SIMBOLISMUL

Definiție: Este un curent literar care a apărut în Franţa, la

sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului, a
parnasianismului şi a naturalismului. Numele acestui curent a fost dat
de către Jean Moréas în articolul-manifest intitulat „Le symbolisme”
(1886), scriitorul francez fiind considerat iniţiatorul mişcării literare.

Trăsături:
- utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă, ceea ce oferă
posibilitatea unei interpretări multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase în evidenţă stări
sufleteşti vagi, confuze (melancolie, plictiseală, spaimă, disperare, etc);
- relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc
între obiecte, între obiecte şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.:
cuvântul „plumb” are drept corespondent în natură un metal greu, de
culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă care simbolizează
stările sufleteşti sugerate de trăsăturile acestui metal: apăsare sufletească,
angoasă, instabilitate psihică, claustrare într-un spaţiu, fără posibilitate de
evadare).
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenţa instrumentelor muzicale
sau a ariilor ca simbol, fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (creată
de sonorităţi verbale, repetiţii, refren, aliteraţii). Al Macedonski  „Arta
versurilor e arta muzicii”.
- versul liber, rima fiind considerată o simplă convenţie, accentul
punându-se pe forma şi ritmul versului;
- cromatica joacă un rol important. Fie este exprimată direct, prin
culori cu valoare de simbol (Ex: verdele care sugerează irascibilitatea,
nevroza), fie este sugerată prin corespondenţe (Ex. simbolul „plumb” duce
cu gândul la culoarea cenuşiu ce determină un sentiment de dezolare).
 - olfactivul scoate la iveală stări ale eului poetic, fiind sugerate, în
general, mirosurile puternice cu ajutorul unor simboluri (Ex: „cadavru”).
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultană a mai
multor senzaţii (auditive, vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum violet” – olfactiv
+ vizual.
- impunerea poemului în proză

SIMBOLISMUL FRANCEZ
Departe de a se fi manifestat ca un curent unitar, simbolismul
francez se prezintă ca un conglomerat de școli și grupări literare dintre care
numai cea a lui Moreas se consideră propriu-zis simbolistă. În ciuda
diferențelor de terminologie, pe toți poeții francezi ai momentului i-a unit
reacția împotriva parnasianismului, dorința de înnoire a liricii prin
readucerea sentimentului în poezie și, în special, cultivarea simbolului. Toți
poeții simboliști francezi îl recunosc drept părinte literar pe Charles
Baudelaire, din poezia căruia „Corespondente” se desprind principalele
trăsături ale curentului: surprinderea corespondențelor dintre lumea
exterioară și universul interior al sentimentelor, a analogiilor între noțiuni,
elemente, a sinesteziilor (amestecul de senzatii de natură diferită). Ex:
„parfum, culoare, sunet se-ngână și-ți răspund”.
Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un
grad mai mic sau mai mare de generalizare. În cuprinsul romantismului,
simbolul rămâne însă, deoarece în literatura premergătoare nu se
diferențiază foarte net de alegorie. În simbolism raportul dintre simbol și
realitate este sugerat. Curentul se diferențiază de alte curente tocmai prin
faptul că dă imaginilor poetice funcția implicit și nu explicit simbolică.
La baza tehnicii simboliste stă sugestia, corespondențele, clar-
obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se realizează prin sugestie,
de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Rolul
sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare. Mallarme susține că „a
numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului” și
adăuga „a sugera, iată visul!”. Urmând acest principiu, poeții simboliști nu
descriu, nu narează, nu relatează. Ei resping anecdocta, fabula, reportajul.
 Spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai este subiect, ci
stare sufletească, exprimată muzical ori cromatic, sau decor. Astfel, parcul,
grădina, statuiile, orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul
obiectelor plutesc muzica și parfumul, în spații nedefinite, ca și în poezia lui
Baudelaire; poeții își propun să dezvăluie „corespondențele” din natură.
Percepția vizuală a naturii îi apropie de impresioniști, în sensul estompării
contururilor sub impresia luminii. Simboliștii cântă amurgurile
subordonate stărilor afective; tonul unora este însa explicativ.

REPREZENTANȚI:
 Charles Baudelaire (1821-1867)
 Paul Verlaine (1844-1896)
 Jean Moréas (1856-1910)

