pen., ca
raportul sexual să aibă loc cu o persoană de sex feminin, deci
autorul sa fie bărbat, se susţinea de către unii autori, că
infracţiunea presupune un autor unic, nefiind de conceput
coautoratul, adică consumarea simultană (subl. M. B.) a violului
de mai multe persoane. Ca atare nici actele de violenţă sau
ameninţare săvârşite de un coinculpat, chiar dacă au fost necesare
pentru crearea condiţiilor consumării violului, de pildă imobilizarea
victimei102 nu sunt acte de executare103.
444
Secţiunea a Iile
PEDEAPSA ÎN CAZ DE PARTICIPAŢIE
CIRCUMSTANŢELE REALE ŞI PERSONALE
Considerăm că în mod nereal se pune semnul egalităţii
între acţiune şi urmări chiar dacă ambele fac parte din latura
obiectivă a infracţiunii. De asemenea să nu se confunde tentativa
(actul de executare) cu infracţiunea consumată (când are loc atât
acţiunea cât şi urmarea). De aceea nu trebuie considerată fapta ca
infracţiune de viol după cum ea s-a consumat sau nu, din moment
ce tentativa la această infracţiune este incriminată (art.204,
C.pen.). Or, admiţând punctul de vedere pe care-1 analizăm
înseamnă că tentativa de viol nu este posibilă, cu toate că autorii
care neagă existenţa coautoratului la această infracţiune o admit.
De asemenea, în concepţia de mai sus se pune semnul
egalităţii între autor şi coautor, ceea ce este discutabil, aşa cum
s~a arătat cu ocazia analizei coautoratului.
Potrivit altei opinii coautoratul este posibil la viol 104, dar
această calitate o poate avea numai bărbatul care este capabil de
raport sexual, deoarece cine nu poate executa (consuma) un
asemenea raport nici nu-1 poate începe 105. Se observă că şi în
această opinie se identifică acţiunea cu urmarea, de unde şi
concluzia că, aşa cum era înainte de modificarea art.197 C.pen.,
femeia sau bărbatul incapabil de a avea raport sexual nu poate fi
coautor, ci doar instigator sau complice. Ca atare actele de
constrângere sau de ameninţare săvârşite de aceştia constituie
infracţiuni de sine stătătoare.
In realitate infracţiunea de viol având un conţinut
complex, cu toate că autor al infracţiunii consumate nu putea fi
decât bărbatul capabil să întreţină un raport sexual, ameninţarea
sau violenţa o poate comite orice persoană, chiar un bărbat
incapabil fiziologic să aibă un astfel de raport, precum şi o femeie,
deoarece actele lor sunt acte de executare prin voinţa legii10 .
Astfel sunt considerate prin lege ameninţarea şi violenţa şi în cazul
altei infracţiuni complexe, tâlhăria107.
445
§ 1. Pedeapsa în caz de participaţie
Când o infracţiune s-a comis în participaţie se aplică
sistemul purificării legale a pedepsei. Având în vedere că toţi
participanţii au săvârşit împreună aceeaşi infracţiune atât sub
aspect obiectiv cât şi subiectiv, şi cum pentru aceasta legea
prevede o anumită sancţiune, este firesc ca ea să se aplice tuturor
participanţilor. însă, în concret, ţinându-se seama de contribuţia
reală a fiecărui participant la comiterea infracţiunii, pedeapsa va
trebui individualizată, stabilită în,mod diferenţiat de către instanţă
aşa cum prevede legea.
în partea generală a Codului penal (art.75, lit.a şi e) s-a
admis agravarea răspunderii penale în caz de participaţie, când
infracţiunea a fost săvârşită de 3 sau mai multe persoane şi când a
fost comisă de un major împreună cu un minor. în partea specială
uneori agravarea răspunderii penale are loc şi când fapta a fost
comisă de două sau mai multe persoane (art.209, lit.a C.pen., furt
agravat).
La sancţionarea coautorilor, pe lângă criteriile din art.72
C.pen., se va lua în considerare şi contribuţia fiecăruia (art.27
C.pen.), deoarece nu este totuna, de exemplu, să se imobilizeze
victima de către un coautor pentru ca altul să—i ia bunul, şi luarea
efectivă a acestuia; sau la infracţiunile continuate, unul din
coautori a luat parte numai la două acte de executare, iar altul la
mai mult de două acte.
446
copie, fiindcă altfel furtul nu s-ar fi putut comite ori s-ar fi comis
greu.
Aşa se procedează când infracţiunea este sancţionată numai
cu pedeapsa închisorii sau amenzii fiindcă au limite relativ
Instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu
intenţie, se sancţionează cu pedeapsa legală prevăzută pentru
autor. Se are însă în vedere de către instanţă, aşa cum s-a arătat
mai sus, contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii (art,27
C.pen.), precum şi criteriile din art.72 C.pen.
Aşadar, pedeapsa care se aplică pentru toţi participanţii
este prevăzută în norma incriminatoare şi ea constituie punctul de
plecare în stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete pentru fiecare
participant în cadrul limitelor speciale prevăzute pentru ea, cu
toate că în art.27 C.pen. se prevede sancţionarea atât a
instigatorului, cât şi a complicelui cu pedeapsa legală
reglementată pentru autor. însă, deşi participanţii sunt sancţionaţi
cu aceeaşi pedeapsă, se impune distincţia între formele
participaţiei, deoarece calificarea unei infracţiuni depinde de
calitatea personală a autorului, a instigatorului şi a complicelui.
De exemplu, omorul comis asupra unui ascendent. Dacă autorul
este fiu al victimei, el va răspunde pentru omor agravat, iar
complicele pentru omor simplu. Condamnarea autorului rezultă
doar din constatarea elementelor constitutive ale infracţiunii, pe
când cea a complicelui depinde nu numai de existenţa infracţiunii
comise de autor, ci şi de existenţa unui act de complicitate108.
De regulă, contribuţia complicelui este mai puţin
importantă şi periculoasă decât a autorului şi instigatorului. însă
se poate ca instigatorul să fie sancţionat mai sever decât autorul
când primul are un grad de pregătire şcolară şi culturală mult mai
ridicat decât ultimul. La fel, un complice poate fi sancţionat mai
sever decât instigatorul sau în aceeaşi măsură cu autorul. De
exemplu, casierul „a uitat" cheile în uşa casei de bani din care s-
au luat valorile, sau i-a dat autorului cheia pentru a-şi face o
447
determinate. Cum se va proceda atunci când pedeapsa este unică şi
constă în detenţiunea pe viaţă (genocidul în timp de război, art.357,
alin.2 C.pen. şi tratamentele neomenoase în timp de război, art.358,
alin.final C.pen.)ă
 S-a exprimat părerea (atunci când era în vigoare pedeapsa
cu moartea, însă datele problemei rămân aceleaşi) ca pentru
instigator şi complice trebuie să se aplice altă pedeapsă, fără a se
arăta care anume109. Această susţinere ignoră principiul legalităţii
pedepsei (art.2, C.pen.) şi dispoziţiile art.27, C.pen. In acest caz nu
mai operează dispoziţiile art.72, C.pen., fiindcă instanţa are
obligaţia să aplice tuturor o pedeapsă care nu este divizibilă,
detenţiunea pe viaţă. Aşa se procedează în situaţia în care instanţa
nu ar reţine în sarcina vreunuia dintre infractori o circumstanţă
atenuantă, deoarece se va aplica, în acest caz, închisoarea de la 10
la 20 de ani.
Când detenţiunea pe viaţă este alternativă cu închisoarea pe
timp mărginit, instanţa poate alege detenţiunea pe viaţa pentru toţi
participanţii, care nu va putea fi individualizată, sau să aleagă
închisoarea pe timp mărginit. în acest ultim caz se vor lua în
considerare dispoziţiile art.72, C.pen. Ar putea însă ca unora să le
aplice detenţiunea pe viaţă (poate chiar instigatorului sau
complicelui) şi altora detenţiunea pe timp mărginit (poate
autorului). în acelaşi fel se procedează şi când închisoarea este
alternativă cu pedeapsa amenzii.
Se pune chestiunea sancţionării diverşilor participanţi când
unii dintre ei sunt majori, iar alţii minori, deoarece în urma
'448
într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, se susţine că se poate
proceda astfel, fiindcă instanţa porneşte la individualizarea
pedepsei pentru fiecare participant, de la premisa ambelor pedepse
legale şi nicidecum de la una singură, aceea aplicată autorului.
abrogării Decr. nr.218/1977, pentru fiecare infracţiune este
prevăzută o pedeapsă când ea se săvârşeşte de majori - cele din
norma incriminatoare - şi aceeaşi pedeapsă ale cărei limite speciale
se reduc la jumătate când ea se comite de minori. Drept urmare,
când infracţiunea este săvârşită în participaţie de către majori cu
minori, se pot ivi următoarele situaţii: dacă autorul este major, iar
participantul minor care răspunde penal, autorului i se va aplica
pedeapsa în limitele prevăzute din norma de incriminare, iar
minorului o măsură educativă sau o pedeapsă în limitele reduse la
jumătate; dacă autorul este minor, iar participantul major, autorului
i se va aplica pedeapsa în limitele reduse la jumătate sau una din
măsurile educative, iar majorului pedeapsa în limitele prevăzute în
norma de incriminare; dacă un coautor este major şi altul minor, se
va proceda tot ca în cazurile arătate mai sus.
Cu alte cuvinte operează dispoziţiile art.28, C.pen., în sensul
că minoritatea este o circumstanţă personală care profită numai
infractorilor care au această calitate în momentul săvârşirii
infracţiunii. Dispoziţiile din art.27, C.pen. sunt incidente doar când
toţi participanţii sunt fie majori, fie minori.
Participantul care va efectua atât acte de instigare, cât şi de
complicitate, va fi sancţionat pentru forma de participaţie mai gravă,
instigare şi, totodată, se va avea în vedere cu ocazia individualizării
sancţiunii că a adus un aport la comiterea infracţiunii cu acte
multiple care pot fi calificate diferit.
Se pune întrebarea dacă în caz de participaţie se poate
aplica pentru unii infractori una dintre pedepsele alternative şi
pentru alţii cealaltă Potrivit unei opinii nu se poate, deoarece
infracţiunea fiind unică se va aplica numai pedeapsa care
corespunde gradului de pericol social al infracţiunii concrete110.
449
Contribuţia participanţilor fiind diferită şi gradul lor de pericol
concret diferă111 (art.27 C.pen.).
Sancţionarea în concret a participanţilor nu este legată de
aceea a autorului. Aceştia sunt pedepsiţi fiindcă au cooperat cu
vinovăţie la săvârşirea aceleaşi infracţiuni. Autorul s-ar putea să nu
fie pedepsit datorită unor împrejurări personale (este reprezentant
al unui stat străin şi se bucură de imunitate de jurisdicţie, art.8
C.pen.; a decedat, s-a desistat ori a împiedicat producerea
urmărilor, art.22 C.pen., ori nu este prins). Deci, când autorul a
decedat, fapta lui va fi totuşi examinată pentru a putea califica
activitatea participanţilor, deoarece raportul penal se stinge numai
faţă de el. De regulă aşa se întâmplă în practică fiindcă se poate
stabili contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii. în
unele situaţii nu se poate stabili prin probe cine a fost autor,
complice sau instigator, fîe că participanţii nu vor să arate în ce a
constat contribuţia fiecăruia, fie din alte considerente, caz în care
participaţia este indeterminabilă.
Se pune în această situaţie chestiunea modului de
sancţionare a participanţilor, adică ori să fie consideraţi toţi
coautori ori toţi complici. în sprijinul considerării tuturor
participanţilor drept coautori s-ar putea aduce următoarele
argumente: - cel puţin unul din ei a fost autor, - complicele şi
instigatorul ştiind că vor fi sancţionaţi în calitate de coautori îl vor
denunţa pe autor pentru a scăpa de eventualul plus de
450
penale şi a pedepsei, sau fac ca fapta să nu fie infracţiune. Aşa
ar fi gradul de vinovăţie cu care persoana a participat (premeditare
sau intenţie repentină), mobilul de care a fost determinat şi scopul
pe care 1-a urmărit prin producerea urmărilor infracţiunii atunci
pedeapsă aplicat autorului atunci când rezultă că ei îl cunosc pe
autor.
în sprijinul considerării tuturor participanţilor ca fiind
complici se pot aduce, de asemenea, argumente.
Este mai bine „să scape" cu o pedeapsă mai redusă (uşoară)
autorul decât să se agraveze pedeapsa complicilor care sunt mai
puţin vinovaţi. Orice îndoială „âubio in pro reo" (art.66 C. pr.
pen.) este în favoarea învinuitului112. împărtăşim această ultimă
opinie.
§ 2. Circumstanţele personale şi reale şi modul
lor de comunicare între participanţi
Săvârşirea oricărei infracţiuni are loc în anumite
împrejurări, circumstanţe care privesc fie fapta, fîe făptuitorul, ori
atât fapta cât şi persoana şi care le imprima un anumit grad de
pericol social.
Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se
răsfrâng asupra celorlalţi, pe când cele privitoare la faptă se
răsfrâng asupra tuturor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau
le-au prevăzut (art.28 C.pen.). Regula privitoare la circumstanţele
personale şi reale se aplică şi atunci când infracţiunea se comite de
către o singură persoană, fie în formă de tentativă, fie în forma
consumată.
în Codul penal sunt prevăzute felurile circumstanţelor şi
efectul lor cu privire la participanţi, tară a se preciza care dintre ele
au caracter personal şi care real, şi în ce constă conţinutul lor.
Circumstanţele personale ţin de persoana participantului şi
atrag înlăturarea, micşorarea sau agravarea răspunderii
! '■! 451
când acesta nu este cerut de conţinutul infracţiunii, calităţile şi
raporturile sale personale cu victima infracţiunii (educator,
ascendent faţă de victimă, reabilitat, amnistiat, recidivist, graţiat)
şi orice alte date şi situaţii care pot fi luate în considerare (felul
 de viaţa, merite sociale, situaţie familială etc). De asemenea
atitudinea lui (art.30, art.172 C.pen.) care sunt cauze de
nepedepsire.
Atunci când o anumită calitate a autorului este cerută de
lege pentru realizarea conţinutului infracţiunii de bază (tip),
această calitate nu va constitui o circumstanţă personala, ci una
reală care ţine de conţinutul infracţiunii. De exemplu, calitatea de
cetăţean la infracţiunea de trădare; de funcţionar care gestionează
sau administrează bunurile la infracţiunea de delapidare etc.
îndeplinirea acestei condiţii de către autor operează faţă de
instigator şi complice, în sensul că infracţiunea va fi calificată la
fel pentru toţi.
Nu împărtăşim părerea că şi în acest caz, de pildă la
trădare (art.157, C.pen.) şi spionaj (art.159, C.pen.) străinul ar
urma să răspundă în calitate de complice la infracţiunea de trădare
deoarece am fi în prezenţa unei infracţiuni proprii (cu
i ii
subiect special) .
Pe bună dreptate s-a susţinut că şi cetăţeanul român ar
trebui să răspundă în calitate de complice concomitent la
infracţiunea de spionaj comisă de străin fiindcă şi aceasta este o
infracţiune proprie114.
452 ' !
existenţa infracţiunii în formă atenuată sau agravată, dacă
atenuarea sau agravarea este legată de vreo calitate sau de starea
psihică a subiectului activ, să fie considerate personale, indiferent
Când autorului nu i se cere prin lege o anumită calitate
pentru realizarea conţinutului infracţiunii în forma ei simplă (de
bază) şi ea ar exista, va constitui doar o circumstanţă personală
care nu se răsfrânge asupra participanţilor. Astfel, pentru
comiterea infracţiunii de omor simplu nu se cere nici un fel de
calitate autorului (subiect activ general), însă acesta fiind
recidivist, circumstanţa este personală, iar sancţiunea pentru
recidivă i se va aplica numai lui nu şi participanţilor.
Infracţiunea de luare de mită, trafic de influenţă şi primire
de foloase necuvenite, comise de agenţii constatatori, de organele
de urmărire penală sau de judecată a faptelor ce constituie
infracţiuni, se pedepsesc în conformitate cu dispoziţiile art.254,
alin.2, art.256, C.pen.115. în acest caz, dacă o asemenea infracţiune
ar fi comisă în participaţie de către unul din subiecţii speciali cu
unul care nu are calitatea respectivă, pedeapsa legală sporită se va
aplica numai subiectului special. Deci, pentru acesta, pedeapsa, de
exemplu pentru luare de mită (art.254, alin.2, C.pen.) va fi între 3
şi 12 ani, iar pentru participantul care nu are calitatea specială va
fi de la 3 la 10 ani.
în literatura penală circumstanţele personale sunt
considerate ca fiind „pure" sau exclusiv personale, şi „persoanele
care se repercutează asupra infracţiunii", se convertesc în
circumstanţe reale.
Este de reţinut că aprecierea unor circumstanţe ca „pur
personale" sau „personale obiectivizate", este foarte diferită şi
neprecisă116 şi, totodată, fără suport legal.
O soluţie legală credem că ar fi aceea conform căreia
circumstanţele care fac parte din conţinutul legal al infracţiunii de
bază (tip) urmează să fie considerate reale şi să se răsfrângă
asupra participanţilor, iar toate împrejurările de care depinde
453
dacă au fost cunoscute sau nu de către ceilalţi participanţi, şi deci
să nu se răsfrângă asupra lor. Aceasta deoarece pericolul pe care-1
prezintă ceilalţi nu este cu nimic mai ridicat sau mai scăzut şi nici
al infracţiunii doar fiindcă aceştia au cunoscut sau au prevăzut
împrejurarea respectivă. Autorul are o anumită stare psihică care
face ca el să prezinte un grad de pericol social mai mare sau mai
mic în raport cu ceilalţi participanţi. Toţi participanţii care vor
avea calitatea cerută sau cu privire la care se va constata starea
psihică, urmează să răspundă pentru conţinutul atenuat sau agravat
al infracţiunii, iar ceilalţi pentru conţinutul ei de bază (tip).
Se consideră că ar fi circumstanţe personale „pure" acelea
care influenţează pericolul infracţiunii sub aspectul ei legal din
care cauză nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi. De
exemplu, nu este considerat recidivist majorul care a săvârşit o
nouă infracţiune după ce a fost amnistiat ( art.38, alin.l, lit.b,
C.pen.), desistarea profită numai celui care şi-a întrerupt actul de
executare (art.22, alin.l şi art.29, alin.l, C.pen.) etc.
în caz de concurs de infracţiuni, acordarea unei
circumstanţe personale poate impune, de la caz la caz, reducerea
sau agravarea răspunderii şi a pedepselor pentru toate infracţiunile
(în cazul înlesnirii descoperirii ori arestării participanţilor, ori când
este recidivist) sau numai pentru una din ele (desistarea,
premeditarea etc). Aşadar circumstanţele personale nu au efecte,
totdeauna, asupra tuturor infracţiunilor concurente, aşa cum s-a
susţinut117.
454
Alţi autori o consideră ca fiind o circumstanţă personală,
împărtăşim acest punct de vedere, deoarece trebuie luata în
considerare starea psihică „puternică tulburare sau emoţie", a
fiecărui participant şi nu doar a unuia sau unora dintre ei 121. Ca
s Sunt considerate ca circumstanţe personale care se repercutează
asupra infracţiunii, s-ar converti în circumstanţe reale, cele care
influenţează asupra gravităţii infracţiunii, atribuindu-i o altă
calificare. De exemplu, comiterea infracţiunii de către un major
împreună cu un minor (art.75, lit.c, C.pen.), calitatea de funcţionar
în cazul sustragerii sau distrugerii de înscrisuri (art.242, alin.3,
C.pen.). Se cere însă ca în asemenea cazuri participantul să fi
cunoscut această circumstanţă personală obiectivizată în
conţinutul infracţiunii.
Suntem de părere că este discutabil caracterul unor
circumstanţe considerate ca fiind personale, dar care s-ar
obiectiviza în conţinutul infracţiunii, cum ar fi: premeditare, scuza
provocării, pruncuciderea şi rudenia, chiar dacă au fost cunoscute
de către participant.
Unii autori sunt de părere că premeditarea ar fi o asemenea
circumstanţă obiectivizată în conţinutul infracţiunii118. Credem însă
că premeditarea este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge
asupra celorlalţi participanţi119, deoarece numai cu privire la
persoana celui care a premeditat se întâlnesc factori de conştiinţă
specifici (chibzuiala îndelungată şi starea de relativ calm), care
indică persistenţa ideii infracţionale, precum şi faptul că a trecut
un timp mai îndelungat de la luarea hotărârii şi până la punerea ei
în executare de către un infractor, cu toate că o putea executa
imediat. De altfel contribuţia participantului poate fi spontană şi
să intervină în timpul executării acţiunii infracţionale, deci să nu
fie premeditată.
S-a exprimat părerea că provocarea, dacă a fost cunoscută
de participanţi, se răsfrânge şi asupra lor120, deci s-ar obiectiviza.
455
atare, reducerea pedepsei pentru cel provocat are loc nu fiindcă s-a
comis asupra lui acte de violenţă ori pentru că demnitatea i-a fost
atinsă grav, sau pentru că a ripostat imediat după actul provocator,
ci pentru că acestea au produs în psihicul său o „puternică
 tulburare sau emoţie", care i-au redus capacitatea de prevedere şi
stăpânire, iar hotărârea infracţională a fost luată în această stare şi
acţiunea prevăzută de lege a fost săvârşită tot într-o asemenea
