MARIUS CHELCU*

ULIŢE ŞI MAHALALE: SENSURI URBANISTICE

(SECOLELE XVII ŞI XVIII)

Cuvântul uliţă provine din limba slavonă (8li]a>1, iar mahala din limba turcă
(mahalle)2. Cele două cuvinte adoptate în limba română veche din limbi şi perioade
diferite par, de asemenea, să acopere realităţi urbanistice distincte. Mai amintim că
ambele cuvinte au suferit, în timpurile moderne, modificări ale sensurilor iniţiale,
mahalaua acumulând multe nuanţe peiorative. Perioada asupra căreia ne îndreptăm
atenţia corespunde, din perspectivă politică şi economică, maximei dominaţii otomane
asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Pornind de la acest context, vom pune în prim plan
desluşirea înţelesului pe care l-a avut cuvântul mahala în oraşele moldoveneşti, cu
referire specială asupra Iaşilor3.
Înainte de a descoperi realităţile care se ascundeau în spatele cuvântului mahala
din limba română a secolelor XVII şi XVIII, vom aminti câteva din sensurile urbanistice
pe care le-a avut mahalaua în spaţiul de origine, cel otoman şi mai ales în cel balcanic.
În perioada la care ne referim, în oraşele otomane mahalaua desemna o parte a unei
localităţi urbane având ca punct central un edificiu de cult, moscheea în cazul populaţiei
musulmane, biserica pentru comunităţile creştine şi sinagoga în cazul evreilor, reunind o
populaţie eterogenă din perspectiva averii şi a statutului social4. Mai nou, analizând
viaţa urbană din teritoriile arabe aflate sub stăpânire otomană, s-a afirmat că nici măcar
diferenţele etnice şi religioase nu ar fi reprezentat bariere foarte rigide în alcătuirea
mahalalelor. Aşadar, chiar dacă subiectul – în cazul de faţă este vorba de un teritoriu
*
Cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române – Filiala Iaşi.
1
Micul dicţionar academic, Pr-Z, Bucureşti, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. 1105, sub voce.
2
Ibidem, I-Pr, p. 441, sub voce.
3
Rolul administrativ pe care îl capătă oraşul din a doua jumătate a secolului XVI, apoi condiţiile prielnice
din prima jumătate a veacului XVII, mai cu seamă din timpul domniei lui Vasile Lupu, au stimulat sporul
economic şi demografic al Iaşilor, înmulţirea numărului locuitorilor din Iaşi fiind atestată atât de relatările
unor călători străini, cât şi de întinderea pe care o capătă târgul în acea vreme. Oraşul cunoaşte o extindere
geografică prin deschiderea unor uliţe noi unde se aşază locuitori din localităţile învecinate şi mai cu seamă
oameni veniţi din afara ţării atraşi de posibilităţile pe care le oferă acest centru urban. Pentru acest proces de
lungă durată şi circumstanţele care l-au determinat, vezi Vasile Neamţu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iaşi,
în AŞUI, XIV, 1968, p. 111-123; Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ediţia a II-a, Iaşi, Editura
Demiurg, 2007, p. 55-56; V. Neamţu, Stabilirea capitalei Moldovei la Iaşi, în vol. Istoria oraşului Iaşi, I, sub
redacţia lui Constantin Cihodaru şi Gheorghe Platon, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 82-86.
4
Cem Behar, A Neighborhood in Ottoman Istanbul. Fruit Vendors and Civil Servants in the Kasap
Ilyas Mahalle, State University of New York Press, 2003, p. 4. Această lucrare este un interesant studiu de caz
prin care se încearcă desluşirea, din perspectivă economică, socială şi culturală, a ceea ce se află în spatele
acestui termen. Fundamentul îl constituie surse documentare din secolul XVII, până la sfârşitul secolului XIX.

Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, t. XLIX, 2012, p. 71–78

72 MARIUS CHELCU

aflat sub deplină stăpânire otomană – pare, la prima vedere, uşor de lămurit, există încă
numeroase divergenţe în găsirea unui enunţ cuprinzător pentru acest termen. Se acceptă,
în general, că, pe lângă cele câteva trăsături definitorii ale mahalalelor, acestora li s-au
adăugat, de la o provincie la alta, suficiente nuanţe, în funcţie de influenţa pe care au
avut-o diverşi factori locali în evoluţia oraşelor5.
Pentru subiectul analizat de noi, referirile la oraşele balcanice ne vor fi de mare
folos, acestea având un aspect etnic cosmopolit ce s-a păstrat pe întreaga durată a stăpâ-
nirii otomane. Astfel, oraşele din această parte a Imperiului otoman au avut un caracter
multicultural, condiţii în care criteriul esenţial în desemnarea identităţii îl reprezenta
apartenenţa religioasă. De exemplu, Belgradul, în a doua jumătate a secolului XVI,
însuma cincisprezece mahalale musulmane, unsprezece creştine şi o mahala evreiască6.
Acelaşi caracter amestecat din perspectivă confesională îl avea şi Sofia, considerat un
oraş cu o înfăţişare tipică pentru aşezările urbane din partea europeană a Imperiului.
Despre acest oraş, capitală a provinciei otomane Rumelia, către mijlocul secolului XVII,
călugărul franciscan Pietro Bogdan Bakšič, vicar apostolic în Moldova şi Valahia,
spunea că era o localitate populată în mare parte de musulmani, dar că tot acolo mai
existau însemnate comunităţi de bulgari şi greci ortodocşi, evrei, armeni şi câţiva
catolici, cei din urmă fiind în mare parte negustori raguzani. Acelaşi prelat menţiona că
toate aceste grupuri confesionale locuiau în mahalalele oraşului7. Organizarea spaţiului
urban având ca bază mahalaua reprezenta, aşa cum au notat unii călători occidentali care
au trecut prin oraşele din partea europeană a Imperiului otoman, criteriul aproape unic
de ordonare într-un ansamblu care părea alcătuit fără a urma o anumită logică8. Câteva
dintre trăsăturile oraşului otoman balcanic le aflăm în descrierea Varnei, oferită de Evlia
Çelebi. Negustorul care străbătuse şi ţările române trecuse prin Varna în anul 1655. La
acea vreme, oraşul de la malul Mării Negre număra, potrivit estimărilor sale, 15.000 de
locuitori9 grupaţi în mahalale, al căror criteriu de coabitare era cel religios. Mai mult, se
observă că şi în cazul populaţiei musulmane originea etnică nu este evidenţiată10.
În Istanbul, cele mai multe mahalale erau alcătuite din zece, cincisprezece sau mai
multe artere, toate grupate în jurul unei căi principale sau, mai precis, în jurul unei mici
pieţe (meydan)11 şi a uneia sau a două mici moschei, biserici sau sinagogi, în funcţie de

5
Kemal H. Karpat, The Background of Ottoman Concept of City and Urbanity, în Structure sociale et
développement culturel des villes Sud-Est Européennes et Adriatiques aux XVIIe – XVIIIe siècles. Actes du
Colloque interdisciplinaire tenu à Venise, 27–30 Mai 1971, Bucureşti, 1975, p. 325.
6
Ludá Klusáková, Between reality and stereotype: town views of the Balkans, în „Urban History”,
28, nr. 3, 2001, p. 364.
7
Elisabetta Borromeo, Voyageurs occidentaux dans l’Empire ottoman (1600–1644), I, Paris-Istanbul,
2007, p. 240. Un tabel în care sunt sintetizate datele referitoare la numărul şi apartenenţa religioasă a gospo-
dăriilor din principale oraşe balcanice regăsim în volumul Halil Inalcik and Donald Quataert (eds.), An Economic
and Social History of the Ottoman Empire, vol. I, 1300-1600, Cambridge University Press, 1994, p. 257.
8
Ludá Klusáková, op. cit., p. 375.
9
Un comentariu asupra acelor relatări aflăm în studiul lui Kemal H. Karpat, op. cit., p. 335-339.
10
Ibidem, p. 337. În acelaşi studiu este întocmit şi un tabel care însumează informaţiile oferite de Evlia
Çelebi privitoare la numărul mahalalelor, al instituţiilor centrale, lăcaşurilor de cult, şcolilor, hanurilor şi
caravanseraiurilor, precum şi al pieţelor şi dughenelor sau a cişmelelor şi băilor din oraşele Bursa, Amasya şi
Varna, p. 340.
11
Termenul a pătruns şi în limba română sub forma sârbească de medan şi desemna spaţiu viran, loc liber.
Este atestată o casă având în faţă loc de medan. Precum şi „deal meidian”, fel în care era numit dealul pe care s-a
zidit mănăstirea Cetăţuia, unde domnii şi marii boieri mergeau, pe la mijlocul veacului al XVII-lea, la promenadă
„întinzând corturile” (Ştefan S. Gorovei, Pagini din istoria Iaşilor (secolul XVIII) în documente din arhiva
Sfântului Mormânt, în Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene,
volum editat de Petronel Zahariuc, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, p. 148-149 şi 154).
 ULIŢE ŞI MAHALALE: SENSURI URBANISTICE 73

apartenenţa confesională a locuitorilor. Tot acolo existau, pentru folosinţa orăşenilor, o

