Sunteți pe pagina 1din 88

VERONICA BĂLTEANU

METODE KINETOLOGICE

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
ŞI
ERGOTERAPIA
Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este bine,
să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci este mult mai bine,
să-l redai vieţii sociale este totul”

Pearl Buck

2
CUPRINS

Terapia ocupaţională şi ergoterapia ............................................................. 4

Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei ....................... 15

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în bolile psihice .................................. 27

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copilul cu infirmitate

cerebrală (I.M.C.) ........................................................................................ 35

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în afecţiunile motorii .......................... 43

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în afecţiunile osteoarticulare,

reumatismale şi traumatice .......................................................................... 51

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la bolnavii cardio-vasculari ................ 58

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului

respirator ...................................................................................................... 62

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea vârstnicilor .................. 67

Instruirea personalului de specialitate ......................................................... 77

Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie ................... 80

Epilog .......................................................................................................... 84

Bibliografie .................................................................................................. 88

3
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

Noţiuni introductive

Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată

spre realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi

mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii ... îşi cheltuieşte forţa fizică

şi intelectuală şi transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru

satisfacerea multiplelor şi variatelor sale trebuinţe."1

Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii

vieţii omului. Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi

politice), unele discpline ca psihologia socială, ergonomia, terapia ocupaţională,

ergoterapia şi studiul muncii, în a căror componente se include şi îngrijirea

sănătăţii populaţiei.

Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este

domeniul de studiu şi activitate al multor ştiinţe, în principal al celor medicale şi

sociale întrucât "crearea de resurse sporite necesare progresului societăţii rămâne

dependentă şi de o creştere numerică a forţei de muncă."2

Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-ul,

bolile, conflictele armate prezente în unele zone ale lumii, determină creşterea,

Dicţionar de economie politică, Editura Politică, 1974, pag. 496


2
Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14

4
din ce în ce mai mare a numărului de persoane cu handicapuri de diferite feluri

(în întreaga lume).

În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de

caritate sau/şi filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării

locului în societate, prin participare activă, chiar productivă acolo unde este

posibil.

Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este expresia relaţiilor interne,

concrete ale organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru

activ cu acesta sau, altfel exprimat, este capacitatea de a răspunde la modificările

acestuia printr-o adaptare corespunzătoare."1

Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile

profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a

celor care din anumite motive devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe

dobândite în cursul vieţii). Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi un

caracter economic, prin faptul că tot ce se investeşte în scopul recuperării

invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se compensează ulterior

sub forma creşterii potenţialului uman. Recuperarea este un proces continuu,

începând de la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă.2

Lumea medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă, procesul fiind

foarte complex, dictat de interesele personale ale subiecţilor respectivi, cât şi de

interesele societăţii, necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul comun.

1
1
Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14
2
Copenhag 1963 - al IX-lea Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor"

5
Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării deficienţelor,

indiferent de natura acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că urmăreşte

acelaşi scop comun. Astfel, termenul de reabilitare este folosit de anglo-

americani, iar cei de readaptare şi reeducare sunt folosiţi în ţările francofone. Dar,

indiferent de terminologia folosită, activitatea de recuperare în esenţă urmăreşte

refacerea deficientului şi transformarea sa într-un membru activ al comunităţii în

care trăieşte. Procesul complex desfăşurat în acest scop este continuu, el

finalizându-se odată cu încadrarea subiectului recuperat într-o ocupaţie, de

preferinţă remunerată.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de obţinere a acestui proces,

cunoscute de mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe

care n-il oferă natura este activitatea, munca. Caracterul terapeutic al muncii este

recunoscut de foarte mult timp, iar în acest domeniu munca este considerată

metodă de tratament.

Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea

formelor, în mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode

care urmăresc ca bolnavul, prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de

infirmitate şi să poată deveni folositor lui şi societăţii.

Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru

activităţi oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia,

cultterapia, kinetoterapia, etc.

6
Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate,

exercitate prin reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile

frecvent adoptate de către bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul

covoarelor, confecţionarea articolelor de croitorie, broderie, activităţile

zootehnice, agricole (legumicultura, floricultura şi pomicultura), etc. Acestea,

prin stimuli corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru muncă, pentru

formarea unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o recuperare

socială. Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg, incluzând

aplicarea procesului medical cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de

asistenţă socială, scopul medical fiind cel iniţial, iar efectul activităţii de muncă

fiind considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc terapeutic.

Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea

capacităţii de efort şi a aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber al

bolnavilor face ca, după aplicarea tratamentului medical şi ergoterapeutic,

reluarea muncii să fie posibilă fără dificultăţi importante de ordin fizic şi psihic.

În această idee, încă din perioada spitalizării, bolnavii trebuie să fie pregătiţi

pentru activitatea profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau dacă acest

lucru nu este posibil, trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte profesii accesibile

stării lor actuale.

În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării de sănătate

este primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o

mare importanţă prin:

7
- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;

- reducerea numărului de zile de concediu medical;

- valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării (conduce la

îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în afara

obţinerii instruirii sau reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea

muncii prestate).

Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în cadrul

terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul

profilelor tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru

handicapaţi motori, dar pot fi extinse ca metode terapeutice şi la alte profile ca:

neurologie, geriatrie, medicină internă (cu excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în

unităţile de ocrotire socială. Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la bază

realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi socială a persoanelor

deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie dobândit.

Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe

deficient în societate ci în a-l împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu

trebuie să-l excludă din comunitate.

Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi

cunoscută de către toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub

aspectul factorului uman cât şi sub aspectul factorului economic pe care îl

determină.

8
În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt

numeroase aspecte ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind

introducerea lor în toate unităţile de recuperare indiferent de profilul medical al

acestora.

Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei

specialităţi, de ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare ale

bolnavului la efort, metodele kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită

cunoaşterea lor aprofundată.

O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru

unităţile sanitare de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valorii

acestor metode terapeutice.

Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care să asigure

condiţiile necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor

deprinderi corespunzătoare unor munci adecvate invalizilor cu anumite

specificităţi sunt necesare, dar în egală măsură depind de posibilităţile

economice, de finanţare, mai greu de realizat în prezent.

Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei, au stabilite metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice,

iar instituţiile de stat şi particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze

încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, pregătite pentru exercitarea unor

munci adecvate posibilităţilor lor.

9
Scurt istoric

Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din antichitate.

Valoarea medicală a muncii a fost subliniată la chinezii antici, apoi de către

medici de seamă ai antichităţii precum Herodicos, Hipocrate, Galenos. Pitagora

recomanda formule muzicale calmante, relaxante sau stimulatoare. Erasistrate

asocia mijloacele terapeutice naturale cu muzica, exerciţiile fizice, dansul, băile şi

dieta. Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa divertismentelor (muzică,

dans, pictură) asupra spiritului şi organismului uman, în tratamentul bolilor

psihice. Acestea induceau suferinzilor linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se

poate spune că originea ergoterapiei şi terapiei ocupaţionale se află în trecutul

îndepărtat. Cu mult timp înainte, rolul terapeutic al mişcării a fost formulat de

Herodicos, al cărui principiu terapeutic avea la bază gimnastica. Sollea, un alt

medic al antichităţii, spunea că un medic complet nu trebuie să ignore rolul

gimnasticii. Pe parcursul istoriei, pe măsură ce civilizaţia a evoluat, forma

organizată a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost instituită prin înfiinţarea

aşezămintelor spitaliceşti pentru bolnavii psihici. Phillipe Pinel, în “Tratat

Privind Tratamentul Moral al Demenţei” (1791), menţionează folosirea unor

activităţi lucrative în vindecarea bolnavilor psihici. Benjamin Ruch (1798), în

America, exprimă acelaşi punct de vedere cu a renumitului psihiatru francez

Pinel, care în 1809 a publicat “Tratat Medico-Filosofic asupra Alienării Mintale”.

În acel tratat, Pinel critică practica epocii de punere în lanţuri sau a maltratării

bolnavilor psihici, recomandând “exerciţii ale corpului sau recurgerea la o muncă

10
mecanică: lege fundamentală a oricărui spital de alienaţi”. Metodele recomandate

de acesta au fost puse în aplicare în spitalul Salpêtrière, iar Benjamin Ruch le

introduce în spitalul din Pensylvania. J.C. Tissot, renumit chirurg, precizează

indicaţiile şi modalităţile de reducere a deficienţelor aparatului locomotor prin

mii de jocuri, ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea intitulată “Gimnastica

medicală şi chirurgicală” (1780). În secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A.,

aceste idei au fost puse mai activ în practică. În acest sens se remarcă Adolphe

Mayer, la cercetările căruia a contribuit semnificativ soţia sa, Pary Petter Brooks,

care este considerată prima asistentă socială. Aceasta recomanda o înţelegere

socială mai largă şi o cercetare mai amănunţită a cauzelor bolilor în familie şi

societate.

Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe episoade psihotice şi a fost

tratat în spitale psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi ameliorarea situaţiei

bolnavilor psihici, condamnând metodele folosite atunci în spitalele respective, în

lucrarea “Raţiuni care te descoperă pe tine însuţi”. Beers a promovat ideea creării

instituţiilor civilizate de astăzi şi a psihiatriei “extra muros”, care include

psihiatria preventivă şi reguli de igienă mintală.

Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi are loc în toată lumea. Se

organizează asociaţii internaţionale între care Federaţia Internaţională de Terapie

Ocupaţională (1951), au loc cursuri, conferinţe, apar publicaţii, dând amploare

acestui mod de terapie.

11
În perioada ce a urmat primului război mondial, în Europa s-a dezvoltat

continuu ergoterapia, din necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi invalizilor de

război. În 1935, în Anglia şi Danemarca, s-au pus bazele unor şcoli pentru

pregătirea specialiştilor în acest domeniu. Ulterior importanţa terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei a crescut, în paralel înmulţindu-se şcolile de

ergoterapie în care se pregătesc cadrele specializate pentru toate domeniile

medicinii.

Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a dus şi la apariţia terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în România, aveau în împrejurimi

mari suprafeţe agricole pentru activităţile terapeutice prin muncă. Cele mai

renumite sunt: spitalele din Iaşi, Sibiu, Târnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj,

Jimbolia-Timiş, Craiova, Bucureşti.

Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat

şi organizat în principal în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse nici

alte profile în care spitalizarea este de lungă durată, iar recuperarea nu este

întotdeauna posibilă, uneori bolnavul fiind nevoit a se reorienta profesional.

Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum este şi firesc, se datorează

unor şcoli cu tradiţie în domeniu şi unor specialişti de renume, de asemenea unor

reglementări prin acte normative.

12
Termenul de “ocupational therapy”, introdus de E. Barton (New York,

1915), este adoptat de ţările de limbă engleză, iar cel de “ergoterapie”, propus de

E.C. Reil în 1914, în ţările francofone (provine din limba greacă - ergon=muncă).

La noi, cele două noţiuni sunt preluate diferenţiat, motivaţia constând în

modul diferit de organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii definesc terapia

ocupaţională ca fiind metoda terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se

includ activităţi variate, al căror scop nu este obligatoriu de realizare a unor

bunuri materiale.

Ergoterapia este considerată de aceeaşi specialişti în domeniu, ca fiind

metoda care are şi un scop productiv, cu valoare materială bine definită.

Dintre cei mai renumiţi specialişti în ţara noastră, amintim: Cl. Baciu,

E. Berlescu, P. Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V. Predescu.

În general toţi specialiştii sunt de părere că tratamentul bolnavilor prin cele

două metode depinde în mare măsură de natura afecţiunii, durata ei şi scopul

urmărit.

Există şi situaţii când activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie se

suprapun, parţial sau total, datorită modului de organizare, desfăşurare şi

posibilităţile de finanţare. În alte situaţii însă, deşi au puncte comune, se

diferenţiază clar. Unul din aspectele de diferenţiere, prezentate pe larg de Al.

Popescu în volumul “Terapia ocupaţională şi ergoterapia - de la eficacitate

terapeutică, la eficienţă economică” este chiar cel economic. Autorul consideră

terapia ocupaţională ca o metodă terapeutică care include şi aspecte ale muncii şi

13
pregătirii pentru muncă, activitate finanţată de la bugetul de stat, prin intermediul

unităţilor sanitare sau de asistenţă socială. Ergoterapia se desprinde, după opinia

aceluiaşi autor, îmbrăcând o formă distinctă în cadrul intreprinderilor

instituţionalizate. În acest cadru, ergoterapia poate fi autofinanţată, îşi poate

acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial, prin venituri proprii, realizate din

activităţi de întreţinere, în ateliere, în ferme, etc.

În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de

recuperare a bolnavului, menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală,

la integrarea lui în societate.

Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte

restabilirea capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării

socio-profesionale a bolnavului.

14
OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI

OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

privind aspectul fizic, psihic, profesional şi social

Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de psihiatrie, neurologie şi recuperare

neuro-motorie, pulmonar, reumatologic, geriatric, pediatric şi afecţiunile care

sunt tratate în cadrul balneofizioterapiei. În unităţile sanitare cu aceste profile se

pot introduce activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi

eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei economice.

Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste

domenii medicale urmăresc:

- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni

simple sau complexe, în care este necesară reeducarea gestuală sau

recuperarea unui deficit motor;

- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine,

comportament);

- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.

15
Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei au valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului este

recunoscută de altul şi permite stabilirea unei relaţii” (Louis Pierquin).

Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi realistă

a fiecărui caz, iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu

de mijloace şi posibilităţi medico-sociale individualizate, suple, cu alternative

acceptabile.

Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite

stagnarea, regresiunea sau eşecul.

Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de condiţii şi

situaţii care să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu pacienţii

trebuie să fie bazate pe încredere şi competenţă profesională. De asemenea este

foarte importantă cunoaşterea mediului social şi profesional al pacientului, a celui

căruia urmează a se integra, relaţiile sale de muncă şi cele familiale.

La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de

acest gen cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate

acestea contribuind la activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante.

Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai

rapidă a colaborării active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu efort de

voinţă şi din propriul său interes încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei

vieţi normale, să se integreze în societate.

16
Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea deficitului,

scurtarea perioadei de incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un mijloc

de instruire a deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii, iar valoarea

economică a acestei terapii situându-se pe plan secundar. Sarcina principală a

ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să realizeze conştiinţa de sine şi să

redobândească relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea posibilitatea de a fi din

nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru societate.

În această direcţie, prin relaţiile de încredere care se stabilesc între

terapeutul ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate eforturile de a

extinde în cât mai multe direcţii activităţile creatoare ale pacienţilor.

Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru

readaptarea profesională a persoanelor cu handicap. Scopul acestei readaptări este

orientat spre:

- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;

- progresul profesional;

- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.

Problema productivităţii, cu toate condiţiile create şi a voinţei persoanei

handicapate de a o realiza, rămâne încă discutabilă. Atelierele protejate, fără

normalizare, constituie deocamdată unica posibilitate pentru persoanele din

această categorie. Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme care ţin de

readaptarea profesională, trebuie respectate (avute în vedere) cele 10

comandamente ale existenţei integrate a handicapatului, propuse de Einar

17
Helander: viaţa familială (cămin, copii), locuinţa, alimentaţia, instrucţia -

educaţie şi formare, petrecerea timpului liber, loisir (dreptul de a participa la

activităţi speciale, culturale-recreative-distractive), servicii publice (ex. accesul la

mijloacele de transport în comun şi în instituţiile publice), asociaţie, situaţie

economică (compensarea pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii), activităţi

publice (ex. dreptul la vot şi de a avea un rol în administraţia publică). În acelaşi

timp ei trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.

În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea de

reantrenare a persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau cerebral,

munca fiind un proces complex care implică în proporţii diferite toate cele trei

tipuri de solicitare.

Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi

factori care au influenţă asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:

1. Factori fiziologici

- starea sănătăţii;

- consumul energetic;

- exerciţiul şi antrenamentul;

- vârsta;

- sexul.

2. Factori psihologici

- personalitatea;

- aptitudinile de muncă;

18
- interesul (motivaţia);

- temperamentul;

- emotivitatea;

- relaţiile interpersonale.

3. Factori fizici şi mediul de muncă

- iluminatul;

- cromatica;

- zgomotul;

- vibraţiile;

- muzica;

- microclimatul;

- noxele.

4. Condiţiile sociale

- regimul de muncă;

- organizarea activităţii;

- nivelul profesional şi cultural;

- condiţiile igienico-sanitare.

Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă

depinde de adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la

caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia.

19
Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii, pasivităţii,

renunţării, care sunt efecte ale spitalizării de lungă durată.

Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează, mobilizează

energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se

realizează prin constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe

suportul conştientizării, informării, sensibilizării acestora de către terapeutul

ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul care prescrie activităţile şi dirijează

activitatea de recuperare.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu

profesionalizarea, cu toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi

practice şi recreative.

Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice

şi psiho-sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:

- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală,

se dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării;

- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare,

se micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia,

încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei

personale, se dezvoltă iniţiativa;

- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de

cooperare, se favorizează contactele sociale;

20
- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează

obişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la

întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina

profilactică, medicina curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până la

anulare a deficienţelor funcţionale restante după o îmbolnăvire (T. Sbenghe).

Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici,

tehnici de corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia

ocupaţională şi ergoterapia. Aceasta include un complex de măsuri pentru

redobândirea posibilităţilor de autoservire a bolnavilor, de deplasare autonomă,

de realizare a activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi profesională.

Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan mondial

creşte continuu, depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al

solicitărilor de asistenţă medicală şi socială depăşeşte posibilităţile economice ale

multor ţări, reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de dependenţă fiind o

necesitate sub toate aspectele.

Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se

referă la restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute

(congenitale şi dobândite), prin boală sau accident. Acest concept vizează în

unele cazuri dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure

21
pacientului posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori acestea impun

recurgerea la dispozitive ajutătoare sau aparate speciale. Dintre mijloacele

recuperatorii folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate auxiliare, fac parte

ortezele (corsete, atele), folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă

anumite segmente (membre, coloană vertebrală), protezele (membre artificiale

pentru înlocuirea celor amputate sau prelungirea bonturilor), diferite aparate şi

dispozitive ingenioase.

Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale

şi profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri,

psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi. Printre atribuţiile acestor

specialişti se includ şi cele legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive

tehnice auxiliare, pentru persoanele cu diferite handicapuri, pentru a le asigura

autonomia.

Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:

- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete,

automobile speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);

- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la

îmbrăcare-dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);

- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;

- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru

cusut, călcat, gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);

22
- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca

formă, greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii,

sisteme de comandă şi de plasare la distanţă a unor obiecte).

Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei

faţă de individ şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a

tuturor specialiştilor, prin colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog,

cardiolog, psihiatru, pediatru, recuperator, gerontolog), psiholog, logoped,

terapist ocupaţional/ ergoterapist, asistent social, economist, jurist, sociolog,

protezist şi ortezist, biotehnician, etc.

Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului începe în centrul de

reeducare şi se finalizează uneori la domiciliul persoanei cu handicap.

Recuperarea aspectului fizic

Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea

integrală a unei funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul principal care vizează

următoarele aspecte:

- posibilitatea de a deplasa segmentul;

- amplitudinea;

- rezistenţa la efort;

- coordonarea mişcărilor.

Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi este de

mare importanţă pentru practicienii respectivi.

23
Recuperarea aspectului psihic

Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate atrage

importante modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine este

frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului său funcţional creând importante

manifestări psihice şi comportamentale. Se impune solicitarea acestor bolnavi în

direcţia captării interesului şi cooperării la propria vindecare. Executarea unor

acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a bolnavului,

aptitudinile şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi

posibilităţii sale psihice şi fizice de moment.

Recuperarea aspectului profesional

În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include obligatoriu

apelarea la meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte

activităţi, diferite, urmând ca pe parcurs obiectivul de bază să devină reluarea

activităţii profesionale anterioare, acolo unde este posibil.

Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a etapelor

de readaptare la munca pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia.

Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune reorientarea

profesională, subiectul este testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul

posibilităţilor sale psihotehnice.

24
Recuperarea aspectului social

Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor

elemente şi gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală,

servirea mesei).

Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare

la activităţile menajere, sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi

socială.

Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în aceste direcţii,

de pregătire propriu-zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor familiei în

care aceştia se reîntorc, în privinţa adaptărilor necesare la domiciliu, care să

faciliteze acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia.

Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie

Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele

auxiliare realizate în atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.

Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a

muncii, pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt

confecţionate din diverse materiale (piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt

corelate strict cu infirmitatea de moment, unele provizorii, adaptabile, altele

pentru durată mai mare ca timp de folosire.

25
Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită

funcţia afectată prin mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi

forţă, să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii sale.

Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe temeinice de

anatomie şi fiziologie pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare

funcţională, de psihologie, pedagogie şi despre tehnologia muncii respective. De

asemenea cunoaşterea cazului clinic, pentru ca aceste activităţi să fie aplicate

individualizat sau în grup, după caz. Este de dorit ca terapeutul din acest domeniu

să aibă cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de lucru, despre

posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le poate confecţiona.

Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea

capacităţilor restante, în privinţa contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul,

după cunoaşterea pe toate planurile a pacientului, desfăşoară activitatea practică

pornind de la demonstraţii, exemplificări, îl instruieşte şi supraveghează pe

parcursul activităţii, urmărind poziţiile corecte, execuţia, mişcările contraindicate,

până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

26
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN

BOLILE PSIHICE

Noţiuni generale. Afecţiunile psihiatrice, care perturbă pentru o perioadă

îndelungată relaţiile bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un ridicat

potenţial invalidant al acestuia.

Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un ansamblu organizat de măsuri

medico-psiho-sociale, care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului, cât

mai apropiată de viaţa normală şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.

Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru bolnavii psihici erau

denumite ospicii şi în majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau izolaţi de

lumea din afară, în prezent statutul bolnavului psihic este cu totul altul. Psihiatria

dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru juridic prin care bolnavul este

protejat pentru a nu deveni victima vreunei forme de exploatare. La bolnavii

psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie, numărul

faptelor grave comise de aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.

Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor curative care

folosesc mijloacele psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative comune

tuturor psihoterapiilor (individuale sau de grup) următoarele:

- relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut social;

27
- un cadru protejat (setting) în care pacientul se manifestă, se

exteriorizează, fără a se teme de consecinţe;

- o terapie care să permită medicului terapeut explicaţia unor întâmplări

sau probleme din viaţa pacientului;

- un proces izvorât din această teorie şi reunind adeziunea pacientului şi a

psihoterapeutului;

- caracteristicile comune oricăror orientări psihoterapeutice sunt:

încrederea pacientului în actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale

emoţionale, redobândirea încrederii în sine, prin trăirea unor experienţe

reuşite.

Aceşti factori, deşi sunt independenţi se influenţează reciproc.

Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic. Terapeutul, prin descrierea

făcută în prealabil a proprietăţilor tratamentului prescris, trebuie să trezească

încrederea pacientului şi să mobilizeze optimismul acestuia. Aceste aspecte

influenţează considerabil efectul terapeutic.

Starea emoţională şi atitudinea. Un nivel optim emoţional influenţează

evoluţia atitudinii pacientului. Starea emoţională pozitivă este favorabilă

schimburilor cu mediul ambiental, fiind în strânsă legătură cu cea a terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea modului patologic de a gândi şi a se

28
comporta favorizează atingerea unui nivel superior de integrare a structurii sale

psihice, stimulează receptivitatea bolnavului faţă de conduita terapeutică.

Sentimentul încrederii în sine. În anumite situaţii de boală, pacientul nu

este capabil să-şi stăpânească sentimentele, gândurile sau comportamentul,

datorită unor suferinţe, prezintă o stare de descurajare. Aceasta apare datorită

incapacităţii individului de a face faţă unei situaţii existenţiale normale. Această

stare pe care o percepe el însuşi, cât şi cei din jur, fac ca persoana în cauză să se

replieze asupra ei însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă. Semnele

obişnuite de descurajare sunt: anxietatea, depresia, agresivitatea, culpabilitatea,

ruşinea, amărăciunea, simptome care reduc capacitatea pacientului de a face faţă

situaţiei. Prezenţa simptomelor respective conduce la depresie, iar aceasta

agravează simptomele. Sunt multe persoane care având unele din aceste

simptome nu ajung să ceară ajutorul specialistului, psihoterapeutului (în cazurile

obsesiilor, alcoolismului, al halucinaţiilor). Caracteristica esenţială a

psihoterapiei este de a restabili moralul pacientului, indiferent de natura

simptomului pe care acesta îl prezintă. Pentru acest fapt este mai importantă

participarea medicului decât tehnica pe care o foloseşte, cât şi relaţia dintre

suferinţele bolnavului şi stresul specific la care acesta este supus. Prognosticul

terapeutic depinde de un număr de caracteristici personale care constituie aşa

numita “forţă a eului”. Atitudinea medicului terapeut, de la primul său gest, îi

poate trezi pacientului sentimentul propriei sale valori, terapia urmărind

29
limpezirea trăirilor sale tulburate şi favorizarea unor experienţe reuşite. Prin

acestea, se poate ajunge la un rezultat favorabil, la consolidarea sentimentului de

încredere în sine.

