Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CARTEA CĂRŢILOR
1
CUPRINS:
PREFAŢĂ.7
CUVÂNT ÎNAINTE.
PARTEA I.
ÎN CĂUTAREA TRECUTULUI MISTERIOS
1. DESCOPERIRI.
Atenţie la foc. Paratrăsnetele lui Solomon. O bibliotecă
foarte veche. Hărţile lui Piri Reis. Misterul Porţii Soarelui.
Viaţa este fantastică.
2. STRĂMOŞII SUPERIORI.
Incertitudinile preistoriei. Glozel este autentic. Drama
preistoriei. Porcul.
3. EPOCA PIETREI, INVENŢIA SPECIALIŞTILOR ÎN
PREISTORIE.
Pământul pe o orbită privilegiată. Exodul de la o planetă
la alta. Nesupunerea genială a Evei. Destinul oamenilor. Şase
erori clasice. Acum 30000 de ani: fier şi galvanoplastie.
Paleoliticul şi Neoliticul: invenţii ale specialiştilor în
preistorie. Trucarea datărilor. Rezumatul celor mai vechi
civilizaţii ale lumii.
4. STRĂMOŞII NOŞTRI NU AU FOST MAIMUŢE.
Nimic nou sub soare. Să fie omul în regresie? Ei
prelucrau bronzul… dar nu lau inventat! Nu ne tragem din
maimuţă. Omul este extraterestru. Ipoteza extraordinară. Opt
grefe de inimă acum o sută de mii de ani. Schelete de o sută
de mii de ani. Operaţia doctorului Chris Barnard. Inimă
grefată pe timpulfaraonilor. Iniţiatorii extratereştri.
5. VIAŢA ŞI INTELIGENŢA.
Viaţa primitivă în cosmos. Dumnezeu este continuumul
spaţiu-timp. Atum, zeul-atom. Zeii atomici. Timpul închis.
Cum se naşte inteligenţa. Cromozomii-memorie ai naturii.
2
6. CROMOZOMII-MEMORIE.
Imaginile-dorinţe. Uluitorii cromozomi-memorie. Misterele
visului. Amintiri din vieţile anterioare. Clarviziunea şi
cromozomii. Migraţia animalelor. Incursiune panoramică
asupra Occidentului. Hiperboreenii şi atlanţii. Ram părăseşte
Celţia. Arya, sanscrita şi Vedele.
7. CELE CINCI INSULIŢE DE PE GLOB.
Imaginaţi-vă anul 10000 î. Hr. Valurile ating două mii de
metri. Apariţia a cinci insuliţe. Foarte puţini supravieţuitori.
Cazul egiptean. O femeie poate reface lumea.
8. CONTINENTE DISPĂRUTE.
Hiperboreea. Ţara Mu. Teoria lui Wegener. Tezele lui
Hoer-biger. Invazii lunare. Secretele distruse.
9. CIVILIZAŢII PIERDUTE.
Stâlpul lui Aşoka. Este construit din fier impur. Valea
Minunilor. Oamenii din Bego.
10. ATLANTIDA.
Informaţiile oferite de Critias. Atlantida este înghiţită.
Dovezile existenţei Atlantidei. Arhivele secrete. Misterul
guanşilor.
11. TIAHUANACO.
Oraşul cel mai vechi din lume. Aeronava lacului Titicaca.
Limbajul sforicelelor. Oamenii albaştri.
12. CIVILIZAŢIA CELŢILOR.
ESTE MAMA TUTUROR CIVILIZAŢIILOR.
Nici o piramidă în Mexic. Piramide celtice din beton.
Tumuli, piramide şi dâmburi. Celţii navigatori. Celţii au
descoperit America cu zece mii de ani înaintea lui Columb.
Femeia albă din Leni-Lenapes. Popol Vuh a fostfalsificat.
Mexicanii au venit din Europa. Unii mayaşi se întorc în
Europa. Megaliţii celtici de la Venta. Ihule. Oare incaşii sunt
celţi? Oare au minţit Pitagora, Herodot şi Aristotel?
13. CIVILIZAŢIILE MISTERIOASE:
ÎN SCOŢIA, FRANŢA, SARDINIA, MALTA.
Răzbunarea zeului Azuria. Craig Phoedrick. Fortăreţele
vitrificate din Creuse. Pietrele arse. Ipoteza druidului E.
3
Coarer-Kolandan. Turnurile din Scoţia. Dun Aengus.
Civilizaţiile nura-ghilor. Un templu informă de mână.
Hipogeul din Hal-Saflieni. „Obezele”. Mater cu cap
interschimbabil.
14. MÂNIA CERULUI.
O dată: Venus în 3000 î. Hr. Lumină asupra grotelor din
Lascaux. Martori irecuzabili. Quasarii şi potopul. Meteoriţii şi
potopul. Pietre misterioase şi meteoriţi. Glaciologii: potop în
urmă cu 12000 de ani.
15. VENUS, PLANETA STRĂMOŞILOR NOŞTRI.
Sfârşitul lumii la fiecare zece mii de ani. Polul Nord era la
sud. Venus invizibilă acum patru mii de ani. Tăbliţele de la
Tirvalur. Tăbliţele babiloniene. Sumerul şi Biblia.
16. INIŢIEREA ÎN TIMPURILE PRIMORDIALE.
Primele secrete păzite. Scrierea misterioasă. Oameni
mascaţi care ieşeau doar noaptea… Adevărata iniţiere. Cei
care au ucis balaurul. Adevăraţii iniţiaţi. Iniţiaţii vorbesc. Ei
nu ştiau totul.
17. SCRIEREA CROMOZOMICĂ ŞI PĂCATUL.
Psihosfera. Marea teamă ancestrală. Azilurile păcii.
Scrierea biologică. Inventarea numelui. Poreclă sau nume
cromozomic. Să huiduim femeia! Două greutăţi, două
măsuri. Noţiunea de rasă. Întreaga natură este rasistă.
Păcatul mortal.
18. FECIOARELE NEGRE.
Antirasism cosmic. Eva, Isis şi fiicele lui Lot. Doamna
neagră din peşteri. Amanţi insoliţi. Supraomul geneticianului
J. Korke. Metişii vor schimba faţa lumii.
19. SECRETUL DOCTORULUI CABRERA.
27 aprilie 1973 – Apocalipsă în pampas. Cavernele secrete
ale doctorului Cabrera. Un univers de pietre inteligente.
Arhivele scrise înaintea potopului. Biblioteca primistorică de
la Ica. Specialiştii în preistorie contestă. În vremurile
primistorice: lupe şi telescoape. Ce spune „piatra cu
astronomi”. Cometa misterioasă. Atlantida acum două sute
de milioane de ani. Lupta dintre oameni şi dinozauri.
4
Cezariană sub anestezie. Tehnica strămoşilor. Grefa de inimă
în paisprezece imagini. Profesorul Bohn este de acord cu
doctorul Cabrera.
20. CANDELABRULDIN ANZI.
Urme misterioase. Mracolul nisipului de aur. Candelabro
de Los Andes. Ker Lan din Paracas.
21. MISTERUL DE LA NAZCA.223
Paul Kosok descoperă pistas. Condorul şi omul cu lama.
Linii şi piste în toate direcţiile. Un teren de aterizare
preistoric. Păianjenul, spirala şi maimuţa. Condorul,
mesagerul zeilor. Tumulii şi amfiteatrele din Anzii Cordilieri.
Marele Zid din Peru. Nazca văzută de la sol. Dimensiunile
exacte ale Tridentului. Trei sanctuare: Paracas, Ica,
Tiahuanaco. Observatorul celor patru coline. O pistă văzută
îndeaproape. Kilometrul 419. Liniile albe: păsări, maimuţe,
spirale. Capodopera unui inconştient colectiv. Mound
builders. Monumente şi pistas de origine necunoscută. Caii
albi de pe coline.
22. MISTERELE PIRAMIDELOR.
Un stil atlant. Conjuraţia secretului. Secretul Marii
Piramide. Forţele vitale ale Pământului. Piramida de la
Saqqarah. Camera regelui din piramida lui Keops.
Uzurpatorii de morminte. Blestemul morţilor. Djed-ul
neutralizant. Efectul Forbusch. Pământul, planetă
privilegiată.
23. MAGIA ŞI CRISTOFOR COLUMB.
Harta lui Toscanelli. Mirajul Insulelor Norocoase.
Winlandul şi Mexicul înaintea lui Columb. Martin-Alonzo şi
Vincente Pinzon. Precursorii lui Columb. Cabot atinge
pământul înaintea lui Columb. Adevăratul scop:
reconstruirea Templului de la Ierusalim. Sfârşitul lumii în
1656. Columb, mare-maestru al Templului. O misiune a
templierilor. Columb, specialist în Cabală. Un talisman de
stăpân al lumii. Un pact cu Satana.
24. CĂRŢILE SIBILINE ŞI IOANA D'ARC.
5
Sabia magică. Misterioasa Ioana d'Arc. Fiică de regină?
Cine a ars pe rug? Este un caz magic.
25. MOISE INIŢIATUL.
Moise era egiptean. Cuvântul periculos de pronunţat,
îndemnurile unui Dumnezeu gelos. Să fie acesta misterul
poporului ales? Akhenaton, faraonul monoteist. Nefertiti şi
Moise. O religie şi un şef egiptean. Moarte zeilor Egiptului.
26. ADEVĂRATELE EVANGHELII.
Botezul lui Iisus. Ebioniţi = esenieni. Evanghelia de la
Keno-boskion. Iisus, un esenian. Adevăratul Iisus. Iisus
agitatorul. Manuscrisele de la Marea Moartă. Aleşi adevăraţi,
popor ales, popor misionar. Esenienii. Campionii adevărului.
Adevăratul Mesia: Melhisedek. Stăpânul dreptăţii. Femeia,
creatura diavolului. Cutremur pe muntele Golgota. Evreii
biblici. Creştinii. Stăpânul dreptăţii se numea Iisus. Iisus,
contestatar esenian. Fiinţa hermafrodită. Iniţiere sau
greşeală. Operaţiunea Iisus. Înlocuirea lui Iisus. Mater şi
Lilith. Mater hermafrodita. Mater şi partenogeneza. Canalul
lui Muller. Îngerii şi Cartea lui Enoh. Treizeci şi unu de
rânduri în Biblie. Fiii lui Dumnezeu. Cartea lui Enoh. Primii
părinţi din Hiperboreea.
27. TESTAMENRUL SECRET AL LUI SCHLIEMANN.
Schliemann ar fi fost asasinat… Regele Cronos al
Atlantidei. Sulul de papirus. Vasul cu cap de cucuvea.
Oricalc atlant. Steaua lui Baal. Dezvăluiri interzise. Ciudatul
Hristos Mavro-thalassitis. Monedele de oricalc.
28. CEL MAI VECHI MANUSCRIS AL LUMII
OCCIDENTALE.
Pentru erudiţi şi cititori interesaţi. Eusebiu se plânge că a
fost calomniat. Taautos era Thot. Teologia fenicienilor.
Naşterea oamenilor muritori din rasa divină. Naşterea
oamenilor de rasă terestră. Cronus era muritor. Sosirea lui
Astarte. Istoria este falsificată. Şarpele misterios.
29. INTELIGENŢA PLANTELOR.
Inteligenţa şi sufletul. Inteligenţa florilor. Geniala orhidee.
O plantă care calculează. Copacul-vigilent. Ciulinul ingenios.
6
O plantă mai inteligentă decât un savant! Inteligenţă şi
intuiţie la nivelul atomului. Dracena denunţă asasinul.
30. INTELIGENŢA ANIMALELOR.
Radarul ihneumonului. Instinct şi inteligenţă.
31. VIAŢA MATERIEI.
Strămoşii noştri din piatră. Punctele dragostei. Punctele
de agresivitate. Pământul se răzbună.
32. IMAGINEA ELECTRICĂ A SEXUALITĂŢII.
Podoabele şi pietrele preţioase. Explicaţia telepatiei.
Penele şi undele sonore. Colierele sunt nişte condensatoare.
Armonia sexuală. Swapping-ul. Mirosul sui generis şi
aurograma. Parfumul sexual este animal. Nasul oamenilor
preistorici. Violul legitim.
33. CURENŢI TELURICI – CURENŢI AERIENI.
Locurile magice unde te simţi bine. Secretul
companionilor. Echlibrul lui + şi -
34. DROGURI DE CĂLĂTORIT ÎN TIMP.
Suflarea zeului alb. Acest computer electronic: creierul.
Drogurile de iniţiere. Noha sau vinul care ia minţile. Mărul şi
frunza de viţă-de-vie. Băuturile de iniţiere. Licoarea pierdută.
Al treilea ochi.
35. APA VIEŢII VEŞNICE.
Pirul halucinogen. Puterea apei de ploaie. Apa pură =
moarte. Apa vieţii veşnice. Evoluţionismul lui Darwin. Omul
se află în regresie.
36. CARTEA SECRETELOR PIERDUTE.
O lampă electrică în timpul lui Ludovic cel Sfânt. Chivotul
legii: un condensator electric? Maşina lui Heron. Moise a
aruncat în aer o mină. Ştiinţa popoarelor vechi. Tiberiu şi
geamul incasabil. Pentaclul lui Napoleon. Avionul lui
Gusmao din 1709. Extraordinara invenţie a lui Marconi.
1529 – La Sibiu (România) este inventată o rachetă. Invenţiile
călugărului Gerbert. Bomba atomică a lui Ludovic al XV-lea.
Explozia din taiga. Numărul de aur al pitagoreicilor.
Reînvierea mortului prin codul său genetic. Elixirul tinereţii.
7
Aparatul de filmat trecutul. O fotografie cu Tablele Legii. Iată
portretul lui Hristos. Cheia enigmei.
37. CUVÂNTUL, MAIMUŢELE ŞI DELFINII.
Ereditatea prin cuvânt. Limbajul animalelor. Maimuţa se
trage din om. Misterul delfinului. Delfinul vorbeşte cu omul.
Când delfinul va spune povestea oamenilor.
38. PREZICERI PENTRU PERIOADA 1970-2100.
Oare ne va accepta anul 2100?
39. AVERTISMENTUL BIOLOGILOR.
8
PREFAŢĂ.
Nu există nimic ascuns care să nu fie dezvăluit; nimic
secret care să nu fie cunoscut.
Evangheliile.
11
PARTEA I.
1.
DESCOPERIRI.
Cunoştinţele oamenilor, chiar şi cele care ieri păreau cele
mai evidente, se dovedesc azi îndoielnice. Ele sunt deseori
răsturnate de savanţi, care proclamă drept fals universul şi
perimate unele legi.
False ar fi chimia, fizica, filosofia, matematica. Linia
dreaptă a încetat să mai fie drumul cel mai scurt dintre două
puncte, postulatul lui Euclid1 este depăşit, tabla înmulţirii şi
chiar forma rotundă Pământului2 s-au dovedit inexacte.
Preistoria este o ţesătură de erori. Omul nu se trage din
maimuţă. Erele geologice sunt doar nişte ipoteze de lucru.
Gravitaţia suportă atacurile antigravitaţiei. Timpul,
spaţiul, atomul scapă măsurării noastre. Poate că întreaga
ştiinţă este doar o reinventare a unor descoperiri deja făcute
în urmă cu mii de ani de nişte strămoşi care nu aveau nimic
în comun cu oamenii cavernelor.
Atenţie la foc.
1 Începând cu anul 1962, în şcolile din Belgia, elevilor li se predau „mai degrabă
realităţile matematicii, în detrimentul postulatelor lui Euclid, devenite insuficiente,
păstrând, cum se făcea altădată, învăţătura adevăratei ştiinţa studenţilor din facultăţi"
(n.a.).
2 Fotografiile mai multor rachete americane Discoverer oferă Terrei o
13
Textele spun: aceste cunoştinţe au fost revelate de
Dumnezeu.
Pentru cei care cred într-un Dumnezeu care vorbeşte,
tună, recompensează şi pedepseşte, explicaţia este suficientă.
Pentru ceilalţi, pentru cei care concep un Dumnezeu mai
universal, precum şi pentru cei care nu concep nimic, este
nevoie de o explicaţie raţională, acceptabilă pentru
electricianul care i-a succedat fabricantului de lumânări,
pentru electronistul care provine din vechiul ceasornicar,
pentru cosmonautul care a preluat succesiunea cavalerului
rătăcitor.
Atunci se pune întrebarea: cine a dezvăluit aceste
secrete?
Dacă nu Dumnezeu, atunci cine? Mai mult ca sigur că
este vorba despre un iniţiator sau despre o experienţă
colectivă.
Din negura timpului, oameni necunoscuţi a căror
existenţă nici măcar nu o bănuiam, ne indică drumul care
evită prăpastia. Cei morţi îi protejează pe cei vii.
Biblia nu este singura carte. Aceasta, Vedele, majoritatea
textelor sacre şi legendele tradiţionale abundă în mesaje
neînţelese care par să ateste existenţa, cu mii sau milioane
de ani în urmă, a unor civilizaţii omeneşti, terestre şi
extraterestre, care dobândiseră o ştiinţă tehnică şi puteri pe
care încă nu am reuşit să le egalăm.
Mărturiile – construcţii arhitecturale, monumente, cărţi –
nu au rezistat timpului, dar oamenii s-au străduit să le
asigure supravieţuirea, restaurând ceea ce era ameninţat de
ruină.
Cea mai mare parte a moştenirii s-a distrus. Ce a mai
rămas şi-a pierdut caracterul originar, sensul mesajului şi,
de asemenea, omenirea, leneşă, se sperie, refuzând să admită
un adevăr surprinzător.
Totuşi, acest adevăr ţâşneşte la suprafaţă pentru salvarea
noastră şi pentru a dovedi autenticitatea civilizaţiilor
dispărute.
14
Unii savanţi nu privesc existenţa acestor civilizaţii ca pe o
ipoteză, ci ca pe o certitudine. Am stabilit lista de dovezi,
indicii, descoperiri şi cunoştinţe care sprijină această nouă
viziune a istoriei oamenilor.
Temerari sau aventuroşi, probabil că vom greşi. Nu putem
străbate dintr-un singur pas drumul ameţitor care, dincolo
de cunoştinţele noastre, de strămoşii noştri (gali, greci,
sumerieni, egipteni, oameni din Cro-Magnon), se întoarce
spre civilizaţiile pe care trebuie să le cunoaştem, deoarece,
fără să ştim, le-am primit moştenire.
Trebuie să înaintăm încet, cu paşi mici.
18
Ele sunt la fel de bune pentru navigaţia pe cele Şapte Mări
ca şi hărţile din ţara6 noastră.
Totuşi, alături de detalii ciudat de exacte, documentele
cuprind şi aberaţii dezamăgitoare, de parcă cineva a urmărit
înadins un bruia) al lecturii lor.
Într-adevăr, pentru citirea corectă a hărţilor era nevoie de
o grilă de care Piri se folosise, dar pe care o distrusese înainte
de a fi omorât din ordinul sultanului Soliman al II-lea, pentru
că încetase asediul Gibraltarului în schimbul unei sume
foarte mari de bani.
Cu ajutorul unui anume Walthers, specialist la
Departamentul Hidrografic al Marinei americane, domnul A.
H. Mallery a întreprins descifrarea documentului şi a
reconstituit grila, care a permis atunci o descoperire
uimitoare. Hărţile reproduceau releveul exact al coastelor
Americii de Nord, Americii de Sud şi Antarcticii; şi nu numai
contururile, ci şi topografia din interiorul continentelor
respective (profilul lanţurilor muntoase, văile, platourile,
piscurile).
Documentul indica, în Antarctica, lanţuri muntoase care
au fost descoperite abia în 1952. Şi le preciza altitudinea
exactă.
În schimb, Groenlanda apărea sub forma a trei insule.
Controalele riguroase efectuate de Task Force 43
americană, delegată pentru Anul Geofizic Internaţional, şi de
exploratorul Paul-Emile Victor, sondajele seismografice,
realizate cu aparatele cele mai moderne, au confirmat datele
din hărţi: platourile, munţii, piscurile erau corect plasate, iar
reprezintă una dintre cele mai mari enigme ale preistoriei. În absenţa
expertizei oficiale refuzată de Mallery, putem contesta autenticitatea
acestor documente. Totuşi, în privinţa hărţilor, trebuie să ţinem cont de
interpretarea personală a lui A. H. Mallery şi de faptul că expertiza
efectuată de Task Force nu a fost, probabil, la fel de pozitivă pe cât se
spune (n.a.).
19
Groenlanda se afla într-adevăr aşezată pe trei mari insule
distincte.
Ar mai rămâne de elucidat unele mistere:
— de unde a luat Piri Reis, care nu a părăsise Marea
Mediterană şi coastele Africii, informaţiile, şi unde a găsit
acele faimoase documente vechi de care vorbeşte?
— de ce transmite documentele sub formă de mesaj
secret?
— de când datează releveele geografice şi topografice?
— cum şi pentru cine au fost făcute?
Un studiu aprofundat a dat răspunsuri la aceste patru
întrebări7:
— Piri Reis compilase opt hărţi greceşti foarte vechi,
transmise din epoca lui Alexandru cel Mare, în consecinţă
vechi de cel puţin treisprezece secole. Stând în Egipt, el a
avut probabil acces la arhivele secrete ale preoţilor egipteni şi
musulmani;
— transmiterea secretului i-a fost făcută condiţionat; sau,
deşi nu fusese iniţiat, Piri Reis înţelesese că divulgarea ar fi
fost periculoasă.
Poate chiar a plătit cu viaţa faptul că deţinea aceste hărţi
(povestea cu Gibraltarul fiind doar un pretext).
Sultanul Soliman al II-lea era un prinţ foarte erudit, mai
ales în domeniul istoriei şi al ştiinţei, iar Soliman, în turceşte,
înseamnă Solomon. (Iniţiatul ar fi pus să fie suprimat
profanul instruit în mod periculos8.)
Mallery, Walters şi profesorul Daniel Lineham, directorul
Observatorului Astronomic din Weston (SUA), precum şi şefii
serviciilor seismologice ale Anului Geofizic au estimat: că
releveele datează de cel puţin cinci mii de ani înainte de
Hristos.
22
avea misiunea să ascundă oamenilor aventura prodigioasă a
strămoşilor lor.
De la aceşti strămoşi, prin oamenii din epoca pietrei, prin
egipteni, greci, gali, prin oamenii din Evul Mediu, a fost
transmisă o cunoaştere superioară care nu a fost niciodată
dezvăluită, cel puţin în esenţa ei periculoasă.
Această conjuraţie ar exista de cel puţin şase mii de ani,
oferindu-le oamenilor cunoaşterea ştiinţifică pe care o pot
asimila fără pericol, dar ascunzând-o pe cea a cărei divulgare
ar fi primejdioasă.
Conjuraţii numărau în rândurile lor pe şefii sinarhiilor
egiptene, evreieşti, indiene, musulmane, creştine; pontifi
religioşi din Europa, din Asia şi din Africa; unii şamani
mongoli sau din America Centrală; călugări occidentali.
Tradiţia, mesajele se transmiteau oral, dar există totuşi9
transcripţii la Biblioteca Vaticanului, în bibliotecile imanilor
iniţiaţi din Maghreb şi din Orientul Mijlociu, în muzeele unde
sunt păstrate tăbliţele din Babilon (tăbliţe pe care nimeni nu
vrea să le traducă), cu siguranţă la Tiahuanaco în Bolivia, la
Muzeul Omului din Paris, la Istanbul şi la Beijing.
De cel puţin şase mii de ani, nişte oameni ştiu ceva şi au
misiunea să nu spună.
Şi de şase mii de ani oamenii care nu ştiu încearcă, în
paralel, să inventeze, să creeze, să facă să avanseze ştiinţa şi
civilizaţia.
Deşi nu există antagonism între conjuraţi şi cercetători,
conjuraţii ar frâna evoluţia. Azi, poate că încă mai păstrează
cheia care deschide sanctuarul interzis, dar savanţii sunt
gata să reinventeze tot ce conţine sanctuarul, poate chiar şi
mai mult.
2.
STRĂMOŞII SUPERIORI.
Nu a existat Homo sapiens înainte de strămoşul preistoric
de Neanderthal sau de Cro-Magnon, care nu cunoştea decât
silexul: asta ne spune ştiinţa clasică.
Dar toate descoperirile recente ne insuflă certitudinea că
ceasul omenirii nu a sunat în grotele de dincolo de Rin sau
din Eyzies.
Incertitudinile preistoriei.
În consecinţă, dacă oamenii din preistorie cunoşteau
mortarul, dacă ştiau să cimenteze, ei nu puteau să nu
construiască ziduri de case. E un lucru de bun-simţ.
Şi de aici decurge o consecinţă logică: nu locuiau în grote,
îşi mobilau casele, prelucrau lemnu118, osul, pielea şi făceau
ţesături; pe scurt, oamenii preistorici ies iremediabil din
bezna în care au fost cufundaţi şi îşi recapătă adevăratele
chipuri.
În realitate, această ştiinţă se bazează doar pe ipoteze
discutabile. Nu se găsesc schelete de oameni preistorici
care să constituie verigile între maimuţă şi om. Nu s-au
descoperit cranii de 1100, 1200, 1300, 1400 centimetri cubi,
adică acele erarii ale primatelor, care sunt cele mai apropiate
de noi, cele care ar trebui să se găsească cel mai uşor. De aici
o anumită tendinţă de desfigurare a preistoriei.
30
A câştigat! Glozel a fost recunoscut autentic de experţii
danezi, norvegieni şi suedezi. Ţăranul modest din Franţa i-a
făcut pe pontifii Preistoriei „să muşte ţărână": Căpitan, Peyroni
şi abatele Breuil...
31
în flagrant delict de trucaj pe teren, în momentul în care
venise la examinare Comisia Săpăturilor Arheologice.
— Domnişoară, dumneata ai făcut această gaură! a
exclamat doctorul Morlet care o urmărea îndeaproape.
— Nu, nu, nu-i adevărat! a răspuns ea de două ori.
— Domnişoară, am martori.
— Ei bine, da, eu am făcut-o!
Un fotograf a imortalizat pe loc o imagine a acestei. scene.
Domnişoara Garrod poate să fie văzută lăsând capul în jos,
în timp ce Morlet, în prezenţa martorilor Tricot-Royer şi
Mallat, oferă explicaţii comisiei ce anume s-a întâmplat21.
Pe scurt, ca să distrugă Glozel şi să păteze onoarea unor
oameni cinstiţi, s-a pus totul în mişcare cu atâta furie şi
lipsă de onestitate, încât Consiliul Municipal din Ferrieres,
apoi Liga Drepturilor Omului, au fost nevoite să intervină! Pe
de altă parte, justiţia nu a urmat drumul oficialilor. Toate
instanţele au respins capetele de acuzare şi au dat câştig de
cauză familiei Fradin.
Descoperirea este prodigioasă22: o bibliotecă neolitică de
peste o sută de tăbliţe cu caractere alfabetice – primul alfabet
CERAMICĂ DE GLOZEL
35
Ne bazăm pe două cvasicertitudini: o civilizaţie foarte
avansată a precedat epoca noastră preistorică; aventura
cosmică pe care o vom trăi a fost trăită de alţi oameni.
Este absurd, ilogic să pornim de la nişte strămoşi
inferiori, ridicoli, lipsiţi de inteligenţă şi chiar de instinct25.
Tradiţia şi bunul-simţ militează în favoarea unor strămoşi
superiori, care au îndeplinit un lanţ complet de evoluţie
înainte de a dispărea, din cauza unui cataclism nuclear, pe
care ştiinţa clasică îl respinge, dar care e admis de textele
sacre şi de tradiţii.
Drama preistoriei.
Acest catacalism nuclear nu poate să fie nici fixat şi nici
calculat, căci a schimbat procesul natural de modificări
celulare şi a dat naştere spontan la mutaţii care ar fi cerut, în
condiţii normale de presiune şi temperatură, câteva milioane
de ani.
Estimările sunt aşadar false în majoritatea cazurilor, ceea
ce explică incertitudinea specialiştilor în preistorie care, de
exemplu, după bunul lor plac, dau „primului strămoş” uman,
omul de Fontechevade, vârsta de 100.000, 400.000, 700.000
sau 800.000 de ani26!
Parabola păcatului originar revelat de Biblie îşi găseşte
adevărata semnificaţie şi o relaţie evidentă cu ipoteza atomică
şi teama ancestrală, universală, milenară a topirii metalelor
şi în special a fierului.
Charente, într-o grotă care nu mai există astăzi, într-un pământ argilos şi
umed, unde orice tip de conservare ar fi fost imposibilă. Specialiştii în
preistorie, din complezenţă, au atribuit craniului o vârstă fabuloasă: între
500 şi 800000 de ani. Însă noi rectificăm: cu mare greutate ar putea avea
5000 de ani! (n.a.).
36
Fierul a fost întotdeauna considerat „metalul blestemat”,
metalul diavolului şi al lui Vulcan. Toate textele vechi
(Vedele, Talmudul, Biblia), cronicarii Hesiod, Lucreţiu,
tradiţiile egiptene şi romane îl numesc metal josnic şi
dăunător, iar topirea lui este considerată o operă diavolească.
Pe vremuri, muncitorii care îl fabricau ocupau ultimul
eşalon al societăţii omeneşti, iar în zilele noastre, haddadi
din Sahara, ultimii meşteşugari fierari, a căror tehnică
datează din anul 6000 î.Hr., formează o castă aparte,
dispreţuită de ceilalţi nomazi, trăind în corturi separate.
Acesta este şi cazul ţiganilor care se ocupă cu topirea
metalelor.
Totuşi, exceptând aerul, apa, pământul şi focul, fierul
este ghidul civilizaţiilor, înaintea aurului, a grâului, a
ţesăturii şi poate şi a lemnului.
Nimic din cele cu care se mândresc savanţii n-ar fi putut
să existe fără el: nici electricitatea, nici avionul, nici
transatlanticul, nici racheta spaţială, nici bomba atomică,
nici centralele nucleare, nici uzinele, nici cele mai mici
ateliere de meşteşugari.
Se poate spune că, în forma stabilită a civilizaţiei noastre,
fierul se identifică cu ştiinţa.
Atunci cum se explică blestemul universal de care se
„bucură” dintotdeauna şi peste tot, dacă nu din cauza unui
cataclism pe care el l-a provocat?
Oamenii preistoriei fugeau de ţinuturile cu minerale
feroase, cuprinşi parcă de panică, şi se instalau pe pământ
argilos şi calcaros.
Or, omul preistoric – Homo sapiens – dacă avea această
teamă, dacă era abrutizat, primitiv…, dacă decăzuse pe scara
evoluţiei, oare acest fapt nu se întâmplase din cauza unui
cataclism sau a unui accident la care fusese asociat fierul?
Acest accident trebuie identificat pentru a înţelege
preistoria… drama preistoriei.
Ipoteza unei omeniri superioare, supusă unei explozii
atomice în urmă cu sute de mii de ani şi intervenţia unor
37
extratereştri prezintă unele verigi plauzibile pe care suntem
obligaţi să le luăm în considerare: abrutizarea greu de înţeles
a omului preistoric; blestemul fierului; mesajele transmise de
majoritatea teologiilor; mitul paradisului pierdut; tradiţiile
din locuri diferite de pe pământ care vorbesc despre rase şi
continente dispărute; descoperirile insolite, Tiahuanaco,
Glozel; în fine, acest destin pe care avem certitudinea intimă
că l-am mai trăit.
Începem să ne imaginăm geneza lumii de când savanţii,
producând energii considerabile de treizeci şi nouă de
milioane de kilojuli, au creat corpusculi grei, ceea ce
înseamnă că, folosind energie, s-a creat materie, că din nimic
s-a creat ceva.
De acum înainte se crede că lumea a putut să ia naştere
în urma unei furtuni cosmice, mai întâi sub formă de
corpusculi care au dat naştere la celule. Proliferarea s-a
dezvoltat, sub influenţa presiunilor ridicate şi la o
temperatură mare, favorabile mutaţiilor.
Se poate admite evoluţia biologică clasică mergând de la
ultravirus la protozoare, de la peşti la amfibii şi până la om,
pe care o mutaţie excepţională l-a creat imediat apt, prin
inteligenţa şi capacităţile sale, să dezvolte o civilizaţie cu
siguranţă superioară celei a celor mai dotate animale:
furnicile, albinele, termitele27.
Apoi omul a procreat, şi-a întins stăpânirea asupra
naturii şi a derulat spre viitor prodigiosul destin al fiinţelor
excepţionale.
În urmă cu sute de mii, de milioane de ani, oamenii de pe
Pământ aveau o civilizaţie aproape identică cu a noastră.
trupul uman îşi are originea într-o materie deja vie, deoarece credinţa
catolică ne obligă să susţinem crearea sufletelor de către Dumnezeu.
Enciclica Humani Generis – 12-8-50 (na).
38
Apoi a avut loc o catastrofă brutală (explozie nucleară)
sau o lentă deteriorare. Progresul se întorcea împotriva
societăţii. Infinitul mic devora infinitul încrezut.
Într-o zi sau în două secole, omenirea a fost decimată. Au
supravieţuit doar câţiva indivizi: cei care au avut şansa să se
exileze pe o planetă vecină şi, pe de altă parte, excepţiile care
confirmă regula şi pe care le găsim azi.
Pe Pământ a trebuit ca totul să fie luat de la început.
Nu putem presupune ce s-a întâmplat cu oamenii fugiţi
spre Lună, Marte, Venus sau unele stele depărtate, dar
cunoştinţele actuale despre problema iradierii ne permit să
reconstituim în parte drama celor care au rămas în viaţă pe
Pământ.
Aceşti oameni afectaţi sunt cu atât mai uşor de imaginat,
cu cât nenorocirea lor prefigurează propriul nostru destin.
Aşadar, pe Pământ supravieţuiesc oameni iradiaţi, care
şi-au pierdut în cea mai mare parte instinctul, inteligenţa în
urma mutaţiilor dezastruoase. Homo sapiens nu coboară iar
la stadiul originar: se cufundă în hăuri de inconştienţă şi
decădere care îl plasează pe cea mai de jos treaptă a regnului
animal. Devine fizic mai lipsit de apărare decât maimuţa sau
insecta. Totuşi, rămâne un om, având în străfundul lui
scânteia divină de unde poate să ţâşnească renaşterea. Poate
că a devenit un om cu pielea neagră, poate că nu a avut
niciodată pielea albă!