stare.
Pruncuciderea este, de asemenea, considerată de către unii
autori şi instanţe ca o circumstanţă obiectivizată122, deoarece
aceştia au în vedere calitatea de mamă a infractoarei. Or, în
realitate, legiuitorul ia în considerare „starea de tulburare a femeii
pricinuită de naştere", deci dolul repentin, iar nu calitatea de
mamă care există atâta timp cât copilul este în viaţă. Ca atare
„starea de tulburare" este o circumstanţă personală şi nu se
răsfrânge asupra participanţilor, care vor răspunde pentru omor
calificat sau deosebit de grav, după cum sunt, sau nu, rude
apropiate cu copilul ucis123. Această soluţie s-ar impune şi datorită
faptului că pruncuciderea nu este infracţiunea de omor din art.174
C.pen. ci o formă atenuată a acesteia.
De asemenea, calitatea de rudă a unui infractor cu victima
nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi. De exemplu, furtul
săvârşit între soţi ori între rude apropiate (art.210, alin.2 C.pen.),
când împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Aceasta
înseamnă că participanţii care nu se
456
furat o şubă, apoi a anunţat pe celălalt inculpat ca în dulap se mai
află o şubă pe care o poate fura. Ultimul a comis un furt simplu,
astfel că nelegal a fost trimis în judecată pentru furt calificat126.
găsesc în gradul de rudenie apropiată se pedepsesc în toate
cazurile, iar fapta se urmăreşte din oficiu124.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul rudeniei între autor
şi victimă când a avut loc omorul (art.175 lit.c C.pen.), asupra
soţului sau a unei rude apropiate . Un asemenea omor este mai
grav şi sancţionat mai sever deoarece infractorul dă dovadă de un
pericol social sporit, fiindcă este capabil să ucidă o persoană care
îi este apropiată, faţă de care ar trebui, ţinând seama de legătura
de sânge sau familială, să aibă o afecţiune puternică. Participantul
care nu se află în acest grad de rudenie, nu prezintă un grad de
pericol mai mare decât atunci când ar fi participat alături de un
autor care nu ar fi avut calitatea de soţ sau de rudă apropiată,
astfel că nu este cazul să i se aplice pedeapsa prevăzută pentru
omorul calificat (art.175 C.pen.), ci aceea pentru omorul simplu
(art.174 C.pen.).
Circumstanţele reale ţin de faptă, constituie caracteristici
ale conţinutului legal al infracţiunii de bază (tip) sau al celui
agravat, ori sunt împrejurări care fac să nu existe pericolul necesar
faptei pentru ca ea să fie infracţiune. De exemplu, instigatorul ori
complicele nu are cunoştinţă că la săvârşirea faptei participă 3 sau
mai multe persoane împreună (art.75, lit.a C.pen.); sau că lipsirea
de libertate în mod ilegal a avut loc prin simularea de calităţi
oficiale (art.189, alin.2 C.pen.). în toate aceste situaţii
participantul va răspunde doar pentru forma de bază a infracţiunii,
nu pentru forma agravată a
acesteia.
Astfel, nu se răsfrânge asupra celorlalţi inculpaţi
circumstanţa reala a efracţiei (spargerea lacătului), care au comis
şi ei furturi, din acelaşi loc, dar ulterior spargerii lacătului. De
exemplu, inculpatul prim a spart lacătul de la un dulap de unde a
457
Nu împărtăşim părerea potrivit căreia circumstanţa de la
lit.e, art.75 C.pen. (săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume
provocată în vederea comiterii ei) se obiectivizează în condiţiile
art.28, alin.2 C.pen. . Ea rămâne o circumstanţă personală.
Circumstanţele reale se răsfrâng asupra celorlalţi
participanţi numai în măsura în care aceştia leuu cunoscut sau
prevăzut. Această prevedere sau cunoaştere trebuie să cuprindă
toate acele împrejurări obiective referitoare la condiţiile în care a
fost săvârşită infracţiunea, în lipsa ei nefiind participaţie datorită
inexistenţei elementului subiectiv.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa a dat o
soluţie nelegală fiindcă a considerat ca infracţiune consumată de
tâlhărie numai acţiunea lui X, iar a lui Y ca tentativă. Pentru a
decide astfel s-a reţinut că aceştia au pătruns în domiciliul
victimei cu intenţia de a fura. Deoarece în prima încăpere nu au
găsit ce căutau, au intrat în camera în care dormea victima. După
ce aceasta s-a trezit au săvârşit asupra ei acte de violenţă şi
ameninţare, apoi au fost nevoiţi să fugă datorită alarmării
vecinilor. în timp ce părăseau casa, iar victima era pusă în stare
de a nu se putea opune, X a furat un pulover cu ştiinţa lui Y.
Aşadar fapta constituie infracţiune de tâlhărie consumată pentru
ambii infractori nu numai pentru X, cu toate că doar el a luat
puloverul128.
Dacă autorul săvârşeşte o infracţiune mai gravă decât
aceea la care a fost determinat de instigator sau la care
complicele a înţeles să—şi aducă contribuţia, aceştia vor fi
458 ,
- începerea executării acţiunii de către autor sau un
coautor;
- împiedicarea consumării acţiunii de către oricare
pedepsiţi pentru infracţiunea la care au instigat sau au crezut că
înlesnesc ori dau ajutor, sau au promis că vor tăinui ori favoriza.
O asemenea infracţiune presupune existenţa unei înţelegeri
prealabile între infractori. Astfel, mai multe persoane au hotărât
să comită infracţiunea de tâlhărie, stabilind că unele dintre ele vor
intra în locuinţa victimelor şi le vor imobiliza prin legare şi apoi
le vor lua banii, în timp ce una va sta de pază în stradă pentru a
nu fi surprinşi. Insă persoanele care au intrat în casă au ucis
intenţionat pe una din victime, acţionând altfel decât s-au înţeles.
în acest caz, persoana care a stat de pază în stradă nu va răspunde
pentru complicitate la comiterea omorului deosebit de grav, ci
numai pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie simplă
(art.211, alin.l C.pen.)129.
Amnistia, când este generală sau pentru o categorie de
infracţiuni, constituie tot o circumstanţă reală, fiindcă profită
tuturor participanţilor.
§ 3. împiedicarea consumării actului de executare
*": de către oricare participant (art.30 C.pen.)
i
Participantul care în cursul executării acţiunii
infracţionale împiedică consumarea acesteia (coautor, instigator,
complice), este apărat de pedeapsă (art.30 C.pen.). împiedicarea
implică „desistarea" activă (împiedicarea). Raţiunea nepedepsirii
participantului constă în încurajarea acestuia de a opri în timp util
actul de executare al autorului şi dacă ea are loc înseamnă că
acesta nu mai este periculos, iar sancţionarea lui, ţinând seama de
scopul pedepsei, ar fi fără obiect, inutilă.
Pentru aplicarea dispoziţiilor din art.30 C.pen. se cer
următoarele condiţii: )
459
participant, ceea ce presupune o activitate pozitivă, efectivă de
împiedicare. De exemplu, X reuşeşte să descuie uşa, dar Y îl
împiedică să ia vreun obiect. împiedicarea poate fi avută în
 vedere şi în situaţia în care participantul denunţă infracţiunea
autorităţilor în timpul executării acţiunii, ceea ce a dus sau putea
duce la împiedicarea consumării acesteia, însă autorităţile din
vina lor nu au acţionat la timp;
Infracţiunea să nu fi fost descoperită de către autorităţile
competente sau de către orice altă persoană decât victima, fiindcă
în acest caz nu mai este vorba de o împiedicare, care presupune
iniţiativa liberă a participantului. Acesta, după descoperirea
infracţiunii ar putea cel mult să înlesnească prinderea celorlalţi
participanţi, împrejurare care va fi luată în considerare doar ca o
circumstanţă atenuantă (art.74, lit.c C.pen.).
Când împiedicarea consumării acţiunii a reuşit, dar ceea
ce s~a săvârşit până în momentul intervenirii împiedicării
realizează conţinutul altei infracţiuni, participantului i se aplică
pedeapsa pentru acea infracţiune, iar celorlalţi pedeapsa pentru
tentativă întreruptă (împiedicată).
Dispoziţiile din art.30 C.pen. nu ar trebui să se rezume
doar la împiedicarea consumării actului de executare, ci şi a
producerii rezultatului. Deci, de lege ferenda, în acest articol să
fie prevăzute ambele forme ale tentativei, ca şi în art.22, alin.l
C.pen. deoarece participanţii ar fi încurajaţi la fapte pozitive şi
după ce actul de executare s-a terminat, nu numai în timpul
executării acestuia. In felul acesta ar fi puşi în aceeaşi situaţie cu
460
săvârşirea infracţiunii. Este vorba deci de instigare şi
complicitate.
Participaţia improprie se poate realiza în două modalităţi:
modalitatea intenţie şi culpă cu neprevedere şi modalitatea
autorul care împiedică producerea rezultatului când comite
infracţiunea singur.
în partea specială a Codului penal sunt prevăzute, de
asemenea, cauza de nepedepsire sau de reducere a pedepsei
pentru participant (art.172 C.pen.).
Secţiunea a IVa PARTICIP AŢIA
IMPROPRIE
Denumirea acestei participaţii arată că este vorba de o
situaţie distinctă de aceea a participaţiei proprii (propriu-zisă),
fiindcă există o cooperare materială a persoanelor la comiterea
faptei, însă lipseşte legătura subiectivă dintre ele. într-un
asemenea caz unele persoane cooperează fără intenţie sau fără
vinovăţie la producerea urmărilor prevăzute de celelalte. Cu
ocazia săvârşirii faptei, unele dintre persoane au putut participa
cu intenţie, altele din culpă, iar altele fără vinovăţie.
Dreptul nostru penal a adoptat concepţia contrară celei a
autorului mediat sau indirect, conform căreia autorul infracţiunii
este instigatorul sau complicele care a acţionat cu intenţie, pe
când cel care a executat efectiv acţiunea sau inacţiunea (autorul)
ar fi un simplu instrument . Ca atare, autorul faptei săvârşite îşi
păstrează această calitate chiar dacă din punct de vedere subiectiv
nu răspunde penal (art.24 C.pen.), iar cel care 1-a determinat sau
ajutat cu intenţie rămâne instigator ori complice deoarece nu a
executat nemijlocit acţiunea (inacţiunea) infracţională.
Contribuţia participanţilor, în ambele modalităţi, constă în
determinare, înlesnire sau ajutare în orice mod cu intenţie la
461
intenţie şi lipsă de vinovăţie (art.31 C.pen.).
■3
§ 1. Modalitatea intenţie şi culpă cu neprevedere .
 (art.31, alin.l C.pen.)
Aceasta există când instigatorul şi complicele acţionează
cu intenţie, iar autorul din culpă cu neprevedere. Aşadar, atât
instigatorul cât şi complicele cunoaşte acţiunea sa şi pe aceea pe
care o va comite autorul şi prevede urmarea a cărei producere o
doreşte, pe când autorul nu prevede urmarea acţiunii sale, deşi
trebuia şi putea s-o prevadă. Fapta este deci una singură, însă
participanţii au cooperat cu forme de vinovăţie diferită.
Determinarea (instigarea) constă în amăgiri, specularea
unor deficienţe profesionale etc, iar înlesnirea, ajutarea
(complicitatea) are loc prin procurarea de materiale sau
instrumente defectuoase despre care se susţine că sunt bune, prin
sfaturi şi informaţii greşite etc. De exemplu, gestionarul dictează
revizorului contabil, cu ocazia inventarierii, mărfuri inexistente în
stoc, pe care acesta din urmă le înscrie în foile de inventariere fără
a verifica realitatea faptică131. Complicitatea nu este posibilă prin
promisiunea de tăinuire sau de favorizare ca la participaţia
propriu-zisă132 deoarece autorul nu prevede urmarea acţiunii
(inacţiunii) sale.
,j Atât instigarea cât şi complicitatea se pot referi la un singar
autor sau la mai mulţi.
462
De asemenea, există această modalitate şi când se dă o
dispoziţie nelegală de tăiere a unor arbori aflaţi pe picior, iar
executantul este de bună credinţă sau când o persoană care a fost
delegată să ridice un număr de anvelope auto, iar după ce a fost
,\ Instigatorii şi complicii vor fi sancţionaţi pentru
infracţiunea intenţionată, iar autorul pentru infracţiunea din culpă,
când faptele sunt incriminate atât în forma intenţionată, cât şi în
cea din culpă. De exemplu, vătămarea corporală şi vătămarea
corporală din culpă (art.182 şi art.184 C.pen.). Când fapta din
culpă nu este incriminată, autorul nu va fi tras la răspundere
penală, pe când instigatorul şi complicele vor fi sancţionaţi pentru
infracţiunea intenţionată. De exemplu, autorul nu poate fi pedepsit
pentru falsul intelectual din culpă, care nu este incriminat în
această forma, aşa că din partea lui există lipsă de vinovăţie.
§ 2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie
(art.31, alin.2 C.pen.)
în această modalitate există unele persoane care au
determinat, înlesnit sau ajutat cu intenţie iar altele care au
executat fapta fără vinovăţie. Nu are nici o importanţă că autorii
faptei sunt responsabili sau nu din punct de vedere penal. Astfel, un
minor de 11 ani a fost determinat de un major să prindă o gâscă
aflată între nişte spini, şi să i-o dea pretinzând că este a sa, iar
acesta face ceea ce i se cere133. S-a susţinut şi părerea că este vorba
de persoane care comit fapta tară vinovăţie, însă din punct de
vedere penal sunt responsabili (au discernământ). Dacă asemenea
persoane (autorul) ar fi minor sub 14 ani, care nu răspunde penal,
constrâns să comită fapta, deşi este autor direct care a comis fapta
fără vinovăţie dar realizează intenţia altei persoane (instigator),
acesta din urmă urmează să răspundă ca autor al faptei comise
(autor mediat)134. Acest punct de vedere contravine dispoziţiilor
legale din art.31 C.pen.
463
încărcat în autocamion numărul corespunzător, i-a cerut unui
încărcător să mai pună o anvelopă în autovehicul şi acesta, de buna
credinţă, s-a conformat, ori când o persoană vinde cărămida aflată pe
un loc viran, susţinând că este a sa, unor cumpărători de bună
 credinţă care o încarcă şi o transportă135.
într-o speţă, inculpatul G. I. a furat o bandă transportoare
de pe un şantier şi i-a spus lui P. A., de al cărui tractor a legat
banda pentru a o duce acasă, că avea aprobarea conducerii
şantierului .
într-o altă speţă vânzarea, prin inducerea în eroare a unei ,
persoane fizice, a unei căpiţe de fân aparţinând unor unităţi ,
economice, instanţa a considerat că există infracţiunea de
înşelăciune (art.215, alin.l C.pen.). în ce priveşte ridicarea fânului
de către cumpărătorul de bună credinţă s~a apreciat că s-a realizat
participaţia improprie la infracţiunea de furt din avutul public138.
într-o notă s-a susţinut că chiar prin actul de vânzare s-a
modificat poziţia fizică a fânului, din aceea de bun aflat în posesia
unităţii economice în cauză, în aceea de bun care trece în posesia
dobânditorilor de bună credinţă. Deci, furtul nu s-a comis prin
ridicarea efectivă a fânului de către terţul dobânditor de bună
credinţă (care nici nu poate fi reţinută în sarcina sa) ci prin actul
ilegal de dispoziţie al inculpatului vânzător al bunului care nu-i
aparţinea139. în alte note, pe marginea aceleiaşi sentinţe se susţine
că s-a realizat infracţiune din art.215, alin.3 C.pen. (înşelăciunea
în convenţii)140. în sfârşit, într-o altă notă
"'"1 - 3"
464
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită de cel care a
acţionat fără vinovăţie (în formă consumată sau tentativă
pedepsibilă), dacă toţi sunt fie majori, fie minori responsabili din
punct de vedere penal. Altfel se va ţine seama de vârsta făptuitorilor. Cât
priveşte pe autor, dacă există temerea că în viitor ar putea săvârşi
se arată că luarea fânului de către cumpărătorul de bună credinţă nu
are caracter penal, fiindcă sub aspect subiectiv, acesta nu a acţionat
cu vinovăţie, fiind în eroare cu privire la calitatea sa de proprietar
nerealizând scopul însuşirii pe nedrept. Factorul determinant al
activităţii ilicite a cumpărătorului îl constituie acţiunile
(manoperele dolosive) vânzătorului, care este în realitate autorul
infracţiunii de furt săvârşită în condiţiile art.31, alin.2 C.pen.141.
Considerăm că vânzătorul nu este autorul furtului, ci instigatorul Ia
comiterea acestuia.
Autorii pot fi mai mulţi, însă toţi să fi acţionat fără
vinovăţia cerută de conţinutul infracţiunii. De exemplu dacă fapta
se poate săvârşi numai cu intenţie, iar cel care a executat-o a
acţionat din culpă, nu există vinovăţie în sensul legii penale.
Persoana care constrânge este participant la fapta comisă
de cel constrâns (art.46 C.pen.). De exemplu, silirea paznicului de
barieră prin violenţă săvârşită cu intenţie să—şi părăsească postul,
dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa
mijloacelor de transport pe căile ferate (art.275, alin.l
n „„„ -J42
C.pen.)
Lipsa de vinovăţie a autorului trebuie să existe în
momentul realizării actelor de executare şi nu după aceea.
Actele de participaţie ale instigatorului şi complicelui nu
pot constitui o infracţiune continuă, chiar dacă sunt săvârşite de
aceeaşi persoană şi în executarea unei rezoluţii aparent unice,
dacă actele de executare la care se raportează constituie fapte
autonome săvârşite de autori diferiţi.
Persoanelor care au acţionat cu vinovăţie li se va aplica
465
asemenea fapte prevăzute de legea penală, datorită unei stări de pericol, i
se pot aplica măsuri de siguranţă; obligarea la tratament medical (art.113
C.pen.), internarea medicală (art.114 C.pen.), interzicerea exercitării
3
unei funcţii sau profesii (art.115 C.pen.). X. Ulianovschi, Participaţia penală, Chişinău, 2000, Asociaţia
Judecă-torilor din Moldova şi Centrul de Drept.
Dispoziţiile din art.28-30 C.pen. se aplică, în mod 4
A. Ungureanu, A. Ciopraga, op.cit., voi. VI, p.127.
corespunzător, participaţiei improprii, (circumstanţele personale şi reale, 5
L.Bird, op.cit., 1971, p.126; Principii de drept, cit. supra, p.564;
instigarea neurmată de executare şi împiedicarea consumării acţiunii). A.N.Trainin, op.cit., 1959, p.264; T.Vasiliu, ş.a, op.cit., p.141 etc.
6
T.Vasiliu ş.a.; op.cit., p.143.
Participaţia improprie poate coexista cu cea proprie. De 7
H.Schultz, Revue internaţional de Droit Penal (Revista Internaţională de
exemplu, A îl instigă pe B şi C să fure, C este sub vârsta de 14 ani, iar D Drept Penal) nr. 1 -2/1957, p.127.
8
îl ajută pe B şi C să ftire. Cei care au acţionat cu intenţie vor răspunde Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr.703 din 28.08.1975, R.R.D. nr.9/1976, p.66.
9
Principii de Drept, cit. supra, p.564; CODUL PENAL ADNOTAT, voii,
pentru participaţie propriu-zisă (A, B şi D), iar ceilalţi pentru Bucureşti, 1937, p.28; D.Pavel, Aspecte ale pluralităţii de infracţiuni în
participaţia improprie (A şi C). materie de furt, Justiţia Nouă, p.356 etc.
10
Considerăm discutabilă susţinerea că participaţia improprie este V.M.Cihicvadze, Complicitatea, Justiţia Nouă nr.4/1954, p.516.
11
posibilă în cazul legitimei apărări şi a stării de necesitate 143, deoarece Trib. Pop. al fostului raion Sibiu, sent.pen. nr.380/1961, L.P. nr.lî/1961,
p.98-99.
acestea fac ca fapta să nu aibă caracter penal. Or, fapta nu are caracter 12
Trib. Suprem, col.pen. dec.nr.1882 din 07.09.1957, L.P. nr.6/1958, p.65 şi
penal nici pentru terţul intervenient dacă sunt îndeplinite condiţiile urm.
13
legitimei apărări şi ale stării de necesitate. V.Dongoroz, op.cit., 1939, p.492.
14
T.Vasiliu ş.a., op.cit., p.149.
15
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, TRATAT, voi.II, p.473 şi urm., cit. supra;
TRIMITERI V.Dongoroz, op.cit., 1939, p.494; V.Mesaroş, Notă la dec. pen. nr.62 din
05.12 1983 a Trib. Jud. Arad, R.R.D. nr.12/1984, p.61-62; C.Barbu,
l OCROTIREA PERSOANEI ÎN DREPTUL PENAL AL R.S.ROMÂNIA,
M.Of.nr.l63 din 17.08.1991. Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p.66; O.Loghin, DREPT PENAL,
2
A. Ungureanu, A. Ciopraga, op.cit., voI.VI, p.126; Gh. Diaconescu, PARTEA SPECIALĂ, vol.I, p.188; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1966/1969,
INFRACŢIUNI CONTRA UNOR DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI R.R.D. nr.2/1969, p.168; dec.nr.49/1964,/.M nr.6/1964, p.171.
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢEANULUI. Leg. nr.51/1991 PRIVIND 16
T.Vasiliu ş.a, op.cit., p.147.
SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI. INFRACŢIUNI ÎN LEGI 17
T.Vasiliu ş.a., op.cit, p.147.
SPECIALE ŞI LEGI EXTRAPENALE (I), Edit. "Sirius", Bucureşti, 1994, 18
M.ZoIyneak, Aspecte ale coautoratului şi complicităţii în literatura şi
p.8-30. practica judiciară, R.R.D. nr. 1-2/1990, p.66; V. Papadopol, Condiţiile
generale ale participaţiei penale, R.R.D. nr.1/1970, p.42; M. Petrovici,
466 Discuţii în legătură cu cerinţa repetabilităţii actului de complicitate la
infracţiunea continuă şi infracţiunea de obicei, Dreptul nr. 10-11/1991,
p.65-69.
9
V.Dongoroz, ş.a, op.cit, vol.I, p,201; I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit,
voI.II, p.520.
20
V.Tsarpalas, Le moment de la duree des infractions penales (Momentul şi
durata infracţiunilor penale), Paris, 1967, p.80, citat de T.Vasiliu, ş.a, op.cit.,
p.152.

