SOLUŢII JURISPRUDENŢIALE CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

ACŢIUNII ÎN REVENDICARE DE DREPT COMUN ÎN CONTEXTUL

INTRĂRII ÎN VIGOARE A LEGII NR. 10/2001

Curtea de Apel Timişoara, decizia nr. 896/2008

În speţă, este vorba de o acţiune în revendicare care are ca obiect un

imobil, compus din casă, curte, grădină şi încă o casă, acestea fiind preluate de Statul
Român în aplicarea Decretului nr. 223/1974, cu plata sumei de 80.000 lei, reprezentând
contravaloarea construcţiilor. În privinţa terenului aferent în suprafaţă totală de 735 mp,
acesta a trecut în proprietatea statului fără plată.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul este moştenitorul fostului proprietar al
imobilului şi că şi-a întemeiat cererea de chemare in judecată pe dispoziţiile art.480 Cod
civil, dar a respins acţiunea în revendicare, decizie susţinută şi de hotărârea Tribunalului,
care a respins apelul reclamantului, reţinând in esenţă că acţiunile in revendicare de drept
comun a imobilelor ce intră in sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile,
reclamantul fiind obligat să urmeze procedura administrativă reglementată de legea
specială.
Această motivare promovată de către instanţa de apel a fost judicios cenzurată
de Curtea de apel, ca instanţă de recurs, care a a tranşat asupra admisibilităţii acţiunii in
revendicare a reclamantului, stauând că după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001,
cererile in revendicare de drept comun nu pot fi paralizate prin norme speciale, contrare
dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din
dreptul real in discuţie şi sancţionând chiar încălcarea sa. Astfel, cauza a fost trimisă spre
rejudecare Tribunalului, care a admis în parte cererea reclamantului, în sensul că a
considerat admisibilă acţiunea doar în privinţa terenului ce excede celui aferent celor
două construcţii, în suprafaţă de 389 mp. Aceasta deoarece, construcţiile fuseseră vândute
de către stat chiriaşilor, iar acţiunea în revendicare nu era îndreptată împotriva lor, iar cu
privire la terenul pe care se aflau construcţiile, Tribunalul a decis că nu poate fi restituit
în natură reclamantului, întrucât acesta este afectat normalei folosinţe a locuinţelor
vândute, ale căror proprietari pot opta şi pentru cumpărarea terenului aferent în baza
Legii nr. 112/1995. Pentru terenul in discuţie, reclamantul ar fi putut obţine despăgubiri
băneşti in temeiul art. 26 alin.1 din Legea nr. 10/2001, in cadrul unui termen de decădere
prevăzut de aceeaşi lege specială, termen pe care însă l-a lăsat să treacă fără să acţioneze.
Avem îndoieli referitor la motivarea Tribunalului asupra terenului aferent celor
două construcţii, întrucât şi acesta este considerat preluat fără titlu, fără nicio
despăgubire, astfel că Statul avea doar un drept de superficie asupra construcţiilor, terenul
rămânând în continuare proprietatea celui de la care a fost preluat şi neputând fi înstrăinat
celor doi chiriaşi. Reclamantul proprietar ar putea să ceară tot pe calea unei acţiuni în
revendicare respectiva suprafaţă, doar să fie îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători,
şi să ceară să se constate că aceştia din urmă au doar un drept de folosinţă asupra
terenului, adiacent dreptului de superficie asupra construcţiilor.
În continuare, pârâtul a declarat recurs la Curtea de Apel, care l-a respins ca
nefondat.
Este de apreciat soluţia instanţei de recurs, care a avut curajul să nu respingă în
mod automat acţiunea în revendicare de drept comun, mai ales în urma consideraţiilor
exprimate de către ICCJ în recursul în interesul legii din 09.06.2008, potrivit cărora
Legea nr. 10/2001 este o lege specială faţă de dispoziţiile art. 480 Cod civil, astfel că
recuperarea imobilelor preluate abuziv de către statul comunist nu poate fi obţinută decât
pe calea procedurii prevăzute de aşa-numita lege specială. În mod corect a apeciat Curtea
de Apel, că acţiunile in revendicare de drept comun nu pot fi paralizate prin norme
speciale, contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate,
deoarece ele decurg din dreptul de proprietate şi sancţionează chiar încălcarea sa.
 Î.C.C.J, decizia nr. 9735/2009

