ION LUCA CARAGIALE

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852 Haimanale, județul Prahova, Țara
Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin,
Imperiul German). Ion Luca Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi
cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales
membru al Academiei Române post-mortem. S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul
Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al
Ecaterinei.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropulos, de care
s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas. Primele studii le-a făcut între anii
1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sfântul Gheorghe din Ploiești, iar până în
anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești. În 1870 a fost
nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu
seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. L-a cunoscut pe Eminescu cînd
tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a
fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail
Pascaly. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al
ziarului Națiunea română.
I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de
sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până
prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule
dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale de junimist
și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a
dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri
literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de
atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la
Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește
director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele
Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința
pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare
pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în
Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.În
acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această
căsătorie vor rezulta mai întâi două fete. În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul
anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic
“Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”.
Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea
unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ
literar. Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și
criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în
dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit relevante
în perioada regimului communist. "Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun
pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile
anume alese de autor”.(Titu Maiorescu).
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin
faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a
influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco. În zorii zilei de 9 iunie 1912,
Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de
arterioscleroză.
 D-l Goe...
de I.L. Caragiale

I.L. Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga
sa opera o adevarata comedie umana, o fresca sociala a Romanieide la sfarsitul sec.
al XIX-inceputul sec XX. A abordat cele mai diverse domeniiale vietii sociale: scoala,
administratia de stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane. Educatia defectuoasa
primita in familie si in scoala, coruptia, favoritismul manifestate in lumea scolii constituie o
tema concretizata in schite ca: „Vizita”, „D-l Goe”, „Bacalaureat”, „Lantul slabiciunilor”,
„Un pedagog de scoala noua”.
Schița D-l Goe a fost inclusă în volumul Momente si schite din anul 1901, fiind
publicata un an mai inainte in ziarul Universul din 12 mai si infatiseazacontrastul dintre
pretentia familiei in privinta educatiei si rezultatul acestei munci concretizat in comportarea
copilului. Schita este o opera epica, de proportii reduse, cu actiune simpla, desfasurata in mod
linear, surprinzand un moment semnificativ din viata unuia sau mai multor personaje. In
schita D-l Goe, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur moment
semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul la Bucuresti,
in compania celor trei dame: mama mare, mamita si tanti Mita. Atitudinea si sentimentele
scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul faptelor si al personajelor. Ca in orice
opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in momente ale subiectului
literar. Goe este personajul principal al operei, polarizând întreaga acțiune a schiței. Este un
personaj fictiv, tipic, bine individualizat, creat de autor, inspirat din comportamentul copiilor
ce aparțin familiilor burgheze.
Titlul schiței reprezintă numele personajului principal, Goe, căruia scriitorul îi
atașează apelativul ironic și prescurtat „D-l” care înseamnă domn, prin care anticipează
intențiile sale satirice, dacă ne gândim că Goe nu este un domn ci doar un copil certat cu
învățătura, un repetent, rasfățat și obraznic. Titlul sugerează și faptul că autorul inversează
cele două universuri umane pe care le înfățișează: cel al copilului și al maturului; întrucât
Goe se comporta ca un om „mare”, pe cand cele trei dame „se maimuțăresc”, „se copilăresc”
pentru a fi pe placul puișorului. n expozitiune aflam ca tanarul Goe, impreuna cu cele trei
dame, „frumos gatite”, asteapta cu nerabdare pe peronul din „urbea X”, trenul accelerat care
trebuie sa-l duca la Bucuresti. Goe este imbracat intr-un costum frumos de marinar si este
„impacient” si incruntat deoarece trenul nu soseste. La o discutie „filologica” despre
pronuntarea corecta a cuvantului marinar, Goe ia o atitudine necorespunzatoare fata de
bunica si mama sa, facandu-le proaste „vezi ca sunteti proaste amandoua?”
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri, constituie intriga actiunii.
Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor
sale pana la Bucuresti: scoate capul pe fereastra si pierde palaria cu biletul de calatorie; cele
trei dame platesc biletul puisorului si o amenda, pe deasupra; se loveste de clanta usii; se
blocheaza la toaleta.
Punctul culminant – Goe trage semnalul de alarma.
Deznodamantul – trenul porneste, ajunge la Bucuresti, cucoanele se suie in trasura si pornesc
la „bulivar”.
Valoarea artistica rezulta din comicul savuros izvorat din relatarea faptelor si din comportarea
personajelor.
Este prezent comicul de situatie si comicul de limbaj care presupun umorul si ironia.
De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor.
Schita are consistenta unei scenete si de aceea ea a fost deseori dramatizata; precizarile
naratorului referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie.
Autorul isi exprima dezaprobarea si dispretul fata de personaje, devine ironic cand remarca
faptul ca Goe este dus la Bucuresti „ca sa nu mai ramana repetent si anul acesta; cand se
refera la grija exagerata a bunicii (ia un „beret” de rezerva); cand foloseste diminutivele
„nepotel”, „puisor”; „capul gol” (gol interior) si in finalul schitei cand sugereaza ideea ca
asupra faptasului care a tras semnalul de alarma, planeaza incertitudinea „nu se poate stii cine
a tras manivela”.
Umorul rezulta din nazbatiile lui Goe: (nerabdarea, pierderea palariei, disputa cu
conductorul); din atitudinea inconstienta a insotitoarelor lui si felul de a vorbi al personajelor,
care nu este sanctionat de autor pentru ca este omeneste sa acceptam dorinta oricarei persoane
de a parea altfel si altceva decat este in realitate.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extraordinara
abilitate cu care sunt creionate personajele, fac din aceasta schita un adevarat „monument” de
arta literara.

ION CREANGĂ

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași)

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar
fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei
mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile
și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale
Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran,
este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului
matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce
pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala. În 1853 este înscris la Școala Domnească
de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia
Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la
Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă,
nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să
plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la
Socola.
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:
„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu
cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de
sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele,
câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă
a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la
care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în
satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica
Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut
profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala
primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv
din rândurile clerului (10 octombrie1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în
ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate
incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile
clerului.) Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor,
însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A
colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A
căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se
împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale
sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a
decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este
înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
Amintiri din copilarie
de Ion Creanga

Inceput in 1881, Amintiri din copilarie constituie, dupa aprecierea unanima a criticilor si
istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creanga,
fiind considerat 'primul roman al copilarieitaranesti'. Desi opera autobiografica, faptele,
ideile, personajele nu sint intre totul reale. Rezulta ca personajul principal al Amintirilor nu
este scriitorul, ci Nica al lui Stefan al Petrii, surprins si descris din perioada copilariei, de cind
a facut 'ochi' si pina ajunge 'holtei, din pacate!'.
Universul creatiei sale il formeaza satul natal Humulesti. Pentru autorul Amintirilor din
copilarie satul natal este locul cel mai important si mai frumos din lume. Asa se explica de ce
fiecare inceput si fiecare sfirsit de capitol din cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri
directe la casa parinteasca, la oamenii, la frumusetile si rezonanta istorica a locurilor care
imprejmuiesc Humulestii.
Capitolul I. Evoca frumusetile satului Humulesit 'stau citeodata si-mi aduc aminte ce vremuri
si ce oameni mai erau prin partile noastre, pe cind incepusem si eu, dragalita-Doamne, a ma
radica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din tirg drept peste apa Neamtului;
sat mare si (razasesc) vesel, impartit in trei parti care se tin tot de una; Vatra Satului, Delenii
si Bejenii.'; si mindria de-a apartine prin nastere acestui sat vechi, razasesc: 'S-apoi Humulesti
si pe vremea aceea nu erau numai asa un sat de oameni fara capatii, ci sat vechi, razasesc
intemeiat in toata puterea cuvintului; cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete
mindre, care stiau a invirti hora dar si suveica, de vuia satul de votale in toate partile, cu
biserica frumoasa si niste preoti si dascali si poporani ca aceia, de faceau mare cinste satului
lor'.
In continuare scriitorul evoca imagini din viata de scoala: dascalul Vasile, calul Balan, luarea
cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creanga din Pipirig la scoala din Brosteni,
intimplarea cu rostogolirea stincii peste casa Irinucai. Din intimplarile relatate remarcam
elogiul adus parintelui 'Ioan de sub deal' in calitatea lui de intemeietor de scoala, prin chilia
'durata la poarta bisericii pentru scoala'.
Partea a II.-a a Amintirilor descrie casa parinteasca din anii fericiti ai zburdalnicei copilarii:
'Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cind ma gindesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din
Humulesti () parca-mi salta si acum inima de bucurie. Si, Doamne, frumos era pe atunci, caci
si parintii, si fratii, si surorile (mele) imi erau sanatosi, si casa ne era indestulata si copii si
copilele megiesilor erau de-apururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara
leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!'. Apoi povesteste peripetiile cu uratul de
Anul Nou, la cirese, cu pupaza din tei si la scaldat.
Partea a III.-a enumera vestitele locuri din jurul Humulestilor: 'si satul Humulesti in care
m-am trezit, nu-i un sat laturalnic, mocnit si lipsit de privelistea lumii ca alte sate; si
locurilecare inconjura satul nostru inca-s vrednice de amintire; apoi istoriseste intimplari din
vremea cind era elev la scoala din Falticeni, impreuna cu Oslobanu, Trasnea si Mogorogea, in
gazda la ciubotarul Paval, ascultind cintecele din fluier ale lui Mos Bodringa.
In partea a IV.-a Nica al lui Stefan al Petrii nu mai este copilul care prinde pupaza pe oua,
care fura cirese, ci este acum 'holtei din pacate' iar satul natal ii apare ca loc al primelor iubiri.
De aceea legatura cu satul sau natal este acum mult mai strinsa: 'Cum nu se da scos ursul din
birlog, taranul de la munte stramutat la cimp, si pruncul, dezlipit de la sinul mamei sale, asa
nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cind veni vremea sa plec la Socola,
dupa staruintele mamei'. Satul este vazut indeosebi prin ceea ce impresioneaza sufletul sau de
flacau (hore, petreceri etc, toate avind ca fundal cintecul de dor ce se revarsa din strunele
viorii lui 'Mihai scripcariul din Humulesti' in 'puterea noptii').
Sufletul adolescentului Nica este acum mult mai deschis sensibilitatilor cromatice si vizuale
ale imprejurimilor satului natal: 'Dragu-mi era satul nostru cu Ozana ceafrumos curgatoare si
limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mihnire cetatea Neamtului de atitea veacuri!
Dragi-mi erau tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie' si
scriitorul surprinde amaraciunea din sufletul copilului care se dezradacineaza, se desprinde de
paradisul copilariei.
Impulsul creator al 'Amintirilor din copilarie' este iubirea de casa, dragostea pentru universul
mirific al copilariei luminata de prezenta parintilor, fratilor, consatenilor si aureolata de
farmecul locurilor natale.
Desi in Amintiri scriitorul priveste retrospectiv, cu ochii copilului de odinioara, lipsit de griji,
preocupat de jocurile sale si nu de neajunsurile oamenilor, sint zugravite in aceasta opera si
destule aspecte amare de viata rurala.
I. Creanga ii admira pe harnicii tarani humulesteni, gospodari vestiti, care 'nu-s traiti ca in
birlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toata mina', fiind ei asezati pe drumuri
umblate. Ei erau insa 'razasi fara paminturi, nevoiti sa-si cistige existenta mai mult din
confectionarea si vinzarea sumanelor.
Saracia in care se zbateau multi tarani este evidenta in prezentarea gospodariei Irinucai 'toata
averea Irinucai erau cocioaba, doi boi, un tap si doua capre slabe si riioase'.
La tara existau putine scoli si cele care functionau erau create de particulari, care adesea
urmareau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de la Falticeni. Scolile
nu aveau localuri proprii ca in cazul scolii din Humulesti. Copii trebuiau sa plateasca taxe
mari si din aceasta cauza multi ramineau pe dinafara. Statul nu era preocupat nici de
pregatirea cadrelor didactice. Invatatorii erau improvizati din dascalii bisericilor, din preoti
sau calugari 'care si ei se mirau cum au ajuns profesori'. Acestia nu le explicau niciodata
nimic, ii invatau mai ales rugaciuni si cintece religioase. Nu existau manuale, invatau pe carti
bisericesti (ceasloave) si cind exista cite un manual scolar, acela era asa delimitat (gramatica
lui Trasnea) sau de gresit, ca mai rau incurca pe copii. Elevii neavind o buna indrumare
didactica erau obligati sa memoreze fara a intelege ceva. In scoli se folosea bataia (Sfintul
Niculai si Calul Balan).
Calugarii si preotii sunt aspru criticati, ei formau o categorie de privilegiati. Pe preotii nostri
din sat nu-i incape cureaua de pintecari ce sint, caci 'popa are mina de luat, nu de dat; el
maninca si de pe viu si de pe mort'. Clericii transformasera biserica intr-o taraba, un mijloc de
imbogatire sigura si rapida.
Este apoi criticata recrutarea in armata (prinderea cu arcanul a lui badita Vasile); si lipsa de
grija a statului fata de sanatatea publica, lipsa oricarei asistente medicale la Humulesti 'medic'
era mos Vasile Tandura, iar descintecele tineau locul tratamentelor.
Umorul in Amintiri din copilarie
Umorul este o forma a risului, o manifestare a bunei dispozitii. La I. Creanga umorul este
alaturi de oralitate trasatura dominanta a Amintirilor din copilarie. Umorul la Creanga este
unul sanatos, de origine populara.