Psihoterapiile individuale. Relaţia care se stabileşte între pacient şi

medicul terapeut, se încarcă de o “condiţie particulară” (V. Predescu). Relaţia

interpersonală, “transferul” respectiv, constituie elementul esenţial al terapiei.

Personalitatea medicului terapeut, angajarea activă a acestuia, imprimă şi

nuanţează receptivitatea bolnavului faţă de actul terapeutic. Metodele

psihoterapeutice individuale vizează liniştea, securizarea, asigurarea bolnavului,

în scopul reconstituirii disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de vindecare.

Psihoterapia de grup. În cadrul psihoterapiei de grup, metodele folosite

sunt acţiuni interpsihologice, ca de exemplu: improvizaţia dramatică, “jocul”,

prin care este stimulată în scop terapeutic acţiunea binefăcătoare, rezolutivă,

reeducatoare a interrelaţiilor dintr-un mediu organizat. Ea se bazează pe

încrederea bolnavului în medicul terapeut şi pe comparaţia pe care acesta o face

cu ceilalţi membri ai grupului. Identificarea pacientului cu ceilalţi duce la

înţelegerea rezistenţelor personale, permiţând ameliorarea simptomatică,

încurajarea şi asumarea unor roluri care până acum i se păreau inabordabile,

fortificând “eul” persoanei în cauză. Manifestarea emoţională până atunci

30
reprimată, deschiderea faţă de ceilalţi conduce la redobândirea încrederii în sine

şi la reintegrare socială.

Psihoterapiile instituţionale. Terapiile instituţionale reprezintă ansamblul

de măsuri care constituie tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital, utilizând

organizarea însăşi a spitalului (J.M. Sutter). Acestea sunt: socioterapia, terapia

ambientală, terapia ocupaţională şi ergoterapia.

Socioterapia. Originea socioterapiei moderne se află în Grecia antică, în

Pergam şi Epidaur. Începând cu secolul al VIII-lea (Benjamin Rusch, Pinel,

Esquirol) s-au pus bazele unei organizări de terapie ocupaţională şi ergoterapie în

azilele de bolnavi psihici. În a doua jumătate a secolului XX, în cadrul serviciilor

psihiatrice s-au structurat adevărate “comunităţi terapeutice”, elaborându-se şi

concepţia de “terapeutică colectivă instituţională”, cu acţiune integratoare a

bolnavului într-un climat social favorabil. Societăţile terapeutice nu trebuie să fie

rigide ci să se adapteze permanent la schimbările survenite, să ţină cont de

intenţia terapeutică şi de opinia bolnavilor, de componenţa bolnavilor la un

moment dat, de evoluţia bolii, de economia, administraţia şi organizarea

instituţiei respective. Socioterapia are ca prim nivel terapia ocupaţională în care

se stabilesc relaţiile de grup, realizarea lor prin comunicare şi printr-o activitate

care intenţionează să determine o activitate productivă. În continuare, ergoterapia

are o eficienţă mult mai mare, mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale

31
productive. În această etapă este necesară protejarea pacientului de către mediul

ambiant psihologic, special creat pentru tratament.

Terapia ambientală. Pentru a preciza noţiunile legate de terapia ambientală

este necesar să precizăm noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile

psihoterapeutice.

Climatul terapeutic. Toate elementele care contribuie la tratament se

înscriu în conceptul de “Milieuthérapie”. Aceasta include echipa terapeutică,

organizarea spaţiilor şi a programului zilnic, ambianţa localului secţiei medicale,

a fiecărui salon.

Relaţiile psihoterapeutice. Relaţiile echipei terapeutice şi a întregului

personal cu bolnavul au un rol deosebit de important. De asemenea, relaţiile

dintre un bolnav şi ceilalţi, realizarea acestora şi caracterul lor constituie grija

permanentă a fiecărui serviciu de acest fel.

Comunitatea terapeutică este constituită din echipa terapeutică care îşi

asumă rolul activ în organizarea generală, în sens de mediu social în scop

terapeutic.

Terapia ocupaţională. Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică

sau psihotică sunt puse la dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o

descărcare afectivă, resocializarea şi dezalienarea acestuia. Activităţile uşoare,

simple şi reconfortante desfăşurate în cluburi, cenacluri, reuniuni literar-

muzicale, play- şi hobyterapia crează posibilitatea îndeplinirii acestor obiective.

32
Ergoterapia. Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului, dar

şi o modalitate de comunicare interumană, în acest context este privită sub mai

multe aspecte. Lipsa posibilităţii de a presta o activitate de muncă, poate constitui

pentru un bolnav cu afecţiune psihică un handicap în plus, accentuând psihologic

infirmitatea acestuia. Integrarea unui astfel de bolnav într-un flux ergonomic

interuman, devine o condiţie terapeutică prin reintroducerea bolnavului în lume.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici sunt

stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia, dintre aceştia şi personalul medical

şi cel de deservire, reprimă stările lor agresive sau de vegetaţie pasivă, de

inactivitate şi introvertire, conduce la coordonarea gesturilor, reflexelor,

gândurilor, echilibrează afectivitatea, stimulează memoria, voinţa, în general

activitatea.

Terapiile neconvenţionale folosite în asistenţa bolnavilor psihici

În prezent, conduita terapeutică în afecţiunile neuropsihice pune accent pe

resocializarea bolnavului, pe o cât mai armonică reinserţie a acestuia în mediul

său socio-profesional. Secţia sau spitalul de psihiatrie are pe lângă menirea

terapeutică şi pe aceea de a reintegra în societate un număr de persoane

sănătoase. În acest scop s-a recurs la o lărgire şi diversificare a instituţiilor

ambulatorii şi cu staţionare pe timp de zi, care să preia cu timpul o parte a

cazuisticii. Acest progres se datoreşte pe de o parte psihotropelor, dar, în cea mai

mare măsură depinde de metodele de factură psihoterapeutică, dintre care:

33
relaţiile medic-bolnav, bolnav-medicament, bolnav-mediu social şi cultural,

interferenţa efectelor psiho-dinamice farmacogene motivate social. Terapiile

neconvenţionale constau în acele proceduri şi acţiuni medicale

nemedicamentoase, asociate în terapie, în scopul vindecării şi resocializării

bolnavului. În această categorie, în afară de terapia ocupaţională şi ergoterapie

care şi-au dobândit un statut propriu, se includ:

- instaurarea unei atmosfere de optimism şi încredere (sanogenetică), prin

folosirea factorilor ambientali ai încăperilor, asistenţa terapeutică fiind

desfăşurată într-un cadru optim pentru maladiile respective;

- kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri (de la gimnastica de

înviorare la jocurile sportive). Această terapie urmăreşte redarea

încrederii bolnavului în forţele proprii, reinserţia în propria schemă

corporală, realizări importante ca suport pentru echilibrul său psihic;

- procedurile fizioterapeutice, dintre care: duşurile scoţiene, masajul,

sauna, înotul, urmăresc aceleaşi efecte ca şi kinetoterapia;

- psihoterapia de grup şi cea individuală, cu activităţile recunoscute ca:

artterapia, meloterapia, cinaclul literar, etc.

Tot ca formă de terapie neconvenţională se include şi socioterapia, care are

rol de mediator între societate şi bolnav, sprijinindu-l în problemele de serviciu,

locuinţă, în problemele juridice, serviciul de asistenţă socială poate contribui la

reinserţia bolnavului în societate.

34
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA COPILUL CU INFIRMITATE

MOTORIE CEREBRALĂ (I.M.C.)

Conform definiţiei date de OMS copilului cu handicap motor “este copilul

care nu poate participa în decursul unei perioade apreciabile de timp la activităţile

sociale, recreative, educative sau profesionale ale vârstei sale”.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copil fac parte dintr-un complex de

tratament de reeducare a aptitudinilor fizice şi psihice.

Munca cu copilul deficient este complexă, în acest domeniu terapia

îmbinându-se cu educaţia. Obiectivele urmărite sunt:

- contribuţia la procesul recuperator;

- pregătirea copilului pentru integrarea socială şi şcolară;

- contribuţia la şcolarizarea cât mai eficientă;

- orientarea şi integrarea profesională.

Activitatea de recuperare a copiilor cu diverse afecţiuni se desfăşoară în

unităţi specializate: secţii, spitale, sanatorii balnoclimaterice, cămine-spital, unde

copiii sunt internaţi, dar şi ambulator acolo unde există posibilitatea, în cabinete

sau centre specializate.

35
Gama largă a tulburărilor de sănătate prezentă la copii necesită intervenţia

unei echipe complexe interdisciplinare în scopul recuperării: medic,

kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog, logoped şi nu în ultimul rând a părinţilor.

Concepţia actuală în ce priveşte tratamentul prin terapie ecupaţională şi

ergoterapie are caracteristici ce depăşesc simpla joacă de copil. În terapia

ocupaţională şi ergoterapia la această vârstă, copilul este solicitat pentru

pregătirea sa de mai târziu, pentru rolul de adult prin intermediul unor activităţi

adecvate dezvoltării sale funcţionale, vizând corectarea oricărui tip de handicap.

Principalul mijloc prin care se poate interveni la vârsta copilului mic este

jocul, care permite dezvoltarea psiho-socială a copilului. Jocul oferă copilului

posibilitatea de a-şi extinde cunoştinţele, îl ajută să-şi dezvolte îndemânarea,

inteligenţa, afectivitatea, sensibilitatea, psihomotricitatea, să se afirme. De

asemenea îl poate ajuta să-şi cunoască corpul şi să ia cunoştinţă de mediul

înconjurător.

Jocurile vor fi selectate în funcţie de vârsta copilului şi de nivelul său

intelectual şi fizic. Dacă aceste caracteristici nu sunt respectate, ele nu-şi vor

îndeplini scopul, activităţile care depăşesc posibilităţile de moment ale copilului

vor deveni frustrante, iar cele prea simple sau uşoare nu vor stimula interesul

acestuia, nefiind nici terapeutice nici recreative.

Sub denumirea de terapie ocupaţională, când este vorba de copil, se

înţelege orice joc sau activitate atrăgătoare care poate contribui la ameliorarea sa

fizică şi revenirea sub aspect psihologic.

36
În acest context jocul poate constitui o muncă, munca nefiind neapărat o

activitate plictisitoare şi neplăcută ci dimpotrivă, poate fi interesantă.

La copilul mic, noţiunea de ergoterapie, a cărei semnificaţie este

recuperarea (reeducarea) prin muncă, pare un nonsens, adevăratul înţeles

atribuindu-se persoanelor adulte, dar, diferite activităţi adaptate vârstei şi

posibilităţilor copilului, au scopul de a-l pregăti pentru practicarea de mai târziu a

unor activităţi, pe măsura vârstei şi a acumulărilor treptate, a recuperării sale

parţiale sau totale.

La copiii victime ale traumatismelor craniene (uneori urmate de comă

prelungită), metodele utilizate trebuiesc strict individualizate, progresiunea

adoptată specifică fiecărui caz în parte, în scopul unei reorganizări psihomotrice

proprii (memorie, logică, schemă corporală, orientare în spaţiu), a formării

relaţiilor cu ceilalţi şi a reinserţiei sociale. Aceştia au un progres şcolar lent,

tulburările de memorie, atenţie şi concentrare sunt uneori mai invalidante decât

cele motorii.

Aceste tulburări grave trebuiesc acceptate mai ales de proprii părinţi care

trebuiesc ajutaţi, consiliaţi, determinaţi să-şi accepte copilul aşa cum este. Într-o

lume civilizată persoana handicapată are dreptul de a fi respectată.

Medicul recuperator, psihiatrul, pedagogul, kinetoterapeutul, terapeutul

ocupaţional, ergoterapeutul, toate persoanele implicate în domeniul asistenţei

sociale, cadrele didactice, părinţii, toţi membrii societăţii se găsesc frecvent puşi

în faţa unor persoane cu handicap. Fiecare atunci când este într-o astfel de

37
situaţie, din punctul lui de vedere, trebuie să rezolve problemele dificile legate de

acestea. Societatea trebuie să intervină activ, atât din umanitarism, dar şi din

considerente economice.

Copiii cu mari handicapuri motorii necesită o terapie ce urmăreşte

educarea gestuală, câştigarea unei independenţe pentru activităţile zilnice, iar în

situaţiile cu prognostic funcţional şi vital sumbru, eforturile terapeutice se

concentrează asupra păstrării vieţii şi scopului de a o face suportabilă.

În cazul adolescentului aflat în aceeaşi situaţie, de la caz la caz terapia

ocupaţională şi ergoterapia vor căuta să-i ofere o activitate socio-culturală,

intelectuală, raţională. În situaţia în care se redobândeşte o suficientă

independenţă, se procedează la instruirea cu scop socio-profesional, cu activitate

remunerată, fie la domiciliu, în atelier protejat sau într-un loc de muncă amenajat

special care să-i permită desfăşurarea unei activităţi pe măsura posibilităţilor

proprii.