467
 . ms
Susţinut de Carrara, Getz, Liszt, Feuerbach, I.Tanoviceanu, ca urmare a 40
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2635 din 03.05.1971, R.R.D. nr.9/1971, p.163.
admiterii teoriei echivalenţei condiţiilor a lui von Buri, citaţi de V.Dongoroz, 41
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.32 din 06.01.1977, R.R.D. nr.9/1977, p.63.
op.cit., 1939, p.499; I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit., voi.II, p.608; Tr.Pop, 42
Trib. Jud. Timiş, dec. nr.521 din 16.04.1975, R.R.D. nr.2/1976, p.68-69.
op.cit., p.807 şi urm. 43
Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr.79 din 26.01.1981, R.R.D. nr.12/1982, p.71.
22
Tr.Pop, op.cit., p.807; I.Oancea, op.cit., 1971, p.387; H.Schultz, cit. supra, 44
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.642 din 20.11.1990, Dreptul nr.4-5 din
p.132 şi urm; P.E.Trousse, Revue de Droiî penal nr.1-2 din 1957, p.160; 1991, p.84.
D.V.Dimitrievici, revista mai sus citată din anul 1958, p. 16. 45
Trib. Jud. Iaşi, dec. pen. nr.l 162 din 28.07.1972, R.R.D. nr. 1/1973, p.167.
23
A.I. Molnar, Participaţia penală. Fundamente teoretice, Rev. de Drept 46
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.360 din 16.02.1979 (nepubl.).
penal, nr.2/1988, p.29 şi urm. 47
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.32 din 12.04.1990, Dreptul nr.9-12 din
24
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art,39 alin.2 şi 3 Leg. pentru 1990, p.248-249.
organizarea judecătorească, dec. nr.17 din 19.03.1984, R.R.D. nr.2/1987,
in