fântână publică şi câteva dughene care asigurau necesităţile imediate ale locuitorilor
acelei zone; iar, uneori, funcţionau în unele mahalale băi publice sau şcoli elementare cu
scopul iniţierii în învăţăturile Coranului12. Această alcătuire multicelulară a oraşului
balcanic a fost surprinsă şi în reprezentările sale grafice13. Denumirea unor mahalale
provenea de la numele ctitorului lăcaşului de cult, al băii publice sau al fântânii; alteori
de la un personaj considerat întemeietor al mahalalei, adesea unul mitic; iar uneori
numele se forma prin indicarea regiunii geografice de origine a primilor locuitori ai
mahalalei14. Oricum, hotarele care despărţeau mahalalele învecinate nu erau strict trasate,
motiv pentru care ele s-au modificat adesea15. Această formă de organizare era percepută,
întâi de toate, ca o formă de solidarizare care asigura protecţia caselor şi familiilor celor
care o compuneau, o caracteristică ce dădea naştere unor sentimente durabile de
coeziune şi identitate locală. Această ultimă trăsătură reiese şi de faptul că, cel puţin din
a doua jumătate a secolului XVI, în lipsa unor nume de familie, mulţi dintre meşterii şi
locuitorii simpli ai oraşelor erau numiţi după numele mahalalei din care proveneau.
Recapitulând, putem reţine că oraşul otoman a existat şi a evoluat prin conser-
varea unui nivel minim de organizare autarhică, coagulată în jurul unui lăcaş de cult ce
avea în preajmă o fântână publică, câteva dughene, poate o şcoală şi o baie publică. Mai
trebuie să amintim, aşa cum am făcut-o dintru început, că acest model nu a fost unul
rigid, aplicabil în mod obligatoriu tuturor oraşelor din spaţiul otoman şi că variaţii pot fi
înregistrate ca înrâuriri ale zestrei culturale din diferitele regiuni aflate sub stăpânirea
Porţii16. Aşadar, mahalaua reprezenta, mai curând, o entitate socială, desemnând pentru
cei care o formau mediul cultural primordial (viaţa de familie, comunitatea religioasă şi
vecinii). Nu în ultimul rând, trebuie să evidenţiem şi rolul de unitate fiscală pe care îl
aveau mahalalele din oraşele otomane.
Dacă aceasta era înfăţişarea şi menirea mahalalei urbane din sudul Dunării, vom
încerca să desluşim câte ceva din înţelesul termenului folosit în documentele scrise în
limba română, pentru a desemna anumite zone ale oraşelor din Moldova secolelor XVII
şi XVIII. Astfel, în urma repertorierii acestui termen în sursele istorice, căutăm să

12
Cem Behar, op. cit., p. 4.
13
Imaginile oraşelor Sofia şi Edirne, dintr-un manuscris ce se păstrează la Biblioteca Universităţii din
Leida, sunt reproduse la Ludá Klusáková, op. cit., p. 366, fig. 4-5.
14
Cem Behar, op. cit., p. 4.
15
O interpretare diferită aflăm în studiul lui Traian Stoianovich, Model and Mirror of the Premodern
Balkan City, în „Studia Balcanica”, III. La Ville Balkanique, XVe-XIXe siècles, Sofia, 1970, p. 96, unde autorul
susţine că ar fi existat mai curând o alcătuire rigidă a oraşelor balcanice. Părţile ce compuneau oraşul, mahalalele
şi târgurile erau, în opinia acestui autor, precis marcate şi dificil de modificat. Se mai afirmă că, în comparaţie cu
oraşul în ansamblu, care are tendinţa de a se deschide prin demantelarea sau lăsarea în părăsire a zidurilor,
mahalalele reprezintă entităţi care tind să delimiteze precis hotarele, fiecare dintre acestea gravitând în jurul
propriei moschei, biserici sau sinagogi, a propriilor băi sau pieţe. Fiecare mahala, mai spune Stoianovich, era
administrată de către propriul seyh or muhtar şi era populată în mare măsură de practicanţi ai aceluiaşi cult, de
oameni cu ocupaţii sau categorii de ocupaţii asemănătoare, ori erau rezultatul grupării locuitorilor în funcţie de
originea lor etnică sau de aceea geografică. Din perspectiva factorilor coagulanţi ai acestor entităţi urbane autorul
nu greşeşte, dar insistă prea mult asupra aspectelor de factură confesională, dorind prin aceasta să puncteze
slăbiciunile sistemului otoman pe care credem că îl pune prea abrupt în oglindă cu cel european, occidental. În
cele din urmă, afirmaţiile prea categorice au făcut ca studiul să fie considerat în totalitate ca plin de erori ivite din
necunoaşterea realităţilor şi surselor istorice otomane (Kemal H. Karpat, op. cit., p. 335).
16
Cem Behar, op. cit., p. 10-11. O analiză a aceluiaşi fenomen, dar pentru sfârşitul secolului XIX şi
prima jumătate a secolului XX o regăsim şi în lucrarea Istanbul households. Marriage, family and fertility,
1880-1940, Alan Duben and Cem Behar, Cambridge University Press, 1991, p. 29-35, unde se observă
păstrarea unor caracteristici din veacurile trecute, mai cu seamă existenţa anumitor forme de solidarizare.
74 MARIUS CHELCU