Munca de recuperare cu copiii şi adolescenţii infirmi este foarte

anevoioasă, de aceea impune din partea tuturor celor din jur, familie şi echipa

terapeutică, atitudini speciale şi o instruire de asemeni specială. Aceştia, fără

deosebire de calitatea pe care o au (părinte sau terapeut), în egală măsură au rol

de educatori. Permanent în munca lor trebuie să cultive relaţii benefice pentru

copiii respectivi, să acţioneze în conformitate cu nevoile lor, pentru a-i ajuta în

orice situaţie. Prin toate activităţile, de joc, terapie ocupaţională şi ergoterapie,

38
copilul handicapat trebuie să înveţe să se comporte, să fie util lui şi celorlalţi,

pentru a nu fi respins de cei din jur, de societate.

Aplicarea terapiei de grup (5-6 copii într-o grupă) de preferinţă cât mai

timpuriu pe categorii de vârstă în kinetoterapie, terapie ocupaţională, logopedie,

este modalitatea prin care se obţin rezultate bune atât în recuperarea funcţională

şi specifică dar şi în socializarea copiilor cu diferite afecţiuni sau infirmităţi. În

cadrul acestora activităţile trebuie sa fie cât mai variate, execuţia să fie

supravegheată pentru a impune exigenţă şi disciplină, aspecte care dezvoltă

cunoştinţe practice, îndemânare, creativitate.

Şedinţele de terapie ocupaţională pentru copiii mici au o durată de 15-30

de minute iar cele de ergoterapie pentru copiii mai mari pot ajunge la câteva ore

sau chiar la o jumătate de zi pentru a le creşte treptat rezistenţa.

Practicarea unor sporturi accesibile şi dezvoltarea gustului pentru un

“hobby” (filatelie, radiofonie, desen, muzică, etc.) pot deveni surse de plăcere şi

de ocupare a timpului liber în mod util şi plăcut.

Autonomia copilului pe măsură ce creşte, reclamă adaptarea sau găsirea

unor soluţii mereu schimbătoare, în conformitate cu modificările survenite în

creşterea şi dezvoltarea sa (dispozitive, aparate, mijloace de transport). Toate

procesele de adaptare trebuiesc bine alese, motivate şi exersate în practică.

În ţara noastră, în 1981, a luat fiinţă “Centrul de recuperare a copilului cu

handicap neuromotor” la Dezna (Arad), sub imperiul speranţei şi al aserţiunii:

“Nu există copil nerecuperabil, să-i acordăm aşadar o şansă” (Corneliu Bârsan).

39
În acest centru prin numeroase forme de terapie ca: kinetoterapia,

hidrokinetoterapia, electroterapia, prin forme particulare de recuperare psiho-

intelectuală, realizate prin terapie ocupaţională, logopedie, meloterapie şi

playterapie, sunt trataţi o parte din copiii cu diferite afecţiuni într-o aşa zisă formă

de “medicină a eroismului”.

Rolul terapeutului ocupaţional şi al ergoterapeutului în cazul copilului

bolnav este foarte important. Acesta trebuie să fie “ca o mamă”, să-i ofere căldură

sufletească, înţelegere, prietenie, pe lângă utilizarea mijloacelor specifice

recuperării.

Alături de acesta, rolul familiei, al şcolii, al grupului social din care face

parte este foarte important pentru echilibrul legăturilor afective de care copilul

are nevoie.

Pedopsihiatria modernă situează copilul într-un dublu rol, de individ, dar şi

de parte componentă a unui context social cu care are raporturi sano sau

patogenetice permanente.

Uneori, munca de terapeut ocupaţional şi ergoterapeut poate fi preluată de

kinetoterapeut, care, în acest fel îl poate face pe copil să accepte şi să înţeleagă

recuperarea.

Dificultatea cea mai mare se întâlneşte la copilul mic, unde, kinetoterapia

şi terapia ocupaţională trebuie să utilizeze materialul educativ (didactic) specific

grădiniţelor de copii.

40
În spitalele mari, unde se întâlnesc mai mulţi copii de aceeaşi vârstă, cu

aceleaşi probleme, se poate înfiinţa o clasă gen grădiniţă, la care să conlucreze şi

o educatoare cu atribuţii specifice, aceasta funcţionând ca un centru pedagogic.

Principiile care trebuiesc respectate în munca de terapie ocupaţională şi

ergoterapie cu copiii deficienţi sunt:

- intervenţia cât mai precoce este posibilă (datorită repercursiunilor pe

care le au privaţiunile specifice copilului handicapat sub aspectul

performanţelor fizice şi psihice, a stării senzoriale şi perceptive);

- solicitarea să fie pe măsura posibilităţilor copilului (să-i respecte ritmul,

stereotipul dinamic propriu, să obţină adeziunea copilului la activitatea

propusă, să nu-l obosească);

- în timpul activităţilor terapeutul trebuie să vorbească cu copilul, să-l

îndemne, să-l stimuleze, iar subiectul discuţiilor să fie adaptat vârstei şi

posibilităţilor lui de înţelegere;

- să se aprecieze permanent gradul de independenţă atins, posibilităţile

manuale şi intelectuale ale copilului;

- activităţile manuale nu trebuie să aibă loc după alte activităţi

intelectuale sau fizice;

- terapeutul ocupaţional sau ergoterapeutul trebuie să-l urmărească

permanent şi să facă adaptările necesare atunci când acestea se impun;

41
- sala de joacă (spaţiul) trebuie să fie izolat de alte activităţi pentru ca

atenţia copilului să nu fie distrasă, mobilierul să fie adaptat la nevoile

specifice copilului;

- la copiii mici (sub 3 ani) munca terapeutului va avea un caracter

individual, aceştia neavând noţiunea de grup, acordându-se o atenţie

deosebită pentru evitarea accidentelor;

- obiectele pot fi jucării diverse, dar şi obiecte casnice ca perii, linguri,

cutii, sticle, pâlnii, vase(din material plastic), pentru diferite exerciţii

practice;

- la copiii cu probleme posturale, poziţia optimă se obţine progresiv,

integrând în practica de ergoterapie, poziţiile recomandate şi obţinute

prin kinetoterapie;

- relaţia familie-cadru didactic sau terapeut (în cazul în care copilul este

instituţionalizat) trebuie să fie organizată, să aibă un caracter de

colaborare, ergoterapeutul trebuie să solicite familia în problemele

muncii cu copilul deficient.

42
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

ÎN AFECŢIUNILE MOTORII

Elementele caracteristice ale bolnavului motor rezidă în recurgerea la o

activitate corectoare a unui deficit muscular, necesitând respectarea regulilor unei

ergoterapii specifice.

Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese în funcţie de priorităţi, impun

realizarea independenţei bolnavului în practicarea lor. În funcţie de nevoile

diverse, antrenarea acestuia în activităţile prioritare de autoservire, bolnavul cu

afecţiuni motorii trebuie asistat şi solicitat permanent. El trebuie să fie încurajat,

ajutat, iar familia lui să fie informată permanent cu privire la starea în care acesta

se află.

Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe care o susţine, are un

caracter fizic tonic, travaliul muscular dinamic având în acest sens rolul

determinant.

Starea de boală, anormală pentru organism, produce modificări în

activitatea pacientului. Durata acestei stări depinde de diagnostic, de gradul de

inacţiune, de perioada impusă de tratamentul medical, dar şi de componenta

psihică a bolnavului.

În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu recuperabili, inactivitatea

întârzie însănătoşirea, duce la pierderea capacităţii de autoservire şi de muncă.

43
Persoanele cu afecţiuni cronice, cu deficienţe motorii marcante, prin terapie

ocupaţională şi ergoterapie sunt ajutaţi să-şi dezvolte noi forţe, noi îndeletniciri.

Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă lungă de timp, îşi pierd

posibilităţile de a acţiona fizic şi încrederea în vindecare şi redresare. Infirmii

motori ce beneficiază de terapie ocupaţională şi ergoterapie, prin activităţile de

muncă şi alte ocupaţii diverse se clasifică după Louis Pierquin şi colaboratorii,

astfel:

- infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia membrelor inferioare sau a

tuturor celor patru membre);

- infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de corp);

- infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice diverse);

- copii cu traumatisme craniene;

- afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;

- afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;

- copii cu mari handicapuri motorii;

- adolescentul handicapat motor grav, în urma poliradiculonevritelor,

polinevritelor şi neuropatiilor periferice.

În domeniul neurologiei, recuperarea vizează readucerea bolnavului invalid

în urma unei boli cu acest specific, la o performanţă fizică şi psihică cât mai

aproape de normal, precum şi prevenirea şi tratarea sechelelor tardive.

În situaţia bolnavilor paraplegici şi tetraplegici, terapia ocupaţională şi

ergoterapia, încearcă reducerea deficitului motor rezultat din leziunea sau

44
întreruperea căilor medulare, cu ajutorul mişcărilor şi gesturilor reeducative.

Acolo unde deficitul motor este irecuperabil, se recurge la compensarea

mişcărilor pierdute prin folosirea aptitudinilor restante, la o adaptare fizică şi

psihologică la cerinţele vieţii de zi cu zi. Dobândirea independenţei la aceşti

bolnavi este primul scop al terapiei de orice tip, inclusiv al terapiei ocupaţionale

şi ergoterapiei, uneori atins cu eforturi imense, atât din partea pacientului cât şi a

terapeuţilor implicaţi în recuperarea lui.

Recuperarea bolnavului hemiplegic este deosebit de mult ajutată de terapia

ocupaţională şi ergoterapie, prin antrenarea membrelor plegice după reguli

neurofiziologice. Acest tip de handicap beneficiază de o solicitare din partea

terapeutului prin care se caută asigurarea independenţei pacientului faţă de

cerinţele cotidiene. În cazul hemiplegiilor vasculare, un program de recuperare

corect şi la timp aplicat, conduce la o recuperare parţială sau integrală a cca. o

treime din cazuistica de acest profil, la o autonomie existenţială la aproximativ

jumătate din numărul de cazuri, iar ortostatismul şi mersul este redobândit

aproape de toţi cei afectaţi de acest factor morbid. Recuperarea hemiplegicului

vascular este în concordanţă cu gravitatea handicapului motor, localizarea

leziunii, natura şi vechimea bolii, vârsta şi sexul bolnavului. Reeducarea

handicapului motor cerebral se realizează într-un centru de recuperare, la ea

contribuind o echipă de specialişti printr-o muncă specializată, de lungă durată.

Orice câştig pe plan motor, spaţial, corporal, sunt fructificate, devenind gesturi ce

tind să confere bolnavului din ce în ce mai multă independenţă.

45
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea bolnavilor

cu afecţiuni ortopedico-traumatice ale aparatului locomotor

Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în principal accidentelor (de

muncă, de circulaţie, etc.) interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a celor

în cauză, uneori până la scoaterea lor din activitate.

Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este însemnată, iar consecinţele

destul de importante atât prin gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii pe care

o antrenează.

Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, datorită scoaterii pe o perioadă de

timp din activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa fizică generată de

traumatism pot avea tulburări ale stării psihice, urmare a izolării ce rezultă din

invaliditatea respectivă.

Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor afecţiuni a căror

recuperare este uneori de lungă durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.

Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a bolnavului respectiv.

Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de convalescenţă se

poate realiza apelând în paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la

terapii recuperatorii care vizează în primul rând autonomia bolnavului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice

completează efectele medicale curative şi preventive, alături de celelalte metode

de reeducare (ortopedia, chirurgia plastică, kinetoterapia).

46
Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil la viaţa

anterioară accidentului (îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună.

Activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de medicul

specialist în urma unor testări a bolnavului în privinţa potenţialului său funcţional

recuperat, cu participarea psihologului şi a ergoterapeutului.

Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale membrelor

Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă deosebită în cazul

traumatismelor membrelor superioare la care se urmăreşte redobândirea forţei,

mobilităţii, prehensiunii, coordonării, abilităţii, preciziei.

Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl are exerciţiul fizic, mişcarea

naturală, prin activităţi normale.

Nu sunt excluse nici elementele de mecanică (aparate, dispozitive) pentru a

ghida şi susţine mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat necesare.

Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea traumatismelor

membrelor, ergoterapia constituind o prelungire a acesteia.

Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi tâmplăria permit o instruire

destul de rapidă pentru obţinerea unor obiecte.

Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită subiectului repetarea aceloraşi

mişcări, dozarea lor făcându-se în acord cu progresul realizat.