C. de Apel Bucureşti, secţ. I-a pen ., dec. nr.42/1998, Rev. de Drept penal,
p.75-76.
25 nr.2/199,p.l53.
Trib. Suprem, col.pen., dec.nr.1243 din 22.09.1954, C.D./1954, voI.II, p.87 49
V.Dongoroz, ş.a., op.cit, vol.III, p.136; O.T.Loghin, op.cit, vol.I, p.253.
şi urm. 50
26 Trib. Jud. Argeş, dec. pen. nr.2567 din 20.12.1972, R.R.D. nr.7/1973,
Trib. Jud. Vaslui, dec. pen. nr.513 din 05.07.1984, R.R.D. nr.5/1985, p.177.
p.74-75. 51
21 G.Antoniu, Infracţiunea de omisiune, R.R.D. nr.6/1982, p.37.
CSX, s.pen., dec. nr.1012 din 19.09.1990, Ministerul Public, ProLege 52
T.Vasiliu, ş.a., op.cit., p.164; V.Dongoroz, ş.a., op.cit., vol.I, p.194.
nr.l/1992,p.l36. 53
28 G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc, cit supra, p.299.
Trib. municip.'Bucureşti, sec.3-a pen., dec. nr.961 din 02.06.1972, R.R.D. 54
T.Vasiliu, ş.a., op.cit, p.175.
nr.9/1972,p.l72. 55
29 T.Vasiliu, ş.a., op.cit, p.147.
G.Stefani, C.Levasseur, B.Bouloc, op.cit, p.297. 56
30 Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.1407 din 27.05.1977, R.R.D. nr.11/1977, p.61.
Art.17, alin.4 Cpen. al Republicii Moldova; art.33 paragraful 3 al C.pen. al 57
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1253 din 17.06.1977 (nepubl.).
Federaţiei Ruse, art.10 alin.l lit.a C.pen. Cehoslovac. 58
31 M.Of. nr.123 din 18.05.1994.
Art.3I3 C.pen. francez. 59
M.Of. nr.123 din 18.05.1994.
32
V.Dongoroz ş.a., op.cit, vol.I, p.192 şi urm; I.Oancea, op.cit, 1971, p.388 60
V.Stoica, Nota (II) la s.pen. nr.l 17 din 29.12.1982, a Trib. Jud. Dolj,
şi urm; L.Biro, op.cit, 1971, p. 129 şi urm.; T.Vasiliu ş.a., op.cit, p.157. R.R.D. nr.4/1984, p.58.
j3
Trib. Jud. Galaţi, s.pen. nr.266 din 16.06.1969, R.R.D. nr.l 1/1969, p.177; 61
Trib. Jud. Caraş-Severin, dec. pen. nr.37 din 12.02.1981, R.R.D. nr.8 din
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.275 din 31.01.1974, CA/1974, p.308-309. 1983, p.64.
34
V.Dongoroz ş.a., op.cit, p.204-205; T.Vasiliu ş.a., op.cit, p.188; C.Bulai, 62
Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr.524 din 22.06.1993, Dreptul nr.1/1994,
DREPT PENAL, PARTEA GENERALĂ, vol.II, Univ. din Bucureşti, 1981, p.112.
p.209; V.Stoica, Notă (II) la s.pen. nr,117 din 29.12.1982, R.R.D. nr.4/1984, to
Trib. Suprem, s.pen. dec. nr.6311 din 07.11.1970, R.R.D. nr.7/1971, p.156.
p.58. M
M.Of. nr.9 din 10.01.1995.
35
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.2123 din 05.09.1968, R.R.D. nr.3/1969, 65
Trib. Suprem, s.pen. compl. milit, dec. nr.126 din 02.10.1971, R.R.D.
p.157 şi urm. rvr.ll/1972,p.l71.
36
Trib. Suprem, col.pen. dec.nr.2î 13 din 05.11.1968, R.R.D. nr.31969, p.157 66
Trib. Suprem, s.pen. dec. nr.1650 din 20.04.1972, CD./1972, p.291-294.
şi urm. 67
L.Plavoşin, Despre aşa-zisa instigare aparentă şi incriminarea ca
i?
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.21 din 07.01.1976, C.ZX/1976, p.276-277. infracţiune de sine stătătoare, Leg. Populară nr.2/1959, p.14-15.
38
Curtea de Apel Constanţa, dec. pen. nr.80/1994, Dreptul nr.9/1994, p.94. 68
H.Diaconescu, Despre incidenţa dispoziţiilor de amnistie şi graţiere cu
39
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.877/1965, CA/1965, p.328. >• privire la instigarea neurmată de executare, R.R.D. nr.7/1986, p.34.