Acest om larvar, de-a lungul mileniilor, urcă încet panta,
recucereşte un embrion de inteligenţă şi majoritatea
calităţilor sale superioare. Omul Timpurilor Iradiate
inventează sau reinventează unealta din piatră cioplită; îşi
construieşte o colibă, apoi o casă.
Nimic nu a mai rămas din epoca glorioasă: oraşele şi
atelierele au dispărut. Nu a mai rămas nimic material,
tangibil, nimic, doar, în conştiinţa câtorva privilegiaţi, o
luminiţă, o amintire palidă şi frânturi dintr-o ştiinţă
travestită.
39
Porcul 311
Oameni noi încep să repopuleze Pământul, iar cei care
deţin cunoştinţele se adună atunci când pot.
Totuşi, a existat – dar repede digerat de vârtej – unicul om
care a supravieţuit – dacă nu mai mulţi – iar această ipoteză
este susţinută de aventura foarte uimitoare a porcului 311,
trăită cu ocazia experienţei atomice din Bikini28.
Dintre toate animalele supuse iradierii (maimuţe, iepuri,
cobai, capre), un porc cu matricola 311, aflat pe o navă de
război veche, a fost proiectat în mare de explozie. Animalul a
înotat până la atol şi, puţin după aceea, a fost luat şi supus
unui examen aprofundat.
Celelalte animale erau iradiate, moarte sau într-o stare de
supravieţuire trecătoare. Dintre toate animalele-martor,
numai porcul 311 a rămas nevătămat în mod miraculos, fără
vreo explicaţie raţională posibilă. Animalul a trăit mult timp
şi a procreat în mod cât se poate de normal.
3.
EPOCA PIETREI,
INVENŢIA SPECIALIŞTILOR
ÎN PREISTORIE.
Este greu să găseşti pentru geneza omului o altă
explicaţie decât evoluţia, pornind de la o ramură a regnului
animal.
În mod subiectiv, am fi, evident, tentaţi să ne revoltăm
împotriva ipotezei care spune că ne tragem din maimuţă,
ipoteză pe care, pe bună dreptate sau nu, nu o considerăm
41
sistemului nostru solar, adică îşi lărgesc permanent mersul
în spirală29.
Acest lucru implică faptul că ele au plecat iniţial din acest
centru în perioade diferite (teoriile lui Louis Jacot) şi că
urmează (Mercur şi Venus) sau au urmat (Marte, asteroizii,
Jupiter etc.) orbita terestră actuală.
Pare, aşadar, să existe un timp şi un punct în care sunt
fie prea tinere, fie prea bătrâne, situaţia ideală fiind cea
ocupată de Pământ.
43
Dar, în el, această evoluţie a căpătat un curent de o
rapiditate excepţională: dezvoltarea sa intelectuală,
conştientizarea, liberul său arbitru s-au ascuţit,
manifestându-se conform unei progresii matematice, care
deschide spirala de ascensiune până la un unghi apropiat de
180 de grade.
În această privinţă, apariţia omului s-ar situa aproape la
limitele evoluţiei posibile înainte de a se confunda cu
infinitul, adică, ar zice spiritualiştii, cu Dumnezeu.
Dacă este un animal, omul este incontestabil un gen
superior, pentru că gândeşte, discerne binele de rău în
funcţie de parametrii săi şi, mai ales, se revoltă direct
împotriva naturii pe care pretinde chiar că o aserveşte.
Cu el începe era lui Lucifer, prinţul intelectualilor şi înger
al cerului care nu se temea, cel puţin în aparenţă, să
contracareze planurile Domnului.
Putem înţelege prin asta că omul se identifică cu Lucifer
şi vrea să se erijeze în stăpân al globului.
Geneza ne oferă o relaţie între conştientizarea de sine şi
liberul-arbitru cu simbolul paradisului terestru.
Dumnezeu le interzisese să se atingă de fructul copacului
cunoaşterii, dar, bineînţeles, Eva şi Adam au mâncat mărul!
Bineînţeles, deoarece era evident că drama era
ineluctabilă şi voită. Dumnezeu ştia că porunca sa va fi
încălcată şi probabil că hotărâse ca aşa să fie, ca în cazul
revoltei lui Lucifer, dar prin voinţa personală a păcătoşilor.
În consecinţă, Adam şi Eva căpătau o conştiinţă, un liber-
arbitru, iar Dumnezeu, renunţând în favoarea lor la o
părticică din puterea sa, făcea omenirii întregi darul cel mai
preţios.
De altfel, cum ar fi putut Creatorul să le acorde
creaturilor sale cerul cu stelele, Pământul şi prodigioasa sa
natură dacă oamenii n-ar fi avut puterea să guverneze, să
decidă, să ştie? Ce sens ar fi luat creaţia dacă evoluţia
umană nu ar fi fost posibilă şi subînţeleasă?
44
Dacă ne imaginăm un moment o supunere pasivă a celor
doi strămoşi biblici, ajungem la o concluzie lipsită de sens, la
o situaţie aberantă, din care Adam şi Eva au ieşit cum nu se
poate mai inteligent!
Dacă vrem să dăm dramei adevărata sa valoare, trebuie
să-i lărgim interpretarea şi, în acelaşi timp, să dăm o altă
semnificaţie revoltei lui Lucifer.
Această mitologie trebuie, aşadar, să se înscrie în
contextul evoluţiei umane aşa cum o concepem noi, de când
am fost hrăniţi cu… mere!
Destinul oamenilor.
Biologii consideră că am ajuns la capătul aventurii
noastre.
Acesta este, îndeosebi, punctul de vedere al lui Jean
Rostand.
Or, această eventualitate, pentru care s-ar vrea să se
arunce vina pe liberul-arbitru, iar acel nu formulat de omul
eliberat la adresa legilor naturii ar putea foarte bine,
dimpotrivă, să se înscrie în cadrul evoluţiei prevăzute.
Evoluţia noastră pare să ne fi dus până la limitele
extreme permise cunoaşterii noastre. Încă un salt, şi Lucifer
s-ar identifica astfel cu Dumnezeu, iar omul, stăpânul
Pământului, şi-ar extinde dominarea asupra cosmosului.
Este doar o ipoteză, dar ne putem gândi în mod logic că
ciclul este aproape de sfârşit şi condiţionarea noastră
biologică pledează în acest sens.
Omul vrea să stăpânească atomul şi să cucerească cerul,
să resusciteze într-un fel războiul titanilor împotriva zeilor,
dar titanii – ucenici-vrăjitori riscă foarte mult să-şi grăbească
astfel căderea, dacă iradierea le deteriorează în primul rând
puterea de a procrea.
45
Potrivit opiniei savanţilor de la Institutul Vieţii30, după trei
generaţii, pe la anul 2035, oamenii nu vor mai putea avea
copii, poate doar monştri.
Să fie oare sfârşitul lumii?
Nu neapărat. Ştiinţa s-a comportat întotdeauna mai bine
decât ne-am aşteptat de la ea, ceea ce ar putea să însemne
că, chiar şi fără a da naştere la copii, oamenii vor găsi
mijlocul de a perpetua specia.
Omenirea, sterilă, neputincioasă, se va întoarce atunci la
caracteristicile iniţiale ale creaţiei: specie asexuată ca în
cazul organismelor monocelulare.
Reproducerea ar putea să fie artificială sau oamenii,
continuându-şi eforturile spre suprimarea morţii fizice, vor
ajunge la nemurire şi vor retrăi epoca de aur, despre care
tradiţiile ne spun că ar fi existat.
Regnul nostru se va dilua atunci în sublim, până la
identificarea cu Dumnezeu, cum ar vrea părintele Teilhard de
Chardin?
Sau, eternitatea sa fiind doar iluzorie, se va întoarce în
acea plasmă-materie, înainte de a reîncepe un nou ciclu
ascendent?
Legile evoluţiei nu ne informează deloc despre acest
destin, căci, la drept vorbind, evoluţia nu prezintă nici o
rigoare ştiinţifică şi nici măcar nu poate să fie dovedită.
Numeroase specii – anelide, bacterii, alge etc, fără a mai
aminti de celebrul celacant – trăiesc din epoci foarte
îndepărtate fără să fi suferit modificări notabile, adică fără să
fi evoluat.
Institutul Vieţii, care, din 1962, grupează cei mai buni biologi din
întreaga lume, are drept scop declarat apărarea lui Homo sapiens (n.a.)
46
Geneza şi sfârşitul omului sunt, aşadar, mistere cu atât
mai greu de elucidat, cu cât istoria şi preistoria prezintă
deseori lacune, ba chiar erori monumentale.
Trecutul îndepărtat al oamenilor, studiat de specialiştii în
preistorie – în, sensul evoluţiei lui Darwin, este adevărat – ar
fi cuprins epoci foarte bine determinate, cunoscute sub
numele de „Paleolitic” şi „Neolitic”: epoci ale pietrei.
Acest fapt convenea tezelor clasice, care ar fi format o
arhitectură şubredă fără această comodă invenţie, cheia de
aur a întregului sistem.
Acum suntem convinşi că bazele principale ale preistoriei
aparţin unui empirism pe care nu-l putem accepta, nici
măcar ca presupuneri dubitative, deoarece se pot distinge
aici cel puţin şase erori esenţiale.
1. Nimic nu dovedeşte că omul se trage din maimuţă.
Speciile sunt atât de puţin analoge, încât transfuzia de sânge
între om şi gibon, cimpanzeu sau urangutan prezintă
aceleaşi riscuri ca între specii animale categoric diferite.
Verigile care leagă maimuţa de om nu au fost niciodată
găsite şi toţi sinantropii, australopitecii, pitecantropii,
atlantropii şi alţi antropopiteci sunt farse în aceeaşi măsură
ca omul de Piltdown.
Cu acest mod de a ne stabili arborele genealogic, am
putea la fel de bine să dovedim „că bastonul este strămoşul
patului, trecând prin scaunul pliant, taburet, fotoliu,
canapea31”.
2. Omul preistoric nu a locuit în grote, mai puţin
excepţiile, ca în zilele noastre. Nu există caverne în
apropierea celor mai multe situri cu silex. Nici urmă de grotă
la Saint-Acheul (Pas-de-Calais), (acheulean), nici urmă de
grotă la Levallois-Perret (levallosian), nici urmă de grotă la
Chelles (chellean) şi nici la Grand-Pressigny (pressignian) etc.
Oamenii preistorici din Pas-de-Calais, Seine, Seine-et-Marne,
Indre-et-Loire nu se duceau să se culce seara la Eyzies!
48
GROTA DE LA MARCHE:
MAGDALENIAN III LUSSAC-LES CHATEÂUX (VIENNE)
Această femeie trăia în epoca grotelor, a mamutului şi a
pietrei cioplite, acum două sute de secole. Ea este îmbrăcată
ca pe vremea noastră. Iată ce scria istoricul Lwoff referitor la
acest subiect: „Având pe cap un fel de bonetă de marinar,
femeia este în întregime îmbrăcată… Pe piciorul drept al
pantalonilor, în dreptul coapsei, se poate observa prezenţa
unui buzunar… Sub picior se observă foarte bine o talpă…”
(Desen realizat de Stephane Lwoff.)
4. Oamenii preistorici cunoşteau scrisul, după cum
dovedesc tăbliţele gravate de la Glozel, care sunt
incontestabil autentice şi acreditate ca atare, după procesele
răsunătoare care au rupt gura specialiştilor în preistorie,
învinşi de evidenţa faptelor şi de buna-credinţă a
descoperitorului, Emile Fradin. Muzeul de la Glozel, la 15 km
de Vichy, Allier, este deschis publicului. După părerea
noastră, el constituie, împreună cu grotele de la Lascaux şi
biblioteca preistorică de la Lussac-les-Châteaux, Vienne, cele
trei minuni ale lumii vechi.
5. Oamenii preistorici nu trăiau în starea de precaritate
pe care o susţin manualele clasice. Dimpotrivă, ei trăiau într-
un fel de epocă de aur materialistă, având resurse multiple,
inepuizabile şi de exploatare facilă.
Faptul este evident: în zilele noastre, mii de oameni
trăiesc sau ar putea să trăiască fiind doar culegători, pescari
49
sau vânători. Totuşi, pădurile noastre aproape că au dispărut
şi râurile sunt depopulate de detergenţii şi de produsele
chimice de diferite origini.
În epoca preistorică, vânatul era în număr mare, râurile
colcăiau de peşte şi oamenii aveau hrană mai mult decât din
belşug.
6. Omul preistoric nu era acea fiinţă obtuză, limitată,
grosolană care ne este prezentată. Era pictor, olar, desenator
de geniu (grotele de la Lascaux, Altamira, Glozel). Peşterile
erau doar atelierele „nulităţilor” societăţii. Contemporani mai
evoluaţi cunoşteau sticla, cărbunele şi, după toate
probabilităţile, metalele şi prelucrarea fierului.
50
Săpând sub Sfinxul de la Gizeh, Mariette a scos la iveală,
la o adâncime de aproximativ 18 m, sub un teren tare şi
compact amestecat cu pietre, construcţii ciclopice, unde a
găsit obiecte de artă de o execuţie extraordinară.
Or, data de construire a Sfinxului se pierde în negura
timpurilor. Aceste construcţii de sub un pământ compact şi
tare, adunat de milenii, erau aşadar şi mai vechi!
Dar asta nu e tot. Printre obiectele aflate atât de adânc în
acest pământ primistoric, s-au descoperit – cităm
documentele din 1850 – „bijuterii din aur care, prin greutatea
foarte mică, ar putea să ne facă să ne gândim la folosirea
galvanoplastiei în ronde-bosse, tehnică industrială care
datează la noi32 de numai două-trei sute de ani”.
Evident, această descoperire este foarte jenantă pentru
cei care vor cu orice preţ să situeze începutul civilizaţiei în
Sumer, în urmă cu cel mult şase mii de ani!
În alte locuri, s-au făcut descoperiri asemănătoare. Astfel,
pe un număr mare de obiecte provenind din Memfis şi Teba –
vase, cupe, vârfuri de lance etc. – se remarcă un strat subţire
metalic, unde este imposibil să găseşti urme de sudură sau
de lucrătură manuală. Acest strat este atât de uniform,
structura lui cristalină este atât de asemănătoare cu cea a
produselor obţinute prin galvanoplastie, încât savanţii nu au
ezitat să admită că această tehnică era cunoscută de egipteni
(M. Griiger, Polytechnisches Journal de Dingler, 1851).
În ceea ce priveşte folosirea fierului, ea datează de opt mii
de ani la haddadii din Africa, şi încă de mult mai mult în
timp.
Minele de fier din Insula Elba, după calculele efectuate cu
cea mai mare grijă de către inginerii de exploataţie, erau în
funcţiune într-o epocă „de cel puţin zece ori mai veche decât
cea care ne este cunoscută”.
Paleoliticul şi Neoliticul:
invenţii ale specialiştilor în preistorie.
Paleoliticul şi Neoliticul constituie cheia de boltă rigidă, de
nezdruncinat a preistoriei perimate!
Aceste două cuvinte, orice credincios trebuie să le
pronunţe cu gravitate şi rotunjind buzele, ca atunci când se
împărtăşeşte din divinitate prin intermediul sfintei ostii.
Or, îndrăznim să spunem că Paleoliticul şi Neoliticul nu au
existat niciodată decât în imaginaţia „specialiştilor” în
preistorie.
Să ne înţelegem bine: oamenii preistorici au folosit,
desigur, o unealtă din piatră dar într-o proporţie atât de
infimă, încât o putem considera nulă. Pe scurt, foloseau
uneltele din piatră aşa cum oamenii din secolul XX consumă
caviar sau mestecă chewing-gum, adică într-o proporţie de 1
la 1000 sau de 1 la 10.000. Am prezentat deja această teză
unor specialişti şi reacţiile au fost de două feluri:
— clasici: dau din umeri, se eschivează de la orice
discuţie, dar nu sunt deloc în stare să respingă cu dovezi nici
cel mai mic cuvânt;
— neclasici: consideră teza matematic exactă.
Să prezentăm pe scurt esenţa argumentaţiei noastre.
Este posibil să se calculeze în mod aproximativ populaţia
unei naţiuni sau a unui ţinut în funcţie de numărul de case
sau de automobile, sau de unelte necesare, indispensabile,
de exemplu cuţitul pentru popoarele cel mai puţin civilizate.
52
Se poate ajunge la zece milioane de locuitori în cazul
Franţei, sau la o sută de milioane, la zece mii de locuitori în
cazul Saharei, sau opt sute de mii, dar se va obţine un ordin
de valoare care nu va depăşi, aproximativ, multimplul lui 2
sau 5 faţă de soluţia exactă.
Dacă putem cunoaşte numărul de cuţite care au existat
în Evul Mediu, ne-am face o idee despre populaţia din acea
epocă, dar cuţitele s-au pierdut, măcinate de rugină, au fost
distruse.
Dacă Paleoliticul şi Neoliticul nu cunoşteau decât piatra
cioplită sau şlefuită – şi deloc metalul – după cum pretind
specialiştii în preistorie, ar trebui să fie posibil să găsim
„cuţitele” din acele timpuri, indiferent cât de îndepărtate ar fi
ele, căci silexul nu se dezagregă. Poate să dureze, fără cea
mai mică deteriorare decelabilă cu ochiul liber, o sută de mii,
cinci sute de mii, un milion de ani.
Un milion de ani este exact perioada de timp trăită de om
pe Pământ (se spune)!
În cazul ipotezei noastre, omul preistoric folosea neapărat
o unealtă care îi folosea la tăiat, la cioplit, la apărare.
Oamenii din toate epocile şi din toate timpurile au avut şi
încă au nevoie de aceste ustensile necesare: cuţit sau lamă,
secure, pilă şi foarfece.
Să trecem în categoria „obiecte necesare” pentru omul
preistoric tot ce are o formă sau o utilizare practică de genul
cuţit – secure, răzuitoare, daltă etc. – adică cvasitotalitatea
materialului silex, de mărime acceptabilă, utilizat de oameni.
Un om normal, chiar şi în timpurile noastre, are nevoie de un
anumit număr de unelte în cursul vieţii – secure, ferăstrău,
foarfeci diverse, cleşti, sapă, târnăcop etc. – totul
reprezentând aproximativ o sută de obiecte.
Omul preistoric, care cioplea o secure în aproximativ zece
minute şi care găsea silex din abundenţă în regiunile pe care
le cunoaştem, trebuia deci să confecţioneze şi să folosească
cel puţin o sută de unelte în viaţa lui, căci aceste unelte se
uzau, se rupeau şi se pierdeau. Dar, oricum, ele nu au
53
dispărut şi nu s-au dezagregat. Se ştie că în teren afânat
obişnuit, pietrele şi, în consecinţă, silexul, sunt aruncate de
convulsiile terestre la care se adaugă forţa centrifugă. Ceea
ce explică faptul că din grădini se scot pietre anual, fără să
se poată curăţa solul.
La fel, pe vechile câmpuri de bătălie ale războiului din
1914-1918, obuzele şi schijele de obuze ies ineluctabil la
suprafaţă. În fiecare an, copiii găsesc obuze în grădini,
păduri şi pe câmpurile cultivate, fiind victimele unor
accidente.
Studiul nostru se va ocupa la început de un sit bine
cunoscut de noi, cel de la Charroux (Vienne), unul dintre cele
mai importante în ceea ce priveşte legătura cu acea unealtă
esenţială numită secure.
La Charroux au fost găsite două mii de securi, dar în
câţiva ani situl a fost aproape epuizat. Se pot evalua între
două mii şi maximum cinci mii – această ultimă cifră fiind
teribil de optimistă – securile nescoase încă din pământ.
Trebuie spus că acest sit, cu excepţia celui de la Grand-
Pressigny, este unul dintre cele mai importante din Franţa.
Charroux este, de altfel, remarcabil situat, pe Marele Drum
Preistoric33, la jumătatea drumului între Le Grand-Pressigny
şi Les Eyzies, pe malul fluviului Charente, şi în apropiere (6
km) de celebra grotă de la Chaffaud. Pe de altă parte, există
patruzeci şi nouă de grote pe teritoriul comunei, dar niciuna
nu pare să fi fost locuită.
Roca de silex este deosebit de abundentă la Charroux, şi
dacă admitem cifra de o sută de securi cioplite de om şi de
generaţie de douăzeci şi cinci de ani, minimalizăm fabricaţia
la extrem.
55
Rezultatele obţinute sunt absurde, impunându-se astfel o
constatare: numărul securilor şi al uneltelor din silex nu este
proporţional cu numărul de oameni care au populat Franţa.
El este proporţional doar cu numărul de „minus” şi de
înapoiaţi care reprezintă în acelaşi timp drojdia întregii
populaţii… şi modelele-tip, cu omul de Pilt-down şi craniul…
inexistent din sinantrop, pe care specialiştii în preistorie şi-
au construit pseudoştiinţa.
Aşadar, oamenii preistorici – care erau mai mulţi de
cincizeci pentru fiecare generaţie pe glob! – foloseau altceva
decât silexul pentru confecţionarea uneltelor, altceva care a
dispărut prin dezagregare naturală, adică, după toate
probabilităţile, fierul şi aliajele metalelor.
În orice caz, Paleoliticul şi Neoliticul, care folosesc
specialiştilor în preistorie pentru caracterizarea epocilor
pietrei cioplite, sunt nişte denumiri abuzive, deoarece, dacă
pentru fiecare generaţie, zece, cincizeci sau chiar o sută de
oameni de pe glob au folosit securi din silex, nu avem dreptul
să definim această epocă ţinând cont de acest procentaj
infim.
Atunci, am putea spune că secolul XX este şi secolul
Paleoliticului (după popoarele din Noua Guinee sau Borneo),
al caviarului (după snobii din cluburile de noapte) sau al
chewing-gum (după unii indivizi).
Din această constatare rezultă că strămoşii noştri direcţi
nu erau oameni atât de obtuzi pe cât vor specialiştii să ne
facă să credem, dar şi că preistoria clasică este inconstantă
şi bazată pe greşeli.
Dar ceea ce are o importanţă mult mai mare pentru noi
este că falimentul omului grotelor şi al silexului deschide o
uşă mare, asemenea unei intrări de catedrală, spre trecutul
necunoscut al omenirii.
Un trecut care, pe viitor, după îndepărtarea teoriilor false,
ni-l putem imagina grandios, fantastic… aşa cum a şi fost!
56
Trucarea datărilor.
Este imposibil să avem o vedere de ansamblu asupra
istoriei omenirii dacă nu putem data marile etape ale
civilizaţiei sale.
Specialiştii în preistorie şi istoricii au datat aceste
evenimente, dar într-un mod parţial sau eronat.
1. Neţinând cont de potop, a cărui existenţă o susţin,
totuşi.
2. Eliminând pătrunderea planetei Venus în sistemul
nostru solar, a cărei autenticitate este dovedită şi mărturisită
de popoarele de pe întregul glob.
3. Refuzând în totalitate ideea venirii iniţiatorilor
extratereştri.
4. Supunându-se miturilor iudeo-creştinilor, fapt care a
avut drept consecinţă uitarea nucleului primei civilizaţii
formate de arieni (celţi, ca să generalizăm) şi crearea mitului
civilizaţiei din Sumer.
Aşadar, ne-am permis să încercăm să spunem ce a fost şi
ceea ce a vrut să se ascundă.
În consecinţă, vom elimina mitul civilizaţiei „iniţiale” din
Sumer, a cărui inexistenţă este evidentă în ochii oricărui
individ cinstit, deoarece ea nu a avut niciodată nici o
incidenţă importantă, şi s-a dezvoltat în umbră, în timp ce
Egiptul, Peru, Mexicul şi chiar Galia cunoşteau de mii de ani
o strălucire incontestabilă.
Pentru ca marele public să poată cunoaşte adevărul, am
schiţat istoria netrucată a omenirii, bazându-ne pe anumite
date stabilite de istorici, la care am adăugat propriile
informaţii extrase din mitologie şi din istoria secretă şi
interzisă.
57
Lussac-les-Châteaux – Civilizaţia grotei de la Marche, 12-
20.000 de ani (desene pe piatră).
Glozel – Civilizaţia primei scrieri. Aproximativ 15.000 de
ani.
Montignac-Lascaux – Civilizaţia grotei din Lascaux; 12-
16.000 de ani (picturi).
Aceste „civilizaţii” ale cavernelor au existat în acelaşi timp
cu civilizaţia mult mai avansată a atlanţilor.
Atlantida – Cap Poseidonis – 12.000-24.000 de ani.
Civilizaţia celtică – 11.000 de ani – tumuli, megaliţi.
Civilizaţia de la Carnac – 9000 – 10.000 de ani – menhire,
dolmene, cu megaliţi mai recenţi.
Civilizaţiile de la Chatal-Huyuk – Lepenski-Vir – Poket-Dag
etc. – 8000 – 10.000 de ani.
Civilizaţia grotei de la Fort Rock, Oregon (Statele Unite) –
9000-10.000 de ani (sandale din funie împletită).
Civilizaţia egipteană:
— epoca predinastică, perioada zeilor: 10.000 de ani;
— perioada regilor semizei – Abidos: 8000 de ani;
— perioada lui Menes (epoca tinită): primele două dinastii:
5200-6000 de ani conform tradiţiei.
(Piatra de la Palermo are un text datat din a V-a dinastie,
2200 î. Hr. Este unul dintre cele mai vechi documente din
lume.)
Civilizaţia maya – Teotihuacan şi Cuicuilco: 5000 –
10.000 de ani. (Popoarele care au construit Teotihuacan şi
Cuicuilco sunt puţin cunoscute, dar credem că veneau din
golf [huasteci – olemci – tatonaci].)
Civilizaţia incaşilor – (Peru – Bolivia – Columbia) – 9000-
10000 de ani. Tiahuanaco.
Fortul de la Dun Aengus – (Insula Irishmore, una dintre
cele trei insule Aran) – 5500-8000 de ani – serii de ziduri
concentrice din piatră, cu spatele la mare. Civilizaţia celtică.
Ude sau Audh (anticul Ayadhya), leagănul populaţiei arya
– în apropiere de Lucknow – India: aproximativ 8000 de ani.
58
Joya Atuen şi Cochambra – partea de nord a statului Peru
– ţinutul populaţiei chachapoya cu pielea albă şi ochii
albaştri, alungaţi în junglă de incaşi – ziduri din piatră –
turnuri rotunde – construcţii cu trei etaje – civilizaţie
necunoscută: 5000-10.000 de ani.
Civilzaţia de la Chota Nagpur şi Assam (India): 7000 de
ani.
Civilizaţia din Mohenjo-Daro (India): 5000 de ani.
Civilizaţia din Fenicia, Creta şi Grecia: 5000 de ani.
Civilizaţia din Sumer: între 4000 şi 5000 de ani.
Civilizaţia continentului Mu – Insula Paştelui – Zimbabwe –
Adrar -(date necunoscute).
4.
STRĂMOŞII NOŞTRI
NU AU FOST MAIMUŢE.
Unul dintre cele mai extraordinare fenomene ale istoriei
ştiinţei este cel al „preistoriei franceze”, cu invenţiile sale din
perioada cavernelor, din epocile bronzului şi fierului, a pietrei
şlefuite.
Nu intenţionăm să ne creăm, cu orice preţ, o preistorie
minunată, ci să ne supunem tezele legilor raţiunii, regulilor
ştiinţifice ale descoperirii, indiciilor, documentelor, bazate pe
verosimilitatea cunoştinţelor şi a moştenirii tradiţionale.
Or, această formă rezonabilă de studiu ne conduce la
concluzia că strămoşii noştri nu erau maimuţe, ci,
dimpotrivă, oameni superiori.
Ipoteza extraordinară.
65
Ar fi o crimă de neiertat – iar ea este comisă de specialiştii
în preistorie – să învăţăm doar că omul se trage din maimuţă.
La drept vorbind, această geneză aparţine domeniului
posibilului, chiar dacă nu găsim încă verigile care ne leagă de
maimuţe; dar le vom găsi pe cele care ne vor permite să ne
dăm seama că nu suntem deloc avansaţi, şi nici satisfăcuţi!
Omul se trage din maimuţă? Să admitem acest lucru: iată
istoria noastră oprită la o consideraţiune puţin plăcută, şi
care nu duce la nimic, decât poate la a da credibilitate teoriei
darwiniene a evoluţiei.
În schimb, o a doua ipoteză, mult mai verosimilă şi
bogată în învăţăminte, spune că omul pământean a avut
Strămoşi Superiori.
În această eventualitate, aventura omului devine
îndrăzneaţă, prolifică, lăudabilă!
Dacă alţi oameni, antediluvieni, ante-preistorici în sensul
trivial al cuvântului, au existat înaintea noastră, mai rămân
de descoperit multe lucruri fascinante.
Cum trăiau ei? Unde se aflau oraşele lor? Oare au comis
şi ei acelaşi păcat al orgoliului ştiinţific, asemenea celui pe
care îl comitem noi în zilele noastre? Suntem tentaţi să
credem aşa ceva!
Atlantida, continentul Mu nu sunt vise ale spiritualiştilor,
ci realităţi ale unei epoci misterioase, a cărei nostalgie o
păstrăm în cromozomii-memorie şi de pe urma căreia găsim
urme convingătoare.
Atlanţii, hiperboreenii ar fi strămoşii noştri direcţi,
magicienii unei civilizaţii a forţei electrice, a undelor
conducătoare, a atomului şi energiei nucleare.
Astfel s-ar putea explica, în urma unor descoperiri
periculoase, pedeapsa potopului, pierderea „paradisului
terestru” şi a lanţului tradiţiilor deteriorate, dar persistente,
care au ajuns până la noi.
Astfel s-ar explica iniţierea, vestigiile civilizaţiilor
necunoscute care ne surprind şi invenţiile, ideile savante ale
strămoşilor noştri egipteni, greci, hinduşi, incaşi, mexicani.
66
Nu avem dreptul să ignorăm această teză în căutarea
genezei noastre, deoarece ea duce la trecutul fantastic şi, fără
îndoială, la adevăr.
iluzorii când ele dădeau ca rezultat perioade mai mari de zece mii de ani
(n.a.).
68
Pe un schelet s-a observat „decuparea centrului locului
prevăzut pentru operaţie printr-o trepanaţie 40 ”. Însă lucrul
cel mai curios este că s-au găsit urmele unei intervenţii
chirurgicale pe oasele de la extremitatea cavităţii toracice.
S-au descoperit, pe partea stângă a scheletelor, tăieturi de
coaste realizate fie cu silex ascuţit, fie cu alt instrument.
Studierea atentă a locului operat a dus la concluzia că,
după rezecţia coastelor, s-a realizat o secţiune, ulterior
lărgită prin îndepărtare, pentru a permite efectuarea
intervenţiei chirurgicale.
Deoarece deschiderea secţionării era acoperită de periost
(membrană fibroasă care acoperă oasele, permiţând formarea
calusului), savanţii de la Leningrad şi Aşhabad au tras
următoarea concluzie: „După reuşita acestei mari operaţii,
pacientul s-a vindecat şi a trăit cel puţin trei sau cinci ani,
fapt demonstrat de grosimea periostului.”
Altă constatare: coastele secţionate sunt exact cele care
corespund ferestrei cardiace practicate în zilele noastre de
rivalii doctorului Chris Barnard!
Mai înainte, s-au observat unele intervenţii făcute pe
oasele cavităţii toracice ale scheletelor găsite în Orientul
Apropiat (Palestina, Asiria, Iran) datând de peste cincizeci de
mii de ani41.
Acelaşi lucru s-a observat la o tânără femeie din Eyzies,
Franţa, care trăise în Paleoliticul Superior, dar nu se făcuse
nici o observaţie cu privire la fragmentele osoase, lucru care
nu a permis depăşirea stadiului ipotezelor.
Descoperirea savanţilor sovietici permite acum reducerea
la tăcere a elevilor sceptici ai abatelui Breuil, pentru care
oamenii preistorici erau neciopliţi, adevăraţi sălbatici.
Iniţiatorii extratereştri.
Oricare ar fi adevărul atins uşor de un „număr mic” de
oameni conştienţi, faptele istorice şi preistorice dovedesc că
oameni foarte evoluaţi au venit pe Pământ, în trecut, ca să ne
înveţe strămoşii. Scrierile sacre din toate ţările relatează
venirea acestor Străini, îngeri sau cosmonauţi, despre care
tradiţiile ne asigură că sunt venusieni.
În urmă cu aproximativ cinci mii de ani, iniţiatorii au
provocat naşterea civilizaţiei la mayaşi, în Mexic. Acelaşi
fenomen s-a produs şi la incaşi, asiro-babilonieni, fenicieni şi
perşi.
Fără această contribuţie, fără această imixtiune, este
imposibil să explicăm naşterea bruscă a civilizaţiilor acestor
popoare, care au fost plasate sub semnul lui Venus, cu „zei”,
adică fiinţe superioare care erau numite venusieni: Quetzal-
coatl, Orejona, Viracocha, Iştar, Astarte, Anahita.
Acum zece mii de ani, un miracol identic a provocat
dezvoltarea civilizaţiei egiptene cu „regi divini veniţi din cer”.
Totul este ciclu şi reîncepere.
Oamenii de pe Pământ sunt pe cale să devină, la rândul
lor, iniţiatorii şi „zeii” unei oarecare planete îndepărtate. Şi ar
fi în logica ordinii universale ca, într-un viitor apropiat, alţi
extratereştri să vină pe planeta noastră şi să aducă acestei
teze o confirmare fantastică şi, în mod sigur, liniştitoare.
Specialiştii clasici în preistorie, adică cei depăşiţi, resping
aceste idei profetice, considerându-le fanteziste.
71
Dar pentru oamenii de mâine care îndrăznim să fim,
preistoria clasică este doar un roman prost, trucat şi stupid,
incredibil, pentru că este mincinos.
5.
VIAŢA ŞI INTELIGENŢA.
Energie = materie
Diogene din Apollonia 500 î. Hr.
Atum, zeul-atom.
Se spune că termenul atom este de origine greacă: a:
privativ şi temnô „eu tai”.
„În realitate, scriau Gueret şi Oudinot, adevărata sa
etimologie se pierde în negura timpului, cu mii de ani
înaintea lui Democrit; totuşi, Pitagora, maestrul său, l-a
cunoscut în timpul şederii sale în Egipt.”
