MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Catedra Drept public

Teza de licenţă

PARTICIPAREA APĂRĂTORULUI ÎN FAZA DE JUDECATĂ

A elaborat:
Uliana HAIDĂU
an. IV, gr. 401

Conducător ştiinţific:
Iurie SEDLIȚCHI
dr. în drept, prof. univ.

Chişinău – 2017

1
 CUPRINS

Lista abrevierilor…………………………………………………………….....3

Introducere…………………………………………………………………...4-7

I Noțiuni generale privind participarea apărătorului în faza de judecată

1.1 Considerații generale privind participarea apărătorului în

faza de judecată…………………………………………………………..….8-19

1.2 Rolul și sarcinile apărătorului în faza de judecată……………..………20-22

1.3 Elemente de etică profesională a apărătorului în faza de judecată…….23-26

II Participarea apărătorului în faza de judecată

2.1 Participarea apărătorului în partea pregătitoare a ședinței

de judecată……………………………………………………………….….27-45

2.2 Participarea apărătorului în cercetarea judecătorească……………...…46-49

2.3 Participarea apărătorului în dezbaterile judiciare………………………50-68

Concluzie …………………………………………………………………..69-70

Bibliografie…………………………………………………………………71-73

2
LISTA ABREVIERILOR

alin. – aliniat;
art. – articol;
CtEDO – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
CoEDO – Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale;
CSJ – Curtea Supremă de Justiţie;
CP RM – Codul penal al Republicii Moldova;
CPP RM – Codul de procedură penală al Republicii Moldova;
nr. – număr ;
p. – pagină;
pct. – punct;
RM – Republica Moldova;

3
 Introducere

Justiția într-un stat de drept se poate realiza numai prin respectarea

drepturilor şi intereselor legale ale omului. Unul dintre principiile fundamentale
ale procesului penal este principiul garantării dreptului la apărare, fiind nu
numai o manifestare a statului de drept, dar şi o condiţie necesară pentru
realizarea eficientă a justiţiei.
În acest principiu se reflectă şi un principiu important al dreptului penal şi
anume umanismul justiţiei, având în vedere umanismul dreptului penal trebuie
privit nu numai în raport cu reglementările care privesc constrângerea penală, ci
şi cu reglementările care conţin incriminări, fiecare normă de incriminare
constituind o ocrotire a omului în tot ce priveşte umanitatea sa.
Drepturile persoanei sunt un factor esenţial care stabilește obiectivele,
conţinutul și forma activităţii procesuale în cauzele penale. Nu drepturile
persoanei trebuie să se conformeze intereselor descoperirii infracţiunii și
urmăririi penale, a procesului penal în general, dar rigorile procesual penale
`1trebuie să se conformeze la maximum drepturilor persoanei. Această teorie
exprimă esenţa unei noi metodologii de cercetare și reformare a procesului
penal.
Un rol important în asigurarea drepturilor omului îl are Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit principiului subsidiarităţii, garantarea
drepturilor consacrate de Convenţie, care presupune atât respectarea lor de către
autorităţile naţionale, cât și înlăturarea consecinţelor eventualelor încălcări
suferite de titularii lor, trebuie să fie asigurată, în primul rând, de fiecare stat
contractant.
Garanţiile procesuale sunt atât anumite mijloace de ocrotire a drepturilor
incluse în categoria garanţiilor și în activitatea organelor de urmărire penală și a
instanţelor de judecată, cât și în cea a apărătorului1
Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna
într-un raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvîrşirii unei
infracţiuni. Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual-penal care
intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi
alţi participanţi cu dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor
lor, inclusiv la asistenţa unui apărător.
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaţionale şi în
cele naţionale ale multor state, inclusiv R.M. Codul de procedură penală a R.M.
în art. 17 CPP R.M arată valoarea de principiu obligaţiei statului de a asigura

1
Igor Dolea. Drepturile persoanei în probatoriul penal. Chișinău , Cartea Juridică , 2009, p.93
4
dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului,
învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau
în caz de necesitate, numit din oficiu şi remunerat din bugetul de stat.1
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că
orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie
asistată de un apărător ales de ea, şi dacă nu dispune de mijloace necesare pentru
al plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd
interesele justiţiei o cer. 2
Astfel, principiul asigurării dreptului la apărare, obligă organul de urmărire
penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la
asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din
oficiu, independent de aceste organe.
Sarcinile de bază a jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea
drepturilor şi intereselor legale ale omului. Neîncălcarea drepturilor
personalităţii, combinarea armonioasă a intereselor personale şi obşteşti cu cele
ale statului e o condiţie nestingherită a unui stat de drept.
Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important îl are
dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare. Acestui
principiu i se atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic.
Înfăptuirea dreptului la apărare e nu numai o manifestare a democratismului, dar
şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. Respectarea
garanţiilor procesuale a învinuitului în procesul penal în care lipsesc
contradicţiile între interesele legale a persoanei şi cele ale statului asigură
supremaţia legii şi dreptăţii în procesul înfăptuirii justiţiei.
În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare îşi găsesc reflectate
umanismul şi democratismul justiţiei. Realizarea acestui principiu contribuie la
înfăptuirea funcţiei educative a educaţiei.
Apărarea de învinuire înaintată este un drept şi nu o obligaţie a învinuitului.
El poate da sau nu explicaţii, poate să recunoască vina sau să o nege. Însă în
orice caz statul este obligat sa-i asigure dreptul la apărare. De aceia una din
cauzele greşelilor judecătoreşti este încălcarea dreptului învinuitului de ase
apăra.

1
Comentariu Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova art. 17.
2
Convenția Nr. 1950 din 04.11.1950 Pentru apărarea drepturlor omului și libertășilor fundamentale.art.342/1 din
01.02.1998.
5
 Problema asigurării dreptului la apărare în procesul penal a fost cercetată
de Avrahom I, Motovilovcher I., Alexeev M., Boicov A., Lucaşevici V.,
Strogoreici N. şi de mulţi alţii. Necătînd la aceasta şi la tranziţia statului nostru
de la un stat totalitar la unul democratic, multe probleme legate de acest
principiu au fost cercetate incomplet sau în genere nu au fost studiate.
Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare, funcționare și
conducere autonomă, stabilite în condițiile Legii cu privire la avocatură nr.
1260-XV din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 159/582 din 04.09.2010, denumită în continuare Lege, și ale
prezentului Statut. Scopul exercitării profesii de avocat îl constituie promovarea
și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și
juridice. Avocat este persoana calificată și abilitată, conform Legii, să pledeze și
să acționeze în numele clienților, să practice dreptul, să apară în fața unei
instanțe judecătorești, a organelor de drept și ale administrării publice sau să
consulte și să prezinte în materie juridică clienții. 1

Actualitatea şi importanţa temei. În prezent tema cu privire la

participarea părții apărării în faza de judecată capătă amploare. Din ce în ce mai
multe cauze la CtEDO sun pierdute de către Republica Moldova în legătură cu
faptul că au fost încălcate dreptul la un proces echitabil, dreptul la o apărare
efectivă. Această problemă este prezentă atît în legislația națională cît și în cea
internațională. Mulți autori s-au expus asupra rolul participării părții apărării în
faza de judecată menționînd că aceștia sunt lipsiți de o reglementare efectivă
într-u apărarea drepturilor și intereselor sale în mod practic. Legislația procesual
penală prevede norme legale ce asigură părții apărării posibilitatea de a participa
în faza de judecată, însă dacă e să aplicăm aceste prevederi în practică atunci
observăm că efectivitatea lor este doar la nivel teoretic.
Tema este importantă deoarece ne descrie faptul că participarea părții
apărării în faza de judecată stă la baza elaborării tacticii de apărare profesională.
Anume o astfel de abordare a acestei probleme contribuie la elaborarea
recomandărilor de maximă eficienţă şi la perfecţionarea metodelor și mijloacelor
utilizate de către partea apărării în faza de judecată.
În condiţiile constituirii statului de drept, de efectuare a reformei
judiciare, investigaţiile ştiinţifico-practice în acest domeniu au menirea de a
propune soluţii de valoare în vederea edificării ştiinţei naţionale, la care ne
alăturăm prin acest studiu.

1
Statutul profesiei de avocat. Monitorul Oficial nr.54-57/302 din 08.04.2011 pag.3
6
 Scopul şi obiectivele tezei : Scopul prezentei teze de licență vizează
cercetarea teoretică şi practică a mijloacelor de realizare a apărării în faza de
judecată. De asemenea scopul constă în elaborarea conceptului teoretic şi
metodologic de asigurare a drepturilor persoanei în faza de judecată adică
promovarea unor mecanisme eficiente care ar asigura proporţionalitatea între
sarcina descoperirii infracţiunilor şi drepturile persoanei implicate în procesul
penal.
Drept obiective strategice au fost înaintate acele verigi care evidenţiază
rolul, principiile şi valorile profesionale și tactice ale apărătorului în cadrul
apărării drepturilor în faza de judecată..
Astfel, prin această lucrare sa încercat să atrag atenţia asupra cărorva
probleme ce ţin de aplicarea dreptului la apărare.
În capitolul I sa încercat să se dea o analiză principiului dat din punct de
vedere istoric, să se determine obiectul şi principalele criterii a apărării, noțiuni
și principii a activității de avocat, s-a referit la unele aspecte etice ale avocatului
legate de înfăptuirea apărării.
A fost îndreptat în determinarea funcţionalităţii procesului penal. Sa
stabilit rolul şi metodele de participaţie ale apărătorului în faza de judecată.
În capitolul II a fost îndreptat la studierea principiului dat în procesul
examinării cazului în instanţa judecătorească, în special momentul apariţiei
dreptului la apărare, drepturile ce le are bănuitul sau învinuitul la această etapă,
scopul şi tactica activităţii apărătorului în faza de judecată.

7
 I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PARTICIPAREA
APĂRĂTORULUI ÎN FAZA DE JUDECATĂ.

1. Considerații generale privind participarea apărătorului în faza de

judecată.

Roma Antică se consideră statul care a dat naştere instituţiei avocaturii.

Iniţial termenul latin (advocatus) presupunea în Roma republicană prieteni sau
rude ale părţii în procesul de judecată care o însoţeau în timpul şedinţei judiciare
şi îi dădeau sfaturi. În perioada imperiului acest termen capătă semnificaţia de
“apărător al dreptului”.
Una din formele cele mai vechi de apărare este apărarea omului
primitiv de toate cataclismele naturii în perioada paliolitică ( furtuni,
geruri, animale sălbatice etc. ). Atunci au apărut primele varietăţi a apărării
în sens general. Pe parcursul evoluţiei omenirii s-a transformat şi
conţinutul psihologico – moral al apărării. Schimbarea dată e condiţionată,
în primul rând, de nivelul de trai a vieţii, de relaţiile sociale şi legale ce
persistau la moment.
Astfel, în perioada sclavagismului ca sarcină esenţială a statului era
asigurarea exploatării multilaterale ( prin mijloace crude ) a robilor de către
“ oamenii liberi ” şi înăbuşirea răscoalelor robilor. Cu aceste scopuri au
fost şi create un şir de organe care apărau numai interesele “ cetăţenilor
liberi ”.
Caracterul democratic a jurisprudenţei în statele sclavagiste dezvoltate
purtau un caracter pur formal. Robii şi săracii tot timpul erau neprotejaţi
şi lipsiţi de drepturi.
În epoca feudalismului jurisprudenţa era o armă eficientă în vederea
realizării politicii statului feudal, ea era îndreptată la menţinerea regimului
aspru de exploatarea a ţăranilor din partea feudalilor – stăpâni, care tindeau
prin mijloace legale să înăbuşe răscoalele ţăranilor şi altor stări sociale
slab dezvoltate. Pe parcursul dezvoltării economice a societăţii feudale se
schimba statul şi dreptul iar paralel cu el şi formele de activitate a
organelor de drept se perfecţiona mecanismul de apărare. Astfel, în epoca
feudalismului dezvoltat în legătură cu centralizarea puterii în minele
monarhilor, forma de învinuire a procesului penal s-a schimbat în cel de
cercetare. Ea a deschis mari posibilităţi pentru folosirea torturilor şi altor

8
metode de influenţă fizică şi psihică a persoanelor interogate. Despre
apărarea persoanelor nici vorbă nu era .
Legile ce activau în acea perioadă permiteau şi ele mai chinuitoare
forme de pedepse. De exemplu, în Carolina, codul ce a activat pe
parcursul a III secole ( 1532 – 1870 ), conţinea următoarele tipuri de
pedeapsă ca bătaia cu vergila, tăierea urechilor, scoaterea ochilor, ruperea
mâinelor etc. . . Pedeapsa cu moartea era şi ea variată : înecarea, arderea,
decapitarea, îngroparea de viu, răstignirea ş. a. În unele cazuri, cu scopul
de a băga frica în ceilalţi, de ardere, persoana era bătută cu pietre sau o
îngropau în pământ pe câteva zile ( “ Carolina ” . Regulile penalo –
judiciare a lui Carol V ).
Luând în consideraţie caracterul aspru a normelor procesual - penale
se înţelege atitudinea negativă a cetăţenelor către conducere. Ei erau fără
apărare. În procesul analizei influenţei legilor feudale asupra societăţii
trebuie de distins tendinţa reală a lor. Se are în vedere că chiar şi
atunci unele din norme prevedeau egalitatea în drepturi a participanţilor la
proces , dreptul la apărare. Însă aceste reglementări nu erau garantate cu
nimic, purtau un caracter demagogic şi declarativ .
Capitalismul, succesorul feudalismului, a adus cu sine mari schimbări
în stat, care au atins şi ramura procesual penală. Caracteristic pentru epoca
dată este forma contradictorie a procesului, apariţiei publicităţii,
independenţa judecătorului, prezumţia apărării ş. a. Tot aceasta crea
impresia unei justiţiei democratice. Însă în realitate până la aceasta era
departe1.
Numai după cele două războaie mondiale finisate cu crearea
Organizaţiei Naţiunii Unite au apărut tendinţe reale de apariţie a unii
jurisprudenţe democratice. Ca rezultat a acestuia a fost primită un şir de
acte de o valoare extrem de mare, cum ar fi: Declaraţia ONU despre
drepturile fundamentale a omului din 1948, Actul final de la Helsinki din
1975, Carta de la Paris din 1990, Convenţia pentru protecţia drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale din 1950, Documentul de la Vena din
1986, Declaraţia de la Copenhaga din 1992 ş. a.
Ele au servit ca bază a adoptării de către statele membre a legislaţiei
interne care corespundea principilor democratice.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991 şi
alte transformări social – politice reorganizarea instituţiei avocaturii devine o
necesitate obiectivă în cadrul reformei judiciare şi de drept care se preconizează,

Лубшев Ю. Ф. Адвокат в уголовном деле, Москва, 1997, стр. 26-27.

1

9
iar Regulamentul avocaturii RSS Moldoveneşti din 21 noiembrie 1980 este
depăşit de timp prin faptul organizării unei noi avocaturi de alternativă.
În cadrul discuţiilor privind concepţia reformei judiciare în Republica
Moldova în 1992 s-a menţionat că “… Au devenit o realitate Colegiului
avocaţilor de alternativă, cooperativele juridice, statutul juridic al cărora,
modul de formare şi componenţa de cadre nu le permite în majoritatea cazurilor
de a acorda ajutor juridic la timp şi calificat, lipseşte controlul asupra calităţii
lucrului lor”1. În acest sens s-a subliniat “dreptul avocaţilor de a se uni într-o
asociaţie de autoconducere. Această asociaţie va asigura eliberarea licenţelor cu
drept de a se ocupa cu activitatea de avocat, respectarea de către avocaţi a eticii
profesionale, va avea drept de a intenta proceduri disciplinare şi de a aplica
sancţiuni disciplinare, inclusiv şi pierderea licenţelor, va acorda ajutor metodic
şi la organizare profesionale”2.
La 21 iunie 1994, Parlamentul aprobând “Concepţia reformei judiciare şi
de drept” s-a referit şi la problemele asistenţei juridice acordate populaţiei. În
acest sens s-a menţionat ca “Unul din principiile de bază ale statului de drept
este asigurarea asistenţei juridice populaţiei. Asistenţa va fi asigurată de
avocatură – organizaţii (asociaţii) autonome de asistenţă juridică create pe
principiile de independenţă profesională şi autogestionare, de servicii de
consultanţă juridică private etc. Statul trebuie să garanteze finanţarea asistenţei
juridice acordate unor categorii de cetăţeni în condiţiile legii (minori, invalizi,
bătrâni etc.). Asistenţa juridică pentru agenţii economici va fi acordată de către
serviciile de consultanţă juridică, avocaţi, unităţi particulare de profil.
Chestiunile privind asistenţa juridică a cetăţenilor şi agenţilor economici ar
putea fi reglementată printr-o lege specială – Legea privind asistenţa juridică.
Această lege ar prevede: statutul avocatului şi consultantului juridic, măsuri
pentru stimularea înfiinţării de unităţi particulare de profil”3.
Totuşi în perioada 1994-1999 schimbări în acest sens nu s-au produs,
reglementarea juridică a organizării avocaturii şi acordării asistenţei juridice
rămâne aceiaşi prin două modalităţi: prima – de către Regulamentul avocaturii
din 21.11.1980 şi a doua de către o serie de hotărâri ale Guvernului, iar din 1999
de către Legea nr.395-XIV4. La 13 mai 1999 este adoptată Legea cu privire la
1
A. Barbăneagră, L. Lozovanu, Concepţia reformei judiciare în Republica Moldova, Legea şi viaţa, nr.10, 1992,
p.7
2
Idem.
3
Concepţia reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova, Anexă la Hotărârea Parlamentului nr.152-XIII
din 21 iunie 1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.6, iunie 1994, p.80
4
Potrivit hotărârilor Guvernului Republicii Moldova: nr.581 din 17 august 1995 (Monitorul Oficial nr.59-60,
1995); nr.888 din 19 septembrie 1997 (Monitorul Oficial nr.77-78, 1997); nr.110 din 2 februarie 1998 (Monitorul
Oficial nr.24-25, 1998) “Cu privire la reglementarea unor genuri de activitate în Republica Moldova” şi ulterior
potrivit Legii privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate din 26 martie 1999 (Monitorul Oficial
nr.62-67, 1999) Ministerul Justiţiei eliberează licenţe individuale pentru acordarea de asistenţă juridică.
10
avocatură care defineşte avocatura ca o asociaţie profesională benevolă de jurişti
care exercită profesia de avocat, menţionându-se în continuare că profesia de
avocat se exercită numai de membrii Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova
şi numai de persoana care a obţinut licenţa respectivă în conformitate cu
legislaţia1. Iar licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat se acordă de către
Ministerul Justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Avocaţilor, art.4 alin.2 a
Legii cu privire la avocatură.
Curtea Constituţională exercitând controlul constituţionalităţii unor
prevederi a acestei legi a declarat neconstituţionale dispoziţiile art.2 alin.2
“Profesia de avocat se exercită numai de membrii Uniunii Avocaţilor din
Republica Moldova, în continuare denumită Uniunea Avocaţilor”, sintagma “la
propunerea Consiliului Uniunii Avocaţilor” din art.4 alin.2, precum şi alte
prevederi2. În lumina declarării neconstituţionalităţii a unei părţi importante din
articolele Legii cu privire la avocatură nr.395-XIV din 13 mai 1999 legiuitorul a
acceptat calea elaborării unei noi legi, activitate concretizată prin adoptarea la
19 iulie 2002 a noii Legi cu privire la avocatură nr.1260-XV.
Constituţia Republicii Moldova (art. 26) înscrie în conţinutul dreptului la
apărare posibilitatea de a beneficia de asistenţă juridică calificată, necesară în
mod special celor bănuiţi sau învinuiţi de săvîrşirea infracţiunilor. Asistenţa
juridică, fiind o componentă a dreptului la apărare realizează prin persoane
speciale, împuternicite prin lege, care poartă denumirea de apărători.
Datorită faptului că asistenţa juridică este acordată de persoane cu pregătire
juridică ea mai este denumită şi apărare tehnică.3 În doctrina sovietică se opera
cu categoria de apărare formală4, care în opinia specialiştilor5 ar fi
necorespunzătoare, deoarece evocă ideea de formalism, ceea ce nu corespunde
esenţei apărării în procesul penal.
„Dreptul de a fi asistat” se consideră dreptul oricărei părţi de a fi apărată în
cursul procesului penal.
„Dreptul de a asista la” este dreptul apărătorului de a fi de faţă, de a avea o
prezenţă (fizică) efectivă la efectuarea unor acte procesuale.
Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă
interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin
1
Legea nr.395-XIV din 13 mai 1999, Monitorul Oficial nr.98-100, 1999.
2
Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.395-XIV din
13 mai 1999 “Cu privire la avocatură”, nr.8 din 15.02.2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.24-26/11
din 02.03.2000
3
I. Neagu, Tratat Drept procesual penal, Partea generală, p. 186
4
М.С. Строгович, Курс советского уголовного процесса, Москва, Издательство АНСССР, 1958, с. 135;
В.Д. Адаменко, Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, Издательство Томского университета,
1983, с. 20
5
М.А. Чельцов, Советский уголовный процесс, Москва, Издательство Юридическая литература, 1962, с.
127
11
toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege. Apărătorul nu poate fi
asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu
persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se
examinează cu participarea lui (alin. 1 art. 67 CPP RM). Prin participarea sa în
cadrul procesului penal, apărătorul îndrumă, sprijină şi lămureşte, sub toate
aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind, în acest scop, toate
mijloacele legale.1
Întărirea garanţiei drepturilor persoanelor înseamnă respectarea principiilor
democratice în stat, precum şi ridicarea eficacităţii luptei cu criminalitatea2.
În alin. 1 art. 67 CPP al RM se conţine definiţia legală a apărătorului în
procesul penal.
Prin „asistenţă juridică” se are în vedere sprijinul pe care apărătorul îl dă
bănuitului, învinuitului, inculpatului în cadrul procesului penal prin lămuririle,
sfaturile şi intervenţiile lui ca specialist în domeniul dreptului.
Asistenţa juridică în sensul alin. 1 art. 67 CPP al RM poate fi acordată
numai de către persoanele enumerate în alin. 2 al aceluiaşi articol.
Alin. 2 art. 67 CPP al RM reglementează cercul de persoane care poate
avea calitatea procesuală de apărător.
În pct. 1 alin. 2 se indică asupra avocatului. Potrivit art. 8 alin.1 al Legii
Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260 – XV din 19.07.2002, M.O.
al republicii Moldova nr. 126-127/1001 din 12.09.2002, avocatul este persoana
care a obţinut licenţă conform legii ( Despre licenţierea profesiei de avocat a se
vedea capitolul III al Legii RM cu privire la avocatură) şi dispune de dreptul de
a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a
acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în
domeniul dreptului.
Profesia de avocat se exercită în cadrul biroului individual de avocaţi sau a
biroului asociat de avocaţi.
Pentru ca o persoană să dobîndească calitatea de avocat, se cer îndeplinite,
cumulativ, următoarele condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova; să aibă
capacitate de exerciţiu a drepturilor; să fie licenţiată în drept; să se bucure de o
reputaţie ireproşabilă; să efectueze stagiul profesional şi să susţină examenul de
calificare (alin. 2 art. 8 din Legea cu privire la avocatură).
În pct. 2 alin. 2 al Legii în calitate de apărători în procese penale sunt
admise şi alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.