Dispozitivele de lucru în aceste domenii (activităţi - ţesut, tâmplărie) au (în

atelierele de ergoterapie) posibilităţi de reglare, de adaptare la posibilităţile

47
pacientului, pe care ergoterapeutul le poate utiliza în cazul în care observă

oboseala pacientului sau apare durerea.

Alegerea activităţii se face de comun acord cu pacientul, căruia i se explică

atât modul de acţionare cât şi influenţa gesturilor asupra progresului recuperării.

Instruirea se face treptat, în condiţii ce respectă posibilităţile de moment

ale pacientului, urmărindu-se reantrenarea în muncă.

Exersarea acestor deprinderi se face după programul kinetoterapeutic, timp

de 1/2-1 oră, consolidând efectele celorlalte metode de recuperare.

Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi au efecte benefice asupra

stării psihice a bolnavului, rol recreativ şi de destindere.

În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării unor segmente, terapia

ocupaţională şi ergoterapia au rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării

activităţilor specifice autoservirii, a recâştigării independenţei în viaţa cotidiană.

Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect socio-profesional adaptată

posibilităţilor restante.

Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului locomotor

Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatului

locomotor trebuie folosite cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor

recuperatorii, adaptate stării generale a bolnavului, stadiului şi formei leziunilor

suferite.

48
Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt aplicate de specialişti,

încercând să dezvolte calităţi şi deprinderi cu un scop precis, motivat.

Obţinerea mişcărilor poate fi ajutată de mecanisme concepute special

pentru o anumită mişcare, iar instrumentele sunt reglate sau modificate după

nevoie.

Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională şi ergoterapie poate începe

încă din faza în care bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în atelierul

de ergoterapie, prin adaptări speciale, în scopul îndepărtării monotoniei, oferindu-

i o preocupare cu efecte terapeutice asupra segmentului lezat, dar şi de întreţinere

a întregului organism.

Dintre acestea amintim:

- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru picior:

jocul de minifotbal, etc.);

- ţesutul la război sau gherghef;

- modelaj în plastilină;

- decupaje;

- desen, pictură;

- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;

- dactilografie recreativă;

- activităţi utilitare şi gospodăreşti.

Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea autoservirii: mâncatul, îmbrăcatul

şi dezbrăcatul, spălarea, bărbieritul.

49
Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu traumatisme ale

aparatului locomotor

În cazul unor traumatisme grave, recuperarea integrală a deficitelor nu este

întotdeauna posibilă, fiind necesară orientarea sau reorientarea profesională a

persoanelor în cauză.

Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în conformitate cu infirmitatea

sau deficienţa lor, cu aptitudinile fizice şi intelectuale ale pacientului.

Analizarea fiecărei situaţii va urmări:

- atitudinea caracteristică, poziţia şi durata solicitată în activitatea

respectivă;

- mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul solicitate;

- solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale şi ale reflexivităţii;

- contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu care vine în contact.

În cadrul orientării şi reorientării profesionale trebuie urmăriţi cei patru

parametri vitali ai fiecărui individ; capacitate morfofuncţională, stare psihică,

pregătire profesională şi conduită socială, care trebuie să obţină valori optime.

Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au suferit traumatisme ale

aparatului locomotor includ terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode

terapeutice preţioase, experienţa acumulată pe plan mondial dovedind acest fapt.

50
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN

AFECŢIUNILE OSTEOARTICULARE,

REUMATISMALE ŞI TRAUMATICE

Consecinţele acestor afecţiuni, sub aspect funcţional sunt asemănătoare, ele

depinzând mai mult de localizarea leziunilor care determină pierderea sau

limitarea mobilităţii corporale.

Dintre acestea, unele afecţiuni reumatice duc la invalidităţi mari.

Specific afecţiunilor reumatice, articulaţiile sunt dureroase, umflate, rigide,

deformate, terapia ocupaţională constituind o formă specifică de reeducare

funcţională.

Alături de tratamentul medical, terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt

metodele importante care sunt puse în practică corelate cu mecanismele

deformaţiilor articulare.

La fel ca şi în afecţiunile ortopedico-traumatice care pot surveni în unele

domenii de activitate, afecţiunile reumatice pot avea consecinţe importante sub

aspect fizic şi psihic, uneori până la scoaterea din activitate. Durata bolii sau a

invalidităţii pe care o antrenează, imposibilitatea continuării activităţii şi

ocupaţiei avute anterior îmbolnăvirii, duc la pierderea forţei fizice, iar sub aspect

psihic pot duce la apatie şi indiferenţă.

51
Pierderea capacităţii de muncă înseamnă o pierdere a respectivului capital

de muncă pe care îl reprezintă fiecare persoană, în urma căreia este afectată atât

persoana respectivă cât şi societatea.

Deficienţele fizice şi psihice de această natură pot fi corijate şi depăşite iar

capacitatea de efort şi muncă poate fi recuperată, deşi există şi riscul recidivei.

Din acest motiv respectivii bolnavi trebuie urmăriţi continuu, tratamentul să se

desfăşoare pe etape, până când bolnavul depăşeşte pericolul şi poate fi integrat în

activitatea normală de muncă.

În toate cazurile de afecţiuni osteoarticulare şi reumatismale, când începe

să apară remisiunea bolii, când durerea nu mai împiedică reeducarea funcţională,

terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin mijloace specifice pot fi aplicate, nefiind

necesare poziţiile de repaus şi de strictă imobilizare.

Acestea urmăresc prin ocupaţie şi muncă, corectarea defectelor de execuţie

a mişcărilor, a gesturilor.

Principalele obiective ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în afecţiunile

respective sunt:

- tonifierea musculaturii şi obţinerea unei stări generale bune;

- prevenirea deformaţiilor, anchilozelor, atrofiilor musculare;

- readaptarea sau reorientarea profesională.

Pentru abordarea acestui grup de afecţiuni, terapeutul trebuie să aibă în

vedere o anumită succesiune a metodelor de reeducare, legate de activităţile

necesare bolnavului de la primele ore ale zilei (ridicarea din pat, igiena,

52
gimnastica, îmbrăcarea, manevrarea unor obiecte de toaletă, de comunicare, etc,

apoi utilizarea aparatelor de uz casnic, până la cele profesionale).

Trebuie combătută înclinaţia bolnavilor cu astfel de afecţiuni de a sta cât

mai mult în pat sau în fotoliu.

Specific acestor afecţiuni, handicapul fizic este resimţit intens de către

bolnav.

Echipa terapeutică urmăreşte ameliorarea stării fizice prin diferite

mijloace, între care cele ale kinetoterapiei, terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,

prin diferite prestaţii şi prin realizarea de obiecte, manual, fac ca bolnavul să

accepte recuperarea care, deseori durează mult şi este dureroasă, cu o evoluţie

dificilă.

Aspectul esenţial în recuperarea bolnavului traumatic şi reumatic este

câştigarea amplitudinii mişcărilor şi a forţei musculare, dar şi obţinerea adeziunii

sale de a contribui activ la recâştigarea utilităţii pentru el şi pentru cei din jur.

Ergoterapia urmăreşte prin mijloacele sale obţinerea unor efecte importante

ca:

- efecte preventive - evitarea evoluţiei deformaţiilor, apariţiei

anchilozelor şi a contracturilor;

- efecte recuperatorii - redarea tonusului muscular normal, menţinerea

articulaţiilor într-o stare normală, care să asigure executarea mişcărilor

libere;

53
- efecte educative - bolnavul este informat asupra stării sale, scopului

terapeutic şi rezultatelor care se pot obţine.

Recuperarea bolnavilor cu afecţiuni reumatice urmăreşte obţinerea

autonomiei maxime pentru activităţile zilnice, prin efort propriu sau prin

recurgerea la aşa-zisele “mijloace tehnice auxiliare” (accesorii simple sau

automatizate).

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu au în vedere numai bolnavii

spitalizaţi, ele au rol important şi în recuperarea bolnavilor ambulatori şi a celor

imobilizaţi la domiciliu. Astfel, pe lângă terapia medicamentoasă, hidroterapia,

kinetoterapia, psihoterapia, etc. ergoterapia recurge la gestualitatea specifică

muncii artizanale şi a celei din viaţa cotidiană, la mijloacele de joacă şi sportive,

la cele recreative, ca metode de recuperare fizică şi psihică.

Echipa terapeutică în serviciile de reumatologie este constituită din medic,

psiholog, kinetoterapeut. Colaborarea între kinetoterapie şi ergoterapie se

impune, ergoterapia fiind metoda care consolidează efectele kinetoterapiei prin

realizări de obiecte în care gestualitatea este repetată şi finalizată, dar şi motivată.

Poziţia subiectului în care efectuează munca este foarte importantă, mai

importantă decât munca în sine, de asemenea efortul solicitat şi tehnica aplicată

trebuie să prevină apariţia durerii şi a oboselii.

Recuperarea mâinii reumatice este anevoioasă şi necesită timp. Dintre

ocupaţiile şi lucrul obişnuit în terapia ocupaţională şi ergoterapie pentru

recuperarea mâinii reumatice amintim pentru poliartrita reumatoidă:

54
- diferite jocuri cu mingea de tenis, pe care bolnavul o prinde în mână

efectuând diverse mişcări de extensie, flexie, rotaţie;

- cititul şi răsfoitul unor albume (manevrând cu degetele filele acestora

ţine policele în abducţie maximă);

- confecţionarea unor biluţe din hârtie (mărgele) prin rulare pe o andrea

sau rularea unei hârtii folosind ambele mâini;

- rularea unei feşe sau alte materiale în direcţie radială;

- imprimarea unor modele folosind un rulou sau o ştampilă;

- confecţionarea unor obiecte artizanale (flori artificiale, coşuleţe, cutii,

jucării);

- folosirea unor jucării (titirobil, învârtind sfârleaza în sens radial);

- jocuri cu bile de diferite mărimi în care solicită fiecare deget pe rând

pentru manevrarea acestora;

- cusutul, brodatul, împletitul;

- modelarea plastilinei, a lutului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în poliartrita reumatoidă urmăreşte,

prin mişcările respective, întărirea aparatului extensor al degetelor, întărirea

interosoşilor şi lombricalilor, opozantului auricular şi policelui. Un loc important

îl are reeducarea prehensiunii.

Pentru recuperarea artrozelor mâinii terapia ocupaţională şi ergoterapia

recomandă gesturi şi mişcări ca:

55
- strângerea repetată a unor obiecte elastice în mână (mingi, jucării

gonflabile);

- modelarea unor materiale semimoi (antrenează numeroase grupe

musculare şi diferite tipuri de prehensiune);

- manevrarea unor obiecte mici (mărgele, bile, construcţii din beţe de

chibrit, împletituri din fire, broderii, desen, pictură, căntat la pian,

fluier, etc.).

Mişcări folosite în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei pentru

recuperarea articulaţiei cotului şi umărului:

- jocuri şi activităţi care antrenează concomitent mâna, cotul şi umărul;

- periatul unor obiecte;

- lustruirea unor suprafeţe orizontale şi verticale;

- mânuirea fierăstrăului;

- înşurubarea şi deşurubarea unor becuri, siguranţe, robinete;

- jocul de cărţi;

- cusutul pe gherghef;

- jocul cu mingea (lovirea de sol şi de perete a mingii şi reprinderea ei);

- călcatul rufelor;

- cusutul la maşina manevrată manual.

Pentru afecţiunile reumatice ale piciorului, ergoterapia, până la un punct,

foloseşte aceleaşi mijloace ca şi kinetoterapia:

- bicicleta ergometrică;
56
- exerciţiul de apucare a unui prosop cu degetele piciorului;

- rularea piciorului pe un cilindru pe care îl deplasează înainte-înapoi;

- lansarea unei bile de pe picior prin extensia degetelor şi dorsiflexia

acestora;

- folosirea maşinii de cusut cu pedală.

În activitatea de terapie ocupaţională şi ergoterapie la bolnavii reumatici se

impune respectarea principiului “de la uşor la greu”, “de la simplu la complex”,

pentru a nu depăşi pragul durerii şi al oboselii.

57
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA BOLNAVII CARDIO-VASCULARI

În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, terapia ocupaţională şi ergoterapia

includ activităţi de kinetoterapie, playterapie, artterapie, meloterapie, ca terapii

instructiv-recreativ-distractive, dar nu este exclusă practicarea ergoterapiei în

unele situaţii.

Reantrenarea la efort, stimularea aptitudinilor şi posibilităţilor pentru

activităţile cotidiene sunt scopurile esenţiale ale recuperării bolnavilor cu aceste

suferinţe.

Ca în toate cazurile, medicul terapeut solicită din partea pacientului un

efort liber consimţit, natural şi utilitar.