74
Colegiul ezoteric din Heliopolis, cel mai vechi din Egipt
după Gueret47, îl venera pe Creatorul lumii cu termenul de
Atum, Dumnezeul nobil, al cărui nume nu era cunoscut de
ceilalţi zei.
„Primul Dumnezeu este cel care a creat din propria-i
substanţă zeii şi oamenii, absolut totul, ceea ce atrage şi
respinge, pozitivul şi negativu148.
El este Necunoscutul, în afara timpului şi spaţiului
nostru obişnuit.”
În concluzie, Atum este substanţa primară, protomateria
(neutronul) şi, s-o spunem fără ocolişuri: Atum este atomul
originar făcut din spaţiu, timp şi dorinţă.
Această legătură etimologică nu ar fi fost solidă dacă un
rege iniţiat din secolul al XIV-lea î.Hr, Akhenaton, nu ar fi
botezat cu numele atomului pe Dumnezeul unic în care
trebuiau să creadă egiptenii, iar acest nume a fost Aton.
Zeii atomici.
De fapt, Aton era o reînviere a lui Atum, prima divinitate
care, prin deteriorarea inevitabilă datorată trecerii timpului,
fusese înlocuit cu Ra, Re, Amon şi chiar cu Horus şi Osiris.
Identificarea lui Atum cu atomul, materia primă a
fizicienilor şi, de fapt, genitorul întregii creaţii, rezultă din
însăşi etimologia lui, care provine dintr-o rădăcină: A, care
înseamnă „a nu fi” şi Tu: „a fi în totalitate”.
47 Deşi este greu de stabilit o ordine, se pare că cel mai vechi templu
din Egipt este cel de la Abidos (6000 î. Hr.), care datează din preistoria
egipteană. După construirea Abidosului, regii tiniţi din prima dinastie,
acum cinci mii două sute de ani după cronologia clasică, şi-au amplasat
cimitirul (n.a.).
48 Dumnezeul trebuie să se sacrifice întotdeauna ca să creeze. Acesta
este miracolul transmutării. Cea mai nobilă calitate, pentru iniţiat sau
pentru sfânt, nu este aceea de a se purifica, ci de a se oferi drept
sacrificiu (n.a.).
75
Preoţii iniţiaţi din Heliopolis învăţau că „în Nun (haos,
oceanul primordial în care se aflau creaţia şi germenii tuturor
lucrurilor şi fiinţelor, dar nu în stare vie) trăia un spirit
nedefinit care purta în el totalitatea existenţelor”.
Numele său era Atum şi dăduse naştere, din propria
substanţă, zeilor, oamenilor şi tuturor fiinţelor.
Din acest Atum neutru, identic cu Brahma neutru
primordial din Vede, au ieşit, fără nici un sprijin din exterior,
+ şi – bărbatul şi femeia.
Aşadar, Atum era chiar principiul vieţii de unde s-a
născut universul.
Fizicienii şi biologii analizează, din ce în ce mai mult,
ipoteza că principiul-viaţă este protomateria, care nu are
încărcătură electrică şi pe care îl identifică cu un izotop de
neutron, care este, de altfel, atomul primitiv neutru 49 .
Această cunoaştere iniţiatică a egiptenilor era împărţită de
vechii preoţi ai celor mai multe religii.
Marele Ame al brahmanilor era zeul unic cu numele de
Atma; termenul sacru al tibetanilor era Aum; Adonai era
stăpânul suprem al evreilor, iar Adonis al grecilor.
Attis, soţul Cybelei, Magna Mater, era „Tatăl” fenicienilor
şi probabil că putem găsi etimologia lui Atum în Atena, care a
ieşit vie din creierul lui Zeus, şi în Athor sau Hathor, sau
Nut, zeiţa cerului la egipteni.
Gueret şi Oudinot scriau cu privire la aceste curioase
coincidenţe etimologice: „Nu credem că acest lucru este
efectul unei întâmplări… Strămoşii numeau Atum, Aton,
Atma, Aum etc. ceea ce noi numim astăzi atom, însă ei
dădeau termenilor şi ideii – un sens larg, complet, filosofic şi
religios.”
Timpul închis.
Pentru fizicianul Jean Charon, toate fenomenele
universului au o origine comună, însă nimeni nu a reuşit să
străpungă structurile intime şi raţiunile profunde ale vieţii.
Din haos (dar ce era haosul?), Materia misterioasă a
devenit corpusculi elementari, apoi, printr-o serie de procese
complexe, a luat o structură atomică.
După ce a fost făcut primul pas, atomul a trecut apoi la
stadiul de moleculă, apoi de elemente chimice simple,
compuse etc.
După aceea a luat naştere viaţa, controlabilă; Jean
Charon o numeşte: Viul.
El presupune apoi că structurile şi legăturile au fost
determinate de raţiunile unei „amintiri”, unite în mod
fundamental cu Viul prin „câmpul mnemonic” sau memoria
trecutului specific.
În relativitatea generală, spaţiul-timp este curbat în
apropierea unei zone cu o mare densitate de energie.
Jean Charon este de părere că spaţiul, în interiorul unei
structuri ADN, dacă se supune acestei legi, se poate curba
astfel încât să formeze un cerc care ar închide undele
electromagnetice ale informaţiilor51 sale.
se propagă (n.a.).
77
Acest fenomen ar fi valabil atât pentru celulele vegetale,
cât şi pentru cele animale, care sunt identice.
Pragul dintre Materie şi Viu ar fi legat de spaţiul în patru
dimensiuni.
Pentru Jean Charon legăturile prin câmpurile fizice dintre
diferitele stări sunt realizate prin topologia plană în spaţiu-
materie, topologia cilindrică în Viu; cu prezenţă, în
cantitate52 mică, de energie.
Prin topologia cilindrică, unele legături, imposibile în
materie, s-ar putea produce brusc în acest nou spaţiu unde
undele electromagnetice au forţa să rămână închise.
Cromozomii-memorie ai naturii.
În această ipoteză ne putem imagina că materia, fiind în
domnia creatului, fapt care este cel mai aproape de timpurile
originare, este încă locuită de toată energia imaginabilă,
supusă unor legi în care spaţiul în patru dimensiuni este
vecin cu zero (vecin cu eternitatea, imobilitatea, esenţa
primară).
Materia ar avea privilegiul de a poseda o memorie a
timpurilor viitoare, care ar fi cartela sa perforată, programul
său.
Calculatorul are inteligenţa sa specifică oferită de om;
calcarul are şi el propria inteligenţă, dobândită de la
Inteligenţa universală, eternă, de la cromozomii săi, şi din
timpul când el va exista sub o formă mai complexă: apă,
plantă, animal, om.
Memoria tuturor timpurilor poate fi pusă în paralel cu
memoria akaşică a universului, în mod misterios cunoscută
de spiritualiştii iniţiaţi. Pentru fizicieni, fenomenul ar fi legat
de cel al spaţiului-timp, care, după cum am mai menţionat,
este curbat de câmpuri puternice de energie 58 , aşa cum
fotonul este curbat în drumul său, atunci când trece prin
apropierea unui soare.
Dacă energia este foarte mare, curba ia forma unui cerc
din care fotonul şi spaţiul nu mai pot ieşi59.
curbează formând un şarpe care-şi muşca coada sau o sferă foarte mica
ce coincide în fond cu punctul, devenind egală cu zero (n.a.).
80
Astfel, undele memoriei viitorului s-ar putea închide
singure, cu posibilită.
6.
CROMOZOMII-MEMORIE.
Omul este „înrâurit” în profunzime – în inconştient, din
instinct sau prin legea biologică – fără ca intelectul său să
aleagă sau să participe la procesul acţiunii în cele mai elevate
manifestări ale evoluţiei sale.
Acest fenomen este impus:
— de planul speciei sale, raţiune primordială care îl
diferenţiază de animale şi plante;
— de cunoştinţele sale ereditare înregistrate în complexul
său biologic.
Imaginile-dorinţe.
Utopiile pe care Martin Buber (Paths of Utopia), citat de
Jean Servier63, le numeşte „imagini-dorinţe”, care provin din
adâncurile inconştientului, ar reprezenta un fel de căutare
disperată provocată de deziluzie, dezamăgire.
Zeii, cetatea lui Dumnezeu, Apocalipsa, Eldorado,
apariţiile, fantomele, Atlantida, călătoria spaţială, OZN-urile
etc. ar fi imagini-dorinţe.
Primele ţin în mod sigur de o creaţie, unde nevoia de
refugiu şi de ideal joacă un rol primordial, dar, pentru alţii,
problema este mult mai profundă şi ştiinţifică.
Misterele visului.
Biologii şi fizicienii, prin encefalograme şi observaţii
experimentale, scot în evidenţă mecanismul visului.
86
Este dovedit că bebeluşul de câteva luni visează, dar şi
animalele superioare – câinii, pisicile, caii, leii, delfinii,
maimuţele etc. – până la păsări67.
Semnele clinice înregistrate sunt următoarele: ochii se
rotesc în orbite, dintr-o parte în cealaltă, iar extremităţile
vibrează. Pisicilor le tremură mustăţile.
În timpul somnului, activitatea musculară se relaxează
total, reluându-şi activitatea în timpul visului.
În înregistrarea encefalografică, se observă foarte bine
momentul declanşării visului şi activităţii musculare, prin
amplitudinea oscilaţiilor înregistrate în regiunea pontică a
creierului.
Numeroase halucinaţii sau fenomene considerate
misterioase – de exemplu, în anumite cazuri, viziunea unor
OZN-uri – pot fi explicate prin lipsa visurilor.
Persoanele care nu visează sau care sunt împiedicate, în
scop experimental, să viseze, sunt victimele unor dereglări şi
halucinaţii în stare trează: ele vorbesc unui copac, Sfintei
Fecioare, unor astronauţi; ele îl văd pe diavol, pe Sfântul
Mihail sau uriaşi; au impresia că recunosc oameni pe care
nu i-au văzut niciodată…
Visele au loc în timpul somnului, de trei sau patru ori,
primul timp al visului fiind şi cel mai scurt (aproximativ zece
minute); ultimul este cel mai lung (între treizeci şi patruzeci
de minute).
Dacă un subiect este privat de orele sale de somn, dar i se
dă dreptul la cei trei sau patru timpi de vis, el nu suferă nici
o dereglare.
Mai folositor decât somnul, mai indispensabil echilibrului
nostru, visul pare să aibă o misiune misterioasă, al cărui rol
ar putea fi acela de stabilire a unei legături cu originea
testosteron (hormonul masculin), orice fiinţă vie este de sex feminin. Din
acest motiv, savanţii contestă în mod ferm afirmaţiile Bibliei. Primul om
nu a fost Adam, ci Eva. Este adevărat că în Geneză l-27 este scris: „iar el
i-a creat mascul şi femelă (hermafrodit).” Celţii, mai iniţiaţi decât evreii,
spun că primul om de pe pământ a fost o femeie, Dana sau Ana dama
originară (n.a.)
89
vă atrag, dar dacă sentimentul devine pasional, atunci
căutaţi motivul într-un trecut îndepărtat.
Prin memoria cromozomilor se explică naşterea
miraculoasă a geniilor Leucip, Alexandru cel Mare,
Descartes, Mozart etc.
Clarviziunea şi cromozomii.
Teoretic, o persoană care doarme poate asista la intrarea
lui Carol al VIII-lea în Neapole, sub un cer albastru şi însorit,
aşa cum s-a petrecut la momentul respectiv.
În realitate, ea poate vedea o furtună abătându-se asupra
cortegiului, dacă în cromozomii săi a fost înregistrată o scenă
de furtună posterioară evenimentului şi a avut loc o inducţie
între amintiri. În acest caz, persoana care doarme va vedea
cortegiul defilând prin furtună, ca şi cum ea nu ar fi existat,
hainele nefiind deloc ude. Printr-o adaptare inconştientă
operată de creier, cortegiul ar putea fi dispersat de furtună,
iar amintirea ar fi mincinoasă.
Deteriorarea sau alterarea imaginilor-memorie este
frecventă atunci când amintirea nu aparţine esenţei fiinţei –
cazul intrării lui Carol al VIII-lea în Neapole – sau nu a fost
întărită printr-o practică îndelungată sau o obişnuinţă
atavică: a suge pentru un copil mic, alegerea unei locuinţe
situate la malul unui râu pentru un adult, a dansa pentru
spaniol, a cânta pentru italian, a fi gastronom pentru
francez. Ea explică inexactitatea şi incoerenţa multora dintre
visele noastre şi, în mod sigur, a anumitor viziuni ale
clarvăzătorilor, deoarece clarviziunea, sau întoarcerea în
timp, este adeseori un vis avut prin intermediul
cromozomilor-memorie.
90
Mergând mai departe cu speculaţiile noastre, am putea
spune că iniţierea este capacitatea ce ne este dată pentru a
ne solicita cromozomii-memorie69.
Iniţiat este cel care, prin această metodă – sau prin alta –
găseşte soluţii rezonabile, doveditoare pentru misterele care
ne obsedează. Cel care emite afirmaţii vagi şi misterioase,
care nu pot fi dovedite, este fie un impostor, fie un visător ai
cărui cromozomi au suferit deteriorări grave.
Migraţia animalelor.
Anumiţi zoologi explică numeroase cazuri de migraţie
printr-o nevoie inconştientă de selecţie a speciei.
Această ipoteză ar fi adevărată pentru lemmingi care se
îneacă în mare atunci când specia lor este foarte numeroasă
într-o ţară, dar şi pentru rândunicile care îşi pierd 50% din
efectivul lor în traversarea Mării Mediterane.
Însă această explicaţie nu este deloc solidă.
Chiar dacă o rândunică din două moare în traversarea
mării, selecţia nu are un efect capital, deoarece proliferarea
se face prin depunerea ouălor de patru-şase ori în fiecare
primăvară, şi adeseori de două ori pe an.
Fenomenul cel mai interesant pe care zoologii, de altfel
foarte calificaţi, nu l-au observat, este că animalele nu prea
îşi fac griji pentru proliferarea lor. Din contră, grija lor
majoră, primordială, este asigurarea perenităţii speciei, prin
orice mijloc.;
Acesta este scopul vieţii lor: să trăiască.
În privinţa selecţiei naturale, ea este asigurată de natură
însăşi, aşa cum arată şi numele: prea multe insecte =
Hiperboreenii şi atlanţii.
Incursiunea noastră panoramică în Occident, pornind de
la migraţiile ariene, ne-a făcut să vorbim despre aceşti mari
strămoşi, hiperboreenii şi atlanţii.
Diferenţierea lor nu este deloc uşoară, iar părerile privind
originea lor sunt destul de divergente.
Tradiţiile localizează hiperboreenii sau Marii Strămoşi albi
în partea de nord a globului: în Hiperboreea înfloritoare, cu o
climă minunată şi care, totuşi, era situată într-o vale
presărată cu munţi de gheaţă. Capitala era Tuia sau Thule
(Cartea lui Enoh – Platon – Diodor din Sicilia).
95
Atlanţii locuiau pe un continent al cărui centru era
reprezentat de Insulele Azore, dar care se întindea de la nord
la vest, poate chiar până în ţara hiperboreenilor. Acest
continent era Atlantida.
Hiperboreenii par să fi reprezentat elita de după potop,
statul-major, stăpânii lumii dispărute.
La hiperboreeni a căutat Enoh ordine, a stat de vorbă cu
şefi, şi aici, la Thule, se păstrează intacte caracterele genetice
ale rasei.
Atlanţii au fost un popor foarte avansat, pe care l-am
putea compara cu americanii sau ruşii de la sfârşitul
secolului nostru.
Hibridizările care au avut loc au alterat, după toate
aparenţele, cromozomii-memorie ai atlanţilor.
Întâietatea pe care o dăm hiperboreenilor este atestată de
omagiul pe care foştii mayaşi, descendenţi ai atlanţilor, îl
aduceau Părinţilor rămaşi la Thule.
Vechii regi mexicani nu puteau fi înscăunaţi, este scris în
Popol Vuh (cartea sacră a mayaşilor), decât după ce treceau
prin Thule, unde primeau învestitura oficială.
Se crede că, după potop, un grup mic de supravieţuitori
s-a întors în Hiperboreea, sau mai degrabă în ceea ce mai
rămăsese din ea, deoarece devenise o insulă bătută de
valurile îngheţate ale Oceanului din nord.
97
Oare centura polară hiperboreeană a înţelepciunii se va
bizui într-o bună zi pe zona de activitate slabă a atlanţilor?
Este greu de crezut, dar este sigur că popoarele celtice ar
primi cu mai multă plăcere un Mesia alb şi blond, cu ochi
albaştri, gen Apollo, şi o Fecioară nordică cu părul lung şi
deschis la culoare, de tip Velleda, decât un Mântuitor negru
venit din Orientul Apropiat.
Merită să menţionăm că, pe bună dreptate sau nu, Iisus a
fost întotdeauna înfăţişat din punct de vedere fizic cu tipul
galic.
Edda sau cărţile sacre ale popoarelor scandinave sunt foarte vechi, dar
nu ne-au mai rămas decât transcrieri, dintre care cea mai veche, Eddas
Soemondar hinns froda, datează din 1643. Etimoloiga cuvântului Edda
corespunde unităţii rasei ariene. Edda înseamnă „străbunic”; lb.
sanscrită, atta = mamă; lb. persană = ala; greacă şi latină = atta; lb. slavă
= otitsi etc. (n.a.).
98
Doar Rig-Veda este foarte veche: ea oferă o învăţătură şi
informaţii despre cosmogonie şi cultul arienilor, despre dam
(damă, femeie), care a avut un rol important pentru toţi celţii,
despre soma sau licoarea de iniţiere, asemănătoare
Cu hidromelu175 galic, şi despre o mitologie care serveşte
drept model pentru cea mai mare parte a mitologiilor
europene.
Vedele sunt scrise în sanscrită, limba-mamă a tuturor
limbilor familiei indo-europene, limbă universală după toate
aparenţele, cel puţin pentru popoarele legate de civilizaţia
hiperboreenilor şi atlanţilor.
Se pare că ele au fost scrise în urmă cu patru mii de ani
(în realitate mult mai mult). Lingviştii consideră sanscrita cea
mai perfectă limbă din lume (sid), îndeosebi graţie rezonanţei
sale cu ideea. Afinităţile sale faţă de limbile celtice au fost
subliniate de elveţianul Adolphe Pictet76.
7.
CELE CINCI INSULIŢE DE PE GLOB.
Potopul nu mai este o ipoteză, el a devenit o certitudine
istorică.
L-am fi putut numi diluviu (potop, în latină) dacă geologii,
pentru a-şi evidenţia ostilitatea faţă de realitatea
cataclismului, nu ar fi stabilit o legătură a termenului cu
aluviunile cuaternare ale fluviilor noastre.
a fost premiată de Institutul Veţii din Paris. Vezi, de acelaşi autor: Cultul
cabirilor la vechii irlandezi (1824) şi Arya primitivi (1859-1863) 2 volume
(n.a.).
99
În jurul anului 10000 î.Hr.77, gheţarul continental, astăzi
cu dimensiuni mult mai mici, mărgineşte Green Land sau
Hiperboreea unde, conform tradiţiilor, s-a dezvoltat o
civilizaţie excesiv de avansată.
Spunem excesiv de avansată, deoarece limitele au fost
depăşite, iar oamenii, savanţi, aroganţi şi periculoşi, vor
redeveni lutul stării lor iniţiale. Tradiţiile ne asigură:
cataclismul a început printr-un incendiu gigantic al planetei.
Oamenii au fost arşi de vii sau înecaţi, unii dintre ei fiind
metamorfozaţi în animale78.
Ploaia de foc care a precedat invazia apelor poate avea cel
puţin patru cauze:
1. Trecerea unei comete, coliziune uşoară, ploaie de
meteoriţi sau explozie de asteroizi.
2. Erupţii vulcanice.
3. Explozii nucleare sau război atomic provocat de
locuitorii Pământului.
mii de ani, adăugând cei două mii de ani ai erei creştine (n.a.).
78 Oamenii s-au transformat în maimuţe, scrie în Popol Vuh. Trebuie
101
ciobani, tăietori de lemne. Altfel spus, „pleava” civilizaţiei de
dinaintea potopului.
2. Conform tradiţiei, singurii supravieţuitori au fost cei
care au escaladat munţii înalţi. Or, este greu de crezut că
locuitorii văilor au avut timp să efectueze o ascensiune care
cerea, în general, mai multe ore, dacă nu mai multe zile de
mers greoi, deoarece ştim că valurile înalte au apărut brusc.
3. Biblia vorbeşte despre muntele Ararat pentru salvarea
lui Noe; Xisuthrus, în Caldeea, îşi pune arca pe muntele
Korkura; Manu al hinduşilor se duce pe platoul din
Himalaya; Bochica, pentru America de Sud, se refugiază în
altiplanul Anzilor, şi Cocox, Noe al mexicanilor, se retrage în
Sierra Madre. Indienii din America de Nord vorbesc despre
Munţii Stâncoşi, iar triburile din Africa menţionează despre
platoul etiopian ca fiind punctul de adunare al
supravieţuitorilor respectivi.
Vârfurile tuturor acestor munţi depăşesc patru mii de
metri altitudine.
4. Elefanţi surprinşi de o înălţare bruscă a pământului au
fost găsiţi îngheţaţi în Asia Centrală, la o altitudine de patru
mii de metri. Aşadar, trebuie să admitem că acest cataclism
diluvian a provocat deformări foarte mari ale scoarţei
terestre. Elefanţii au murit din acest motiv, iar apoi au fost
prinşi în gheţurile de după potop.
cum potopul a pornit din nord şi s-a îndreptat spre Ecuator, crescând
treptat în amplitudine, ne putem imagina că munţii mai mici, dar situaţi
spre pol, au putut fi feriţi de catastrofă. Valul seismic a crescut spre
patru mii de metri în America, doar trei mii în dreptul Cauca-zului, şi
este logic să credem că la început munţii înalţi de două mii de metri nu
au fost acoperiţi. Această ipoteză, în acord cu legile fizicii, certifică
tradiţia care situează Hiperboreea şi Thule „într-o oază temperată, în
mijlocul unor munţi de gheaţă cu aspect feeric”, fapt care s-ar justifica
prin cazul Islandei cu gheizerele sale, adevărate calorifere cu apă caldă, şi
că înainte de înclinarea globului în plan ecliptic nu exista nici un
anotimp. Aşadar, un grup de hiperboreeni ar fi putut supravieţui
potopului, transmiţând cunoştinţe de iniţiere scandinavilor şi celţilor, de
sorginte iraniană (n.a.).
80 Lucru parţial greşit. Vechii indieni sau mexicani din America de
Nord nu sunt originari din platoul mexican, care are doar două mii de
metri altitudine, ci din Munţii Strâncoşi, fapt stabilit de tradiţii, Codex şi
etnologie. Mexicanii au emigrat, adică au părăsit actualele State Unite
după un mare cataclism. Îndrumaţi de preoţii lor, au fondat Mexico într-
un loc marcat de semne profetice (n.a.).
103
Potopul universal aduce o explicaţie plauzibilă
fenomenului, iar această constatare reprezintă dovada
evidentă a unui cataclism în urma căruia au supravieţuit
doar câţiva indivizi.
104
— Între cincizeci şi o sută de supravieţuitori, în potopul
şişimecilor în prima eră numită atanotiuli (soarele apelor). El
este numit: potopul universal.
— Doi supravieţuitori, în potopul mexican al lui Coxcox.
— Patru supravieţuitori, conform tradiţiilor din Brazilia.
— Câţiva supravieţuitori, în potopul din Noua Californie,
ai incaşilor etc. Fără să ne mulţumim doar cu tradiţia, cifrele
pe care ea ni le oferă de la un pol la celălalt, şi de la est la
vest, dovedesc că numărul supravieţuitorilor a fost extrem de
mic.
Cea mai mare parte a speciilor animale s-au salvat, fiind
posibil ca ele să fi presimţit pericolul.
Această presimţire nu poate fi explicată în mod raţional,
ea scapă de sub controlul analizei sistematice fiind totuşi un
fenomen dovedit.
Leganda referitoare la arca lui Noe, chiar dacă nu este
lipsită de fundament, nu poate explica supravieţuirea
animalelor.
Este sigur că arca, dacă ar fi existat, ar fi trebuit să fie
construită într-un mod la fel de ştiinţific precum cele mai
moderne nave-meteo sau vase-laboratoare din zilele noastre.
Pentru ocrotirea multor specii sensibile la frig sau la
călduri excesive, la umiditate sau la uscăciune, pentru a
separa oile de lupi, pentru a asigura fiecăruia o temperatură
ideală, o hrană potrivită, trebuia, în mod obligatoriu, să se
folosească electricitatea sau electronica.
Cazul egiptean.
O altă enigmă, de data asta referitoare la omenire, ne
solicită curiozitatea: „cazul egiptean”.
Până în anul 4000 î.Hr., în lume nu s-a dezvoltat nici o
civilizaţie importantă, mai puţin în Egipt.
Mai înainte, pare imposibilă găsirea urmelor arhitecturale
– mai puţin în grote – potopul erodând o parte din suprafaţa
105
Pământului, în primul rând văile unde erau situate oraşele şi
mărturiile activităţii umane.
Cataclismul, menţionat în multe rânduri de hinduşi,
babilonieni, caldeeni, evrei, nordici şi ameridieni, aproape că
nu există la egipteni, lucru care, probabil, i-a incitat pe
istorici să-i respingă existenţa.
Totul pare că s-a petrecut de parcă populaţiile Nilului nu ar
fi cunoscut niciodată potopu1 81 . Şi, într-adevăr, ele nu l-au
cunoscut, deoarece Valea Nilului nu are decât douăsprezece
mii de ani; înainte, fluviul nu se revărsa în Marea
Mediterană!
Aşadar, într-o ţară nouă a luat naştere, acum aproximativ
opt mii de ani, cea mai veche dintre civilizaţiile noastre
istorice, fapt care ne permite să afirmăm că, la puţin timp
după potop, hiperboreeni 82 sau atlanţi s-au stabilit în văile
înalte ale Nilului.
Să fi coborât ei din cer, asemenea „îngerilor” din Biblie?
Nu întâlnim nici o altă menţiune a unei astfel de apariţii în
mitologia egipteană. Totuşi, trebuie menţionat că simbolicul
disc înaripat, asemenea celui al asiro-babilonienilor, este
semnul misterios pe care-l găsim pe cea mai mare parte a
templelor83. Aşadar, iniţiatorii nu au putut veni decât de pe
cel mai apropiat platou, cel etiopian, locuit de negri, dar este
greu de imaginat că aceşti supravieţuitori, care erau ciobani,
84 Cele mai mari nenorociri din timpul sau după o inundaţie sunt: în
primul rând, lipsa de apă potabilă, apoi epidemiile, tifosul, ciuma, holera,
febra tifoidă etc. Dacă trei sau patru miliarde de oameni s-ar fi înecat în
anul 2000, s-ar fi produs o epidemie care ar fi oferit şanse foarte mici de
supravieţuire. În grămada de cadavre care ar fi fost Pământul după
retragerea apelor, viaţa umană ar fi fost aproape imposibilă. În august
1966, în Anatolia Orientală, după un cutremur de pământ, s-au
înregistrat cazuri de holeră, în pofida vaccinărilor preventive şi ajutorului
furnizat de toate naţiunile globului. Putem afirma că într-un oraş de zece
mii de locuitori, unde un seism ar provoca moartea a două mii de
persoane, cei opt mii de supravieţuitori, fără ajutor din exterior, ar urma
să moară în urma epidemiei de holeră (n.a.
107
O femeie poate reface lumea.
Supravieţuitorii de pe platoul din Etiopia erau împărţiţi,
după ipoteza noastră, în două clase sociale: cea a savanţilor
şi cea a autohtonilor negri.
Savanţii atlanţi trebuie că erau cu toţii bărbaţi şi, pentru
asigurarea perenităţii rasei, au fost nevoiţi să se unească cu
o femeie de culoare neagră.
Deoarece tradiţiile potopului fac referire numai la bărbaţi,
credem că numărul femeilor supravieţuitoare a fost extrem
de mic. Poate că nu a mai rămas decât una singură pe întreg
continentul; de aici reiese preţul inestimabil pe care primii
oameni de după potop l-au acordat femeii, lui Mater, de unde
a pornit umanitatea85.
Acest sfârşit de lume face, în mod fantastic, să coincidă
degradarea morală a oamenilor, menţionată în texte, cu focul
cerului şi invazia apelor.
Mai exact, aceste coincidenţe extraordinare se înscriu în
normele universale, de care se leagă aventura noastră
umană.
În preajma producerii cataclismului cosmic, civilizaţiile
sunt prea avansate, prea periculoase (sau invers), şi atunci
se produce explozia inevitabilă.
Asemenea fructului şi păstăii la intrarea în cataclismul
iernii, omul putrezeşte şi explodează la apropierea unui nou
ciclu cosmic.
Teza menţionată mai sus se află în acord cu legile
evoluţiei, deoarece însăşi natura i se supune.
8.
CONTINENTE DISPĂRUTE.
Deriva continentelor postulată de Alfred Wegener la
începutul acestui secol, ridicarea bruscă a fundurilor marine,
prăbuşirea nu mai puţin bruscă a pământurilor ieşite la
suprafaţă ne fac să credem că întreaga configuraţie a Terrei a
fost deseori transformată în cursul timpului.
Herodot relatează că preoţii egipteni din Teba i-au povestit
că, în timpul mileniilor precedente, soarele a răsărit de patru
ori, contrar obiceiului său, şi a apus de două ori acolo de unde
răsare acum.
Oare Pământul s-a rotit în sens invers?
În legătură cu răsturnările cosmice, Papirusul Magic
Harris ne asigură că Sudul a devenit Nord şi că Pământul s-a
întors.
Multe manuscrise vechi, precum Papirusul de la Ermitaj
şi Ipuwer, se referă la aceleaşi fenomene folosind exact
aceiaşi termeni.
În ultima perioadă, la un stadiu mult mai redus,
Pământul a cunoscut unele modificări. În 1883, s-a produs
scufundarea parţială a insulei Krakatoa, în Indonezia: cele
două treimi de pământ ieşit la suprafaţă s-au prăbuşit într-o
prăpastie marină adâncă de trei sute de metri.
În Marea Chinei, în Atlantic, au apărut insule şi într-o zi
au dispărut. În urmă cu treizeci de mii de ani, Marea Mânecii
era un pământ ieşit la suprafaţă care lega Franţa de Anglia.
La 2 octombrie 1957, o insulă vulcanică a apărut lângă
insula Fayal, în Azore. Din secolul al XVII-lea au apărut – cel
109
puţin pe hărţile marine – şi au dispărut sau au rămas de
negăsit Insula Grande, Insulele Aurora, Insulele Saxembourg,
Thompson şi Lindsay în Atlantic; Insulele Companiei Regale,
Insula Smaraldului, Dougherty şi arhipelagul Nemrod în
Pacific… Pe scurt, de două mii de ani, peste două sute de
insule, după apariţii efemere, s-au scufundat în abisuri.
Tradiţia, uneori memoria au păstrat amintirea acestor
bulversări geologice, brodând adeseori, adăugând, inventând
chiar planete în contul galaxiei noastre, deoarece în timpul
lui Pitagora se presupunea existenţa unui Anti-Pământ,
gravitând în jurul Soarelui, la polul opus, atât de bine, încât
astrul îl ascundea tot timpul.
Totuşi, o dată sau de două ori pe an, era posibilă
observarea conturului acestui Anti-Pământ care are şi astăzi
partizani.
Hiperboreea.
Atlantida despre care a vorbit Platon, pe care o situăm
între America de Sud şi Tropicul Racului, este fără tăgadă cel
mai celebru dintre continentele dispărute. În aceeaşi ordine
de idei, din cele mai îndepărtate timpuri (Herodot, Diodor,
Pliniu, Vergiliu), oamenii au crezut într-o altă insulă probabil
legendară: Ţara hiperboreenilor, situată în zona arctică.
Este sigur că într-o anumită epocă geologică foarte veche,
Ecuatorul şi polii şi-au schimbat locul, astfel încât regiunile
polare s-au bucurat de o climă tropicală şi de o floră
luxuriantă.
Totuşi, tradiţia vorbeşte de o insulă de gheaţă înconjurată
de munţi înalţi, unde trăiau oameni aproape transparenţi:
hiperboreenii. Navigatorii greci şi babilonieni ar fi văzut
insula înconjurată de corola ei diamantină, viziune atât de
minunată, încât au căzut în genunchi şi s-au rugat zeilor lor.
Sclipirea gheţii provoca o lumină ireală şi în interiorul
ţinutului domnea o căldură blândă unde se aclimatiza perfect
o vegetaţie plină de verdeaţă. Nici un contact nu părea să
110
existe între insulă şi restul lumii; totuşi, un pasaj secret
(subteran?) ar fi existat până în Germania de Sud. Femeile
hiperboreene erau nespus de frumoase, iar a cincea femeie
născută în fiecare familie era înzestrată cu calităţi
extraordinare de clarviziune.
Când insula a devenit de nelocuit „din cauza răcirii
polilor”, scrie Sylvain Bailly, locuitorii ei au emigrat în
Europa şi în America, şi – tot conform tradiţiei – femeile
hiperboreene şi-au păstrat calităţile ereditare de frumuseţe şi
de prezicere a viitorului, şi-au ales soţi de mare valoare şi au
dat naştere unei descendenţe feminine de elită, care ar mai
putea să fie recunoscută şi azi după inteligenţa excepţională
şi frumuseţea deosebită.
Ferekyde din Scyros, cel care l-a iniţiat pe Pitagora, ar fi
fost un descendent al hiperboreenilor.
Tara Mu.
Altă pereche legendară, dar a Atlantidei de data asta, este
Lemuria sau Ţara Mu, care este situată în Oceanul Indian.
Misteriosul continent Mu se întindea aproape peste întreg
Oceanul Pacific, de la strâmtoarea Bering în Australia, din
India până în California.
La drept vorbind, existenţa lui nu se bazează decât pe
afirmaţii insuficient dovedite şi pe tăbliţele „colonelului”
englez James Churchward, pe care nimeni nu le-a văzut
vreodată.