desluşim înţelesul pe care îl avea acesta în perioada de început a vehiculării sale. Urmărim
să surprindem în ce măsură putem distinge vreo formă de organizare şi solidarizare a
orăşenilor şi a spaţiului urban, înainte ca termenul să capete înţelesul peiorativ din
timpurile moderne17.
Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra mărturiilor, iată o definiţie dată mahalalei
într-un dicţionar de instituţii feudale din ţările române. În această lucrare se menţio-
nează că mahalaua reprezenta o grupare de case din oraşe, denumire receptată în a doua
jumătate a secolului XVI. În Bucureşti, în secolele XVII-XIX, mahalalele purtau fie
numele unei categorii de meşteşugari şi de negustori grupaţi pe acel loc (şelari, zlătari,
precupeţi etc.), fie pe acela al unei biserici (Dintr-o zi, Doamnei, Sfântul Gheorghe etc.),
fie pe acela al unui personaj mai cunoscut (aga Niţă, ceauş Radu). Mai târziu, mahalaua
a căpătat sensul de periferie a oraşului18. Observăm că, printre puţinele trăsături ale
mahalalelor din Bucureştii secolelor al XVII-lea şi al XIX-lea, surprinse de autorul
acestui enunţ, doar felul în care ele primeau nume se aseamănă cu mahalaua oraşului
otoman. Totuşi, ne întrebăm dacă analogia s-a limitat doar la toponimia urbană.
Calea de pătrundere a cuvântului în limba română este uşor de identificat.
Cuvântul dat unei părţi a oraşului a sosit odată cu populaţia de origine sud-dunăreană
stabilită în Moldova, o populaţie în mare parte citadină, pe care o regăsim în oraşele
noastre îndeletnicindu-se cu negoţul şi meşteşugurile. Mai mult, logica ne îndeamnă să
presupunem că au numit cu acest cuvânt o realitate cel puţin apropiată de aceea fami-
liară lor în spaţiul cultural de origine. Pentru Iaşi, prima menţionare a acestui termen o
aflăm într-un zapis de vânzare a unui loc de casă, din 1641, unde Uliţei Trăpezeneşti i se
mai spune şi „mahalaoa Trăpăzăniască”19. Din cuprinsul aceluiaşi act mai putem
constata că acest cuvânt denumea o zonă locuită de categorii de populaţie cu statut şi
îndeletniciri diferite, aşa cum reiese din menţionarea câtorva dintre „oamenii bătrâni,
răzăşi şi mahalagii” ce au participat la acea vânzare20.
Frecvenţa cuvântului va spori în documentele din a doua jumătate a secolului XVII.
O multiplicare care poate fi pusă atât pe seama numărului mai mare de acte emise şi
păstrate, cât şi a impunerii, în limba vorbită, a acestui termen, odată cu creşterea numă-
rului populaţiei statornicite sau aflate doar în trecere, care provenea din oraşele
balcanice ale Imperiului otoman, acolo unde cuvântul era uzual.
Din şirul mărturiilor vom aminti câteva dintre cele pe care le-am considerat
sugestive în încercarea de a desluşi înţelesul practic pe care îl avea cuvântul mahala
în acea vreme. Din această perspectivă, dovezi interesante s-au ivit cu ocazia daniei
unui loc de dugheană de lângă Vracniţă în Târgul Vechi21, în zona în care Uliţa
17
Georgiana Sârbu, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la
Radu Aldulescu, Bucureşti, Cartea Românească, 2009, 240 p. Monografia analizează trei romane din trei perioade
istorice diferite ale secolului XX, cea interbelică, din deceniul cinci şi al nouălea. Mahalaua secolului XX
păstrează câteva dintre însuşirile originare, fiind, întâi de toate, un „topos al contrastelor”, un organism inde-
pendent şi bine definit faţă de centrul oraşului, căruia parcă încearcă în permanenţă să-i reziste, alcătuindu-şi
legile şi solidarităţile proprii. Variantele cuvântului sunt enumerate şi explicate şi în Micul dicţionar academic,
I-Pr, p. 441, sub voce, unde înţelesurile de periferie şi comportament vulgar predomină.
18
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, volum coordonat de Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu,
Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p. 281, sub voce.
19
Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, volumul I, Acte interne
(1408-1660), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 1999, p. 384, nr. 301 (în continuare, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc,
Documente Iaşi, I). Acest act nu s-a păstrat în forma originală, ci în copie.
20
Ibidem.
21
Este o zonă comercială foarte activă aflată în capătul Podului Vechi la întâlnirea acesteia cu Uliţa
Mare, acolo unde, peste drum, s-a înălţat mănăstirea Trei Ierarhi. Funcţionarea Târgului Vechi este atestată de
 ULIŢE ŞI MAHALALE: SENSURI URBANISTICE 75