1
Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative // Dreptul, anul
VII, seria a III-a, nr. 5/1996, p. 78
2
Перлов И. Д. «Право на защиту» М. 1969 рд. 8.
12
 Potrivit dispoziţiilor alin. 2 pct. 3 CPP al RM avocaţii din străinătate pot
participa în calitate de apărători în cazul în care sunt asistaţi de un avocat din
Republica Moldova.
Prin sintagma „asistat de un avocat din Republica Moldova” se are în
vedere participarea în cauză alături de avocatul din străinătate, a unui avocat din
Republica Moldova.
Alin. 3 din articolul comentat stabileşte momentul în care avocatul sau o
altă persoană indicată în alin. 2 art. 67 CPP al RM capătă calitatea de apărător.
În funcţie de modul în care apărătorul este admis, legiuitorul a prevăzut: pentru
apărătorul ales – momentul în care acesta şi-a asumat angajamentul de a apăra
interesele justiţiabilului (prin încheierea contractului de asistenţă juridică);
pentru avocaţii desemnaţi din oficiu – din momentul numirii din oficiu printr-o
ordonanţă sau încheierea de către organul de urmărire penală, procuror ori
instanţa de judecată, fie la solicitarea organelor arătate desemnate de către şeful
biroului de avocaţi (pentru detalii despre admiterea şi numirea din oficiu a
apărătorului a se vedea comentariul la art. 70 CPP al RM).
Apărătorul este obligat să înştiinţeze organul oficial despre asumarea
angajamentului de a apăra, comunicîndu-i datele sale (nume de familie,
prenume, număr de telefon, biroul la care activează).
Din momentul acordării asistenţei juridice bănuitului sau învinuitului la
reţinere ori arestare persoanele prevăzute în alin. 2 din prezentul articol se
consideră apărătorul lor. Participarea de mai departe în cauză depinde de voinţa
bănuitului, învinuitului şi poate avea loc pînă la terminarea procesului penal
(alin. 4 art. 67 CPP al RM).
Dacă bănuitul sau învinuitul obiectează ori în cauză se include un alt
apărător activitatea avocatului iniţial încetează.
În alin. 5 din prezentul articol se conţin cazurile speciale de
incompatibilitate. Astfel, apărătorul nu este în drept să-şi asume angajamentul de
a apăra şi nici nu poate fi numit în această calitate de organul care desfăşoară
procesul penal dacă:
1) nu întruneşte condiţiile indicate în alin. 2 art. 67 CPP al RM;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de art. 8 alin. 3
din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură; activitatea de avocat a
fost suspendată (art. 12 din Legea RM cu privire la avocatură) sau exercitarea
profesiei de avocat a fost încetată la cerere ori prin retragerea licenţei (art. 13 din
Legea RM cu privire la avocatură), nu poate fi apărător conform sentinţei
judecătoreşti prin care s-a dispus privarea de dreptul de a exercita activitatea de
avocat, stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (art. 65 Cod
penal RM).
13
 3) pct.3 alin. 5 interzice dreptul de a asista sau reprezenta părţi cu
interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe, precum şi a pleda
împotriva părţii pe care a consultat-o anterior în legătură cu circumstanţele
cauzei concrete.
4) pct. 4 alin. nu permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător
dacă dînsul se află în relaţii de rudenie (art. 134 Cod penal RM), adică este
părinte, copil, înfietor, înfiat, frate, soră, bunic, nepot sau se găseşte în relaţii de
subordonare cu persoana ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele
persoanei pe care o apără;
5) este incompatibil de a desfăşura activitatea de apărare într-o cauză
concretă apărătorul care anterior a participat în calitate de judecător (a exercitat
controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale, a judecat cauza în primă
instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac), procuror ( a exercitat
urmărirea penală şi a reprezentat învinuirea în instanţă), persoană care a efectuat
urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător. De asemenea, este
incompatibil apărătorul care a fost ascultat anterior în calitate de martor în
aceeaşi cauză. Calităţile de martor şi de apărător sunt incompatibile. Calitatea
de martor are întîietate faţă de acea de apărător.
Alin. 6 art. 67 CPP al RM stabileşte exhaustiv condiţiile în care încetează
participarea apărătorului în cauză, şi anume:
1) justiţiabilul a renunţat, a reziliat contractul sau a suspendat
împuternicirile (pentru detalii a se vedea comentariul la art. 71 CPP al RM);
2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză. Se
are în vedere cazul cînd au expirat condiţiile contractului de asistenţă juridică.
De exemplu, avocatul a fost angajat pentru acordarea asistenţei juridice la etapa
urmăririi penale, lucru reflectat în mandat. Odată cu transmiterea cauzei în
judecată se consideră expirate şi împuternicirile apărătorului. Pentru activitatea
de mai departe se cere prezentat un nou mandat.
3) prin „înlăturare de la participare” se are în vedere emiterea unei
ordonanţe motivate de către organul de urmărire penală şi procuror, ori
încheierea motivată a instanţei de judecată în cazul constatării măcar a uneia din
circumstanţele care exclud participarea apărătorului în cauză (alin. 4 art. 67 CPP
al RM). Aceeaşi măsură se poate dispune la cererea apărătorului1
Astfel, una din sarcinile primordiale a unui stat de drept nu este numai
descoperirea rapidă a infracţiunilor, identificarea vinovăţiilor, dar şi aceia că,
nici o persoană nevinovată să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat.

1
Comentariu Codul de procedură penală pag.80-81.
14
 Dacă ultima nu se realizează atunci persoana vinovată, rămâne nepedepsită
şi folosindu-se de libertate, continue activitatea sa infracţională. Iată de ce o
importanţă deosebită se acorde îngrădirii persoanelor nevinovate de învinuirile
neîntemeiate. Un rol major, în acest sens îl joacă, şi institutul “de apărare” în
procesul penal, îndeplinind o sarcină vitală de importanţă statală1.
De asemenea nu trebuie de exclus faptul că însăşi persoana ce efectuează
cercetarea penală, anchetatorul, procurorul, instanţa de judecată îndeplinind un
lucru complect pot face careva greşeli. În aceste cazuri învinuitul cît şi
apărătorul lui trebuie să aibă posibilitatea să le înlăture2
Din aceste considerente unul din cele mai importante institute a procesului
penal este considerat apărarea drepturilor şi intereselor legale a persoanelor ce
sînt bănuite sau învinuite în săvârşirea unor acţiuni ilicite prevăzute de
legislaţie penală3
Apărarea, în procesul penal, reprezintă totalitatea acţiunilor învinuitului,
bănuitului, sau inculpatului şi a apărătorului său prevăzute de legea procesual
penală, îndreptate spre respingerea învinuirii, lămurirea împrejurărilor care
ar putea să determine achitarea învinuitului sau atenuarea răspunderii lui4.
În componenţa acestor acţiuni întră un şir de drepturi cum or fi dreptul
de a fi informat de ce e învinuit, de a da explicaţii, de a aduce probe, de a face
recursuri şi demersuri etc. Toate aceste drepturi sînt reglementate şi garantate
de legislaţia procesual penală în vigoare nemaivorbind de faptul că dreptul la
apărare este privit ca un drept fundamental a omului în Constituţie ( art. 26 ).
Pentru a întra în esenţa dreptului la apărare, trebuie mai întâi de
determinat punctele tangenţiale între el şi altele principii de drept. Unul din
cele mai apropiate principii în acest sens este – prezumţia nevinovăţiei .
După cum menţionează D. Ţisorjova “prezumţia nevinovăţiei asigură
determinarea adevărului obiectiv, deoarece cere de la organele de drept să
dovedească vinovăţia celui învinuit, precum şi apără persoana de învinuiri
neîntemeate ” Nu putem să nu fim de acord cu afirmaţiile lui A. Mujinovschim
care afirmă că “ activitatea prezumţiei nevinovăţiei constă în aceia că
persoana învinuită va fi socotită ca atare numai după intrarea în vigoare a
sentinţei judecătoreşti, până atunci este necesar de a se comporta cu el ca un
nevinovat5.
Deci, prezumţia nevinovăţiei străpunge activitatea tuturor organelor de
stat care luptă cu criminalitatea, plus la aceasta este unul din principiile de
1
Елемисов Г.Б. «Юридическая защита прав и законых интересов» АА 79, стр. 6.
2
Перлов И. Д. Op. cit., pag. 9-12.
3
Фаткулин Ф. Н. Обвиняемый и защита по уголовным делам, Казань, 1986, стр.5
4
Саркисянц Г. П. Процесуальное положение защиты, Ташкент, 1967, стр.8.
5
Лютер У. Право обвиняемого на защиту, Москва, 1983, стр. 12-13.
15
bază a dreptului procesual penal. Realizarea lui asigură legalitatea în
procesul penal, apărarea drepturilor şi intereselor legale a persoanelor , în
special dreptul bănuitului învinuitului şi inculpatului la apărare.
Importanţa prezumţiei nevinovăţiei constă în următoarea:
 vinovăţia persoanei trebuie să o dovedească cel ce o susţine;
 persoana ce efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal,
procurorul, judecătorul nu sînt în drept să oblige învinuitul inclusiv,
bănuitul de aşi demonstra nevinovăţia sa;
 toate presupunerile se califică în favoarea învinuitului;
 nedovedirea vinovăţiei e egală cu dovedirea nevinovăţiei .
Trebuie de menţionat că prezumţia nevinovăţiei persistă pe tot
parcursul anchetei penale, dezbaterilor judiciare şi până la expirarea
termenului de atac a sentinţei1.
Mulţi autori, în scopul stabilirii esenţei apărării, au încercat de a o
distinge de alţi termeni de acelaşi gen. Astfel I. Matovilovchez menţiona:
“În literatura de specialitate se întâlneşte :
- dreptul învinuitului la apărare;
- principiul garantării dreptului la apărare;
- însăşi “apărarea” - totalitatea acţiunilor procesuale îndreptate la
realizarea dreptului la apărare;
- funcţia de apărare în sistemul funcţiilor procesual penale. ş.a.”
Complexitatea termenului de “ apărare ” impune delimitarea lui de un
alt termin - “apărător” , care în practică des se confundă . “Apărarea” -
este o categorie mai largă decât “apărător”. Ea cuprinde în sine atât apărarea
efectuată personal de învinuit cît şi apărarea exercitate de apărătorul lui ales
s-au numit din oficiu. Când bănuitul sau învinuitul se dezice de apărător ,
această nu înseamnă că el se dezice şi de apărarea sa. El poate alege un alt
apărător sau se poate apăra de sine stătător2.
În izvoarele de specialitate se întâlneşte o divizare a conceptului de
“apărare” în sens material şi sens formal. Adepţii acestui concept au în
vedere, în primul caz, însuşi acţiunile învinuitului sau bănuitului îndreptat
spre apărarea drepturilor şi intereselor sale, în al doilea : - acţiunile
corespunzătoare a apărătorului pe caz. Eu nu sînt de acord cu părerea dată
şi sînt adept al argumentelor date de dl F. Fatkullin care afirmă că ambele
forme, atât cea materială, cît şi cea formală, au aceeaşi natură şi
urmăresc acelaşi scopuri. Mai corect ar fi de a nu le privi ca două concepte
deferite a apărării, ci ca două forme de exprimare a ei.
1
Перлов И. Д. Opera citată, pag. 21-26.
2
Ibedem, pag.16
16
 *După cum se observă, în procesul de definire a conceptului de “
pârâre ”, între autori apar unele contradicţii. Unele dintre ele ţin de
cantitatea ( sau numărul ) subiecţilor apărării. Aşa, de exemplu, Davîdov
afirmă că apărarea “este tot, ce înfăptuieşte învinuitul în vederea
respingerii învinuirii ”. Ţipefin invers, considera că apărarea nu e alt ceva
decât “ activitatea învinuitului şi a apărătorului său, îndreptat spre
combaterea învinuirii sau stabilirea circumstanţelor atenuate în procesul
determinării adevărului obiectiv ”.
În literatura studiată mai există o părere că, pe lângă învinuit şi
apărător, subiecţii ai apărării mai pot fi organele de cercetare penală,
anchetatorii penal, procurorul, judecata . Aceasta opinie are la bază faptul
că organele sale, sînt obligate de a anexa la dosar atât probe ce acuză
persoane, cît şi cele cel dezvinovăţesc.
Reieşind din cele menţionate autorul împarte apărarea în două
părţi :
 apărare directă - executată atât de învinuit cît şi de apărătorul său .

 apărări indirectă - de a cărei realizare se ocupă organele în al căror

obligaţie nu întră apărarea persoanelor învinuite1

O divizare asemănătoare face şi Fatcullin, împărţind apărarea în trei
categorii :
1. apărare efectuată însăşi de învinuit sau bănuit. În acest sens
lor li se atribuie un şir de drepturi pentru apărarea intereselor sale. Toate
acţiunile procesuale, prin care îşi îndeplineşte drepturile sale, fac patru din
componenţa funcţiei de apărare. Forma dată persistă în orice etapă a
procesului penal unde e prezentă persoana învinuită .
2. apărarea efectuată de persoana special atrase în acest scop,
numit apărători2. Conform art. 13 al 1, 4 “în tot cursul procesului penal,
părţile au dreptul să fie asistate de un apărător, ales sau numit ” şi
“persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi
instanţa judecătorească cu obligaţia să conștientizeze pe bănuit, învinuit sau
inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se
acesta într-un proces – verbal, şi în condiţiile şi cazurile provăzute de lege,
să-i asigure asistenţă juridică, dacă acesta nu are apărător ales :
Apărătorul este atras în proces nu cu scopul de aşi apăra interesule
sale ci a clientului său, lucru ce a adus în literatura şi în statutul său
procesual dispute aprige. Activitatea lui ca şi a învinuitului e îndreptată
spre atenuarea ori respingerea învinuirii. Apărătorul este un subiect
1
Адаменко В. Д. Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, 1983, стр.36-38.
2
Фаткулин Ф. op. cit., pag.33.
17
specific al apărării care dispune de un şir de împuterniciri întru realizarea
intereselor şi drepturilor învinuitului1.
Forma dată de apărare apare numai în condiţiile strict prevăzute de
lege. Art. 43 CPP al RM stabileşte că apărătorul ales sau numit de oficiu
este admis să participe la proces din momentul punerii sub învinuire, iar
în cazul reţinerii sau arestării bănuitului sau învinuitului – din momentul
comunicării lui a procesului – verbal de reţinere sau prezentării mandatului
de arest. Dacă prezenţa apărătorului ales de bănuit sau învinuit este
imposibilă persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal şi
procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invit cu alt apărător or îi
asigură un apărătorul prin intermediul biroului de asistenţe juridică .
Apărarea exercitată de apărător poate fi divizată în două situaţii:
I – când apărătorul este obligat să fie prezent. Cauzele când
prezenţa apărătorului e obligatorie e strict stabilită de lege .
II – când prezumţia apărătorului e facultativă - o situaţie
proporţional inversă primei. Aici, exercitarea serviciilor de apărător depind
de dorinţa directă a bănuitului sau învinuitului .
Legislaţie în vigoare include în calitate de apărător: avocaţii, alte
persoane ce dispun de licenţe respectivă precum şi reprezentanţii
organizaţiilor obşteşti. Privitor la ultimul, putem menţiona că cu toate - că
legea permite participarea în calitate de apărător unor asemenea persoane ,
practica nu întâlneşti asemenea cazuri. Plus la aceasta art. 43 al. 5 CPP al
RM concret stabileşte: “ în calitate de apărător se admite avocaţii , iar prin
decizia judecătorului sau anchetatorul , iar prin încheierea instanţei
judecătoreşti pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa
respectivă ”. Modul de dobândire a unei asemenea licenţe e reglementat de
Legea cu privire la avocatură N 485 din 9 septembrie 1999. Astfel,
conform modificărilor recente făcute de Curtea Constituţională licenţa
pentru exercitarea profesiei de avocat se acordă de Ministerul Justiţiei în
termin de 30 zile , “ poate fi avocat cetăţean RM ” , licenţiat al unei
facultăţii de drept, ce se bucură de o bună reputaţie, cunoaşte limba de
stat ”.
Consider că limitarea dată e făcută corect deoarece pentru a apăra pe
cineva, trebuie în primul, să ai studii juridice, în al doilea – profesionalism.
Exercitarea funcţiei de o altă persoană duce la o cercetare superficială a
cazului, la o nefolosire a tuturor posibilităţilor şi până la urmă la
neatenuarea sau neachitarea persoanei învinuite.

1
Адаменко В. Op. cit., pag. 40.
18
 Luând în considerare importanţa acestei divizări, se va referi
suplimentar la ia în subiectele viitoare.
III – efectuată de organele legale : anchetator penal, persoana ce
efectuează cercetarea penală, procuror, instanţa judecătorească1. Referitor
la această categorie, precum şi la clasificarea dată de B. Adamenco nu
sunt de acord considerând-o ca greşită. Concluzia dată reiese din faptul că
organele judiciare mai sus indicate nu au obligaţia de a efectua apărarea
fiecare având funcţiile şi sarcinile sale: anchetatorul de a duce ancheta,
procurorul de a supraveghea, instanţa de judecată de a emite o sentinţă
legală şi întemeiată .
Referitor la faptul “ că anchetatorii sînt obligaţi de a anexa la dosar
atât probe ce acuză persoana cît şi cele cel dezvinovăţesc ” astfel
exercitând şi unele funţii de apărare, pot să menţionez că acesta reiese
din principiul procesului penal – cercetarea sub toate aspectele , completă şi
obiectivă a circumstanţelor cazului. Deci, despre funcţia de apărare în
acest caz nu e vorba .
În fine, aş vrea să analizez activitatea de apărare în sens material şi
procesual. În primul caz ea e îndreptată spre respingerea sau atenuarea
învinuirea înaintată. În unele cazuri ea mai este îndreptată spre a nu
recunoaşte pretenţiile civile legate de învinuire. Cu alte cuvinte activitatea
de apărarea, în sens material, este o contrapunere învinuirii, care conţine
în sine probe de dezvinovăţie sau atenuare a învinuirii, de asemenea , în
sens material. Apărarea dată poate fi privită ca “ măduva ” sau “ miezul ”
apărării în sens procesual .
Ultima poate fi privită ca totalitatea acţiunilor procesuale îndreptate la
realizare cît mai eficientă a apărării în sens material. Ea include aşa
acţiuni care îi asigură bănuitului sau învinuitului posibilitatea de a
exercita orice activităţi ce nu contravin legii. Deci, prin apărarea în sens
procesual înţelegem totalitatea acţiunilor procesuale, are au ca scop
realizarea apărării, în sens material, de a restabili drepturile procesuale şi
realizarea intereselor învinuitului2.

1
Фаткулин Ф. op. cit., pag. 117-118.
2
Фаткулин Ф. op. cit., pag. 148-151.
19
1.2. Rolul și sarcinile apărătorului în faza de judecată.