Pe la 1868, colonelul, aflându-se în India, a devenit
asistentul marelui-preot al unui templu-colegiu şi a studiat
cu interes inscripţiile de pe un vechi basorelief. Colonelul a
mai aflat că în arhivele secrete ale templului se aflau tăbliţe
de argilă, acoperite cu texte scrise de aşa-numiţii naacali
(fraţii sfinţi) pe terra-mamă dispărută, numită Mu. Tăbliţele
se aflau într-un ambalai şi nu trebuiau să fie citite niciodată,
dar colonelul s-a folosit de o stratagemă ca să-şi satisfacă
marea curiozitate.
111
„Ar fi înţelept, a zis el, să verificăm două ambalaje ca să
ne putem da seama cât de bine se păstrează mesajele.”
Marele-preot, care şi el ardea de nerăbdare să vadă
tăbliţele, nu s-a lăsat rugat prea mult, scoţând două dintre
ele din învelişul lor de pânză.
Şi atunci nu se putea să nu se vadă caracterele imprimate
în argilă. Imediat s-a constatat identitatea lor cu inscripţiile
de pe basorelief! Pe scurt, cele două tăbliţe au fost traduse şi,
după aceea, toate celelalte. Ele conţineau geneza lumii şi
povestea scufundării continentului Mu, cu doisprezece mii de
ani înainte de Hristos.
Geologul William Niven a găsit în Mexic tăbliţe
indescifrabile, iar Churchward a susţinut descoperirea,
afirmând că literele hinduse şi mexicane de pe tăbliţe erau
identice. El a mai pretins că, graţie cheii hinduse, a tradus
cele două texte mayaşe celebre: Codex Cortesianus şi
Manuscrisul Troano!
Neobosit, colonelul a străbătut lumea în căutarea unor
confirmări, şi atâta zel inspiră simpatie, ba chiar şi încredere.
Poporul de pe continentul Mu, care ar fi colonizat
pământul întreg, se numea uigur şi capitala era situată în
Asia, acolo unde profesorul Koslov a descoperit – în deşertul
Gobi – la o adâncime de cincisprezece metri sub ruinele de la
Khara-Khota, un mormânt pictat, vechi de vreo opsprezece
mii de ani.
Sarcofagul conţinea rămăşiţele pământeşti ale unei regine
şi ale unui rege purtând (după Churchward) emblemele MU:
un M, Tau şi un cerc traversat vertical de un diametru.
Un manuscris descoperit într-un vechi templu budist de
la Lhasa, în Tibet, povesteşte şi el sfârşitul Ţării Mu, iar
vasele preistorice găsite la Glozel, în 1925, ar reproduce
semnele şi scrierea uigurilor.
Apogeul Ţării Mu s-ar situa în urmă cu şaptezeci şi cinci
de mii de ani, dar imperiul ar data de o sută cincizeci de mii
de ani şi chiar mai mult.
112
În zilele noastre, o sectă americană din Ramona
(California) perpetuează teoriile lui Churchward şi, printr-o
ciudată coincidenţă cu tradiţiile despre Tiahuanaco, studiază
caracterul venusian al civilizaţiei Ţării Mu.
Colonelul englez nu a prezentat niciodată dovada
existenţei tăbliţelor hinduse. Totuşi, putem fi frapaţi de două
fapte semnificative:
1. Churchward ar fi putut, fără voia lui, să se piardă în
nişte traduceri fanteziste, dar este sigur că nu a inventat
existenţa tăbliţelor.
2. Toată teoria pe care a construit-o şi care era incoerentă
în urmă cu optzeci de ani a fost puternic întărită de
descoperirile de la Tiahuanaco şi de la Glozel.
În realitate, avem certitudinea că biblioteci secrete există
în India şi în Europa, la Vatican, la Escurial şi chiar în
Franţa. În aceste condiţii, se poate înţelege foarte bine că
Churchward nu a vrut niciodată să dezvăluie unde a citit
tăbliţele şi, fireşte, nu avea cum să le arate.
Alt punct în favoarea colonelului ar fi faptul că şi-a
cheltuit averea şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă
parcurgând lumea în căutarea unor confirmări, ceea ce nu se
potriveşte cu comportamentul unui glumeţ răutăcios.
113
Ceea ce înseamnă că, în epoca terţiară, Americile erau
lipite de Europa şi de Africa.
Putem să nu fim de acord cu profesorul Blackett în
privinţa estimării cronologice a epocilor geologice, căci sunt
pur şi simplu „estimate”, patru sute de milioane de ani
putând foarte bine să fie înlocuiţi cu patru milioane, sau
chiar cu patru sute de mii de ani – preistoria nu e deranjată
de astfel de aproximări – dar derivele continentale constituie
o ipoteză acceptabilă.
Globul terestru – grosso modo – este format dintr-un
nucleu central, „nife” (nichel-fier), înconjurat de „sima”,
formată în principal din silicaţi de magneziu.
Sima este plastico-vâscoasă, este o pastă care se întăreşte
treptat până la scoarţa terestră propriu-zisă pe care o
cunoaştem: „sial” (siliciu şi aluminiu).
Continentele ar fi în fond un fel de insule tari care plutesc
pe sialul vâscos.
„La origine, spune Wegener, trebuie să fi fost o singură
masă continentală pe care rotaţia Pământului a tins să o
repartizeze pe întreaga suprafaţă a globului. America a
derivat spre vest, Australia spre est, Antarctica spre sud şi
Groenlanda s-a deplasat spre nord.”
Sir Stuart Blackett a calculat că Marea Britanie ar deriva
spre nord-vest cu şase metri pe secol; se ştie că Groenlanda
se deplasează spre vest cu o viteză de 90 cm pe an, şi, în
curând, sateliţii americani şi ruseşti, exprimând cu exactitate
distanţele dintre continente (încă aproximative), vor permite
măsurarea fidelă a derivei Americii faţă de bătrânul
continent.
Este foarte probabil ca aceste derive să nu fie constante,
suferind încetiniri sau accelerări bruşte şi accidentale, astfel
încât tradiţia continentului Atlantida să poată fi examinată
într-o lumină nouă.
Atlantida despre care vorbeşte Platon ar fi fost America,
pe atunci „ancorată” în Oceanul Atlantic destul de aproape
114
de coastele Africii şi Europei; o derivă brutală ar fi dus la un
cataclism şi la o prăbuşire sau la o scufundare parţială.
Bineînţeles, totul e doar o ipoteză, dar „foarte posibilă”,
mai ales dacă luăm în considerare „smulgerea” americană
deosebit de intensă pe linia ecuatorială, acolo unde rotaţia
terestră se face simţită cel mai puternic.
Această ipoteză, fără să le acrediteze cu adevărat, conferă
totuşi o anumită verosimilitate tradiţiilor care vorbesc despre
Atlantida, Mu, Lemuria şi despre acele insule arctice,
Groenlanda, Islanda, Spitzberg, desprinse din continent.
Un singur obstacol: geologii şi specialiştii în preistorie
vorbesc de milioane de ani, sfidând memoria umană. Şi dacă
aceste estimări ar fi considerabil de exagerate?
În urma cercetărilor făcute de savanţii americani în
cadrul proiectului „Mohole”, s-a ajuns la concluzia că asupra
evaluării vârstei oceanelor s-a comis totuşi o eroare.
Căldura în primul rând, provenind fie de la o masă internă
aflată în supra-fuziune, fie din radioactivitatea naturală a
rocilor, nu corespunde definiţiilor gradului geometric al
geologilor.
Asemenea, grosimea sedimentelor traversate de sonde,
înainte ca ele să atingă straturile dure ale pământului, nu
corespunde cu vârsta admisă a oceanelor.
Invazii lunare.
În Franţa, ipoteza „primistoricului” Marcel Boscher, foarte
personală, se apropie de teoriile lui Hoerbiger, Bellamy şi
Saurat. Luna joacă în cadrul ei rolul principal.
Ea poate să sugereze şi legături cu Ţara Mu.
Conform acestei teorii, Luna ar fi determinat o rezultantă
mecanică, din cauza cataclismelor declanşate, şi una socială,
prin cucerirea militară a unui popor lunar.
Această ipoteză provine dintr-un vast şi surprinzător
ansamblu cosmogonic, metafizic şi fizic, depărtându-se în
mod deliberat de ştiinţa raţională.
Ea porneşte de la un postulat: totul este energie-materie
indisociabilă, nediferenţiindu-se decât prin potenţial în cazul
energiei şi prin masă în cazul materiei. Principiul mecanic al
lumii este gravitaţia şi atracţia produsă de energia-materie.
O diferenţă constantă de potenţial magnetic echilibrează
alimentul-motor al celulei vii: oxigenul. Pe scurt, viaţa şi
evoluţia oamenilor sunt condiţionate de acest potenţial
magnetic şi de oxigen.
Omul originar, trăind într-un mediu perfect echilibrat, era
un fel de zeu ale cărui celule se regenerau singure în
totalitate. Nu cunoştea nici suferinţa, nici moartea şi era
înzestrat cu perceperea tuturor lucrurilor – cunoaşterea –
prin capacităţi psihice dezvoltate care îi permiteau să se
117
lipsească de progresul tehnic şi acţiona în modul unor
posturi emiţătoare şi receptoare de televiziune. Statura lui
era de aproape trei metri, iar gigantismul constituia ceva
comun regnului vegetal şi animal.
Se pare că regăsim aici starea de graţie şi raiul timpurilor
biblice. Decăderea, păcatul originar nu au fost provocate de
Eva, ci de mecanica cerească, de Dumnezeu, am putea
spune.
Nu se ştie ce dereglare cosmică – sau perturbare dorită de
Providenţă – a motivat rătăcirile Lunii; totuşi ea a început să
vagabondeze în cosmos până când s-a plasat pe orbită pe
planul eclipticii terestre.
Înainte ea evolua mai aproape de Soare şi populaţia ei, cu
o durată de viaţă relativ scurtă din cauza diametrului mic,
trecuse repede peste etapele cunoaşterii şi se situa la nivelul
pe care îl vom atinge după anul 2000.
Fără să prezinte referinţe, nici să situeze evenimentul în
timp, Boscher crede că în acel moment seleniţii erau în
pericol, atmosfera planetei lor rarefiindu-se şi solul uscându-
se din cauza acestui fenomen.
Aşadar, apropierea de Pământ a constituit o şansă
nesperată de salvare şi seleniţii au pregătit invadarea
planetei noastre.
Satelizarea Lunii s-a făcut într-o perioadă de timp destul
de considerabilă secole – şi a avut consecinţe dezastruoase
pentru pământeni.
Echilibrul magnetic fiind rupt, atmosfera terestră a
devenit mai puţin bogată în oxigen, ca urmare a diminuării
presiunii atmosferice, iar gravitaţia a crescut în proporţii
considerabile.
Parcă ţintuiţi la pământ, oamenii şi-au pierdut repede
capacităţile şi insensibilizarea reţelei nervoase (circuit
magnetic) a corpului lor.
Au cunoscut durerea şi moartea.
Deoarece Luna se plasa pe orbite din ce în ce mai
apropiate, Pământul a început să cunoască valurile seismice,
118
erupţiile vulcanice, apoi o mare catastrofă determinată de
răsturnarea polilor, ceea ce a avut ca rezultat imprimarea
unei viteze de gravitaţie mai mare şi creşterea forţelor de
atracţie.
Oxigenul atmosferic a devenit mai rar şi gravitaţia a
crescut şi mai mult, astfel încât seleniţii, aterizând, au găsit o
omenire cu capacităţi reduse, capabilă să se apere doar cu
mijloace primitive, asemănătoare cu cele ale vechilor persani,
asirieni şi caldeeni.
Invadatorilor, foarte înalţi, înzestraţi cu arme atomice, nu
le-a fost deloc greu să-i învingă pe pământeni şi au apărut în
ochii lor ca nişte zei coborâţi din cer!
Rasa terestră s-a modificat în ritmul fluctuaţiilor cosmice
şi geofizice, căci globul a suferit o transformare profundă.
Continente erau înghiţite de ape, iar altele ieşeau la
suprafaţă din oceane. Ecuatorul, care trecea pe timpuri prin
Siberia, s-a fixat sub Asia.
Totuşi, nu a existat nici potop, nici perioadă glaciară şi
Pământul s-a apropiat de Soare, încălzindu-şi atmosfera,
stabilizându-se treptat pe poziţia actuală, recăpătându-şi
atât potenţialul magnetic, cât şi conţinutul în oxigen.
În cursul acestei evoluţii naturale, autohtonii pământeni
şi cuceritorii lor au fuzionat într-o rasă comună, ale cărei
caracteristici ar fi fost păstrate mai ales de rasa galbenă.
Aceasta este preistoria concepută de Marcel Boscher.
Evident, ea scapă simţului nostru critic, dar prezintă
elemente noi care nu ar putea să fie îndepărtate din capul
locului.
Boscher imaginează şi faptul că forţele colosale eliberate
din atom ar putea într-o zi să permită încetinirea vitezei de
gravitaţie a Pământului, ceea ce ar avea ca rezultat creşterea
presiunii atmosferice şi, în consecinţă, bogăţia aerului în
oxigen. Autorul crede că atunci ne vom întoarce la echilibrul
119
originar, va dispărea uzura celulelor şi am redobândi
calităţile psihice ale Strămoşilor Superiori87.
În cadrul originii în parte extraterestră a omenirii noastre,
propuse de Boscher, oare galbenii, descendenţi cu capacităţi
reduse ai giganţilor seleniţi, ar fi putut să populeze Ţara Mu?
Luna ar fi putut să transporte de pe Venus – sau de pe Marte
– emigranţi, adevărate vehicule cosmice sau rachete
interplanetare?
Derivele continentelor, cataclismele naturale,
cutremurele, potopurile, erupţiile vulcanice, căderile
corpurilor celeste, continente dispărute şi invazia planetară:
deja istorie, tradiţia şi anumite imaginaţii se unesc pentru a
da o faţă necunoscutului.
Secretele distruse.
Tiahuanaco, piramidele, Baalbek proiectează deja o
oarecare lumină asupra vechii enigme, iar sanctuarele
secrete ar putea să-şi deschidă curând porţile.
Unele mărturii au fost distruse. Iulius Cezar poartă
greaua responsabilitate a primului incendiu al Bibliotecii din
Alexandria, unde literatul Ptolemeu Soter adunase şapte sute
de mii de volume care constituiau atunci totalitatea tradiţiei
transmise şi a ştiinţei umane.
Patru secole mai târziu, al doilea incendiu aprins de
hoardele dezlănţuite a pustiit aceeaşi bibliotecă, ce a fost
definitiv arsă în 641 din ordinul califului Omar.
Se spune că, întrebat de căpitanii săi ce soartă va fi
rezervată cărţilor, şeful musulman ar fi răspuns: „Dacă ceea
ce spun ele se află în Coran, sunt inutile şi puteţi să le
ardeţi. Dacă ceea ce spun nu se află în Coran, atunci trebuie
distruse ca dăunătoare şi nelegiuite”.
9.
CIVILIZAŢII PIERDUTE.
În fiecare an, sau aproape, descoperiri, datorate cel mai
adesea întâmplării şi uneori săpăturilor arheologice, împing
şi mai mult limitele apariţiei omului pe Pământ. În mod
firesc, ies la suprafaţă ruine şi vestigii ale civilizaţiilor a căror
existenţă nu era bănuită de nimeni, astfel încât specialiştii90
în preistorie sunt confuzi, nu mai ştiu unde să dea cu capul!
126
fierului din care este construit stâlpul, pentru a explica
starea sa de conservare nealterată”.
Dacă suntem de acord, adaugă Jacques Scornaux, că
performanţa poate fi realizată în zilele noastre, trebuie
menţionat că acest lucru se face de foarte puţin timp, pentru
cantităţi foarte mici, şi la un preţ exorbitant.
Stâlpul lui Aşoka sau, mai bine zis, al lui Vikramaditya,
ar fi realizat dintr-un fier necunoscut, provenit, spun unii,
dintr-o ştiinţă extraterestră sau un secret de fabricaţie
pierdut!
Este o ipoteză hazardată, dar care poate fi formulată în
absenţa unei explicaţii mai plauzibile.
Specialiştii în coroziune afirmă că stâlpul este format din
mai multe plăci de fier, sudate cu ciocanul, atunci când ele
erau topite.
Analize făcute pe diferite eşantioane au arătat o mare
eterogenitate, adică porţiuni de impurităţi: de carbon, între
0,1 şi 0,2%, fosfor, între 0,11 şi 0,18%, siliciu, cupru, nichel,
cu un strat extern format din 80% oxizi de fier (FeO şi Fe2O3).
Acest fier, scria Jacques Scornaux, este deci impur şi
enigma necorodării sale rămâne în continuare nedesluşită…
dacă nu cumva se datorează faptului că, de-a lungul
secolelor, indienii credincioşi l-au uns, în timpul unor
ritualuri, cu materie grasă, vegetală şi animală care, prin
pătrunderea în metal, a asigurat protecţia acestuia.
Trebuie remarcat că metalul altarelor şi obiectelor
venerate în acelaşi fel se bucură de o protecţie asemănătoare,
miraculoasă, atât în India, cât şi în Nepal.
Valea Minunilor
Într-o regiune deşertică, unde accesul este foarte greu,
din Alpii din regiunea Provence, Valea Minunilor oferă
arheologilor, care nu se descurajează în faţa dificultăţilor, un
sit incomparabil, unde abundă picturile rupestre.
127
Cine le-a realizat? Ce civilizaţie s-a instalat cândva în
aceste văi muntoase? Se ştiu puţine lucruri referitoare la
acest subiect.
Itinerarul recomandat pentru accederea la acest sit care
se întinde pe zeci de kilometri porneşte de la Tende în
direcţia Saint-Dalmas, de unde se poate urca până la
Mesces.
De aici se merge prin valea Miniere şi se ajunge, după un
drum obositor de şase kilometri, în preajma Văii Minunilor.
La nord-est, regiunea este străjuită de muntele Bego care,
cu o altitudine de 2873 m, domină un aranjament haotic de
roci care, în contre-jour, oferă extraordinare reprezentări
zoomorfice proprii.
Pentru numele de Bego s-au avansat mai multe
etimologii. El ar proveni fie de la provensalul begon = vrăjitor,
fie de la beg = senior, dar pare să aibă o asociere de idei cu
beugh, mugetul taurilor sau boilor.
De altfel, aproape şaisprezece mii de desene fac referire la
aceste animale, dintre care patruzeci şi cinci de mii au fost
mai mult sau mai puţin identificate.
Altitudinea medie a sitului variază între 2100 şi 2600 de
metri, iar doi munţi aflaţi în vecinătate poartă numele de
„Cornul Taurului” şi „Vârful Cornului Ţapului”, ceea ce, la o
primă vedere, ne face să credem că Valea Minunilor a fost
altădată un loc destinat agriculturii, creşterii animalelor, dar
şi cultului magic al taurului.
Trebuie să cauţi cu atenţie în labirinturile stâncilor
pentru a descoperi desenele gravate pe piatră cu un
instrument ascuţit sau trasate linear, probabil în timpul
unor epoci mai recente.
În anumite locuri, se află în abundenţă pe dalele netede
din gresie roşiatică, şist în straturi suprapuse, sau silicioase,
unele dintre ele fiind de culoare verde, violet sau portocaliu.
Subiectele cele mai reprezentate sunt taurul (sau boul),
furci cu dinţi, dreptunghiuri cadrilate, cuţite, arme, siluete
umane, harpoane care seamănă foarte mult cu literele
128
alfabetului fenician, carian, italic, cretan, armean. Tot aici
găsim desene reprezentând Insula Paştelui.
Gravurile cadrilate sau ţarcurile reprezintă, probabil,
scheme ale caselor sau ale parcelelor agricole; le întâlnim
aproape peste tot în lume, îndeosebi în Peru (platoul din
Marcahuassi) şi în regiunea Snake River din Statele Unite.
Alte desene sunt stilizări de vrăjitori, dansatori, tauri şi
oameni trăgând o pereche de boi.
Cum era de aşteptat, aici găsim, în apropierea
petroglifelor, graffiti, numele şi prenumele vizitatorilor-
sabotori care şi-au inscripţionat identitatea pe o operă
extraordinară.
Pe „Masa cea mare”, scria Andre Verdet, putem observa
„semne-totemuri învecinate cu alfabetu195”.
Peste tot decorul este grandios, titanic, în acelaşi timp gol
şi populat de locuitori invizibili…
10.
ATLANTIDA.
Atlantida, continentul înghiţit de ape, ne este cunoscut
dintr-o povestire a lui Platon, confirmată de numeroşi alţi
autori geci şi latini: Homer, Hesiod, Euripide, Teopompos,
Ailianos, Strabon, Diodor din Sicilia, Produs, PlinAu,
Tertulian, Iamblichos etc. Ei oferă informaţii despre tradiţii
sau ne daii detalii semnificative şi favorabile.
Continentul înghiţit de ape a fost situat în Oceanul
Atlantic, aceasta fiind versiunea cea mai plauzibilă, însă el
mai este situat şi în alte regiuni.
Autenticitatea Atlantidei a fost mult timp pusă la îndoială,
însă putem spune că în zilele noastre prezenţa ei este admisă
de toată lumea.
Nu intenţionăm să relatăm în amănunt geneza cazului,
care, de altfel, este bine cunoscută, ci să amintim marile sale
trăsături, să aducem elemente noi şi să tragem o concluzie,
ţinând cont de cele mai recente descoperiri cu caracter istoric
sau arheologic.
Acest lucru a fost făcut, la vremea sa, de către Paul Le
Cour, a cărui lucrare este continuată de revista Atlantis96.
97 Nouă mii de ani înaintea epocii lui Solon sau anul 9600 î.Hr., sau
135
general, care se întinde pe suprafaţa actuală ocupată de
ocean.
Aşadar, suntem siguri că în epoca glaciară un continent a
ieşit la suprafaţă, în mijlocul Oceanului Atlantic.
— Analogia între flora miocenică a Europei şi cea actuală
din America Orientală.
— Reproducerea anghilelor; femelele obişnuite cu apele
terestre, îndrumate de cromozomii-memorie, se duc să se
reproducă în Marea Sargaselor.
Arhivele secrete.
După iniţiatul Anubis Schenuda, „arhivele secrete copte
din Egipt fac referire la pământul ferm care a existat în locul
valurilor din nordul Atlanticului.”
Aceste arhive mai menţionează că polii s-au aflat de trei
ori pe planul eclipticei.
„Noi, copţii, a scris Anubis Schenuda, ştim că polul şi
planul eclipticei au coincis, după cum ne arată Zodiacul din
Denderah, unde Leul este situat pe coada Şarpelui. De
asemenea, ştim că trei dinastii reprezintă cele trei rase ale
spiritelor celeste: uriaşi, titani, kabiri”.
O teză a lui Constant Basir, care face referire la
Melpomene a lui Herodot, vorbeşte despre un personaj care,
în 2350 î.Hr., s-a deplasat din Atlantida terestră în Atlantida
maritimă.
Basir vorbeşte despre un exod al atlanţilor la
Locmariaquer, dar fără să menţioneze sursele.
Aelianos, în Varia Historia (cartea a III-a, cap. XVIII),
spune că Teopompos povesteşte o discuţie purtată între
regele Frigiei şi Silen, în care cel din urmă vorbeşte despre
existenţa unui mare continent situat dincolo de Oceanul
Atlantic, mai mare decât Asia, Europa şi Libia la un loc.
Această relatare este reluată, de data asta mult mai
detaliat, de istoricul H. d'Arbois de Jubainville, în cartea sa,
Primii locuitori ai Europei.
136
După Teopompos (secolul al IV-lea î.Hr.), scria el, istoria
Atlantidei ar fi făcut parte din învăţăturile date de Silen, la
acea vreme prizonier al lui Midas, regele Frigiei.
„Europa, Asia şi Africa formează o insulă încercuită de
ocean. Există doar un singur continent foarte mare, care se
află în altă parte. El hrăneşte animale uriaşe şi oameni de
două ori mai mari ca noi.
Într-o bună zi, ei au trecut în insulele noastre, iar după ce
au traversat oceanul, într-un număr de zece milioane de
oameni, au ajuns în ţara hiperboreenilor (adică în regiunile
unde rasa celtică domina în secolul al IV-lea, deoarece un
autor grec contemporan lui Teopompos îi numeşte
hiperboreeni pe galii care au cucerit Roma).
Cuceritorii s-au interesat despre ţinutul unde urmau să
debarce. Li s-a spus că hiperboreenii era poporul cel mai
fericit dintre toate popoarele Europei, Africii şi Asiei, dar,
dispreţuind existenţa săracă a hiperboreenilor, nu au
binevoit să meargă mai departe.”
Învăţătura druizilor, culeasă de istoricul grec Timagene
(secolul I î.Hr.), concordă cu povestirile lui Platon şi
Teopompos.
Marcellus, în cartea sa intitulată Etiopica 102 , vorbeşte
despre şapte insule situate în Oceanul Atlantic, în apropierea
continentului nostru (Insulele Canare), şi adaugă că locuitorii
acestor insule păstraseră amintirea unei insule
Mult mai mari, Atlantida, care, mult timp, îşi exercitase
dominaţia asupra celorlalte insule din ocean.
„Astfel, spune H. d'Arbois de Jubianville, există patru
texte de provenienţă diferită care vorbesc despre tradiţii, care
povestesc cucerirea unei părţi a lumii vechi de către nişte
străini veniţi dintr-o ţară necunoscută, care în două dintre
aceste texte apare sub numele de Atlantida.”
102 Nu ştim despre care Marcellus este vorba. El este citat de Arboise
Misterul guanşilor.
În 1406 d.Hr., cuceritorii francezi care au debarcat primii
în Arhipelagul Canarelor au găsit aici un popor cu tenul
deschis, înalt, care se considera ultimul supravieţuitor al
lumii după potop: guanşii.
Spaniolii care au venit după aceea au rămas surprinşi
văzând nişte indigeni, îndeosebi în Valea Orotava, care erau
mai albi decât cel mai pur castilian.
Ei au fost masacraţi de europeni şi nu a mai rămas nici
un descendent din această rasă uriaşă, a cărei înălţime, în
insula Fuerteventura, avea o medie de 1,84 m.
Asemenea celţilor, guanşii, deşi erau oameni blânzi şi
ospitalieri, trăiau într-o libertate sălbatică, preferând moartea
servituţii.
Jean de Bethencourt, şambelan al lui Carol al Vl-lea,
regele Franţei, a rămas „uimit de curajul şi buna lor credinţă.
Colegii lui, care au capturat un grup de femei refugiate în
grota din Fuerteventura, au văzut cum una dintre ele şi-a
spânzurat copilul ca să nu cadă în mâinile invadatorului.”
Ospitalitatea guanşilor faţă de călătorii liniştiţi era celebră
în Antichitate, fiind pentru ei o datorie să cedeze patul
conjugal străinului. Este adevărat că, pe insula Gomera,
toate femeile erau proprietatea comună a unui clan!
Conform acestor tradiţii, poporul era descendentul regelui
Uranus, primul suveran al atlanţilor, care a domnit, spune
don Inigo, în urmă cu aproximativ douăzeci de mii de ani.
138
„Răzuiţi egipteanul, libianul, guanşul, mayaşul şi veţi găsi
atlantul”, scria P. Couteaud103; el adăuga că egiptenii sunt
atlanţi din Orient, lucru ce corespunde cu tradiţiile, care îi
consideră ca venind dintr-o ţară situată în partea vestică.
Oare guanşii să fie supravieţuitorii de pe Atlantida şi cei
mai puri descendenţi ai poporului lui Poseidonis?
Confruntând obiceiurile şi riturile lor, putem crede acest
lucru.
11.
TIAHUANACO.
Între prima civilizaţie şi a noastră există verigi: în primul
rând civilizaţiile preincaşe din Anzii Cordilieri şi de la Glozel.
În 1876, arheologul francez Wiener scria:
142
În acelaşi timp, căpitanul ne-a pus în legătură cu
enigmaticul renovator al religiei Soarelui incaş, Beltran
Garcia, biolog spaniol, descendent direct al lui Garcilaso de
La Vega, marele istoric al Conchistei.
Beltran Garcia avea de la strămoşul său documente
inedite referitoare la tradiţiile andine. Poarta Soarelui, prin ea
însăşi, era doar o mărturie incompletă. Tradiţiile andine, în
sine, erau doar o fabulaţie. Totul, juxtapus, făcea să
succeadă interpretărilor fragile ale mitologiilor şi tradiţiilor
americane, egiptene, greceşti şi chiar babiloniene o explicaţie
acceptabilă.
Istoria, care se oprea la ultimele dinastii faraonice, făcuse
un salt în trecut şi se prelungea acum până la mileniul al X-
lea î.Hr., dacă nu şi mai departe.
Iată ce dezvăluie documentele secrete ale lui Garcilaso de
La Vega, traduse şi comentate de Beltran Garcia:
Limbajul sforicelelor.
Gonzales de la Rosa, care a trăit multă vreme în Peru,
relatează declaraţiile unui quipocamayo (interpret al quipus
incaşi) Catari, care, retras la Cochachamba în secolul al XVI-
lea, a tradus pentru iezuiţi limbajul enigmatic al sforicelelor
cu noduri.
Manuscrisul traducerii a fost donat pe la 1625 de către
canonicul din Chuquisaca, Bartolomeo Cervantes, iezuitului
A. Oliva 109 . De atunci, documentul este ţinut secret – la
Biblioteca Vaticanului – dar esenţa conţinutului său este
cunoscută.
Iată un rezumat al traducerii bătrânului Catari, comentat
de Gonzales de la Rosa:
America de Sud timp de şapte ani, din 1827 până în 1834. Este autorul a
147
Tschudi, Castelnau, Squier, care vorbesc de galerii
întunecoase şi fetide care duceau în incinta lui Tiahuanaco.
Această cetate subterană fusese construită pentru a
permite locuitorilor să se bucure de o temperatură mai blândă,
ceea ce dovedeşte că altitudinea nu a variat niciodată111.
Lângă lacul Titicaca exista un palat din care nu a mai
rămas nici o urmă, căci construirea lui ar data, după cum spun
textele din epoca „creării lumii 112 „. Primul senior al cetăţii
Chucara, care înseamnă „Casa Soarelui”, se numea Huyustus;
el împărţise globul în mai multe regate. Ultimii locuitori din
Chucara nu aparţineau populaţiei aymara, ci quecha.
La Tiahaunaco, morţii erau îngropaţi culcaţi. În insulele
lacului trăia o rasă albă şi bărboasă113.
superioară din insule (şi, iarna, din cetatea subterană?) nu erau de rasă
roşie, ci albă. Aceeaşi indicaţie a unei rase exterioare Anzilor (n.a.).
148
Zeul Soarelui, strămoşul incaşilor, le-a trimis în timpuri
foarte vechi pe unul dintre fiii lui şi pe una dintre fiicele sale,
ca să le aducă cunoaşterea, delegaţi pe care oamenii i-au
recunoscut ca divini după vorbă şi după tenul deschis.
Oamenii albaştri.
O altă teză, mult mai seducătoare, a apărut în URSS. Ea
asimilează idolii cu misterioşii oameni cu sânge albastru care,
în timpuri îndepărtate, formau un fel de elită.
În 1960, o revistă rusească, bazându-se pe relatările
istoricului egiptean Manethon, ale lui Herodot, pe inscripţiile
Papirusului din Torino şi de pe Piatra de la Palermo, aducea
o contribuţie preţioasă atât dezlegării enigmei Atlantidei, cât
şi enigmei venirii unor extratereştri.
În numărul său din decembrie 1960, revista Atlanţii, sub
semnătura arheologului Henry Bac, prelua informaţia.
151
În Europa, această expresie desemnează în mod explicit
indivizi care se consideră că fac parte din înalta şi vechea
nobilime.
În Rusia şi în Mongolia, se considera că nobilii sunt de
sânge albastru, ceea ce, incontestabil, susţine ideea de
superioritate.
Declaraţiile Iui Platon şi expunerea ruşilor capătă o
valoare ciudată dacă le aplicăm unor fiinţe extraterestre
venite de pe planeta Venus, unde conţinutul mare în gaz
carbonic ar explica o pigmentaţie naturală albastră.
Să fie oare Venus, planeta „albastră” a strămoşilor, cu
munţii ei înalţi de patru mii de metri, cu vegetaţia şi
temperatura în unele locuri suportabilă de om, conform
datelor rachetei americane Mariner II, patria originară a
oamenilor albaştri, a atlanţilor, a rasei din Tiahuanaco şi
Glozel?
Oceanul. Era considerat cel mai vechi rege la Aticii, iar domnia lui a fost
marcată de un potop într-o epocă foarte nesigură, deoarece adjectivul
grec ogygios înseamnă „fabulos, precedând orice cunoaştere istorică”, şi
se leagă astfel de ideea de cataclisme antice. Ogige ar fi întemeietorul
Tebei, iar existenţa sa este atestată de majoritatea tradiţiilor din vechea şi
din noua lume. În etimologia sanscrită, Ogige ar însemna născut la
potop. Iată deci o legătură care asociază sub semnul lui Ogige potopul,
152
Ce fel de minune? Coliziune? Explozie nucleară? Nu
putem spune, dar este destul de verosimil ca „planeta soră”,
Venus, să fie legată de istoria omului de pe Pământ.
Poate că nu este departe timpul în care aceşti sateliţi-
fantomă se vor identifica cu navele spaţiale dirijate, şi poate
cu astronava „strălucitoare ca aurul” care va transporta pe
Pământ transfugi de pe Venus, forţaţi să-şi părăsească
planeta ameninţată.
Nu e lipsit de curiozitate nici faptul că ruşii, pionieri în
cursa pentru cosmos – întoarcerea la origini? – se străduiesc
să lege misterul planetei Venus de misterul cetăţii
Tiahuanaco.
Arheologul american A. Posansky a descoperit cinci
civilizaţii succesive distruse de catastrofe naturale, dintre
care două inundaţii sau potopuri, ceea ce ar autentifica
foarte marea vechime a oraşului Tiahuanaco şi ar acredita
unele aproximări de ordinul a 15.000-40.000 de ani.
Unii americanişti, precum Denis Saurat şi Hoerbiger, au
explicat aceste catastrofe printr-o teorie în care Luna,
coborâtă în apropierea Pământului, ar fi aspirat apele
oceanice în zona sud-americană. În consecinţă, mările,
părăsind restul lumii, s-ar fi acumulat într-o gigantică sferă
de apă sărată în jurul lui Tiahuanaco, pe care l-ar fi acoperit.