Principalele categorii ale umorului sint: umor de situatie (izvorit din fapte, situatii, intimplari:
prinderea mustelor cu ceaslovul, molipsirea de riie de la caprele Irinucai, aplicarea postei la
talpi, bataia dintre Mogorogea si Paval, intimplarea de la scaldat, vinzarea pupazei etc); umor
de caracter (izvorit din felul de a fi al unor personaje: Mogorogea, mos Chiorpec, Trasnea,
popa Buliga - zis si Ciucalau etc);umor de limbaj (izvorit din folosirea de locutiuni, zicatori si
proverbe, menite a provoca risul: 'is mai aproape dintii decit parintii', 'se tine ca riia de om',
'au tunat si i-au adunat', 'mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima'; ori expresii ca: 'va-i
nevoie', 'calea - valea', 'bine - rau').
Sursele umorului le reprezinta intimplarile hazlii, buna dispozitie a autorului, (Nica face haz
de necaz), prezenta glumei in mijlocul lucrurilor celor mai serioase 'Si sa nu credeti ca nu mi-
am tinut cuvintul, de joi pina mai apoi, pentru ca asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba
de feliul meu; si nu ma laud, ca lauda-i fata; prin somn nu ceream de mincare; daca ma
sculam, nu mai asteptam sa-mi dea altii; si cind era de facut ceva treaba, o cam saream de pe-
acasa'; ironia 'Mos Luca de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu,
sa-i spui ca aduci niste drobi de sare de la ocna si las' daca nu tear crede fiecare'; autoironia'In
sfirsit, ce mai atita vorba pentru nimica toata? Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi,
o bucata de huma insufletita din Humulesti care nici frumos pina la douazeci de ani, nici
cuminte pina la treizeci si nici bogat pina la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca anul
acesta, ca in anul trecut si ca de cind sint, niciodata n-am fost'.
Limbajul Artistic este de o frumusete si originalitate inimitabila. Farmecul incomparabil al
stilului lui I. Creanga vine din frumusetea limbii neamului romanesc. Mijloacele lingvistice
folosite dau impresia de oralitate prin folosirea maxima a interjectiilor onomatopeice (ha! ha!
ei! tusti! zbirr!) a expresiilor onomatopeice si a verbelor imitative (hat! a horai, a gabui).
Senzatia de oralitate e provocata si de multimea expresiilor specifice limbii vorbite (vorba
ceea, hat bine, pace buna) a zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie) a intrebarilor si
exclamatiilor (ori mai stii pacatul, grozav s-a spariat, ce-i de facut?). Alteori in text apar
versuri popurale sau fraze rituale: La placinte inainte / Si la razboi inapoi. Decit la oras codas
? Mai bine-n satul tau fruntas. Deosebita este si folosirea cuvintului 'mai' 'ce mai de pomi s-
au pus in tintirim (multi). Alteori e folosit ca abverb 'mai ramineti cu sanatate'. Caracterul de
oralitate provine si din folosirea dativului etic:'si-am cazut in Ozana cit mi ti-i baietul'; sau
folosirea unor expresii ori locutiuni populare: 'incaltea', 'ca mai ba', 'a cu-i a cu'.
Orala e si sintaxa frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii si nu a
scrisului, unde topica e mai controlata: 'si harsita de matusa nu ma slabea din fuga nici in
ruptul capului; cit pe ce sa puie mina pe mine', 'si eu fuga, si ea fuga, si eu fuga, si ea fuga,
pina ce dam cinepa toata palanca la pamint'. De asemenea majoritatea frazelor se leaga intre
ele prin conjuctia coordonatoare copulativa 'si' 'Si cind invatam eu la scoala, mama invata cu
mine acasa. Si citea la ceaslov, la psaltire si Alexandria mai bine decit mine, si se bucura
grozav cind vedea ca ma trag la carte.
Comparatiile sunt din limbajul popular: 'cum nu se da scos ursul din birlog asa nu ma dam eu
dus din Humulesti'; 'doi cai ca niste zmei'.
Epitetele sunt adesea regionalisme sau creatii lexicale proprii: calugarii o adunatura de
zamparagii 'duglisi', 'miine, poimiine aveam sa ne trezim niste babalici gubaci', - dac-ar sti el
ghilhanosul si ticaitul, de unde am pornit asta noapte'.
Arta literara consta in 'modul spunerii' in hazul povestirii. I. Creanga imbina cu maiestrie
modurile de expunere:
Naratiunea sau relatarea in direct a naratorului, e insusi firul povestirii. Pe firul acestei
povestiri se pot distinge momentele subiectului mai ales in partea a IV-a.
Descrierea apare in doua momente ale actiunii, cind evoca universul copilariei si cind isi
intoarce privirea inapoi, spre muntii Neamtului, din virful codrilor Pascalilor.
Dialogul ascunde conflictul, dezvaluie sufletul personajelor, gindurile, sentimentele,
temperamentele, invioreaza actiunea, o propulseaza.
Monologul interior apare in noaptea dinaintea plecarii, in ceasul disperat al intoarcerii spre
sine, a Eului infrint: 'zicind in sine-mi cu amaraciune: ce necaz de capul mieu'.
G. Calinescu scria 'Creanga este expresia monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica
ce se numeste poporul roman'.
Comedia

Comedia este specia genului dramatic, in proza sau in versuri, care evoca intamplari,
personaje, moravuri, intr-o maniera care starneste rasul, avand – de regula – un sfarsit fericit.
In Antichitate, specia ca atare era definita prin contrast cu tragedia, insistandu-se asupra
caracterului obisnuit al faptelor si al oamenilor prezentati,spre deosebire de evenimentele
pline de maretie si de caracterul nobil – din punct de vedere social si moral – al personajelor
tragice. In viziunea lui Aristotel, comedia este “imitatia unor oameni neciopliti, nu insa o
imitatie a totalitatii aspectelor oferite de o natura inferioara, ci a celor care fac din ridicol o
parte a uratului. Ridicolul poate fi definit ca un cusur si o uratenie de un anumiit fel, ce nu
aduce durere, nici vatamare; asa cum masca actorilor comici este urata si framantata, dar nu
pana la suferinta”. Tragedia cultiva rigoarea, unitatea, iar comedia prefera varietatea,
incurcaturile de situatii, neprevazutul; personajele tragediei sunt supuse destinului, cele ale
comediei - hazardului; tragedia priveste cu nostalgie spre trecut, in vreme ce comedia exalta
cu bucurie prezentul si anticipeaza viitorul; limbajul celei dintai este solemn si nobil, in timp
ce comicul cultiva stilul oralitatii, cu expresii popular-familiare, apropiindu-se voit de
vorbirea obisnuita. Daca tragedia il indeamna pe omul superior sa aspire catre libertate si
demnitate, chiar daca aceste deziderate de obtin cu mari sacrificii, comedia subliniaza limitele
conditiei umane (fizice, morale, spirituale), acceptandu-le si privindu-le cu umor.
In ceea ce priveste structura personajelor, tragedia construieste eroi exemplari, cu o
personalitate puternic individualizata si o conduita ireprosabila, iar comedia tinde spre
caricatural, renuntand la complexitatea si unicitatea protagonistilor, in favoarea tipizarii lor,
imaginand caractere.
Comedia a aparut in Grecia antica, avandu-si originea in “comos”-ul popular, acel praznic
public organizat in cinstea zeului Dionysos, urmat de o procesiune vesela, in care
participantii schimbau intre ei glume si replici cu caracter satiric. Glumele usturatoare si
cantecele cu versuri ironice din timpul petrecerilor campenesti, care celebrau reinvierea
zeului prin vibratii bahice, au dat nastere dialogului comic la dorienii din Megara, Sicilia
(dupa opinia lui Aristotel). Forme incipiente de comedia se intalnesc la Epicharmos
(aproximativ 500 i.Hr.) si in mimurile lui Sofron. Inflorirea comediei antice a coincis cu
introducerea corului. Ca si in cazul tragediei, titlurile multor comedii proveneau de la
fapturile pe care le intruchipau componentii corului: de exemplu, la Aristofan, Sphekes –
“Viespile”, Batrachoi – “Broastele”, Ornithes – “Pasarile”. Alaturi de Aristofan (creator de
texte politice, satirice si bufe), comedia veche a mai fost ilustrata ed operele lui Kratinos,
Krates, Eupolis,ale caror texte satirice se bazau pe filonul grotescului si al caricaturalului.
Decaderea democratiei a avut drept consecinta pierderea virulentei satirice de catre specia
comica. Din anul 380 i. Hr. pana in epoca lui Alexanru Macedon, s-a impus asa-numita
comedie medie, caracterizata prin intrarea unor teme general umane si prin eroi intruchipand
caractere, in piesele scrise de Eubulos, Anaxandride si Alexis. Ulterioara anului 336 i. Hr.,
comedia noua imagineaza, cu finete si umor, conflicte intre personaje tipice (aristocratul
mandru – parvenitul obraznic, stapanul zgarcit – sclavul siret, etc.).
Reprezentantii comediei noi au fost Philemon, Diphilos, si, cel mai cunoscut pana astazi,
Menandru. La Roma, comedia a fost influentata de cea greceasca, iar aparitia speciei de sine
statatoare a fost precedata de “fabulele atellane” si de mimuri. Literatura latina a cultivat
doua tipuri de comedii: “comoedia palliata” (dupa model grecesc) si “comoedia togata” (cu
subiecte inspirate din realitatea romana).
Cei mai valorosi comediografi latini au fost Plaut si Terentiu, ale caror piese au constituit
modele pentru autorii comici din Renasterea italiana: Machiavelli, Bibbiena, Ariost, Aretino.
Tot in Italia avea sa se dezvolte, intre secolele al XVI-lea si al XVII-lea, “commedia
dell’arte” si comedia “dialectala”, continuata pana la un scriitor modern de talia lui
Pirandello.
In secolul al XVIII-lea, comedia italiana ii are ca reprezentanti pe Carlo Gozzi si Carlo
Goldoni. Aparuta sub certe influente italiene si spaniole, comedia franceza se impune in
clasicism sub forma proprie a comediei de caracter (Moliere), urmata de comedia de intriga a
lui Beaumarchais si Scribe, pana la cea satirica a lui Courteline, cea sarcastica si absurda a lui
Jarry si comicul amar din piesele lui Jean Anouilh. Comedia engleza si-a facut un model
estetic din piesele lui W. Shakespeare, unde se imbina farsa si parodia cu reflectia filosofica
de nuanta ironica, continuand cu atat de gustata comedie de moravuri si din timpul
Restauratiei (cultivata de Congreve, Farquhar) si apoi cu piesele datorate lui Steele, Sheridan,
Oscar Wilde si George Bernard Shaw. Comedia spaniola beneficiaza de creatiile unor autori
comici celebri, precum Lope de Vega, Calderon de la Barca, Tirso da Molina.
Comedia germana s-a facut cunoscuta prin operele scrise de August von Kotzebue, Johann
Ludwig Tieck, Anzengruber, iar cea rusa a impus doi clasici in literatura de specialitate: pe
Nikolai Gogol si Aleksandr Ostrovski.
In cultura noastra, dupa inceputuri realizate de precursori precum Costache Conachi sau
Iordache Golescu, au reprezentat specia comediei – in epoca de la 1848 – Alecu Russo si, mai
ales, Vasile Alecsandri (cu “Iorgu de la Sadagura” si cu ciclul “Chiritelor”).
Format in ambianta familiala atat de propice teatrului, alcatuita din Costache si Iorgu
Caragiale (conducatori de trupe actoricesti, profesori de arta teatrala, ei insisi autori de piese),
I.L. Caragiale poate fi numit cel mai mare comediograf roman si unul dintre cei mai
semnificativi din literatura universala. Din perioada marilor clasici, pana in
contemporaneitate, genul comic a fost slujit de condeie inspirate ca: Ioan Slavici, B.P.
Hasdeu, Victor Eftimiu, Mihail Sebasrian, V.I. Popa, Al. Kiritescu, Tudor Musatescu, Aurel
Baranga, Teodor Mazilu, Ion Baiesu s.a. Cu o atat de bogata ilustrare in cultura universala,
fapt ce intareste afirmatia lui Frnacois Rabelais, potrivit careia “rasul este propriu omului”,
comedia si-a inventat numeroase subspecii: de situatii, de moravuri, de caracter, de intriga, de
salon, ori bulevardiera (vodevilul), cea eroica sau tragica, dar si cea grotesca, satirica ori
amara; asadar, o categorie estetica la fel de diversa ca viata insasi. Rasul este arma imbatabila
a spiritului omenest impotriva ridicolului, a derizoriului, a grotescului, a absurdului din sfera
sociala, indeosebi. Prin umor, ironie, sarcasm, dupa imprejurari, comedia biciuieste vicii si
moravuri, urmarind corijarea sau extirparea lor.

MIHAIL SADOVEANU
Mihail Sadoveanu (n. 5noiembrie 1880, Pașcani, România –d. 19 octombrie 1961, Vânători-
Neamț, România)
Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic
român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a
secolului XX. Opera sa se poate grupa în cîteva faze care corespund unor direcții sau curente
literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a
primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică
(reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază
care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care
Sadoveanu va adera ideologic.
Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira
Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni. În timp
ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o
monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțînd, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează
apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în
revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături
de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnînd cu numele său, dar și cu
pseudonimul M.S. Cobuz.
Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an
are loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui
Moș Precu, Șoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae
Iorga va numi anul 1904 ”anul Sadoveanu”.
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică
volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem
scăpa de nevoi și cum putem dobîndi pămînt ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se
va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească.
În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În
decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca
pentru cultură și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele
noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În
amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumulPriveghiuri. Devine membru al
Academiei Române în 1921.
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la
Congresul de la Berlin.
În 1928 publică povestirea Hanul Ancuței, aparținînd perioadei de maturitate a scriitorului,
fiind un volum de 9 povestiri, o îmbinație ideală a genului epic și liric.
În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa
scot, începînd cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet
Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la
revista Viața românească.
După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicînd opere
afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau
cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această
orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă
ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce
decurgeau din aceasta.
În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai tîrziu în 1949, Mihail Sadoveanu
este ales președinte al Uniunii scriitorilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1952 publică romanul
istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca
Dunării.