În această speţă, reclamantul a cerut, pe calea unei acţiuni în revendicare,

restituirea unui imobil ce a fost preluat în mod abuziv de Statul Român în baza Decretului
nr. 223/1974, acţiune respinsă de către toate instanţele, conform gradelor de jurisdicţie
recunoscute de lege.
Aşadar, argumentul principal folosit în soluţionarea litigiului, atât de către
prima instanţă, cât şi de cele de apel şi recurs, a fost cel al inadmisibilităţii vreunei acţiuni
în revendicare bazate pe dispoziţiile art. 480 Cod civil din moment ce reclamantul are la
îndemână procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care îi impunea reclamantului să se
conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii
deţinătoare în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001. În acest context,
nerecurgerea la căile reglementate de legea respectivă, are drept sancţiune, potrivit art. 22
alin. (5) din lege: „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură
sau prin echivalent”.
Astfel, instanţa de recurs a respins recursul formulat, arătând că, având în
vedere cele statuate prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în Secţii Unite, analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece
potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi
legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Se pare că ICCJ este consecventă în perpetuarea soluţiei pe care a adoptat-o în
cadrul recursului în interesul legii menţionat, deşi argumentele pe care se bazează nu sunt
convingătoare, întrucât nu se observă că cele două legi, Codul civil şi Legea 10/2001, nu
au câmpuri de reglementare suprapuse, acţiunea în revendicare şi procedura iniţiată în
temeiul Legii 10/2001 având fundamente diferite. În timp ce ultima este o lege de
reparaţie, care vine să remedieze prejudiciul creat de preluările abuzive efectuate de către
statul comunist, altfel spus o reparare a pagubei produse printr-un fapt ilicit, acţiunea în
revendicare protejează dreptul de proprietate, fiind deci o acţiune reală imobiliară
petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate.
În consecinţă, asemenea acţiuni nu ar trebui respinse din start ca fiind
inadmisibile, ci ar trebui ca în cadrul lor să se procedeze la compararea titlurilor părţilor,
pentru a vedea care dintre ele este cel mai puternic şi mai favorabil, astfel încât
adevăratul proprietar să-şi poată redobândi bunul în natură.
De asemenea, ICCJ a hotărât că acţiunea în revendicare formulată de reclamant,
în mod legal a fost respinsă de instanţele de fond, întrucât recurentul nu este titularul
unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată
pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de
proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene. În plus, instanţa a adăugat că
speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a
mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul
articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Şi de această dată, instanţa supremă greşeşte, deoarece, în primul rând,
preluarea de către stat a imobilului respectiv s-a făcut prin Decretul nr. 223/1974, acesta
neconstituind în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât
încălca, în mod flagrant, Constituţia României la acea dată. Nefiind un titlu valabil,
rezultă că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantului, astfel
că este vorba de o încălcare continuă a Convenţiei, imputabilă autorităţilor române şi
susceptibilă de a-şi exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea europeană
este chemată să se pronunţe. În al doilea rând, Curtea de la Strasbourg apreciază că atunci
când reclamantul deţine doar un ,,interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură,
însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei
unui ,,bun”, ca ,,drept efectiv”, în sensul art 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, întrucât
reclamantul are un ,,bun” în asentimentul Convenţiei şi întrucât demersurile actuale de
recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de
proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, se poate conchide că există o
ingerinţă în exerciţiul acestui drept real, fiind deci încălcat art 1 din Protocolul nr. 1, care
are prevalenţă de aplicare faţă de prevederile Legii 10/2001.
 ICCJ, decizia nr. 1103/2009