Unii autori, consideră că apărătorul este avocatul care-1 asistă pe inculpat,

fiind cel auxiliar al justiţiei care îndeplineşte funcţia procesuală a apărării.1
Funcţia apărătorului se deosebeşte de funcţia procurorului şi a organului de
urmărire penală prin caracterul său unilateral. Procurorul şi organul de urmărire
penală sunt slujitori obiectivi şi imparţiali ai legii, pe cînd apărătorul este, prin
însăşi esenţa rolului său, un sfătuitor al bănuitului, învinuitului, inculpatului,
chiar dacă rămîne limitat de un anumit cadru pe care nu-l poate depăşi. Primii
sunt obligaţi de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub
toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia
atît împrejurările care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului,
cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează
sau agravează răspunderea, cît îl priveşte pe apărător, acesta trebuie să prezinte
exclusiv argumentele care pledează împotriva învinuirii.
Asistenţa juridică în sensul art. 67 alin. 1 CPP al R.M poate fi acordată
numai de către: avocaţi avocaţii din străinătate în cazul în care aceştia sunt
asistaţi de un avocat din ţara noastră; alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii
de apărător.
Calitatea de apărător, potrivit textului art. 67 alin. 3 CPP al R.M, se obţine
în funcţie de modul în care avocatul este admis. Astfel, pentru avocatul ales –
momentul în care acesta şi-a asumat angajamentul de a apăra interesele
justiţiabilului (prin încheierea contractului de asistenţă juridică); pentru avocaţii
desemnaţi din oficiu – din momentul numirii din oficiu printr-o ordonanţă sau
încheierea de către organul de urmărire penală, procuror ori instanţa de judecată,
fie la solicitarea organelor arătate desemnate de către şeful biroului de avocaţi2
Apărătorului – avocat, ce îndeplineşte funcţia apărării, comunicativitatea îi
este necesară ca o calitate personală, deoarece anume ia contribuie la formarea

1
Варфоломеев Т. В. Криминалистика и процесуальная деятельность защиты, Киев, 1987, стр.5-7.
2
Potrivit art. 8 alin.1 al Legii Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260 – XV din 19.07.2002, M.O.
al republicii Moldova nr. 126-127/1001 din 12.09.2002, avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform
legii (capitolul III al Legii RM cu privire la avocatură) şi dispune de dreptul de a participa la urmărirea
penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi
reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.
Profesia de avocat se exercită în cadrul biroului individual de avocaţi sau a biroului asociat de
avocaţi.
Pentru ca o persoană să dobîndească calitatea de avocat, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele
condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova; să aibă capacitate de exerciţiu a drepturilor; să fie licenţiată
în drept; să se bucure de o reputaţie ireproşabilă; să efectueze stagiul profesional şi să susţină examenul de
calificare (alin. 2 art. 8 din Legea cu privire la avocatură).
20
capacităţii de a comunica cu oamenii şi de ai înţelege, stabileşte relaţiile atît
personale cît şi de afacere cu alţi subiecţi care activează în sfera procesului
penal.
A.V. Dulov a evidenţiat un şir de calităţi ale apărătorului care simplifică
procesul de comunicare cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul. Printre acestea
putem menţiona : amabilitatea, bunăvoinţa, tendinţa de a asculta interlocutorul
ş.a.
Uneori, în procesul caracterizării comunicativităţii, în literatura psihologică
se examinează problema concordanţei între oameni.
Ea are o importanţă deosebită pentru activitatea de apărare, deoarece e
bazată pe principiul alegerii de bănuit şi învinuit a apărătorului. Nu este exclus
faptul că, în cazurile întîlnite în practică, refuzul sau schimbarea unui apărător
cu altul este efectuată anume din neconcordanţa psihologică între învinuit şi
apărătorul său. Se poate de enumerat un şir de factori ce contribuie la formarea
concordanţei sau corespunderii mai sus menţionate.
În primul rînd – atitudinile caractero - logice, dinamico-emotive ale
învinuitului şi apărătorului său.
În al doilea rînd – capacităţile profesionale a apărătorului, stagiul muncii,
cunoştinţele care le are.
Calităţile menţionate contribuie la stabilirea raporturilor între oameni, la
relaţiile deja formate1.
Însă, în cele mai dese cazuri apărătorul şi persoana apărată convin asupra
unor poziţii unice. Pe plan psihologic, între ei apar anumite relaţii de fidelitate şi
solidaritate pe cazul penal concret. Apărătorul “critică” învinuirea adusă
clientului său, ajută ultimului de a-şi alege poziţia cuvenită în proces, aduce
probe ş.a.m.d.
Învinuitul, la rîndul său contribuie la ajutorarea activităţii de apărare al
apărătorului său2.
În procesul de apărare un rol important îl are componentul organizatoric.
Orice activitate cere, în primul rînd, să fie bine organizată. Ancheta penală şi
dezbaterile judiciare nu fac excepţie şi se petrec după regula dată. În ceea ce
priveşte apărarea – o asemenea organizare nu e necesară, cu toate că unele reguli
organizatorice sînt. Este vorba, de exemplu, despre pregătirea pentru proces,
întocmirea planului de apărare, respectarea strictă a metodelor şi mijloacelor de
apărare stabiliţi de practica apărării etc. Conceptul organizatoric cere formarea
stilului individual de lucru a fiecărui apărător în parte. El va depinde, în mare
măsură de temperamentul şi caracterul persoanei titulare.
1
Фаткулин Ф. op. cit., pag. 151-153.
2
Еникеев М. И. Основы общей юредической психологии, Москва, 1997, стр.139.
21
 Pregătirea la timp de apărare, elaborarea unui plan, îi va permite
avocatul rapid şi exact de aşi forma o opinie personală faţă de întrebările
ce apar în instanţa judecătorească şi de a îndrepta hotărîrea ei în folosul
clientului său1.

1
Фаткулин Ф. op. cit., str. 154-155.
22
1.3 Elemente de etică profesională a apărătorului în faza de judecată.

Pe parcursul mai multor secole etica constituie fundament ştiinţific a

majorităţii curentelor filosofică, căpătînd însă o independenţă tot mai mare .
Asupra formării sistemei eticii au lucrat un şir de umanişti ai trecutului –
de la Socrate, Platon, Aristotel pînă la Pascal, Kant, Spinoza. Etica îşi
asumă răspunsul la aşa întrebării ca esenţa binelui şi răului, fericirea
omenească şi sensul vieţii. Nu în zadar F. Paulisen menţiona că: “cînd
vorbesc de etică subînţeleg tot ceea ce este vechi despre lucruri noi şi
care dau un sens vieţii ”.
Norma morală, ca şi orice altă normă socială este un izvor de
informaţie, un mijloc de influenţă ideologică o regulă de comportament şi
sferă de apreciere. Rolul normelor morale şi conştiinţei morale ca simbol
şi regulilor a activităţii obşteşti a omului se manifestă accentuat în
activităţile profesionale a colectivelor de muncă .
Aşa, categorii generale, ce se atribuie conştiinţei morale ca cinstea,
onoarea, demnitatea, binele, dreptatea etc. în colectivul de muncă sînt
privite ca onoarea profesională, obligaţiile profesionale, prestigiul profesiei
ş. a. m. d.
Acest lucru este prezent ( sau cel puţin trebuie să fie prezent ) şi în
activitatea de ocrotirea a normelor de drept, scopul căreia este nu numai
de a pedepsi vinovatul, dar şi de al educa atît pe el cît şi pe alte
persoane în spiritul respectării legilor. În procesul înfăptuirii justiţiei
apare o sistemă complexă de relaţii inter dependente între participanţii la
proces. Activitatea dată nu se limitează doar la prevederile normelor
procesual penale dar în marea sa măsură se conduc ( normele ) de morală.
Sarcina principală a eticii judiciare este de a căuta mijloacele de
influenţă asupra conştiinţei morale a participanţilor la proces, care ar
aduce la cercetarea sub toate aspectele, completă, obiectivă a
circumstanţelor cauzei şi emiterea unei sentinţe temeinice. În timpul de
faţă etica judiciară este departe de soluţionarea acestor probleme. Una din
cauzele acestea este tendinţa distinctă a juriştilor şi eticilor.
Etica apărării profesionale, constituie elementul de bază a eticii
avocatului care la rîndul său este parte componentă a eticii judiciare 1. Ea

1
Бойков А. Д. Этика и професиональность защиты по уголовным делам, Москва 1978, стр.14-18.,
23
obligă apărătorul de aşi cunoaşte la perfecţie meseria sa, de a respecta
normele legale şi morale ce există în societatea la un moment dat .
Legislaţia în vigoare reglementează în mod detaliat drepturile şi
obligaţiile apărătorului – avocat ( art. 46 , 179 CPP R.M , capitolul 13 a legii
cu privire la avocat ) volumul lor depinzînd de etapa procesului penal la
care a intervenit apărătorul. În literatura de specialitate problema dată a
fost examinată de mai mulţi autori, fiecare din ei analizînd-o, în general,
asemănător. Astfel, a fost elaborat un sistem de principii a eticii
avocatului prin care el trebuie să contribuie activ la restabilirea legislaţiei
să-şi cunoască obligaţiile sale civile, obşteşti şi profesionale, să respecte
organele de drept, să acorde atenţie deosebită rugămintelor persoane ce se
adresează după asistenţa juridică, să respecte strict şi neabătut prevederile
legislaţie, să contribuie la realizarea liberului acces la justiţie şi
desfăşurarea unui proces echitabil, să utilizeze toate mijloacele şi
procedeele prevăzute de legislaţie pentru a apăra drepturile şi interesele
legitime ale persoanei care s-a adresat după asistenţă juridică, să studieze
minuţios cazul care i-a fost încredinţat, să-şi perfecţioneze sistematic
cunoştinţele atît din autoinstruire cît şi prin frecventarea cursurilor şi
seminarele corespunzătoare, să fie sincer şi principial în procesul înfăptuirii
activităţii de apărare, să fie obiectiv în procesul de apreciere a probelor pe
caz, să nu divulge date ce i-au fost comunicate în mod confidenţial în
legătură cu acordarea asistenţii juridice ş. a. Specificul activităţii de apărare
cere de la avocat nu numai cunoaşterea legislaţiei, a artei de a vorbi dar
şi deţinerea unui intelect larg în diferite sfere de dezvoltare a omenirii .
Din păcate, unii avocaţi nu acordă un ajutor juridic calificat clienţilor
săi: îşi îndeplinesc obligaţiile sale superficial , studiază materialele cauzei
necomplet, nu pot analiza şi aprecia în modul cuvenit probele. Ei uită că
pentru bănuit, învinuit şi inculpat apărare e un drept, iar pentru avocat – o
obligaţie. Faptul dat duce la pierderea clienţilor vechi şi neaprecierea de
alţii noi, şi pînă la urmă – distrugerea carierei profesionale .
O importanţă deosibită are stabilirea relaţiilor corecte între apărător şi
ceilalţi participanţi la procesul penal, în deosebi cu judecătorul, procurorul,
martori, experţi ş. a. Polemica apărătorului trebuie să fie strict principial,
să nu treacă în conflicte personale ce nu au nimic comun cu cazul
cercetat .
Avocatul trebuie ori cînd se ţină cont de rolul educativ a dezbaterilor
judiciare asupra tuturor participanţilor la proces şi nu numai . De aceia o

24
condiţie obligatorie a exercitării depline a funcţiilor de apărare e
disciplină avocatului1.
După părerea unor autori disciplina dată cuprinde în sine :
- cunoaşterea sarcinilor jurisprudenţei,
- studierea cerinţelor procesului penal la compartimentul activitatea
avocatului,
- respectarea acestor cerinţe.
Însă respectarea lor nu este de ajuns pentru rezolvarea problemelor ce
le are în faţă un apărător în legătură cu exercitarea funcţiilor sale . De la
el se cere nu numai de a înţelege esenţa normei dar şi a tinde la
respectarea lor deplină şi unilaterală . Pe lîngă aceasta un avocat bun
trebuie să-şi manifeste iniţiativa şi intelectul acumulat în cazul lipsei
cărora reglementări a problemei apărute , găsind soluţiile potrivite şi
necesare pe dosarul dat .
Disciplina avocatului influenţează mult asupra culturii generale a lui.
Ea îl îndreaptă pe apărători spre responsabilitatea , ordine şi datorie . Prin
disciplină se manifestă profesionalismul ridicat a avocatului , capacitatea lui
de aşi realiza obligaţiile sale în vederea apărării clientului său2.
Normele deontologice sunt stabilite la nivelul de autorității de auto
reglementare și stat. Totodată, în scopul consolidării acestora, ar fi oportun ca
birourile asociate de avocați să instituie reguli proprii care să explice și să aducă
plus valoarea normelor etice reglementate. În această ordine de idei, avocații
care activează în cadrul birourilor asociate de avocați au fost invitați în cadrul
chestionării să comunice dacă la nivel de birou au instituite norme deontologice
proprii.
În conformitate cu răspunsurile respondenților care activează în birouri
asociate de avocați, marea majoritate dintre acestea nu au stabilite norme cu
privire la detalierea standardelor deontologice. Cea mai mare parte dintre cei
care au indicat că sunt stabilite parțial asemenea norme, au menționat că sunt
aprobate, în special, norme cu privire la confidențialitate, relațiile cu clientul,
raporturile dintre avocați.
Totodată, dintre cei care au indicat că în cadrul birourilor asociate de
avocați în care activează aceștia există norme cu privire la standardele
deontologice, o persoană a menționat că în acest sens este aprobat Regulamentul
de funcţionare a biroului în care se conţin şi norme deontologice generale, iar
alta a specificat că aceste norme reprezintă cutuma (norme nescrise), subliniind
faptul că avocații activează de sine stătător, iar legislația nu impune o obligație
1
Саркисянц Г. op. cit., pag.57-68.
2
Либшев Ю. Op. cit., pag.45-48.
25
de a stabili asemenea norme, iar în acest sens există Codul deontologic al
avocaților din RM.
Analizând diagrama de mai sus, reliefez faptul că avocații care activează în
birouri asociate de avocat trebuie să atragă o atenție mai mare acestui subiect și
să conștientizeze că aprobarea unor norme etice la nivel de birou constituie o
garanție suplimentară pentru însăși membrii biroului în cauză. Reputația fiecărui
avocat din cadrul unui birou asociat de avocat este interdependentă de reputația
biroului în general și membrilor acestuia. În această ordine de idei, membrii unui
birou asociat de avocați trebuie să fie cointeresați în stabilirea unor norme
interne care ar minimaliza riscul de compromitere a reputației biroului și în
consecință a tuturor membrilor acestuia.
Urmare, avocații trebuie să conștientizeze importanța existenței unor
asemenea norme, iar Uniunea Avocaților din RM ar putea să formuleze
recomandări în acest sens și să întreprindă măsuri care ar favoriza
conștientizarea de către avocați a necesității stabilirii unor asemenea norme. În
scopul garantării standardelor deontologice este recomandabil ca birourile
asociate de avocați să stabilească norme etice adiționale sau tehnice care ar oferi
un plus de garanție a respectării primelor, cum ar fi norme privind
punctualitatea, sau norme ce ar stabili o etichetă a îmbrăcămintei, sau o
modalitatea detaliată de ținere a unor anumite tipuri de documente.

26
II PARTICIPAREA APĂRĂTORULUI ÎN FAZA DE JUDECATĂ.

2.1 Participarea apărătorului în partea pregătitoare a ședinței de judecată.

„Instanţa de judecată trebuie în mod obligatoriu să concretizeze dacă
inculpatul este de acord ca interesele sale să fie reprezentate de un apărător
concret prin consemnarea acestui fapt în procesul-verbal al şedinţei de judecată
şi să decidă admiterea acestui apărător printr-o încheiere protocolară”. Cel puțin
asta se menționează într-o Recomandare a Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie cu privire la aplicarea prevederilor din Codul de procedură penală, care
reglementează unele aspecte ce ţin de reprezentarea în instanţa judecătorească a
inculpaţilor de către avocaţii aleşi.
„Prevederile art. 351 alin. (2) pct. 3) Cod de procedură penală stipulează
că la numirea cauzei deferite judecării, instanţa decide admiterea apărătorului
ales de inculpat sau, dacă acesta nu are apărător ales, solicitarea desemnării
acestuia de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru
Asistenţă Juridică Garantată de Stat. Totodată, în dispoziția art. 361 alin. (1) Cod
de procedură penală, este prevăzut că preşedintele şedinţei de judecată anunţă
numele şi prenumele apărătorului şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa
juridică a acestui apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va
exercita apărarea. Instanţele de fond, judecând cauza cu participarea părţilor,
înainte de a purcede la cercetarea judecătorească, verifică dacă inculpatul este de
acord ca un avocat concret să-i reprezinte interesele în instanţă”, se explică în
Recomandarea CSJ.
De asemenea, apărătorul admis să reprezinte interesele inculpatului în
prima instanţă va fi în drept să conteste cu apel sentinţa, iar apărătorul ales şi
admis în instanţa de apel va fi în drept să conteste cu recurs ordinar decizia
instanţei de apel.
În cazul în care inculpatul îşi alege un alt apărător, decât cel care a
participat în apel, pentru a-i reprezenta interesele în instanţa de recurs, este
necesar consimţământul lui expres, adică este aplicabilă aceeaşi regulă prescrisă
pentru prima instanță și instanța de apel în dispoziţia art. 361 alin. (1) Cod de
procedură penală.
CSJ atenţionează că potrivit stipulărilor din art. 68 alin. (5) Cod de
procedură penală, apărătorul nu este în drept fără consimţământul persoanei
a cărei interese le apără să întreprindă acţiunile prevăzute în dispoziţia normei
prescrise, dacă ele nu sunt expres indicate pe verso mandatului sau, după caz, în
procura întocmită la cererea clientului, în modul stabilit de lege. Respectiv,
27
efectuarea de către apărător a cel puţin unei acţiuni prevăzute la art. 68 alin. (5)
Cod de procedură penală, va cădea sub sancţiunea nulităţii, dacă aceasta nu
îndeplineşte/respectă cerinţele menţionate mai sus.
În cazurile când se va constata că lipseşte semnătura inculpatului de pe
verso mandatului, din motive de imposibilitate de a o aplica (aflarea peste
hotarele ţării, internarea într-o instituţie medicală, etc.), recurentul trebuie să
anexeze la recurs o cerere scrisă personal de către inculpat şi semnată de acesta
sau, după caz, procura în original. Pentru a se evita orice confuziune asupra
veridicităţii semnăturii aplicate pe cererea dată cu cea a titularului cererii
(inculpatului) este necesară legalizarea semnăturii în conformitate cu legislaţia
în vigoare.
În situația în care calitatea de inculpat este deţinută de către persoane
minore sau cu discernământul diminuat, din considerentele că acestea nu sunt
capabile în deplină măsură de a conştientiza consecinţele acordului manifestat,
se va ţine cont de consimţământul reprezentantului legal al minorului, respectiv
acesta va fi în drept de a încheia un contract de acordare a asistenţei juridice,
prin care un anumit avocat va urma să apere interesele inculpatului minor sau,
după caz, cu discernământul diminuat, fără a fi necesar consimţământul celui din
urmă.
Cu privire la aplicarea prevederilor din Codul de procedură penală care
reglementează unele aspecte ce ţin de reprezentarea în instanţa judecătorească a
inculpaţilor de către avocaţii aleşi.
În vederea formării unei practici coerente şi uniforme cu privire la
aspectele ce ţin de reprezentarea în instanţa judecătorească a inculpaţilor de
către avocaţii aleşi, Curtea Supremă de Justiţie consideră oportun de a veni cu
unele precizări şi explicaţii de rigoare. Într-un prim aspect se relevă că, în
lumina jurisprudenţei constante a CtEDO, reglementarea dreptului la apărare
este de natură să pună în evidenţă importanţa unui proces echitabil, specific
oricărei societăţi democratice.
Astfel, art. 6 alin. 3 lit. c) CEDO, recunoaşte dreptul fiecărui acuzat de a se
apăra singur sau prin apărător, însă textul articolului vizat nu precizează
condiţiile de exercitare a acestui drept, lăsând la discreţia statelor contractante
alegerea mijloacelor ce permit efectiva lui realizare, astfel încât acestea să fie
compatibile cu exigenţele unui proces echitabil. Legislaţia naţională a fost
racordată la referinţele expuse supra, care procedural şi-au găsit sediul în
prevederile art. 68-72, 351, 361 Cod de procedură penală. Respectiv, pornim de
la prevederile art. 351 alin. (2) pct. 3) Cod de procedură penală, care stipulează
că la numirea cauzei deferite judecării, instanţa decide admiterea apărătorului
ales de inculpat sau, dacă acesta nu are apărător ales, solicitarea desemnării
28
acestuia de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru
Asistenţă Juridică Garantată de Stat.
Totodată, în dispoziția art. 361 alin. (1) Cod de procedură penală, este
prevăzut că preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele
apărătorului şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui
apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita apărarea.
Instanţele de fond, judecând cauza cu participarea părţilor, înainte de a purcede
la cercetarea judecătorească, în partea pregătitoare a şedinţei de judecată,
verifică în temeiul prevederilor menţionate dacă inculpatul este de acord ca un
avocat concret să-i reprezinte interesele în instanţă. Prin alte cuvinte, instanţa de
judecată trebuie în mod obligatoriu să concretizeze dacă inculpatul este de acord
ca interesele sale să fie reprezentate de un apărător concret prin consemnarea
acestui fapt în procesul-verbal al şedinţei de judecată şi să decidă admiterea
acestui apărător printr-o încheiere protocolară.
Concomitent cu acordul manifestat de către inculpat în şedinţa de judecată
privind reprezentarea intereselor sale de către un apărător concret şi admiterea
acestuia de către instanţa de judecată, devin aplicabile prevederile art. 68 alin.
(1) pct. 14) Cod de procedură penală, potrivit cărora apărătorul care a participat
la examinarea cauzei este în drept să atace sentinţa sau orice altă hotărâre
judecătorească în cauza respectivă. Pe cale de consecinţă, reieşind din conţinutul
normei nominalizate supra, se conchide că apărătorul admis să reprezinte
interesele inculpatului în prima instanţă 2 va fi în drept să conteste cu apel
sentinţa, iar apărătorul ales şi admis în instanţa de apel va fi în drept să conteste
cu recurs ordinar decizia instanţei de apel.
Pe de altă parte, în ipoteza în care inculpatul îşi alege un alt apărător, decât
cel care a participat în apel, pentru a-i reprezenta interesele în instanţa de recurs,
este necesar consimţământul lui expres, adică este aplicabilă aceeaşi regulă
prescrisă pentru prima instanță și instanța de apel în dispoziţia art. 361 alin. (1)
Cod de procedură penală, în ceea ce priveşte consimţământul inculpatului la
reprezentarea în judecată de către un avocat concret.
Prin alte cuvinte, această reglementare legală rămâne valabilă şi pentru
instanţa de recurs. În acelaşi context, este necesar de menţionat că în
corespundere cu prevederile art. 432 alin. (1), în coroborare cu art. 433 alin. (1)
Cod de procedură penală, instanţa de recurs examinează admisibilitatea în
principiu şi judecă recursul declarat în procedura scrisă, adică fără citarea
părţilor. Prin urmare, instanţa de recurs este în imposibilitate de a constata prin
audierea inculpatului dacă ultimul acceptă să fie reprezentat de către apărătorul
care a declarat recurs ordinar în numele său. La fel, se impune precizarea că la
examinarea cauzei în ordine de recurs, instanţa de recurs verificând
29
împuternicirile recurentului o atenţie deosebită acordă cazului când recursul este
declarat de către un alt avocat ales în interesele inculpatului, care nu a participat
în instanța de apel.
Modalitatea de confirmare a împuternicirilor oferite de către inculpat
apărătorului său, este reglementată de către legiuitor în dispoziţia art. 70 alin. (1)
pct. 1) Cod de procedură penală, unde este stipulat că avocatul ales poate fi
admis în procesul penal în calitate de apărător la invitaţia bănuitului,
învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia, precum şi la
solicitarea altor persoane cu consimţământul persoanelor interesele cărora
urmează să le apere. Din conţinutul normei pre citate, prin „invitaţia
inculpatului” trebuie de înţeles iniţiativa acestuia de a-i fi reprezentate interesele
în recurs de către un avocat concret, altul decât cel care a participat în apel.
Totodată, pe această linie de considerente prin sintagma „la invitaţia
inculpatului” se subînţelege şi consimţământul acestuia de a-i fi reprezentate
interesele în recurs de către un alt avocat ales, întrucât invitaţia inculpatului
adresată unui avocat concret nu poate fi manifestată fără a fi prezent şi
consimţământul acestuia.
Prin urmare, avocatul care declară recurs împotriva deciziei instanței de
apel anexează mandatul, care urmează a fi completat în corespundere cu
cerinţele expuse în Hotărârea Guvernului nr. 158 din 28.02.2013 cu privire la
aprobarea formularului şi modului de utilizare a mandatului avocatului şi al
avocatului stagiar, cu modificările ulterioare. Astfel, în mandatul prezentat, în
mod obligatoriu, pe recto se va indica că avocatul este împuternicit pe cauza
penală concretă să declare în numele inculpatului recurs ordinar la Curtea
Supremă de Justiţie, iar pe verso se va indica numele, prenumele şi semnătura
inculpatului (pct. 6, sub pct. 2) lit. a1 ), b) din Hotărârea Guvernului nr. 158 din
28.02.2013). 3 La fel, se atenţionează că potrivit stipulărilor din art. 68 alin. (5)
Cod de procedură penală, apărătorul nu este în drept fără consimţământul
persoanei a cărei interese le apără să întreprindă acţiunile prevăzute în dispoziţia
normei prescrise, dacă ele nu sunt expres indicate pe verso mandatului sau, după
caz, în procura întocmită la cererea clientului, în modul stabilit de lege.
Respectiv, efectuarea de către apărător a cel puţin unei acţiuni prevăzute la art.
68 alin. (5) Cod de procedură penală, va cădea sub sancţiunea nulităţii, dacă
aceasta nu îndeplineşte/respectă cerinţele menţionate mai sus. În cazurile când
se va constata că lipseşte semnătura inculpatului de pe verso mandatului, din
motive de imposibilitate de a o aplica (aflarea peste hotarele ţării, internarea într-
o instituţie medicală, etc.) recurentul trebuie să anexeze la recurs o cerere scrisă
personal de către inculpat şi semnată de acesta sau, după caz, procura în original.
Pentru a se evita orice confuziune asupra veridicităţii semnăturii aplicate pe
30
cererea dată cu cea a titularului cererii (inculpatului) este necesară legalizarea
semnăturii în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Sub acest aspect, se va ţine cont de următoarele acte legislative care
reglementează persoanele/autorităţile împuternicite de a legaliza semnătura
aplicată pe cererea prin care inculpatul împuterniceşte un avocat ales pentru a-i
reprezenta interesele în instanţa de recurs ordinar: - Legea cu privire la
avocatură nr. 1260 din 19.07.2002 (art. 8 alin. (4)) persoana abilitată de a
legaliza semnătura este avocatul; - Legea cu privire la notariat nr. 1453 din
08.11.2002 (art. 36 alin. (2) lit. c)) persoana abilitată de a legaliza semnătura
este notarul; - Legea cu privire la sistemul penitenciar nr. 1036 din 17.12.1996
(art. 9 pct. 12), persoana responsabilă de a certifica semnătura inculpatului este
şeful penitenciarului; - Legea privind administraţia publică locală nr. 436 din
28.12.2006 (art. 39 lit. q)) persoana abilitată de a legaliza semnătura este
secretarul; - Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea Statutului Consular nr.
368 28.03.2002 (pct. 55 lit. c)) autoritatea responsabilă de legalizarea semnăturii
sunt oficiile consulare. În continuare, se remarcă că, reieșind din prevederile art.
70 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, legiuitorul a prevăzut mai mulţi
subiecţi care pot adresa o invitaţie unui apărător concret. Prin urmare, nu se
exclude situaţia ca invitaţia să parvină de la „alte persoane”. Aici se are în
vedere posibilitatea altor persoane de a încheia un contract de acordare a
asistenţei juridice cu un apărător concret pentru a fi reprezentate interesele
inculpatului în instanţa de recurs.
Un alt aspect important, care necesită a fi abordat este momentul când se
încheie contractul de acordare a asistenţei juridice. Aşadar, dacă acesta este
încheiat între o anumită persoană şi un avocat concret, iar mai apoi inculpatului i
se aduce la cunoştinţă acest fapt, va fi necesară anexarea cererii prin care
inculpatul îşi dă consimţământul pentru a fi reprezentat de către avocatul cu care
persoana în cauză a încheiat contract de acordare a asistenţei juridice şi care
urmează să declare recurs ordinar în numele inculpatului. 4 Însă, alta va fi
situaţia când o anumită persoană a fost împuternicită prin procură de către
inculpat pentru a alege şi a contracta un avocat care să-i reprezinte interesele în
instanţa de recurs.
În asemenea caz, nu va fi necesară o cerere prin care inculpatul să-şi de-a
consimţământul, însă va fi necesară anexarea procurii în original la cererea de
recurs ordinar, care de asemenea confirmă consimţământul inculpatului de a fi
reprezentat de către un apărător ales de o persoană concretă (mandatar). La
completarea mandatului avocatul va nota pe verso mandatului textul „Conform
procurii anexate”, iar persoana cu care a fost încheiat contractul de acordare a
asistenţei juridice va semna pe verso mandatului în locul clientului.
31
 În cazul când calitatea de inculpat este deţinută de către persoane minore
sau cu discernământul diminuat, din considerentele că acestea nu sunt capabile
în deplină măsură de a conştientiza consecinţele acordului manifestat, se va ţine
cont de consimţământul reprezentantului legal al minorului, respectiv acesta va
fi în drept de a încheia un contract de acordare a asistenţei juridice, prin care un
anumit avocat va urma să apere interesele inculpatului minor sau, după caz, cu
discernământul diminuat, fără a fi necesar consimţământul celui din urmă.
Subsidiar, este relevant de a fi menționat că, atunci când inculpatul îşi dă
consimţământul de a fi reprezentat în instanţa de recurs de către un avocat
concret, prin cerere, avocatul în cauză va nota pe verso mandatului textul
„Conform cererii anexate” și va semna verso mandatului în locul clientului.
În cazul când prima instanță a examinat cauza în contumacie, iar sentința se
contestă de către un avocat, care nu a participat în prima instanţă, atunci
raţionamentele din această recomandare urmează a fi aplicate, în modul
corespunzător, şi faţă de situaţia dată.1