În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a
primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961.
Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături
de Eminescu și Caragiale.
“Sadoveanu cultivă valorile inteligenței, drept nu ale unei inteligente dialectice, ci ale uneia
”așezate” […]. Personajul lui cel mai caracteristic e dominat de înțelepciunea adîncă și puțin
sceptică a omului care confruntă orice situație de viață cu o enormă experiență personală,
istorică, ancestrală.”
Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, apărut în 1930, este un adevărat „poem al naturii şi
al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari” (George Călinescu). Versul
moto, „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă şi-un câne”, argumentează viziunea mioritică a morţii,
căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea
existenţială de la viaţă la moarte şi din noii la viaţă.
Romanul a fost scris în numai 17 zile şi are ca surse de inspiraţie balade populare de la care
Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: Salga (setea de împlinire a actului
justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), Dolca (ideea profundei
legături a omului cu animalul credincios), Mioriţa (tema, motivul, conflictul, discursul epic
simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale
baladei ce se regăsesc şi în roman).
Alexandru Paleologu consideră că în roman nu este prezent mitul mioritic, ci numai tema
osiriană, care „l-a preocupat pe Sadoveanu [...] în mod stăruitor” şi că în Baltagul se
manifestă cu predilecţie acest mit egiptean. Osiris fusese ucis de către Seth, care-i aruncase
cadavrul în valea Nilului. Sora lui, Isis, pleacă în căutarea fratelui însoţită de fiul ei, Horus şi
de câinele Anubis. Isis îi caută şi-i aşează osemintele lui Osiris aidoma Vitoriei Lipan, după
găsirea rămăşiţelor lui Nechifor în râpă: „Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu
grijă bucăţile soţului său şi le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin”.
Tema
Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca
păstrător al tradiţiilor strămoşeşti şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a
simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.
Titlul
Titlul este semnificativ, întrucât în mitologia românească baltagul este arma magică menită să
împlinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. În basmele populare, baltagul este furat de
forţele răului (zmei) şi redobândit de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este
că, atunci când este folosit pentru împlinirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge.
Mihail Sadoveanu
Cuvântul „baltag” poate veni şi de la grecescul „labrys”, care înseamnă secure cu două
tăişuri, dar şi labirint. În roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe
care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor
sale, evoluând de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un labirint exterior, al
drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu
drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă:
Vitoria porneşte în căutarea soţului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în
exterior, la lumină.
Mitologia universală
În mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială,
adică un simbol al vieţii şi al morţii. În romanul Baltagul, centrul acestui labirint este râpa
dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.

Structura romanului
Structura romanului evidenţiază două componente: una simbolică-mitică şi cealaltă epică-
realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman. Romanul are ca moto două versuri
din balada Mioriţa şi începe cu legenda pe care Nechifor Lipan o povestea la nunţi şi
botezuri. Legenda evidenţiază viaţa aspră a locuitorilor de la munte care îşi câştigau pâinea
cu toporul ori cu caţa, foarte pricepuţi în meşteşugul oieritului şi cărora Dumnezeu le-a dăruit
stăpânirea în veci a acestor meleaguri prăpăstioase şi stâncoase şi „o inimă uşoară”, ca să se
bucure alături de cei dragi.
Structurat în 16 capitole, romanul evidenţiază trei idei esenţiale:
-primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de semne rău
prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului;
-capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care
sunt trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă), precum şi descrierea locurilor abrupte ale
munţilor;
-ultima parte (14-16 capitole) relevă găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor, ritualul
înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar, precum şi ideea de
ciclicitate existenţială a vieţii către moarte şi din nou la viaţă, „să luăm de coadă toate câte-
am lăsat”.
Subiectul romanului
Legenda din deschiderea romanului povesteşte că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu a dorit
să pună ordine în neamurile de pe pământ. Dintre evrei, a chemat pe Moise şi i-a poruncit să
facă o lege, apoi, când va veni vremea, să pună pe farisei ca să-l răstignească pe fiul Lui, Isus.
Neamul evreilor este sortit să îndure „mult năcaz şi prigonire”, în schimb, Dumnezeu va lăsa
„să curgă spre voi banii ca apele”. Ungurii au fost dăruiţi cu „jucării”, botfori, pinteni şi
răşină să-şi facă „sfârcuri la mustăţi” şi meniţi să fie fuduli, să le placă „petrecerile cu soţii”.
Turcului i-a hărăzit să fie prost, dar să stăpânească asupra altora, cu sabia, sârbului i-a dat
sapa, iar pe ruşi i-a menit să fie cei mai beţivi dintre toţi, cerşetori şi cântăreţi prin
iarmaroace. Apoi, Dumnezeu a chemat pe boieri şi pe domnitori, le-a dat „ciubuc şi cafea” şi
le-a hărăzit să trăiască în „desmierdare, răutate şi ticăloşie”, păcate „pentru care să, faceţi
bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri”.
Într-un târziu, au venit şi muntenii, au îngenuncheat la scaunul împărăţiei, şi i-au explicat lui
Dumnezeu, care îi privea cu milă, că ei se ocupă cu oile şi cu asinii, umblă domol, suie poteci
oable şi coboară prăpăstiile în tăcere, numai tălăngile se aud străbătând munţii. Casele lor se
află „la locuri strâmte între stânci de piatră”, iar asupra lor „fulgeră, trăsneşte şi bat
puhoaiele”. De aceea, ei îl roagă pe Domnul Dumnezeu să le dea „stăpâniri largi, câmpuri cu
holde şi ape line”. Pentru că veniseră prea târziu, Dumnezeu le hărăzeşte să stăpânească ce au
şi în plus le adaugă „o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să
vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Legenda o spunea Nechifor Lipan „la cumătrii şi nunţi”, de la care era nelipsit în vreme de
iarnă. Această poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, care torcea singură şi se gândea
cu dragoste şi îngrijorare la Nechifor, care plecase să cumpere oi şi întârziase peste măsură.
Modalitatea artistică a prezentării legendei este memoria afectivă, care înseamnă că amintirile
Vitoriei despre soţul ei vin dintr-o profundă şi trainică legătură sufletească ce se stabilise între
ei de-a lungul vieţii petrecute împreună.
Capitolul I
Romanul începe cu prezentarea Vitoriei Lipan, care presimte că ceva rău s-a întâmplat cu
bărbatul ei, Nechifor Lipan, om harnic şi gospodar al satului Măgura Tarcăului. Vitoria este
neliniştită şi îngrijorată, deoarece Nechifor, plecat la Dorna să cumpere o turmă de oi, nu se
întorsese cum ar fi trebuit şi nici nu dăduse vreo ştire. Portretul fizic al femeii este conturat
succint - „ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duşi
departe” - sugerând tulburarea interioară a femeii. Ea încerca să pătrundă cu gândurile până la
Nechifor, dar îi auzea în minte numai glasul şi „nu putea să-i vadă chipul”, ceea ce îi sporeşte
neliniştea.
Sadoveanu face şi un scurt portret al locuitorilor de pe aceste meleaguri stâncoase şi abrupte,
din care cauză viaţa lor era foarte dificilă. Muntenii îşi câştigau traiul zilnic „cu toporul ori cu
caţa (băţ lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile)”, umblând cu turmele de oi pe
cărările înguste şi periculoase ale munţilor şi de aceea nevestele rămâneau văduve „înainte de
vreme”. Autorul prezintă concis starea materială şi componenţa familiei Lipan. Vitoria şi
Nechifor aveau atâta avere „cât le trebuia” şi, din cei şapte copii „cu cât îi binecuvântase
Dumnezeu”, mai trăiau doi: o fată, Minodora şi un băiat, Gheorghiţă.
Vitoria se gândeşte la fiul ei, care era dus la Jijia, după cum poruncise Nechifor şi care
trebuia să stea acolo până când ajungea tatăl ca să plătească cele cuvenite. Dintr-o scrisoare
primită de la Gheorghiţă, Vitoria aflase că bărbatul ei nu dăduse vreun semn nici acolo. De
aceea, venirea poştaşului în ziua următoare o „bucurase o clipă” pe Vitoria, sperând că
scrisoarea este de la Nechifor, dar părintele Dănilă citeşte amuzat cartea poştală, deoarece ea
cuprindea câteva versuri, pe care feciorul dascălului Andrei i le scrisese Minodorei:
„Frunzuliţă de mohor, / Te iubesc şi te ador, / Ghiţă C. Topor”.
Vitoria s-a mâniat cumplit, „a judecat-o ş-a osândit-o cu vorbe amărâte şi ascuţite” pe fiică-
sa, pentru că scrisoarea era adresată „domnişoarei” Minodora, ceea ce ar însemna că fetei nu-i
mai place „catrinţa şi cămaşa”. Puternic înrădăcinată în credinţele strămoşeşti, Vitoria se
supără îngrozitor la gândul că fata ei s-ar putea îndepărta de tradiţie şi o ameninţă: „Îţi arăt eu
coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-
am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te
dau în Tarcău. Nu-s eu destul de năcăjită c-am rămas singură asupra iernii şi nu mai ştiu
nimica de tată-tău; acuma am ajuns s-aud pe popă cetind lucruri ruşinoase”.
Enervată la culme, mama îi atrage atenţia fetei că a încălcat şi alt obicei străbun, respectat cu
sfinţenie din vremuri străvechi: „Şi să te mai prind că dai gunoiul afară în faţa soarelui, cum
ai făcut azi, că-ţi pun la gât două pietre de câte cinci ocă”, însemnând că o casă de creştini
trebuie să întâmpine soarele în curăţenie. Frământându-se pentru întârzierea bărbatului ei,
Vitoria crede că i s-a arătat primul semn rău, care „a împuns-o în inimă”, atunci când îl
visează pe „Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare
de ape”.
Capitolul II
Îngrijorată din ce în ce mai mult din cauza bărbatului ei, Vitoria observă că „brazii sunt mai
negri decât de obicei”, un alt semn rău prevestitor, care o „ace să suspine, în timp ce
pregăteşte cina. Argatul pe care-l avea familia Lipanilor, Mitrea, - o vesteşte că anul acesta
iarna va veni mult mai devreme, observând şi el că nourul dinspre Ceahlău „e cu bucluc”,
toate acestea fiind superstiţii în care oamenii credeau cu străşnicie.
Vitoria interpretează şi alte semne, care vin dintr-o credinţă strămoşească înrădăcinată în
mentalitatea ei. Atunci când cocoşul „se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu
pliscul spre poartă”, femeia a înţeles că Nechifor „nu vine”, deoarece „cucoşul dă semn de
plecare” şi a rămas împietrită şi gânditoare. Minodora este însă preocupată de dragostea ei
pentru băiatul învăţătorului, căruia se apucă să-i răspundă la scrisoarea primită. Ea se
gândeşte că „Jănică al lui domnu Mironescu” se pricepe să-i spune vorbe frumoase şi o
emoţionează totdeauna atunci când se uită la ea „cu nişte ochişori de drac, negri ca două
măsline”.
Capitolul III
Încercând să găsească răspuns la semnele rău-prevestitoare, Vitoria se duce la preotul Dănilă
ca să-i ceară sfatul şi să-i facă o scrisoare către Gheorghiţă. Atunci când părintele o
consolează că Nechifor n-a păţit nimic şi că o întârzia pe la vreo petrecere, Vitoria îl
contrazice, pentru că ea-şi cunoaşte bine soţul, el poate „zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu
petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul (locuinţă) lui. Ştie că-l
doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”.
De data aceasta, el întârziase foarte mult, iar ea îl visase „trecând călare o apă neagră (...) era
cu faţa încolo” şi acesta-i semn că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor. Preotul îi scrie lui
Gheorghiţă, ca din partea mamei, să vândă oi ca să achite banii pe care-i datora baciului
Alexa din Cristeşti, iar de sfintele sărbători să vină acasă, „căci am nevoie de tine, fiind
acuma tu singur bărbat la gospodărie”. Părintele îi promite că va face o slujbă şi va citi la
biserică pentru ca Dumnezeu „să facă lumină şi are să-ţi aducă pace”.
Capitolul IV
Când s-a întunecat, Vitoria s-a dus la baba Maranda, vrăjitoarea satului, despre care lumea
spunea că ascunde la ea „pe cel cu nume urât”, iar femeia credea că acesta „în căţeluşă
sălăşluieşte”. Ghicitoarea îi spune că Nechifor a ajuns la Dorna, unde trebuia să cumpere oi,
dar şi-a găsit „una cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus prag şi nu-l lasă să
treacă”, oferindu-se să facă vrăji ca să-l aducă înapoi. Vitoria refuză, pentru că vrea ca mai
întâi să facă „rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului”, apoi să ţină „post negru
douăsprezece vineri în şir” şi până atunci poate că vine şi Lipan acasă.
Capitolul V
În apropierea sărbătorilor de iarnă a venit Gheorghiţă, urmând „porunca mamei” şi lăsând
oile în seama baciului Alexa, deoarece Nechifor „nu se arătase încă acolo”. Deşi băiatul „nu
era prea vorbăreţ”, le povesteşte cum plătise pe toată lumea, cum numărase şi însemnase oile,
pe care le-a scris apoi în registru, spre veselia baciului, care nu mai văzuse în viaţa lui „oi
scrise în condică”, Vitoria îi spune şi ea necazul, că nu are nici o ştire de la Nechifor, că se
sfătuise cu părintele şi plătise slujbe, că se pregăteşte pentru un post negru, dar visul pe care-l
avusese „îmi mănâncă sănătatea şi mă îmbătrâneşte”.