SIMBOLISMUL ROMÂNESC
Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al
XIX-lea, perioadă măcinată de adânci contradicţii sociale. Pe fondul
înapoierii industriale şi al unei agriculturi ce mai păstra rămăşiţe
feudale, contradicţiile dintre clase se ascut.
Creaţia literară de la sfârşitul secolului trecut şi începutul
secolului nostru exprimă o stare de spirit antiburgheză.Scriitorii devin
tot mai sensibili la suferinţele „dezmoştenitorilor” , ei dezvăluie
exploatarea şi asuprirea, comunică exasperarea provocată de monotonia
vieţii provinciale din acea vreme.
Ca şi în Franţa, simbolismul este şi la noi produsul oraşului .El
se naşte ca urmare a inflaţiei de poezie minoră a epigoniilor eminesciene
şi a semănătorismului care făcea abuz de teme morale, de limbaj
ţărănesc, de „ţărănism sectar” (Ovid Densușianu).
 Teme şi motive lirice:
- condiţia nefericită a poetului într-o societate superficială;
- tema iubirii – resimţită ca nevroză;
- tema naturii receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească;
- tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternă spre necunoscut;
- motivul oraşului sau al târgului provincial, caracterizat prin
monotonie şi viaţă mediocră, ce determină nevoia de evadare
spirituală în tărâmuri misterioase;
- motivul ploii şi al toamnei
- motivul singurătăţii fiinţei;
- motivul instrumentelor muzicale ce acompaniază melancolia
sufletească, exprimând emoţii grave (vioara, mandolina, harfa) sau
violente (fanfara).

GEORGE BACOVIA (1881 – 1957)

George Bacovia este reprezentatul de seamă al simbolismului
românesc. Volumele sale de versuri: „Plumb” (1916), „Scântei galbene”
(1926), „Cu voi” (1930), „Comedii în fond” (1936), „Stanţe burgheze”
(1946). Bacovia este creatorul unei poezii de atmosferă.
Referindu-se la aceasta, Eugen Lovinescu observă că este dominantă
dezolarea: „de toamne reci, cu ploi putrede, cu arborii cangrenaţi, limitat
într-un peisaj de mahala, de oraş provincial, între cimitir şi abator (…)
atmosferă de plumb (…) în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului”.
Pretutindeni în versurile bacoviene pluteşte tristeţea, spaima de
neant care devine obsedantă. Volumele de poezii poartă în chip vădit pecetea
influenţei lui Edgar Allan Poe şi mai ales a unor simbolişti francezi precum
Rollinat, Laforque, Baudelaire şi Verlaine.
Influenţele de factură simbolistă se concretizează la Bacovia
prin: gustul pentru satanic, atmosfera de nevroză, ideea morţii, cromatică,
olfactiv şi nu în ultimul rând prin predilecţia pentru muzică. Impresiile sunt
sugerate prin corespondenţe muzicale, prin culoare, ele fiind tributare unor
pictori impresionişti ca Renoir sau Degas. Cele mai importante motive
simboliste din lirica bacoviană sunt: plumbul (sugerând starea de apăsare,
căderea în moarte sub greutatea de plumb a destinului universal), oraşul de
provincie (spaţiu dezolant cu ploi putrede de toamnă şi copii bolnavi de
tuberculoză), ploaia depresivă, solitudinea, golul, plictisul, somnul, plânsul,
agonia etc.
George Bacovia se defineşte ca poet al toamnelor reci, al iernilor
care creează impresia de sfârşit de lume, al verilor toride, când cadavrele se
află în descompunere sau al primăverilor iritante, nevrotice (Ex. de poezii:
„Cuptor”, „Decembre”, „Lacustră”, etc).
Cadrul de manifestare îl constituie adesea oraşul de provincie în
care totul este cenuşiu, în parcurile solitare cântă o fanfară militară,
cafenelele sunt marcate de sărăcie. Pe acest fundal înspăimântător, alături
de copii, de fecioarele tuberculoase, de muncitorimea palidă şi de poetul
însuşi, aflat într-o continuă peregrinare, se mai proiectează toamna,
primăvara, vara, frigul, golul, somnul, răceala, umezeala, nevroza, plânsul,
ploaia, descompunerea, tristeţea etc. Într-o asemenea ambianţă poetul
rămâne un inadaptat, de unde nevoia sa de evadare din această lume.
Sentimentul singurătăţii, acela al pustietăţii interioare, este
realizat prin corespondenţa între sentiment şi culoare. Gama de culori, care
este foarte restrânsă, se bazează pe o serie de motive tipic simboliste: urâtul,
plictisul, tristeţea, vagabondajul, monotonia – acestea având corespondenţe
în universul instrumentelor muzicale.
Toate aceste elemente demonstrează faptul că Bacovia cultivă un
simbolism de esenţă şi nu unul formal, iar starea poetică se transmite
cititorului ca trăire interioară.