468 469
69
Trib. Suprem, s.pen. dec. nr.2762 din 31.10.1974, R.R.D. nr.7/1975, p.73.'* 1992, p.117.
70 73
T.Vasiliu, ş.a., op. cit., p. 181. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.174 din 29.01.1980, C.ZX/1980, p.306-307.
71
V.Papadopol, Notă Ia dec. pen. nr.969 din 25.11.1969, R.R.D. nr.10 din Această teorie a fost acceptată la Congresul Uniunii Internaţionale de Drept
1970,p.l49şiurm. penal, ţinut la Linz, 1985.
72 74
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.426 din 11.07.1991, Dreptul nr.l din Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr.1043 din 06.09.1983, R.R.D. nr.4/1984, p.71;
 94
Trib. Suceava, dec. pen. nr.90/1996, Rev. de Drept penal, nr.3/1996, p.119. Trib. Caraş-Severin, dec. pen. nr.37 din 12.02.1981, R.R.D. nr.8/1983,
75
Judec. Mediaş, s.pen. nr.437 din 22.06.1978 (nepubl.). p.64.
76 95
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2060 din 16.09.1976, CA/1976, p.277-278; C.S.J., s. pen., dec. nr.441/1998, Rev. de Drept penal, nr.4/1999, p.158.
96
S.Ivan, Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate Ia Gh.Ivan, Complicitatea la infracţiunile continuate, Dreptul nr.8/1995,
infracţiunea de tâlhărie, Rev. de Drept Penal nr.2/1994, p.59. p.58 şi urm.; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2593 din 14.10.1974, R.R.D.
77
Judec. Sibiu, s.pen. nr.1376 din 25.09.1979 (nepubl.). nr.3/1975, p.63; dec. nr.1023 din 29.04.1983, R.R.D. nr.l 1/1984, p.72; dec.
78
M.Of. nr.91 din 1 august 1990. nr.556 din 19.02.1979, C.D./1979, p.411-413; dec. nr.1944 din 14.10.1978,
79
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.368 din 26.03.1971, R.R.D. nr.7/1972, p.157. C.D./1978, p.401-402; Trib. Jud. Arad, dec. pen. nr.62 din 05.12.1983,
80
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.903 din 26.04.1984, R.R.D. nr.8/1985, p.72. R.R.D. nr.12/1984, p.60.
81 97
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1320 din 15.06.1984, R.R.D. nr.9/1985, p.76. Trib. Jud. Dolj, sent. pen. nr.117 din 29.12.1982 cu Notă de V.Stoica,
82
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3703 din 27.07.1983, R.R.D. nr.1/1985, p.66. R.R.D. nr.4/1984, p.60.
83 98
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1027 din 08.08.1989, Drep/u/nr.6/1990, p.77. T.O.Loghin, op. cit. vol.III, p.212; Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen.
84
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2658 din 19.10.1974, R.R.D. nr.l0/1975,p.69; nr.31/1968, R.R.D. nr.8/1968, p.180.
99
Gh.Dărîngă, M.Zeleş, Infracţiunea de tăinuire contra avutului personal M.Basarab, Participaţiunea la infracţiunile cu subiect social, Studia
sau particular, R.R.D. nr.4/1971, p.47-48. Universitatis „Babeş-Bolyai", Cluj, 1965, p.143 şi urm.; A.Mureşan,
85
Trib. Jud. Ilfov, dec. pen. nr.283 din 12.04.1979, R.R.D. nr.11/1979, p.70. Aspecte ale participaţiei penale în lumina legislaţiei şi a practicii
86
Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr.452 din 27.05.1980, KR.D. nr. 1/1981, p.68. judiciare din R.P.R., Studia Universitatis „Babeş-Bolyai" Cluj, 1962, p.127
87
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.940 din 19.04.1982, R.R.D. nr.3/1983, p.72. şi urm; C. Butiuc, Coautoratul în unele situaţii deosebite, Rev. de Drept
88
T.Vasiliu, ş.a., op. cit., p.183. /?enaZ,nr.4/1995,p.72-73.
89 100
Curtea de Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr.68/1994, Rev. de drept V.Dongoroz, op. cit. 1939, p.510; T.Pop, DREPT PENAL, vol.II, cit.
penal, nr. 1/1994, p.147. supra, p.828; N.Trainin, TEORIA GENERALĂ A CONŢINUTULUI
90
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1240 din 24.04.1969, R.R.D. nr.10/1969, INFRACŢIUNII, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.273 etc; I.Molnar, cit.
p.176. supra, p.91.
91 101
Trib. Capitalei, coli pen., dec. nr.206 din 1968, R.R.D. nr.6/1968, p.159. Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.1/1972, R.R.D. nr.6/1972, p.108;
92
B.A. Sârbulescu, Complicitate prin omisiunea de a interveni, Rev. de Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr.445 din 07.07.1981, R.R.D. nr.2/1982, p.68.
102
Drept penal, nr.4/1996, p.109 şi urm. Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.436 din 10.06.1960, C.D./1960,
93
C. de Apel Buc, s. a II-a pen., dec. nr.334/A/1998, Rev. de Drept penal, p.526-528.
nr.4/1999,p.l41. *03 T.Vasiliu ş.a., op. cit., p.207; V.Dongoroz ş.a., op. cit., p.350 şi vol.I, p.193;
T. O.Loghin, op. cit., vol.I, p.28l-282; A.O.Stoica, op. cit., p.125, trimiterea
nr.163; C.Barbu, op. cit., p.219.
104
Tr.Pop, DREPT PENAL..., cit. supra, p.827-828.
105
Tr.Pop, CODUL PENAL ADNOTAT, cit. supra, p.637.
106
V.Dongoroz, ş. a., op. cit., vol.III, p.355.
107
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.3 din 05.02.1959, Leg. Populară
nr.5 din 1959, p.81; C.Barbu, op. cit., p.51; V.Papadopol, Delimitarea
actelor de coautorat de cele de complicitate, Justiţia Nouă nr.7/1963, p.77;
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.340/1971, R.R.D. nr.12/1971, p. 155; dec.
nr.437/1962, Justiţia Nouă nr.2/1963, p. 136 etc.
108
G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc, cit. supra, p.308.