Podului Vechi se întâlnea cu Uliţa Mare22. Acest loc va fi dăruit, împreună cu altele
învecinate, mănăstirii ctitorite lângă Iaşi de Iane Hadâmbu postelnic23. Cuprinsul celor
trei acte în care se menţionează felul în care donatorul a intrat în stăpânirea locurilor
respective ne dezvăluie, în primul rând, locuirea, la mijlocul secolului XVII, în acea
zonă, a unei populaţii urbane amestecate, atât în privinţa originii etnice, cât şi în privinţa
ocupaţiilor. Numele purtate de târgoveţi ne arată că ei s-au strâns acolo din diferite zări.
Întâlnim în acea mahala un negustor numit Zamfir de Bursa, o Cercheza sau o
Angheluşa care s-a „botezat în legea creştinească”. Tot acolo a locuit şi un Vasile
strelariul, a cărui îndeletnicire ostăşească ne duce cu gândul la Moscova, iar numele şi
ocupaţia lui Hristodor cămănarul şi ale fratelui său, Canila, binefăcătorul mănăstirii de
la Dealul Mare, ne fac să le bănuim originea grecească. În privinţa ocupaţiilor, diver-
sitatea este la fel de mare. Cei care îşi spun mahalagii sunt săbieri, potcovari, bărbieri,
croitori şi bacali24.
Acel perimetru în care se află locurile amintite orăşenii îl numesc „măhălaoa
noastră”25, o formulă care indică, dincolo de amestecul etnic şi social de care aminteam,
asumarea unei anumite identităţi26. Pentru o identificare mai clară a spaţiului pe care
acei oameni îl desemnează astfel trebuie să ne uităm către mănăstirea Trei Ierarhi pe
care Vasile Lupu a ridicat-o peste drum de Uliţa Mare. Încadrându-se în tradiţia mai
veche, a completării actului ctitoricesc cu stimularea vieţii economice din preajma
mănăstirii27, credem că printre prefacerile urbanistice făptuite de Vasile vodă în acea
parte a oraşului se numără şi reorganizarea acestui nucleu comercial.
Spre sfârşitul secolului XVII şi alte zone ale Iaşilor vor fi numite mahalale. Astfel,
în partea mai nouă a oraşului, în Târgul de Sus28, vor fi menţionate mahalalele
Brăhăriei29 şi cea a Curelarilor30, pentru aceleaşi realităţi fiind folosit şi numele de Uliţa
Brăhăriei31 şi, mai rar, Uliţa Curelarilor32. Observăm, iarăşi, un paralelism între cuvintele
uliţă şi mahala care se va păstra şi în prima parte a secolului XVIII. Pentru ca tot în prima
parte a secolului XVIII să fie amintite adesea mahalalele Tălpălărească şi Muntenimii,

numeroase documente începând din timpul domniei lui Vasile Lupu (Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Docu-
mente Iaşi, I, p. 397-398, nr. 319; p. 403-404, nr. 327; p. 406-407, nr. 332; p. 419-420, nr. 348; p. 451-452,
nr. 388). Denumirea de Târgul Vechi o va păstra acea zonă şi în a doua jumătate a secolului XVII (ibidem, p. 481,
nr. 420; p. 482-483, nr. 422; p. 500-501, nr. 442; p. 508-509, nr. 453).
22
Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661-1690), Iaşi, 2000,
p. 178, nr. 203 (în continuare, Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II).
23
Mărturia marilor boieri din 1668 august 18 pentru stăpânirea de către mănăstirea Dealul Mare a
locurilor de case de pe Uliţa Mare dăruite de Canila, fratele lui Hristodor, fost cămănar. Actul este urmat de
întărirea domnească pentru confirmarea stăpânirii acelor locuri. Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 178, nr. 179-180,
nr. 204-205. Pentru istoricul mănăstirii, vezi: Petronel Zahariuc, Istoria mănăstirii Dealul Mare (Hadâmbul)
– de la întemeiere la începutul veacului al XVIII-lea, în Mănăstirea Hadâmbu – 350 de ani de istorie şi
spiritualitate, Iaşi, Editura Doxologia, 2009, p. 17-112.
24
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 178-180, nr. 203-205.
25
Ibidem, p. 178, nr. 203.
26
Încă înainte de reorganizarea acelui perimetru în timpul domniei lui Vasile Lupu, în acea parte a
oraşului exista o zonă comercială activă a cărei alcătuire socială a fost zugrăvită de Maria Magdalena Székely,
Ştefan S. Gorovei, op. cit., 1993, p. 437.
27
Acelaşi lucru s-a petrecut şi după ctitorirea mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de către Miron
Barnovschi voievod.
28
Pentru extinderea teritorială a oraşului în secolul XVII, vezi Istoria oraşului Iaşi, I, Iaşi, Junimea,
1980, p. 91-104.
29
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 472, nr. 528.
30
Ibidem, p. 506, nr. 570.
31
Ibidem, p. 348, nr. 375.
32
Ibidem, p. 550, nr. 624; p. 530, nr. 603.
76 MARIUS CHELCU

aceasta din urmă, odată cu sporul demografic şi extinderea teritorială, divizându-se în