În speţă, ICCJ a admis recursul reclamantului, căruia instanţa de apel i-a respins
cererea de restituire a unui imobil preluat de stat pe motiv că, după intrarea în vigoare a
Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu
este fondată, întrucât legea nouă a instituit norme speciale de drept substanţial şi o
procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti,
derogatorii de la dreptul comun.
Deşi a cenzurat hotărârea Curţii de Apel, instanţa supremă s-a ferit a spune că
acţiunea în revendicare a reclamantului este admisibilă şi că nu poate fi obstrucţionată de
Legea 10/2001, probabil pentru a nu fi acuzată ca nu este constantă în promovarea opiniei
formulate în recursul în interesul legii din 9 iunie 2008. În schimb, a casat decizia
recurată, statuând că instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare promovată de
reclamanţi pe excepţia inadmisibilităţii, fără să stabilească dacă legea specială este
aplicabilă faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, altfel spus, dacă bunul face obiectul
Legii nr. 10/2001 sau nu. Cu alte cuvinte, ICCJ spune că ar fi respins acţiunea în
revendicare dacă s-ar fi dovedit că restituirea imobilului cade sub incidenţa Legii
10/2001, deoarece aceasta este o lege specială şi are prioritate, iar reclamantul ar trebui
întâi să parcurgă etapele din cuprinsul respectivei legi, şi nu să introducă direct o acţiune
în revendicare.
Din nou, chiar dacă nu direct, Casaţia din România proclamă prevalenţa Legii
10/2001 faţă de dispoziţiile Codului civil, considerând că restituirea în natură a
imobilelor are aceeşi natură juridică în ambele cazuri, deşi această concepţie are la baza o
premisă greşită.
ICCJ recomandă instanţei care va rejudeca pricina după casare să ţină cont de
exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi să
acorde prioritate normelor europene dacă sesizează o ingerinţă cu privire la conţinutul
lor. Cu toate acestea, practic, ICCJ nu face decât să reitereze cuprinsul recursului în
interesul legii, care, la fel de confuz, nu determină exact situaţiile care pot fi considerate
încălcări ale Convenţiei în raport de dispoziţiile Legii 10/2001, lăsând la aprecierea
instanţelor acest fapt. Drept consecinţă, urmează ca în continuare, practică judiciară să
aibă o evoluţie neunitară şi fluctuantă şi să atragă alte condamnări la CEDO.

Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 1956/2007

În speţă, s-a respins de către prima instanţă cererea în revendicarea unui imobil
preluat de stat, deşi titlul de proprietate al reclamanţilor este mai vechi şi provine de la un
adevărat proprietar, spre deosebire de cel al pârâtului, care este dobândit de la un subiect
de drept în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil, în baza
dispoziţiilor neconstituţionale ale Decretului nr. 92/1950. Motivarea instanţei a fost că
prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere necesitatea asigurării
stabilităţii circuitului juridic civil, se instituie indirect un criteriu de preferinţă în
favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul
Legii nr. 112/1995, criteriu aplicabil şi la soluţionarea acţiunii în revendicare. De
asemenea, în favoarea pârâtului ar opera şi principiul error communis facit jus, dreptul
său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeaşi natură, chiar şi anterior
acestuia.
Atât instanţa de apel, cât şi cea de recurs au dat soluţii total opuse faţă de prima
instanţă, admiţând cererea în revendicare de drept comun şi arătând că edificiul juridic pe
care s-a întemeiat prima hotărâre, respectiv acela că titlul de proprietate al pârâtului este
preferabil celui al reclamanţilor, întrucât este valabil, iar pârâţii sunt dobânditori de bună-
credinţă cu titlu oneros, este fals şi conduce la încălcarea dreptului de proprietate.
În acest sens, instanţele de control judiciar au reţinut că preluarea de către stat a
imobilului în litigiu s-a făcut prin Decretul nr. 92/1950, acesta neconstituind în sine un
titlu valabil, întrucât încălca Constituţia de la acea dată, iar nefiind un titlu viabil,
înseamnă că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamanţilor.
În ceea ce priveşte invocarea bunei-credinţe, în mod judicios, s-a arătat că aceasta
nu are nicio relevanţă într-o cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, deoarece, în
lipsa unui titlu provenit de la adevăratul proprietar, buna-credinţă nu poate duce prin ea
însăşi, la dobândirea dreptului de proprietate. De asemenea, principiul error communis
facit jus constituie o situaţie excepţională, care dă preferinţă aparenţei create de titlul său
făcându-l proprietar, deşi titlul nu este apt să îi transmită proprietatea, dar care se aplică
în condiţii extrem de riguroase, care în împrejurările actuale nu sunt îndeplinite, mai ales
pentru simplul motiv că preluările de bunuri făcute de stat în perioada comunistă au fost
notoriu abuzive, astfel că subdobânditorii nu pot invoca în mod credibil inocenţa
creatoare de drept specifică erorii comune şi invincibile.
Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în litigiile având
ca obiect acţiunea în revendicare, deoarece această lege reglementează doar măsurile
reparatorii care se impun în raporturile dintre persoana îndreptăţită şi unităţile
deţinătoare. Astfel, ea nu vizează raporturile juridice directe dintre proprietarul deposedat
şi cumpărătorul persoană fizică, aceste raporturi rămânând supuse dispoziţiilor Codului
civil. Aşadar, nimic nu îi împiedică pe reclamanţi să renunţe la dreptul de a solicita
reparaţii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, şi să-şi valorifice dreptul de
proprietate pe calea acţiunii în revendicare introdusă împotriva cumpărătorului
imobilului. Totodată, pentru situaţia concretă în care se află reclamanţii, al căror bun nu
se mai găseşte în patrimoniul unităţii deţinătoare, Legea 10/2001 nu prevede nicio cale
directă de a acţiona în procedura administrativă de soluţionare a notificărilor în vederea
restituirii bunului în natură.
Astfel, numai printr-o interpretare a Legii 10/2001, deci nu printr-un text expres,
s-a ajuns, spune instanţa de recurs, la afirmarea ideii că respectiva lege ar modifica
principiile aplicabile acţiunii în revendicare şi ar declara preferabil titlul
subdobânditorului de la stat în faţa dreptului proprietarului deposedat de statul comunist.
Prin urmare, instanţa de control judiciar observă că reclamanţii se află în posesia
titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, care, în conflictul cu titlul
pârâtului, este preferat, deoarece viciul care afectează titlul Statului, preluarea abuzivă a
imobilului în cauză, se transmite implicit şi în privinţa titlului propriu al pârâtului.
Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti a găsit o cale, pe care o apreciem ca fiind în
spiritul legii şi corectă, prin care să dea curs îndrumărilor venite de la Curtea europeană a
drepturilor omului, potrivit cărora este esenţial pentru eficienţa justiţiei din România ca
proprietarii bunurilor naţionalizate să aibă acces la justiţie în vederea recuperării lor şi ca
posibilitatea de a-şi redobândi proprietatea să fie una efectivă, mai ales pentru că în
numeroasele condamnări ale României la Strasbourg, Curtea a atras atenţia că legea nouă
(Legea 10/2001) şi procedura sa nu mai permit restituirea în natură a bunurilor vândute
către chiriaşi. Mai mult, mecanismul de compensare al legii 10/2001 este considerat
ineficient de către Curte, calea oferită de această lege nefiind una care să poată conduce
la un rezultat echivalent cu acţiunea în revendicare.

Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 869/2007

Pe rolul primei instanţe s-a aflat un litigiu referitor la revendicarea unui bun
imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, caracterul abuziv al naţionalizării
bunului fiind constatat printr-o sentinţă a unei instanţe judecătoreşti, bun care a fost
vândut de către unitatea deţinătoare unor terţi. Prima instanţă a admis acţiunea
reclamanţilor, cu toate că prin întâmpinare, pârâţii au arătat instanţei că la data încheierii
contractului de vânzare-cumpărare nu era introdusă nicio cerere de retrocedare a
imobilului, drept urmare, acesta este dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale, cu bună-
credinţă, dreptul de proprietate fiind consacrat definitiv în patrimoniul lor, potrivit
dispoziţiilor Legii 10/2001.
Plecând de la această premisă şi comparând mai departe titlurile de proprietate ale
reclamanţilor cu cele ale pârâţilor, instanţa a reţinut că titlul opus de reclamanţi este
preferabil, fiind mai caracterizat decât cel al oponenţilor, astfel încât dreptul de
proprietate a fost recunoscut implicit, conform art. 480. Cod civil. Pârâţii au cumpărat de
la o persoană care nu avea calitate de proprietar, buna credinţă la încheierea actelor,
susţinută în apărare, nevalorând proprietate.
Împotriva acestei sentinţe, s-a declarat apel şi apoi recurs, ambele fiind respinse
ca nefondate. În motivarea lor, pârâţii au subliniat că reclamanţii nu puteau formula o
acţiune în revendicare, atât timp cât în speţă este aplicabilă Legea 10/2001, ca lege
specială, iar acest text nu conferă vreunei persoane dreptul de opţiune între calea
procedurii administrative prevăzute în respectiva lege şi calea dreptului comun. De
asemenea, recurenţii au mai susţinut că la compararea titlurilor instanţa de fond avea
obligativitatea de a aplica cu precădere art. 45 alin 2 din Legea 10/2001, potrivit căruia
actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil se menţin dacă au fost
încheiate cu bună-credinţă.
Aşadar, atât apelul cât şi recursul au fost respinse, arătându-se că în ceea ce
priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii
10/2001, ea nu este obstrucţionată de legea specială, deoarece imobilul în litigiu nu se
mai află în posesia unităţii deţinătoare, întrucât a fost înstrăinat, astfel că notificarea şi
declanşarea procedurii prealabile nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema
incidenţei dispoziţiilor Legii 10/2001.
Încă o dată, instanţele cu grad de jurisdicţie inferior ICCJ au găsit o cale legală de
a eluda dispoziţiile atât de pernicioase ale Legii 10/2001, şi atât de anti-juridice în
cuprinsul lor, despre care ICCJ consideră că trebuie respectate cu sfinţenie. Ele au statuat
că, a aprecia în sensul admisibilităţii unor acţiuni, pe motiv că partea nu a urmat o
preocedură prealabilă la care legea nu obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna
dintre ipotezele avute în vedere de legea specială, înseamnă o îngrădire a accesului la
justiţie. În speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare
împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, caz în
care nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate, fiind fără relevanţă în
ce măsură reclamanţii au urmat sau nu procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, instanţele de control judiciar au folosit un argument, care, deşi nu
este unul neapărat juridic, decelează caracterul „infam” al acestei legi, şi anume că, dacă
s-ar respinge acţiunea în revendicare a reclamanţilor, s-ar ajunge la perpetuarea unei
situaţii juridice create prin abuz şi violenţă morală de regimul comunist.
 Propuneri cu privire la ajustarea situaţiei în pricinile referitoare la
retrocedări