Saurat sprijină această ipoteză pe existenţa unei linii de
sedimente marine lungă de 700 km.
„Această linie, scrie el, începe lângă lacul Umayo din
Peru, la aproape 100 în înălţime deasupra nivelului lacului
Titicaca, trece prin partea de sud a acestui lac, la 30 în
deasupra nivelului apei, şi se termină înclinându-se din ce în
ce mai jos spre sud… Acolo a fost deci o mare”, explică el. Iar
câteva pagini mai jos continuă: „Cheiurile portului
Tiahuanaco încă mai există şi sunt, nu în preajma lacului
învechit, ci pe linia sedimentelor… „
116 Este evident că spectrul cuprinde şase culori, nu şapte: cele trei
12.
CIVILIZAŢIA CELŢILOR
ESTE MAMA TUTUROR
CIVILIZAŢIILOR.
Studiul nostru efectuat pe monumentele megalitice ale
celţilor, după informaţiile oferite de tradiţie, nu dorea
rezolvarea problemei, ci expunerea unor teze unde, printre
extravaganţele empirice, se strecurau adeseori noţiuni extrem
de valabile şi demne de luat în seamă.
Geometrul, adevărat iniţiat, era cel care trebuia să ofere
explicaţia ştiinţifică, singura care, în timpurile noastre, poate
convinge cercetătorul cu judecată.
Pe scurt, Geometrul demonstrează că cei mai vechi tumuli
din Galia sunt piramidele construite din beton!
Această teză, la prima vedere, ni s-a părut incredibilă şi
inadmisibilă; dar, după o reflecţie şi analiză îndelungate,
157
temeiul argumentelor ne-a făcut să fim de acord cu ea.
Geometrul avea dreptate!
O întâmplare fericită sau o misterioasă intuiţie ne-a făcut
să descoperim, împreună cu istoricul Eugene Beauvois, o
Americă secretă, ale cărei fast al cuceririi spaniole îi ştersese
amintirea. Istoria acestei Americi secrete se asemăna cu cea
a celţilor, a tumulilor, a menhirelor, până a deveni identică
cu ea.
Pentru a înţelege Galia şi Marea Britanie celtice, era
obligatorie, în acelaşi timp, redescoperirea Mexicului şi a
mexicanilor, aceşti „pelasgi ai Americii”, spunea marele
naturalist Alexander von Humboldt.
Astfel, viziunea panoramică a trecutului celţilor lua o
dimensiune neaşteptată, provoca dezvoltări fantastice şi
aducea la lumină un postulat pe care specialiştii în limbile
celţilor, eretici, îl prevăzuseră deja: civilizaţia celtică este cea
mai veche din lume şi mama tuturor civilizaţiilor de regn alb.
Ne-a mai rămas doar să ne deplasăm în Mexic ca să
verificăm şi să strângem dovezile pe care credeam că le vom
găsi. Zis şi făcut.
158
mai degrabă, pentru a intra în ea. Este foarte rar realizată în
trepte şi nu suportă nici o construcţie adiţională.
Oare există monumente asemănătoare în Mexic?
Nici măcar unul!
Pseudopiramidele din Mexic ascund cel mai adesea, se
crede, un mormânt, asemenea tumulilor celtice, catedralelor
(criptelor), este adevărat, dar în toate cazurile aceste
monumente sunt formate dintr-un piedestal mai mult sau
mai puţin înalt, pe care se află un templu foarte important
sau un „castel”, la care se ajunge printr-o scară imensă,
uneori la fel de largă ca un bulevard.
Existenţa unor excepţii, de exemplu „piramidele” numite
ale Soarelui şi Lunii de la Teotihuacan, se datorează faptului
că ele au fost reconstruite recent şi că restauratorii nu au
construit templul care se afla peste ele.
De altfel, acest lucru este admis de toţi arheologii.
Este vorba despre piedestaluri care, în cele mai multe
cazuri, au o înălţime de doar cinci, şase metri, în timp ce
templul are o lungime cuprinsă între zece şi treizeci de metri,
iar baza sa depăşeşte uneori mărimea unui teren de fotbal.
Toate construcţiile mexicane au împrumutat stilul
platformelor care, la fel ca la Teotihuacan şi Monte Alban, se
întind pe mai multe hectare.
Este necesar să evidenţiem acest detaliu extrem de
important: monumentele care, în Mexic, seamănă destul de
departe cu o piramidă, sunt construcţii din secolul nostru
sau datează din anul 1000 d. Hr.
Aceste „piramide” nu sunt netede, iar existenţa scărilor-
bulevarde largi se datorează faptului că ele trebuiau să
faciliteze escaladarea pentru credincioşii care veneau să
viziteze templul.
În cartea Arheologia Mexicului de CV de Pemex, la pagina
12 se poate citi: „Piramidele au fost construite încă de la
începutul ocupaţiei şi au folosit drept bază templelor.”
Începutul ocupaţiei înseamnă perioada numită
„Teotihuacan 1”, situată între anii 500 şi 1000 î.Hr.
159
Teotihuacan a fost construit de popoare venite din golf,
probabil de mazaşi sau olmeci, deci de către descendenţi ai
celţilor. Mai târziu, sub dominaţia aztecilor, piramidele şi-au
pierdut templele. La venirea spaniolilor, în 1519, erau
acoperite de vegetaţie.
Ele erau tumulii. Vârful „piramidei” Soarelui este în
continuare un tumul, iar interiorul este subteran118.
În privinţa „celei mai mari piramide din lume”, cea de la
Cholula, ea este doar o colină împădurită, cultivată, cu
vâlcele şi cărări, în vârful căreia se află biserica creştină de la
Los Remedios.
Se poate ca ea să fi fost la origine un tumul, deoarece a
fost amenajată la interior.
Acum cinci mii de ani, sute de mii de tumuli din pământ
au fost construiţi în zonele de ţară mexicane.
Cu puţin timp înaintea epocii creştine, tradiţiile erau
complet distruse, iar mexicanii au transformat cei mai
importanţi tumuli în piedestaluri pentru temple. Au construit
şi temple piramidale, la Palenque, Chichen-Itza, Uxmal etc.
Pentru mexicanii moderni, adevăratul nume al
monumentelor nu este „piramidă”. Se spune: templul de la
Palenque, marele templu de la Kabah, Castillo (castel), sau
del Adivino la Uxmal, care este de fapt construcţia care
seamănă cel mai mult cu o piramidă.
Aceste constatări şi altele mult mai interesante referitoare
la menhire, aleile acoperite şi incintele megalitice pe care le-
am descoperit la Yucatan – despre care vom vorbi la sfârşitul
capitolului – permit abordarea enigmei tumulilor din Galia,
cu elemente valabile expunerii unei explicaţii raţionale.
evidenţă constituanţii căptuşelii antice. Or, chiar este vorba despre beton,
adică de ciment hidraulic, nisip, apă şi piatră. Ştim deja că celţii au
cunoscut mortarul şi cimentul: oamenii din Paleolitic le foloseau în
construcţiie lor, aşa cum mărturisesc abatele Breuil şi profesorul Lantier
în cartea lor Oamenii din epoca pietrei vechi, cu privire la cuptoarele de
copt de la Noailles (Corrcze). Dar celţii, urmaşi ai atlanţilor, cunoşteau şi
alte secrete de ordin ştiinţific, precum astronomia, matematica şi fizica
teoretică. Cum fabricau ei cimentul şi de ce au preferat betonul pietrei
care, totuşi, era din abundenţă în Galia? Iată părerea Geometrului
referitoare la acest subiect: continentul atlanţilor, care a fost înghiţit de
ape, a fost format din lavă dură, greu de prelucrat, deoarece a fost
supusă unei căliri care a creat întinderi mari de puzzolană (rocă
vulcanică), care s-au transformat rapid în argilă coloidală. Pe aceste
suprafeţe, sărace în piatră calcaroasă, dar bogate în puzzolană şi în var
de scoici, adoptând soluţia cea mai uşoară, atlanţii au inventat cimentul
şi betonul care avea în compoziţie pietre mici şi plate. Celţii au adoptat
acest material (spre deosebire de templieri, constructori ai stilului gotic în
piatră) care s-a deteriorat cu timpul, aşa cum s-au deteriorat deja pilonii
din beton ai liniilor electrice care datau din 1920. Ce vor deveni în trei mii
161
Solul din jurul dolmenelor şi menhirelor este foarte
compact, deoarece este compus, în general, din siliciu
cristalin sau un ciment silico-calcaros. De aici tragem
concluzia că pietrele ridicate şi introduse în sol formau
scheletul betonului şi suporturi pentru tencuieli.
Pământul din jur a fost întărit prin impregnarea lentă de
siliciu coloidal provenit din dizolvarea mortarelor şi
betoanelor. Într-un anumit fel, cei pe care îi numim
constructorii dolmenelor sau cromlehurilor erau în realitate
constructori de piramide, temple şi alei, totul din beton
şlefuit şi foarte probabil sculptat.
Diodor din Sicilia, vorbind, după toate aparenţele, despre
Stonehenge, nu a scris că a văzut un templu magnific circular,
ornat cu ofrande bogate, situat în faţa ţării celţilor?
Şi Scymnis din Chios făcea aluzie la obeliscul breton din
Locmariaquer, descriind Coloana Nordului situată la
marginea ţării celţilor, în faţa oceanului cu valuri agitate.
Era vorba, în mod sigur, despre o adevărată coloană a
cărei piatră, astăzi aparentă, reprezenta doar scheletul.
Putem spune acelaşi lucru despre menhi-rele din Oblicamp,
situat în apropiere de Bavelincourt (Somme), obelisci campus
al romanilor.
Peste tot, betoanele şi tencuielile, în urma degradării lor
prin dizolvare, s-au infiltrat în sol, întărindu-l, aşa cum s-a
constatat în urma analizei fizico-chimice.
Nu este vorba aici despre o teză mai mult sau mai puţin
fantastică, ci de concluzii trase în urma examinării
betoanelor reale, vechi de cel puţin trei mii de ani, care s-au
conservat în mod miraculos, fie între două blocuri de
marmura, cum întâlnim în cetatea celtică de la Tourette-sur-
Loup, fie la adăpostul unui strat protector din piatră, cum
este cazul betonului piramidei de la Couhard, pe cale să
Celţii navigatori.
Arheologia şi tradiţiile dovedesc că hiperboreenii sau
descendenţii lor direcţi, celţii, au fost, în timpurile străvechi,
colonizatori care şi-au instaurat dominaţia spirituală asupra
globului.
Celţii, proveniţi din casta de la Thule, se evidenţiază prin
calitatea lor excepţională de navigatori.
Ei au emigrat în toate Americile, au făcut o incursiune în
Polinezia, cucerind întreg bazinul mediteranean. Pelasgii
(pelagos = veniţi din mările Nordului) sunt strămoşi ai
grecilor, frigienilor şi fenicienilor, adoratori ai lui Apollo,
Baal-Bel, ai pietrelor sacre, şi constructori de megaliţi ridicaţi
la umbra unui stejar sau pe muntele Ida, tipic nordic.
Toreenii, nuraghii, sardanii, hiksoşii şi alte „popoare ale
mării”, care purtau pe cap, în semn ritual, o cască cu coarne
de taur, s-au instalat în Corsica, Sardinia şi Egipt.
Fenicienii şi-au îndepărtat vasele dincolo de Coloanele lui
Hercule şi este remarcabil faptul că popoarele navigatoare
prin excelenţă: islandezii, irlandezii, britonii (englezii),
vikingii, bretonii, bascii, spaniolii, portughezii, sunt cu toţii
celţi de rasă pură care locuiesc în ţări unde abundă tumulii
şi menhirele.
În mod incontestabil, popoarele de rasă galbenă şi neagră
nu au avut niciodată acest temperament şi nici vocaţie de
marinari şi descoperitori de pământuri. În comparaţie cu
celţii migratori, solicitaţi şi mai mult de cromozomii memorie
moşteniţi de la strămoşii lor călători în spaţiu, ei erau
sedentari.
Cu cât vechii celţi erau de sânge pur, cu atât aveau o
înclinaţie mai mare pentru navigat, proprie „popoarelor
mării”. Iar popoarele maritime sunt şi cele care au colonizat
restul lumii.
165
Din acest motiv un imperiu mare între toate, Egiptul, nu
şi-a impus niciodată civilizaţia departe, ci, dimpotrivă, a fost
victima invaziilor, dintre care cea mai importantă este cea a
hiksoşilor.
166
Algonkinii din Canada, îndeosebi cei din tribul
Wapanachkis (care înseamnă „oriental” şi „popor alb”) 121 ,
locuiesc în Marea Irlandă şi Hvitramannaland, ţara
oamenilor albi în romanele scandinave.
Tradiţiile algonkinilor şi-au adus din est civilizatorii122, şi
nu strămoşii.
În poveştile tribului Wapanachkis, numit şi Abenakis,
stăpânul oamenilor şi al animalelor, Glusgahbe (Ghilgameş?),
a fost zeul epocii de aur.
Unii spun că Glusgahbe s-a născut în estul ţării
Abenakis, iar alţii că a venit aici „pe o barcă mare din granit,
acoperită cu copaci” (catarge)123.
El călătorea mult şi, asemenea lui Hercule, a lăsat urme
peste tot pe unde a trecut: diguri mari, lacuri săpate, roci
sparte. A învăţat oamenii cum se fac armele şi cum să se
folosească de propriile virtuţi, apoi, într-o bună zi, s-a urcat
în barca sa şi a dispărut, nu pentru totdeauna, ci până ce
poporul lui a avut din nou nevoie de el.
Putem observa cât de apropiată este această tradiţie de
cele ale lui Quetzal-coatl-Kukulcan, Ghilgameş şi Hercule.
Manabuch, erou fondator al mai multor triburi de
algonkini, a realizat fapte vitejeşti identice, dispărând la fel
„în direcţia unde răsare soarele, traversând oceanul cel mare,
spre o ţară stâncoasă, unde îşi avea locuinţa”
Un iezuit, tatăl lui Allouez, scria: „Populaţia illinouek,
utagami şi alţi sălbatici de pe coasta sudică cred că există un
mare geniu, stăpân al tuturor celorlalţi, care a creat cerul şi
pământul şi care se află, spun ei, la est, în direcţia ţării
franceze124.”
125 Schoolcraft. Triburile indiene din Statele Unite 1856, vol. I p.19 şi
dar ipoteza plutelor scobite (pietre plutitoare din beton) nu poate fi una
absurdă (n.a.).
131 Sahagun. Istoria generală, LX, cap. 29, p. 674, traducerea în lb.
132 Popol Vuh, traducere în lb. spaniolă, p. 117; în lb. franceză, pp.
294, 295 (n.a.).
133 Niciuna dintre aceste relatări nu figurează în exegeza profesorului
Girard (n.a.).
134 Traducere în lb. spaniolă a lui PD. J. Chaonay, 1834. Traducere în
Thule.
Din Popol Vuh, tradiţii şi aceste monumente reiese că ţara
de origine a primilor Părinţi a fost într-o insulă pe care o
situăm, în general, în Oceanul Atlantic, la latitudinea
Cercului Polar Arctic.
Unii istorici au spus că Thule ar putea fi Islanda sau
Orcadele.
174
Americanii au numit Thule una dintre bazele lor polare,
situată pe coasta vestică a Groenlandei, însă nu trebuie să
vedem în acest lucru decât un omagiu adus strămoşilor lor,
fără să existe o relaţie cunoscută cu capitala antică a
hiperboreenilor.
Orice ar fi, este cert că insula Thule a existat altădată şi
presupunem că a dispărut în timpul seismelor violente care
au tulburat mileniul al Ill-lea î.Hr.
Vechii mayaşi quiche s-au dus la Thule şi au recunoscut-
o drept ţara Strămoşilor lor Superiori, dar este posibil ca cea
mai mare parte a lor să fi fost originari din teritoriile celtice
din Scandinavia, Marea Britanie, Germania şi Galia. Mitul
zeilor albi Quetzalcoatl, Kukulcan este posterior aventurii
thuleene, deoarece datează de doar cinci mii de ani, adică din
epoca în care venirea planetei Venus a coincis cu sosirea pe
Pământ a iniţiatorilor pe care, din motive întemeiate, îi putem
considera extratereştri.
În Popol Vuh nu apare nici o informaţie referitoare la
planeta Venus, fapt care confirmă această idee şi o leagă într-
un mod coerent şi natural de istoria generală a popoarelor,
aşa cum am schiţat-o noi, îndeosebi în privinţa popoarelor
asianice.
175
celţi care, în opt mii de ani, au trecut din Thule în America de
Nord, apoi în Mexic, Yucatan şi, în final, în America de Sud.
Vechii mayaşi, fideli profeţiilor preoţilor lor, credeau că o
dată la cincizeci şi doi de ani s-ar putea produce un sfârşit al
lumii.
Anumite etnii rămase fidele provinciilor lor s-au
mulţumit, la acele date fatidice, să ridice monumente în
onoarea divinităţilor, în semn de recunoştinţă. În schimb,
alte etnii au emigrat periodic pentru a ocoli pericolul, iar
migraţia lor i-a condus spre sud, în Columbia şi Peru.
Găsim urmele lor în Nicaragua, în regiunea Chomales, cu
paisprezece piramide retezate, şi în Columbia, în situl
arheologic de la San Augustin, unde abundă tumuli,
morminte acoperite cu movile de pământ, pietre ridicate şi
chiar divinităţi ascunse sub un dolmen, introdus într-un
tumul.
Suntem de părere că piramidele şi dolmenele din Peru
sunt opera acestor emigranţi. Chiar dacă admitem unirea lor
cu autohtonii din America de Sud, nu este deloc exclus ca
incaşii să aibă origine celtică. De altfel, în Peru, în timpul
Conchistei, găsim numeroşi indivizi blonzi, cu tenul alb,
numiţi idolos, adică descendenţii marilor strămoşi albi care
au fost zeificaţi.
Ne putem face o părere mai clară asupra acestor idolos de
când inspectorul de poliţie Carlos Aliaga Silva a descoperit în
provincia San Martin, în nordul statului Peru, ziduri care
încercuiau fortăreţele, turnuri rotunde şi clădiri circulare cu
trei etaje. În acest context nu putem să nu amintim
misterioasa cetate din Zimbabwe, actualmente Rhodesia
(Africa).
Au fost identificate trei cetăţi: La Joya, Atuen,
Cochabamba, iar specialiştii în preistorie cred că ele au fost
construite de legendarul popor chachapoya, care s-a instalat
în Peru înaintea incaşilor, probabil în timpul populaţiei
aymar.
176
Or, aceşti chachapoya aparţineau unei rase cu pielea
albă, ochi albaştri şi părul blond, tipic ariană. Suntem tentaţi
să spunem hiperboreeană! În fond, etnologii au găsit celţi în
Peru, dar ei nu acceptă acest lucru, deoarece nu pot explica
argumentat cum s-a putut duce acest popor acolo!
13.
CIVILIZAŢIILE MISTERIOASE:
ÎN SCOŢIA, FRANŢA,
SARDINIA, MALTA.
Nu cunoaştem mare lucru despre dolmenele, menhirele şi
toţi megaliţii care, totuşi, abundă încă pe teritoriul Franţei.
Ce ştim despre civilizaţia misterioasă care a construit în
Franţa, Scoţia şi în alte zone din Europa numeroasele
fortăreţe vitrificate?
Desigur, acest subiect nu este tratat în cărţile noastre „de
istorie” (preferăm să nu spunem de ce), însă aceste fortăreţe
vitrificate există, punând un semn de întrebare pentru
178
individul curios, pentru cel care îndrăzneşte să se intereseze
de trecutul Franţei.
179
Ivernesshire, Top-o-Noth, în comitatul Aberdeen, şi tumuli
celtici vitrificaţi din Orcade (insula Sanday)136.
Craig Phoedrick.
Două construcţii sunt tipice: Craig Phoedrick şi Ord Hill
of Kissock, „care se înalţă ca doi stâlpi imenşi pe colinele
aflate la o distanţă de aproximativ şase kilometri între ele şi
situate la extremitatea golfului Moray, după oraşul Inverness,
care par să apere accesul dinspre mare137”.
Arheologul Jules Marion descrie aceste fortificaţii ca o
acropolă regulată ca formă, a cărei parte superioară plată, în
formă de terasă ovală, este săpată în centrul unui bazin
adânc de doi sau trei metri, asemănător unui crater vulcanic.
La baza acropolei, continuă J. Marion, circumferinţa
întregii coline este acoperită cu blocuri de granit vitrificat, de
dimensiuni uriaşe, şi care au făcut parte, în mod sigur, din
construcţii.
Acestea din urmă domină valea Ness în partea de est,
unde panta este cea mai înclinată.
Pietrele fortăreţei, de culoare închisă, sunt enorme, fiind
legate cu un strat de mortar de grosimi inegale, ansamblul
formând un conglomerat compact, foarte dur şi imposibil de
desprins.
Anumite blocuri, care au fost supuse unui foc intens,
sunt arse ca nişte pietre vulcanice şi prezintă, „dacă le
spargem, bucăţi mari vitrificate destul de asemănătoare în
privinţa culorii şi consistenţei cu bucăţile de sticlă” sau cu
un obsidian numit „tectite lunare”, înainte ca astronauţii să
demonstreze că această materie nu exista pe Lună!
182
O altă constatare: masa vitrificată este împărţită în
parcele de aproximativ trei metri lungime, ca şi cum
operaţiunile s-au derulat succesiv, şi nu în acelaşi timp.
La Thauron, în apropiere de Bourganeuf, pietrele
fortăreţei sunt uneori atât de arse, încât au devenit un fel de
lavă. Încă mai există resturi de bolţi.
Pietrele arse.
Prosper Merimée a scris că zidurile de la Péran păreau să
fi fost cimentate cu sticlă topită.
Tabăra de la Péran, din comuna Pledran (Cotes-du-Nord),
are o lungime de o sută treizeci şi patru de metri şi o lăţime
de o sută zece; în ţară este numită „Pietrele arse”.
Aceste pietre nu sunt legate cu mortar sau ciment, ci prin
topire, ceea ce reprezintă un lucru extraordinar.
Faptul că tabăra de la Peran este anterioară cuceririi
romane este atestat de descoperirile făcute, care dovedesc că
fortăreţele vitrificate sunt vechi de cel puţin trei mii de ani.
Ce civilizaţie necunoscută a construit aceste fortăreţe în
Franţa, Scoţia şi în Boemia?
Probabil că este vorba despre celţi, lucru care ar denunţa
trădarea anumitor istorici şi specialişti în preistorie care,
pentru a face pe plac Conjuraţiei, au îndepărtat în mod
deliberat un popor care ştia în epoca-fantomă a bronzului să
topească, la o mie trei sute sau o mie cinci sute de grade, o
rocă dură ca granitul!
Procesul operaţiunii este necunoscut, dar se pare că
aceşti chimişti din preistorie foloseau soda şi potasa pentru a
face un fel de foc incendiar. Mai ştim, însă nu cunoaştem
natura tradiţiei celtice irlandeze, că oamenii din Leinster
ştiau „să construiască un zid roşu”. Să fie acesta un zid de
foc sau vitrificat?
În orice caz, el reprezenta un tabu de netrecut138.
138 Jean Markale, Epopeea celtică din Irlanda, Editura Payot (n.a.).
183
Aceeaşi tradiţie vorbeşte despre un foc druidic extrem de
puternic.
De Cessac, care a studiat fortăreţele antice din Creuse, a
reuşit să topească un zid construit din amestec de granit şi
lemn, dar încercarea sa nu este concludentă pentru
suprafeţe mari.
Dun Aengus.
Construit pe o faleză înaltă, dominând oceanul de la o
înălţime de şaizeci de metri, în Insulele Aran, la vest de
Irlanda141, Dun Aengus este una dintre cele mai frumoase şi
enigmatice fortăreţe din Europa Occidentală.
Aici există trei ziduri de apărare, de formă semicirculară,
cel mai mic din interior având o cale de acces circulară şi
camere de locuit.
La exteriorul fortăreţei, solul este presărat cu multe pietre
mari ridicate – cai de friză – pentru a împiedica invadatorii să
pătrundă în interior.
Arheologul Peter Harbison, care este un specialist
renumit, presupune că Dun Aengus are o vechime de câteva
secole înainte de Hristos, dar că a fost folosit ca bastion până
în secolul al XVII-lea.
O tradiţie atribuie fribolgilor, popor preceltic din epopeea
irlandeză, construirea acestui ciudat „Babilon” care, probabil,
că acum trei mii de ani nu era la fel cum îl vedem noi astăzi.
Într-adevăr, este foarte posibil ca eroziunea produsă de
ocean sau o prăbuşire a falezei să fi distrus jumătate din
fortificaţii.
Alte ipoteze, mai îndrăzneţe, spun că Dun Aengus ar fi
fost o escală feniciană pe drumul staniului – atunci, de ce o
fortăreaţă? – sau un sistem de apărare a popoarelor vechi din
Irlanda împotriva vecinilor lor puternici… atlanţii!
141 Dun Aengus se afla pe Irishmore, una dintre cele trei insule Aran,
vizavi de Galway (Irlanda)(n.a.).
186
În mod sigur s-a mers prea departe, dar, făcând referire la
mitologia celtică, putem crede că fortăreaţa situată deasupra
„mării occidentale”, Marea Întunecată a Strămoşilor, era un
post de observare şi de apărare împotriva poporului tuatha
de danann, care a invadat Irlanda pentru a aduce aici
civilizaţia lor şi a distruge hegemonia uriaşilor fomore.
Civilizaţiile nuraghilor.
Deşi ipoteza noastră este total diferită de cea a
arheologilor clasici, suntem de părere că un popor preceltic a
emigrat din munţii înalţi ai Iranului spre continentul
occidental şi Oceanul Atlantic.
Acest popor, pe care îl vom numi „arian”, este posibil să fi
avut un alt nume pe care nu îl cunoaştem.
Arienii, care au format ramura principală a celţilor, au
pornit în căutarea patriei-mamă dispărute, Atlantida, din
Irlanda până în Senegal, jalonând drumul parcurs de
megaliţi imenşi şi construcţii din ce în ce mai elaborate, pe
măsură ce înaintau în timp şi spre ţinuturi unde îşi
îmbogăţeau cunoştinţele cu cele ale altor popoare care
supravieţuiseră potopului.
Aceasta ar putea fi, pe scurt, protoistoria strămoşilor
noştri.
Regăsim, într-adevăr, o înlănţuire logică, de la megaliţii
grosieri din Stonehenge la cei din Carnac, apoi la civilizaţia
deja mai rafinată din Filitosa (Corsica).
Din Corsica, arienii-celţi deveniţi navigatori au trecut în
Italia, Sardinia, Grecia, Malta, Fenicia, unde civilizaţia lor s-a
închegat şi s-a întins în tot bazinul mediteranean.
În Sardinia, s-au instalat mai multe etnii care au
dezvoltat o artă încă primară, din care ne-au rămas vestigii
importante, îndeosebi la Barumini.
Constructorii din Barumini sunt numiţi toreeni, datorită
formei circulare pe care au dat-o propriilor locuinţe şi
fortăreţe. Civilizaţia lor este numită „a nuraghilor”.
187
În acest trecut, parţial mitic, Peninsula Italică era încă la
stadiul barbar, ca de altfel întreg restul lumii occidentale.
Civilizaţia insuficient cunoscută a nuraghilor s-ar fi
născut acum trei mii cinci sute de ani, continuând să existe
sub dominaţiile punicş şi romană, dar noi credem că ea este
mult mai veche.
Construcţiile din Barumini au un sistem de apărare
impozant, cu fortăreţe prevăzute cu patru turnuri legate între
ele prin tranşee foarte solide. Acest sistem este înconjurat de
un al doilea zid de apărare prevăzut cu turnuri, totul
formând un labirint presărat cu numeroase obstacole.
Zidurile sunt realizate din blocuri imense necimentate,
destul de asemănătoare cu cele de la Sacsahuaman din Peru
şi Dun Aengus din Scoţia.
greacă, numele ei a devenit Melite, iar insula Gozo a fost numită Gaulos.
Aceasta este insula lui Calipso, descrisă în Odiseea; Calipso era regina
Ogigiei (n.a.).
188
Totuşi, aici putem vedea o continuare naturală şi mai
stilizată a construcţiilor celtice din nord şi a nuraghilor din
Sardinia143.
Unul dintre cele mai importante temple, Hagar-Qim,
situat la zece kilometri de La Valetta, este un fel de
Stonehenge din piatră calcaroasă care, la fel ca în Barumini,
este construit în formă de labirint, cu săli interioare, dar
ovale, şi nu rotunde.
Hagar-Qim (sau Hadjar-Kim) înseamnă „pietre de cult”
sau „pietre ridicate”; unele ating o înălţime de cinci metri (cel
mai mare bloc se află la Ggantija: 5x8 x 4 m). „Este un
templu fără plafon, ca să primească razele soarelui, lunii şi
ale altor aştri, scria Emile Isambert 144 , iar rugăciunea se
făcea la aceste divinităţi, fără existenţa vreunei bolţi.”
Cu toate acestea, arheologii cred că templele malteze erau
acoperite cu piatră, în genul celor din Provence.
Dintr-o vedere aeriană, planul de la Hagar-Qim este un fel
de treflă dublă sau de mână, dar prima impresie, văzând
trilitele şi pietrele ridicate, este că ne aflăm în faţa unui
Stonehenge, un pic mai savant comparativ cu cel din Anglia.
În timpul săpăturilor arheologice, au fost găsite şapte
statui ale unor fiinţe obeze, pe care unii arheologi le-au
identificat ca fiind cei şapte cabiri.
În interiorul templului, se pot vedea, la întâmplare în
labirinturi, „orificii de oracole”, despre care vom vorbi în
190
Este un labirint vast subteran construit de un popor misterios, în
scopul inducerii unei stări speciale fecioarelor-oracol.
Planul hipogeului este foarte curios: dacă cel de la Hagar-
Qim are forma unei mâini, cel de la Paola „reprezintă
construcţia ideală a omului, aşa cum este concepută de
ezoterişti, adică axată pe şapte centre: sexual, motor,
instinctiv, emoţional normal, emoţional superior, intelectual
normal, intelectual superior145”.
A. Hubert-Bonnal, care a studiat simbolismul Maltei, vede
în orientarea generală a hipogeului „procesul evolutiv uman,
al tipului terestru, al echilibrului perfect.”
„Obezele”
Aceste constatări, ducând la înţelegerea rolului templului,
ne permit să ne imaginăm natura „obezelor”.
Probabil că ele erau prezicătoare însărcinate să facă
preziceri. Trăiau în camerele subterane şi nu vedeau
niciodată lumina zilei, devenind, astfel, prin lipsa lor de
mişcare, obeze, până când nu mai puteau merge.
Statuile le reprezintă fără sâni, deoarece erau în mod
sigur castrate, după cum presupune Sylf, şi determinate din
punct de vedere psihic să-şi cultive înclinaţiile înnăscute
pentru clarviziune şi intuiţiile paranormale datorită cărora
fuseseră alese de preotese.
14.
MÂNIA CERULUI.
Tatonând, selectând adevărurile probabile, eliminând
falsurile dovedite, putem stabili ordinea marilor evenimente
care oferă o faţă trecutului.
Dar istoria este şi o problemă de date şi nu avem repere
cronologice care să situeze cu exactitate aceste evenimente în
timp.
195
Delimităm marile perioade preistorice într-un mod
empiric, cât se poate de grosolan, într-un secol în care
distanţele sunt măsurate în miimi de micron şi timpul în
milionimi de secundă.
196
specialiştii în preistorie şi pe astronomi, încât ar fi nepotrivit
să-i punem în banca acuzaţilor.
Or, de mai mulţi ani, geologia, glaciologia, mai ales, au
făcut progrese uimitoare şi au adus nu numai dovezi ale
potopului universal, ci şi elementele care permit datarea lui.
Specialiştii în preistorie nu au deloc dorinţa să accepte ca
real acest cataclism, care a fost un adevărat sfârşit al lumii,
căci le dă peste cap teoriile construite pe filiaţia obscură a
omului din maimuţă, sau pe nişte fiinţe zise din Paleolitic şi
din Neolitic, a căror abuzivă interpretare am demonstrat-o
matematic.
Astronomii au decretat că ordinea planetară nu a suferit
nici o tulburare notabilă de multe milenii; apariţia lui Venus
pe cerul nostru le tulbură, aşadar, profund liniştea.
Pe de altă parte, istoricii, aserviţi unei mitologii religioase
fără bază ştiinţifică, ci dogmatică prin esenţă, nu pot deloc –
altfel ar fi consideraţi eretici – să admită nişte relaţii care nu
se aliniază după cele ale Bibliei. Totuşi, părându-ne că istoria
oamenilor a fost falsificată de la potop până la era creştină,
am vrea, în mod cinstit, să facem câteva rectificări şi să
prezentăm teze noi, în acord cu faptele, aşa cum probabil s-
au petrecut.
Punctul de plecare al acestor teze este potopul, care a
modelat o nouă configuraţie a globului şi a fost adevăratul an
1 al omenirii actuale.
197
Coama animalelor este pictată „cu pistoletul” sau, mai
exact, prin pulverizarea culorilor printr-un tub.
Or, troglodiţii din Magdalenian, acele „nulităţi”, au creat
această expoziţie de pictură, singura preocupare fiind să-şi
dovedească ştiinţa şi talentul artistic.
Aceste fresce au 25-30.000 de ani, după spusele
specialiştilor reproduse în pliantele publicitare care laudă
grotele de la Lascaux.
Apoi, picturile din Magdalenian s-au apropiat de epoca
noastră: 15-20.000 de ani… iar acum numai 12.000 de ani!
Dumnezeule, greşeala este ceva omenesc şi suntem
dispuşi să iertăm din toată inima această libertate de datare!
Dar rămâne inadmisibil că a fost escamotată învăţătura
descoperirii.
Un fapt sare în ochii oricărui om onest: aceşti
magdalenieni capabili să deseneze şi să picteze cu atâta artă
nu erau nişte primitivi, nişte brute!
În etnologie există o constatare bine stabilită, şi anume că
noţiunea de artă, mai ales de pictură fără scop utilitar
dovedeşte că o civilizaţie a ajuns în punctul crucial în care
vor apărea marile invenţii: maşini agricole, organizarea
oraşelor, industria de armament etc.