Bănuiala că s-a întâmplat ceva rău cu bărbatul său o devora ca „un vierme neadormit”, femeia
se închide în sine, ca să caute în interiorul ei lumina călăuzitoare: „Se desfăcuse încet-încet de
lume şi intrase oarecum în sine”. Concentrarea profundă a Vitoriei era atât de mare, încât
pentru ea „timpul stătu”, fiind însemnat numai cu „vinerile negre, în care se purta de colo-
colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt cu broboada cernită peste gură”, pentru că ţinea post
negru. Sărbătorile de iarnă din anul acela, cu toate obiceiurile care o bucuraseră totdeauna, „i-
au fost pentru întâia oară străine şi depărtate”.
Desprinsă de realitatea înconjurătoare, Vitoria „se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era
lângă dânsa”, ceea ce înseamnă că de la bănuială ajunsese la certitudinea că s-a întâmplat
ceva rău cu Nechifor. De aceea Vitoria se hotărăşte să se ducă la mănăstire la Piatra, luând cu
ea pe Gheorghiţă, pentru a se ruga sfintei Ana. După ce femeia îi spune că soţul plecase ca să
cumpere oi şi nu se mai întorsese, „s-a prăpădit”, părintele arhimandrit Visarion, stareţul
mănăstirii, o sfătuieşte să meargă la poliţie şi la prefectură „ca să facă cercetări”.
Capitolul VI
Vitoria se duce la „stăpânire”, unde „slujbaşi, primari, prefecţi şi poliţai” se ocupau ca „toate
să se facă după poruncă şi să se scrie ce s-a făcut”, cu totul altfel decât ştia ea că se întâmpla
la Tarcău, „unde oamenii trăiesc cum au apucat şi cum îi taie capul”. Prefectul îi zâmbea,
„căci n-are grijile ei”, dar când află că Nechifor plecase de şaptezeci şi trei de zile la Dorna să
cumpere oi şi de atunci nu mai trimisese nici o veste, îi spune femeii că va porni o anchetă,
deşi el crede că „l-au prădat hoţii şi l-au răpus”.
Însă nădejdea Vitoriei este tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistriţa, de la care aşteaptă o
iluminare, care s-o călăuzească şi să-i arate „pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să
caute”. Ca urmare, Vitoria este hotărâtă să plece în căutarea adevărului, ca să afle ce s-a
întâmplat cu soţul ei: „Dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”. Vitoria
pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce la mănăstire,
vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, lasă argatului cele de trebuinţă şi
porunci pentru timpul cât va lipsi.
Capitolul VII
Pe 9 martie Vitoria participă la slujba făcută la biserica din sat de către părintele Daniil pentru
„cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta”, se închină la toate icoanele şi mai ales „se
curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit”.
Vitoria se întâlneşte cu domnul David, care ţine „dughiană, crâşmă şi han la Călugăreni”,
„loc de popas” pentru Nechifor Lipan, ce găsea aici „o mâncare bună, un pahar de băutură ş-
un pat de hodină”. Negustorul admiră priceperea Vitoriei în tranzacţiile cu marfa pe care el o
cumpără şi declară, încântat, că „dacă n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ,
într-o săptămână aş face o nuntă”. Vitoria îi dă părintelui Daniil cei treizeci şi opt de mii de
lei luaţi pe marfa vândută, spre mirarea lui Gheorghiţă, care apoi se gândeşte că maică-sa se
teme să n-o prade noaptea hoţii, ştiindu-se că avea bani mulţi asupra ei. Bănuiala Vitoriei se
dovedise întemeiată, deoarece noaptea încercaseră s-o calce hoţii, dar curajoasa femeie a luat
puşca, „slobozi un foc” şi atunci „două umbre omeneşti se depărtară în fugă, mistuindu-se în
întuneric spre pădure”.
Hotărâtă să plece la drum, pe urmele soţului său, Vitoria i-a comandat fiului ei un nou baltag,
pe care l-a sfinţit preotul satului şi a doua zi, pe 10 martie, ea a plecat împreună cu
Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs de acesta. Domnul
David o sfătuieşte să plece la drum având convingerea că Nechifor trăieşte, deoarece astfel ea
va avea putere să-l caute.
Capitolul VIII
Munteanca are însă alte legi după care se conduce, pornise în aflarea adevărului „după semne
şi porunci” şi cu un scop bine definit: „Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci viu, se
poate întoarce şi singur”. Însoţiţi de domnul David, călătorii fac primul popas la Dorna, unde
află că Nechifor nu mai fusese văzut „cam de astă-toamnă”. Următoarea oprire este la
Călugăreni, unde nevasta domnului David îşi aminteşte că, în toamnă „când a trecut spre
Dorna, era singur şi n-avea nici un tovarăş” şi zicea că „avea bani asupra lui”.
Capitolul IX
În sat la Farcaşa, Vitoria şi Gheorghiţă s-au amuzat pentru o pricină judecată de prefect cu
nişte jucători de zaruri care păcăliseră pe ţărani şi au aflat de la moş Pricop, la care se
opriseră, că găzduise un muntean care avea „cal negru ţintat în frunte” şi „căciulă brumărie”
şi care plecase noaptea la drum, deşi el şi baba Dochia insistaseră să rămână la ei. Atunci,
Vitoria recunoaşte că acela fusese bărbatul pe care-l căuta „şi lepădă o picătură din păhăruţ
înainte de a bea rachiul” cu care îi omenise gazda. Gestul ei ilustrează superstiţia că se varsă
o picătură de băutură pentru morţi, dând astfel la iveală gândul că bărbatul ei nu mai era
printre cei vii.
Capitolul X
Muntenii erau oameni „iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n
ierni cumplite [...] plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii”. De
aceea, atunci când Vitoria şi Gheorghiţă au ajuns la Borca, sătenii i-au abătut din cale, ca să
participe la o cumetrie (masă după botezul unui copil „să cinstească pe drumeţi şi să-i
ospăteze”. Vitoria a închinat paharul de băutură către naşi şi „a sărutat mâna preotului”.
La Cruci, cei doi călători au dat peste o nuntă, Vitoria „a primit plosca şi a făcut frumoasă
urare miresei”, considerând însă că e semn rău faptul că „întâi am dat peste un botez; şi s-ar fi
cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul”. Oamenii de aici, ca şi cei din Tarcău, se
conduceau după „călindarul acel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a
dat lui Adam” şi femeia a întrebat dacă n-a trecut pe aici „un om de la noi călare pe un cal
negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”, dar nimeni nu-l văzuse.
Ajunşi în „ţara Dornelor”, pe Vitoria „o mistuia o arşiţă din lăuntru şi o înăbuşea”, presimţind
că acum „avea să se aleagă o rânduială nouă a vieţii ei”. La Vatra Dornei, „nevasta lui Lipan
se socotea ea singură intrată în altă lume”. De la prefectură, cei doi drumeţi au aflat că în luna
noiembrie Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi de la Gheorghe Adamachi şi Vasile
Ursachi, fiind cea mai mare vânzare din tot târgul. Slujbaşul îşi amintea că băuseră
„aldămaşul” (băutură oferită de cel care face o tranzacţie) şi că Nechifor vânduse apoi o sută
de oi la doi munteni, pe care el nu-i cunoştea, dar ştia că o luaseră spre Neagra.
Capitolul XI
Vitoria hotărăşte să se întoarcă, aşa cum presupunea că s-ar fi întors şi Nechifor, luând
drumul spre casă. Poposind la o crâşmă de la marginea Dornelor, Vitoria întreabă de data asta
dacă n-au fost văzuţi trei ciobani călări, dintre care unul „pe-un cal negru ţintat”, care
conduceau „un cârd de trei sute” de oi, dar nimeni nu putea spune nimic. La următorul popas,
crâşmarul îşi aminteşte de „turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări”, precum şi de cel
care era pe „un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie”, care îi cinstise cu ţuică pe ceilalţi
doi tovarăşi şi chemase preotul pentru sfinţirea turmei.
Vitoria „simţea într-însa mare nelinişte, dar şi o putere mare”, deoarece aflase primele
informaţii despre soţul ei şi se gândea că sfânta Ana îi dăduse „bună îndrumare”. Grăbindu-se
spre Broşteni, trecând prin Păltiniş şi Dârmoxa, femeia nu se îndoieşte că în curând îşi va găsi
bărbatul, întrebând „din crâşmă în crâşmă”, deşi unii nu-şi mai aminteau „ce se întâmplase cu
paisprezece săptămâni în urmă”. La hanul cel mare din Broşteni, nevasta a aflat că, în afară
de cel „cu căciulă brumărie”, apărea un om „cu buza de sus despicată”, care vorbea puţin,
râdea mult şi bea vârtos şi al treilea, care „se purta ca o umbră”.
Următoarele informaţii Vitoria le-a căpătat la Borca, unde i s-a spus că turma o apucase „spre
stânga, părăsind apa Bistriţei”, apoi la Sabasa, unde a dat de „urma oilor ş-a călăreţilor”. De
aici muntele suia „cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii” până la Stânişoara.
Sub „crucea care se chiamă a Talienilor” au odihnit caii şi Vitoria a simţit că pe aici trecuse şi
Nechifor şi că poposise şi el în aceste locuri. Coborând muntele, drumeţii s-au oprit în satul
Suna, unde ţinea crâşmă domnul Iorgu Vasiliu, care părea un „om aşezat, căci purta ochelari
şi scria într-un catastif.
În timp ce se ospătau cu peşte şi bere, băutură care nu-i place lui Gheorghiţă, „i se părea că a
început să se amărască”, Vitoria a încercat să afle informaţii, în obţinerea cărora devenise
„meşteră încercată şi iscusită”. Domnul Iorgu Vasiliu le-a spus că trecuseră mai întâi oile şi
ciobanii, apoi sosiseră şi cei doi stăpâni, nu trei, cum susţinea munteanca, mai ales că îi şi
cunoştea, pentru că erau de prin partea locului. Pe cel „cu buza crăpată” îl cheamă Calistrat
Bogza, iar pe celălalt, mai mărunt, Ilie Cuţui. În mintea Vitoriei lucrurile încep să se
limpezească: „În întuneric, începea să se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace,
peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era”. Aici „trebuia să găsească ea
cheia adevărului”.
Capitolul XII
Crâşmăriţa Maria i-a povestit Vitoriei că era puţin rudă cu Ileana, nevasta lui Calistrat Bogza
şi băgase de seamă că, de la o vreme, aceasta îşi schimbase obiceiurile, nu mai venea pe aici,
ci făcea vizite „ba la primăreasă, ba la preuteasă”. De la cealaltă nevastă, Gafiţa Cuţui, care se
credea „frumuseţea lumii”, Maria aflase că cei doi bărbaţi cumpăraseră oi multe „de la un
oier de departe” şi că îi puseseră „în palmă toţi banii”.
Vitoria, cu o logică uimitoare, deduce din cele aflate că numai cei doi, Bogza şi Cuţui, pot să
ştie ce s-a întâmplat cu acel oier, de la care cumpăraseră turma. Domnul Iorgu Vasiliu se
îndoieşte că cei doi ar fi fost capabili de jaf, sau, mai rău, de crimă, că lumea îi ştie gospodari
„de treabă şi la locul lor”. După ce s-au sfătuit cum să procedeze, au hotărât ca Vitoria să-i
cheme pe cei doi la primărie, unde să fie întrebaţi despre Nechifor şi despre cumpărarea oilor.
Crâşmăriţa Maria a însoţit-o pe Vitoria, care, „blândă şi supusă”, i-a întrebat pe Bogza şi
Cuţui, în faţa primarului şi a notarului, dacă ştiu încotro o luase bărbatul ei după ce îi
plătiseră. Cei doi au recunoscut că făcuseră tranzacţia la Crucea Talienilor. Deşi nu acuză pe
nimeni, Vitoria se arată nedumerită şi spune că ar vrea să afle cine şi când le spusese
ciobanilor, care însoţeau turma şi care trecuseră cu mult înainte, să le dea oile celor doi
cumpărători. Bogza şi Cuţui nu ştiu ce să răspundă şi discuţia se opreşte aici. În noaptea
aceea, Vitoria a avut pentru prima oară o imagine a chipului lui Nechifor, „arătându-şi faţa şi
grăind lămurit numai pentru urechile ei”.
Capitolul XIII
Trecând din nou muntele la Sabasa, pe când întreba din casă în casă despre Lipan, Vitoria a
descoperit câinele soţului ei, Lupu, care, recunoscând-o, „i se aşternu la picioare”, scheunând.
Gospodarul care-l primise pe Lupu în ogradă i-a spus că în prima perioadă câinele se ducea
mereu în munte, „căutând parcă ceva”. Vitoria se gândeşte că dacă lui Nechifor i-a fost scris
să moară pe aceste meleaguri, ea fusese îndrumată de sfânta Ana să ajungă „pe căi cotite,
tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în
pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute”.
O logică simplă o face să presupună că, dacă s-ar fi întors de la Suha spre casă, Nechifor s-ar
fi oprit la cârciuma domnului Toma, dar el nu mai trecuse pe aici. De aceea, Vitoria este
convinsă că „Lipan a rămas prăpădit între Sabasa şi Suha” şi că ea este datoare să afle
adevărul şi să-i găsească pe criminali, deoarece „cine ucide om nu se poate să scape de
pedeapsa dumnezeiască”.
Din acest moment, hotărârea Vitoriei este nestrămutată, ea simte că are o datorie sfântă de
îndeplinit: „Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns, a plânge mai pe urmă. Acuma n-
are vreme”. Oamenii locului erau de părere că cei doi gospodari din Suha ar trebui să arate
unui judecător „hârtia de cumpărătură de la Dorna”, „chitanţa de paralele pe care le-au dat lui
Lipan”, „martorul ori martorii care s-au găsit de faţă la vânzare şi la numărătoarea banilor”.
Pentru Vitoria toate acestea erau simple formalităţi, pe care le-a acceptat aparent, dar în minte
se conducea după semnele ştiute numai de ea.
Câinele Lupu i-a călăuzit pe Vitoria şi pe Gheorghiţă într-o râpă, unde au găsit „oase risipite,
cu zgârciurile umede [...]. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor.
Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă
(şa ţărănească de lemn) şi poclăzi (ţesături de casă, folosite ca pătură sub şaua calului) zăcea
mai încolo”. La vederea rămăşiţelor pământeşti ale bărbatului ei, Vitoria „răcni aprig,
„Gheorghiţă!”, strigându-l pe „numele cel adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan” , apoi a
observat că avea „căpăţâna [...] spartă de baltag”.
Capitolul XIV
Vitoria „făcu cea dintâi rânduială”, aşternând o „pocladă” peste rămăşiţele lui Nechifor, în
timp ce Gheorghiţă plângea „ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte”. Cu o
luciditate şi stăpânire de sine extraordinare, munteanca observă locul strâmt, singuratic şi
dosit, la care nu cobora nici o potecă, de unde presupune că bărbatul fusese lovit şi apoi
îmbrâncit de ucigaşi în prăpastie, fundul râpei neputând fi văzut de sus, de pe drum, de către
nici un păstor. Vitoria a hotărât ca Gheorghiţă să privegheze rămăşiţele tatălui său, pe Lupu l-
a lăsat paznic lângă cai, iar ea a plecat să anunţe autorităţile, să organizeze luarea mortului şi
împlinirea datinilor.
La lăsarea întunericului, munteanca s-a întors cu domnul Toma, cu „judeţul satului ş-un
străjer”, urmând ca dimineaţa să vină şi celelalte oficialităţi, subprefectul, doctorul şi
procurorul, care îşi au rânduielile lor, după care ea îşi va lua mortul şi va face alte rânduieli,
după tradiţie. A doua zi, a sosit preotul care a slujit mortul, adunându-se şi mulţi oameni din
sat, care veniseră la pomană. Autorităţile n-au putut veni în râpă decât a treia zi şi, spre
supărarea femeii, „nici unul nu şi-a făcut cruce şi n-a spus o vorbă creştinească pentru sufletul
lui Nechifor”, ci au scris ceva pe o hârtie după ce au „cercetat căpăţâna”.
Subprefectul Anastase Balmez a recunoscut-o pe munteanca aprigă ce fusese la ei să reclame
dispariţia bărbatului şi presupune că omul fusese omorât şi jefuit. Atunci, Vitoria s-a simţit
datoare să spună ce ştia ea şi anume că Nechifor venise până aici cu „doi tovarăşi şi prietini,
care trăiesc şi acuma peste Stânişoara, la un loc care se chiamă Doi Meri”. Cu o logică
uimitoare de detectiv, Vitoria relatează faptele, aşa cum le aflase: cei doi oieri cumpăraseră
turma lui Lipan şi, după ce le-a dat banii, se pare că bărbatul ei plecase spre casă.
Atunci l-a lovit cineva, care văzuse că Nechifor luase bani pe oile vândute, iar omul ei,
probabil că ţinea banii încă în mână şi ucigaşul îi smulsese, deoarece chimirul se afla asupra
mortului: „Deci Lipan nu şi-a pus banii la un loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta în
mână. Ucigaşul l-a lovit şi i-a smuls banii; căci, cum l-a lovit, Lipan a căzut în râpă cu tot cu
cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptat cu îndârjire
pentru stăpân. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă şi cânele”.
Stăpânirea este datoare să-i facă pe cei doi gospodari să-şi amintească cine era acest martor,
care a văzut pe Lipan primind banii, precum şi să-i silească să facă dovada cumpărării oilor
„cu vreo chitanţă pe care Lipan a scris-o în vârful muntelui, deşi acolo nu se află nici un fel
de canţelarie”. Hârtia de cumpărare a oilor se afla asupra mortului, dar acolo nu se
menţionează şi vânzarea întregii turme, ci numai a primelor o sută de oi, despre care erau
martori şi se ştia.
Subprefectul nu înţelege nimic din logica femeii şi o întreabă dacă îi bănuieşte cumva pe
Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, dar ea neagă, „ferească Sfântul”. Vitoria şi-a continuat
raţionamentul în faţa oficialităţilor, spunând că până la Borca au umblat toţi trei în urma
oilor, dar de dincoace, peste munte, „nu s-au mai văzut decât doi. Pe-al treilea l-au mâncat
hultanii şi lupii, după cum se vede”. Aşadar, cei doi ar trebui să spună „cine a dat cu baltagul;
căci şi asta se vede în căpăţâna aceasta”.
Vitoria i-a sugerat apoi subprefectului să scrie şi ciobanilor lui Lipan, care aveau în grijă oile
lui şi care ar trebui să ştie „dacă într-adevăr a fost vânzare”. Balmez a înţeles, în sfârşit,
logica femeii şi a întrebat-o dacă ea crede că l-au ucis cei doi „ca să-i ieie oile”, dar Vitoria
neagă din nou, argumentând însă că ciobanii nu puteau să-şi părăsească stăpânul, fără ca
acesta „să le plătească simbriile şi să-i cinstească, după datină”.
Subprefectul, uimit de logica fără cusur a muntencei, o invită să participe la interogarea celor
doi, fiind şi mai mirat atunci când aude că femeia intenţionează să-i poftească „şi la
îngropăciune şi la praznic, ca pe nişte buni creştini”, mai ales că, în felul acesta, ei „vor fi
subt ochii dumneavoastră”. Domnul Balmez este tentat de această „cercetare discretă şi
delicată” sugerată de femeie, considerând-o „vicleană şi ascunsă” pentru că-i propunea, de
fapt, „o confruntare cu cadavrul victimei”. Vitoria a zâmbit în sine, fiind convinsă că „ea şi
cucoana Maria îl puteau vinde şi răscumpăra, jucându-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu
Bogza şi Cuţui, şi cu tot cu nevestele lor”.
Capitolul XV
În Suha, domnul Anastase Balmez i-a chemat la prefectură pe cei doi gospodari, hotărât să-i
asculte „cu răbdare şi cu blândeţă”. Calistrat Bogza a relatat cum, ajunşi toţi trei în vârful
Stânişoarei, Lipan s-a decis să Ie vândă toate oile, ei au plătit în hârtii de câte o mie şi de câte
o sută, apoi s-au despărţit de el, care le-a spus că se întoarce acasă.
Din colţul ei, Vitoria a intervenit cu umilinţă, susţinând că trebuie să fi văzut cineva când au
fost număraţi banii, mai ales că muntenii aveau obiceiul să facă vânzările cu martori, „nu cu
hârtii scrise de domnii judecători”, iar dacă n-au fost martori, înseamnă că „s-au scris hârtii”.
Apoi, cu viclenie, femeia s-a retras din discuţie, afirmând că „dumneavoastră ştiţi mai bine
decât oricine ce-a fost şi aveţi să spuneţi”, deoarece şi „mortul a spus atâta cât trebuie”. În
final, Vitoria îi pofteşte, „tare frumos”, pe toţi la înmormântare şi la praznic, „veniţi cu tot cu
nevestele dumneavoastră”, a doua zi, când „îi facem soţului meu petrecerea din urmă”.
Întoarsă la hanul domnului Iorgu Vasiliu, Vitoria se gândeşte că făcuse totul întocmai cum
trebuia, de dragul soţului ei, cu care trăise „mulţămită şi înflorită”: „Am trecut muntele ista în
toate felurile, am fost la Borca nu ştiu de câte ori, am cheltuit parale în dreapta şi-n stânga,
am mişcat oameni şi preoţi”. Ba mai mult, îi spune ea Mariei, a păcătuit vorbind la telefon -
„Am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă” - tocmai la Piatra, ca să anunţe
autorităţile că-l găsise pe Lipan „risipit într-o râpă” şi să-i dea voie să-l îngroape în cimitir,
„să-l aduc între creştini”.
În ziua următoare, domnul Toma a venit la râpa dintre Suha şi Sabasa - cu „un car cu boi
frumoşi”, împodobit cu cetină şi cu sicriul gol, aducând cu sine şi trei preoţi, trei oameni cu
buciume şi patru femei bocitoare, după porunca Vitoriei, iar în altă căruţă pusese „pomenile”.
După ce au coborât sicriul în râpă, Vitoria a aşezat în el rămăşiţele soţului (mitul lui Osiris),
„le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin”, apoi au pornit, având înainte
„steagurile şi crucea”, fiind atentă la rânduielile slujbelor de la popasuri şi având la îndemână
„sulurile de pânză pentru datina podurilor”. Când pornea cortegiul, oamenii sunau din
buciume, apoi prindeau „a plânge şi a boci tare frumos femeile tocmite”.
Tot satul s-a adunat la biserică, chemat de zvonul clopotelor şi de sunetele buciumelor şi s-a
făcut slujbă mare „cum puţine s-au văzut în Sabasa”. După ce s-a asigurat că vinul pentru
stropit şi „găina neagră care se dă peste groapă” sunt pregătite, Vitoria şi-a luat rămas bun de
la soţul ei:” - Gheorghiţă! de ce m-ai lăsat!”. Femeia a strigat cu un glas atât de disperat,
„încât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur”, luându-şi rămas bun de la Nechifor „până la
învierea cea din veac”. La poarta cimitirului s-a dat de pomană fiecăruia colivă, „un sfert de
pâne ş-un păhărel de rachiu”, în timp ce ţăranii şopteau „Dumnezeu să-l ierte!”.
Capitolul XVI
Pomenirea mortului s-a făcut acasă la domnul Toma şi, pentru că era în „vremea postului
celui mare”, fusese mai greu cu mâncarea, dar „băutură era destulă şi bună, care împlinea
lipsurile”. Vitoria era mulţumită că bărbatul ei „îşi găsise în sfârşit hodina” şi că cei veniţi la
pomană s-au ospătat cu „găluşte de post şi curechi (varză) prăjit cu oloi (ulei) de cânepă” şi
au băut vin de Odobeşti, „în care domnul Toma îşi punea toată credinţa”. Venise şi
subprefectul Balmez, care s-a aşezat la locul de cinste, în fundul odăii, lângă preoţi, iar
Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui stăteau mai spre margine.
Îndemnându-i să mănânce şi să bea, Vitoria a observat că Bogza are un baltag frumos şi i l-a
cerut, spunând că şi feciorul ei, Gheorghiţă, are unul la fel. Baltagul lui Calistrat Bogza, bagă
de seamă femeia, „e mai vechi şi ştie mai multe”. Apoi, ea a început să povestească faptele,
aşa cum se petrecuseră, susţinând că i le spusese Lipan atunci când îl priveghease în râpă.
Toţi mesenii au tăcut, iar subprefectul s-a arătat foarte interesat de povestea Vitoriei:
Nechifor Lipan umbla la deal, urcând spre Crucea Talienilor, având cu el şi câinele. Vremea
era în asfinţit, iar în apropierea bărbatului mai erau doi oameni, unul se uita dacă nu trece
cineva, iar celălalt venea uşor în spatele lui Lipan, ţinându-şi calul de căpăstru.
Cel din urma lui Nechifor, fiind asigurat de tovarăşul său că nu se vede nimeni, îi dă lui Lipan
„o singură pălitură [...], dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi”,
bărbatul a căzut cu capul în coama calului, iar ucigaşul a împins calul în râpă. Câinele s-a
repezit la criminal, dar acesta l-a lovit cu piciorul sub bot şi câinele „s-a prăvălit şi el” în râpă.
După aceea, „cel din urmă a încălicat ş-a grăbit după cel din vârful muntelui şi s-au dus. Nu i-
a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acuma”. Toţi cei de faţă încremeniseră şi aşteptau acuzaţii
făţişe, dar munteanca „umbla cu vorbe şi cu intrigi proaste”. Calistrat se întreba de unde ştie
muierea „lucrurile, punct cu punct” cum se întâmplaseră şi începe să se teamă.
Vitoria, cu o energie extraordinară, având resurse sufleteşti nebănuite, urmăreşte cu tenacitate
împlinirea legii nescrise pentru pedepsirea ucigaşilor. Când Bogza a cerut înapoi baltagul,
Vitoria l-a întrebat pe Gheorghiţă dacă nu poate citi ceva pe baltagul gospodarului. Cu nervii
întinşi la maxim, nemaiputând suporta tensiunea care plutea în aer, Bogza a început să
răcnească: „Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi eu, mi-oi primi osânda de la
cine se cuvine”. Vitoria s-a uitat cu mirare la baltagul omului şi i-a spus lui Gheorghiţă că ei i
se pare „că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Pierzându-şi
cumpătul, Calistrat s-a repezit la băiat să-i smulgă baltagul, l-a lovit cu pumnul în frunte pe
Cuţui, care voia să-l împiedice, dovadă că „în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă
mânie”.
Vitoria a strigat să dea drumul câinelui, care era legat. Cu „un urlet fioros”, Lupu a rupt
lanţul, iar Bogza s-a năpustit asupra lui Gheorghiţă, ca să-i smulgă baltagul şi să se apere de
câine. Atunci, „feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a
ucigaşului (...). Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte”, în timp ce câinele „se
năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge”. Subprefectul a poruncit să fie
chemaţi jandarmii, l-au încercuit pe Ilie Cuţui, „care se supuse numaidecât”, recunoscând de
bună voie că „a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”.
Culcat de oameni pe prispa casei, Calistrat Bogza a cerut să vină preotul ca să mărturisească
faptele: „eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a
dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa este”. Vitoria a cerut
preotului să-l întrebe şi despre motivul pentru care săvârşise această faptă mârşavă. Bogza a
mărturisit că l-au ucis „ca să-i luăm oile” şi că acum trebuie ca „turma oierului să se întoarcă
înapoi, după dreptate”, rugând în acelaşi timp pe „nevasta asta şi pe feciorul ei, să mă ierte”.
Vitoria i-a răspuns „Dumnezeu să te ierte” şi „îl privi neclintit o vreme”.
Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria l-a chemat pe Gheorghiţă să hrănească şi
să ţesale caii pentru drumul de întoarcere acasă şi i-a comunicat intenţiile pentru viitor. După
ce vor plăti toate cele cuvenite domnului Toma, preoţilor şi celorlalţi oameni care-i ajutaseră,
vor mai zăbovi trei zile pentru odihnă şi pentru a-i face „parastasul întâi tatălui tău”. Se vor
duce, apoi, la Rarău ca să vadă oile, după care vor veni înapoi la Sabasa „ca să facem
parastasul de nouă zile”.
Drumul următor va fi la baciul Alexa, pentru a tocmi cu el „păşunea de vară”, după care se
vor întoarce pentru parastasul de patruzeci de zile, când vor face un praznic „cu carne de miel
de la turma cea nouă”. Tot atunci o va aduce aici şi pe Minodora, „ca să cunoască
mormântul” tatălui ei, apoi vor pleca, în sfârşit, cu toţii acasă, „la Măgura, ca să luăm de
coadă toate câte am lăsat”.
Întorcându-se dinspre moarte înapoi la viaţă, Vitoria va trebui să-şi asume acum, de una
singură, toate hotărârile în ceea ce priveşte destinul copiilor ei, romanul încheindu-se cu
aceeaşi luciditate a femeii, care se gândeşte că nu poate s-o dea pe Minodora „după feciorul
acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei Topor.
În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând descrierea
şi dezvoltând acţiunea prin construirea unor „caractere puternice, variate sau pitoreşti”
(Nicolae Manolescu), acesta fiind, probabil, cel mai reuşit roman obiectiv inspirat dintr-o
baladă populară.
În concluzie, se poate afirma că romanul Baltagul reuneşte armonios cele patru mari
simboluri ale prozei sadoveniene: romanul de dragoste, romanul iniţiatic şi ritualic, romanul
justiţiar şi romanul etic, atestând persistenţa valorilor morale în concepţia poporului român,
din cele mai vechi timpuri ori, cum ar spune scriitorul însuşi, „din vreme adâncă”.

Limbajul artistic
Limbajul artistic sadovenian se caracterizează prin solemnitatea creată de epitete - „vorbe
amărâte şi ascuţite”. comparaţii - „iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea” sau metafore
elogiative pentru spiritul ţărănesc înrădăcinat în tradiţii strămoşeşti -”călindarul acel vechi de
la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam”.
Arhaitatea este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale - „caţa”,
„tarniţă”, „poclăzi”, „străjer” -, ce compun o muzicalitate deosebită, „o partitură intonată sub
cupola lui Dumnezeu” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Sobrietatea stilului este dată de timpul
mitic în care se petrec întâmplările, un timp al credinţelor strămoşeşti, într-o lume arhaică,
foarte puternic legată de natura înconjurătoare, de superstiţii, de legi strămoşeşti nescrise, dar
păstrate cu sfinţenie.
Dumbrava minunată
de Mihail Sadoveanu

Capodopera lui Mihail Sadoveanu, pe tema copilăriei, rămâne Dumbrava minunată. Cadrul
este al unei povestiri realiste: începutul şi sfârşitul, iar în acest cadru, totul este feeric, de
basm, populat de imaginaţia acestei fetiţe, Lizuca, cu personaje şi întâmplări din basme,
auzite de la bunicii ei, sau citite de răposata ei mamă.
Tema povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită. Lizuca
este o fetiţă orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit cu d-na Mia Vasilian, o femeie
provenită dintr-o familie bogată, cu servitori în livrele, guvernantă şi cu moşie mare în
Buzău, preocupată mai ales de viaţa mondenă şi de vizite. Viaţa în casa tatălui său, după
moartea mamei, devine, pentru Lizuca, de nesuportat, din cauza mamei vitrege şi a
servitoarei, care, încurajată de stăpână, o brutalizează şi ea pe oropsita fetiţă.
Lizuca pune la cale o evadare din această casă, o fugă la casa bunicilor, împreună cu căţelul
ei, Patrocle, cu care se înţelege de minune, deoarece îi înţelege toate gândurile şi dorinţele:
„Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă
vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. De când a murit mama noi petrecem tare
rău”.
Căţelul Patrocle se îngrijeşte de provizii, furând din bucătărie o bucată de pâine, iar Lizuca,
amintindu-şi de poveştile ascultate, ia cenuşă pentru a însemna drumul şi pentru a nu se
rătăci. Aceste pagini, în care e descrisă călătoria Lizucăi, în tovărăşia lui Patrocle, sunt
considerate de Garabet Ibrăileanu „cele mai artistice din întreaga operă a lui Sadoveanu şi
poate din întreaga noastră proză”.
Plecând de acasă, ei rătăcesc drumul. Întâlnesc o floare mare şi mandră de care Lizuca îşi
amintea că e cheamă Sora Soarelui. Fetiţa intră în vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de
acasă („Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la mama
care s-a dus şi nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora Soarelui!”), iar planta lasă două
petale, ca două lacrimi, în semn de înţelegere a suferinţei copilei, şi-i arată drumul. În drumul
lor, întâlnesc o bătrână, care, în închipuirea Lizucăi este Sfânta Miercuri şi are o căţeluşă cu
dinţi de fier şi măsele de oţel.
Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se cufundă în
lumea visului şi poveştile continuă: ea face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un
bătrân şi o bătrânică. Aici se arată cine sunt prichindeii. Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă
şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani,
bursuci şi fluturi. Urmează povestea bătrânului despre Statu-Palmă Barbă-Cot, care s-a retras
în Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava aparţine
tatălui ei şi fusese în pericol de a fi vândută.
Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă de care s-a îndrăgostit Făt-
Frumos. La hotarul împărăţiei minunilor, Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi în casa
bunicilor. Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită în pădure. Mama vitregă şi slujnica vin să o
ducă acasă, nu de dragul copilului, ci aşa cum îi spune bunicul, de dragul averii ei. Agitaţia şi
vorbele lor stârnesc albinele din stup, care le înţeapă, spre satisfacţia Lizucăi, care ştie că. o
vreme, d-na Mia Vasilian nu va mai putea primi musafiri în salonul ei.
Basm şi realitate, într-o alternanţă care dă farmec povestiri lui Sadoveanu: „dacă nu proceda
aşa, ar fi scris un basm, desigur admirabil, dar n-ar fi făcut ceea ce a voit să facă: să redee
sufletul copilului - hrănit de basme - în faţa priveliştilor naturii şi cerând înţelegere şi sprijin
acestei naturi” (Garabet Ibrăileanu).
Dumbrava minunată poate fi considerată povestire şi basm deopotrivă, cu personaje reale şi
imaginare, în care întreaga natură se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi
(aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor „fluturi
de lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei
fetiţei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun). Caracterul de basm
este evident şi prin tema comună (fetiţa oropsită de mama vitregă) şi prin finalul fericit în
care forţele răului îşi primesc pedeapsa: înţeparea de către albine a mamei vitrege şi a
servitoarei.
Scrierile lui Mihail Sadoveanu despre copii au fost apropiate de romanele lui Charles Dickens
prin tema comună a copiilor orfani, de scrierile lui Anatole France, care în „Petit Pierre a
dezvăluit geniul metafizic al primei copilării”.
NICOLAE FILIMON

Nicolae Filimon (n. 6 septembrie 1819, București — d. 19 martie 1865)

-6 septembrie 1819 - Nașterea la București, drept penultimul copil al preotului Mihai
Filimon, paroh la Biserica Enei (construită în 1611- demolată în 1977), și al Mariei
-1821 – Revoluția lui Tudor, eveniment evocat în romanul Ciocoii vechi și noi
-1829, 13 aprilie – Cântăreț la biserica Enei; tot acolo îl găsim și în anii 1841, 1842 și 1846
-1830, 22 iulie – Moare Mihai Filimon, tatăl scriitorului
-1831/1853 – Conform spuselor lui Ion Ghica, este corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la
teatrul lui Papanicola; aceștia sunt anii în care își desăvârșește cunoștințele în domeniul
teatrului și al muzicii, fiind unul dintre primii noștri cronicari muzicali și teatrali. Ghica îi
face acestuia un portret, într-o perioadă când intrase în cercul cântăreților de biserică (Anton
Pann, Marin Serghiescu Naționalu): "un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de
țârcovnic"
-1848 – Revoluția burghezo-democratică
-1852 – Epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la moarte
-4 decembrie – „Conțopist” la Departamentul Credinței
-1856, 26 februarie – În cadrul aceluiași departament, este ridicat la rangul de pitar
-1857, 5 decembrie – Debutează în publicistică la ziarul Naționalul cu foiletoane și cronici
muzicale: Paralelism între fosta direcțiune și cea de astăzi; Teatrul italian. Lucrezia Borgia;
Teatru italian. Ernani
-1858 – Călătorește în apusul Europei; evenimentul îi servește pentru scrierea operei
Excursiuni în Germania meridională
-1858, 23 noiembrie – Publică în Naționalul nuvela Mateo Cipriani sub titlul "Mănăstirea
domenicanilor după colina Fiesole", inclusă în volumul Excursiuni în Germania meridională
-1859, ianuarie – În același ziar, apare nuvela O baroneasă de poronceală, inclusă în volumul
amintit
-1859, 17 septembrie – Numit secretar al Comisiei Documentale
-1859 – Moare Maria Filimon, mama scriitorului
-1860, ianuarie – martie – Naționalul publică fragmentele Trei luni în streinătate, apărute apoi
în volumul Excursiuni în Germania meridională
-1860, ianuarie – martie – În Revista Carpaților apare nuvela Friederich Staaps sau Atentatul
de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon
-1860, ianuarie – martie – Revista Carpaților reeditează nuvela Mateo Cipriani
-1860, octombrie – Naționalul publică nuvela Ascanio și Eleonora
-1860, decembrie – Își încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical la Naționalul cu o
cronică intitulată Teatrul din București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două
acte, poezia de C… muzica de maestrul Rossini. Activitatea de cronicar muzical și dramatic
(1857-1860) îl va ajuta să redacteze ceea ce înseamnă document de epocă în capitolele de mai
târziu ale romanului Ciocoii vechi și noi: Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea; Teatrul
în Țara Românească și Italiana în Algir
-1861 – „Revista Carpaților” publică nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de
mahala
-1861 – Apare volumul Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii.
-1861, aprilie – Cronicar dramatic și muzical la Independența, odată cu cronica la Maddalena,
operetă semiserie într-un act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica
originală de A. T. Zisso.
-1861, noiembrie – Începe o colaborare la revista Țăranul român a lui Ion Ionescu de la Brad,
cu o cronică la piesa Prăpastiele Bucureștilor, vodevil în 5 acte de d. Millo.
-1862, ianuarie – Apare în Țăranul român basmul Roman Năzdrăvan, pentru ca la sfârșitul
anului să i se publice și Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui
Făt-Frumos
-1862, mai – Numit șef al secției bunurilor la Arhivele Statului
-1862 – Revista română a lui Al. I. Odobescu publică în mai multe numere romanul Ciocoii
vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă
-1863 – Romanul apare în volum
-1864, octombrie – Epitrop al bisericii Enei. După o oarecare absență, își reia activitatea de
cronicar dramatic la Buciumul, revista lui Cezar Bolliac
-1865, ianuarie – Publică în Dâmbovița ultimul său articol intitulat Răspuns la critica făcută
de P.G. Nițescu revistei noastre muzicale din Monitorul nr. 285
-19 martie 1865 – Moare răpus de ftizie. Pentru viața și opera scriitorului portretul pe care i-l
face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale are o însemnătate deosebită: „Acei care l-au
cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna
mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit
niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când
auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent.
Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.
Ciocoii vechi si noi
de Nicolae Filimon
Cap. I
Junele, un fiu al unei slugi de la curte, avea o scrisoare pentru postelnicul. Scrisoarea era din
partea tatalui junelui, in care il ruga pe postelnic sa-l primeasca pe fiul sau la curte si sa
accepte 2 bote cu pastravi si 10 gaini. Postelnicul ii porunceste vatafului sa primeasca baiatul
in curtea sa si sa-l faca ciubucciu. Vataful ii arata camera unde va locui, de un stanjen patrat,
cu o vatra pe care se afla un ibric colosal. In celalalt unghi era asezat era asezat un dulap si o
multime de feligene pentru cafea. Patul era mizerabil, facut din cateva scanduri, cu o patura
de lana albastra, iar pe pereti se aflau cateva tablouri cu vopsea proasta. Dinu Paturica se uita
cu dis[ret la camera lui, dupa care deschide geamul si aduna ratele, gainile, gastele, cocosii,
apoi se indreapta catre bucatarie. Ajungand acolo, devine foarte vesel cand vede tigaile de
diferite marimi in care se pregateste mancarea.
Cap. II
Postelnicul Andronache devenise mare postelnic furand din timpul cand era camaras si,
unindu-se cu hotii si talharii de pe drumuri, in trei ani isi cumparase 10 mosii, cateva familii
de tigani, case, vile, si altele. El se indragostise de Maria, unica fiica a banului C, ai incercase
de mai multe ori sa-i ceara mana dar de fiecare data nu avea curaj. Intr-o buna zi, a izbutit.
Banul C nu i-a dat nici un raspuns, dar s-a dus apoi la fiica lui, o fata de vreo 14 ani, cu pielea
alba, buze frumoase, dintii albi si frumosi, cu niste gene ca pana corbului, un trup de o forma
minunata, la care i se adaugau niste maini delicate de nimfa.
Auzind numele viitorului ei sot, ales de voda, Maria ii raspunde tatalui cu o ura desavarsita ca
nu vrea sa auda de acest ticalos, si ca mai bine s-ar duce la manastire.
Batranul se bucura in clipa in care aude aceste cuvinte si o imbratiseaza. Domnitorul Caragea
Voda il invita pe banul C la curtea domneasca. Autorul narator intervine cu o descriere a
palatului domnesc. Ajuns la curte, coboara din trasura si intra in sala, unde saruta mana
domnitorului cu neplacere.