Muntenimea de Jos, de Mijloc şi de Sus33.
În această discuţie legată de mahalale şi de rolul pe l-a avut prezenţa unui edificiu
de cult pentru crearea unei anumite identităţi urbane trebuie să zăbovim şi asupra altui
termen ce se regăseşte în actele vremii, acela de popor: de origine latină, folosit în
paralel cu cele de uliţă şi mahala. Vechimea şi semnificaţia cuvântului popor sunt
indicate prin prezenţa acestuia şi în documentele scrise în limba slavonă. Într-un act din
1617 de închinare către mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi a bisericii Sfântul Nicolae din
Cotnari, se regăseşte formula: „l6dy cotoryi bÿdÿt za popor kto prislÿhali
do sego kasÿ c\ toi s<v >t1i ]r<\>c<o>vi, wt sil1 tij<e> da ima6t
slÿhati i ne volisati s\ v\sem kto bÿdÿt imati prilej taa
s<v >taa ]r<\>c<o>v<0>”34. Aceeaşi expresie o reîntâlnim, un an mai târziu, în textul
care confirmă închinarea către aceeaşi mănăstire a bisericii Sfântul Dimitrie din
Galaţi35. Poporeni sunt numiţi într-un zapis enoriaşii de la biserica Sfinţii Petru şi Pavel
din Iaşi, construită din lemn de Buzuca şi Sava. În cuprinsul zapisului a fost prevăzută
obligaţia credincioşilor de a întreţine lăcaşul de cult36. De asemenea, la începutul
secolului XVIII, preoţii de la biserica Sfântul Ilie fiind martori la întocmirea unui testa-
ment erau numiţi „preuţi de popor”37, iar astfel de trimiteri sunt numeroase.
Rolul bisericilor ca puncte de reper ale vieţii orăşenilor se evidenţiază cu uşurinţă.
De aceea, prin comparaţie cu oraşele din spaţiul otoman unde am văzut că lăcaşul de
cult – moschee, biserică sau sinagogă – reprezenta punctul central al mahalalei, credem
că suprapunerea termenilor popor-poporeni cu cei de mahala-mahalagii este în parte
valabilă, dar nu întru totul identică. Ca nepotrivire a sinonimiei depline a celor doi
termeni dovadă stau actele ivite în urma unor tranzacţii imobiliare din preajma Bisericii
Curelari din Iaşi. În acele documente se aminteşte atât de „poporul Curelarilor”38, cât şi
de „mahalaua Curelarilor”39. În acel şir de acte se află şi unul scris în 1731, o mărturie
privitoare la hotarele unui loc de casă, întocmită din porunca marelui logofăt, în urma
reclamaţiei unui negustor care se plângea că drumul de acces al casei sale „s-au închis
despre toate părţile neavând nici dintr-o parte să aibă cale la uliţă sau la mahala”40. Mai
departe se spune că „fiind multă pricină şi gâlceavă, cu porunca dumisale lui vel logofăt,
am mersu acolo la mahala şi am chemat preoţi mahalagii de popor de la besereca de la
Curălari şi neguţători mahalagii care sunt iscăliţi mai gios şi aşa am socotit cu toţi
mahalagii şi poporănii împreună”41. Iată că întâlnim într-un singur text trei termeni:

33
Ibidem, III, Acte interne (1691-1725), Iaşi, 2000, p. 530, nr. 603; ibidem, V, Acte interne (1741-1755),
Iaşi, 2001, p. 788, consistenţa vocilor mahalagii şi mahalale dându-ne măsura în care termenii erau folosiţi la
mijlocul secolului XVIII.
34
„[…] oamenii care vor fi din popor, ce au ascultat până în ceasul acesta de acea sfântă biserică, de
acum, de asemenea, să aibă a asculta şi să se nevoiască pentru tot ce va avea nevoie acea sfântă biserică”
(Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente Iaşi, I, p. 163-164, nr. 119).
35
Ibidem, p. 171-172, nr. 122. Alte două prezenţe ale termenului în actele din acea perioadă sunt semnalate
indirect prin două acte care s-au păstrat doar în traducerea lor germană. În contextul amintirii întâmpinării de
către Alexandru cel Bun cu boierii „und ganzen Volke” a moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, lângă Iaşi, în
locul numit Poiana Vlădicii, credem că traducătorul a păstrat întru totul forma cuprinsă în documentul
original, acela de popor cu sensul de credincioşi (ibidem, I, p. 207 şi 225, nr. 156 şi 170).
36
Ibidem, p. 293, nr. 215. În textul slavon al actului domnesc de confirmare a acestei schimbări de
stăpânire, cuvântul poporeni apare sub forma „popor1nom” (ibidem, I, p. 307, nr. 228).
37
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, III, p. 263, nr. 194.
38
Ibidem, p. 503, nr. 567; p. 83, nr. 102.
39
Pentru situaţiile în care apare formula mahalaua Curelarilor.
40
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, IV, Acte interne (1756-1770), Iaşi, 2004, p. 94, nr. 129.
41
Ibidem, p. 94, nr. 129.
 ULIŢE ŞI MAHALALE: SENSURI URBANISTICE 77