În mod incontestabil, oamenii din Lascaux, autorii unor
fresce prodigioase, ştiau cel puţin să construiască un zid din
piatră, o casă prevăzută cu o vatră!
În mod incontestabil, într-un secol-două, aveau să ajungă
la topirea metalelor, la practicarea agriculturii, la creşterea
vitelor, la edificarea unor oraşe clădite din piatră.
În o mie de ani, ar fi trebuit să ajungă la praful de puşcă,
la tipar… În două mii, în trei mii de ani, ar fi trebuit să
dobândească cunoştinţele noastre: să organizeze curse de
maşini, meciuri sportive, să lanseze rachete spaţiale…
Or, în timp ce totul anunţa înflorirea apropiată a unei
civilizaţii şi venirea unei ere de mari invenţii, nu s-a întâmplat
nimic!
198
Şi nu numai că oamenii din Lascaux nu au inventat
praful de puşcă şi bicicleta, dar au şi dispărut.
Oare acest fenomen uimitor nu ar fi trebuit să atragă
atenţia docţilor noştri specialişti în preistorie? Ba da. Dar ar
fi trebuit să recunoască adevărul, să admită autenticitatea
unui eveniment primordial care trebuia negat cu orice preţ:
potopul universa1147.
Căci un singur motiv explică oprirea bruscă şi totală a
civilizaţiei magdaleniene, a acelor oameni care purtau
pălărie, haină, pantaloni, încălţări şi ale cărei „nulităţi”
pictau în grote: un cataclism gigantic care i-a nimicit!
Nu este cât se poate de evident?
Martori irecuzabili.
Tradiţiile a cinci părţi din lume, atât în Occidentul
european – la scandinavi, celţi şi greci – cât şi la evrei,
caldeeni, hinduşi, irochezi, sioux, mayaşi, incaşi, la negrii din
Africa şi la metişii din Oceania pomenesc de un mare potop.
O astfel de unanimitate face foarte improbabil faptul ca
oamenii izolaţi pe insule sau de pe continente atât de
depărtate unele de altele să fi putut inventa o legendă ale
cărei detalii să fie analoge, dacă nu identice.
A nega că globul nostru a fost, în timpuri preistorice,
perturbat – chiar de multe ori – de cataclisme interne sau
cosmice ar echivala cu a susţine că răcirea planetei s-a făcut
prin magie, munţii ridicându-se cu o lentoare plină de
cuminţenie, iar abisurile formându-se astfel încât să nu
tulbure somnul stirpei marine.
Ar mai trebui să admitem că şi cometele nu pot să
întâlnească planete, că navele nu ar putea să facă explozie…
Quasarii şi potopul.
Quasarii sunt corpuri cereşti relativ mici, a căror
importanţă ca volum se situează în general între stea şi
galaxie, dar care emit o energie colosală, mult mai intensă
decât Calea Lactee.
Variaţiile de luminozitate ale quasarului 3 C 273 par să
dovedească faptul că aceste corpuri se dilată sau se
contractă periodic, ca pentru a compensa pierderile sau
creşterile universului nostru, jucând astfel rolul unor
regulatori cosmici.
Acest fenomen l-a făcut pe astrofizicianul Fred Hoyle să
formuleze o teză fantastică, totuşi în deplin acord cu tradiţia,
pe care scriitorul Andre Schubnel o explică astfel: „De mai
bine de zece miliarde de ani, universul ar fi atins progresiv
niveluri crescătoare de organizare: galaxie, stea, planetă,
viaţă. Dar, într-o zi, toată această materie va redeveni
pulbere de atomi şi totul va reîncepe fără noi… Unui timp al
arhitecturii îi va urma un timp al autodinamitării şi aşa mai
departe… „
În această teorie, masa oricărui corp ar depinde de
conţinutul global al universului, care ar fi supus la fluctuaţii
(expansiune, explozie, reorganizare).
Meteoriţii şi potopul.
Pe globul nostru cad anual mii de meteoriţi, a căror masă
variază de la câteva grame şi până la câteva tone.
Statisticile indică faptul că un meteorit de câteva mii de
tone ar trebui să tulbure liniştea terestră la fiecare şapte-opt
mii de ani.
Aşadar, cauzele potopului sunt numeroase!
S-a calculat că un meteorit cu un diametru de 50 km,
căzând în largul Capului Verde, ar provoca un val capabil să
acopere construcţiile portuare ale Oceanului Atlantic.
Căzând pe Pământ, el ar produce un cataclism pe tot
globul, putând să provoace alunecarea polilor, care nu sunt –
mai ales Polul Sud – într-un echilibru foarte stabil, în vârful
perei terestre!
La un diametru de peste 100 km… ar însemna în mod
automat potop universal.
Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont şi de şansele
întâlnirii cu planeta noastră a unei comete sau asteroid.
Faptul nu este chiar atât de rar pe cât se crede, deoarece,
în 1966, câţiva astrofizicieni, printre care şi S. T Butler,
profesor la Universitatea din Sydney, exprimau unele
îngrijorări în privinţa unei posibile coliziuni a Pământului cu
asteroidul botezat „Icar”.
Icar nu este prea mare, traiectoria sa trece la aproximativ
şapte milioane de kilometri de Pământ, dar puterea sa
explozivă este egală cu cea a o mie de bombe atomice cu
hidrogen.
201
Incontestabil că au existat mulţi Icari în viaţa sistemului
nostru solar; nu toţi ne-au nimerit, dar unii probabil că au
provocat coliziuni teribile.
În sfârşit, trebuie să mai amintim că în jurul Pământului
gravitează asteroizi proveniţi după toate probabilităţile de la o
planetă care a făcut explozie:
Hermes = diametru de 1200 m.
Adonis = stâncă rătăcitoare în formă de caltaboş, lung de
400 m.
Amor = stâncă rătăcitoare de câteva sute de metri.
Eros = în formă de halteră, lung de 40 km.
Cometa Halley care va trece prin apropierea Pământului,
Se poate oare admite că nici un alt asteroid, deosebit de
percutant, nu a lovit Pământul în perioada cataclismului?
203
Diana (diano = steaua dimineţii) era sora lui Apollo, care
el însuşi era Gwyon şi Bel-Heol al celţilor, Hermes al
egiptenilor.
Ancyle al romanilor, masă de fier meteorică căzută din cer
în timpul domniei lui Numa Pompilius (pe la 700 î.Hr.). După
o profeţie a Cărţilor Sibiline, pierderea sa avea să anunţe
căderea Romei.
Piatra din Argos, căzută în 465 î. Hr., în provincia Tracia,
l-a făcut să creadă pe filosoful Anaxagoras că bolta cerească
era alcătuită ca un zid de piatră, care pierdea uneori o parte
din el.
Elagabal din Emesa, Siria. Era o piatră neagră şi conică,
numită „Elagabal”, pe care o adorau fenicienii. Varius Avitus
Bassianus şi-a împrumutat de la ea numele de împărat,
Heliogabal, în amintirea templului unde, se spune, era
venerat Soarele. Şi aici a avut loc, în mod voit, o falsă
identificare. Piatra din Emesa nu era legată de cultul Soarelui
(Elah Gabala), ci de un cult necunoscut, probabil cel
consacrat Asimei, divinitate a oraşului Hamath aflat în
apropiere.
Pe lângă aceşti aeroliţi celebri – sau poate în legătură
directă cu ei – se cuvine să amintim munţii magnetici, al
căror fier puţin oxidat, de un negru strălucitor, compact, are
doi poli şi joacă exact rolul unui magnet natural.
Cei mai renumiţi sunt cei de la Dannemora (Suedia), la
nord de lacul Watter, de la Taberg, în sudul aceluiaşi lac, şi
de la Utoe (Finlanda).
204
Cailleux, putem preciza în zilele noastre unele puncte
fundamentale, care pun evenimentele la locul lor.
1. Ultima topire a gheţurilor (ultimul maxim glaciar) a
avut loc în urmă cu 12.000 de ani (cu o aproximaţie de două
mii de ani).
2. Ea a fost extrem de brutală şi, după toate aparenţele,
cauzată de un şoc suportat de planeta noastră, sau de un
fenomen de ordin cosmic cu efecte asemănătoare (de
exemplu, trecerea unei comete).
3. Cataclismul a avut un caracter universal, toţi gheţarii
de la poli topindu-se în acelaşi timp. Globul terestru a fost
măturat de un val gigantic.
În acelaşi timp, geologii au căpătat certitudinea, bazată pe
dovezi ştiinţifice 149 , că pe la anul 10000 î Hr. (în urmă cu
12.000 de ani), viteza de sedimentare pe fundul mărilor a
scăzut în mod considerabil, în timp ce o schimbare bruscă a
climei afecta tot globul.
Teza unui potop universal, provocat de topirea bruscă şi
deraparea masivului polar, este, aşadar, un fapt bine stabilit
şi bine datat în timp.
Cu această cheie de aur a istoriei, preistoriei şi geologiei,
putem acum să întredeschidem poarta interzisă a trecutului,
punând capăt rătăcirilor unor pontifi care, cu toată forţa, vor
să ne inventeze geneza.
Ironia sorţii, bunul abate Breuil, somitate mondială în
materie de preistorie, a construit numeroase teorii fără
valoare, pentru că nu a dat crezare bibliei şi poveştii lui Noe:
nu a înţeles lecţia de la Lascaux şi a căutat toată viaţa verigi
darwiniene.
15.
VENUS,
PLANETA STRĂMOŞILOR NOŞTRI.
Popoarele din vechime, mai conştiente decât noi de
integrarea lor în ordinea universală, nu se temeau de nimic
mai mult decât de căderea cerului. Este adevărat că pe
vremea aceea, erau foarte aproape de marile bulversări
cosmice care făcuseră să se cutremure planeta, eveniment
atât de departe acum, încât contemporanii noştri le-au
pierdut amintirea sau nu doresc să tragă învăţăminte de pe
urma lor.
Ne imaginăm săltatul din umeri nepăsător, dacă nu
incredul, pe care îl poate provoca această temere! Totuşi – ca
în urmă cu mai bine de patru mii de ani 150 – într-o zi, o
cometă mică se va ivi la orizont, Pământul se va răsturna,
nordul va deveni sud, estul va trece la vest… şi totul se va fi
sfârşit, atât pentru cunoscători, cât şi pentru spiritele tari!
150 4313 de ani în 1965, după datele Bibliei. 3500 de ani, după alte
calcule (n.a.).
206
Dar veţi spune că şansele ca Pământul să se întâlnească
cu o cometă sunt infinit de mici: de ordinul a 1 la 281 de
milioane, după calculele astronomilor!
209
personaj a cărui profesiune obliga la buna cunoaştere a
configuraţiei terestre şi a astronomiei154!
Atunci, geologii şi-au amintit că în unele regiuni vulcanice
studiaseră lave polarizate în sensul invers al câmpului
magnetic local, fenomen inexplicabil dacă nu s-ar admite
cristalizarea acestor lave într-o epocă în care polii erau
inversaţi!
Tăbliţele de la Tirvalur.
În secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste-Joseph Gentil,
orientalist renumit, şi unii misionari creştini au trimis în
Franţa tabele astronomice indiene (hinduse), care atestă
marea vechime a ştiinţei în India.
Printre aceste documente, „tăbliţele de la Tirvalur”, care
au intrat în arhiva Marinei, dovedesc că perioada Caliugam a
început la 16 februarie a anului 3102 î.Hr., la 2:27'30”
dimineaţa155.
Indienii – scrie astronomul Jean-Sylvain Bailly – spun că
în perioada Caliugam a avut loc conjuncţia tuturor planetelor;
tabelele lor indică această conjuncţie, iar ale noastre arată că
ea a putut cu adevărat să aibă loc.
212
În sfârşit, astronomii hinduşi, atât de meticuloşi, de
precişi, sunt categorici în declaraţiile lor: era vorba de o
conjuncţie a tuturor planetelor.
De unde se poate deduce că, în urmă cu cinci mii de ani,
sistemul solar era un sistem cu patru planete. Tăbliţele
hinduse posterioare celor de la Tirvalur sunt însă bazate pe
un sistem cu cinci planete, incluzând planeta Venus.
Tăbliţele babiloniene.
În astronomia babiloniană este vorba despre cele patru
planete citate mai sus, dar Venus este şi aici absentă şi,
vorbind despre ea, vechile texte o numesc „marea stea care s-
a alăturat marilor stele”.
În rugăciunile lor, babilonienii invocau pe Saturn,
Jupiter, Marte şi Mercur, clar niciodată pe Venus.
Un calendar antic, găsit la Boghaz-Keui în Asia Mică,
menţionează stelele şi planetele, dar Venus lipseşte din listă,
ceea ce nu poate să aibă decât o singură explicaţie logică:
Venus nu era cunoscută de babilonienii anului 3000 î.Hr.
Aşadar, această planetă nu figura în sistemul nostru
planetar sau era prea departe de Pământ ca să fie văzută de
cei din vechime.
Tradiţia mexicană spune că „marele şarpe de foc
Quetzalcoatl a atacat Soarele şi s-a făcut un întuneric care a
durat patru zile. Apoi, marele şarpe s-a preschimbat în
radioasa stea (Venus)”.
În insulele Samoa, indigenii pretind că această planetă a
avut o „cursă sălbatică” şi că pe cap i-au crescut coarne.
În Grecia, Democrit, deosebit de priceput în astronomie,
susţinea – dar fără să-şi dezvăluie motivele – că Venus nu era
o planetă. Lucru cât se poate de tulburător, având în vedere
că era spus de un mare iniţiat!
Sfântul Augustin spune, după Varro, că un anume
„Castor Rodianul lăsase în scris relatarea unei minuni
uimitoare, în ceea ce o priveşte pe Venus; această stea şi-ar fi
213
schimbat culoarea, mărimea, înfăţişarea şi cursa. Acest fapt,
nemaivăzut înainte şi nici de atunci, s-ar fi petrecut pe
timpul regelui Ogige (să ne amintim de potopul lui Ogige),
după cum atestă Adrastus, Cyzicenus şi Dion, nobili
matematicieni din Neapole”.
Numărul mare al relatărilor concordante i-a preocupat
foarte mult pe savanţi, care se pierd în presupuneri în
privinţa motivelor acestor fenomene. Mulţi au crezut – şi I.
Velikovsky este şi el de această părere – că Venus fusese o
cometă sau că fusese confundată cu o cometă.
214
Astfel, planeta patronată de Lucifer ar fi avut o cursă
neregulată şi ar fi de vină pentru potopul universal,
atrăgându-şi din această cauză reputaţia de „aducătoare de
nenorocire”.
Chiar este atât de absurd ca o planetă a sistemului
nostru solar să se dedea unor astfel de excentricităţi?
Deloc! Contrariul ar fi anormal.
Atomul, spun astrofizicienii şi savanţii în general, este
constituit după imaginea sistemului solar… sau invers, dacă
preferaţi.
În acest sistem, Soarele este pe post de nucleu, planetele
fiind electroni şi, ca în atom, un proces electric încă
insuficient cunoscut asigură viaţa, mişcarea şi gravitaţia
planetelor.
Or, în atom, electronii sar de pe un nivel pe altul, adică îşi
schimbă orbita; în sistemul solar, planetele ar trebui, aşadar,
să se comporte identic şi din aceleaşi cauze156.
Ca în atom, fenomenul poate să determine reacţii
concomitente – în cazul laserului – cu planetele, provocând
ceea ce oamenii din vechime numeau un „sfârşit al lumii”.
În 1696, fizicianul englez W. Whiston spunea că o cometă
din 1680, a cărei perioadă este de cinci sute şaptezeci şi cinci
de ani şi jumătate, a provocat potopul biblic.
Nu putem susţine corectitudinea unor astfel de calcule,
dar, dacă Whiston a avut dreptate, următorul sfârşit al lumii
ar fi, aşadar, în anul 2271!
Sumerul şi Biblia.
Nu credem miile de persoane care au văzut farfurii
zburătoare şi marţieni157, sutele de mii de halucinaţi care au
dată de 4241 de ani înaintea lui Hristos. Răsăritul lui Sirius, fiind de o
importanţă capitală – deoarece anunţa revărsarea Nilului – deducem de
aici că acest calendar fusese realizat de astronomii egipteni (n.a.).
216
ocazia să discrediteze şi, dacă e posibil, să arunce oprobriul
asupra tentativei noastre de reconstrucţie.
Ce importanţă are! În labirintul mileniilor şi maşinaţiilor,
încercăm să ne apropiem cât mai mult posibil de fapte,
sugerând explicaţiile care ni se par cele mai logice.
În ipoteza noastră, extratereştrii au venit pe planeta
Pământ cu câteva milenii înainte de potop, fără să fie posibil
să situăm cu aproximaţie sosirea lor în marea noapte
primistoricâ, care poate că s-a întins până la perioada omului
de Neanderthal.
16.
INIŢIEREA ÎN TIMPURILE PRIMORDIALE.
Populaţia globului, în trecutul apropiat şi în viitorul
apropiat, este evaluată cu ajutorul unui grafic, care
reproduce curba populării istorice.
Necunoscutele din trecut şi din viitor – fără să se ţină
cont de lucrurile neprevăzute – sunt obţinute prin
prelungirea curbei în ambele sensuri.
Elementele aproximative dau aproape trei miliarde de
oameni în 1968, cinci sute de milioane în secolul al XV-lea,
trei sute de milioane în anul 1 al erei noastre şi numai câţiva
locuitori din anul 8000 î.Hr. şi până în anul 10.000 î.Hr.,
unde curba se apropie de zero.
Populaţia din aceste timpuri postdiluviene, folosind două
extreme, trebuie să fi numărat între un milion de indivizi şi
zece mii doar.
Această constatare dovedeşte, pe lângă autenticitatea
unui cataclism universal, imposibilitatea pentru om, contrar
a ceea ce pretind specialiştii în preistorie, de a fi putut să
vegeteze timp de un milion de ani fără să-şi sporească
puterile intelectuale în funcţie de o progresie aritmetică…
217
Au existat, aşadar, în mod obligatoriu civilizaţii anterioare
potopului, ai căror supravieţuitori, cei mai conştienţi, s-au
gândit să păstreze cunoştinţele.
Căci, în mod cât se poate de evident, primii iniţiaţi au
format celule în care preoţii nesupuşi celibatului – dimpotrivă
– au devenit gardienii secretelor şi în acelaşi timp agenţii
transmiterii genetice.
Religia avea atunci un caracter grandios şi de ea depindea
viitorul lumii.
Scrierea misterioasă.
În cartea sa Cheia lucrurilor ascunse, Maurice Magre scrie:
220
vedic care l-a luat „dintr-o limbă pierdută astăzi”; div, dev,
deva = zeu (exact: strălucitorii161).
Sectele spiritualiste spun că iniţiaţii, înainte de potop, au
avut presentimentul şi cunoştinţa cataclismului, ba chiar au
ştiut de declanşarea lui, şi şi-au găsit un refugiu sigur: în
Tibet, după unii, în piramide, după alţii.
Această aserţiune ni se pare hazardată, căci ea
presupune că aceşti iniţiaţi, instruiţi cu mult înainte de
sfârşitul unui ciclu terestru, ar fi avut posibilitatea
construirii unor adăposturi rezistente la ape şi la cutremurele
de pământ!
Sarcină imposibilă!
Ştim că se apropie sfârşitul ciclului nostru, că va veni
negreşit un sfârşit al lumii, dar s-ar putea oare construi un
adăpost de dimensiunile piramidei lui Keops, sau s-ar putea
amenaja peşteri după imaginea Agarthei?
Să foloseşti Agartha sau sanctuarul subteran din Hawaii?
Dacă Mu a fost înghiţit de Oceanul Pacific, cum să crezi
că peşterile din Munţii Himalaya şi din Insulele Sandwich ar
fi putut să rămână intacte?
În sfârşit, ni se pare inadmisibil ca iniţiaţii să fi acceptat
să supravieţuiască, să se închidă într-un refugiu considerat
sigur, în timp ce deasupra şi sub ei, miliarde de bărbaţi,
femei şi copii mureau în „apocalipsa” evoluţiei.
De altfel, natura transmiterii secretelor indică faptul că
supravieţuitorii erau oameni cu un nivel intelectual foarte
obişnuit, deoarece cunoştinţe majore nu au fost transmise,
de exemplu cele ale atelajului cailor, asolamentului şi
grefei 162 . Şi nici un om raţional nu va vrea să admită că
Adevărata iniţiere.
163 „Iniţiatul” se învăluie în mod ritual într-un mare mister şi nu
pierde ocazia să sublinieze că, „dacă ar putea să vorbească”, ar spune
lucruri uluitoare! Dar a promis să păstreze secretul! Sau încă nu a sosit
timpul! Ar putea să dezvăluie formula cuadraturii cercului… leacul
împotriva cancerului… Însă, din păcate, nu „poate” să vorbească! Acelaşi
lucru este valabil şi pentru anumiţi alchimişti căutători ai unei pietre
filosofale, care, în realitate, ar putea produce aurul, convertibil în bani!
Printr-o minciună evlavioasă destinată să le dea o bună conştiinţă, aceşti
alchimişti ne fac să credem că Marea lor Operă, Jn realitate ezoterică”,
este înţelepciunea! De parcă înţelepciunea i-ar putea materializa într-o
piatră… ca şi cum am putea s-o găsim încălzind într-un alambic (cuptor
folosit de alchimişti) un balon cu gât lung cu mercur, plumb, sulf, fosfor
şi alte produse chimice! Alchimia, care altădată a fost, pur şi simplu,
chimia, este însăşi imagiinea adevărului aflat într-o continuă deteriorare.
(n.a.).
223
La drept vorbind, dintotdeauna iniţiatul a fost cel care, cu
răbdare şi ştiinţă, prin munca sa, atenţia şi claritatea
expertizei sale, a ştiut să descurce iţele diabolice, încurcate
de conjuraţiile răului şi ignoranţă.
Iniţierea reprezintă cunoaşterea, nu a fabricării aurului şi
a înţelepciunii sulfuroase adusă de Marea Operă a
alchimiştilor, ci a ceea ce a fost istoria omenirii şi ce poate fi
destinul ei în universul perceptibil din care face parte.
Omul vrea să ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă.
Vrea să vadă ce este în jurul său şi să descopere, dacă poate,
esenţa lucrurilor ascunse, a genezei, a ştiinţei, a
necunoscutului misterios care îi solicită curiozitatea.
Cei care merg cel mai departe în descoperire, numai ei
sunt adevăraţi iniţiaţi.
Cu puţine excepţii – pentru subiecte în mod incontestabil
periculos de divulgat – iniţiatul arată ce ştie, pentru ca
experienţa trăită să poată ajuta experienţa pe care o trăieşte.
În acest sens, alchimistul nu este anonimul improbabil
care ştie să fabrice aur, ci savantul care, în mod sigur,
preschimbă în laboratorul său şi jonglează cu materia, într-
un joc eficace, deşi extrem de îngrijorător.
Totuşi, suntem de părere că unele adevăruri au fost
omorâte, deteriorate sau pierdute. Ştim că există simboluri
care ascund adevărate chei, că misterele voalează sau sufocă
o cunoaştere pe care milioane de oameni, de-a lungul
mileniilor, s-au străduit să le şteargă din istorie.
226
Adevăraţii iniţiaţi.
Nu ne-au învăţat Sigurd şi Buddha că obţinerea iniţierii
nu este contemplativă?
Cei care contemplă, teoreticienii psihismului, ai pietrei,
extazului, „revelaţiei”, ajung doar la deteriorarea spiritului
lor, la secătuirea psihică şi mentală.
Niciodată un iniţiat nu a fost o persoană contemplativă.
Niciodată un secret superior, util omenirii, nu a fost
cunoscut prin revelaţie: nici roaba, nici maşina cu aburi, nici
electricitatea sau vaccinul.
Transa este un procedeu demn de ură când este doar o
experienţă egoistă.
Dacă Sfânta Tereza de Avila şi Sfânta Tereza de Lisieux ar
fi tratat bolnavi, nu ar mai fi avut timp să aibă viziuni;
Dumnezeul care sălăşluia în ele în stările de extaz era mai
puţin util ascezei lor decât ceaiul de nufăr, care le-ar fi făcut
să-şi recupereze bunul-simţ.
Iniţiaţii vorbesc.
Marii iniţiaţi, a căror existenţă istorică pare să fi fost
probabilă, dacă nu sigură, chiar dacă nu se cunoaşte cu
exactitate identitatea lor, au revelat, cu toţii, secrete, oferind
astfel dovada cunoştinţelor lor.
Prometeu, Oannes, Quetzalcoatl, Kukulkan, Viracocha i-
au învăţat pe oameni secretele focului, agriculturii, scrisului.
În India, primul iniţiator a fost Mannus sau Jina
Mahavira (marele om); Zoroastru, în Persia antică, a adus
sămânţa de grâu, cunoaşterea topirii metalelor şi a
astronomiei.
La celţi, iniţiatul Lug era expert în toate artele şi
promotorul cavaleriei.
Khusor, zeu antic din Biblos, ar fi inventat formulele de
incantaţie, prezicere, însă nu avem nici o dovadă concretă în
227
acest sens. În schimb, tradiţia spune că a fost primul
constructor de porticuri, cripte şi case cu curţi.
Egipteanul Hermes a revelat prin scris ştiinţele şi arta; în
Grecia, Apollo a inventat lira, cele şapte note ale gamei,
medicina; „a avut darul profeţiei, pe care a ştiut să-l
transmită”; Orfeu, revelatorul „misterelor sacre”, era priceput
în construirea carelor.
Moise cunoştea secretele genezei, ale prafului de puşcă şi
electricităţii. Prin revelaţie? Nu! Prin învăţătură directă.
Într-adevăr, totul s-a petrecut ca şi cum ar fi fost
mandatat de o sinarhie164 venită pe un obiect zburător – nor
gros – ca să-i ofere instrucţiuni.
Enigmaticii vizitatori se mulţumeau când să vorbească la
faţa locului, când să-l ia pe Moise într-un loc pe care am fi
tentaţi să-l identificăm fie ca Marele Cartier General (probabil
o altă planetă), fie într-un centru de iniţiere (lucru mult mai
probabil) situat în America sau Asia, deoarece Moise absenta
luni întregi, sau chiar ani.
Cazul este asemănător pentru Enoh înaintea producerii
cataclismului, dar, după potop, presupunem că destinaţia a
fost ascunsă în mod intenţionat, lucru care acreditează
această centrală a secretului păstrat, Agartha, pe care
tradiţia o situează în Tibet.
Buddha a fost un filosof moralist şi mare astronom; şi-a
lansat doctrina cu următoarea idee de bază: „Numai ştiinţa
duce spre asceză.”
Leucip a scris despre atom şi universul corpuscular;
Pitagora, filosof şi matematician, a descoperit legile de bază
ale matematicii.
Apollonius din Tyana, născut în jurul anului 1 d.Hr., a
călătorit în Grecia, Babilon, India, colindând marile
sanctuare de iniţiere.
Ei nu ştiau totul.
Totuşi, nu trebuie să credem că, oricât de mari ar fi fost,
iniţiaţii au deţinut puteri supraomeneşti.
Erau doar astronomi, fizicieni, matematicieni, filosofi,
biologi la înălţimea timpurilor lor, iar ceea ce ştiau este foarte
puţin în raport cu ce ştie un savant modern.
Sigur, ei au ştiut să formuleze teorii, să descopere
procese, dar niciunul dintre ei nu ar fi putut să construiască
un avion sau un calculator electronic.
Este evident că dacă ar fi cunoscut secrete utile,
indispensabile, le-ar fi revelat, iar omenirea ar fi putut
beneficia mai devreme de chinină, vaccin, vitamine, tiparniţă,
maşina de cusut, cardan, maşina cu aburi etc.
Or, aceste descoperiri nu s-au datorat celor pe care îi
numim „iniţiaţi”, ci savanţilor sau cercetătorilor care au
redescoperit prin geniul lor secretele vechi, a căror formulă
nu a supravieţuit potopului şi mileniilor.
Prin acest lucru înţelegem puţinele cunoştinţe ale unei
iniţieri, atunci când ea nu este prelungită, pasionată de
activitatea ştiinţifică şi geniul iniţiatului.
Se pare că transmiterea, îndeosebi de la Orfeu la Pitagora,
s-a făcut cu unele scăpări, erori şi diferite falsificări.
Evreii au preluat ştacheta în anul 500 î.Hr. şi le datorăm
faptul că au adunat anumite fragmente ale secretelor antice.
229
În secolul I d.Hr., Apollonius din Tyana a fost obligat să
se întoarcă la origini ca să reconstituie o parte din
patrimoniu; probabil că a fost ultimul moştenitor al tradiţiei.
17.
SCRIEREA CROMOZOMICĂ
ŞI PĂCATUL.
Simbolurile apă, Mater, şarpe, grotă etc. au fost desenate
de oameni înaintea cunoaşterii naturii lor profunde, iar ele
au fost transmise, probabil, înaintea scrierii.
Conştientizarea lumii exterioare a precedat
conştientizarea psihologică, ambele fiind încercările unei
deschideri asupra realităţii care, ca să fie valabilă, trebuie să
aibă o rezonanţă universală.
Totul în univers, de la stele la bobul de nisip, participă în
intenţie şi interacţiune cu viaţa oamenilor: Pământul a ştiut
să apară, să se împartă în proporţii rezonabile, marea a ştiut
să sculpteze continentele, iar muntele să crească pe pământ.
Obiectul fabricat, atunci când se află într-o relaţie de
încredere cu omul care ştie să perceapă adevărata sa
identitate, îşi manifestă bunăvoinţa.
În natură nu există nici prezenţă, nici noţiunea de
umilinţă, ci o colaborare. O comuniune, deoarece totul are o
esenţă identică şi la fel de inteligentă ca să ducă la bun
sfârşit destine paralele, dar complementare.
Psihosfera.
Pământul, explică Jean-Andre Richard, s-a născut din
plasma originară, de unde s-a declanşat elaborarea lentă a
structurilor polimorfe care, prin complexitatea lor succesivă,
au dat naştere regnurilor, de la mineral la animal superior.
Această plasmă era un câmp de forţe electrice. Aparte,
forţa psihică reprezenta psihosfera terestră.
230
Din psihosferă, care are o prezenţă eternă, Viul (tot ce
trăieşte, şi îndeosebi materia organică) îşi extrage energia
spirituală şi mentală: clarvăzătorul-viziunea sa, înţeleptul-
meditaţia, răutăciosul-instinctul de a face rău, iniţiatul-
cunoaşterea, iar hazardul-legile sale de serie.
Apa reprezintă catalizatorul şi dizolvantul acestei forţe
psihice, parţial antrenată de curenţii hidrotelurici care
alimentează izvoarele, puţurile, iazurile şi râurile.
Radiesteziştii şi numeroşi observatori au afirmat existenţa
unui raport constant între, pe de o parte, aceşti curenţi, iar
pe de altă parte, punctele de trăsnet, casele, locurile vrăjite
şi, spun ei, „punctele negre” de pe drum.
Unii clasează într-o categorie vecină, dar diferită, curenţii
electrotelurici care, de fapt, se identifică cu primii.
231
politică rezida, pe viitor, în încheierea cu ea a unei păci
durabile.
Dar mai rămăseseră, pe ici, pe colo, zone afectate:
mlaştini infecte, văi inundabile, munţi rupţi în bucăţi,
periodic, de zdruncinături telurice, munţi care aruncau foc
spre pământ.
Azilurile păcii.
Atunci, oamenii din timpurile străvechi mergeau ghidaţi
probabil de o femeie, sau de cel care era cel mai sensibil:
şeful, preotul avant la lettre. Iar şeful spunea:
— Nu mă opresc, deoarece îmi este frică. Nu mă pot opri,
nu trebuie să mă opresc.
Apoi, într-o bună zi, şi-a înfipt bâta în pământ, spunând:
— Aici ne putem construi o casă.
Pentru a mulţumi Terrei-Mamă că le-a oferit un cămin
protector, oamenii construiau un tumul sau un altar.
Peste tot pe unde conducătorul grupului îşi înfigea bâta,
strămoşii noştri construiau un monument, lăsând un semn
de recunoştinţă în care ceilalţi oameni ştiau că se pot
încrede.
În acele locuri se stabilea un modus vivendi, un echilibru
în acelaşi timp biologic, social şi industrial.
Acolo, omul era în siguranţă şi dormea liniştit, acolo
găsea apă, piatră, lemn, fructe, vânat, argilă pentru vase şi
fier pentru unelte.
Dacă mina era epuizată, iar vânătoarea şi culesul
înregistrau o scădere a resurselor, atunci oamenii din
vechime considerau că înţelegerea a fost ruptă pentru un
timp şi plecau mai departe, în căutarea unui nou sit. Dar
altarul rămânea în semn de recunoştinţă.
Este posibil ca magnetismul pământurilor bogate în
zăcăminte de fier să influenţeze complexul biologic şi
magnetismul oamenilor.
232
Suntem de părere că incintele galice, din piatră, pe care le
întâlnim în păduri şi stejărişuri, provin din amintirea atavică
a unei zone tabu şi de securitate, care în preistorie era
delimitată de un cerc de piatră sau un şanţ.
În cerc erau exercitate lucrurile tabu: nu aveai voie să
tragi cu arma, să furi, să violezi. Era cercul magic de
protecţie, inima bisericii inviolabile. Vai de cel care nu
respecta tabuul. Numai moartea putea pedepsi un asemenea
sacrilegiu165.
Vechile cetăţi au fost construite, după toate aparenţele, în
jurul bâtei unui şef inspirat; cele care nu s-au fondat pe
acest principiu: New York, Tokyo, Bombay etc, care îşi
datorează existenţa unor motive mercantile, nu se vor bucura
niciodată de privilegiile aduse de curenţii telurici.
Mayaşii, popor de origine preceltică, au stat mult timp în
Canada, apoi în Statele Unite.
Într-o zi, şefii lor au avut premoniţia că trebuiau să
părăsească imediat aceste regiuni, totuşi ospitaliere, şi să se
instaleze în sud166.
Sub conducerea preoţilor, toţi mayaşii au plecat în
căutarea Pământului Făgăduinţei. Ei trebuiau să recunoască
locul în care urma să fie ridicat oraşul lor, lângă un copac în
care un vultur devora un şarpe.
mayaşii au fugit „rătăcind ca nişte orbi prin ceaţă”. Au urmat câteva luni
numai cu noapte şi aproape toţi mamuţii au murit. Aşa este scris în Popol
Vuh (n.a.).