Drepturile și obligațiile apărătorului în faza de judecată.

Deoarece asistenţa juridică este un drept al părţilor, art. 17 alin. 1 CPP al

RM arată că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie asistate, iar
alin. 3 din acelaşi articol obligă organul de urmărire penală şi instanţa să asigure
bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată.
Astfel din cuprinsul art. 17 CPP al RM şi din alte prevederi legale deducem
că folosirea acestui drept este facultativă, în sensul că părţile vor aprecia dacă
vor apela sau nu la apărător.
De la această regulă există şi derogări, atunci cînd legiuitorul a stabilit
cazurile de asistenţă juridică obligatorie. Asemenea dispoziţii legale sunt
consecinţa concepţiei că apărătorul, prin activitatea sa procesuală, îndeplineşte şi
o funcţie de interes obştesc, ce se realizează şi în scopul aflării adevărului şi
justei soluţionări a cauzei.2
Deci, situaţiile în care participarea apărătorului este obligatorie în tot cursul
procesului penal sunt:
- aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul; aceasta rezultă din
principiul dreptului la apărarea, potrivit căruia în tot cursul procesului penal
bănuitul, învinuitul, inculpatul au dreptul să fie asistaţi de un apărător, ales sau
numit din oficiu, şi atîta timp cît nu au renunţat la apărător (art. 71 CPP al RM);

1
Recomandarea Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție nr. 94 din 28 noiembrie 2016.
2
V. Dongoroz, op. cit., p. 350
32
 - bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el
însuşi, fiind mut, surd, orb sau avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului,
vederii, precum şi defecte fizice sau mintale, în urma căruia persoana a pierdut
complet sau parţial capacitatea de a înţelege şi a reproduce cele înţelese, sau
suferă de asemenea defecte anatomice ori boli cronice care, deşi nu limitează
capacităţile bănuitului, învinuitului, inculpatului, dar îl lipsesc de posibilitatea de
a utiliza toate mijloacele şi metodele prevăzute de lege pentru a se apăra de
învinuirea înaintată.
Prin persoane care nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare se
subînţeleg, de asemenea, şi acele persoane care sînt recunoscute responsabile,
însă suferă permanent sau temporar de anumite crize şi stări depresive, precum
şi persoanele care au capacitatea de exerciţiu şi sînt recunoscute responsabile,
însă, în virtutea faptului că sunt analfabete (agramate), nu-şi pot exercita dreptul
de sine stătător la apărare, cît şi alte persoane care din diferite motive nu-şi pot
exercita dreptul la apărare.
- bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură
insuficientă limba în care se desfăşoară procesul penal;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor; înţelegînd să acorde o ocrotire
persoanelor lipsite de experienţa vieţii. Obligaţia de a asigura participarea
apărătorului se menţine în tot cursul urmăririi penale şi judecării, indiferent de
faptul a devenit sau nu bănuitul, învinuitul, inculpatul major. Această regulă
acţionează şi în cazul învinuirii de săvîrşirea a două sau mai multe infracţiuni,
dacă măcar una din ele a fost comisă sub vîrsta de 18 ani.
- bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen; Această dispoziţie
legală se explică prin grija legiuitorului de a ocroti persoanele care prin situaţia
în care se află, au limitate posibilităţile de a-şi organiza o bună apărare în cadrul
procesului penal. Militar în termen este cetăţeanul care îndeplineşte serviciul
militar de la data la care – încorporat fiind – s-a prezentat la unitatea sau
formaţiunea militară respectivă şi pînă la data înmînării documentului de trecere
în revistă. Asistenţa juridică este obligatorie cît timp bănuitul, învinuitul,
inculpatul are această calitate de militar, care poate, deci, surveni sau înceta în
cursul procesului penal.1
- bănuitul, învinuitul, inculpatul i se încriminează o infracţiune gravă,
deosebit de gravă sau excepţional de gravă; Infracţiuni grave se consideră
faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un
termen de pînă la 15 ani inclusiv. Infracţiuni deosebit de grave se consideră
infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa

1
I. Neagu, Tratat Drept procesual penal. Partea generală, p. 189
33
maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani. Infracţiuni excepţional
de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală
prevede detenţiune pe viaţă. Pentru aplicarea acestei dispoziţii se ia în
consideraţie încadrarea juridică a faptei din ordonanţa de punere sub învinuire şi,
după caz, maximul special al pedepsei prevăzute în norma incriminatoare pentru
fapta consumată sau maximul pedepsei derivate în cazul tentativei. Dacă în
cursul procesului se schimbă încadrarea dintr-o infracţiune care nu prevedea
participarea obligatorie a apărătorului, într-o infracţiune care impune acest lucru,
se va asigura această participare.
- bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură
preventivă sau este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de
staţionar; Această obligaţie se păstrează numai pe perioada cît durează arestarea.
În situaţia în care bănuitul, învinuitul, inculpatul a fost pus în libertate nu mai
există obligativitatea participării apărătorului la acţiunile procesuale ulterioare
punerii în libertate. Obligaţia participării apărătorului este şi în cazul reţinerii
sau în executarea unei pedepse penale.
- interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel
puţin unul din ei este asistat de apărător;
- în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;
- interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă
instanţă, în apel şi în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară
de atac; Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a
apărătorului depinde de următoarele criterii: a) complexitatea cazului – cu cît
este mai complicat cazul, cu atît mai mare este necesitatea acordării asistenţei
obligatorii a avocatului, de exemplu, cînd în cauză este o pluralitate de
infracţiuni şi de infractori; b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de
a se apăra singur – se apreciază pur individual, avîndu-se în vedere capacităţile,
cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte, de exemplu, bănuitul,
învinuitul, inculpatul se află într-o stare psihică sau fizică anormală, fără însă ca
aceasta să-i determine iresponsabilitatea; c) gravitatea faptei, de săvîrşirea căreia
persoana este bănuită sau învinuită, şi de sancţiunea prevăzută de lege pentru
săvîrşirea ei – se va ţine cont de importanţa şi pericolul faptei şi de eventuala
sentinţă.
Apărătorul este obligat să înştiinţeze organul oficial despre asumarea
angajamentului de a apăra, comunicîndu-i datele sale (nume de familie,
prenume, număr de telefon, biroul la care activează).
Din momentul acordării asistenţei juridice bănuitului sau învinuitului la
reţinere ori arestare avocatul respectiv se consideră apărătorul lor. Participarea

34
de mai departe în cauză depinde de voinţa bănuitului, învinuitului şi poate dura
pînă la terminarea procesului penal (art. 67 alin. 4 CPP al RM).
Dacă bănuitul sau învinuitul obiectează ori în cauză se include un alt
apărător activitatea avocatului iniţial încetează. Apărătorul nu este în drept să-şi
asume angajamentul de a apăra şi nici nu poate fi numit în această calitate de
organul care desfăşoară procesul penal dacă:
- nu întruneşte condiţiile indicate în art. 67alin. 2 CPP al RM;
- nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de art. 8 alin. 3 din
Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură1, activitatea de avocat a fost
suspendată (art. 12 din Legea RM cu privire la avocatură) sau exercitarea
profesiei de avocat a fost încetată la cerere ori prin retragerea licenţei (art. 13 din
Legea RM cu privire la avocatură), nu poate fi apărător conform sentinţei
judecătoreşti prin care s-a dispus privarea de dreptul de a exercita activitatea de
avocat, stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (art. 65 Cod
penal al RM).
- se interzice dreptul de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în
aceeaşi cauză sau în cauze conexe, precum şi a pleda împotriva părţii pe care a
consultat-o anterior în legătură cu circumstanţele cauzei concrete.
- nu se permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă dînsul se
află în relaţii de rudenie, adică este părinte, copil, înfietor, înfiat, frate, soră,
bunic, nepot sau se găseşte în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei
interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;
- este incompatibil de a desfăşura activitatea de apărare într-o cauză
concretă apărătorul care anterior a participat în calitate de judecător (a exercitat
controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale, a judecat cauza în primă
instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac), procuror ( a exercitat
urmărirea penală şi a reprezentat învinuirea în instanţă), persoană care a efectuat
urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător. De asemenea, este
incompatibil apărătorul care a fost ascultat anterior în calitate de martor în
aceeaşi cauză. Calităţile de martor şi de apărător sunt incompatibile. Calitatea
de martor are întîietate faţă de acea de apărător.

1
Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră
persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care: a) a fost condamnată anterior pentru
infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse
antecedentele penale; b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni; c) anterior a
fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din motive
compromiţătoare; d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost
eliberată, din aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public; e)
comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontologic al avocatului; f) prin
hotărîrea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului.
35
 Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată prin următoarele
documente:
a) legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al Republicii
Moldova în care se confirmă apartenenţa la avocatură şi denumirea biroului în
care acesta activează.
b) documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de apărător
este licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat. Licenţa se eliberează pe
termen nelimitat şi este valabilă pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
c) mandatul biroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru
exercitarea profesiei de avocat şi data eliberării acesteia, sau un alt document ce
îi confirmă împuternicirile.
Persoana care nu-şi poate confirma calitatea şi împuternicirile de apărător
printr-o hotărîre motivată nu este admisă să participe la desfăşurarea procesului
penal.
Apărătorul, exercitînd în procesul penal funcţia apărării, apare în calitate de
colaborator preţios1 al justiţiei, contribuind la justa soluţionare a cauzei penale,
dispunînd de numeroase prerogative, facultăţi şi posibilităţi acordate de lege
pentru promovarea intereselor bănuitului, învinuitului, inculpatului.
E de menţionat că drepturile şi obligaţiile apărătorului au căpătat
dimensiuni sporite în actualul Cod de procedură penală.
Astfel, articolul 68 alin.1 CPP al RM indică asupra drepturilor
apărătorului, în funcţie de calitatea procesuală a persoanei interesele căreia le
apără, adică în funcţie de faptul este acesta bănuitul, învinuitul, inculpatul ori
condamnatul.
Printre cele mai importante se înscrie: dreptul de a cunoaşte esenţa
bănuielii sau învinuirii, garantat prin obligaţia organului de urmărire penală şi a
procurorului de a comunica apărătorului procesul-verbal de reţinere, hotărîrea de
aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit,
ordonanţa de punere sub învinuire, de schimbare şi completare a învinuirii,
ordonanţele privind scoaterea persoanei de sub urmărire penală ori încetarea
urmăririi penale, rechizitoriul.
O componentă importantă a statutului apărătorului prezintă dreptul de a
avea întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi
durata lor. Dreptul apărătorului „de a avea întrevederi” cu bănuitul, învinuitul,
inculpatul nu poate fi stînjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ
al statului.

1
N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 97
36
 Apărătorul participă la toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa,
iar la celelalte – la propunerea organului de urmărire penală.
Organul oficial este obligat să-i comunice, în formă scrisă, apărătorului
despre locul şi timpul efectuării acţiunii procesuale.
Participînd la acţiunea procesuală avocatul poate explica justiţiabilului
drepturile; poate pune întrebări persoanelor audiate; poate atenţiona ofiţerul de
urmărire penală, procurorul şi judecătorul asupra particularităţilor, însuşirilor şi
semnalmentelor obiectelor cercetate; poate obiecta împotriva oricărei abateri de
la lege, cere completarea proceselor verbale respective.
Apărătorului i se permite posibilitatea administrării1 probelor prin
prezentarea documentelor, datelor, obiectelor pentru anexarea la dosarul penal
de către organul care efectuează urmărirea penală sau instanţa de judecată.
Acestea se pot căpăta prin intervievarea persoanelor, dar numai cu acordul lor.
Nu se admite intervievarea în scopul schimbării declaraţiilor date anterior. La
cererea apărătorului persoana intervievată poate expune faptele în formă scrisă.
Apărătorul poate atrage pentru îndeplinirea acţiunilor sus menţionate
avocaţii stagiari şi specialişti.2
Apărătorul nu poate efectua acţiuni procesuale.
În condiţiile art. 54, 33, 86 CPP al RM apărătorul poate cere recuzarea
ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului, expertului,
specialistului, interpretului, traducătorului, grefierului. Cererea de recuzare
trebuie motivată.
Apărătorul poate formula cereri. Acest drept este lăsat la latitudinea lui,
astfel fiind liber să aprecieze dacă este cazul sau nu să solicite anumite acţiuni în
scopul apărării bănuitului, învinuitului, inculpatului, chiar şi în cazurile de
asistenţă juridică obligatorie. Înaintînd cereri, apărătorul le va motiva.
Participînd la acţiunea organului de urmărire penală ori a procurorului,
apărătorul poate face obiecţii şi poate insista asupra includerii lor în procesul –
verbal. De regulă, obiecţiile sunt înscrise personal de către apărător şi semnate.
La terminarea urmăririi penale, luînd cunoştinţă de materialele cauzei,
apărătorul poate ridica copii. Dacă materialele cauzei conţin secret de stat (art.
213 CPP al RM) înainte de a lua cunoştinţă de conţinutul lor, apărătorul va da, în

1
În literatura de specialitate a fost ridicată problema privitor la lipsa „egalităţii armelor” la urmărirea penală,
îngrădirea apărării şi inexistenţa unor mecanisme reale de a administra probe în apărare. În acest sens: I. Dolea,
Unele probleme privind asigurarea drepturilor învinuitului în probaţiunea penală // Conferinţa ... p. 3-4
2
Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de
exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de efectuare a
stagiului profesional.