Modalitatea de acţionare, intensitatea şi durata efortului necesită

respectarea unor reguli care se impun prin specificul afecţiunii, dar efortul depus

este efectuat în mod liber. Acesta constă în gesturi utile care îmbină activitatea

fizică şi psihică în scopul angajării în activităţi creative.

La indicaţia medicului specialist, activităţilor de antrenare fizică propriu-

zisă, pe măsura diminuării afecţiunii psihice care survine în situaţia bolnavului

coronarian, se poate recomanda exersarea gesturilor şi deprinderilor de lucru.

58
Terapeutul ocupaţional trebuie să cunoască foarte bine aspectul recuperării

cardiologice pentru a putea doza corect intensitatea efortului, a sesiza semnele de

intoleranţă.

De asemenea este necesară cunoaşterea situaţiei fiecărui subiect, a

particularităţilor sale de adaptare la solicitarea propusă.

La această categorie de bolnavi se vor evita eforturile mari şi de durată,

preferându-se activităţile uşoare, cu efort minim, cele care solicită îndemânarea

(din domeniul artistic şi intelectual). Se recomandă activităţi desfăşurate în seră,

în aer liber, în grădină, spaţii care oferă climat sedativ, optimist (îngrijirea

florilor, lucrul de mână pentru femei, artizanatul, pictura, care pun în evidenţă

disponibilităţile artistice, decorative, de care dispune persoana respectivă).

Menţinerea exerciţiului intelectual al acestor bolnavi se realizează prin

antrenarea lor în activităţi cu nivel adecvat, legate de bibliotecă, de munca de

birou, unde ei vor fi eventual cooptaţi alături de personalul angajat.

Obiecivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în bolile cardio-vasculare

cele mai invalidante cum sunt: cardiopatia ischemică, hipertensiunea arterială,

valvulopatiile, vasculopatiile periferice, sunt de recuperare sub aspect funcţional,

psihologic şi socio-profesional, aspecte care apar simultan şi sunt

intercondiţionate.

Acestea, de multe ori necesită spitalizare de lungă durată, se manifestă prin

incapacitate temporară de muncă şi reîncadrare întârziată în activitatea socială.

59
Pentru recuperare, serviciul respectiv necesită amenajarea şi dotarea unui

compartiment de terapie ocupaţională şi ergoterapie.

În medicina modernă, practica terapeuticii în afecţiunile cardio-vasculare

de natură coronariană, a înlocuit repausul absolut şi prelungit care era recomandat

în trecut, cu reantrenarea la efort. Această metodă a condus la obţinerea unor

rezultate bune, în special pe linia reintegrării sociale. În acest scop, odată cu

aplicarea primelor măsuri terapeutice, se aplică şi primele măsuri de readaptare

funcţională.

Actul medical terapeutic care vizează simultan aspectul funcţional,

psihologic şi socio-profesional, în fiecare caz în parte urmăreşte activarea şi

reactivarea bolnavului astfel:

- în cazul aspectului funcţional, terapia ocupaţională prin activităţi cu

intensitate progresivă atent supravegheate, urmăreşte execuţia, aspectele

neplăcute (durerea, oboseala) sunt prevenite de către medic şi terapeut;

- în cazul aspectului psihologic se urmăreşte ameliorarea anomaliilor

psihologice de comportament (anxietatea, pesimismul, cât şi cele de

hiperactivitate dăunătoare). Disciplina personală este un remendiu important.

Alimentaţia corectă şi adaptată diagnosticului, suprimarea tutunului, a alcoolului,

sunt remedii ce se pot obţine prin activitatea acceptată, supravegheată, dar şi prin

contribuţia pacientului, prin voinţa lui de a-şi adapta corect modul de viaţă;

- în cazul aspectului socio-profesional - întreaga echipă terapeutică are

datoria de a participa la munca pedagogică pentru instruirea bolnavului în

60
privinţa cunoaşterii situaţiei sale, atât în ce priveşte organizarea, sarcinile de

lucru, cât şi a petrecerii timpului liber. Munca propriu-zisă trebuie îmbinată cu

exerciţiile fizice în vederea antrenării pacientului pentru sarcini sociale şi

profesionale.

În funcţie de starea de sănătate de moment, în cadrul terapiei ocupaţionale

se vor alege iniţial ocupaţii simple, bine motivate în privinţa valorii lor utilitare,

estetice. Activitatea propusă trebuie să-l determine pe bolnav să-şi aprecieze

posibilităţile, să-l antreneze într-un ritm de execuţie normal ca rapiditate şi

intensitate a mişcărilor, să-l obişnuiască să accepte pauze frecvente.

Experienţa arată că aceste activităţi sunt acceptate şi bine desfăşurate de

către bolnavii cardiaci. Cu toate acestea, în cadrul terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei, supravegherea trebuie să fie destul de strictă pentru a oferi siguranţă

deplină. În acelaşi timp activitatea trebuie să fie liberă pentru a nu provoca

anxietatea bolnavului şi a nu antrena dependenţa acestuia faţă de terapeut.

Ocupaţia la bolnavii cardiaci este mai mult decât necesară pentru obţinerea

echilibrului vital şi petrecerea activă a timpului liber. Ocupaţia trebuie să fie

adecvată persoanei cardiace, gravităţii bolii şi fazei de boală în care se află. Spre

exemplu, în afecţiunile cardiace minime, respectivul bolnav poate să-şi conducă

propriul autoturism, dar nu trebuie asumate riscuri majore pentru securitatea

publică, în unele meserii cum ar fi cea de pilot, conducător de autobuz,

locomotivă, mijloace de trasport public.

61
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA BOLNAVII CU AFECŢIUNI ALE

APARATULUI RESPIRATOR

Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe care le provoacă celor în

cauză cât şi celor din anturajul lor, constituie o problemă de sănătate publică,

inclusiv sub aspect economic.

Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator este mare şi se

preconizează o creştere a acestuia prin:

- creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer pulmonar mai ales prin

creşterea consumului de tutun;

- creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită cronică datorită poluării

aerului.

Pe de altă parte se poate vorbi de o creştere a speranţei de viaţă a celor cu

insuficienţă respiratorie datorită progreselor terapeutice care încetinesc evoluţia

acestor boli şi a depistării lor precoce.

Consecinţele acestor boli sub aspect economic trebuie să ia în considerare

atât costul medical şi al pierderilor de producţie legate de acestea, de asemenea

importantul impact asupra modului de viaţă al bolnavului şi a celor din jurul său.

62
Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică ci pot fi generate de un

complex de condiţii de existenţă care constituie factori de risc. Expunerea în timp

la anumite condiţii ce constituie factori de risc poate duce la apariţia unor

perturbări grave, cu manifestări diferite, pe plan social şi economic, variind în

funcţie de invalid (copil sau adult).

Copiii cu deficienţe respiratorii pot fi scoşi din mediul familial prin

spitalizări repetate, de durată, în sanatorii, ceea ce înseamnă şi o întrerupere a

şcolarizării, o rămânere în urmă, limitându-le posibilităţile de alegere a unei

viitoare meserii.

La adult, impactul cu boala poate însemna întreruperea prelungită a

muncii, ceea ce poate însemna pierderea locului de muncă, o reorientare

profesională sau, în cazuri mai grave, nu va mai putea presta nici o muncă.

În aceste situaţii de boală (în care repausul este necesar) ergoterapia îşi are

locul determinat prin posibilitatea de a-l sustrage pe bolnav de la starea

apăsătoare a suferinţei sale. Problema reinserţiei sociale şi recuperarea

profesională a celor vindecaţi constituie obiective ale echipei terapeutice formată

din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.

Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în cadrul

afecţiunilor respiratorii sunt:

- înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu activităţi terapeutice de

diferite profile adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi starea de

oboseală şi deprimarea psihică;

63
- programele de recuperare a rezistenţei la efort să se aplice numai în faza

stabilă a bolii;

- prudenţa deosebită a terapeutului în activităţile care vizează rezistenţa

la efort (evitarea oboselii exagerate);

- evitarea inhalării de substanţe iritante pentru căile respiratorii;

- educaţia sanitară a acestor bolnavi este necesară, în sensul convingerii

de a renunţa la fumat, a prevenirii şi tratării precoce a episoadelor

infecţioase, combaterii exceselor ponderale, a informării bolnavului cu

privire la stadiul bolii sale, a cooperării pentru recuperarea sa prin

respectarea prescripţiilor medicale;

- necesitatea supravegherii permanente a bolnavului pentru prevenirea

unor incidente şi pentru a regla permanent efortul, pentru a-l aprecia sub

aspectul posibilităţilor şi al calităţii activităţii prestate, în scopul

includerii în cadrul unei grupe de lucru;

- efectuarea controalelor medicale periodice şi de laborator, în scopul

adoptării celei mai eficiente terapii medicale şi de activitate;

- în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii cu forme grave de

tuberculoză activ-evolutivă, cu BK prezent în spută, cei hemoptici, cu

insuficienţă cardiacă accentuată, cu insuficienţă respiratorie importantă,

nici cei cu alte boli asociate care nu permit solicitarea fizică (diabet,

insuficienţă hepatică sau renală, SIDA, etc.).

64
Bolnavii de tuberculoză cronică şi cei cu diferite grade de insuficienţă

respiratorie vor fi supuşi unui efort dozat, diferenţiat, în aşa fel încât să nu

provoace dezechilibrul stării de sănătate pe care o au.

Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator

vizează următoarele aspecte:

- reeducarea funcţională;

- psihoterapia;

- preorientarea profesională.

Reeducarea funcţională în bolile aparatului respirator se impune la fel ca şi

în celelalte grupe de afecţiuni. Aceasta priveşte antrenarea în activităţi de

ergoterapie a bolnavilor afebrili, cu stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii

reduse, cu leziunile în faza de involuţie (examen radiologic).

Activităţile propuse vor urmări obţinerea unei senzaţii de bine, de scădere a

dificultăţilor respiratorii la efort, de reducere a anxietăţii prin creşterea capacităţii

de efort.

Efectul psihoterapic al ergoterapiei este important şi trebuie luat în

consideraţie, ştiut fiind impactul pe care îl are boala asupra psihicului uman.

Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte înlăturarea crizei (stării

depresive) de adaptare la situaţia dată. Activităţile fizice şi intelectuale

recomandate urmăresc antrenarea bolnavului în limitele posibilităţilor sale pentru

a-şi descoperi noi aptitudini şi pentru a-şi depăşi psihozele asociate.

65
La copilul cu afecţiuni ale aparatului respirator urmările bolii pot fi mult

mai ample, spitalizarea de lungă durată frânează dezvoltarea lui intelectuală,

poate duce chiar la regres prin apariţia unui blocaj afectiv determinat de lipsa

mediului familial şi social anterior, a lipsei mişcării. În cazul adolescentului cu

astfel de boli, inactivitatea poate modifica negativ personalitatea acestuia

conducând la manifestări comportamentale deviate.

66
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

ÎN RECUPERAREA VÂRSTNICILOR

Recuperarea geriatrică presupune un concept bine delimitat, numărul

vârstnicilor fiind mare iar independenţa acestora constituind o problemă

primordială.

Infirmităţile datorate îmbolnăvirii organismului cât şi cele rezultate din

afecţiunile apărute pe parcursul vieţii se cumulează, se agravează şi se multiplică

în perioada de îmbătrânire. În această perioadă, capacitatea de raţionament şi de

adaptare se degradează punându-şi anprenta asupra vieţii psihologice şi sociale.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează recuperarea complexă a

vârstnicului, avându-se în vedere şi alte situaţii specifice, particulare, cu care se

confruntă acesta: anxietatea, dezorientarea, dependenţa.

Anxietatea se datorează grijii persoanei în vârstă în privinţa securităţii

existenţei sale, fapt care generează o nelinişte accentuată.

Dezorientarea survine în urma deficienţelor de adaptare la exigenţele şi

schimbările mediului său de viaţă.

Dependenţa exprimată printr-o atitudine pasivă raportată la activităţile de

zi cu zi este urmare a pierderii iniţiativei şi conştientizării faptului că este un

întreţinut, uneori o povară.

67
Aceste caracteristici sunt variabile depinzând de personalitatea fiecărui

vârstnic, de starea de sănătate a acestuia, de condiţiile de mediu şi ajutorul social

de care beneficiază.

Implicaţiile medicale, psihologice, familiale şi economice legate de

îngrijirea şi asistenţa persoanelor în vârstă sunt importante. În acest sens se

impune combaterea tendinţei persoanelor în vârstă spre sedentarism,

“subsolicitarea dovedindu-se a fi mult mai nocivă decât suprasolicitarea”.

Vârstnicul trebuie să fie supus permanent unui exerciţiu critic, psihic şi

intelectual, angajarea lui în activităţi în cadrul unei terapii ocupaţionale şi

“ergoterapii de susţinere” fiind benefică pentru păstrarea autonomiei în ce

priveşte activităţile zilnice şi gestualitatea habituală.