233
Astfel s-au stabilit în Mexico.
Mai materialişti, evreii au ales pământul din Canaan,
deoarece era bogat: Moise nu şi-a înfipt niciodată bâta aici,
deşi Palestina nu a fost niciodată marcată de tabu.
Scrierea biologică.
Putem crede că aceşti cromozomi, aceste mici bastonaşe
sinuoase, care transportă calităţile ereditare, constituie
scrierea biologică, folosind la compunerea textului propriului
program, viitorul roman al vieţii noastre.
Prin intermediul cunoaşterii inconştiente, scrierea
originară a derivat în mod obligatoriu din această scriere
biologică, ale cărei semne le regăsim pe stela din Mesa
(Palestina), în alfabetul din Oceania, China, Japonia etc.
Le distingem îndeosebi în sanscrită: literele a, p, m, 1, în
pali167, în feniciană: y, x, c, u, v, 1; şi în scrierea de la Glozel:
y, u, x, c, + i, 1.
În filamentele nucleonului, celulei, se află patruzeci şi
şase de cromozomi.
Când spermatozoidul şi ovulul se întâlnesc, dau naştere
la douăzeci şi trei de grupări din care se formează patruzeci
şi şase de diviziuni ale celulei viitoarei fiinţe.
Dacă acceptăm aceste douăzeci şi trei de grupări ca bază
pentru un alfabet de tot atâtea litere, putem considera că
numele propriu variabil al fiecărui individ este deja
programat, înscris, marcat cu caractere alfabetice în procesul
evoluţiei organice.
El este numele cromozomic al omului, numele său
necunoscut, incognoscibil, care nu poate fi pronunţat,
precum cel al lui Dumnezeu. Aşadar, este un nume divin.
Celălalt nume: Jean Gauthier (sau Claude Girard) este doar
numele uman de stare civilă, care poate fi schimbat sau
modificat printr-un decret administrativ.
167 Limbă veche din India, vorbită astăzi de budiştii din sud (n.t.)
234
Numele cromozomic este numele ereditar care corespunde
transmiterii calităţilor tatălui, şi nu ale mamei, în general
mai importante.
În realitate, copilul ar trebui să poarte din punct de
vedere ereditar numele mamei sale, şi, mult mai logic, ar
trebui să aibă un nume propriu, individual, care să-l
caracterizeze şi să-l deosebească de membrii familiei sale.
Acest rol revine prenumelui care, de fapt, este mult mai
personal decât numele.
Inventarea numelui.
La început, numele indivizilor erau, în mod sigur, nume
obişnuite: Charpentier, Dulac, Duchene, Duplan, Duroc; ele
semnifică o meserie, un obiect, un loc etc.
În India, Legea lui Manu recomanda ca femeile să aibă un
nume uşor de pronunţat, iar bărbaţii un nume cu sens
pozitiv, cu o semnificaţie fizică şi morală. Numeroşi indieni
au ales să adauge la acest nume pe cel al unei divinităţi ale
cărei calităţi le admirau în mod deosebit.
La vechii evrei, numele patriarhilor aveau o semnificaţie
mistică, de obicei în legătură cu Dumnezeu şi sentimentele
care le nutreau faţă de e1 168 . Apoi numele se raportau la
elementele naturii: Thamar = palmier, Sarah = prinţesă,
Rachel = oaie, Deborah = albină, apoi la nume de profeţi, iar
în final, rasa a degenerat în acelaşi timp cu calităţile sale
morale, numele devenind tipic materialiste: Piatră de aur,
Piatră de argint, Munte de aur, Munte de argint = Goldstein,
Silverstein, Goldberg, Silverberg etc.
Decretul din 20 iulie 1803 privind evreii străini rezidenţi
în Franţa i-a obligat să aibă un nume propriu care să-i
Jonathan, Nat han ia: darurile lui Dumnezeu; Iosua, Iisus: nume
misterioase şi profetice (n.a.).
235
distingă pe unii de ceilalţi, recomandând nume de oraşe
franţuzeşti sau din alte ţări.
Din acea vreme datează familiile Lisbonne, Ratisbonne,
Carcassonne, Cremieux, Cremone, Fribourg etc.
La musulmani, numele patronimice sunt mai recente; în
numeroase ţări, numele se stinge odată cu moartea
individului.
Popoarele barbare şi cele din nord ţineau mult să aibă un
nume distinctiv, personal şi netransmisibil, mai puţin prin
formula: fiul lui.
Să huiduim femeia!
Păcatul originar, ştim foarte bine, a fost făcut, conform
Bibliei, de Eva şi Adam, care au luat fructul din copacul
236
cunoaşterii şi care, văzându-se goi, au căzut pradă plăcerilor
carnale.
În afara puritanilor, nimeni nu se mai supără nici pentru
lăcomia, nici pentru „josnicia” strămoşilor noştri; dimpotrivă,
deoarece învăţătura şi actul căsătoriei au devenit pe tot
globul virtuţi lăudate şi încurajate de religii şi guverne.
În consecinţă, faimosul păcat trebuia să fie, la început, o
crimă a cărei natură s-a pierdut în negura secolelor.
A treia dintre cele cinci cărţi canonice chinezeşti, Yi-Jing,
anterioare Bibliei, aruncă asupra femeii vina pentru greşeala
primară.
Aici putem citi: „Aveam câmpuri fericite, femeia ni le-a
răpit. Totul ne era supus, femeia ne-a aruncat în sclavie.
Ceea ce ea urăşte este inocenţa, iar ce-i place este crima.
Soţul înţelept ridică zidurile incintei, dar femeia, care vrea să
ştie tot, le dărâmă. Oh! Fie ca ea să fie luminată! Este o
pasăre al cărei strigăt este funest; a fost prea limbută. Ea
este scara pe unde au coborât toate relele noastre… Ea a dus
la pierzanie rasa umană; mai întâi a fost o greşeală, apoi o
crimă.”
Un proverb chinezesc spune că nu trebuie să asculţi
vorbele femeii, deoarece ea a fost sursa şi rădăcina răului.
Dorinţa excesivă a ştiinţei, spune filosoful Hi-nan-Ise, a
pierdut rasa umană; dar nu precizează a cui a fost vina.
Zend-Avesta vechilor iranieni, vorbind de primul cuplu
uman, povesteşte păcatul astfel: „Mesquia şi Mesquian au
fost la început puri, pe placul lui Ormuzd; Ahriman, gelos pe
fericirea lor, i-a abordat luând forma unei năpârci, le-a arătat
fructe, convingându-i că el era adevăratul creator al
universului. Mesquia şi Mesquian l-au crezut şi au devenind
sclavii lui; de atunci, natura lor a fost coruptă, iar această
corupţie le-a infectat posteritatea”.
Sciţii îşi numeau mama comună Femeia şarpelui, care
înseamnă acelaşi lucru cu Cihua-Cohualt a mexicanilor.
237
Două greutăţi, două măsuri.
Noţiunea binelui, răului şi a păcatului nu este chiar atât
de diferită de cea avută de anumiţi oameni ai Bisericii din
Evul Mediu, şi chiar mai aproape de secolul nostru.
Teologii şi papii au abuzat adeseori de interpretarea
păcatului mortal.
În Evul Mediu, iertarea tuturor păcatelor era acordată
creştinilor care luptau împotriva duşmanilor bisericii:
musulmani, eretici şi chiar alţi creştini, supuşi ai regelui,
care avuseseră proasta inspiraţie să pice în dizgraţia
Sfântului Scaun.
Astfel, papa Iulius al II-lea (1503-1513) acorda iertarea
tuturor păcatelor oricui ar fi ucis unul dintre membrii
familiei Bentivoglio, excomunicată!
Clement al V-lea (1305-1314), după ce a excomunicat
oraşul Veneţia, declara iertat de păcate şi scutit de orice
penitenţă pe oricine ucidea un veneţian.
În 1797, papa Pius al Vl-lea a promis aceeaşi iertare de
păcate pentru oricine va ucide un republican francez!
„Toţi cei care vor ucide un francez vor face un sacrificiu
important în faţa lui Dumnezeu, iar numele lor vor figura
printre aleşii Domnului.”
La acea vreme, Dumnezeu nu era republican!
În compensaţie pentru această atitudine binevoitoare,
biserica s-a arătat nemiloasă în faţa crimelor odioase, care
reprezentau adevărate păcate mortale. Cum să bei o lingură
de supă grasă într-o vineri!
Papa Inocenţiu al XI-lea excomunica femeile „care nu-şi
acopereau pieptul, de la sâni până la gât”.
Acest edict a fost reînnoit de papii Pius al VII-lea şi Leon
al XII-lea care, în plus, şi-au extins pedepsele asupra
croitorilor şi modistelor care confecţionau haine indecente.
Papa Benedict al XIII-lea a pronunţat excomunicarea
„împotriva jucătorilor la loterie de diferite naţii şi a celor care
administrau acest joc”.
238
Papa Clement al XII-lea (1730-1741) a îmbrăţişat acest
edict virtuos, dar, pentru că el însuşi crease o loterie în
statele sale, nu apela la anatemă decât împotriva celor care
îşi pierdeau banii în altă parte!
Noţiunea de rasă.
Aceste digresiuni anecdotice nu sunt inutile pentru cine
doreşte să aibă o noţiune relativ clară a păcatului, aşa cum
era înţeles în vremurile de obscurantism, şi aşa cum îi putem
studia natura profundă la lumina cunoştinţelor noastre
actuale.
De fapt, există o virtute primordială: rasismul, şi un păcat
mortal: a contraveni legii rasiale169.
Scopul vieţii, în cea mai largă interpretare a sa, este
pentru om să asigure, fără nici o alterare, evoluţia propriei
rase şi să facă tot ce-i stă în putere pentru dezvoltarea sa
fizică, intelectuală şi psihică.
Cel care tinde spre dezvoltarea caracterelor sale duce o
viaţă bună; cel care, dimpotrivă, distruge propria natură
profundă şi originară, prin droguri, alcool, vicii, gânduri rele
şi acţiuni criminale contravine legilor universale.
A fost o vreme în care oamenii au avut relaţii intime
teribile cu alte rase decât a lor. Mitologiile şi cea mai mare
parte a scrierilor sacre vorbesc despre această deviere de la
bunul-simţ uman, din care au rezultat creaturi monstruoase
care au dereglat legăturile genetice, punând omenirea în
pericol.
Am abordat deja acest subiect, evocând recomandările
Domnului către poporul său, făcute în Biblie.
care i-l dăm noi. În absenţa altui cuvânt adecvat, numim rasism grija de
a păstra, de a nu deteriora patrimoniul ereditar şi genetic al întregii specii
umane, fără deosebire de indivizi, popoare sau etnii. Subliniem această
definiţie aleatorie pentru a evita o posibilă neînţelegere sau o interpretare
răuvoitoare (n.a.).
239
Levitic, cap. XVIII:
22. Să nu te culci cu un bărbat, ca şi cu femeie; aceasta
este spurcăciune. 23. Cu nici un dobitoc să nu te culci, ca să-ţi
verşi sămânţa şi să te spurci cu el; nici femeia să nu stea la
dobitoc, ca să se spurce cu el; aceasta este urâciune. 24. Să
nu vă întinaţi cu nimic din acestea, că cu toate acestea s-au
întinat păgânii, pe care Eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre.
Păcatul mortal.
Dacă plantăm o ghindă, va creşte un stejar, şi nu un
salcâm sau fag.
Stejarii îşi cunosc meseria de copaci, aceea de a asigura
continuitatea speciei lor. Dacă unul dintre ei, prin nu ştim ce
miracol sau aberaţie, ar da naştere unui plop, ar fi sfârşitul
lumii într-un haos inimaginabil, fantastic şi de coşmar.
Atunci, ţăranul ar semăna grâu şi ar recolta pir, căţeaua
ar făta şoareci, peştele, păsări; tot planul universal ar fi
bulversat, falsificat, iar viaţa monstruoasa ar înlocui viaţa
organizată.
Marea siguranţă oferită de viaţă, nu suportabilă, ci
admirabilă, este încrederea pe care o avem în ordinea
universală.
241
Fiecare lucru din univers se supune unui ritm, unei legi
preconcepută de o Inteligenţă infinit mai subtilă decât cea
umană.
Totul din evoluţia creatoare este supus unui plan
infailibil, unde totul este prevăzut, chiar şi hazardul, iar
cartelele perforate ale calculatorului cosmic nu suportă nici o
eroare.
Nici un calculator uman nu va fi vreodată capabil să
asigure un proces matematic, fizic şi spiritual, la fel de
complex şi inteligent ca procesul reacţiilor, legăturilor,
mesajelor care, înaintea ADN-ului, se dezvoltă, ajungându-se
la crearea unui trandafir, unei rândunele sau unui om, a
unui nor sau o unei galaxii.
Într-o anumită direcţie, omul reprezintă un rezultat atât
de miraculos, încât ar fi un sacrilegiu să-i pricinuim un rău.
Ar fi la fel de stupid ca atunci când am dori să distrugem
capodopera unui sculptor într-o mie de bucăţi.
Nimeni nu are dreptul să comită un astfel de sacrilegiu,
iar cel mai rău dintre toate, în ceea ce ne priveşte, este să
facem rău codului nostru genetic.
Legea rasialităţii este universală. Oricine o încalcă comite
păcatul.
Ne putem imagina un tiran capabil să distrugă trei
miliarde de oameni, nelăsând în viaţă decât o mie sau o sută
de indivizi. Ar fi o mare crimă, dar nu păcatul, deoarece
lumea ar putea reîncepe, şi nimic nu este pierdut atâta timp
cât nu s-a pierdut totul.
În schimb, şi nu suntem departe 170 , când biologul va
începe să falsifice genele şi cromozomii, el va comite păcatul
de neiertat, iar rasa umană se va îndrepta spre nefiinţă.
18.
FECIOARELE NEGRE.
Biblia şi tradiţiile spun că, după potopul universal,
împerecheri monstruoase au dus la naşterea unor fiinţe
hibride – jumătate om, jumătate animal – care au fost gata să
ducă la dispariţia rasei noastre.
Această hibridizare să fi fost conformă cu legile secrete
universale? Trebuie să ai curaj – expunându-te riscului de a
fi catalogat rasist – să ai în vedere o astfel de ipoteză171.
Sigur, negrii şi galbenii sunt fraţii albilor, dar de ce nu şi
maimuţa, vaca, tapirul, leul, stejarul şi varza?
Antirasism cosmic.
Oare nu suntem în pragul repetării dramei pe care au
trăit-o oamenii post-diluvieni, învingători ai monştrilor cărora
le dăduseră chiar ei naştere?
Se intenţionează ca rachetele noastre spaţiale să ducă
bărbaţi şi femei pe Lună şi apoi pe Marte.
244
Pe vremuri nu exista problema rasială, atunci când
pământencele au rămas gravide cu „îngerii”, iar Dumnezeu,
ca şi cei care au scris Biblia, nu au văzut în asta nimic
imoral.
Fecioara Maria a avut un copil de la „Duhul-Sfânt”; în
Egipt, zeiţa Nut s-a unit cu fratele ei, imitată de Isis, care a
avut chiar un copil (Horus) de pe urma legăturii cu cadavrul
soţului ei; Zeus al grecilor a născut-o pe virtuoasa Atena…
Deci, în istorie, în legendă şi în mitologie găsim nenumărate
exemple de împerecheri bizare, mergând de la incest până la
căsătoria cu extraplanetari.
Dar atunci când este în joc soarta rasei umane, toate
scrupulele dispar ca să cedeze în faţa legii superioare a
reproducerii indispensabile. Eva a avut numai băieţi; ea şi-a
asigurat descendenţa având relaţii sexuale cu fiii ei.
Fiicele patriarhului Lot, după distrugerea atomică a
Sodomei şi Gomorei, au crezut că a dispărut întreaga lume
(Geneza, XIX, 31-32). Atunci, cea mai mare i-a spus celei mai
mici: „Tatăl nostru e bătrân… dar să-i dăm să bea şi să ne
culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru”.
Mai târziu, în istoria ebraică, Dumnezeu se va arăta mai
moralist, mai scrupulos cu principiile, va da chiar o misiune
rasială „poporului ales” de el!
Vom înţelege mai bine, după această expunere, problema
cu care s-au confruntat oamenii după potop şi cum a fost ea
rezolvată.
Unii s-au crezut singurii supravieţuitori de pe glob şi s-au
împreunat cu animalele până când s-au născut fiinţe
aproximativ umane. S-a făcut atunci o experienţă biologică
pe scară mare, infinit mai probantă decât cele câteva
inseminări artificiale încercate ilegal şi pervers de biologii din
secolul XX172.
Amanţi insoliţi.
Cultele luminii (Atlantis, nr. 206). Vezi şi Tradiţia celtică în arta romană,
de acelaşi autor (Atlantis) (n.a.).
175 În mitologie, termenul străin (Oannes, Viracocha, Quetzalcoatl
249
La popoarele unde căsătoriile sunt fatalmente
consangvine din cauza izolării, a lipsei de contact cu alte
grupuri de oameni, nu există nici o şansă de sublimare, mai
ales pe plan intelectual.
Un exemplu caracteristic este cel al unor triburi aborigene
din Australia, America de Sud şi Africa, unde evoluţia s-a
oprit de milenii şi nu poate să se reia în pofida eforturilor
întreprinse de civilizatori.
Cea mai bună metodă pentru salvarea acestor triburi de
la decădere, pentru ale ridica la rangul de oameni, ar fi cu
siguranţă metisarea lor cu albii.
Ceea ce s-a produs în Africa, unde mulatrii, ca şi în
America, tind să înlocuiască tipul originar.
Accesul brusc al Africii negre în clanul naţiunilor civilizate
pune probleme sociale, care nu vor fi rezolvate decât după ce
hibridarea îşi va face pe deplin efectu1176.
19.
SECRETUL DOCTORULUI CABRERA.
În urmă cu o jumătate de secol, colonelul englez James
Churchward susţinea că descoperise în India o mănăstire
unde se aflau tăbliţe naccale, care dezvăluiau secretul
creaţiei şi al civilizaţiilor umane începând cu două sute de
mii de ani în urmă.
253
dându-ne explicaţii care, de bine-de rău, se întipăreau în
mintea noastră descumpănită.
262
Această ultimă explicaţie pare arbitrară, subiectivă, dar
ea este irezistibil sugerată de barca, oceanul, stelele, insulele
şi cometele înfăţişate.
Dacă încercăm, în lumina tradiţiilor şi a mitologiilor, să
punem o oarecare ordine şi logică în acest puzzle 186 de
Cometa misterioasă.
Această explicaţie ipotetică a pietrelor de la Ica este
seducătoare şi oferă avantajul de a data, măcar aproximativ,
o scenă redată de glife, dar confruntarea cu potopul parţial
din urmă cu cincizeci de mii de ani ne rezervă surprize.
În acea perioadă, spun tradiţiile, au avut loc mari
evenimente pe cer şi s-au văzut bătălii între şerpi lungi de
foc.
Alt „şarpe de foc”, Venus „cu coama strălucitoare”, cu
coamă de foc, cu capul încornorat ca al unui taur, şi-a făcut
apariţia pe firmament şi a îngrozit popoarele de pe faţa
pământului.
Această cometă (sau astru de foc), pe care fenicienii au
denumit-o Astart, asiro-babilonienii, Iştar, iar grecii, Astarte,
a provocat prin intensitatea sa calorică imense incendii ale
pădurilor.
„Până şi casele ardeau, şi recoltele, şi copacii.”
Şi apoi a fost inundaţia care a reprezentat apogeul
ravagiilor, pământurile incendiate au fost năpădite de apele
râurilor revărsate şi ale mării tumultuoase.
Aceste relatări sunt comune pentru aproape toate
popoarele de pe pământ, după cum afirmă Velikovsky şi
Louis-Claude Vincent: „Profeţia de la Vala: Polul Nord e la
vest; Soarele e înghiţit de beznă, Pământul se cufundă în
mare; din cer dispar stelele scânteietoare…
Preoţii Egiptului: s-au produs mari prăbuşiri ale unor
continente întregi.
265
Codexul Chimalpopoca: tot ce exista a ars şi a căzut o
ploaie de pietre de gresie… au fost fenomene cereşti
înfricoşătoare…
Tradiţiile mexicane: şase stele au căzut din cer în vremea
potopului187…”
267
ceea ce credem că este un brahiozaur, cel mai mare dintre
dinozauri.
Acesta avea douăzeci şi cinci de metri, cântărea până la
cincizeci de tone şi a trăit cu cel mult o sută patruzeci de
milioane de ani în urmă.
Totuşi, marii ţepi dorsali sau marile plăci blindate
triunghiulare, care se întindeau de la cap până la coadă, ne-
ar îndemna să credem că acest dinozaur era un sauropelta
(lungime: cinci metri şi jumătate, greutate: trei tone şi
jumătate) sau poate un spinosaurus, de două-trei ori mai
lung şi de două ori mai greu.
Scena înconjurătoare este plină de informaţii.
Doi oameni, perfect vizibili în fotografie, îmbrăcaţi cu un
fel de şorţuri scurte, atacă monstrul căţărându-se pe
spinarea lui.
Unul dintre ei îl loveşte în cap cu o secure mare, iar
celălalt înfige un cuţit de mari dimensiuni între doi ţepi
dorsali.
268
E: Europa; F: Africa; G: Asia-Lemuria; H: Australia.
270
În acest sens, cerul observat de astronomii de pe piedras ar
localiza regiunea din cosmos unde se situează planeta.
În dreapta sa se vede portretul strămoşului său,
Jeronimo, întemeietorul oraşului Ica.
Stânga jos: piatra înfăţişând cezariana.
271
Este cât se poate de evident că, în acel sfârşit de după-
amiază pe care l-am petrecut în fantasticul muzeu al
doctorului Cabrera, nu am avut timp să examinăm cele
11.000 de pietre gravate care se găsesc aici.
Privirea noastră nu putea decât să cuprindă mulţimea lor,
fără a avea posibilitatea să înregistrăm, să luăm note, să
detailăm.
Superioritate fizică a materiei zisă inertă de către fizicieni:
în timp ce ambiţia noastră se limita la a fotografia gazda,
alături de portretul strămoşului său Jeronimo Luis, aparatul
nostru a înregistrat, fără ştirea noastră, o imagine pe care am
descoperit-o mai târziu.
Şi ce imagine! Cea a unei naşteri prin cezariană, fixată pe
andezit „acum 60 de milioane de ani”, ne asigură doctorul
Cabrera!
În fotografie se zăresc vreo sută de pietre îngrămădite pe
etajere sau puse pe parchet. Una dintre ele, cea mai mare –
jos în stânga – dă detaliile operaţiei.
Tehnica strămoşilor.
Acolo unde doctorul Barnard a eşuat, iar cei mai mari
specialişti din Franţa, America, Anglia şi Germania
întâmpină dificultăţi şi incertitudini deprimante, se pare că
medici chirurgi preistorici au obţinut rezultate pozitive.
Gravuri de o mare acurateţe ne asigură, neîndoielnic şi cu
argumente când peremptorii, când deconcertante, că grefele
de rinichi, de inimă… şi de creier erau practicate cu succes
în urmă cu mii, dacă nu milioane de ani.
Nu suntem abilitaţi să emitem o opinie savantă despre
acest subiect, astfel încât ne vom mărgini să descriem şi să
interpretăm cât putem de bine imaginile pe care le-am adus
de la Ica.
Doctorul Cabrera, chirurg eminent şi specialist în
preistorie, a putut să le expertizeze în cartea pe care o scrie
272
actualmente şi care e foarte probabil că va marca o cotitură
în istoria omenirii.
Maestrul şi prietenul nostru subliniază diferenţa dintre
tehnicile folosite de Strămoşii Superiori şi de chirurgii clasici
ai vremurilor noastre, cum ar fi Christian Barnard.
Profesorul Barnard nu înlocuieşte inima, ci cele două
ventricule şi faţa anterioară a auriculelor bolnave cu părţile
sănătoase corespunzătoare.
Vom înfăţişa, în paisprezece imagini uimitoare, tehnica
preistorică incluzând înlocuirea totală a inimii şi a marilor
sale vase artero-venoase.
Etapa I: Chirurgul palpează pacienta care este întinsă pe
un pat. Copilul, în pântecele mamei sale, nu are nimic pe el.
Se vede cuţitul care va servi la operaţie: este din metal, cu o
lamă încorporată în mâner şi fixată cu trei nituri.
276
Chirurgul introduce un ac într-o venă de la încheietura
mâinii drepte, care a fost, în prealabil, strânsă cu garoul.
La fel ca în desenele precedente, gravorul a înfăţişat
inima, esofagul şi intestinele pacientului.
Primitorul respiră (din gură îi iese un suflu de aer), ceea
ce ar putea însemna că nu a fost anesteziat.
Inima donatorului este irigată cu sângele provenind din
sistemul aortă-cavă al femeii însărcinate. Se vede un aparat
extractor de sânge (lângă genunchiul chirurgului) branşat la
un sistem aortic al pacientei; acest sânge va servi în cursul
etapelor următoare pentru a iriga şi a menţine în viaţă inima
donatorului.
Nici un suflu nu a fost desenat în dreptul gurii femeii. În
mod sigur, este sub efectul anesteziei.
Chirurgul incizează abdomenul, ceea ce constituie prima
etapă a operaţiei. Separe că, în toate gravurile, desenatorul,
poate din motive de „punere în pagină”, a făcut să coincidă
toracele cu abdomenul! Această naivitate dovedeşte că
gravorul nu era chirurg ci un simplu reporter.
Suntem de părere că medicii chirurgi cardiologi aveau
cunoştinţe ştiinţifice destul de aprofundate pentru a le
îngădui să practice anestezia, poate cu ajutorul unor plante.
De remarcat, sub masa de operaţie, desenul unei frunze
cu peţiol (coadă) îndreptată spre capul bolnavului. Acest glif
astfel orientat semnifică faptul că bolnavul este în viaţă.
Primitorul rămâne, se pare, un timp fără inimă.
Probabil că alte pietre, deocamdată nedescoperite, explică
mai clar cum poate fi menţinut în viaţă pacientul.
Poate că prin intermediul unor anticoagulante sau prin
încetinirea artificială a funcţiilor organice.
Organul este legat de un balon care îl alimentează cu
sângele prelevat de la femeia însărcinată.
Ea este în continuare irigată prin perfuzie.
Dedesubt, pe aceeaşi piatră, se poate vedea prima etapă a
grefei, incizia abdomenului.
277
Doctorul coase peretele abdominal şi toracele cu un ac şi
un fir (sau cu un bisturiu electric). Asistentul său ţine într-o
mână un recipient în care se află instrumentele de incizie.
Cu cealaltă mână, el acţionează o pompă care insuflă un
gaz, probabil aer sau oxigen; pe deasupra, bolnavul este legat
prin gură de un instilator care îi administrează un lichid.
Oricare ar fi sensul exact al operaţiei, este evident că
aceasta a fost desenată de cineva care asistase la numeroase
intervenţii chirurgicale foarte savante, chiar dacă nu era
capabil să le practice, şi a comis greşeli de descriere.
Operaţia a reuşit, dacă e să ne luăm după frunza
simbolică pusă sub masă (coada ei e îndreptată în sens
invers în caz de moarte; acest simbolism figurează pe multe
pietre de la Ica).
Chirurgul, care şi-a pus un stetoscop la urechi, verifică
buna funcţionare cardiacă. El ţine în mâini acul cu fir sau
bisturiul electric.
Stetoscopul (încă din lemn la acea vreme) se consideră că
a fost inventat de medicul francez Laennecân jurul anului
1800. Instrumentul desenat pe aceste pietre este mai vechi
cu câteva milenii şi pare să aibă tuburi de cauciuc.
Chirurgul va debranşa probabil sistemul de instilaţie.
Totul ne face să credem că a avut un deznodământ fericit.
Faptul de a preleva sânge de la o femeie însărcinată,
pentru a face un transplant, lasă deci să se presupună că
Strămoşii Superiori aveau cunoştinţe destul de mari în
domeniul chirurgiei pentru a învinge fenomenul de
respingere. Se pare că au reuşit să facă şi grefe de creier!
20.
CANDELABRUL DIN ANZI.
Când oamenii descoperă pe planeta lor obiecte
neobişnuite, desene sau scrieri pe care nu le pot nici data,
278
nici descifra, sunt, în mod sigur, tentaţi să le atribuie unor
civilizaţii necunoscute şi, uneori, extraterestre.
Mai mult, aceste mistere sunt întotdeauna considerate ca
având un caracter de mesaj.
Pe două coline numite Gog şi Magog, în apropiere de
Cambridge (Anglia), se pot vedea, din avion, desene imense
care scapă observaţiei terestre. Sub acelaşi unghi de vedere
găsim, în comitatul Somerset, harta cerului emisferei
noastre, reprodusă de zonele uscate şi canalele care limitează
un heleşteu cu o lungime de câţiva kilometri190.
Urme misterioase.
Peninsula Paracas din Peru este situată la trei sute de
kilometri sud de Lima. Aici se află enigmaticul Candelabro
sau „Candelabrul din Anzi”, pe un munte mic de culoare
mov, în formă de semilună, reprezentând ultima coastă a
Anzilor Cordilieri.
Solul este nisipos, compus, la suprafaţă, dintr-o peliculă
foarte subţire de pietriş de culoare violet, care acoperă un
strat gros de nisip făinos, ocru, compact, fin, fără nici cea
mai mică impuritate.
Candelabro este situat în faţa oraşului Pisco, de partea
cealaltă a golfului, la o distanţă de aproximativ douăzeci de
kilometri.
Pentru a ajunge aici pe jos este necesar un ocol de treizeci
de kilometri şi, cum peruvienii sunt foarte puţin curioşi de la
natură, credem că am fost primii în acest secol – prietenul
nostru Edmond Wertenschlag, Yvette Charroux şi noi – care
am păşit pe nisipurile din Paracas.
Am traversat golful şi, după o acostare greoaie din cauza
falezelor abrupte, am atins pământul ferm la aproximativ un
kilometru de locul în care este situat Candelabro.
Era 26 aprilie 1969.
Edmond Wertenschlag şi marinarii de pe iaht pot
mărturisi că am găsit un pământ în totalitate virgin.
Nu am putut descoperi nici un indiciu care să ne
confirme că alte persoane au mai trecut pe acolo; în schimb,
am găsit urmele lăsate de o puma: nişte găuri rotunde în
280
linie dreaptă, deoarece animalul merge încrucişându-şi
picioarele.
— Cred că a trecut astă-noapte, a spus Yvette Charroux.
Amprentele par proaspete.
— Sau săptămâna trecută, a răspuns Edmond
Wertenschlag, care ştia mai multe despre fenomenele de la
Paracas…
Sau acum zece ani!
Aceasta este şi cauza miraculoasă care a permis
candelabrului să rămână intact în faţa intemperiilor şi a
timpului: dunele din Paracas au păstrat intacte, de-a lungul
secolelor şi mileniilor, urmele gravate în nisipul lor de culoare
mov şi ocru.
Un desen făcut cu vârful unei umbrele, fără nici o
intervenţie din partea factorului uman, s-ar păstra intact
secole întregi!
În drumul nostru, de la locul în care am acostat şi până
la condelabro, am mers de-a lungul Oceanului Pacific, pe un
platou de nisip puţin dur, de mici dimensiuni.
Dunele se ridicau în stânga noastră cu o înclinaţie de
patruzeci de grade şi cu o altitudine de aproximativ patru
sute de metri.
Prima noastră descoperire a fost aceea a trei planuri, care
coborau de la vârf până la ţărmul falezei. Semănau cu trei
urme lăsate de trecerea unui camion, al cărui pneu lăsase o
amprentă lată de douăzeci şi cinci de centimetri, bătătorind
uşor nisipul şi formând o gaură doar de un centimetru.
Ca şi cum o roată, de una singură, ar fi coborât panta.
Să înţeleagă cine poate!
281
spate, urme adânci de culoare ocru-galben care ieşeau în
evidenţă, în mod ciudat, pe suprafaţa mov din împrejurimi.
Doar incaşii sau strămoşii lor fuseseră cei care mai
trecuseră înaintea noastră prin acest loc ca să sape
misteriosul monument.
Cuprinşi de emoţii şi din respect pentru virginitatea
nisipului, călcam cu mare atenţie pe urmele lui Yvette.
Candelabrul – dar oare să fie un candelabru? – este săpat
în pantă, în general (nu mereu) mărginit de pietre de calcar,
friabile şi cu striaţii, cu, credem noi, cristal de rocă, ce se
prezintă sub forma foietajului de patiserie!
Axul principal ar putea fi brazda făcută de o sanie uriaşă
sau o balenieră care ar fi fost lansată din vârful pantei până
jos. Această crestătură centrală are o lăţime de patru metri şi
jumătate, o lungime de cinci mii de metri şi o adâncime de
şaizeci de centimetri.
Braţele candelabrului şi motivele, care par a fi personaje
sau animale, au lăţime şi adâncime medii.
Pietrele care mărginesc canelurile sunt pe jumătate
înfundate în nisip. Ele nu par să fi fost cimentate şi mai mult
acoperă marginea şanţului îngust decât să o mărginească.
În unele locuri, panta este atât de abruptă, încât Yvette
era nevoită, în mai multe rânduri, să înainteze în patru labe;
şi nici aşa stabilitatea sa nu era foarte bună, deoarece vântul
suflă cu putere după-amiaza în regiunea oraşului Pisco.
Vânturile din Paracas sunt cunoscute în Peru, asemenea
tramontanei din zona Mării Mediterane!
Aceste detalii au o importanţă deosebită, pe care o putem
rezuma astfel: în pofida vântului şi a pantei, nici un bob de
praf nu zbura în jurul nostru.
Ca şi cum forţele de dispersie erau învinse de densitatea
nisipului191.
rezistă în faţa vântului şi că praful cel mai fin nu se mişcă, chiar şi în faţa
celui mai puternic uragan (n.a.).
282
Ar fi fost nevoie de săptămâni, luni şi, fără nici cea mai
mică îndoială, de mai mult timp pentru ca urmele lăsate de
noi să dispară.
Este neverosimil, incredibil, dar este adevărat: în duna
mobilă din Paracas urmele care, de altfel peste tot ar fi fost
şterse într-o oră, dăinuie de secole şi, fără nici o urmă de
îndoială, de milenii întregi.