37
scris, o declaraţie de nedivulgare. Dacă apărătorul refuză acest angajament
potrivit art. 213 alin. 5 CPP al RM este lipsit de dreptul de a participa la procesul
penal în cauză.
Nu este exclusă posibilitatea de a face copii de pe toate materialele cauzei.
Apărătorul poate participa la judecarea cauzei în toate instanţele de
judecată, precum şi la judecarea recursului în anulare şi a revizuirii procesului
penal. Despre locul, ziua şi ora examinării apărătorul trebuie înştiinţat în
condiţiile art. 236 CPP al RM.
Apărătorul capătă un cîmp larg de activitate şi îşi exercită din plin
atribuţiile sale în cursul judecăţii. În principiu, la judecată, apărătorul poate
exercita toate drepturile de care dispune inculpatul, afară de acelea a căror
exercitare este strict personală (de ex.: dreptul de a face declaraţii, dreptul de a
avea ultimul cuvînt).
Apărătorul, potrivit pct. 12, poate pleda în dezbaterile judiciare,
pronunţîndu-se prin pledoarie şi replică (art. 378-379 CPP al RM).
Apărătorul poate solicita primirea cu titlu gratuit a copiilor de pe hotărîrile
care se referă la statutul bănuitului, învinuitului, inculpatului, se au în vedere
actele procedurale prin care persoana a fost recunoscută în calitate de bănuit,
învinuit sau a căpătat calitatea de inculpat.
De asemeni apărătorul are dreptul: să participe la împăcarea cu partea
oponentă dacă persoana pe care el o apără participă la împăcare; să facă obiecţii
referitor la plîngerile altor participanţi la proces despre care a fost informat de
către organul de urmărire penală sau a aflat despre ele din alte surse, precum şi
să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile
altor participanţi la proces şi referitor la chestiunile soluţionate de instanţa de
judecată; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la
proces; să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana
interesele căreia le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului;
să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei.
Apărătorul nu este în drept să întreprindă careva acţiuni împotriva
intereselor persoanei pe care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile.
Apărătorul nu poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască
participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvîrşirea infracţiunii. Apărătorul nu
este în drept să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în
legătură cu exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în
detrimentul persoanei pe care o apără. Apărătorul este dator să scoată la iveală

38
aspectele care pledează în favoarea inculpatului. De fapt, această sarcină, s-a
arătat1, este cu atît mai dificilă, cu cît vinovăţia celui în cauză este mai evidentă,
dar cu cît situaţia inculpatului este mai grea, cu atît mai necesară devine
apărarea. A acuza pe un nevinovat este inadmisibil şi criminal, iar a apăra pe un
vinovat este pe deplin posibil şi necesar, cu condiţia ca aceasta să se facă prin
mijloace legale.2
Prin urmare, apărătorul are o poziţie independentă faţă de parte.3 Deşi
reprezintă interesele părţii, fiind legat în multe privinţe de voinţa bănuitului,
învinuitului, inculpatului, apărătorul devine independent prin faptul că este
obligat să-i apere numai interesele legitime şi doar în limitele permise de lege.
Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul
nu este în drept să-şi înceteze de sine stătător împuternicirile, să
împiedice invitarea unui alt apărător sau participarea lui în această cauză.
Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile sale de a
participa în cauza respectivă.
De asemeni, apărătorul nu este în drept, fără consimţămîntul persoanei
pe care o apără, să efectueze o serie de acţiuni, şi anume: să o declare
vinovată de săvîrşirea infracţiunii; să declare împăcarea persoanei pe care o
apără cu partea oponentă; să recunoască acţiunea civilă; să retragă plîngerile
persoanei pe care o apără; să-şi retragă apelul sau recursul împotriva
sentinţei de condamnare.
Dintre obligaţiile procesuale ale apărătorului fac parte:
- prezentarea la chemarea organului de urmărire penală la efectuarea
acţiunilor procesuale la care acesta are dreptul să asiste, cînd prezenţa sa este
obligatorie, cît şi în faţa instanţei de judecată unde se judecă cauza în care are
sarcina de a exercita prin orice metodă neinterzisă de lege apărarea drepturilor şi
intereselor inculpatului. Obligaţia priveşte atît apărătorul ales, cît şi cel numit
din oficiu; ea trebuie îndeplinită nu numai în cazul de asistenţă obligatorie, ci şi
în cele de asistenţă facultativă.
- să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de
urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;
- să nu părăsească sala de şedinţe pînă la anunţarea întreruperii, fără
permisiunea preşedintelui şedinţei;
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

1
N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 98
2
M.S. Strogovici, Procesul penal sovietic, Editura de Stat, Bucureşti, 1950, p. 437; Apud. N. Volonciu, Drept
procesual penal, p. 99
3
Б.Т. Безлепкин, op.cit., 82
39
 Apărătorul este admis pentru participare în procesul penal prin una din cele
două modalităţi prevăzute în art. 70 alin. 1 CPP al RM.
- la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantul legal,
adică alegerea apărătorului poate fi făcută atît în cazul asistenţei facultative, cît
şi în cazul asistenţei juridice obligatorii (art. 69 CPP al RM ).
Apărătorul poate fi invitat şi de alte persoane (rude, prieteni) cu respectarea
unei condiţii – consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. De regulă,
după semnarea contractului de asistenţă juridică bănuitul, învinuitul, inculpatul
îşi dă acordul, în formă scrisă, ori printr-o cerere solicită admiterea apărătorului.
- la numirea din oficiu; astfel, potrivit art. 69 CPP al RM, cînd participarea
apărătorului este obligatorie, dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul ori
reprezentantul legal al acestuia nu şi-a ales un apărător, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din
oficiu. La solicitarea organelor ce desfăşoară procesul penal asigurarea asistenţei
juridice din oficiu se pune în sarcina Consiliului Baroului.
Legiuitorul interzice categoric organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată recomandarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, invitarea unui
anumit apărător.1
Organul de urmărire penală sau instanţa solicită desemnarea din oficiu a
apărătorului de către biroul de avocaţi.
- la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului (pct. 1 alin. 3 al art. 69
CPP al RM), în asemenea situaţii admiterea apărătorului în exclusivitate va
depinde de voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, iar organul ce desfăşoară
procesul penal are obligaţia asigurării apărării din oficiu, indiferent de starea
materială a persoanei bănuite, învinuite, inculpate.
Se cer, însă, de a remarca privitor la faptul că aceste prevederi sunt
incidente cazurilor cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul acceptă numirea din
oficiu a apărătorului, nedorind să-şi realizeze dreptul prevăzut în alin. 1 pct. 1
din prezentul articol.
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales şi este prezentă
măcar una din cazurile prevăzute în pct. 2) – 12) alin. 1 art. 69 CPP al RM.
În cazul în care legea prevede acordarea asistenţei juridice din oficiu la
solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti,
asigurarea executării acesteia se pune în sarcina Consiliului Baroului.

1
Prevederi similare nu se conţineau în Codul din 1961. S-a reieşit din perspectiva asigurării dreptului de a alege
liber apărătorul. În practică se întîlneau frecvent cazurile cînd „din anumite motive” reprezentanţii organelor
oficiale propuneau persoane concrete pentru a exercita apărarea, iar cei din urmă, în schimbul unor onorarii
solide, contribuiau la soluţionarea cauzei.
40
 Birourile de avocaţi prezintă Consiliului Baroului cererile în care se
indică numele şi prenumele avocaţilor care vor acorda asistenţă juridică din
oficiu, telefoanele de contact ale acestora şi adresa biroului de avocaţi.
Consiliul Baroului întocmeşte listele avocaţilor din numărul persoanelor
indicate în cererile birourilor de avocaţi. Listele se întocmesc conform
unităţilor administrativ-teritoriale şi se expediază anual Ministerului Justiţiei,
organelor de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti din teritoriile
respective nu mai tîrziu de 15 decembrie.
Pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de
urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, Consiliul Baroului numeşte unul
sau cîţiva avocaţi coordonatori din rîndul avocaţilor, care au înregistrat
birourile de avocaţi în unităţile administrativ-teritoriale respective, aceştia
fiind obligaţi să asigure executarea cererilor din oficiu.
Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să
prezinte lista avocaţilor care şi-au manifestat acordul de a acorda asistenţă
juridică din oficiu, persoanei care se află în proces de urmărire penală sau în
proces judiciar şi care nu a încheiat un contract cu un avocat ales. Persoana în
cauză alege din lista prezentată avocatul care va exercita apărarea sa.
În cazul cînd persoana care se află în proces de urmărire penală sau în
proces judiciar refuză să aleagă un avocat, la solicitarea organului de
urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti, avocatul coordonator antrenează
în exercitarea din oficiu a delegaţiei un avocat disponibil inclus în listă.
În cazul în care avocaţii incluşi în listă sînt în imposibilitatea de a
acorda asistenţă juridică din oficiu, avocatul coordonator este obligat să
întreprindă toate acţiunile necesare pentru a asigura acordarea asistenţei
juridice din oficiu de către alţi avocaţi, înregistraţi în unitatea administrativ-
teritorială respectivă, sau, cu acordul Consiliului Baroului - de către avocaţii
înregistraţi în alte unităţi administrativ-teritoriale.
Alineatul 4 art. 70 CPP al RM prevede cazurile în care organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată vor cere înlocuirea apărătorului ales sau numit
din oficiu. Primele două situaţii se referă la apărătorul ales şi cel de-al treilea
apărătorul numit din oficiu.
Cerinţa de înlocuire se va executa de către biroul de avocaţi atunci cînd:
- apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii – timp de trei ore
din momentul reţinerii; în cazul punerii sub învinuire – timp de patru sau mai
multe zile; în cazul audierii bănuitului, învinuitului – corespunzător mai mult de
trei ore sau patru şi mai multe zile.
- apărătorul ales nu poate participa la desfăşurarea procesului în decurs de
cinci zile din momentul anunţării lui termenul de cinci zile se scurge începînd cu
41
următoarea zi după înştiinţarea în modul cerut de lege. Acest termen poate fi
prelungit în cazurile cînd apărătorul este în imposibilitate de a se prezenta pe
motive de boală, deplasare, participare într-o altă cauză penală etc.
Înlocuirea apărătorului la judecarea cauzei are loc conform procedurii
prevăzute de art. 322 CP al RM.
- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor constata, că
apărătorul nu poate asigura asistenţa juridică eficientă bănuitului, învinuitului,
inculpatului.
Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului,
inculpatului de a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa
juridică a unui apărător. Cererea de renunţare la apărător se anexează la
materialele cauzei.
Renunţarea la apărător poate fi acceptată de către organul de urmărire
penală sau instanţă numai în cazul în care ea este înaintată de către bănuit,
învinuit, inculpat în mod benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa apărătorului
care ar putea fi numit din oficiu. Nu se admite renunţarea la apărător în cazul
în care ea este motivată prin imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică sau
este dictată de alte circumstanţe. Organul de urmărire penală sau instanţa este
în drept să nu accepte renunţarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la
apărător.
Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului penal
numai din iniţiativa bănuitului, învinuitului, inculpatului şi numai în cazul în
care i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului la proces.
Renunţarea la apărător se face prin cerere scrisă, anexată la materialele
cauzei. În cerere se vor descrie, în mod detaliat, cauzele în virtutea cărora
bănuitul, învinuitul, inculpatul a renunţat la apărător.
Cu referire la dispoziţiile art. 71 alin. 2 CPP al RM menţionăm că el
stabileşte două categorii de condiţii, una pentru admiterea renunţării la apărător
şi cea de-a doua – pentru neadmiterea renunţării.
Astfel, dacă renunţarea la apărător este înaintată personal de către bănuit,
învinuit, inculpat; benevol, adică făcută de bunăvoie, nesilit; din proprie
iniţiativă, adică fără a fi îndemnat sau silit de altul; în prezenţa apărătorului care
ar putea fi numit din oficiu.
Prezenţa cumulativă a tuturor condiţiilor este obligatorie. Despre aceasta se
va menţiona în actul procedural.
Dacă renunţarea la apărător este determinată de imposibilitatea de a plăti
asistenţa juridică acordată de apărătorul ales, fie din lipsa surselor pentru a
angaja un apărător; ori este dictată de alte circumstanţe, de exemplu,
neprezentarea apărătorului ales sau numit din oficiu la acţiunile procesuale,
42
constrîngerea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a renunţa la apărător
cererea de renunţare se va respinge.
Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător este lăsată la discreţia
organului de urmărire penală, procurorului ori instanţei de judecată în cazurile
de participare obligatorie a apărătorului stabilite în art. 69 alin. 1 pct. 2) – 12)
CPP al RM.
Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot
respinge cererea de renunţare la apărător în cazurile în care interesele justiţiei
cer asistenţa obligatorie a apărătorului. Renunţarea la apărător conform pct. 8
din Hotărîrea Plenului nr. 30 urmează să fie discutată cu părţile în proces.
Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărare se decide prin ordonanţa
motivată a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea
motivată a instanţei de judecată. În hotărîre se vor arăta cine a solicitat
renunţarea la apărător, motivele, numele şi prenumele apărătorului care ar putea
fi numit din oficiu şi soluţia argumentată.
Din momentul semnării hotărîrii privind admiterea renunţării la apărător se
consideră, că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător,
adică intrat în posesia prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor acordate de
lege apărătorilor pentru apărarea intereselor justiţiabililor.
Renunţarea la apărător nu-l lipseşte pe bănuit, învinuit, inculpat de dreptul
să ceară în viitor admiterea participării apărătorului. Organul de urmărire penală,
procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să admită în proces apărătorul ales
sau să numească un apărător din oficiu. Apărătorul admis sau numit din oficiu se
bucură de drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 68 CPP al RM.
Din momentul încheierii contractului de participare în proces ori din
momentul numirii din oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de
îndeplinirea obligaţiunilor sale, decît în condiţiile art. 67 CP al RM.
În art. 72 Cod procedură penală al RM sunt reglementate exhaustiv
temeiurile şi procedura înlăturării apărătorului din procesul penal.
Prin înlăturare a apărătorului se are în vedere îndepărtarea, excluderea lui
din procesul penal.
Conform prevederilor art.72 alin. 1 CPP al RM din momentul cînd s-au
constatat măcar una din circumstanţele prevăzute în pct. 1) – 3) apărătorul nu are
dreptul să participe la procesul penal, şi anume:
1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală
cu persoana care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;
2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:
a) persoană care a efectuat urmărirea penală, adică a efectuat măcar una din
acţiunile prevăzute de art. 55, 57 CPP al RM;
43
 b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal, adică a dispus
de atribuţiile prevăzute de art. 52 – 53 CPP al RM;
c) judecătorul care a judecat cauza, în acest caz se are în vedere nu numai
judecătorul care a judecat cauza în primă instanţă, în apel, în recurs, ori supuse
căilor extraordinare de atac, dar şi judecătorul de instrucţie care a asigurat
conform art. 41 CPP al RM controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale;
d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor ( art. 67 alin. 5
pct. 5 CPP al RM).
3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei de judecată ( art. 67
alin. 5 pct. 2 CPP al RM).
În alin. 2 al aceluiaşi articol, în calitate de motiv pentru înlăturarea
apărătorului din procesul penal este prevăzută situaţia în care justiţiabilul are
temeiuri reale de a-i pune la îndoială competenţa, adică nu i s-au dat lămuriri,
sfaturi; apărătorul nu a avut intervenţii în cursul procesului; fie i se pune la
îndoială bună-credinţa, adică onestitatea, probitatea, corectitudinea, fidelitatea şi
castitatea.
Înlăturarea apărătorului din procesul penal poate avea loc la cererea
bănuitului, învinuitului, inculpatului ori din oficiu la iniţiativa organului ce
desfăşoară procesul penal. În acest sens organul de urmărire penală şi procurorul
emite ordonanţă motivată, iar instanţa – încheiere motivată. Hotărîrea este
definitivă, nefiind susceptibilă de a fi atacată.
Legislaţia procesual-penală reglementează de asemenea şi problema
renunţării la apărător. Legislatorul - i-a acordat drept învinuitului, bănuitului şi
inculpatului oricând în cursul procesului să renunţe la apărător.
Atât pe teoreticieni cît şi pe practicieni îi interesează problema renunţării la
apărător.
Practica arată, că în multe cazuri, bănuitul şi învinuitul refuză la apărător ca
urmare a nelămuririi de anchetator sau persoana ce efectuează cercetarea penală
a dreptului de a avea un avocat. În multe cazuri renunţarea la apărător survine în
urma neexplicării termenului de plată a serviciilor de apărarea, a posibilităţilor
de a se folosi de serviciile date gratuit în cazul lipsei mijloacelor băneşti
necesare.
Deseori învinuitul renunţă la apărător în legătură cu calificarea slabă a
ultimului sau cu divergenţa cu poziţia apărătorului. În aceste condiţii învinuitul
poate invita alt apărător sau se poate apăra singur.
În procesul renunţării la anchetator, instanţa îi va explica învinuit. că acest
lucru nu poate constitui o piedică pentru procuror ori pentru apărător celorlalţi
bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi de a confirma să participe la proces.

44
 Renunţarea învinuitului la apărător e obligator pentru organele anchetei
penale şi instanţă, însă legislatorul aici stabileşte careva excepţii singure drept la
apărător. Conform ar.45 al.5 CPP al RM declaraţia de a renunţa la apărător a
acestor persoane «poate fi restrânsă de persoane care efectuează cercetare
penală, de anchetator, procuror şi instanţă de judecată» (Sarchiseanţ, pag. 72-
75).
În cazurile în care se depistează că au fost permise asemenea renunţări
dosarele se transmit la o cercetare suplimentară. Vă aduc următorul exemplu. M
a fost învinuit în săvârşirea unei infracţiuni grave. La anchetă el a menţionat că e
bolnav psihic. Însă, limitându-se doar la rezultatele expertizei psihologice legale
(ambulatorice) ce a constatat starea lui de responsabilitate, anchetatorul a
continuat lucrul asupra cazului explicând drepturile sale pentru care şi dreptul la
un apărător. M a renunţat. În instanţa de judecată în urma unei cercetări
psihologice mai detaliate s-a demonstrat că M e bolnav psihologic, astfel fiind
încălcare drepturile sale în procesul anchetei preliminare. Dosarul fiind remis la
o cercetare suplimentară (Fiolevschii, pag. 44-45).
În celelalte cazuri învinuitului i se acordă dreptul de a renunţa la apărător şi
exercitarea funcţiei lui de sinestătător. Însă refuzul da trebuie să fie într-adevăr
benevol, făcut din iniţiativă proprie a învinuitului şi exprima într-o formă simplă
şi clară (Sarchiseanţ, pag. 75).
Legislaţia în vigoare nu a stabilit careva condiţii speciale pentru a efectua
renunţări la apărător cum se prevedea în CPP a Republicii Unionale (proces-
verbal cu participarea martorilor ş.a.m.d.). Alin. art.45 CPP al RM
reglementează că «eliberarea apărătorului de a participa la judecarea cauzei se
face prin decizia persoanei ce efectuează cercetarea penală, a anchetatorului, a
procurorului sau prin încheierea instanţei judecătoreşti.
În ceea ce priveşte apărător-avocat, în comparaţie cu alţi apărători el nu are
dreptul să renunţe la angajamentul pe care şi l-a lua în ce priveşte apărarea
învinuitului (ar.4 alin.8 CPP al RM). Autorul menţionează că aceasta va duce la
încălcare a obligaţiunilor profesionale (Sarchiseanţ, pag. 76). Nu sînt de acord
cu părerea dată, din considerente că ea contravine drept fundam. a omului în
special dreptul la muncă, la libera alegere a ei s-a considera că avocatul în orice
moment poate să rezilieze contractul de asistenţă juridică când el consideră că e
necesar. Acest lucru e aplicat în mai multe state prin care şi SUA. Acest fapt e
prevăzut şi de legea de denumirea corectă a legii avocaturii în art.13 alin.7.1

Cod de procedură penală a Republicii Moldova.

1

45
3.2 Participarea apărătorului în cercetarea judecătorească.

Cercetarea judecătorească este cea mai importantă şi mai complexă parte a

judecăţii în fond, de buna ei desfăşurare depinzînd în mare măsură stabilirea
adevărului în cauză. Anume aici se manifestă în toată amploarea principiul
contradictorialităţii procesului penal, în care dovedirea acuzării se pune exclusiv
în sarcina acuzatorului de stat. De aceea eficienţa activităţii acuzatorului în mare
parte depinde de capacitatea lui de a se opune în mod competent apărării prin
utilizarea atît a normelor de drept material şi procesual, cît şi a procedeelor
tactice, elaborate de criminalistică.
Cercetarea probelor reprezintă metoda de verificare judiciară a acuzării
formulate şi a încadrării juridice a faptei comise. În opinia noastră,
circumstanţele care dovedesc vinovăţia inculpatului sau îl dezvinovăţesc,
precum şi cele care-i agravează sau atenuează răspunderea, nu pot constitui
obiectivul principal al anchetei judecătoreşti. Ele întotdeauna sînt cercetate în
legătură cu acuzarea. Aceasta fiind dezminţită, inevitabil dispare şi necesitatea
examinării lor.
Cercetarea judecătorească, în virtutea specificului ei, urmăreşte scopuri mai
înguste decît etapa judecăţii în fond în general. Activitatea instanţei constă în a
analiza şi a verifica detaliat acuzarea, dar fără ca participanţii la proces şi
judecătorul să-şi expună în această etapă părerile şi concluziile. La cercetarea
judecătorească, graţie cercetării acuzării şi administrării probelor, se formează
convingerea şi se pregătesc concluziile pentru desfăşurarea activităţii procesual-
penale în etapele ulterioare ale judecăţii. Veridicitatea concluziilor va fi pusă la
încercare în cadrul susţinerilor verbale şi îşi va găsi expresie definitivă în
sentinţa judecăţii.
Acuzatorul de stat, realizîndu-şi funcţiile în cadrul cercetării judecătoreşti,
au un rol activ, trebuie să dea dovadă de iniţiativă în administrarea probelor noi,
necesare pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele. Limitele plenitudinii
cercetării, după părerea noastră, trebuie să fie determinate de chestiunile pe care,
în conformitate cu legea, le soluţionează instanţa de judecată la darea sentinţei.
Deseori administrarea noilor probe sau răsturnarea probelor administrate
anterior subminează substanţial acuzarea sau conduce spre dezminţirea ei totală.
Modificarea bazei probatorii este în strînsă legătură cu modificarea formulării
acuzării, a încadrării juridice a infracţiunii şi în condiţii legale implică darea
unei sentinţe de achitare sau de clasare a procesului penal.

46
 În aceasta şi constă importanţa cercetării judecătoreşti, în cadrul căreia
subiecţilor acuzării le revine un rol deosebit. Procurorul, partea vătămată şi
partea civilă trebuie nu numai ei înşişi să se convingă de temeinicia acuzării, dar
să convingă şi instanţa de judecată de justeţea învinuirii aduse inculpatului şi de
dovedirea ei prin probele administrate. Totodată, trebuie să se ţină cont de
importanţa educativă a procesului judiciar.
Cercetarea judecătorească nu este o modalitate de verificare a concluziilor
urmăririi penale sau o repetare, în condiţii noi, a cercetărilor preliminare. Ea
reprezintă o nouă cercetare a tuturor părţilor componente ale acuzării în baza
probelor administrate. Totodată, ar fi o eroare să afirmăm că între ancheta
judecătorească şi urmărirea penală nu există nici o legătură. Cercetarea
judecătorească, de regulă, este precedată de activitatea organelor de urmărire în
scopul descoperirii infracţiunii săvîrşite, a demascării persoanelor vinovate, a
dovedirii prin probe a temeiniciei acuzării formulate.
În practica judiciară s-a arătat în mod constant că judecata are obligaţia să
se pronunţe cu privire la faptele reţinute şi examinate în expozitivul
rechizitoriului. (Decizia Colegiului penal al CSJ nr.1r/e-21/98 din 19 martie
1998 // Buletinul CSJ, 1998, nr.7, p. 14; Decizia Colegiului penal al CSJ nr. 1r/e-
84/98 din 18 iunie 1998 // Buletinul CSJ, 1998, nr.8, p. 15-16; Decizia
Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1a-117/99 din 2 iunie 1999 // Curtea de
Apel, Culegere de practică judiciară 1999-2000, p.205-206.) Simpla menţiune
privind săvîrşirea unei anumite infracţiuni sau simpla reproducere a conţinutului
unui mijloc de probă prin care se face o anumită naraţiune privind fapta penală
nu implică obligaţia arătată.
Stabilirea competentă a procedurii de cercetare a probelor are o importanţă
organizatorică şi tactică. Ea determină mersul corect al cercetării judecătoreşti,
desfăşurarea ei raţională, cu o pierdere minimă a timpului subiecţilor oficiali,
părţilor şi a persoanelor citate în instanţă.
Avîndu-se în vedere că art. 365 CPP dă preferinţă examinării probelor
prezentate de acuzator, procurorul trebuie să recomande instanţei de judecată o
ordine de examinare a probelor argumentată ştiinţific, prin care să asigure
elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale ale cauzei, completarea eventualelor
lacune ale urmăririi penale, cercetarea obiectivă şi completă a probelor şi
individualizarea culpei fiecărui inculpat.
Ordinea de examinare a probelor este determinată de multipli factori, pe
care acuzatorul de stat este obligat să-i cunoască şi să ştie să-i analizeze, pentru
ca, aplicîndu-i la cauza penală concretă, să poată propune singura soluţie justă.
Printre aceştia sînt:
- versiunile propuse de acuzator;
47
 - recunoaşterea deplină, parţială sau negarea de către inculpat a vinovăţiei
sale;
- tipul infracţiunii;
- volumul şi complexitatea cauzei penale;
- numărul inculpaţilor şi existenţa contradicţiilor în declaraţiile lor;
- vîrsta inculpaţilor;
- stabilitatea poziţiei părţilor vătămate şi a martorilor;
- calitatea urmăririi penale.
Această listă nu este exhaustivă şi poate fi continuată.