470 471
113
- 'RP°e,iarU' Contribuţii la studiul d , Ed Academiei V.Dongoroz, ş.a., EXPLICAŢII, vol.III, Buc. 1971 p 55
R.S.Romania,
110
Bucureşti, 1874. OXoghm, DREPT PENAL, PARTEA SPECIALĂ ^ ^ 35
J:Del"anu' Cu p
, ™if a lica
P «a pedepselor alternative în cazul Arţnr.7, Leg.nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
participaţiei penale, Notă (I), &RmDt m 3/1%7 11Q
111 M
S; oisescu, Cu privire la apIicarea pedepselor'alternative în cazul activităţi comerciale, republicată în M.Of. nr.133 din 20 06 1991
participaţiei penale, Nota (H), R_RD nr.3/1967 p 113 L.Biro Unele observaţii C(1 privjre ,a moduI dfi comunicare circumstanţelor de la autor
nr7n98rpU29-38DinCU' ^"^ P»«U' indetenninabitt, R.R.D. Ia participanţi, Justiţia Nouă nr. 1/1959, p.78. Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen.
 nr.534 din 19.11.1979, MD. nr.8/1980 p.60.
>'8 V.Dongoroz, op. cit, 1939 şi „, T.O.Loghm, op. cit., p.128-129; îndrumare nr.2, cit. supra; Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.2635 din 20.10.1953,
V.Dongoroz, ş.a., op. cit., voi I, p.222
119
' T-Vasiliu, ş.a., op. cit., voi.m, ^464; V.Dongoroz, ş.a., op. cit. vol.II, p.189 m CD., vol.III, 1955, p.100.
124
care se contrazice cele afirmate în volumul I, p.122, unde se susţine ca se Trib. Jud. Botoşani, dec. pen. nr.398 din 21.09.1982, R.R.D. nr.8/1983,
răsfrânge asupra partap*^ Plen. Tnb. suprem, dec. de îndrumare nr.2 din p.66; Trib. Suprem, s.pen. dec. nr.l 155/1974, CD./1974, p.525; Trib. Jud.
03.04.1976 (nepubl.). Hunedoara, dec. pen. nr.900/1983, R.R.D. nr.4/1984, p.72.
1M
moj? °?i PTVK%la n3tUra jUridică a scuzei Provocării, Leg. Pop. 125
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.2/1976, cit. supra.
nr.i/1959p51; Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.812 din 27 04.1957, Leg. 125
Pop. nr.9/1957, p.100. 6 Trib. Jud. Hunedoara, dec. nr.838 din 01.09.1987, R.R.D. nr.6/1988, p.71-
^V.Dongoroz ş.a op. cit., vol.II, p.150; J.Grigoraş, op. cit., p.142; Plen. Tnb : 72.
127
Suprem, dec. de îndrumare nr.3/1959, Leg. Pop. nr.5/1959; p.80; Trib. V.Dongoroz ş.a., EXPLICAŢII..., vol.I cit. supra, p.222; C.BuIai,
Suprem,s pen., dec nr.228 din 17.02.1962, Leg. Pop. nr.l din 1963, p.174. DREPTUL PENAL, op. cit., p.230; StDaneş, cit. supra., R.R.D. nr.2/1989,
A.O.Stoica, Răspunderea penală pentru infracţiunile contra persoanei, p.59.
128
Buc 1963, p 35; L. Plavoşin, Unele probleme ale participaţiei penale in Trib. Suprem, s.pen., â&c. nr.56 din 12.09.1977, CA/1977, p.274-276.
129
practica Tnb. Suprem, Leg. Pop, nv3/l96h 3{£ N.R,^ Complicitatea forma secundară a Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.711 din 16.01.1974, R.R.D. nr.9/1974,
participaţiei penale Leg Pop p.66-67.
nr.9/1960, p.29; Al. Boroi, Particin««a ««oia ' \-% !■' - T G. Antoniu, Autor mediat sau participatie improprie, Rev. de Drept penal,
'F ' , ^ ' *d"'cipaţia penală in cazul infracţiunii de nr.2/1995, p.41; I. Molnar, Autoratul ca formă de participatie penală, Rev. de
pruncucidere, Rev. de Drept penal, nr 4/1996 p 55 Drept penal, nr.1/1999, p.85 şi urm.
Î31
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1788 din 18.08.1987, R.R.D. nr.5/1988, p.79. '132
M.Basarab, Participaţiunea [a infracţiunile cu subiect special, Studia
V.PapadopoI, Participaţia improprie, R.R.D. nr.3/1971, p.37 şi urm. 133 Trib. Jud.
Umversitatis „Babeş-Bofyai", Iurisprudentia, Cluj, 1965, p 147" V.Dongoroz,
Satu-Mare, dec. pen. nr.691, din 16.12.1970, R.R.D. nr.4/1975, p.163 şi urm.
ş.a., op. cit., vol.m, p.203; T.O.Loghin, op. cit., vol.I, p.147; A.O.Stoica, op.
G.Antoniu, Participaţia improprie în practica judiciară, R.R.D. nr.9/1976,
F34 p.39 şi urm.; Autor mediat sau participatie improprie, Rev. de drept penal,
cit., p.78, trimiterea 43; Plen. Trib. Suprem, dec. de nr.2/1995, p.40 şi urm.
135
Trib. Jud. Braşov, dec. nr.192 din 10.04.1981, R.R.D. nr.8/1989, p.77.
136
472 Judec. Baia Mare, sent. pen. nr.1645/1986, R.R.D. nr.6/1989, p.55.
137
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.69 din 28 I 1993, Dreptul nr.2/1994,
p.85.
hs
Dreptul nr.5/1990, p.28.
139
V.Pătulea (II), R.R.D. nr.6/1989, p.58.
140
H.Diaconescu (I) şi V.Ciucă, Implicaţii de natură penală în cazul
vânzării bunului altuia, Dreptul nr.5/1990, p.28 şi 31.
141
C.Herlea (III), Dreptul nr.5/1990, p.35.
142
Trib. Suprem, s. militară, dec. nr.24 din 27.06.1986, R.R.D., nr.7/1987,
p.75.
V.PapadopoI, cit. supra, p.42.
473
Cf-X), Capitolul I
DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI SCOPUL
DREPTULUI PENAL ROMÂN
CUPRINS
Secţiunea I Definiţia dreptului penal
5
Titlul I NOŢIUNI Secţiunea a H-a Obiectul dreptului penal
GENERALE 6
Secţiunea a IlI-a Scopul dreptului penal
6 îl Titlul II
Secţiunea a IV-a Trăsăturile specifice dreptului penal 7 £?. LEGEA PENALĂ
Trimiteri 8