Cap. III
Banul a fost chemat cu Caragea intr-o camaruta. Caragea ii povesteste de amorul pe care-l
nutreste postelnicul Andronache pentru Maria. Banul C isi apara fiica, nerenuntand la ideea
ca nu vrea ca Maria sa se marite cu Andronache.
Cap. IV
Postelnicul Andronache, iesit la o plimbare pe un armasar arabic, observa o femeie de 20 de
ani, foarte frumoasa. Intorcandu-se la curte, el intreaba o sluga de fata din Ulita Izvorului.
Afla ca o cheama Duduca , iar aceasta devine in scurt timp amanta postelnicului. Un
calemgiu se indragosteste de Duduca, ii face serenade seara, si, usor-usor, cei doi se expun in
vazul lumii fara a crede ca pot fi observati. In scurt timp, vestea ajunge la postelnicul
Andronache, care, intr-un moment de furie, ii spune Duducai sa paraseasca casa lui. Aceasta
simuleaza un lesin, si il sperie pe postelnic, pana cand ajunge sa planga ca un copil si ii cere
iertare.
Cap. V
A doua zi dupa sosirea lui, Paturica este chemat de Andronache pentru a-i examina spiritul si
inteligenta, pentru a vedea ce poate face din dansul. Postelnicul afla de la tanarul ciocoi ca
stie sa scrie, sa citesca, ca a fost cu vinaritul, oieritul si fumaritul. Postelnicul Andronache il
ia sub ingriojirea lui si-l trimite la scoala domneasca sa invete greaca. In schimb, tanarul
ciocoi trebuia ca de dimineata sa-l frece pe picioare, sa-l ajute sa se imbrace, sa-i aduca
dulceata, cafea si ciubuc. Ciocoiul considera ca decat sa invete o limba moarta mai bine citea
ceva care sa-l ajute. El face ce poate spre a deveni perfect in arta ipocriziei si a perfidiei.
Paturica se hotaraste sa devina un om mare si bogat, si nici un obstacol nu-l va putea abate de
la aceasta idee fixa. Toate serviciile fata de stapanul sau le executa cu cea mai mare iuteala,
gratie, si un fel de afectiune incat fanariotul incepuse sa-l creada unul din cei mai credinciosi
servitori ai sai. Paturica se dadea bine pe langa toata lumea dar si era dornic sa stie cat mai
multe, si astfel, foarte mult timp isi petrecea invatand. Postelnicul il alege pa Paturica sa o
pazeasca pe Duduca. Paturica primeste o scrisoare de la tatal sau la care ii raspunde imediat,
trimitandu-i scrisoarea printr-un tigan.
Cap. VI
In timp ce se ducea la Duduca, Dinu Paturica este strigat de Niculaita, vataful de curte al
armasului. Intrand in vorba cu el, el incearca sa afle cat mai mult despre motivul certei celor
doi. Descrie felul in care se aranjeaza Duduca, cat timp o privea de afara. Ciocoiul intra la
Duduca si ii inmaneaza scrisoarea de la Andronache.
Aceaste il ameninta cu mai multe treburi, dar vazand ca Paturica e si el viclean ii spune la
sfarsit ca a glumit.
Cap.VII
Stand la panda, intr-o seara aude lautarii si il vede pe junele amorez. Cand acesta din urma
vroia sa se duca la cucoana Ducuca, Paturica ii face o farsa, facandu-l hot. Duduca este
nevoita sa se desparta de Iordache (Pe calemgiu il chema Iordache. ).
Cap. VIII
In dimineata urmatoare Duduca il invita pe Paturica la o cafea cu dulceata. Tot atunci observa
ca Dinu nu era deloc urat. Conita il serveste cu vin, si, dupa cateva pahare, il ademeneste si
cei doi se saruta.
Cap. IX
Cei doi isi declara dragostea unul fata de celalalt si planuiesc cum sa-l scoata la desavarsita
saracie pe postelnic.
Cap. X
Chir Costea era un om foarte viclean care cauta sa scoata profit din orice.
Cap. XI
Intr-o zi, cand postelnicul se afla singur in camera sa, vataful se duce si ii cere o parere despre
dandul, apoi aduce vorba de Paturica. Vataful Gheorghe ii povesteste cum l-a tradat Dinu.
Postelnicul este convins ca minte si il izgoneste de la curte. Imediat dupa aceasta, Duduca ii
face o vizita, plangandu-se de Dinu ca o urmareste mereu. Postelnicul il ia pe Dinu de pe
capul ei si il promoveaza in functie. : devine vataf de curte.
Cap. XII
Dinu Paturica, cum s-a instalat in postul de vataf, cheama pe toate slugile si le ameninta va
daca se va face risipa, va pedespi fara mila. Apoi, face inventarul la pasari, la vin, inlocuieste
chelarul, jupaneasa, sofragiul si stolnicul cu oameni alesi de el. Apoi, cere oameni sa
investigheze locurile din imprejurimi, sa fie sigur ca nimeni nu strica nimic din mosia
postelnicului. In padure, satargi-basa ii spune ca-i cunoaste pe talhari, dupa care fluiera si
apar hotii. Satirgi-basa le da porunca sa li se dea de mancare. Primesc miel inabusit. Dupa
masa, ei isi urmeaza drumul spre Mosia Rasucita, unde este intampinat de tarani, care mai de
care mai nemultumiti. Paturica afla ca postelnicul Andronache a facut multe nedreptati, a ars
padurea apoi a vanat-o, iar acum a ramas numai o orpritura, hanul s-a daramat si ploua intr-
ansul, carciumile la fel, iar din helesteu scoate in fiecare saptamana un car de peste si-l trimite
la targ la Ploiesti. Dinu ii cere o suta de pungi de bani lui Andronache pentru a pastra tacerea
dar acesta ii da numai 50.
Cap. XIII
Postulantul vine intr-o zi la Paturica cu scopul de a se angaja ca ispravnic la postelnicul
Andronache si il roaga pe Andronache sa-i puna o vorba buna. Andronache il intreaba : ce-mi
dai sa te fac ispravnic? Postulantul, foarte revoltat, se enerveaza si pleaca. In schimb, in
aceeasi zi, il angajeaza pe Ciolanescu, care a fost de acord sa-i plateasca 2500 rubiele pentru
acea slujba.
Cap. XIV
Caragea primeste o scrisoare de la Ahmet Kelalaili, in care i se reprosa faptul ca jepfuieste
tara. Dupa aceasta, postelnicul vine la Caragea sa afle ce a vorbit cu Banul C. Caragea,
nervos, ii raspunde ca daca nu se duce la Ban sa-i ceara iertare il va tintui in poarta. Ca
dovada, Caragea vroia o scrisoare de iertare de la Ban, sa fie sigur ca l-a iertat. Postelnicul se
duce la Ban, incearca sa-l pacaleasca dar acesta isi da seama. In final, cade in genunchi si
marturiseste totul si face astfel rost de scrisoare.
Cap. XV
Autorul-narator descrie cateva obiceiuri pe care le faceau bucurestenii vara. Bucurestenii se
adunau in gradinile Breslea, Barbalata, Cismigiu si Giafer. Acolo, fiecare cap de familie isi
intindea masa, si, impreuna cu amicii beau si mancau, dupa care invarteau o hora
stramoseasca si dansuri vesele. Batranii stateau rasturnati pe iarba verde sub umbra deasa a
copacilor si fumau. Tinerii se aruncau cu exaltatie in arena dantului. Cand trecea furia
dantului, toata compania se punea pe bere si pe mancare, razand si gesticuland ca niste
nebuni. In tot acest timp, lautarii cantau cantece de amor sau melodii de dant, vesele si
saltarete.
Postelnicul Andronache Tuzluc da o petrecere la el acasa cu mese stralucite, serate
atragatoare si jocuri de carti, asa cum dadea de obicei, deoarece ii placea sa cheltuie ca un
nebun. Ajunsi la petrecere, boierii au inceput sa se infrupte din bunataturi, din fripturi din vin,
acompaniati de lautarii care cantau cele mai frumoase cantece la masa. Boierii au inceput sa
joace apoi un joc propus se baronul Calicevski. Postelnicul este cel mai suparat pentru ca a
pierdut 10.000 lei, iar boierul Pingelescu cam 3000 de lei, si arhonul caminare 500 lei.
Cap. XVI
Dinu Paturica nu se lasa mai prejos, si pregateste si el o cina la care invita cei mai apropiati
amici ai sai. Acesti amici erau coriferii ciocoismului si ai hotomaniilor bucurestene de pe
atunci. El ii cinsteste cu vin si rachiu, si le spune o poveste cu un imparat care avea 75 de fii :
i-a pus sa rupa un snop de 75 de bete, si n-au putut, apoi i-a pus sa rupa fiecare bat in parte si
in scurt timp, toate betele au fost rupte. Imparatul le-a dat urmatoarea xplicatie: Daca veti
ramane uniti dupa moartea mea, nimeni nu va va birui, daca va veti desparti, va veni
vrajmasul si va face din voi aceea ce facurati dinaintea mea cu aceste nuiele. Paturica le face
apoi o socoteala cam cat ar putea castiga daca ar fura, si ii invata cum.
Cap. XVII
Neculaita ii face o vizita lui Paturica. Dupa ce-i da de baut si de mancat, toti invitatii fac o
hora, apoi Paturica invita cateva fete.
Cap. XVIII
Banul C il angajeaza pe vataful Gheorghe la el la curte dupa ce afla povestea lui. Gheorghe se
indragosteste de Maria, fiica banului C. Locul de predilectie al lui Gheorghe era chioscul din
gradina, unde, dupa ce isi termina datoriile sale fata de Ban, se urca in chiosc. si medita.
Maria, patrunsa de iubire, simtea o mare placere sa-l urmareasca pe Gheorghe, iar dupa ce
acesta pleca la vistierie, se urca in chiosc si privea cu mare interes locul unde statea el. Acolo
gaseste niste versuri, si, sigura ca erau pentru ea, isi da seama ca Gheorghe o iubeste. Cand isi
da seama ca Banul C a aflat de iubirea lor (din priviri), Gheorghe face sacrificiul cerut de
onoare si recunostinta si renunta la soarele vietii sale. Gheoghe ii scrie o scrisoare banului pe
care o inmaneaza unei slugi si paraseste curtea. Intre timp, banul se inchisese in camera lui,
si, pune o sluga sa-l cheme pe Gheorghe. Sluga ii spune ca Gheorghe a plecat de la curte si in
inmaneaza scrisoare. Dupa ce citi scrisoarea, este hotarat ca fiica lui sa se marite cu un om
cinstit si drept ca Gheorghe, si sa nu stea in calea iubirii lor.
Cap. XIX
Paturica face multi oameni ispravnici si judecatori, lasa in functie un episcop care abuzase f.
mult de functia sa. Prin acest fel, el castiga foarte multi bani, dar majoritatea banilor veneau
din cauza ca punea capetenii de judet.
Cap. XX
Domnita Ralu construieste la Cismeaua Rosie o sala de teatru, care s-a transformat apoi in
teatru.
Cap. XXI
Intr-o seara, postelnicul Andronache il cheama pe Paturica sa-i arate cheltuielile, fiind
nemultumit ca vine neincetat sa-i ceara bani. Paturica, aducand catastiful, ii explica toate
cheltuielile. Dupa ce pleaca Paturica, postelnicul ramane singur cu Chera Duduca. Duduca se
preface ca plange, si suspina tot timpul. Duduca ii spune postelnicului ca si-a vandut toate
hainele ca nu mai erau la moda si acum nu mai are cu ce sa se imbrace. Tocmai atunsi soseste
Costea Chir Chiorul cu un taxi de marfa de la Tarigrad. Duduca a fost incurajata de
Andronache sa-si ia tot ce ii place spunand ca are bani. La sfarsit, dupa ce Costea Chiorul
face calculul, Chera Duduca simuleaza o usoara isterie spunand ca nu ia nimic. Andronache
plateste cu polite, deoarece nu avea sa-i dea 120 de pungi de bani.
Cap. XXII
Teatrul construit de doamna Ralu avea o lungime de optsprezece stanjeni, si o latime de noua
stanjeni. Interiorul lui se compunea dintr-o sala de spectacol si cateva camere la stanga si la
dreapta salii. Intr-una din ele se tineau rachiuri, bauturi, si racoritoare iar in cealalta stateau
slugile pe timpul spectacolului. Pe durata spectacolului, postelnicul Andronache Tuzluc aude
doi oameni din fata lui vorbind despre felul in care il insela Paturica impreuna cu Chera
Duduca.
Cap. XXIII
Slugile, cat timp stapinii lor erau la spectacol, incep sa vorbeasca despre problemele lor. Un
fecior (sluga) se face remarcat prin faptul ca le spune tuturor celor de fata ca stie tot ce se
intampla in casa stapanului lui. Le spune tehnica pe care o foloseste: atunci cand un boier
strain intra in casa stapanului ei, uneori se preface ca muta un scaun de la un loc la altul,
alteori netezeste macaturile pe pat sau pune apa proaspata in caramflie si astfel aude tot ce
vorbesc boierii fara ca acestia macar sa-si dea seama ca cineva ii asculta. El le marturiseste
slugilor si metoda princ are afla secretele celorlalte case boieresti: se duce in fiecare zi in
pivnita de la Zlatari. Acolo, cinsteste cu un pahar de vin celelalte slugi, iar el face pe
filozoful:vorbeste putin si asculta mult.
Cap. XXIV
Costea Chiorul primeste o scrisoare de la Paturica si se duce pe ascuns la acesta. Paturica il
chemase pentru rafuirea socotelilor dintre ei si anume afacerea cu postelnicul Andronache, la
care creierul operatiunii a fost Paturica. Acum, Paturica vroia sa imparta castigul cu Costea
Chiorul. Paturica negociaza cu Costea procentul pe care-l merita, si ajunge la intelegere: 40%
lui Costea Chiorul. Urmatoarea zi, cei doi se duc la licitatie, de unde Costea Chiorul cumpara
cele doua mosii cu banii lui Paturica.