Ordinea de efectuare a cercetării, stabilită de instanţă, poate fi schimbată

doar printr-o încheiere specială. De aceea, dacă în scopul unei cercetări obiective
şi complete a circumstanţelor cauzei apare necesitatea de a modifica ordinea de
examinare a probelor, atunci acuzatorul de stat primul este obligat să facă un
asemenea demers către instanţă într-o expunere motivată.

Începerea cercetării judecătoreşti.

Factorul recunoaşterii sau negării de către inculpat a vinei sale poate
influenţa poziţia acuzatorului în această chestiune. Însă nu putem stabili o
dependenţă directă între acest factor şi procedura de cercetare a probelor. Destul
de frecvent, atît în cazul recunoaşterii culpei, cît şi a negării ei, ancheta
judecătorească începe cu interogarea inculpatului. În procesele judiciare aceasta
este procedura obişnuită de cercetare a probelor, care are avantajele sale şi de
aceea se aplică la examinarea majorităţii absolute a cauzelor.
Interogarea minuţioasă a inculpatului permite stabilirea tuturor
circumstanţelor cauzei, detaliile care nu şi-au găsit reflectare la urmărirea
penală, clarificarea versiunii apărării şi laturile ei vulnerabile. Informaţia
obţinută în rezultatul interogării poate fi utilizată la audierea părţii vătămate şi a
martorilor. Ea îl ajută pe procuror să aleagă procedeele tactice optime pentru
demascarea inculpatului în săvîrşirea infracţiunii.
Propunerea categorică de a începe ancheta judecătorească cu audierea părţii
vătămate şi a martorilor, dacă inculpatul nu-şi recunoaşte vina, după părerea
noastră, este greşită, deoarece există pericolul consolidării poziţiei inculpatului,
care, ştiind despre datele existente împotriva lui, se va orienta mai bine şi va găsi
posibilităţi de a le dezminţi. O asemenea situaţie îi dă unele avantaje apărării
faţă de partea acuzării. Este oportun totuşi uneori a începe cercetarea probelor cu
partea vătămată şi martorii, în cazul cînd inculpatul şi-a recunoscut parţial vina,
cînd el nu tăgăduieşte circumstanţele de bază ale săvîrşirii acţiunii, dar încearcă

48
să prezinte comportamentul său într-o lumină mai favorabilă, să atenueze unele
fapte.
În aceste situaţii examinarea probelor care-l demască îl poate determina să-
şi recunoască vina. El nu se va eschiva în timpul interogării, nu va face depoziţii
false, care să atenueze vina sa, ceea ce se va reflecta asupra desfăşurării
procesului judiciar. În literatura de specialitate au fost expuse şi opinii împotriva
acestei ordini ale anchetei judecătoreşti. Principalul argument invocat este că
interogarea inculpatului la sfîrşitul anchetei judiciare va reduce considerabil
mijloacele lui de apărare: în timpul audierilor părţii vătămate şi a martorilor,
inculpatul nu poate da explicaţii complete referitoare la acuzarea adusă, ci doar
la unele părţi ale ei sau circumstanţe, iar explicaţii complete va putea da doar
după examinarea tuturor probelor care-l demască.
În acest fel, apărarea inculpatului este pusă într-o situaţie nefavorabilă şi
instanţa nu va avea posibilitatea, la începutul anchetei judecătoreşti, să-şi facă o
imagine clară despre esenţa argumentelor aduse de inculpat pentru dezminţirea
acuzării, ca apoi, pe parcursul cercetării să le verifice certitudinea şi
concludenţa.
În cauzele cu pluralitate de acuzări, unde sînt cîţiva inculpaţi şi ei au
atitudini diferite faţă de acuzarea adusă, considerăm cel mai indicat a începe
interogarea inculpaţilor care şi-au recunoscut în întregime sau parţial vina, iar
după aceea – a celor care-şi tăgăduiesc vina. Tipul şi caracterul infracţiunii de
asemenea poate influenţa stabilirea ordinii de cercetare a probelor. Pot fi relevate
cîteva componenţe de infracţiune, în care cei interogaţi îşi schimbă depoziţiile
deosebit de des. Aici se referă extorcările, infracţiunile săvîrşite în condiţii
neevidente, infracţiunile sexuale.
Planificarea ordinii de cercetare a probelor depinde atît de numărul
coinculpaţilor, cît şi de complexitatea faptelor incriminate.
În cauzele cu multe episoade sînt posibile cîteva variante de cercetare a
probelor: 1) sînt cercetate probele pentru fiecare episod; 2) inculpaţii şi martorii
sînt interogaţi privitor la fiecare episod în parte, iar restul mijloacelor de probă
sînt examinate fără a fi împărţite pe episoade; 3) asupra unor episoade sînt
interogaţi numai inculpaţii, iar celelalte mijloace de probă se concretizează în
raport cu fiecare inculpat.1

Art. 365-366 din Comentariu Cod de procedură penală.

1

49
 2.3 Participarea apărătorului la dezbaterile judiciare.

Dezbaterile judiciare - stadia procesului penal care apare după urmărirea

penală şi numirea cauzei spre judecare ce prevede examinarea dosarului penal în
şedinţa judecăţii de primă instanţă. Numai în rezultatul ei inculpatul poate fi
declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii. Decizia judecăţii în această privinţă
se oglindeşte în sentinţă.
Soluţionând aceste probleme judecata înfăptuieşte justiţia. Stadiile
anterioare a procesului penal au ca scop pregătirea către dezbaterile judiciare,
fără ele judecata nu poate să se expună asupra cazului, însă ele nu influenţează
asupra hotărârii instanţei.
În scopul cât mai corect de soluţionarea cazurilor în dezbaterilor judiciare
se cercetează toate împrejurările dosarului penal. Astfel garantându-se controlul
legalităţii şi temeinicităţii acţiunilor concluziilor şi hotărârilor organelor de
urmărire penală.
În dezbaterile judiciare se înfăptuieşte o nouă cercetare a tuturor probelor
acumulate în procesul anchetei preliminare. Însă, pe lângă aceasta, judecata
examinează şi probe suplimentare prezentate de participanţii dezbaterilor
judiciare (Art. 22 CPP al RM).
Sarcinile dezbaterilor judiciare, cercul intrărilor ce sunt soluţionate
caracterul hotărârilor primite şi procedura garantează respectarea tuturor
principiilor procesului penal (inclusiv şi cele de "apărare"). Transformând
dezbaterile judiciare în stadia principală şi centrală a procesului penal. Este
necesar de menţionat că dezbaterile judiciare se împart într-un şir de etape care
se schimbă una cu alta. Ea începe cu partea pregătitoare unde se verifică
posibilitatea de examinare a cazului la şedinţa dată şi se iau măsuri
organizatorice. După aceasta se efectuează ancheta judecătorească în care se
apreciază probele acumulate, mai apoi susţinerile verbale în care părţile la
proces îşi expun poziţiile sale referitor la caz şi ultimul cuvânt al inculpatului.
Etapa finală a dezbaterilor judiciare este emiterea sentinţei. C. P. P. examinează
detaliat fiecare etapă aparte1.

1
Алексеева А. Б. Уголовный процес, Москва, 1995, стр. 312-314.
50
 Importanţa stadiei date stabileşte anumite cerinţe specifice nu numai către
inculpat, dar şi faţă de apărătorul său în procesul înfăptuirii activităţii de
apărare. Aici posibilităţile de apărare sunt mai lari şi mai multilaterale1.
Art. 44 C.P.P. al RM. stabileşte cazurile de participare obligatorie a
apărătorului la dezbaterile judiciare. Aceasta înseamnă că în cazul în care
apărătorul nu a fost invitat de inculpat instanţa de judecată este obligată să-i
asigure participarea apărătorului în proces.
Renunţarea la apărător poate fi admisă de judecată numai în cazurile când
inculpatul se poate apăra singur, adică nu sunt prezente situaţiile stabilite de
articolul 44 C.P.P. al RM.
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu
privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în
procedura penală a bănuitului învinuitului şi inculpatului stabileşte ca: "Conform
prevederilor art. 4 CPP al RM renunţarea la apărător poate avea loc la orice
etapă a procesului, numai în cazurile care au fost create posibilităţile reale
pentru participarea avocatului la proces".
Totodată este necesar de a clarifica dacă renunţarea la apărător nu este
forţată, de exemplu, din lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru ca
aceasta nu s-a prezentat în şedinţa judiciară. Dacă se constată că renunţarea a
avut loc în urma constrângerii, se vor lua măsuri pentru a asigura participarea
apărătorului. Renunţarea la apărător urmează să fie discutată cu părţile
procesului în situaţia prevăzută de art. 44 a CPP al RM.
Eliberarea apărătorului de participarea la judecarea cauzei se face prin
încheierea instanţei de judecată.
De asemenea, nu trebuie de uitat cazurile stabilite de art. 46 1 CPP al RM în
care avocatul nu poate participa în proces ca apărător:
- Dacă în această cauză sau anterior a oferit asistenţa juridică persoanei
interesele căreia sunt în contradicţie cu interesele persoanei care s-a adresat cu
rugămintea de ai oferi asistenţă juridică.
- Dacă anterior el a participat în acest proces în calitate de judecător,
procuror, anchetator, persoană care a efectuat anchetarea penală de expert,
specialist - interpret, martor sau martor asistent.
- Dacă în cercetarea prealabilă sau la examinarea judecătorească participă o
persoană cu funcţie de răspundere şi este în relaţii de rudenie cu apărătorul.
În cazurile în care avocatul este apărător a două sau mai multe persoane
între interesele cărora s-au depistat contradicţii (recunoaşterea de către unul şi
negarea ei de către celălalt, demascarea unui inculpat de către celălalt,

1
Полшком Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Москва, 1987, стр.38.
51
contradicţii cauzate de caracterul învinuirii înaintate fiecărui dintre ei, inculpatul
minor şi adult, în care adultul l-a atras pe minor în activitatea criminală, etc.).
Avocatul admis la proces, conducându-se în decursul stadiei studierii,
materialelor că interesele inculpaţilor sunt contradictorii este obligat să intervină
cu un demers pentru a fi eliberat de la apărarea unuia din ei1.
Ancheta judecătorească începe cu citirea de procuror a concluziilor de
învinuire - rechizitoriului. Însă, până la începerea anchetei judecătoreşti, din
momentul când preşedintele procesului de judecată deschide şedinţa de judecată
şi anunţă ce proces va fi examinat instanţa de judecată efectuează un şir de
acţiuni pregătitoare către dezbaterile judiciare. Aceste acţiuni sunt foarte
importante, de aceea apărătorul împreună cu inculpatul trebuie să participe la
ele. Astfel, în procesul verificării prezenţei în instanţa participanţilor la proces
apărătorul trebuie să fie extrem de atent. În cazul neprezentării procurorului,
instanţa în unele cazuri, instanţa tinde să examineze dosarul în lipsa lui.
Apărătorul trebuie în aceste cazuri să facă trimiteri la art. 230 CPP al RM şi să
ceară amânarea examinării cauzei penale, însă, nu este obligat să insiste asupra
acestei amânări. Însă, în cazul neprezentării unui apărător trebuie să ceară
amânarea examinării cazului, indiferent de prezenţa procurorului.
Stabilind că toţi participanţii la proces sunt prezenţi instanţa de judecată
verifică cine din martori şi experţi au venit, precum şi motivele neprezentării
celora ce lipsesc.
După aceasta, instanţa ascultă părerea apărătorului, inculpatului şi celorlalţi
participanţi la proces în sensul dacă se poate judeca pricina în lipsa acestora. În
fiecare caz concret apărătorul, în dependenţă de împrejurările cazului, trebuie să
hotărască dacă prezenţa expertului de la începutul dezbaterilor judiciare este
necesară sau nu pentru apărarea intereselor clientului său. Însă în orice caz
prezenţa lui este obligatorie. Este mult mai greu de soluţionat problema
posibilităţii examinării cazului în lipsa martorilor citaţi. Această întrebare trebuie
de hotărât în dependenţă de caracterul martorilor date de aceştia la ancheta
preliminară de relaţiile lui inculpatul şi principalul, de posibilitatea dobândirii de
la ei a informaţiei necesare pentru inculpat2.
Art. 216 şi 239 CPP al RM stabilesc că participarea inculpatului la
dezbaterile judiciare este obligatorie. În cazul neprezentării lui, procesul trebuie
să fie amânat cu excepţia cazului când acesta se găseşte dincolo de hotarele
Republicii Moldova şi se eschivează să se prezinte în faţa instanţelor. Aceste
prevederi trebuie privite ca garanţii suplimentare a dreptului de apărare a
inculpatului. După aceasta preşedintele şedinţei stabileşte identitatea
1
Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, Ianuarie, 1999, pag. 11.
2
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 82, 84-85.
52
inculpatului, dacă el este prezent. Levin A. M. s-a expus asupra părerii de a
efectua acest lucru înainte de interogatoriu, apoi preşedintele şedinţei anunţă
completul de judecată, comunică numele procurorului, apărătorului şi celorlalţi
participanţi la proces, explicându-le că au dreptul de a recuza întregul complet
sau vre-unul din judecători, procuror, grefieri, interpret, expert specialist.
Inculpatul şi apărătorul său cu o deosebită atenţie trebuie să realizeze acest
drept. De multe ori inculpatul abuzează în acest sens, de aceea apărătorul în
discuţiile sale cu clientul său trebuie să convină asupra problemei recuzării.
Indiferent de hotărârea luată, recuzarea trebuie să fie îndreptată asupra apărării
drepturilor şi intereselor legale a inculpatului1. După soluţionarea acestei
probleme preşedintele şedinţei explică participanţilor drepturile lor. Art. 243
CPP al RM prevede obligaţia preşedintelui şedinţei de a explica drepturile
inculpatului prevăzute de art. 12 CPP al RM. Astfel, inculpatul are dreptul să
pună întrebări martorilor, expertului celorlalţi inculpaţi, părţii vătămate, părţii
civile, părţii civilmente responsabile să participe la cercetarea locului unde s-a
săvârşit infracţiunea, la cercetarea corpurilor delicte şi a documentelor să facă
declaraţii atât asupra fondului de învinuire ce i se aduce, cât şi referitoare la
diferite împrejurări ale cauzei examinate de instanţa oricând în cursul anchetei
judecătoreşti să ia cuvântul la dezbateri în caz de lipsă a apărătorului.
Inculpatul se mai bucură şi de drepturile prevăzute de art. 42 CPP al RM.
Există mult comun între dreptul inculpatului şi apărătorul său: de a înainta cereri
şi demersuri, de a prezenta probe ş. a. Însă fiecare din ei e înzestrat cu anumite
drepturi ce nu le are celălalt de exemplu, inculpatul de a da explicaţii şi de a
renunţa la apărător, dreptul la ultimul cuvânt ş.a. La rândul său, apărătorul are
dreptul de a participa la susţinerea verbală (inculpatul are acest drept în cazul
când nu participă un apărător), de a face cunoştinţele cu materialele dosarului
(caz prevăzut de art.144). Astfel, drepturile lor sunt strict diferenţiate de legea
procesului penal2.
Unul din drepturile inculpatului şi a apărătorului său este dreptul de a
înainta cereri şi demersuri. Astfel, preşedintele şedinţei îi întreabă pe ei dacă cer
să fie citaţi martorii, experţii şi probele anexate la dosar sau dacă au alte
propuneri. Permisiunea instanţei de judecată de a examina şi alte probe este una
din cele mai importante la etapa dată.
Demersurile date trebuie să fie gândite şi discutate cu apărătorul. O
condiţie a realizării lor este forma scrisă. De fapt, acest lucru nu este obligatoriu,
luând în consideraţie că legea nu reglementează aceasta, însă, practica avocaturii
arată că demersuri în formă verbală se prezintă numai atunci reiese nemijlocit
1
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 98.
2
Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1960, стр. 50.
53
din examinarea cauzei. Forma scrisă este necesară pentru ca judecătorul să intre
în esenţa cererilor inculpatului şi a apărătorului său.
Apare totuşi întrebarea când este necesar de înaintat demersurile şi cererile
ce apar pe caz?
Legea permite inculpatului şi apărătorului său de a prezenta demersuri în
orice etapă a dezbaterilor judiciare, plus de aceasta respingerea cererii de către
instanţa nu lipseşte persoana care a făcut-o de dreptul de a o formula din nou în
cursul dezbaterilor ulterioare. De aceia apărătorul cu inculpatul întotdeauna
trebuie amănunţit să examineze când va fi mai eficient de a prezenta aceste
cereri. Dacă învinuitul nu e de acord cu părerea apărătorului sau referitor la
caracterul demersurilor înaintate, este necesar de al convinge. Dacă nici aceasta
nu aduce la rezultatul dorit, apărătorul trebuie să se dezică de proces (cu
excepţia cazurilor când participarea apărătorului este obligatorie).
Însă în orice situaţie apărătorul trebuie să ţină cont de faptul că în cazul
înaintării unei sau altei cereri sau demers el este obligat să analizeze cât mai
profund şi obiectiv informaţia existentă, fiind ferm convins că fără acest demers
nu se va afla adevărul pe caz. Cu alte cuvinte, scopul demersurilor este de a
tinde spre cercetare mult mai amplă şi concretă în interesele inculpatului1.
După ce inculpatul a răspuns la întrebarea dacă recunoaşterea sau nu
învinuirea, ascultă părerea participanţilor la proces cu privire la procedura
cercetării probelor.
În literatura de specialitate sunt păreri privitor la această problemă. Levin,
Nicolaeva, de exemplu, consideră că în cazul când inculpatul nu recunoaşte vina
cercetarea probelor trebuie începută cu interogarea martorilor. Aceasta va da
posibilitatea inculpatului de a afla din mărturiile lor şi anume cum el le poate
respinge aceste declaraţii. Plus la aceasta modalitatea dată de examinare a
problemei economiseşte timpul nu apare necesitatea după ascultarea fiecărui
notar din nou să te întorci la inculpat cu clasificarea situaţiilor noi ce au apărut
în urma declaraţiilor martorilor. În afară de aceasta modalitatea dată va
simplifica posibilitatea de apărare a inculpatului şi apărătorului său.
Iar în cazul când inculpatul recunoaşte vina sa, procedura de cercetare a
problemelor trebuie începută invers: mai întâi se interoghează inculpatul, apoi
martorii.
Altfel priveşte această problemă Vorfolomeev care consideră că interogarea
trebuie efectuată îndată după citirea de către procuror a învinuirii. El a făcut deja
cunoştinţă cu materialele dosarului penal şi, respectiv, ştie care probe îl acuză şi
care îl dezvinovăţesc. Dacă în procesul examinării probelor inculpatului a