Capitolul II Capitolul I
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE SAU REGULILE FORMA DE EXPRIMARE A DREPTULUI
DE BAZĂ ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN PENAL ROMÂN (IZVORUL JURIDIC)
NORMA PENALĂ
Secţiunea I Principiul legalităţii răspunderii 10
Secţiunea a Ii-a Principiul legalităţii incriminării şi al sancţiunilor Secţiunea I Forma de exprimare a dreptului penal român § 1.
penale educative şi de siguranţă, nu doar al pedepsei 11 Noţiunea de formă de exprimare
Secţiunea a IlI-a Principiul caracterului personal al răspunderii penale 14 A. legea penală 25
Secţiunea a IV-a Principiul individualizării răspunderii penale 18 B. Deciziile de îndrumare ale plenului fostului Tribunal
Secţiunea a V-a Principiul umanismului dreptului penal 19 Suprem, actuala Curte Supremă de Justiţie
Trimiteri 20 Şi practica judiciară § 2.
Clasificarea legilor penale
Capitolul III A. Criteriul domeniului de aplicare
DREPTUL PENAL ÎN SISTEMUL DE DREPT AL ROMÂNIEI B. Criteriul duratei de aplicare
ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL C. Criteriul caracterului legilor
Secţiunea a Il-a Norma penală
Secţiunea I Dreptul penal în sistemul de drept al României 22 § 1. Structura normei penale de incriminare
Secţiunea a Ii-a Ştiinţa dreptului penal român 23 § 2. Normele penale generale
Trimiteri 24 Trimiteri