În situaţii legate de anumite îmbolnăviri, kinetoterapiei i se asociază aşa-

zisa terapie ocupaţională de funcţie, care vizează recuperarea funcţională şi

redobândirea gestualităţii pierdute.

Deprimarea survenită în anumite situaţii legate de suferinţe de lungă durată

necesită intervenţia unor specialişti în geropsihologie, psihoterapia susţinând

astfel recuperarea realizată prin celelalte metode amintite: kinetoterapie, terapie

ocupaţională, eventual ergoterapie.

De cele mai multe ori după anumite îmbolnăviri care necesită îngrijiri

medicale în unităţi specializate, vârstnicul îşi reia locul în familie, viaţa lui

continuând în mod firesc. Alteori însă, în lipsa acesteia, este inclus într-un cămin

68
de bătrâni sau cămin-spital unde beneficiază de îngrijire păstrându-şi totuşi o

suficientă independenţă.

Geriatria, medicina vârstnicului, include diverse domenii ale patologiei

cum sunt: medicina internă, psihiatria, reeducarea funcţională şi readaptarea

socială.

Tot mai mult câştigă teren ca metode cu eficienţă probată şi accesibile

vârstnicilor, terapia ocupaţională şi ergoterapia.

Conceptul de recuperare în geriatrie implică aspecte complexe medico-

biologice, psihologice şi sociale, iar aceste metode kinetologice tind să se extindă

în acest domeniu prin eficienţa pe care o au din acest punct de vedere.

Caracteristicile morfofuncţionale şi psihologice ale organismului

vârstnicului impun exigenţe particulare în privinţa metodologiei de aplicare a

acestor metode.

Întreaga activitate terapeutică în acest context trebuie orientată în funcţie

de următoarele principii:

- cunoaşterea particularităţilor biologice, psihologice şi de morbiditate ale

vărstnicului stă la baza organizării, prescrierii şi aplicării activităţilor de

terapie ocupaţională şi ergoterapie;

- organizarea activităţilor se face în mod individualizat şi este

supravegheată îndeaproape de către echipa terapeutică pluridisciplinară;

69
- activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie trebuie să fie

recomandate cât mai curând posibil după îmbolnăvire simultan cu

activităţile zilnice de autoservire şi cele de kinetoterapie;

- recomandarea activităţilor practice trebuie corelată cu particularităţile

deficienţei generale şi a celei speciale a pacientului, urmărindu-se

efectul terapeutic al acestora;

- activităţile alese să respecte ideile şi gusturile persoanei, experienţa sa,

fapt ce va susţine motivaţia şi reuşita execuţiei pe un fond psihic

favorabil;

- activităţile de ergoterapie nu trebuie să fie neapărat cele anterioare

îmbolnăvirii pentru a nu crea sentimentul de nereuşită, să nu fie prea

grele pentru starea actuală a pacientului, dar nici puerile pentru a nu

crea complexe de inferioritate;

- în alegerea activităţilor se va ţine cont de particularităţile vârstei (uneori

spiritul mai puţin ager, memoria alterată, înţelegerea mai greoaie,

rezistenţa la efort mai mică);

- evitarea automatismului (reduce participarea voluntară), activităţile să

aibă o succesiune logică, firească;

- în execuţie nu se va trece brusc de la o activitate la alta pentru a nu

dezorienta şi diminua concentrarea asupra activităţii;

70
- aparatele, sculele, utilajele vor fi adaptate posibilităţilor de mânuire ale

persoanelor, cu acordul şi în prezenţa subiectului care devine astfel mai

cooperant;

- factorii de ambianţă fizică, psihică şi socială să fie menţinuţi la un nivel

corespunzător, pentru a susţine capacitatea de muncă a pacientului.

Scopul şi obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici

Terapia ocupaţională şi ergoterapia au drept scop să ajute vârstnicul să-şi

menţină sau să-şi recapete maximul de independenţă fizică, psihică şi

socială (C. Taneborne). Orientarea lui către lumea exterioară este necesară.

Geriatria urmăreşte prin intervenţia sa menţinerea nivelului fizic prin

suplinirea deficitului senzorial şi motor, a nivelului psihic prin influenţarea

relaţiei bolnav-boală şi a relaţiei bolnav-mediu înconjurător.

Starea fizică a vârstnicului, starea de sănătate somatică, se raportează în

primul rând la bătrâneţea în sine. Din acest punct de vedere, organsimul uman

suferă modificări multiple. Atrofia musculară, deteriorarea cartilajelor,

fatigabilitatea, diminuarea îndemânării, durerile reumatice, tulburările funcţionale

cardio-vasculare, pulmonare, diminuarea acuităţii auditive, vizuale, tulburările

sfincteriene, ameţelile, pierderea mobilităţii, sunt cele mai importante deteriorări

la care este supus organismul vârstnicului.

Pe acest fond, uneori pot apărea accidente sau îmbolnăviri mai grave de

ordin fizic sau psihic. În acest context, persoana în vârstă poate fi de la caz la caz

71
supraprotejată sau persecutată în funcţie de mediul familial şi social în care

trăieşte.

Întregul complex de măsuri care vizează recuperarea vârstnicului

urmăreşte prevenirea degradării sale fizice, psihice şi sociale, să-i redea

independenţa funcţională, demnitatea umană, să împiedice izolarea acestuia.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează:

- recuperarea motricităţii (completează terapia globală şi kinetoterapia);

- reluarea activităţilor de zi cu zi pentru redobândirea autonomiei;

- o psihoterapie specială (geropsihologie) care conduce la o colaborare

activă a vârstnicului în vederea acceptării unei activităţi rentabile sub

aspect material dar care totodată combate apatia şi deprimarea;

- socioterapia - munca în grup, în atelier, are efecte benefice în

socializarea persoanelor în vârstă;

Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici pot fi

considerate:

- prevenirea şi întârzierea proceselor de îmbătrânire;

- reantrenarea prin mijloace diverse, în condiţii fiziologice, a funcţiilor

diminuate sau pierdute;

- stimularea capacităţii de adaptare la noi situaţii;

- preîntâmpinarea desocializării (aspect legat de pensionare, scăderea

performanţelor fizice şi intelectuale cât şi de bolile care survin);

72
- stimularea activităţii pe măsura posibilităţilor personale, în vederea

distragerii atenţiei de la aspectele negative legate de fenomenul

îmbătrânirii (singurătate, infirmitate, boală);

- restructurarea personalităţii care tinde să se diminueze.

Forme şi activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie la vârstnici

În abordarea acestor două metode, terapia ocupaţională şi ergoterapia, la

persoanele în vărstă trebuie avută în vedere delimitarea celor două noţiuni

stabilite prin definiţiile prezentate iniţial (capitolul I).

Unii autori consideră că ergoterapia este mai puţin potrivită pentru

vârstnici şi că terapia ocupaţională este forma de activitate cea mai indicată

pentru această categorie de subiecţi. Acest fapt se datorează posibilităţilor fizice

reduse la aceată vârstă, la care sunt recomandate activităţi uşoare dar susţinute,

antrenante şi recreative.

Specialiştii în geriatrie au stabilit că evaluarea funcţiei la vârstnici este

diferită de cea a persoanelor tinere, proces influenţat de mai multe elemente:

- vârstnicii sunt supuşi unor deficienţe multiple;

- starea lor fizică, mintală şi socială sunt strâns intercondiţionate, fiind

necesară evaluarea multidimensională;

73
- indicatorii generali cei mai utili sunt măsurarea stării funcţionale care

analizează capacitatea de independenţă a subiectului afectat de boală

(deficienţă fizică, mintală şi a privaţiunilor sociale).

Ergoterapeuţii folosesc tehnici speciale pentru aprecierea funcţiei la

vârstnici (instrumente şi metodologie de evaluare). În funcţie de rezultatele

evaluării funcţiei fizice, mintale şi sociale, persoana va fi antrenată în activităţi de

susţinere care împreună cu kinetoterapia urmăresc autonomia activităţilor zilnice

şi a gestualităţii habituale, activităţi de ergoterapie de funcţie.

Ca particularitate metodică, tehnicile de ergoterapie nu diferă decât sub

aspectul adaptării la vârsta pacientului. Activităţile pot fi împărţite în funcţie de

locul şi momentul aplicării lor astfel: activităţi zilnice, munca în atelier, adaptări

la domiciliul pacientului, activităţi în centrul de zi, activităţi distractive şi

ocupaţii utilitare.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu se adresează numai vărstnicilor în

anumite situaţii de îmbolnăvire (fizică, psihică, organică), efectele profilactice ale

acestor metode fiind bine cunoscute. Acest aspect este particular terapiei

ocupaţionale geriatrice, metoda integrând categoria populaţiei vârstnice

sănătoase, prevenind şi întârziind procesul de îmbătrânire. Este ştiut că anumite

tulburări ale stării de sănătate prezente la persoanele în vârstă se datorează unei

activităţi fizice reduse, pasivităţii şi inerţiei. Ocupaţia şi munca, relaţiile sociale şi

familiale, cu mediul înconjurător întreţin sănătatea, întreţin viaţa. Modul de viaţă

activ, dinamic are o importanţă deosebită în special pentru creier. Din experienţă

74
se spune că persoanele care practică exerciţiile fizice pot “întineri” cu 40 de ani,

că o persoană “activă” la vârsta de 70 de ani poate arăta ca o persoană “neactivă”

de 30 de ani.

Activităţile utilitare şi cele distractive se adresează deopotrivă vârstnicilor

valizi cât şi celor recuperaţi şi instituţionalizaţi din motive sociale în cămine sau

cămine-spital. Dintre activităţile recomandate în funcţie de starea şi posibilităţile

fizice ale fiecărui vârstnic se recomandă:

- activităţi la pat - croşetatul, cusutul, confecţionarea unor obiecte de

artizanat;

- activităţi la sală - ţesut, artă culinară;

- munca în sere de flori, în curţi, grădini, parcuri;

- participarea la activităţi artistice, culturale, frecventarea cluburilor,

cinematografelor, vizitarea muzeelor, sărbătorirea unor evenimente.

Unele forme de activitate pot fi încadrate în ergoterapie dar la vârstnicii

bolnavi este dificilă departajarea acestora. Pentru unii o activitate poate urmări

reeducarea funcţională, pentru alţii poate avea un caracter profesional.

Aspecte particulare ale muncii cu persoanele în vârstă

Particularităţile vârstei înaintate sunt diverse, afecţiunile fiind de ordin

fizic, psihic şi organic, făcând dificilă adeseori munca de recuperare. Deficienţele

aparatului cardio-vascular, tulburările psihice (scleroza, senilitatea, tulburările de

75
memorie, senzoriale) reduc adesea posibilităţile de recuperare prin metodele de

terapie ocupaţioanlă şi ergoterapie.

Terapeutul trebuie să dea dovadă de o bună înţelegere a acestor aspecte, să

adopte o atitudine potrivită fiecărui caz în parte. Se pot întâlni diferite situaţii faţă

de care terapeutul trebuie să acţioneze în consecinţă urmărind:

- acordarea consideraţiei şi respectul cuvenit pentru ceea ce a făcut în

viaţă persoana respectivă, ascultându-l cu răbdare;

- comportarea adecvată (autoritară sau mai puţin autoritară) a terapeutului

faţă de bătrân, în aşa fel încât să nu-i lezeze personalitatea dar nici să nu

ducă la refuzarea tratamentului;

- cooperarea pacientului vârstnic cu terapeutul;

- abordarea unei atitudini optimiste care să insufle pacientului vârstnic

speranţa de viitor, curaj, interes pentru activităţile propuse.

76
INSTRUIREA PERSONALULUI DE SPECIALITATE

Aplicarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în unităţile sanitare şi de

asistenţă socială este condiţionată de o dotare tehnică corespunzătoare,

modificarea opticii omului bolnav faţă de munca prescrisă în scop medical şi

existenţa unui personal pregătit pentru aceste activităţi.

Pregătirea personalului de specialitate pentru acest domeniu se poate

realiza prin:

a) organizarea unor cursuri de scurtă durată; personalul pregătit prin

cursuri de scurtă durată poate fi din următoarele domenii:

- asistente şi surori medicale, sociale sau de ocrotire;

- infirmieri, maiştri, muncitori calificaţi pentru diferite meserii;

- personal pentru activităţi de administraţie care pot fi implicaţi în

desfăşurarea activităţilor de ergoterapie.

Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste persoane se pregătesc

instructori de ergoterapie care pot lucra sub directa îndrumare a medicilor,

kinetoterapeuţilor sau ergoterapeuţilor formaţi prin cursuri de lungă durată. Sunt

propuse pentru organizare următoarele tipuri de cursuri de scurtă durată:

- instruire în ergoterapie, durata cursului de 4 săptămâni;

77
- competenţă în ergoterapie, durata cursului 6 luni, pentru persoane care

vin din alte sectoare de activitate decât cel sanitar sau de asistenţă

socială;

- cursuri organizate sub formă de studii şi stagii în unităţi medicale.

b) organizarea unor cursuri de lungă durată - special înfiinţate în

majoritatea ţărilor în scopul formării şi perfecţionării cadrelor de specialitate în

domeniu.

Exemple de forme de învăţământ de lungă durată pentru domeniul terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei:

- Canada - Universitate de terapie ocupaţională şi ergoterapie;

- Olanda - în cadrul Şcolii superioare există un “Departament de terapie

ocupaţională şi ergoterapie”;

- S.U.A. - la Universitatea din Boston, studenţii acestei forme superioare

de pregătire trebuie să aibă o practică de cel puţin un an în unităţile

sanitare şi de protecţie socială;

- Israel - în cadrul Facultăţii de medicină există un “Departament de

terapie ocupaţională - ergoterpie”;

- Anglia - studiile de terapie ocupaţională şi ergoterapie durează 3 ani.

- Franţa - aceeaşi organizare ca în Anglia;

- România - Învăţământul superior de kinetoterapie cuprinde în planurile

de învăţământ disciplina “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”.

78
Conţinutul pregătirii adaptat la condiţiile ţării noastre, trebuie să se axeze

pe următoarele aspecte:

- studiul organismului uman la nivel somatic (anatomie şi fiziologie);

- studiul organismului uman la nivel psihic şi intelectual (dezvoltare

psihomotorie, funcţii mentale, viaţa de relaţie şi comunicarea);

- studiul omului în activitate;

- cunoaşterea componentelor kinetice şi biomecanice ale diverselor

activităţi;

- învăţarea şi antrenarea în unele tehnici profesionale - competenţa

practică şi posibilitatea de a experimenta şi aplica diverse activităţi;

- studiul diferitelor patologii şi handicapuri (fizice, psihice, organice);

- cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare pe care le presupun

aceste metode;

- cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său;

- cunoaşterea şi folosirea aparaturii, cât şi însuşirea tehnicii de

confecţionare a unor dispozitive ajutătoare (orteze, ajutor tehnic).

Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în domeniul terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei, în forma studiilor de lungă durată se pot realiza prin

cursuri, activităţi practice şi stagii clinice.

79
ORGANIZAREA ATELIERELOR DE TERAPIE

OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIE

Terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode de tratament prin ocupaţie şi

muncă, componente ale procesului complex de recuperare ce utilizează toate

formele de activitate recreativă sau productivă prescrise de medic în scop

terapeutic, sunt reglate ca mod de organizare prin “Normele tehnice privind

organizarea activităţilor de ergoterapie în unităţile sanitare”.

Împreună cu kinetoterapia, hidroterapia, electroterapia, masoterapia,

psihoterapia, ortezarea şi protezarea, terapia educaţională, logopedia,

profesionalizarea sau reprofesionalizarea, terapia ocupaţională şi ergoterapia

reprezintă forme de integrare în cadrul asistenţei instituţionale cu multiple

aspecte profilactice, terapeutice, socio-familiale, culturale şi economice.

Atenţia factorilor de decizie şi a celor medicali trebuie îndreptată spre

organizarea acestei activităţi sub aspectul diversificării atelierelor, alegerea şi

dozarea metodelor, cât şi a posibilităţii de a stabili unele gradaţii şi eşalonări a

muncii de la simplu la complex şi invers.

Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi sau metode are în vedere

următoarele aspecte: studiul locurilor de muncă, a utilajelor, amplasarea în

funcţie de suprafaţa disponibilă şi realizarea planurilor de muncă.

80
Pentru buna desfăşurare a activităţii în atelierele de ergoterapie trebuie

avute în vedere măsuri ce au drept scop folosirea raţională din punct de vedere al

tratamentului medical, al posibilităţilor de realizare, al efortului bolnavului

participant la procesul de recuperare.

Diviziunea muncii se realizează în mai multe feluri:

- diviziunea muncii pe operaţii;

- diviziunea muncii pe obiecte;

- diviziunea muncii în funcţie de calificare.

Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea executantului o singură

operaţie sau un număr mic de acţiuni asemănătoare, la un singur tip de unealtă

sau maşină.

Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor lucrări în funcţie

de posibilităţile fizice şi psihice ale pacientului, conducând la însuşirea în scurt

timp a unui meşteşug folositor (posibil cel avut anterior îmbolnăvirii).

Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea gradului de

calificare al pacientului, anterior îmbolnăvirii sale.

Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie ocupaţională şi ergoterapie

Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o componentă importantă

organizarea locului de muncă.

81
Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de asigurarea factorilor de

ambianţă fizică, psihică şi socială. Numai în condiţiile unui microclimat şi a unei

ambianţe psihice şi sociale corespunzătoare, capacitatea de muncă a bolnavului

poate fi solicitată în limite fiziologice.

Calitatea şi cantitatea muncii depind de condiţiile în care bolnavul este

solicitat, ele constituind stimuli pozitivi sau negativi (iluminarea, cromatica,

spaţiul în sine, liniştea, condiţiile igienice).

Condiţiile privind utilarea depind de numărul de persoane incluse în

activitate, sarcinile propuse pentru a fi rezolvate, tipul de handicap ce urmează a

fi tratat şi nu în ultimul rând de posibilităţile financiare.

Plasarea pacientului într-o anumită formă de activitate se face ţinând cont

de opţiunea acestuia, de posibilităţile lui prezente, de calificarea profesională,

vechimea în muncă, debutul bolii, tipul de deficit, evoluţia medicală obţinută.

Odată plasat conform acestor criterii obiective (fişa personală cu aceste date),

pacientul va fi supravegheat în activitatea prestată de către ergoterapeut şi

psihoterapeut, fiind dirijat metodic până la obţinerea unei autonomii în activitatea

prestată şi până la obţinerea unor rezultate bune.

Ergonomia studiază permanent relaţia om-muncă, ameliorarea condiţiilor

de muncă fiind benefică atât în direcţia adaptării muncii la om cât şi a omului la

munca sa.

82
Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu handicap au în vedere

adaptarea la situaţia fizică şi psihică a acestora, fiind apropiate sau asemănătoare

celor create pentru persoanele fără probleme de sănătate.

Ergonomia este definită ca “studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul

său de muncă. În acest sens, mediul include nu numai mediul înconjurător în care

lucrează, dar şi sculele şi materialele, metodele sale de lucru şi organizarea

activităţii sale, fie ca individ, fie ca membru al unui colectiv de muncă. Toate

acestea sunt corelate cu natura omului însăşi, cu abilitatea, capacitatea şi limitele

sale” (K.F.H. Murrel).

Adaptarea muncii la om (la posibilităţile sale), înlăturarea cauzelor care

conduc la un grad ridicat de oboseală, este cu atât mai importantă în situaţia

persoanelor cu un potenţial biologic redus, temporar sau definitiv.

“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este necesară tuturor acelora

care proiectează şi construiesc instalaţii, utilaje, dispozitive, scule, cât şi celor

care conduc şi organizează munca” (V. Anghelescu)

83
EPILOG

Prezentarea domeniilor medicale în care terapia ocupaţională şi ergoterapia

sunt necesare ca metode terapeutice care au la bază ocupaţia şi munca, conduc la

ideea valorii lor în completarea actului medical recuperator.

În prezent în România sunt puţine servicii de terapie ocupaţională şi

ergoterapie şi acelea sunt organizate în spitalele cu profil psihiatric şi în unele

unităţi medicale pentru bolnavii somatici.

Există interes şi încercări de organizare a unor cercuri de ergoterapie

pentru vârstnicii aflaţi în tratament ambulator cât şi în unităţi de ocrotire şi

asistenţă socială pentru bătrâni.

O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei este cea inclusă în planurile de învăţământ în şcolile speciale în care

sunt curpinşi copiii şi adolescenţii cu diferite afecţiuni (motorii, senzoriale, etc.).

Aria largă de aplicabilitate a acestor metode kinetologice au condus la

formularea unor clasificări raportate în principal la scopul şi obiectivele care se

obţin în urma aplicării lor.

În lucrarea “Terapia ocupaţională şi ergoterapia” Al. Popescu arată că

“deosebirea între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea

formelor, lărgimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode în

care îngrijirea medicală ajută bolnavul să se realizeze ca element folositor

84
societăţii”. Acelaşi autor afirmă că “în terapia ocupaţională, ocuparea timpului

liber are menirea să deştepte interesul bolnavului pentru activităţi oarecare, pe

acest principiu edificându-se playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia,

etc.” şi că “în ergoterapie - care are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii

remunerate în procesul de reinserţie profesională şi socială a bolnavului - acesta

participă la activităţi ca: ţesutul, confecţionarea unor obiecte, activităţi agro-

zootehnice, cultura plantelor şi florilor, etc.”.

T. Sbenghe arată că “ergoterapia se preocupă de integrarea familială,

socială şi profesională a handicapaţilor, este o metodă specială a kinetoterapiei, o

metodă sintetică, globală, care cere o participare comandată şi întreţinută psihic”,

iar “terapia ocupaţională este metoda care face indisolubilă legătura dintre

recuperarea medicală şi recuperarea socio-profesională”.

Analizând aceste păreri putem constata că obiectivele şi scopurile stabilite

nu diferă, că finalitatea este aceeaşi, aria largă de tehnici folosite fiind greu de

împărţit, cei doi termeni practic definind acelaşi lucru.

O altă clasificare acceptată şi în alte ţări este următoarea:

1. Ergoterapia recreativă - cuprinde o serie de activităţi atractive, mai mult sau

mai puţin complexe, clasificate în:

- tehnici de exprimare (desen, pictură, scris, sculptură, mânuirea

păpuşilor);

- tehnici sportive (diferite jocuri sau părţi ale jocurilor sportive);

85
- tehnici recreative (jocuri distractive adaptate posibilităţilor persoanelor

cu handicap - fotbal, popice, şah, ţintar).

2. Ergoterapia funcţională - o formă de ergoterapie dirijată în care se urmăreşte

executarea anumitor mişcări în cadrul unor activităţi de muncă sau ocupaţie cum

ar fi:

- tehnici de bază (gestualitatea în prelucrarea materiei prime - lut, lemn,

fibre naturale, în activităţi ca olăritul, tâmplăria, ţesutul);

- tehnici complementare - totalitatea activităţilor lucrative umane (ex.

marochinărie, tipografie, dactilografie, cartonaj, etc.).

3. Ergoterapia profesională - practicată în centre de recuperare special utilate,

spitale cu profil ergoterapeutic, şcoli profesionale speciale (ateliere şcoală).

În cadrul acestei forme de ergoterapie profesională se disting două

subcategorii:

- ergoterapia pregătitoare pentru activitatea şcolară şi orientarea

profesională a copiilor;

- ergoterapia de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor (pentru

reintegrarea în munca practicată anterior îmbolnăvirii sau a reorientării

profesionale).

Specifică acestei forme de ergoterapie, pe lângă tehnicile de bază şi cele

complementare este folosirea unor “tehnici de readaptare”, tehnici care adaptează

mediul ambiant al persoanelor cu handicap la capacităţile lor funcţionale.

86
4. Ergoterapia retribuită - care poate completa din toate punctele de vedere

pierderile materiale datorate pensionării medicale timpurii, prin reîncadrarea

bolnavului în circuitul economico-social normal.

87
BIBLIOGRAFIE

1. Baciu Cl. - Kinetoterapia pre si postoperatorie, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1981.

2. Brânzei P. - Consideraţiuni cu privire la scopul şi metodologia

activităţii de recuperare în unităţile sanitare, prin

intermediul psihoterapiei // Iaşi, 1976.

3. Coroi V., Gorgos C. - Medicina socială, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1980.

4. Encyclopedie medico-chirurgicale, 1977.

5. Mârza D. - Ergoterapie - note de curs, Ed. Universităţii Bacău, 1997.

6. Mihăilă I. - Bazele ştiinţifice şi aplicaţiile ergonomiei, Ed. Medicală,

Bucureşti, 1982.

7. Perquin L. şi colab. - Ergothérapie, Ed. Masson, Paris, 1980.

8. Popescu Al. - Terapie ocupaţională şi ergoterapie vol. I, Ed. Cerna,

Bucureşti, 1993.

9. Sbenghe T. - Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare,

Ed. Medicală, Bucureşti, 1987.

10. Taneborne C. - Ergoterapia în geriatrie, Médicine et Hygiène // nr. 1446,

1981.

11. Zaharia C. - Elemente de patologie a aparatului locomotor,

Ed. Paideia, Bucureşti, 1994.

88