Cap. XXV
Paturica pacaleste un boier de tara atunci cand ii schimba niste bani, si in loc sa-i dea toti
banii adevarati, ii mai strecoara bani fara valoare, sau bani calpi. Ajungand acasa, primeste
doua vesti: Costea Chiroul cumaparase mosiile lui Andronache iar afla ca boierul Caragea
fugise. Paturica inceraca sa acopere toate hotiile pe care le-a facut . Paturica este costient de
faptul ca boierul Caragea l-ar putea trimite la ocna, si de aceea isi pune intrebare daca chiar a
fuggit Caragea, deoarece ar fi prea simplu.
Cap. XXVI
Caragea a fost anuntat din corespondentele pe care le tinea cu Tarigradul ca Alesandru-voda
Sutu era aproape sa ocupe tronul tarii si de aceea se hotaraste sa fuga in Europa impreuna cu
familia si comoriile ce le adunase. Dupa ce chemase toti boierii sa le spuna ca va pleca,
numai doi impingeau simtamantul bucuriei si al intristarii pana la extremitate. Acestia erau
postelnicul Andronache, care acum era intr-o mizerie complecta, si Dinu Paturica.
Andronache primeste o scrisoare in care este anuntat ca i se va vinde casa pentru a putea plati
datoriile catre Costea bogasierul si altor ipochimeni, dupa care isi da seama ca toate slugiile
plecasera de la curtea lui, ramanand numai o sluga la bucatarie. Andronache o ia pe aceasta la
intrebari si afla ca Dinu a pus la cale toate acestea, si a platit slugile. Dupa aceasta,
Andronache se duce la curtea domneasca, sa-l intalneasca pe spatar, pentru a se plange despre
hotiile lui Paturica. Acolo, primeste raspunsul ca Dinu Paturica este boier cu caftan si se afla
in humzetul tarii, si nu poate face nimic. Apoi, Andronache se duce la Chera Duduca acasa,
unde afla de la o tiganca batrana ca cei doi si-au incarcat totul in sase care si au plecat spre
Sfantul Nicolae. El mai afla ca cei doi, Dinu si Chera Duduca, au plecat sa se cunune.
Disperat, pleaca dupa cei doi, si , cand cei doi il vad pe postelnic, se ascund in spatele
altarului, pentru a fi protejati de preoti. Dupa ce spune cum l-au inselat cei doi, cade in
genunchi si cere razbunare.
Cap. XXVIII
Toata lumea vorbea despre innebunirea lui Andronache, iar Paturica isi regula casa si
interesele sale cum putea mai bine. Paturica avea acum trei mosii, doua vii, si o casa pe una
din cele mai frumoase strazi ale orasului Bucuresti. Alesandru Sutu devenise domn al Tarii
Romanesti. Paturica vrea sa profite de acest eveniment, si de adeea, el se informeaza despre
starea lucrurilor, si dupa ce afla numele tututor persoanelor ce inconjurau pe noul domnitor,
incepe sa se duce des pe la Curte si, prin lingusiri, dobadeste cu incetul favoarea tuturor.
Paturica invita toti fanariotii veniti din Tarigrad cu Alecu-voda si ii trata f. frumos : cu vutcile
si cafelele cele mai bune, ciubucuri siriene, jocuri de noroc, si femei cu ochi fermecatori, si
toate acestea in casa lui. Intr-o zi, cand multimea fanariotilor manca si bea in onoarea lui
Paturica, vine o caruta de tara, in care se afla un batran. Acest batran era tatal lui Paturica si ii
spune arnautului sa-l cheme, deoarece vroia sa vorbeasca cu el. Paturica, atunci cand il vede
porunceste sa-l dea afara, spunand ca el nu are tata. Batranul ii reproseaza cateva lucruri,
dupa care il blesteama si pleaca. Revolutia lui Tudor Vladimirescu izbucneste in a doua zi
dupa moartea lui Sutu. Paturica renunta la prieteniile cu Tudor Vladimirescu, Macedonski si
alti prieteni de-ai lui care sustineau revolutia si vrea sa treaca de partea lui Ipsilant. Paturica ii
face o zi intr-o zi lui Ipsilant si ii da informatii despre Tudor Vladimirescu. Ipsilatn ii da
sarcina de a-l omori pe Tudor Vladimirescu, promitandu-i ca-l va face cel mai bogat dintre
toti. Paturica il intreaba si de mijloacele prin care poate sa faca acesta crima, iar Ipsilanti ii
raspunde ca sa indemne pe unii din ostasi la nesupunere si pe altii la jafuri, iar cu cat Tudor
va spanzura mai multi oameni, cu atat va izbuti el mai bine. Paturica intreaba si ce primeste
in schimb iar Ipsilanti ii scrie pe o coala de hartie ca-l face ispravnic peste doua judete, iar
daca va stapani tara intreaga il va face caimacam al Craiovei.
Cap. XXIX
Intr-o zi, un strain venise la casa unde era ingrijit postelnicul Andronache de o batrana.
Strainul se intereseaza daca vine cineva sa-l vada sau sa-l ajute, cine ii plateste chiria casei,
mancarea, si de ce a saracit. Acel strain era vataful Gheorghe, care afla de la batrana ca a
pacalit-o cu bani Costea Chiorul. Cand se duce langa patul bolnavului, strainul este
recunoscut de Andronache, si pleaca in graba din casa. Intre timp, Gheorghe devenise
secretarul particular al lui Mihai-voda Sutu in Moldova. Gheorghe se intoarce in Bucuresti si
afla ca Maria, fiica Banului C, era zdrobita de patima amorului, alunecand astfel la o boala
care ii ameninta viata.
Cap. XXX
Tudor Vladimirescu, afland ca Ipsilant a intrat in tara, si-a impartit ostirea in doua parti: una
care apara manastirile din Valahia Mica, si alta compusa din sase mii de panduri alesi si 2500
de arnauti, comandati de Macedonski si Prodan, care s-au asezat in Manastirea Cotroceni si
pe campia din jurul ei, formand din aceasta localitate un lagar fortificat.Dinu Paturica vizita
neincetat lagarul, dobandind amicitia si increderea tuturor capitanilor armatei si chiar pe a lui
Tudor. Paturica facuse o intelegere cu Nastase, care se infiltrase in armata lui Tudor,
indemnand ostasii la furturi. Nastase ii spune lui Paturica de oamenii spanzurati de Tudor, dar
Dinu, vrand sa fie sigur, se duce in gradina Brancoveanu. Acolo, toti capitanii se hotarau sa-l
tradeze pe Tudor, din cauza pedepselor aspre. Paturica, impreuna cu Macedonski, Prodan si
ceilalti capitani stabilesc ca daca Tudor Vladimirescu va mai spanzura pe cineva in decursul a
7 zile atunci toti sa treaca in comanda lui Macedonski si Prodan, iar daca nu, vor stabili ei ce
sa faca. Dupa aceasta, au trimis doi panduri dupa mancare si bautura, oaspetii infruptandu-se
cam doua ore(atat a tinut cina) dupa care, pe la miezul notpii si-au luat ramas bun unii de la
altii si s-a dus fiecare la locuinta sa. Paturica isi relua discutia cu Nastase, iar acesta din urma
il asigura ca vor avea loc 4 jafuri. Dupa ce ajunge la casa lui, Paturica se baga direct in pat,
dar nu putea deloc sa adoarma.
Cap. XXXI
Paturica se duce la Ipsilanti si ii spune ca daca ii va da soua sute de arnauti si pe capitanul
Iordache i-l va aduce lui Tudor Vladimirescu.
Cap. XXXII
Paturica s-a dus urmatoarea zi spre satul Goiesti impreuna cu Iordache, Ghencea si Farmache
si restul arnautilor, si l-a prins pe Tudor, care a fost dus la Campulung, apoi la Tirgoviste,
unde a fost asasinat. Apoi, Paturica s-a dus la Ipsilanti si l-a asigurat ca Tudor nu-i va mai
face probleme, deoarece nu mai traieste. Asa cum a promis, Ipsilanti i-a dat o hartie prin care
il facea ispravnic la Prahova si Sacuieni. Ajuns acolo, Paturica isi luase ca ciocoi pe Neagu
Rupe-Piele. Taxidarii luau intrita zeciuiala pentru oierit, ierbarit, tutunarit si vinarit iar cand
satenii nu mai aveau cu ce sa plateasca, Neagu Rupe-Piele ii ungea cu pacura si ii lega de
copaci, ca sa-i intepe viespele si tantarii, apoi le vindea animalele, si dupa ce ii saracea de tot,
ii inchidea in cosar, ca sa nu poata reclama la stapanire. Dinu ii reproseaza lui Neagu ca sunt
putini bani, dupa care ii spune cateva metode princ care sa adune mai multi bani: ii legi cot la
cot si le prajesti piepturile pe langa foc. Dinu il mai intreaba ce a facut ce cele doua sute de
vaci pe care le-a cerut Ipsilant. Neagu ii raspunde ca a indeplinit porunca ce i-a dat, adica a
strans 800 de vaci, cu pretul de 3 lei, a trimis 200 lui Ipsilant, dupa care 600 le-a vandut din
nou la tarani cu 15 lei bucata. Nastase ii face o vizita lui Paturica si ii aduce o stafeta de la
Ipsilant, in care ii cerea doua sute mii lei si ii anunta ca turcii au intrat in tara. Paturica il pune
pe Neagu sa se gandeasca un mijloc prin care sa-si recupereze cei 200.000 lei pe care ii vor
trimite lui Ipsilant. In scurt timp, revolutia se terminase, Ghica deveni domn, iar turcii se
retrasera din tara. Cei patru-cinci sute de tarani, victime ale lui Paturica si celorlalti ciocoi,
imbracati in trente, desculti, saraci, unii care purtau pe dansii semne de tortura s-au hotarat sa
se duca la domn cand se afla in Divan.Taranii ii inmanara domnului jalba, iar domnul il
chema pe spatar si ii porunci sa ia 40 de arnauti la Bucov, sa-l trimita pe Paturica in ocna
parasita. Si logofatului ii porunci sa vinda toata averea lui Dinu si sa-i despagubeasca pe
tarani.
Cap. XXXIII
Doi fosti slujitori ai lui Paturica vorbeau despre el, unuia chiar i se facuse mila de el,
deoarece statea de trei luni in ocna parasita. Mila i-a fost alungata de vorbele celuilalt slujitor
care ii amintise de crimele si nelegiuirile pe care le facuse. Cei doi se intalnesc cu Neagu,
care devenise purtator al corespondentei dintre Paturica si cateva persoane mari din Bucuresti
care incercau sa-l scape din ocna. Ocna avea o intrare patrata, care avea o adancime de pana
la 10-12 stanjeni. Peretii ei erau umezi si de multe ori curgea apa dintr-insii, aerul era iute si
infectat de miasme. Primele zile petrecute de Paturica in ocna au fost prea dureroase pentru
el. Intunericul cel mare, singuratatea, patul sau de paie, si mancarea putin hranitoare il
adusesera pe Paturica intr-o stare de furie, incat ocna urla de vaietele lui. Dupa ce trecu putin
timp, el incepuse sa se obisnuiasca cu ocna, si deveni mai linistit, si mai ales era sigur ca va
parasi ocna din cauza scrisorilor incurajatoare pe care le primea. Cu toate acestea, din cauza
ca a stat prea mult in ocna, incepusera sa se resimta cateva efecte: reumatismul i-a cuprins tot
corpul, ochii i se umflasera, nu mai auzea, si o tuse puternica ameninta din ce in ce mai mult
existenta sa. Paturica primeste doua scrisori, una in care cineva il anunta ca Duduca luat tot
din casa si a fugit cu un turc, lasand copilasii pe drumuri. Mosiile si casele lui au fost vandute
pentru a-i despagubi pe tarani, iar tatal sau a murit de inima rea de cand l-a dat afara din casa.
Si in cealalta scrisoare cineva il anunta ca desi a incercat sa-l roage pe Voda sa-l scoata din
ocna, acesta i-a spus ca o sa-l lase sa putrezeasca in ocna parasita.Dupa ce citi aceste scrisori,
Paturica cade pe patul lui cel de paie si incepe sa planga cu amar si sa se loveasca cu pumnii
in cap de disperare. Uneori i se parea ca il vede pe tatal sau iesind dintre stancile ocnei
facandu-l fiu nelegiuit, altadata i se parea ca vede oameni spanzurati cu limbile iesite afara
din gura, pline de sange, femei mancandu-si copii.In momente de genul acesta, mintea il
parasea cu totul, capul i se inflacara, isi rodea mainile de disperare si striga cu o voce rausita
si tremuratoare: Stafiile! sariti oameni buni, nu ma lasati. In final, dupa sapte luni, Dinu
Paturica se stinse din viata. Costea este tintuit (tra in teapa). Tot poporul asista la aceasta
pedepsire a lui Costea. Dar cand vroiau sa-i tintuiasca urechile la stalp, au inceput sa se auda
glasurile unor preoti. Pe o ulita stramta, venea o caruta de tara cu doi cai, in care se afla Dinu
Paturica, iar cadavrul purtat pe pat mortuar si insotit de preoti si cantareti ce venea din partea
opusa era al postelnicului Andronache Tuzluc. Duduca a fost cusuta intr-un sat si aruncata in
valurile Dunarii deoarece a fost descoperita de noul ei barbat. Iar in Bucuresti, Gheorghe se
casatoreste cu Maria, fiica Banului.
Bibliografie:
1. Cioculescu, Șerban (1940). Viața lui Ion Luca Caragiale;
2. www.ro.wikipedia.org;
3. Limba şi literatura română, cl.XII, ed.2000.