uliţă, popor şi mahala. Pornind de la formula prezentă în acest act, uliţa, în acest
context, are sensul de arteră de circulaţie, popor pe acela de enoriaşi ai Bisericii
Curelari, al cărei preot a fost de faţă la întocmirea mărturiei, iar cel de mahalagii este
mai cuprinzător, fiindcă pare să acopere o realitate mai complexă decât aceea a locui-
torilor de pe artera respectivă şi din preajma bisericii42.
În urma acestor observaţii care în viitor vor putea fi îmbogăţite şi nuanţate,
constatăm o suprapunere a cuvântului mahala peste acela, mai vechi, de uliţă, dar cu
sensul mai larg de zonă a spaţiului urban formată dintr-o arteră principală pe care se află
un lăcaş de cult sau chiar mai multe, precum în cazul mahalalei Curelarilor prezentat
mai sus, şi în jurul căreia gravitau mai multe artere secundare. Aşadar, o zonă rezi-
denţială căreia i se poate distinge o anumită identitate. O identitate asumată de locuitorii
acelei părţi a oraşului şi recunoscută de cei din spaţiile învecinate. Punctele de sprijin
ale unei asemenea identităţi le reprezentau un lăcaş de cult sau mai multe, situate pe o
arteră de circulaţie principală; apoi, o uliţă principală către care se îndreptau căi de
acces secundare şi care avea şi o anumită funcţie economică prin existenţa acolo a unor
dughene şi a unor ateliere meşteşugăreşti43. La toate acestea se mai adaugă un punct
esenţial, de natură administrativă, fiscală. Aceste nuclee de locuire şi activitate urbană,
odată constituite, reprezentau, din perspectiva autorităţilor, repere ale organizării
colectării dărilor de la populaţie. Şi în acest caz, dublarea înţelesului termenului de uliţă
de acela de mahala este explicită. Chiar dacă, pentru perioada studiată, s-au păstrat
puţine mărturii statistice, în privinţa subiectului care ne interesează, ele sunt lămu-
ritoare. Astfel, în catastiful reînnoit al breslei blănarilor, orăşenii din Suceava apar
grupaţi pe uliţe, fiecare paragraf astfel constituit reunind oameni cu ocupaţii diferite44.
La mijlocul secolului următor, la Iaşi, locuitorii oraşului erau distribuiţi, într-un docu-
ment asemănător, în funcţie de uliţele unde locuiau, uliţe în acel sens larg de care
aminteam45, pentru ca, în recensământul populaţiei Moldovei din anii 1772-1774,
această sinonimie să ni se dezvăluie deplin46. Amintim doar că, în catagrafia întocmită
din iniţiativa autorităţilor ruseşti, populaţia târgurilor a fost grupată pe mahalale. Din
acelaşi document mai putem observa că, în cazul Botoşanilor47, armenii şi evreii au fost
înregistraţi separat, în schimb, la Iaşi, în cuprinsul mahalalelor erau înregistraţi atât orto-
docşii, cât şi armenii sau evreii48, fapt ce dovedeşte că în a doua jumătate a secolului XVIII,