În primul rând, dacă legile fizicii ar permite, s-ar impune ca România să se

întoarcă în timp şi să adopte o altă politică în privinţa retrocedărilor bunurilor
naţionalizate, deoarece soluţia cu restitutio in integrum foştilor proprietari a dus la
numeroase blocaje judecătoreşti şi chiar legislative, mai mult, la o plenitudine de
condamnări ale României la CEDO.
România avea posibilitatea de a alege orice cale de restituire sau despagubire,
urmând exemplul altor ţări foste comuniste, cum este cazul Ungariei, care a acordat in
1991 despagubiri, prin cupoane ( similare cupoanelor noastre ), de maxim 20.000 USD.
Au fost despagubiti 1.300.000 unguri, operatia s-a incheiat intr-un an, si a costat Ungaria
sub 300 milioane de dolari. Nimeni n-a acuzat Ungaria de comunism pentru ca nu a
aplicat restitutio in integrum, Ungaria fiind data ca model şi a intrat in UE si NATO
inaintea Romaniei. Ca atare, Ungaria nu a avut nici un fel de probleme la CEDO. La fel,
ţări precum Cehia, Lituania sau Croatia (pana in 2002) n-au dat dreptul decât celor cu
cetăţenia ţării să-şi ceară proprietăţile înapoi, iar Bulgaria i-a obligat pe cei fără cetăţenie
bulgară să-şi vândă proprietatile după ce şi le recapată.
Şi această opţiune a României, de a restitui în natură toate proprietăţile, ar fi putut fi una
eficientă, dacă ar fi fost în stare să emită nişte legi judicioase şi echitabile şi să-şi
respecte propriile legi. Totusi, Cehia sau Bulgaria, nemaivorbind de Ungaria sau
Slovenia, sunt arătate şi acum drept modele de corectitudine, doar pentru că au promovat
imediat după 1990 legi de restituire, iar acestea au fost suficient de clare încât să nu aibă
nevoie ulterior de zeci de amendări. Astfel incât contestaţiile inevitabile pe tema modului
de despăgubire - dat fiind că niciodata o lege de restituire nu poate fi socotita perfectă-
n-au afectat cu nimic imaginea ţărilor respective. În general, marea eroare a României a
fost chiar aceea că procesul de retrocedare a trenat, fiind legiferat bucată cu bucată, în
etape succesive, în loc să se ia o decizie clară la un moment dat, care putea fi la limită sau
chiar mai restrictivă în privinţa restituirii. Însă nu, România a preocedat şi în această
privinţă cu ,,înţelepciunea” care ne face să zicem, folosind o expresie a scriitorului
Octavian Paler, ,,se poate şi aşa!”.
 Referitor la situaţia actuală, în cazul în care am aplica dispoziţiile Legii nr.
10/2001, iar imobilele vândute unor chiriaşi de bună-credinţă nu ar putea fi restituite în
natură, asigurarea funcţionalităţii Fondului Proprietatea poate reprezenta o soluţie de
natură să conducă la degrevarea rolului Curţii europene şi la rezolvarea cererilor
persoanelor care trebuie să primească despăgubiri prin acest Fond. O posibilă soluţie la
problemele puse de hotărârea-pilot Atanasiu şi Poenaru c. România ar putea-o da
asigurarea funcţionalităţii Fondului Proprietatea.
Ca şi propunere legislativă o nouă lege ar trebui să fie formulată mult mai simplu
şi ar trebui să îşi aibă izvoarele în practica CEDO, care odată cu cazul Străin versus
România precizează că toate vânzările făcute de statul român pentru imobile preluate fără
titlu echivalează cu vânzarea bunului altuia şi care mai precizează că în cazul imobilelor
preluate cu titlu acestea nu trebuiau vândute până nu se soluţiona cererea fostului
proprietar. Practic prin această nouă cazuistică CEDO se scot în afara legii majoritatea
vânzărilor întocmite în baza Legii 112/1995. Soluţia legislativă ar fi restituirea către foştii
proprietari a tuturor imobilelor preluate de stat fără titlu şi care nu au fost sistematizate
recunoscându-se astfel că dreptul lor de proprietate nu a încetat să existe niciodată, şi
oferirea de măsuri reparatorii chiriaşilor cumpărători ai unor astfel de imobile. Printr-o
astfel de soluţie s-ar economisi mii de procese ce au drept obiect compararea titlurilor
fostului proprietar cu al chiriaşului cumpărător, practica orientându-se către fostul
proprietar şi urmare a cazuistici CEDO.
De asemenea, transparenţa procedurilor de atribuire a despăgubirilor şi
publicarea pe siturile instituţiilor implicate a tuturor informatiilor legate de stadiul
rezolvării dosarelor în ordinea notificărilor înregistrate , a hotărârilor interne şi a oricăror
informaţii care privesc pe solicitanţii restituirilor.
Bineînţeles, în cazul în care contextul legislativ rămâne la stadiul actual, ar trebui
ca instanţele judecătoreşti să interpreteze în mod corect dipoziţiile Legii 10/2001, să
sesizeze că este o lege de reparaţie, care nu se suprapune cu domeniul de reglementare al
acţiunii în revendicare, şi să creeze o jurisprudenţă unitară, care să admită posibilitatea
introducerii de acţiuni în revendicare în vederea recuperării imobilelor vândute chiriaşilor
sau altor terţi de către stat. Hotărârile Curţilor de Apel de la Timişoara şi de la Bucureşti,
rezentate mai sus, au demonstrat că există căi de soluţionare a acestor diferende, în
limitele şi cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, metode de rezolvare a litigiilor
privind restituirea imobilelor preluate abuziv de statul comunist care să nu ducă la noi
abuzuri sau la noi condamnări ale României la CEDO.