Capitolul II RAPORTUL PENAL şi

FAPTELE PENALE

Secţiunea I Consideraţii generale, raportul penal

§ 1. Definiţia raportului penal
§ 2. Structura sau elementele raportului penal
A. Subiecţii raportului penal
B. Conţinutul raportului penal
C. Obiectul raportului penal
D. Caracteristicile raportului penal
§ 3. Naşterea raportului penal
§ 4. Durata raportului penal
§ 5. Legătura dintre raportul penal şi cel procesual penal
Secţiunea a Il-a Faptele penale
§ 1. Faptul juridic constitutiv de raport penal
§ 2. Faptele juridice care modifică raportul penal

474
§ 3. Faptele care sting raportul penal 52 Capitolului
A. Faptele generale (comune) 52 APLICAREA LEGII PENALE ROMÂNE
B. Faptele juridice extinctive speciale 54
Trimiteri 54 ÎN SPAŢIU ŞI TIMP
Secţiunea I Aplicarea legii penale române în spaţiu 57 ::*>•:.. W.", V Titlul IH ; , ^
§ 1. Generalităţi 57 ;, T A ASPECTE GENERALE PRIVIND «
INFRACŢIUNEA ŞI SANCŢIUNILE PENALE
§ 2. Teritorialitatea legii penale române 57
§ 3. Personalitatea legii penale 64 Capitolul I •,<
§ 4. Realitatea legii penale 66 DEFINIŢIA. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE,
§ 5. Universalitatea legii penale 68 GENERALE, ELEMENTELE ŞI CONŢINUTUL
§ 6. Excepţii de la aplicarea legii penale române în spaţiu 71 INFRACŢIUNII
§ 7. Extrădarea 77
Secţiunea I Definiţia infracţiunii 124
A. Condiţiile extrădării 78 Secţiunea a Ii-a Trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii 126
B. Aspecte complementare 84 § 1. Pericolul social (aspectul material, obiectiv) 126
Secţiunea a Ii-a Aplicarea legii penale române în timp 85 § 2. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie (aspectul moral-subiectiv) 138
§ 1. Principiul activităţii legii penale 85 § 3. Fapta sa fie prevăzută de legea penală
§ 2. Concursul legilor penale 91 (aspectul juridic, ilicit al faptei) 139
Secţiunea a IlI-a Structura sau elementele infracţiunii 141
§ 3. Neretroactivitatea legii penale 92 § 1. Obiectul infracţiunii 144
§ 4. Extraactivitatea legii penale 93 A. Obiectul juridic 145
§ 5. Retroactivitatea legii penale 94 B. Obiectul material sau fizic 150
§ 6. Ultraactivitatea legii penale temporare 99 § 2. Subiectul infracţiunii 152
§ 7. Principiul legii penale mai favorabile 100 A. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
pentru a putea fi subiect general activ al infracţiunii 152
A. Criteriile de determinare a legii mai favorabile 101
B. Subiectul activ special al infracţiuni 156
B. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile C. Subiectul pasiv general al infracţiunii 156
în cazul pedepselor definitive 106 D. Subiectul pasiv special 157
C. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile § 3. Latura subiectivă a infracţiunii 157
' ' în cazul pedepselor definitive 111 A. Formele vinovăţiei 158
B. Alte subelemente ale laturii subiective: mobilul şi scopul 179
Trimiteri 115
§ 4. Latura obiectivă a infracţiunii 183
A. A cţiunea (inacţiunea) periculoasă 184
B. Urmarea socialmente periculoasă 187
C. Raportul de cauzalitate 191
D. împrejurări care pot face parte din
latura obiectivă a infracţiunii 200
Secţiunea a IV-a Conţinutul infracţiunii 201
§ 1. Felurile conţinuturilor legale 204
A. Conţinutul de bază (tip, simplu) 205
B. Conţinutul agravat (calificat) 205
C. Conţinutul atenuat (mai puţin grav) 205
Trimiteri 209

476 477
*■<'' ' ; ■"[ re Capitolul II ■'r.iw&n Ş! MĂSURILE DE SIGURANŢĂ)
; ;!
: ,;« SANCŢIUNILE PENALE
' l"^ (PEDEPSELE, MĂSURILE EDUCAT ■v Secţiunea I Consideraţii generale ^ 221
 § 1.'Pedepsele 222 Secţiunea a IlI-a Măsurile de siguranţă 294
A. Definiţia şi funcţiile pedepsei 222 § 1. Felul măsurilor de siguranţă şi regimul lor 294
B. Scopurile pedepsei 224 A. Generalităţi 294
§ 2. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor 227 5rJ B: Felurile măsurilor de siguranţă 299
A, Consideraţii generale 227 !* C. Regimul măsurilor de siguranţă 300
§ 3. Pedepsele principale 230 Trimiteri 332
A. Detenţiunea pe viaţă 231
B. închisoarea 232 Titlul IV
C. Amenda (art.63-631, C.pen.) l
233 0*- FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE.
§ 4. Pedepsele complementare 239 - <?G£ PLURALITATEA DE INFRACTORI.
A. Interzicerea unor drepturi 239 SOfc PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI.
B. Degradarea militară 244 <£?*■ UNITATEA DE INFRACŢIUNE.
§ 5. Pedeapsa accesorie 245 % 01 * CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
§6. Calculul pedepselor 246 £11° CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
A. Computarea (scăderea) reţinerii şi Yi&
arestării preventive executată în ţară 248
B. Computarea privaţiunii de libertate ?£*■ Capitolul I
executată în afara ţării 256 FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE
Secţiunea a II-a Răspunderea penală a minorilor 256 ÎN FUNCŢIE DE FAZA
§ 1. Generalităţi 256 >Sl- PÂNĂ LA CARE ACEASTA A AJUNS
A. Felul măsurilor educative 260 A
§ 2. Măsurile educative şi pedepsele ce se pot aplica Secţiunea I Luarea hotărârii sau forma interna 348
minorilor care răspund penal 261 Secţiunea a II-a Desfăşurarea externă a infracţiunii intenţionate 350
I. GENERALITĂŢI 261 § 1. Actele de pregătire (preparatorii) 350
II. MASURILEEDUCATIVE 262 § 2. Tentativa sau începerea executării acţiunii 353
A. Mustrarea (art. 102 C.pen.) 268 d A. Condiţiile tentativei 355
B. Libertatea supravegheată (art. 103, C.pen.) 271 B. Infracţiunile la care tentativă nu este posibilă 358
C. Internarea într-un centru de reeducare (art. 104, C.pen.) 277 *■• I C. Delimitarea tentativei de actele preparatorii 361
D. Măsura internării minorului într-un institut medical * D. Formele tentativei 363
educativ (art. 105, 106 şi 108, alin.2, C.pen.) 287 '< E. Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată 369
III. PEDEPSELEPENTRUMINORI / 289 1 F, Pedepsirea tentativei 371
A. Pedeapsa închisorii (art. 109, C.pen.) -Jr 289 G. Cazurile de nepedepsire a tentativei 376
B. Pedeapsa amenzii ' 289 Trimiteri 385

478 -•** Capitolul II t.r

PLURALITATEA DE INFRACTORI

Secţiunea I Generalităţi 391

Secţiunea a II-a Participaţia penală 395
§ 1. Definiţie , 395

479
| 2. Condiţiile participaţiei 395
A. Pluralitatea de infractori 396
B. Legătura subiectivă
(coeziunea psihică) dintre participanţi 397
C. Cooperarea materială sau intelectuală 401
D. Săvârşirea aceleiaşi infracţiuni 403
E. Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută
de conţinutul legal al infracţiunii .-. 404
§ 3. Natura juridică a participaţiei > 404
§ 4. Autoratul şi formele participaţiei 408
A. Autoratul ■ 408
B. Formele participaţiei 409
§ 5. Coautoratul ţ 410
A. Condiţiile coautoratului 412
§ 6. Instigarea <: 417
A. Condiţiile instigării 417
B. Aspecte (forme) ale instigării * 423
C. Instigarea neurmată de executare şi cea urmată de
executare, dar în acest ultim caz instigatul s-a desistat
ori a împiedicat producerea rezultatului 425
§ 7. Complicitatea 429
A. Condiţiile complicităţii 429
§ 8. Participaţia la infracţiunile cu subiect special (calificat) 442
Secţiunea a IH-a Pedeapsa în caz de participaţie.
Circumstanţele reale şi personale 446
§ 1. Pedeapsa în caz de participaţie 446
§ 2. Circumstanţele personale şi reale şi
modul lor de comunicare între participanţi 451
§ 3. împiedicarea consumării actului de executare
de către oricare participant (art.30 C.pen.) 459
Secţiunea a IV-a Participaţia improprie 461
§ 1. Modalitatea intenţie şi culpă cu neprevedere
(art.31,alin.l C.pen.) 462
§ 2. Modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie
(art.31,alin.2 C.pen.) 463
Trimiteri 466
Cuprins 474

480