42
Trebuie să ţinem seama că oraşele moldoveneşti au cuprins în cea mai mare parte o populaţie
creştină, ortodoxă, catolică şi armenească şi doar într-o mai mică măsură comunităţi musulmane şi evreieşti.
Din această perspectivă, bisericile au reprezentat puncte centrale de coagulare ale vieţii urbane, repere ale
locuirii, motiv pentru care solidarităţile dintre orăşeni se raportau la lăcaşurile de cult din preajmă. Un studiu
recent care, în tentativa de a reconstitui o topografie istorică a Iaşilor, are ca punct de pornire tocmai rolul de
coagulare a vieţii urbane pe care l-au avut bisericile este cel al lui Cătălin Hriban, Bisericile şi relieful urban
medieval al Iaşilor. O încercare de topografie istorică, în Românii în Europa medievală (între Orientul
bizantin şi Occidentul latin). Studiu în onoarea Profesorului Victor Spinei, volum îngrijit de Dumitru Ţeicu,
Ionel Cândea, Brăila, Editura Istros, 2008, p. 769-800.
43
Reamintim aici felul în care, la Istanbul, mahalalele erau formate din zece, cincisprezece sau mai multe
artere, toate grupate în jurul unei căi principale sau, mai precis, în jurul unei mici pieţe şi a uneia sau a două mici
moschei, biserici sau sinagogi, în funcţie de apartenenţa confesională a locuitorilor (Cem Behar, op. cit., 2003, p. 4).
44
Suceava. Documente privitoare la istoria oraşului. 1399-1918, volumul I, întocmit de Vasile Gh. Miron,
Mihai-Ştefan Ceauşu, Ioan Caproşu şi Gavril Irimescu, Bucureşti, 1989, p. 325-344, nr. 198.
45
Ioan Caproşu, Mihai-Răzvan Ungureanu, Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, I (1755-1820),
nr. 1, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 16-73.
46
Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774, în Moldova în epoca feudalismului,
VII, partea I-II, Chişinău, 1975.
47
Ibidem, partea II, p. 203-209.
48
Ibidem, p. 357-399.
78 MARIUS CHELCU

aşa cum se întâmplă şi în unele provincii ale Imperiului otoman, mahalaua nu reprezenta
o entitate foarte rigidă nici măcar din punct de vedere confesional49. Cu cât ne
îndreptăm către secolul XIX, cu atât ne apare mai clar faptul că autorităţile interesate în
colectarea dărilor percep mahalaua ca entitate fiscală50.
În concluzie, putem afirma că, în secolele XVII şi XVIII, au fost folosiţi în paralel
termenii de origine slavă uliţă-uliceni51 şi cei de mahala-mahalagii, iar cu cât urcăm
spre mijlocul secolului XVIII înregistrăm o sporire a frecvenţei folosirii celor din
urmă. Mai mult, cel puţin aşa cum ni se dezvăluie organizarea din interiorul oraşelor
în secolul XVII, de când sursele devin mai numeroase, se pot identifica similitudini cu
înţelesul pe care termenul îl avea în oraşele de la sud de Dunăre, de unde acesta
provenea.
Aşadar, revenind la enunţul din Dicţionarul de instituţii feudale, mahalaua din
oraşele moldoveneşti nu a reprezentat doar un împrumut lingvistic datorat statornicirii,
aici, a unei populaţii sosite din Imperiul otoman aşa cum se înţelege din definiţia
propusă, ci o formă de locuire în care o populaţie de origine balcanică urbană putea
identifica elemente similare sensului originar. Am văzut că şi în oraşele moldoveneşti,
dincolo de amestecul etnic şi social, locuirea în mahala duce la conturarea unei iden-
tităţi, iar existenţa măcar a unui locaş de cult sporeşte sentimentul de solidaritate între
locuitorii acelei zone, dincolo de ocupaţii sau apartenenţă socială. De asemenea, mahalaua
prezintă o anumită configuraţie urbanistică datorată existenţei unei artere principale şi a
mai multor artere secundare, dobândind şi funcţia de unitate fiscală.
Sensul urbanistic al mahalalei otomane şi al celei din oraşele moldoveneşti se va
apropia şi mai mult pe măsură ce pătrundem în perioada fanariotă, atunci când influenţa
orientală asupra vieţii urbane se va accentua, dar păstrând, aşa cum s-a întâmplat şi în
alte teritorii ale vastului spaţiu aflat sub dominaţie otomană, suficiente trăsături ce ţin de
specificul local al evoluţiei urbane.

ULIŢE AND MAHALALE: URBAN MEANINGS (17th AND 18th CENTURIES)

(Summary)

Keywords: urbanism, urban planning, Ottoman civilization, cultural influences

The author tries to find out, based upon the 17th and 18th century documentary testimonies,
whether the mahalale in the cities of Moldavia represented a simple linguistic borrowing or a
habitation possibility, where population of Balkan origin could identify elements that were similar
to those of their original areas. Even if the research of the topic has just started, we could already
see some urban resemblances between the slum of the Moldavian cities and that of the Ottoman
cities.

49
Pentru mahalalele din Botoşani, menţionarea lor în sursele documentare şi originea numelor unora
dintre acestea, vezi Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Fălticeni, 1936, p. 55-56.
50
Într-un act de judecată, din a doua jumătate a secolului XVIII, dintre stăpânul unei părţi din moşia
târgului Piatra şi orăşenii ce refuză să plătească acestuia bezmenul şi taxele pentru vânzarea băuturilor, se
aminteşte că, în urma judecăţii, se urmăreşte strângerea banilor de la „mahalale” (ANI, Documente, CCC/37).
51
La întocmirea unor acte, martorii sunt denumiţi adesea uliceni cu sensul de mahalagii (vezi Ioan Caproşu,
Documente Iaşi, II, p. 553, nr. 628).