1
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 588-595.
54
hotărât să-şi schimbe poziţia, atunci acest lucru îl poate face în orice stadie a
dezbaterilor judiciare, chiar şi în ultimul cuvânt al său. V. M. Saviţkii consideră
că interogarea inculpatului la finele anchetei judecătoreşti poate duce la
recunoaşterea vinei de el. Obţinerea declaraţiilor de probe a fost ceea ce s-a
menţionat pe parcursul dezbaterilor. Un argument al acestei modalităţi de
cercetare poate fi acela că inculpatului trebuie primul de acordat posibilitatea de
a se expune asupra cauzei examinate astfel atrăgând atenţia instanţei
judecătoreşti asupra greşelilor şi lacunelor slabe a probelor de acuzare. După
părerea acestor autori, modalitatea dată de examinare a probelor stimulează
activitatea inculpatului, contribuie la formarea unei apărări, la folosirea activă a
metodelor tactice în procesul examinării părţii vătămate, martorilor (deoarece
este un punct de pornire - declaraţiile inculpatului). În afară de aceasta
informaţia căpătată de la inculpat poate să determine tactica aplicării de judecată
a actelor procesuale pentru descoperirea noilor împrejurări, care vor contribui la
o planificare cât mai bună a anchetei judiciare.
Modalitatea de cercetare a martorilor trebuie să fie stabilită în urma
cercetării minuţioase a dosarului penal. Apărătorul este cointeresat ca martorii să
fie ascultaţi în ordinea care este cea mai eficientă pentru realizarea pozitivă pe
care a ocupat-o. Dacă cazul are mai multe episoade, este important ca ascultarea
martorilor să fie petrecută în aceiaşi consecutivitate, în care ei au urmărit
circumstanţele. În ceea ce priveşte interogarea părţii vătămate, apărătorul trebuie
să se conducă de prevederile art. 251 CPP al RM conform căruia propunând
procedura de examinare a probelor apărătorul trebuie să motiveze părerea sa.
Acest lucru e necesar şi în cazul când se alătură la propunerea procurorului
ceilalţi participanţi la proces1.
Interogarea şi ascultarea persoanelor date permite de a stabili unele
împrejurări ce nu au fost determinate de anchetator, de a descoperi împrejurările
unilaterale în cazul concret, de a scoate la iveală probele care nu au fost destul
de bine apreciate din punct de vedere al apărării.
Persoana ce a dat în cadrul anchetei preliminare mărturii în defavoarea
inculpatului trebuie de adresat cât mai puţine şi succinte întrebări, care să fie
îndreptate la determinarea contradicţiilor cu alte explicaţii.
Aceste reguli se aplică pe deplin şi la a III categorie2.
Folosirea iscusită a întrebărilor de detalii şi controlare, precum şi punerea
lor consecutivă ajută la descoperirea neconcordanţei între mărturiile
participanţilor la proces. În multe cazuri apărătorul nu are probe ce dovedesc
nevinovăţia clientului său. Atunci tactica apărării trebuie să fie îndreptată spre
1
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 53-54.
2
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 112-116.
55
respingerea tezelor învinuirii, descoperirea împrejurărilor ce nu dovedesc vina
inculpatului. Această tactică este corectă, deoarece nedovedirea vinei este egală
cu dovedirea nevinovăţiei.
Veridicitatea declaraţiilor persoanelor interogate depinde de calităţile
personale a ei, sfera ei intelectuală, capacitatea lui de a înţelege şi interpreta,
ceea ce a văzut, a auzit şi în dependenţă de aceasta şi trebuie creată tactica
interogării1. Pe lângă regulile generale ce se referă la toate categoriile de
persoane participante la dezbaterile judiciare, apărătorul trebuie să înţeleagă şi
să ţină cont în activitatea sa de divergenţele ce sunt între ele.
Interogarea inculpatului are o importanţă mare (poate este cea mai esenţială
acţiune efectuată de instanţa de judecată)2. Aceasta se explică în primul rând ca
declaraţiile inculpatului sunt o sursă de probă în al doilea rând, ele răspund la
întrebările e vinovată persoana sau nu şi, în al treilea rând, inculpatului prin
declaraţiile sale i se garantează dreptul la apărare.
Participând la interogarea inculpatului apărătorul trebuie să cunoască
atitudinea clientului său faţă de învinuirea ce i se aduce. În cazul când inculpatul
recunoaşte parţial învinuirea, apărătorul trebuie să afle ce anume el recunoaşte şi
ce nu. În dependenţă de aceasta se alege şi tactica apărării de avocat 3. Trebuie de
luat în consideraţie că darea declaraţiilor este un drept şi nu o obligaţie a
inculpatului. Chiar şi în cazul refuzului de a da declaraţii, el nu este lipsit de
posibilitatea de a participa la examinarea altor probe, adresarea întrebărilor
martorilor, experţilor, prezentarea probelor ş. a. m. d.
Însă cea mai bună apărare este darea declaraţiilor. În procesul redării
concluziilor sale , inculpatul trebuie să se conducă de părerea apărătorului care
aprecia mai bine cauza. Dar şi apărătorul este obligat să ajute avocatul care
poate aprecia mai bine cauza, deoarece inculpatul de multe ori dă cauza
emoţiilor şi îşi poate agrava situaţia. În acest sens el trebuie să atingă şi
problema motivelor infracţiunii. În multe cazuri de motiv depinde calificarea
infracţiunii. De motivul infracţiunii depinde des atitudinea faţă de inculpat4.
Comiterea infracţiunilor poate fi comisă din diferite motive: gelozie,
răzbunare, egoism ş. a. Determinarea motivului de către avocat este un lucru
complicat. Stabilirea corectă a motivului poate avea loc prin determinarea
scopurilor ce şi le-a pus subiectul şi care ajută avocatul de a înţelege
mecanismul comiterii infracţiunii care până la fine va duce la înţelegerea
motivelor. A le determina pe toate în unele situaţii este foarte complicat. De
1ţ
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 115-
116.
2
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 128.
3
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 55-58.
4
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 131.
56
aceea apărătorului îi este necesar de a înţelege doar scopurile generale ce au
servit ca temei pentru comiterea infracţiunii1. În cazul când inculpatul pe deplin
recunoaşte vina, fapt ce e dovedit prin materialele dosarului atenţia apărătorului
trebuie să fie îndreptată spre cercetarea împrejurărilor ce atenuiază răspunderea.
În situaţia când inculpatul neagă învinuirea pot apărea diferite situaţii ce
influenţează interogarea inculpatului.
Prima situaţie - inculpatul neagă învinuirea contrar probelor existente. Aici
apărătorul trebuie să-i lămurească inculpatului poziţia lui şi să caute împreună
împrejurările cei atenuează răspunderea.
A doua situaţie: inculpatul neagă învinuirea, dar în dosar există probe ce
dovedesc în mod obiectiv argumentele susţinute de el. Apărătorul în acest caz
este obligat nu numai să-l susţină, dar şi a arăta toate împrejurările ce confirmă
nevinovăţia clientului său.
A treia situaţie: inculpatul neagă învinuirea, dar nu-şi poate argumenta
poziţia sa. Această situaţie este deosebit de complicată pentru apărare. Inculpatul
poate cunoaşte sau nu despre sursele de apărare ce pot confirma argumentele
sale. Apărătorul în cazul dat trebuie să se afle pe o poziţie cu inculpatul. Dacă
aceasta nu se realizează, acţiunea apărătorului se poate califica ca încălcare a
dreptului la apărare.
Poziţia apărătorului pe cazurile în care participă mai mulţi inculpaţi
depinde de poziţia lor şi de persoana care-i apără. În cazul când interesele
inculpaţilor nu contravin, atunci ele persistă şi între avocaţi.
Mărturiile martorilor trebuie să fie precise şi concrete, în caz de control ele
pot sta la baza şedinţei. De aceia sarcina apărătorului este de a adresa în acest
caz întrebările necesare2. Dacă întrebarea a fost adresată anterior de judecător
sau procuror, apărătorul nu este lipsit de dreptul de a mai adresa încă o dată mai
ales când a primit un răspuns incorect. În unele cazuri apare necesitatea de a
interoga din nou martorii ce au fost deja ascultaţi. De exemplu. Când în urma
analizei altor probe au fost depistate unele împrejurări ce contravin sau provoacă
unele neclarităţi în legătură cu declaraţiile martorilor ascultat3.
Este necesar de menţionat că unii martori sunt cointeresaţi de rezultatul
examinării procesului, însă la mărturiile lor judecata trebuie să se atârne cu
atenţie, mai ales când martorii se află cu inculpatul în relaţii de rudenie,
prietenie sau duşmănie. Aceasta se referă mai mult la partea vătămată. Sarcina
apărătorului în situaţia dată este pe de o parte de a întări cu probe efective
mărturiile a celor persoane care au un caracter apărător şi pe de altă parte - de a

1
АдвокаT, стр. 201 - 202.
2
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 137-138.
3
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 71 - 72.
57
demonstra instanţei de judecată condiţiile, motivele cu caracter personal, ce
impun martorul de a da depoziţii neafective împotriva inculpatului1.
La determinarea obiectivităţii explicaţiilor martorilor apărătorul şi
inculpatul pot aplica interogarea în formă "încrucişată" şi "de şah" ce pot fi
folosite doar în ancheta judecătorească. Interogarea "încrucişată" este acel
interogatoriu la care participă ambele părţi a procesului penal - învinuirea şi
apărarea, a unei şi aceiaşi persoane pe unul şi acelaşi caz. Astfel, apărătorul
poate interveni în interogare dacă la interesat un fapt ce la relatat martorul în
urma întrebărilor puse de procuror şi invers - la interogarea ce duce apărătorul
poate participa şi acuzatorul. Aceasta contribuie la cercetarea cât mai minuţioasă
a împrejurărilor cazului.
Interogarea în formă de "şah" se întrebuinţează în şedinţă cu acelaşi scop ca
şi acel "încrucişat". În comparaţie cu ultimul el se caracterizează prin aceea că
persoana ce interoghează paralel pune întrebări paralele mai multor persoane pe
acelaşi caz. Astfel, apărătorul în procesul interogării unui martor în scopul
apărării adresează aceiaşi întrebare şi altor martori. Aplicând metoda dată
apărătorul poate descoperi unele circumstanţe ce pun sub îndoială vinovăţia
inculpatului2.
În procesul apărării inculpatului un rol aparte se acordă corpurilor delicte.
Însă nu întotdeauna examinării lor în judecată i se acordă atenţia cuvenită. În
unele cazuri corpurile delicte nu se examinează şi nu se prezintă de participanţii
la proces. O asemenea încălcare împiedică aprecierea lor de instanţă
neinfluenţând asupra sentinţei, astfel reducându-se la minimum lucrul enorm
înfăptuit de criminalişti la ancheta preliminară. De aceea în procesul examinării
corpurilor delicte apărătorul trebuie mai întâi să afle pe ce cale ele au ajuns în
materialele cazului. Aceasta dă posibilitate corect de a aprecia importanţa
probelor.
Varietatea corpurilor delicte dă posibilitatea cercetării lor prin diferite
metode. Fiecare corp delict trebuie de examinat şi apreciat în interesul
inculpatului3. Astfel, apărătorul trebuie să verifice dacă particularităţile corpului
delict corespund cu cele înscrise în Proces - verbal de anexare la dosar a
corpurilor delicte în cazul când apar unele neclarităţi ce necesită cunoştinţe
speciale la examinarea corpurilor delicte trebuie de invitat un specialist (mai ales
acela care a participat la descoperirea şi ridicarea lor). Ex., în procesul
examinării corpurilor delicte de apărător au fost depistate neconcordanţei dintre
ele şi descrierea lui în Procesul - verbal. Faptul dat a impus instanţa de a chema

1
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 138-139.
2
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 73-74.
3
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 145
58
în şedinţă un specialist. Aceste împrejurări au servit la întoarcerea dosarului
penal la cercetare suplimentară, care în continuare a dus la încetarea procesului
penal pe art. 5 CPP al RM.
Pe lângă aceasta, inculpatul cât şi apărătorul său, pot prezenta un demers de
cercetare a corpurilor delicte la locul unde ele se află, dacă din cauza volumului
ele nu pot fi aduse în şedinţa de judecată. Refuzul de a îndeplini un asemenea
demers ar însemna limitarea posibilităţilor apărătorului şi inculpatului în
determinarea împrejurărilor ce au o importanţă deosebită pentru apărare1.
Pe lângă corpurile delicte un rol hotărâtor au documentele: procesele -
verbale şi alte documente. Apărătorul în cazul dat trebuie să verifice dacă ele
corespund normelor procesuale. Nerespectarea acestora duce la pierderea valorii
probatorii a documentului respectiv.
O altă sarcină a apărătorului şi clientului său este de a supune unei analize
conţinutul documentelor. La formarea documentelor contribuie atât factorii
subiectivi: componenţa anchetatorului penal, a martorilor, asistenţa ş. a., cât şi
factorii afectivi: situaţia în care a fost întocmit ş. a. În cazul depistării unor
neconcordanţe între documente apărătorul are dreptul să înainteze în judecată un
recurs de cercetare obligatorie a datelor ce se oglindesc în el, precum şi
interogarea martorilor asistenţi2.
Participarea apărătorului la examinarea concluziilor expertului este partea
cea mai complicată a activităţii sale în ancheta judecătorească. Legalitatea şi
importanţa expertizei depinde de ordinea numirii şi petrecerii ei. Apărătorul
trebuie să verifice acest lucru, deoarece în caz de încălcare a acestora să
înainteze o cerere în judecată de petrecere a unei expertize noi ce va înlătura
toate aceste neglijări. Astfel, conform art. 65, 264 CPP al RM dacă instanţa de
judecată nu este de acord cu concluziile expertizei pentru motivul că acestea nu
sunt clare sau complete, este permisă efectuarea unei expertize suplimentare, iar
în cazurile când aceste concluzii nu sunt întemeiate sau există îndoieli cu privire
la examinarea lor - contraexpertiză3.
Legea prevede participarea la cercetarea probelor şi se referă la efectul
expertizei a expertului. Aceasta dă posibilitatea mai detaliat de a înţelege
împrejurările care necesită cunoştinţe speciale. La aceasta duce şi posibilitatea
participanţilor la procesul penal, inclusiv inculpatul şi apărătorul de a da
întrebări expertului. Pentru a face acest lucru apărătorul trebuie să studieze
minuţios concluziile experţilor. El are posibilitatea de a adresa întrebări ce vin în

1
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 117-
118.
2
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 84-86.
3
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 144-148.
59
favoarea inculpatului numai în condiţia că ele vor ţine de competenţa expertului.
Întrebările inculpatului şi apărătorului sunt necesare de a fi pregătite anterior în
formă scrisă, ce contribuie la o expunere mai clară. De aceia apărătorul şi
inculpatul trebuie să convină asupra conţinutului şi formei întrebărilor adresate,
ca scopul final al lor să fie descoperirea anumitor date ei vor simplifica
apărarea1.
La aceasta pot duce demersurile şi cererile de a cerceta locul comiterii
infracţiunii. În unele cazuri, acest act procesul poate fi petrecut pentru prima
oară. Apărătorul şi inculpatul cât şi ceilalţi participanţi la actul dat au dreptul de
a atrage atenţia justiţiei asupra tuturor împrejurărilor care ar putea contribui la
lămurirea cauzei2.
După examinarea tuturor probelor din dosar preşedintele şedinţei întreabă
pe participanţi dacă doresc să completeze ancheta judecătorească şi cu ce
anume. În caz dacă se prezintă cereri, instanţa le rezolvă. După aceasta
preşedintele sentinţei declară ancheta judecătorească finisată.
După terminarea anchetei judecătoreşti instanţa trece la ascultarea
susţinerilor verbale, care sunt forma din cuvântările procurorului, precum şi
părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor, apărătorul şi
inculpatul, dacă apărătorul nu participă la şedinţă (art. 266 CPP al RM).
Neacordarea posibilităţii inculpatului de a participa la susţinerile verbale, în
cazul în care el nu are apărător şi a lua ultimul cuvânt se consideră încălcare a
legii procesual penale3.
Susţinerile verbale prezintă una din cele mai importante şi necesare părţi a
dezbaterilor judiciare. Participanţii nu numai că îşi expun părerea asupra
procesului şi tind spre a convinge judecata în corectitudinea concluziilor sale 4.
În afară de aceasta inculpatul este mai greu de al apăra decât îl învinui. Aceasta
apare din cauza că este persoană vinovată în comiterea unei infracţiuni mai ales
când există probe în acest sens, este un lucru firesc, apărarea acestei persoane
ceva nefiresc. Societatea de obicei condamnă infracţiunile şi persoanele ce le-au
comis. De aceea discursul procurorului în susţinerile verbale trezesc
neîncrederea. Astfel se întâmplă cu apărarea. Ea este privită adeseori de a
îngrădi infractorul, de al "ascunde" de pedeapsa bine meritată. De aceea
posibilitatea de a combina apărare intereselor individului cu interesele societăţii
a statului constituie greutatea cea mai mare. Discursul de apărare este un mijloc
independent şi principal de efectuare a apărării ce supune unei cercetări detaliate
1
Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 80-81.
2
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 121-
122.
3
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, pag.7.
4
Адвокат в уголовном деле, Ю. Ф. Любщев, стр.383.
60
împrejurărilor cazului, ce caracterizează personalitatea inculpatului în baza
cărora se fac concluzii pe caz1.
Discursul de apărare este rezultatul activităţii de apărare finisate. Ea
trebuie să se refere doar la materialele examinate în judecată. Astfel, fiecare
cuvânt a apărătorului (de cele mai dese ori participă el) trebuie să fie direct legat
de materialele examinate în instanţa de judecată.
Capacitatea apărătorului de a convinge trebuie să se manifeste aici pe
deplin. La finele şedinţei judecătoreşti la judecător deja s-a creat opinia
personală despre faptă şi inculpaţi. Ea însă nu e gândită până la capăt. Tot ce ştie
judecătorul şi apărătorul, tot la ce s-a gândit judecătorul şi apărătorul la fel s-a
gândit şi ajung la o anumită concluzie.
De aceea apărătorul trebuie să dea judecătorului ceea ce el aşteaptă de la el
- răspuns la dubiile sale, adică apărătorul trebuie să prezinte judecătorului la
examinare şi ascultare totul ce va ajuta la formarea opiniei definitive.
Monologul ţinut cu judecătorul este un lucru foarte greu. De aceea
apărătorul trebuie să tindă ca discursul său să aibă un caracter apărător. Pentru a
obţine aceasta apărătorul trebuie să se pregătească 2.
Ca discursul să fie convingător pentru judecată, apărătorul trebuie să
expună discursul său într-o formă laconică, să oglindească cele mai importante a
procesului penal3. Pentru aceasta e mai bine de creat tot textul discursului său şi
nu doar al schemei lui. Aceasta va ajuta mai bine de a se organiza şi argumenta
tezele sale.
În procesul lucrului asupra formării conţinutului discursului, avocatul
trebuie să atragă atenţia la aşa noţiuni ca tonul şi stilul.
În orice discuţie persoana îşi găseşte reflectarea sentimentelor sale ce
depinde de tema discuţiei. În unele cazuri poate fi compătimirea, ura, dispreţul,
acordul ş. a. Când discursul e însoţit de aceste atitudini ea învie şi nimeni nu
poate să se contrapune ei.
Fiecare persoană poate să-şi aleagă stilul său de a vorbi. Însă aceasta direct
sau indirect depinde de caracterul şi temperamentul celui ce vorbeşte. Stilul
trebuie să corespundă cazul cercetat şi persoanei supuse apărării. El trebuie să
răspundă conţinutului temei principale a discursului apărătorului.
După conţinut, discursurile avocatului se pot împărţi în două tipuri de bază:
Apărătorul e de acord cu alocuţiunea procurorului.
Apărătorul nu este de acord cu alocuţiunea procurorului3.
1
Фоткулин Ф. Н. Обвинение и защита по уголовному делу, Казань, 1976, стр.139.
2
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 166-169.
3
Адвокат в уголовном деле, Ю. Ф. Любщев, стр. 384.
3
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 186.

61
 În primul caz apărătorul trebuie direct să indice din ce cauză persoana a
săvârşit infracţiunea (în cazul când ele pot atenua răspunderea) şi ce dorea să
obţină prin comiterea ei. Cu alte cuvinte toate circumstanţele ce atenuează
răspunderea clientului său.
În cazul doi apărătorul trebuie să tindă de a descrie toate argumentele ce le
are împotriva probelor aduse de procuror 1.
În ambele cazuri tema discuţiei avocatului trebuie să fie inculpatul şi viaţa
lui. Fiecare cuvânt al apărătorului, fiecare frază a lui trebuie să aibă o legătură
directă cu clientul său. Corect de-al înţelege pe inculpat de a explica
judecătorilor ce la adus pe acest om la extrema dată, dacă a comis această
infracţiune şi ce incorect îl învinovăţesc pe el, dacă nu a săvârşit infracţiunea -
sunt sarcinile de bază a apărătorului.
Conţinutul acţiunii avocatului în mare măsură depinde de esenţa
declaraţiilor inculpatului. O asemenea descriere a acţiunilor inculpatului asigură
analiza şi referinţa în discurs la alte probe. Descrierea detaliată sau, invers,
restrânsă a declaraţiilor inculpatului complică aprecierea esenţelor ce va aduce la
distrugerea armoniei logicii cuvântării apărătorului2.
De aceea ar fi mai eficient ca judecata de la început să cunoască ce prezintă
inculpatul, în ce situaţie grea a nimerit el. Aceasta însă nu trebuie privită ca o
regulă. Portretul literal al inculpatului se poate face pe parcursul analizei
probelor care sunt în favoarea lui3.
Unii autori consideră că alocuţiunea apărătorului trebuie să cu prindă:
partea introductivă analiza împrejurărilor cazului examinarea juridică a
învinuirii înaintate caracteristica inculpatului şi partea finală.
Partea introductivă trebuie să pună baza discursului de mai departe. Ea nu
trebuie să fie voluminoasă, cuprinzând în sine ideea generală de a apăra.
O mare importanţă au celelalte secţiuni a alocuţiunii apărătorului. Anume
aici detaliat se analizează şi apreciază toate probele şi sursele lor ce vin să apere
inculpatul. De asemenea, apărătorul este obligat să efectueze o analiză critică a
tuturor probelor care învinovăţesc clientul său. Ar fi mai rezonabil ca cele mai
temeinice şi evidente probe de apărare să fie examinate la începutul locuţiunii.
Această tactică va atrage atenţia instanţelor de judecată influenţând asupra
convingerii intime a judecătorului 4

1
Ibedem, pag.186.
2
Адвокат в уголовном деле, Ю. Ф. Любщев, стр. 386.
3
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 186-187.
4
Фаткулин Обвинение и защита по уголовному делу, Казань, 1987, стр.140-142.

62
 Apărătorul poate şi trebuie să supună unei analize lucrul organelor de
cercetare penală şi ancheta preliminară, dacă consideră că în activitatea lor sunt
careva greşeli ce ţin de agravarea situaţiei inculpatului. Menţionând lacunele
date apărătorul prin aceasta respinge formula învinuirii. Astfel argumentele
învinuirii trebuie să fie tema de bază a discursului apărătorului. Avocatul nu
trebuie să se eschiveze de la combinarea directă a acelor argumente (din ele) ce
nu au bază legală. Toată "puterea" lui trebuie să fie îndreptată spre principalele
probe ale acuzatorului. Aici în faţa avocatului apare o sarcină dificilă: el trebuie
să înţeleagă care din argumentele învinuitului pot fi privite de judecător ca
întemeiate. Aflând aceasta, el cu o deosebită atenţie va trebuie să le înlăture.
Toate pretenţiile apărătorului faţă de argumentele acuzatorului, toate
opiniile lui: interpretarea personală a infracţiunii (dacă atare a fost comisă),
atârnarea inculpatului faţă de crimă ce se incriminează, cu alte cuvinte toate
alocuţiunile avocatului tinde la un scop unic şi direct: de a ajuta instanţa de a
emite o sentinţă justă şi convenabilă pentru inculpat. Pentru aceasta el aduce
judecăţii tot ce poate respinge învinuirea, dacă ea nu e dovedită sau ce o
atenuează dacă este dovedită.
Logica unui asemenea discurs va persista în cazurile când el va avea idee
concretă şi clară. Ea trebuie să fie acel motiv sau scop cu care apărătorul sau
inculpatul înaintau demersul, puneau întrebări martorilor, experţilor şi altor
participanţi la procesul penal. Ideea dată trebuie să fie temeiul tuturor
argumentelor ce la prezintă apărătorul judecăţii şi dacă instanţa va recunoaşte
aceste argumente ideea respectivă va sta la baza sentinţei 1.
Nu mai puţin importantă în discursul apărătorului îl ocupă problema
calificării acţiunii sau inacţiunii inculpatului. În literatura procesuală juridică
corect se menţionează că aprecierea juridică în discursul apărătorului constă în
interpretarea legii, căutarea unei alte reglementări mai potrivită după părerea lui
la calificarea cauzei. Calificarea corectă a acţiunii înseamnă că faptul întruneşte
toate elementele constitutive a unei componenţe de infracţiuni prevăzute de
codul penal. Apărătorul trebuie să cerceteze toate aceste elemente, să analizeze
şi caracterizeze conţinutul motivelor infracţiunii, existenţa legăturii cauzale între
acţiune şi rezultat. Tot aceasta trebuie să se bazeze pe cunoaşterea exactă a
legislaţiei în vigoare.
În partea finală apărătorul trebuie pe scurt să facă o concluzie în care se va
oglindi toate argumentele apărării, părerea lui faţă de problemele ce trebuie
soluţionate pe caz. Aici apărătorul trebuie clar şi concret să spună ce doreşte el
de la instanţă: achitarea inculpatului, dacă vinovăţia lui nu este dovedită sau
1
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 218-219.