Principalele motive, teme ale universului poetic bacovian

Motivul singurătăţii preluat din romantism, se regăseşte adesea în
poezia bacoviană, devenind element de recurenţă (motiv care se repetă) în
volumul de debut „Plumb” din 1916.
- sentimentul singurătăţii este asociat uneori cu spaţiul camerei.
Camera poetului nu este o ambianţă benefică sau un spaţiu de creaţie, ca la
Eminescu ori Macedonski, ci un loc înspăimântător („Miezul nopţii”).
- sentimentul singurătăţii este asociat alteori cu spaţii exterioare:
parcul, străzile sau oraşul de provincie.
 - în mulţime, eul poetic bacovian se simte înstrăinat, inadaptat, fără
putinţă de comunicare cu ceilalţi, ceea ce determină dorinţa de evadare.
- dragostea sau actul creator sunt uneori cele care îl salvează pe poet
şi îl scapă de solitudine („Decembre”).
Lumea oraşului de provincie, a târgului sufocant reprezintă
un motiv adesea întâlnit în lirica bacoviană.
- mahalaua este populată de o lume bolnavă, aflată într-o latentă
descompunere, sub acţiunea intemperiilor: ploaia, zăpada, vântul,
frigul,arşiţa etc. („Sonet”).
- apare oraşul în ruină, în care coexistă cadavrele aflate în
descompunere cu fastul burghez iar poetul este dominat de obsesie, spaimă,
nevroză („Singur”, „Decor”).
- oraşul poate fi un loc înspăimântător, periculos, un loc în care se
petrec fapte îngrozitoare („În parc”).
- alteori oraşul este văzut ca un muzeu al figurilor de ceară
(„Panoramă”).
Natura se află sub puterea unor forţe distructive, traducând stările de
spirit pe care le încearcă poetul. În poezia bacoviană, natura nu mai este
cadrul intim, familiar, în care poetul se retrage pentru a medita în linişte ori
pentru a se întâlni cu iubita, ci devine ostilă.
- anotimpurile sunt obsedante şi creează stări nevrotice („Moină”)
- apa, nu mai este, ca în poezia eminesciană, un element al vieţii, ci
unul distructiv, degradant ce provoacă irascibilitatea, disperarea
(„Lacustră”).
- zăpezile apocaliptice acoperă lumea, fără posibilitatea de salvare
(„Tablou de iarnă”)
- primăvara nu este anotimpul în care natura renaşte la viaţă (aşa cum
se întâmplă în poezia lui Coşbuc sau Alecsandri), ci determină stări sufleteşti
apăsătoare, isteria, nevroza („Nervi de primăvară”). Toamna este anotimpul
mohorât al ploilor interminabile, ce pustieşte sufletul şi amorţeşte simţurile.
Iarna este infernală, domină întreaga lume şi determină pierderea oricărei
speranţe de bine. Căldura infernală a verii creează o atmosferă în care
cadavrele se descompun, ca în poezia „Cuptor”.
Iubirea nu este văzută ca un sentiment înălţător, benefic pentru
umanitate.
- iubita este o fecioară palidă, despletită, care cântă la clavir muzică
funebră („Nevroza”).
- alteori, iubita este descrisă cu accente pamfletare, poetul
exprimându-şi dispreţul („Contrast”, „Unei fecioare”).
- în unele poezii, femeia reprezintă însă, un refugiu, casa ei devenind
un loc de adăpost, compasiune şi ocrotire („Decembre”).
Moartea devine în poezia bacoviană o obsesie, o stare de disperare,
de dezagregare a materiei („Plumb”, „Cuptor”). Rareori provoacă panică. De
obicei, moartea este dorită şi aşteptată pentru a curma suferinţa eului liric.

Particularităţi ale simbolismului regăsite în poezia

bacoviană
Muzicalitatea, ce sugerează stări ale eului liric este dată de:
- instrumente muzicale: clavirul, buciumul, vioara, flautul, fluierul,
lira, goarna, flaşneta, ţambalul etc.
- compoziţii muzicale: simfonia, marşul funebru, valsul.
- diverse zgomote: scârţâituri, foşnete, trosnete, plânsete, suspine,
oftaturi, şoapte, tuse, ecouri etc.
- verbe ce determină imagini auditive sugestive: „a scârţâi”, „a ploua”,
„a striga”, „a plânge”, „a izbi” etc.
- muzicalitatea interioară a versurilor, realizată prin alternarea
vocalelor cu consoanele („plumb”), prin aliteraţii, repetiţii, versuri – refren.
Cromatica sugerează, de asemenea, stări sufleteşti.
- verdele crud, rozul şi albastrul sugerează starea de nevroză.
- violetul sugerează halucinaţia iar albul – inexistenţa.
 - negrul şi roşul sugerează moartea.
- galbenul sugerează, aşa cum însuşi poetul declară, depresia („Fiecărui
sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul,
culoarea deznădejdei … în plumb văd culoarea galbenă.”)
Utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă ceea ce oferă
posibilitatea unei interpretări multiple (Ex. simbolul „plumb”).
Olfactivul este ilustrat prin mirosuri puternice, sugerate sau
exprimate direct.
Cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase la iveală stări
sufleteşti vagi, confuze (melancolie, plictiseală, spaimă, disperare etc).
Relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc
între obiecte şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.: cuvântul „plumb”
are drept corespondent în natură un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil
şi cu o sonoritate surdă, care simbolizează stările sufleteşti sugerate de
trăsăturile acestui metal: apăsare sufletească, angoasă, instabilitate psihică,
claustrare într-un spaţiu fără posibilitate de evadare).