63
stabilirea unei pedepse cât mai minime prevăzute de codul penal dacă vina i s-a
dovedit. În afară de acesta ici trebuie să fie oglindit punctul de vedere asupra
pretenţiilor materiale a părţii civile şi alte întrebări ce au importanţă pentru
clientul său.
Aşa dar locuţiunea apărătorului trebuie de la bun început bine gândită,
pregătită şi numai după aceasta ţinută. După cum menţionează V. Goldineva "ea
trebuie să fie compoziţională, adică materialul ce formează conţinutul ei.
Trebuie în modul corespunzător să fie aranjat, organizat după o anumită
sistemă", sau I. Chisiliov "Discursul avocatului - un act unic ce tinde să schimbe
părerea ascultătorilor îndreptându-le spre concluzia că celelalte-s greşite" 1
După ţinerea discursului de apărător procurorul poate să folosească de aşa
numită replică, iar apărătorul are dreptul să răspundă la ea. Replica i se acordă
apărătorului pentru a se opune la argumentele adăugătoare ale procurorului şi de
a-şi expune părerea asupra unor împrejurări care au fost scăpate în alocuţiunea
sa. După expirarea replicilor judecata acordă inculpatului dreptului la ultimul
cuvânt. Apărătorul nu trebuie să spună clientului său ce trebuie acesta să
vorbească în ultimul cuvânt al său, însă acesta trebuie să-i lămurească că el nu
trebuie din nou să atingă problema probelor, nu trebuie să amintească din nou
despre motivele ce au dus la comiterea crimei. Pe instanţa de judecată o
interesează dacă persoana dată minte sau nu, a comis crima din cauza vieţii grele
sau din alte motive josnice, o să se corijeze sau nu. Apărătorul trebuie, de
asemenea, să încurajeze şi să menţioneze că ultimele cuvinte ale lui foarte mult
pot să-i schimbe soarta.
Cu aceasta se finalizează activitatea de apărare a inculpatului şi
apărătorului său însă în multe cazuri nu şi procesul penal 2.
După pronunţarea sentinţei integral sau dispozitivul ei, preşedintele
explică inculpatului şi altor participanţi conţinutul sentinţei, modul şi termenele
de atacare. Dacă inculpatul nu cunoaşte limba în care este întocmită sentinţa sau
dispozitivul ei va fi adus la cunoştinţă inculpatului de către interpret în limba pe
care o cunoaşte.
Conform prevederilor art. 292 CPP RM în cel mult trei zile de la
pronunţarea sentinţei sau a dispozitivului ei, inculpatului arestat i se înmânează
copia sentinţei sau a dispozitivului ei. Dacă sentinţa sau dispozitivul ei este
întocmit într-o limbă pe care nu o cunoaşte, lui i se înmânează traducerea în scris
a sentinţei sau a dispozitivului ei în limba pe care o cunoaşte. Dacă acest lucru

1
Фаткулин Обвинение и защита по уголовному делу, Казань, 1987, стр. 143-144, 146.
2
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 222-224.

64
nu-i făcut aceste circumstanţe trebuie să fie considerate drept motiv pentru
termenul expirat de atacare sau pentru casarea deciziei instanţei de apel, dacă au
fost examinate apelurile altor participanţi.
Una din cele mai importante stadii a procesului penal este examinarea
pricinii în judecată. Numai instanţei de judecată i se acordă dreptul de a
recunoaşte inculpatul vinovat sau nevinovat în ceea ce i se incriminează.
Scopul dezbaterilor judiciare constă: în stabilirea adevărului pe caz 1. Cu
alte cuvinte, în stadia dată judecata cu participarea părţilor cercetează toate
probele existente pe dosar (atât cele ce au fost colectate pe parcursul urmăririi
penale, cât şi cele suplimentare ce au fost aduse de părţi în instanţa de judecată).
Se expune asupra puterii lor (sau valorii) şi pronunţă o hotărâre ce acuză sau
achită pe inculpat (sau clasează cazul în situaţii prevăzute de lege)2.
În cazul când instanţa ajunge la concluzia că anchetatorul penal a efectuat o
cercetare necompletă sau necalitativă, cu multe greşeli care nu pot fi corectate în
judecată ea întoarce dosarul penal la o cercetare suplimentară, determinând ce şi
cum trebuie de efectuat.
Învinuitului căruia i s-a înmânat copia învinuirii sau ordonanţa privind
punerea sub învinuire în formă protocolară se numeşte inculpat. Conform
legislaţiei procesual penale inculpatul este înzestrat cu un şir de drepturi ce-i
permit activ să se apere de învinuirea înaintată şi susţinută de procuror în
judecată. Caracterul şi volumul lor depinde de etapele examinării cauzei în
instanţa judiciară. Dintre cele mai importante sunt: dreptul de a face recuzare
completului de judecători, procurorului, translatorului, grefierului şi expertului
dreptul de a înainta demersuri şi a se expune asupra altora ce sunt înaintate de
alţi participanţi aducerea auto probei în afară de cele din dosar de a da întrebări
altor inculpaţi, martorilor, expertului, părţii vătămate să i-a cuvântul la
dezbaterile judiciare în caz de lipsă a apărătorului ş. a.
Ca garanţie a exercitării drepturilor sale pot fi principiile democratice care
stau la baza jurisprudenţei în statul nostru. Aşa principii sunt: egalitatea în
drepturi a participanţilor în faţa judecăţii, independenţa judecătorului şi
supunerea lui numai legii, publicitatea dezbaterilor judiciare, înlăturarea tuturor
barierelor legate de necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procesul,
caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare, posibilitatea de a-şi exercita
drepturile sale prin intermediul unui apărător3. Când la dezbaterile judiciare
participă acelaşi apărător ca şi în ancheta preliminară el are posibilitatea mai
detaliat decât procurorul şi judecătorul de a explica circumstanţele cazului.

1
Фиолевский Конституционное право на защиту Киев, 1988, pag. 47.
2
Перлов ИЮ Дю Право на защиту, Москва, 1969, pag. 48.
3
Фиолевский Конституционное право на защиту Киев, 1988, pag. 47-48.
65
Aceasta se explică prin faptul că el participă nemijlocit la actul de urmărire
penală şi acumulează informaţii din izvorul primar.
De aceea este necesar ca apărătorul ce a înfăptuit apărarea în ancheta
preliminară să participe la dezbaterile judiciare. Astfel, bazându-se pe
cunoaşterea profundă a materialului cazului apărătorul în judecată liber operează
cu ele cu succes întrebuinţând metode şi mijloace de apărare, sigur folosind
procedeele tactice necesare.
Totuşi aplicarea procedurilor tactice de către apărător ce nu a participat la
urmărire penală are specificul său. Deosebirile se manifestă mai mult în procesul
discuţiei cu inculpatul. Încadrându-se în proces în stadia examinării cazului în
instanţa de judecată avocatul în procesul formării planului de apărare se va
conduce de poziţia învinuirii expuse în rechizitoriu, fapt ce limitează
considerabil posibilitatea apărării1.
O etapă importantă a examinării cazului în instanţa de judecată este
numirea cauzei spre judecată, care face parte din faza pregătirii către dezbateri la
această etapă judecătorul sau instanţa de judecată nu se referă la vinovăţia
inculpatului ci la următoarele probleme: sunt oare colectate toate probele pe
dosar care dă posibilitate de a examina cazul în judecată, nu sunt împrejurările
ce ar duce la suspendarea cauzei. Instanţa de judecată este în drept de a lua una
din următoarele decizii:
1. Numirea cauzei prin judecare.
2. Expedierea cauzei după competenţa judiciară.
3. Suspendarea cauzei.
(Art. 196 C.P.P. al RM)
Modalităţile de apărare în stadia dată se limitează la înaintarea demersurilor
şi cererilor legate de soarta dosarului, anexarea la dosar a altor probe,
schimbarea măsurii de reprimare, posibilitatea de a lua cunoştinţă cu materialele
din dosar ş.a.2
La numirea cauzei spre judecare instanţa de judecată asigură procurorului
părţii vătămate părţii civile, părţii civilmente responsabile, inculpatului şi
apărătorului lui posibilitatea de a face cunoştinţă cu materialele din dosar în
locul judecătoriei (Art. 199 C.P.P. al R.M.). la aceasta se parcurge în situaţia
când inculpatul şi apărătorul său nu au făcut cunoştinţă cu materialele dosarului
în cadrul anchetei preliminare. În acest caz se limitează dreptul la apărare a
inculpatului. Conţinutul rechizitoriului în acest caz va fi cunoscut inculpatului şi
apărătorului său numai după transmiterea dosarului în judecată.

1
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 105-
106.
2
Поминов М. И. Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Киев, 1988, стр. 50.
66
 Acest lucru va duce la ne înaintarea demersului de către apărător şi clientul
său în termen adecvat ceea ce va duce la lezarea drepturilor inculpatului. Pe
lângă aceasta apărătorului i se permite de a avea întrevederi cu clientul său în
cazul când ultimul e arestat. În procesul discuţiei apărătorul poate face careva
însemnări care pot fi întrebuinţate în procesul dezbaterilor judiciare. În acest
scop la cererea lui i se oferă un pix şi o foaie de hârtie1.
În procesul discuţiei şi lucrărilor apărătorul face cunoştinţă cu toate
materialele din dosar, cu inculpatul, convin asupra planului de apărare. Tezele
planului trebuie să se bazeze pe materialele anchetei penale, orice neîntemeiată,
care este îndreptată împotriva inculpatului trebuie să fie respinsă sau bine
gândită, iar orice dovadă a apărătorului adusă în folosul clientului său trebuie să
fie confirmată. La aceasta în esenţă şi se reduce apărarea în dezbaterile judiciare.
Aceasta nu înseamnă că planul dat trebuie să devină pentru apărător ceva
incontestabil. Dimpotrivă, el trebuie să fie modificat atunci când se schimbă
împrejurările cazului (ex: modificarea învinuirii de către procuror)2.
În planul apărării îndeplinit în judecată trebuie să fie oglindite demersurile
şi cerinţele care trebuie de înaintat în partea pregătitoare a procesului, propuneri
vizând modul mai eficient de petrecere a anchetei judiciare determinarea
principiilor principale de apărare si acte concrete ce trebuie de îndeplinit
(integrarea persoanelor ce pot ajuta la apărare, adresarea întrebărilor expertului,
prezentarea documentelor) ş.a.3 În cele mai dese cazuri planul dat se creează
pentru dezbaterile judiciare nemijlocit atrăgându-se atenţia cuvenită părţii
pregătitoare a examinării dosarului în instanţa de judecată. Adeseori înaintarea
demersurilor de apărare şi clientul său se amână în dezbaterile judiciare fără a
avea careva motive. O asemenea activitate din partea apărătorului poate fi
privită ca o neîndeplinire a obligaţiilor sale profesionale, care are nu numai
consecinţe negative, dar şi la tergiversarea artificială a activităţii de dosar3.
Astfel, din o sută de dosare cercetate, 65% se remit pentru examinarea
suplimentară dintre care numai 3% în urma demersului avocaţilor. Aceste cazuri
demonstrează că apărătorii sunt de acord cu rezultatele urmăririi penale şi
consideră posibilă examinarea dosarului în instanţa de judecată. În realitate
avocaţi în procesul dezbaterilor critică ancheta preliminară prin multitudinea
plângerilor şi demersurilor. Din păcate, în unele cazuri aceasta este târziu4.
Cosov se învinuia pe aliniatul 5 articolul 102 CP al RM. În procesul
examinării dosarului la etapa dezbaterilor judiciare de avocat au fost depistate
1
Фиолевски Конституционное право на защиту Киев, 1988, стр.50..
2
Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 79-82.
3
Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр.107
4
Поликов Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Москва, 1987, стр. 36-37.
Адвакат, стр.170
67
câteva lacune în materialele cazului nu era stabilită inculpatului și nu era
înfăptuit un control al tuturor antecedentelor penale chiar şi a celor expiraţi ş. a.
Împrejurările date au o importanţă pentru calificarea corectă a cazului. După
cum se vede greşeala dată putea fi corectată chiar de avocat la stadia
prejudiciară de examinare a cazului.
O importanţă deosebită în procesul apărării pentru dezbaterile judiciare o
prezintă aprecierea probelor existente. În această privinţă avocatul stabileşte
dacă probele acumulate sunt de ajuns pentru examinarea cauzei în judecată.
Aprecierea probelor de către avocat are specificul său ce reiese din sarcinile
sale. Astfel, examinând dosarul el determină prezenţa în probele existente a
elementelor componente de infracţiuni şi nu se referă la problemele legislaţiei şi
veridicităţii ei. Acest lucru apărătorul poate să-l efectueze numai în judecată pe
calea comparativă cu alte probe. În stadia dată a procesului avocatul îşi
înseamnă pentru sine incontestabilitatea unor probe. Aici el pentru sine
realizează o diferenţiere a probelor existente în dosare, cele ce acuză şi cele ce
dezvinovăţesc. În procesul aprecierii probelor, avocatul trebuie să atragă atenţia
la concordanţa datelor despre împrejurările care necesită a fi dovedite. De
asemenea neconcordanţa poate exista în diferite forme de probe cât şi în cele de
un fel. Avocatul depistând astfel de neclarităţi trebuie să înainteze demersul
necesar indicând în el ce anume trebuie de înfăptuit 1.

1
Ибидем, стр. 171-172, 175.
68
Concluzii

După proclamarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova

organele abilitate au atras o mai mare atenţie asupra principiilor ce stau la baza
unui stat democratic, în special cele ce se atribuie la înfăptuirea procesului
penal, unul dintre care este şi asigurarea dreptului la apărare. Acest principiu îşi
trage originea din înaltele valori umanistice pe care le are omul, în special pe
conceptul că nici o persoană nu va fi pedepsită pînă cînd vinovăţia sa nu va fi
dovedită în mod legal în cursul unui proces public. Acest lucru fiind posibil
numai prin asigurarea reală a garanţiilor necesare apărării lui.
Luînd în consideraţie importanţa primordială pe care o are, principiul dat a
fost stabilit în Constituţia RM din 29 iulie 1994 şi alte acte normative
subordonate ei.
Concluzionînd putem reţine că, normele procesuale penale dau posibilitatea
fiecăreia dintre părţi de a-şi face apărarea aşa cum crede de cuviinţă. Dacă partea
socoteşte necesar are posibilitatea să ceară sprijinul unui avocat care prin
calificarea profesională şi consecinţele sale juridice de specialitate, poate acorda
asistenţa juridică.
Rezultă deci că asistenţa juridică este o componentă a dreptului de apărare
şi constă în faptul că apărătorul, prin participarea sa în cadrul procesului penal
îndrumă, sprijină şi lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea pe care o
apără, folosind în acest scop toate mijloacele legale.
Avocatul realizează asistenţa juridică prin consultaţii şi cereri cu caracter
juridic, prin asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de
urmărire penală sau notariat, prin apărarea cu mijloace juridice specifice a
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile
cu autorităţile publice, instituţiile şi orice altă persoană ce este cetăţean a
Republicii Moldova sau străină, prin redactarea de acte juridice, cu posibilitatea
arestării identităţii părţilor, a conţinutului şi datei actelor, precum şi prin orice
alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare în codiţiile legii.
Procedura penală a Republicii Moldova se bazează pe principiul garantării
dreptului la apărare, însă el e pus în aplicare insuficient, asupra cărui fapt ar
trebui să intervină atît teoreticienii cît şi practicienii în domeniu.
Altfel spus, apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal,
reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă
juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.
Prezenta lucrare dezvăluie amănunţit principiul asigurării dreptului la
apărare dînd o caracteristică amplă a tuturor aspectelor în fiece fază a procesului
penal, deoarece în orice stat bazat pe drept procesul este fundamentat si pe
69
principiul contradictorialității, adică atît învinuirea cît şi apărarea au aceeaşi
intensitate.
Ridicarea eficacităţii apărării necesită lărgirea şi colaborarea comună a
practicii şi ştiinţei juridice. Această cerinţă poate fi realizată în diferite
modalităţi. În primul rînd în direcţia studierii bazelor legale ale activităţii
subiectelor procesului penal. În al doilea rînd pe calea elaborării ştiinţifice şi de
perfecţionare a normelor legislaţiei procesual penale în privinţa apărării. În al
treilea rînd – este necesar activitatea şi colaborarea comună intenţiilor apărării.
Rezultatele respectării acestor reguli vor contribui la o mai bună realizare şi
asigurare a principiului garantării dreptului la apărare.

70
Literatura:

I Acte Normative

1. Constituţia Republicii Moldova

2. Codul penal al Republicii Moldova
3. Codul de procedură penală a Republicii Moldova
4. Comentariu Codul de procedură penală a Republicii Moldova
5. Convenţia Consiliului Europei pentru apărarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale amendată prin protocoalele Nr 3, 5, 8 şi 11
adoptată la Roma la 4 Noiembrie 1950 în vigoare de la 3 septembrie 1953
pentru Republica Moldova de la 1 februarie 1998.
6. Declaraţia universală a drepturilor omului

II Practica judiciară

1. Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul

constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.395-XIV din 13 mai 1999
“Cu privire la avocatură”, nr.8 din 15.02.2000, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.24-26/11 din 02.03.2000
2. Concepţia reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova,
Anexă la Hotărârea Parlamentului nr.152-XIII din 21 iunie 1994, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.6, iunie 1994
3. Statutul profesiei de avocat, Monitorul Oficial nr. 54-57/302 din
08.04.2011
4. Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din 19.07.2002, Monitorul
Oficial nr. 159 din 04.09.2010
5. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție

III Bibliografie

1. Adamescu Ioan Dreptul omului (concept, legislaţie, practica

statelor), Timişoara, 1994.
2. Avornic Gheorghe, Organizarea şi activitatea Avocaturii în
Republica Moldova. Autoreferatul tezei de doctor în drept, Chişinău, 1996.
3. Barbăneagră A, L. Lozovanu, Concepţia reformei judiciare în
Republica Moldova, Legea şi viaţa, nr.10, 1992
4. Dolea Igor. Drepturile persoanei în procesul penal. Chișinău
2009.
71
 5. Hanga Vladimir, Calciu Rodica, Dicţionar juridic, Englez-
Român, Ediţia a II-a revăzută, Lumina Lex, 1998
6. Lazer C. M. Drepturile omului. Culegere de documente
internaţionale, Cimişlia, 1996.
7. Mateuţ Gh., Apărătorul, subiect al procesului penal în lumina
ultimelor modificări legislative // Dreptul, anul VII, seria a III-a, nr. 5/1996
8. Neagu I., Tratat Drept procesual penal, Partea generală
9. Strogovici M. S., Procesul penal sovietic, Editura de Stat,
Bucureşti, 1950
10. Tiberiu Dan protecţia penală internaţională, Bucureşti, 1996.
11. Volonciu N., Drept procesual penal.Bucureşti
12. Адаменко В. Д. Сущность и предмет защиты обвиняемого,
Томск, 1983.
13. Алексеева Л. Б. Уголовный процесс, Москва, 1995.
14. Баран С., Постух Х. Много ли прав у защиты? Советская
юстиция, 1991, нр.1.
15. Бойков А. Д. Этика и професиональность защиты по
уголовным делам, Москва, 1978.
16. Варфоломеев Т. В. Криминалистика и профессиональная
деятельность защиты, Киев, 1987.
17. Елемисов Г. Б. Юридическая защита прав и законных
интересов, Алма-Ата, 1979.
18. Еникеев М. И. Основы общей и юридической психологии,
Москва, 1997.
19. Левин, Огнев Защитник в Советском суде, Москва, 1960.
20. Либус И. А. Об эфективности деятельности защитника в
стадии предварительного следствия, Ташкент, 1971.
21. Лубшев Ю. Ф. Адвокат в уголовном деле, Москва, 1997.
22. Лютер И. Право обвиняемого на защиту, Москва, 1983.
23. Николаева Т. П. Деятельность защитника на судебном
следствие, Саратов, 1987.
24. Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1969.
25. Полшком М. И. Обязоность участия в советском уголовном
процессе, Москва, 1987
26. Резник Г. М. Право на защиту, Москва, 1966.
27. Строгович М.С., Курс советского уголовного процесса,
Москва, Nздательство АНСССР, 1958, с. 135; В.Д. Адаменко, Сущность
и предмет защиты обвиняемого, Томск, Издательство Томского
университета, 1983
72
 28. Саркисянц Г. П. Процессуальное положение защиты,
Ташкент, 1977.
29. Саркисянц Г. П. Участие защитника в кассационной,
надзорной инстанциях и при исполнение приговора, Ташкент, 1965.
30. Торяников А. Г. Адвокат в уголовном процессе, Москва,
1987.
31. Фаткулин Ф. Н. Обвинение и защита по уголовным делам,
Казань, 1976.
32. Фиолевский Д. П. Конституционное право на защиту,
Киев, 1988.
33. Царев В. М. Эфективность участия защитника в
доказовании на предварительном следствии, Красноярск, 1990.
34. Цыпкин А. Л. право на защиту в кассационном и надзорном
производстве и при исполнение приговора, Саратов, 1995.
35. Чельцов-Бебутов М.Ф., Очерки по истории суда и
угологного процеса в рабовладельческих, феодальных и буржуазных
государствах, Москва, 1957
36. Чельцов М.А., Советский уголовный процесс, Москва,
Издательство Юридическая литература, 1962
37. Шешуком М. П. Участники процесса на предварительном
следствии, Рига, 1988.

73