283
CANDELABRUL DIN ANZI, DIN GOLFUL ORAŞULUI PISCO, PERU
284
S-a spus că ar fi vorba despre un copac al vieţii; în cartea
sa intitulată Codul liber al piraţilor, Eduardo Garcia Montero
scria: „Acesta este un semn lăsat de piraţi, pentru a marca
zona în care şi-au ascuns comorile.”
Pentru alţii, „Cele Trei Cruci” ar fi fost desenate în jurul
anului 1835 de un preot catolic, părintele Guatemala, „între
vârful Pejerrez şi insula San Gallan, pentru ca pescarii din
golful din Pisco să-l poată contempla, în acel loc afectat de
vânturi puternice”.
În mod evident, este vorba despre o minciună evlavioasă,
deoarece candelabrul a fost văzut şi descris cu mai bine de
un secol în urmă.
În realitate, nici perioada şi nici constructorii nu pot fi
identificaţi cu certitudine. Conservarea miraculoasă a
şanţurilor de pământ nu a reprezentat niciodată obiectul
studiilor arheologilor peruvieni, iar cei din celelalte ţări nici
măcar nu cunosc existenţa candelabrului.
Singura observaţie pe care îndrăznim să o facem cu
privire la acest subiect este că, în afara fenomenului de
rezistenţă naturală oferită de nisipul fin în faţa forţelor de
dispersie, colina cu desene, prin orientarea şi înclinaţia ei, se
află la adăpost de vânturile puternice care domină peninsula
Paracas, a căror direcţie obişnuită este de la vest la est.
21.
MISTERUL DE LA NAZCA.
286
Văzută din cer, Nazca este fantastică, gigantică şi
ameţitoare: desene, figuri geometrice şerpuind de-a lungul
pampasului cu o densitate incredibilă şi pe o distanţă de o
sută de kilometri.
De fapt, aceste urme misterioase, denumite pistas în
ţările de limbă spaniolă, pot fi văzute de aviatori şi de
astronauţi, de la Ecuator până dincolo de tropice, adică de la
Guayaquil la Santiago, de-a lungul Anzilor Cordilieri.
O prietenă peruană, doamna Anne Bridget B., din Ilo,
semnalează o pista în Chile, unde silueta unui uriaş de o
sută de metri a fost desenată pe sol; la fel şi la sud de
Arequipa, în regiunea Moquegua şi în deşertul din Tarapaca.
Ele au mai fost găsite şi în împrejurimile localităţii Cuzco, în
apropierea lacului Titicaca, şi între Santiago şi
Antofagasta .
192
192 Aceste linii terestre destinate să fie văzute de pe vârful unei coline
sau de pe cer, dintr-un avion, nu sunt rare pe glob. În valea Glastonbury
din Anglia, a fost desenat pe sol un zodiac gigantic. Forma înaripată a
unui fost templu de pe malurile râului Humler poate fi desluşită de la
mică înălţime deasupra solului, iar în văile din Dorset există numeroase
desene de cai albi scoşi în evidenţă de desţelenirea terenului, toate
acestea părând a fi opera unui popor antic puţin sau deloc cunoscut.
Câteva pistas pot fi văzute şi în insula Malta, în Sahara, iar în deşertul
Mohave din California există siluete de oameni uriaşi, trasate cu ajutorul
pietrelor (n.a.).
287
anotimpul ploilor, şi nişte adevărate deşerturi fără cel mai
mic fir de iarbă, fără nici un fel de păsări şi faună.
Totuşi, din când în când, un condor de Anzi survolează
aceste zone singuratice, atent la cine ştie ce spectacol pe care
oamenii nu îl pot desluşi.
Desenele acestor pistas sunt diseminate în principal între
Oceanul Pacific şi Anzii Cordilieri, în pampasurile din
Villacuri, de la sud de Pisco, de Los Castillos, de Huayuri, de
Colorada şi de Los Corados, între Ica şi Nazca.
Centrul cu mare densitate este situat între Palpa şi Nazca,
în apropiere de Rio Ingenio, spre kilometrul 436 al şoselei
panamericane care merge, la o distanţă respectabilă, de-a
lungul oceanului sau a Mării Întunecate a anticilor.
Există o mulţime de pistas, în număr de zeci de mii, până
în Chile şi chiar în alte părţi, unde rămân de descoperit.
Conchistadorii nu le-au văzut niciodată, deşi cronicarul
Francisco Hernandez menţiona evaziv nişte linii mari trasate
pe pământul Anzilor Cordilieri, pomenindu-le însă doar din
auzite.
Profesorul american Paul Kosok, de la Universitatea din
Long Island, a fost primul care, în 1939, le-a studiat
sistematic, împreună cu asistentul său, John Harward, în
1939.
Arheologul german Maria Reiche, de la Universitatea din
Hamburg, i-a continuat activitatea în jurul anului 1948,
publicând în limba engleză o cărticică ilustrată în care
rezuma rezultatul observaţiilor sale.
Serviciul fotografic al Ministerului Aerului din Peru a
efectuat ulterior un releveu precis al desenelor şi Skylab 2 a
avut printre alte misiuni pe aceea de a fotografia de la foarte
mare altitudine „aerodromul astronauţilor antici”, însă
rezultatul nu a fost încă publicat.
În 1968 am survolat pentru prima oară Nazca – a doua
călătorie a avut loc în 1973 – filmând şi fotografiind desenele
de la joasă altitudine.
288
Condorul şi omul cu lama.
Avionul nostru a fost pilotat în 1968 de un locotenent, iar
în 1973 de un căpitan; erau doi tehnicieni excelenţi pentru
care survolarea pampasului era o treabă de rutină.
În 1968 am fost surprinşi de o furtună bruscă, aşa cum
se întâmplă frecvent după-amiaza în Anzi.
Am fost obligaţi să ne întoarcem de urgenţă.
Reuşiserăm, totuşi, să recunoaştem şi să filmăm în
pampasul de la Villacuri nişte desene nu prea cunoscute şi
de o factură diferită de cele de la Nazca.
Ele reprezintă un om cu o lamă şi un condor de mari
dimensiuni cu aripile desfăcute.
Ar fi fost interesant să le putem examina la faţa locului,
dar deşertul nu are nici drum, nici pistă, cu excepţia şoselei
panamericane foarte îndepărtate, iar localizarea ar fi cerut,
fără îndoială, câteva zile.
E păcat, fireşte, deoarece cele două figuri aparţin unei
epoci şi civilizaţii diferite de cele care au făcut respectivele
pastas.
La drept vorbind, nu se ştie foarte bine dacă personajul
mână o lamă sau un alt animal, a cărui coadă foarte lungă şi
foarte voluminoasă trimite cu gândul la un saurian dintre
aceia care sunt gravaţi pe pietrele doctorului Cabrera.
În plus, nu este făcut din linii albe pe fond întunecat, ca
la Nazca, ci, dimpotrivă, dintr-un fond deschis pe care se
desluşesc masele mai întunecate ale corpurilor.
Credem că suprafaţa, jucând rolul de suport, a fost
„măturată”, şi că au fost strânse pietre sau bucăţi de stâncă
de culoare maro-închis pentru a alcătui desenul propriu-zis,
care seamănă oarecum cu un basorelief.
289
Omul este stilizat în mod sumar, iar animalul într-unul şi
mai rudimentar.
Condorul sau pasărea cu aripile mari desfăcute formează
o masă mai armonioasă.
Împrejur, mai ales între cei doi subiecţi principali, se
desluşesc alte desene, cu o compoziţie similară, dar care sunt
greu de identificat.
Probabil este vorba despre nişte animale şi de o scriere
care ar merita atenţia autorităţilor din Peru.
Cu o mare aproximaţie, localizăm situl într-o zonă situată
la treizeci-patru-zeci de kilometri sud-est de Pisco.
290
ajunge la o vale adâncă unde curge Ingenio, afluentul lui Rio
Grande.
Înainte de a trece peste vale, pe versantul nordic, se văd
nişte minunate pistas în formă de aripi (triunghiuri lungi
foarte clar conturate), care se intersectează înspre vârfuri ca
pentru a anunţa apropierea sitului.
Direcţia lor, vest (baza)-est (vârful), poate avea o
semnificaţie dacă, aşa cum crede profesorul Kosok, Nazca
este un imens calendar astrologic.
Versantul sudic, foarte abrupt, oferă accesul direct spre
pampasul Colorada, care este zona desenelor.
Aici, imediat după vale, încep marile lineas (linii) care,
mergând în toate direcţiile, escaladând sau coborând pante,
râpe, munţi şi barancos, se pierd spre orizont, după un
traseu riguros rectiliniu.
Chiar şi din avion, de la o mie-două mii de metri
altitudine, nu se poate desluşi în general capătul acestor
linii, începutul lor fiind pentru noi marginea văii lui Rio
Ingenio.
Totuşi, numeroase lineas ajung la nişte pistas193 sau, mai
rar, la un centru comun de unde radiază precum spiţele unei
roţi sau razele soarelui.
Se pot vedea mii şi mii de lineas, de lungimi diferite, nu
mai late, se pare, decât brazda trasă de un agricultor şi
mergând în toate direcţiile posibile, nord-sud, vest-est,
precum şi în altele intermediare.
Nu se poate pune problema, fără a da dovadă de arbitrar,
de a acorda întâietate unei direcţii sau alteia, ori unei pista
sau alteia.
292
Revenim astfel la tezele profesorului Otto Klineberg, după
care indienii hopi din Arizona sunt mai înzestraţi decât
occidentalii în privinţa fizicii relativiste şi a matematicilor
abstracte.
Pornind de la acest principiu, este cât se poate de evident
că mintea şi demersurile noastre intelectuale se pretează cu
greu explicării misterului de la Nazca.
În concluzie, aceste lineas şi pistas nu pot fi înţelese decât
de membrii triburilor aymara sau quiche, urmaşii
constructorilor antici.
Dacă utilizăm ceea ce a mai rămas din moştenirea lor
cromozomică, ei ar trebui să poată da o explicaţie. Dar oare
noi vom fi în stare s-o acceptăm?
293
altele din ramblee sau mici piste înguste, paralele care
urmează marile pistas, intersecţii de linii de diferite grosimi.
294
Pilotul nostru, căpitanul Arboulou, ne anunţă:
— Cuidado, senor, aqui est el mono! (Atenţie, domnule,
maimuţa e acolo!) Trebuia să facem foarte repede fotografii,
să filmăm o secvenţă şi să vedem desenele, în timp ce avionul
descrie o curbă la câteva sute de metri înălţime.
Viteza noastră este foarte mare, încât suntem obligaţi să
revenim de câteva ori deasupra sitului ca să îl examinăm şi
să ne facem treaba.
Maimuţa părea imensă – o sută de metri lungime – şi e
desenată în plină acţiune, cu coada lungă strângându-se în
spirală.
O linea taie braţele şi două linii paralele pornesc de la
coadă pentru a se mări şi a forma un desen geometric.
Încă un mister!
295
Am remarcat că mai multe desene dintre cele mai
importante erau acoperite, din câte se pare, de linii, ceea ce
ar indica, invers faţă de cum crezusem, că desenele sunt mai
vechi., În schimb, condorul splendid, lung de o sută optzeci
de metri, pe care îl survolăm acum, alcătuit din linii
desăvârşite şi foarte clare, se desprinde pe un fond întunecat,
uniform şi intact.
296
În aceeaşi zonă mai sunt desenaţi şi alţi condori sau alte
păsări, dintre care una are un gât şi un cioc disproporţionat
de lungi, în zigzag.
297
Spiralele evocă anumite gravuri pe piatră din situl de la
Chavin, dar ele pot fi găsite oriunde în lume.
La şase kilometri sud de Palpa, pe panta unei mici coline,
se desluşesc, pe jumătate şterse, două personaje care au pe
cap un fel de aureolă din care pornesc raze.
Să fie nişte reprezentări ale zeului Inti (Soarele)? Nu vom
şti niciodată.
Mii de grabados au devenit ilizibile în urma eroziunii,
altele au căpătat forme abstracte, cu fisuri multiple,
labirinturi pătrate şi linii în zigzag.
300
Aceste caverne de la Mazo Cruz, Kelkatani, Pizacoma,
sunt un adevărat Montignac-Lascaux al Perului, dar frescele
lor sunt opera unei populaţii misterioase: kolla, „întemeietorii
lumii”, nu ar fi existat decât cu zece mii de ani în urmă (în
timp ce Lascaux şi Altamira au o vechime cuprinsă între
treisprezece mii şi douăzeci de mii de ani).
Ele aduc dovada că, în această perioadă, calul era
cunoscut în America, la fel ca unele animale dispărute de
atunci încoace. Vânătoarea se făcea cu arcul şi oamenii
purtau, asemenea incaşilor de mai târziu, pene pe cap.
Unele grabados, îndeosebi din grota de la Kelkatani, unde
se află „Piatra scrisă”, ar fi un fel de scriere analogă cu cea a
vaselor din lemn (keros) identificată, în 1962, de lingvista
Victoria de la Jara de la Muzeul din Lima.
195 Am controlat câteva zeci de linii mari aflate lângă Rio Ingenio. O
treime dintre ele avea direcţia nord-vest – sud-est, dar este vorba doar de
o observaţie parţială (n.a.).
303
Observatorul celor patru coline.
Primele linii trasate sunt la aproximativ şaisprezece
kilometri de oraş, în direcţia oraşului Palpa, de-o parte şi de
alta a şoselei panamericane. Relieful lor este deosebit de
accentuat la răsăritul şi la apusul soarelui şi uşor de desluşit
dacă te afli la o înălţime fie şi de numai câţiva metri deasupra
sitului.
De pe taluzul drumului se pot vedea marile pistas, cu
condiţia ca ele să fie în sens perpendicular, dar ar fi zadarnic
să cauţi desenele!
Ele pot fi desluşite, şi numai parţial, doar de la o distanţă
de douăzeci-treizeci de metri. Dincolo de ea, ele se pierd în
peisaj, confundându-se cu pietrele risipite pretutindeni. Altfel
spus, trebuie să fii chiar pe desen ca să îi vezi liniile pe o rază
de treizeci de metri, în cazul celor perpendiculare, şi de abia
douăzeci, în cazul celor paralele.
Altitudinea medie a pampasului este de patru sute optzeci
şi cinci de metri, dar Anzii Cordilieri încep de îndată ce te
aventurezi spre est, cu piscuri de două mii, trei mii şi patru
mii de metri.
La kilometrul 425, în stânga cum vii dinspre Nazca, patru
mici coline (cerros), dintre care cea mai înaltă atinge douăzeci
de metri, oferă un loc de observaţie ideal, de care nu am
întârziat să ne folosim.
De aici, pampasul cu pistas şi lineas, tăiat de şoseaua
panamericană, se întinde la nord până la colinele Corados,
care mărginesc Rio Ingenio, la vest desfăcându-se într-o
suprafaţă largă, iar la vest îngustându-se într-o fâşie de
aproximativ patru kilometri, unde abundă desenele.
Aici, ele sunt şi mai numeroase decât în zona largă, dar
mai diseminate, astfel încât prospectarea se dovedeşte mult
mai uşoară în stânga şoselei panamericane, cum vii dinspre
Lima.
În acest loc ne-am desfăşurat timp de câteva zile cea mai
mare parte a cercetărilor.
304
Mersul e foarte anevoios şi ar fi zadarnic să speri că ai
găsi în caz de nevoie vreun colţişor de umbră şi o gură de
apă.
Pampasul este o adevărată Sahară, tăiat pe ici, pe colo de
minuscule barrancos pe unde, în scurtul anotimp ploios (de
fapt, aici nu plouă niciodată), curge un firicel de apă, dar
acest deşert este alcătuit din pietre a căror mărime variază de
la cea a unei bile la cea a unei mingi de fotbal.
De la mica noastră colină porneşte o linie care se
îndepărtează spre nord-est, traversează şoseaua
panamericană şi ajunge la un imens desen sau pista pe care
nu aveam să-l putem găsi niciodată!
De trei ori, mica noastră echipă – Edmond Wertenschlag,
Alain Elias, Emilio incaşul şi Yvette Charroux – a urmat linia
pe o distanţă de aproximativ doi, trei kilometri, în direcţia
desenului care, văzut de pe colina noastră, părea să
reprezinte o uriaşă cifră 4 sau un fel de undiţă cu mulinetă,
şi de trei ori nu am găsit nimic.
Şi iată prima noastră surpriză: acest 4 văzut din cer este
absolut clar; de la trei kilometri e foarte perceptibil, pentru ca
la faţa locului să dispară, estompându-se ca prin farmec196!
Kilometrul 419
Pe urmele prietenului nostru Alain Elias, care este
familiarizat cu acest loc, pornim în căutarea desenelor.
Alain are un reper: casita sau restaurantul San Jose,
situat exact la kilometrul 419197.
Mound builders.
Ni se pare interesant să confruntăm misterul de la Nazca
cu cel al mound-urilor din Ohio, Illinois, Mississippi şi
Wisconsin, din SUA.
La Nazca, un popor a avut ideea de a trasa nişte pistas
imense; în SUA, un alt popor a construit, din pământ, şerpi
uriaşi, spirale, movile şi ramblee de forme geometrice.
Se cunosc foarte puţine lucruri despre mound builders
sau constructorii de movile. Construcţiile lor sunt circulare,
eliptice sau cu diferite contururi; ele au forme de urşi, vidre,
elani, bizoni, vulpi, glutoni, şopârle şi uneori de oameni.
309
Movila Aligatorului (şaptezeci şi cinci de metri lungime), a
Marelui Şarpe din valea fluviului Mississippi şi Şarpele din
comitatul Adam (Ohio) sunt tipice pentru acest gen.
Şarpele lui Adam are o lungime de peste trei sute de metri
şi botul său este deschis ca pentru a înghiţi un ou, făcut din
pietre acoperite cu pământ argilos, cu un diametru de treizeci
şi trei de metri.
Nişte tradiţii, pe care le considerăm mai autentice decât
tezele oficiale, atribuie construcţia acestor tumuli şi a acestor
figuri de pământ unor oameni dintr-o rasă necunoscută,
veniţi din „cealaltă parte a oceanului”, deci din Europa198, şi
a căror civilizaţie a fost nimicită de autohtonii americani.
Poetul William Cullen Bryant a scris despre acest subiect:
(Foto: A. P.)
De altfel, pistele au fost comparate cu dârele
strălucitoare, lungi de două mii patru sute de kilometri şi late
de opt-şaisprezece kilometri, observate pe suprafaţa Lunii.
312
Aceste dâre pornesc în general de la marginea depresiunilor
de pe satelitul nostru şi străbat, fără să devieze, văile,
piscurile, câmpiile şi crevasele, înălţându-se în acelaşi fel de-
a lungul munţilor abrupţi199!
314
Leul din Bedfordshire, care indică apropierea de grădina
zoologică din Whipsnade, este mult mai recent.
Aceleiaşi inspiraţii artisticii aparţin reprezentările umane
din Trendle Hill, Dorset: Uriaşul cu ciomag, şi din
Eastbourne, Sussex: Uriaşul din Wilmington.
Primul are o lungime de cincizeci şi cinci de metri, iar al
doilea, optzeci. Ei sunt trasaţi în preriile şanţuri lungi, care
seamănă puţin cu pistele de la Nazca.
Legenda spune că Uriaşul cu ciomag era un căpcăun
omorât de ţăranii din valea Blackmore, cărora le furase oile.
El mâncase atât de multe animale, încât se rostogolea pe jos,
îngreunat de lăcomia sa.
22.
MISTERELE PIRAMIDELOR.
S-au scris tone de cărţi despre piramidele din Egipt, dar
fără să se ajungă la un rezultat.
Este foarte posibil ca ele să fi fost, asemenea tumulilor,
stilizarea arhitecturală a monumentelor preistorice foarte
vechi, dar oare când au fost construite şi care era destinaţia
lor?
315
În teoria noastră, data construirii lor nu va fi studiată,
limitându-ne la aflarea utilizării lor precise şi la descoperirea
misterului lor, pentru prima oară, credem noi, în acord cu
legile ştiinţifice, cosmice şi cu cele mai secrete surse ale
iniţierii.
Un stil atlant.
Nu e deloc o simplă coincidenţă faptul că galii, britonii,
popoarele din Europa Centrală, egiptenii, maiaşii şi incaşii au
adoptat, pentru construcţiile lor funerare, formele
arhitecturale ale tumulilor sau ale piramidelor.
Procesul civilizaţiilor, reprezentând apariţia ştiinţelor,
artelor, industriei şi a diferitelor moduri de viaţă socială, este
comandat în inconştient de cunoaşterea ereditară, adică de
jocul cromozomilor-memorie.
Am „inventat” maşina cu aburi, turbina şi forţa de
propulsie ionică datorită faptului că strămoşii noştri
îndepărtaţi ne-au lăsat moştenire o atracţie pentru aceste
formule mecanice şi o posibilitate privilegiată şi autoritară de
dezvoltare în sensul impulsului iniţial.
Celţii au construit case deoarece există în destinul
regnului alb să aleagă acest mod de construcţie; pe un plan
mai elevat, mai sacral, au edificat piramide pentru că într-o
civilizaţie anterioară se construiseră monumente de acest fel.
Tradiţional, intuitiv, reprezentarea imaginară a
monumentelor atlante este întotdeauna în formă piramidală.
În această ipoteză, piramida ar fi o moştenire de la
Atlantida, iar prima sa concepţie ar data din epocile infinit de
îndepărtate, terestre sau extraterestre.
Faptul că acest gen de monument este legat de o înaltă
tehnică poate însemna că ei ar aparţine unei arhitecturi şi
ştiinţe străine civilizaţiei terestre.
Această ipoteză conduce la conceperea unei vieţi
universale în care toate regnurile naturii se supun unor
imperative evolutive determinate de fiecare specie şi rasă.
316
Altfel spus, pe toate planetele de acelaşi tip, oamenii
construiesc case şi practică aproape acelaşi fel de olărit, că
rândunelele îşi zidesc cuiburile, că alte păsări le împletesc, că
stejarii au o structură solidă, iar chiparosul creşte drept ca o
lance.
Studiul asupra misterelor piramidelor arată că ansamblul
cunoştinţelor ştiinţifice care au impus arhitectura şi
construirea lor nu putea aparţine decât unor strămoşi
superiori atlanţi, sau chiar îndepărtaţi.
Aceasta este şi părerea Geometrului.
Conjuraţia secretului.
În mod sigur, în Egipt, erau puţini cei care aveau
suficientă inteligenţă ca să asimileze mesajul omului de
Tiahuanaco. Aceştia, preoţii, au participat, în mod inevitabil,
la dictarea primei cărţi a Istoriei necunoscute a omenirii. Ei
au desenat aici maşini, planuri de motoare, harta Globului.
Omul de Tiahuanaco200 cunoştea geografia de la strămoşii
lui, care survolaseră Pământul înainte de a ateriza în Anzi,
spunându-le egiptenilor că exista, dincolo de ocean, un
continent, de unde veniseră.
Preoţii i-au dat, în mod logic, acestui continent numele –
cu cuvintele acelei epoci – de Ţara de dincolo de Atlantic, pe
care o putem identifica cu Atlantida lui Platon sau America
de Sud, care reprezintă, de altfel, după toate aparenţele,
acelaşi continent201.
318
despre epoca construirii, când, spunea el, Lira se afla în
zodia Racului”.
Făcând un calcul, vom găsi de două ori treizeci şi şase de
mii de ani solari înaintea hegirei, sau aproximativ şaptezeci şi
trei de mii trei sute de ani. Să fie o estimare exagerată?
Probabil. Totuşi, Herodot ne asigură că preoţii din Teba i-
au arătat trei sute patruzeci şi una de statui din lemn,
reprezentând succesiunea din tată în fiu a marilor-preoţi de
dinaintea lui, de peste unsprezece mii de ani, ceea ce arată
vechimea foarte mare a sanctuarului202.
Eliphas Levi, raţionalist erudit din secolul al XlX-lea, e de
părere că vechiul Egipt era un pentaclu dedicat lui Hermes
Timegistus. Cu cât marii hierofanţi se ocupau mai mult să-şi
ascundă ştiinţa, cu atât mai mult încercau să crească
numărul simbolurilor acesteia. În acest sens, piramidele
reprezentau metafizica lor, bazată pe cunoaşterea naturii şi a
secretelor transmise de mai bine de unsprezece milenii.
Cele mai vechi, precum cea a lui Djoser de la Saqqarah,
erau la şase gradene, conform principiului bitrinitar atlantin.
S-au spus – îndeosebi în privinţa piramidei lui Keops – o
mie de minciuni inacceptabile, dar, cu toate acestea, este
dovedit faptul că monumentul reprezintă o mărturie, „o
dezvoltare a simbolurilor”, aşa cum a înţeles foarte bine
Eliphas Levi, după Diderot şi înaintea lui Georges
Barbarin203.
Conform unei tradiţii copte, piramida a fost construită cu
trei sute de ani înainte de potop, adică în limitele acceptabile,
cuprinse între opt mii şi unsprezece mii de ani înainte de
Hristos. Georges Barbarin citează textul scriitorului copt,
Masudi (957 d.Hr.), al cărui manuscris se află la Oxford:
cunoscute (n.a.).
321
În medicină, putem sparge un os prin producerea de
ultrasunete, sau provoca moartea printr-o zdruncinare
cervicală sonoră. De altfel, este sigur că simplul zgomot al
unei explozii puternice a avioanelor supersonice afectează
nervii, putând fi mortal pentru subiecţii care suferă de boli de
inimă.
Adepţii ştiinţelor oculte susţin că sunetul clopotelor nu
este deloc pe placul persoanelor satanice. Jean-Tacques
Rousseau a scris: „Sunetul clopotelor m-a afectat
întotdeauna.”
322
purgatoriului, estimat la trei mii de ani, corpurile destinate
să-şi continue viaţa în Ţara Verde sau Lumea Cealaltă.
Din punct de vedere tehnic, operaţiunea se explică astfel:
sunt captate, în zona bazei piramidei, cât mai aproape posibil
de pânza freatică, adică de apa subterană, undele vitale 207
care străbat scoarţa terestră.
Aceste unde încărcate negativ urcă spre vârful
monumentului, accelerându-şi viteza pe măsură ce
conductorul (feţele piramidei) se contractă.
Atunci fluidul iese prin puncte.
Acest lucru înseamnă că toate cavităţile protejate în mod
intenţionat din interiorul monumentului (camere, mastabale)
drenează încărcăturile electrice, aşa cum se întâmplă în
cuşca lui Faraday; astfel se obţine un soi de „vid biologic”.
Acest fenomen nu este deloc studiat în fizica clasică, dar
se manifestă într-un mod cât se poate de evident în realitate:
mucegaiurile nu se dezvoltă în cavernele închise (în grota de
la Montignac-Lascaux, de exemplu, înainte de 1942),
intervine mumificarea, seminţele nu mai încolţesc (asemenea
celebrului „grâu al faraonilor” din piramidele din Egipt, care a
fost semănat şi care a crescut la patru mii de ani după ce a
fost introdus în cavitatea piramidei).
Pe scurt, în acest vid biologic, totul rămâne în suspensie,
într-o stare neutră, ca şi cum viaţa şi timpul încetează să mai
existe.
Ţăranii ştiu că, din motive asemănătoare, seminţele
închise într-un urcior, sfeclele în silozuri, cartofii depozitaţi
într-o pivniţă, jambonul înfăşurat într-un „giulgiu” şi aşezat
la afumat se păstrează mai bine decât în aer liber.
207 Unde vitale: Geometrul numeşte unde vitale sau raze vitale forţele
Piramida de la Saqqarah.
Cel mai ilustru dintre arhitecţii şi doctorii din Egipt a fost
Imhotep, reconstructorul celei mai vechi piramide din
Saqqarah şi celebru vindecător în tot bazinul mediteranean,
acum aproximativ cinci mii de ani208.
Din timpuri imemoriale şi până la crearea Memfisului,
situl de la Saqqarah, situat la douăzeci şi opt de kilometri de
Cairo, era numit „câmpia mormintelor fericite”, aşa cum
urma să fie mai târziu Valea Regilor, situată în faţa Tebei cu
o Sută de Porţi.
Între piramidă, care ar data din perioada dinastiei a III-a,
şi Memfis, se mai afla, încă din antichitatea străveche,
necropola lui Osiris închisă ermetic, unde erau mumificaţi
taurii Apis, simbolurile primilor iniţiatori şi genitori care au
repopulat Egiptul după potopul universal.
Arheologii şi egiptologii anteriori par să nu se fi interesat
de ce anumite puncte ale solului egiptean, îndeosebi la
Saqqarah, se bucuraseră, atât în rândul populaţiei, cât şi în
cel al marilor-preoţi, de o reputaţie miraculoasă în privinţa
puterilor de vindecare, de mumificare şi de pregătire a unei
vieţi veşnice.
Faraonul Djoser I şi-a construit mormântul în piramida
de la Saqqarah, şi suntem de părere că Imhotep a refăcut-o
excepţia destinaţiei lor magice, este posibil ca unele piramide sau tumuli
să fi fost reprezentarea fie a primului pământ care a apărut în momentul
creaţiei, fie a muntelui care a salvat omul de la potop (n.a.).
210 În piramide, cavitatea se află mai sus sau mai jos. La Saqqarah,
Uzurpatorii de morminte.
Nu s-a ştiut niciodată dacă în mormântul piramidei lui
Keops s-au aflat rămăşiţele sale pământeşti. Probabil că au
fost doar cele ale unui uzurpator. Într-adevăr, uzurpatorii
piramidelor şi ai mormintelor faraonilor nu erau cu toţii hoţi,
Blestemul morţilor.
Nu intenţionăm să revenim la faimosul „blestem al
faraonilor” care s-ar fi abătut asupra celor care au descoperit
mormântul lui Tutankhamon, deşi profanatorul principal,
americanul Carter, a avut o viaţă lungă!
Totuşi, trebuie să subliniem o coincidenţă ciudată care se
referă de data asta la săpăturile arheologice efectuate în
puţul (cenote) sacru din Chichen Itza, Mexic.
În aprilie 1968, am asistat la aceste lucrări care constau
în dragarea fundului sau, mai exact, săparea unui puţ cu un
air-lift în fundul mocirlos al unui cenote, şi extragerea cu
macaraua a unor mari cantităţi de pietre sculptate,
pomparea nămolului etc. La această acţiune au participat şi
scafandri.
328
Descoperirea a fost însemnată: cinci tigri, trei şerpi şi un
idol din piatră, craniile a două sute cincizeci de persoane
sacrificate, perne mici din cauciuc, ceramică, sute de vase,
sandale de copii din aur, două bănci sculptate etc.
Prietenul nostru, scafandrul submarin Jean-Albert Foex,
povestind detaliile săpăturilor arheologice în revista Aventura
submarină, a publicat următoarea anfirmaţie:
Djed-ul neutralizant.
Djed-ul egiptenilor reprezintă un stâlp din piatră sau
lemn, dintr-o singură bucată, a cărui utilizare se pierde în
negura preistoriei.
Este posibil ca totemurile popoarelor din America şi
Africa, asociate unei idei de generaţie şi strămoşi, să aibă o
anumită legătură cu djed-ul, al cărui cult era celebrat
îndeosebi la Memfis, în onoarea iniţiatorului Ptah.
Pentru iniţiaţi, djed-ul reprezintă simbolul coloanei
vertebrale, pe unde trece prana hinduşilor, adică fluidul vital
uman.
329
El este reprezentarea kundallni 214 care conduce forţa
cosmică, condensează şi însoţeşte în sus forţele telurice, dar
şi undele nocive, pe care djed-ul are misiunea să le
neutralizeze.
Prin calculele sale, Imhotep ar fi descoperit secretul
„cavoului vid”, asociind forma piramidală criptei interioare şi
razelor verzi negative.
În cavoul vid de la Saqqarah se afla un djed care participa
cu puterea sa la cea a monumentului şi, în anticamera
veşnică destinată morţilor, iniţiaţii ştiau să găsească o
ambianţă propice păcii, vindecării, odihnei în urma
surmenajului celulelor.
Aceste noţiuni sunt foarte apropiate de ştiinţa celor mai
vechi hinduşi, la care brahmanul neutru trebuia să perceapă
starea de graţie, identificată cu AUM, sufletul veşnic care
penetrează totul şi care este cauza a tot ce se întâmplă.
Adevărul Marelui Vehicu1215, din India, nu cumva este o
noţiune de vacuitate perfectă, Buddha şi Dumnezeu înşişi
trebuind să se reducă la o formă vidă?
Acesta este conceptul omului perfect înţelept.
Efectul Forbusch.
În relaţie directă cu principiul avansat de Geometru,
globul nostru terestru se comportă precum cavităţile
piramidale, dar la un grad mai mic.
Acest lucru reiese din analiza făcută de fizicieni
bombardamentelor cosmice, al căror efect aparent este
accelerarea evoluţiei biologice a speciilor.
23.
MAGIA ŞI CRISTOFOR COLUMB.
Istoria, scrisă cu majusculă, căreia lucrările clasice,
ziarele şi televiziunea îi dau, în mod intenţionat, o imagine
deformată, poate, cu toate acestea, să fie parţial percepută
prin intermediul scriitorilor numiţi eretici şi al scrierilor
numite apocrife.
Acesta este cazul venirii „îngerilor” din Geneză, despre
care sunt scrise nouă rânduri în Biblie… şi o sută cinci
capitole în Cartea lui Enoh!
Este cazul şi al multor evenimente mari cu rezonanţă
politică: teama faţă de anul 1000, cruciadele, Revoluţia de la
1789, războiul dintre anii 1940-1945… dar şi al fantasticei
aventuri a lui Cristofor Columb.
Despre Columb s-au scris atât de multe cărţi, încât am
putea crede că a fost spus totul despre personalitatea sa
fizică şi morală, ambiţiile, planurile şi reuşitele sale!
Apoi, întocmai ca şi Galilei în 1633, un istoric adevărat,
Salvador de Madariaga, a „aruncat o piatră în băltoaca cu
broaşte” şi a tipărit, mai întâi în Anglia, apoi în Franţa,
adevărata poveste a lui Cristofor Columb.
O poveste care taie răsuflarea sicarilor din Conjuraţie,
care nu întârzie să organizeze un fel de black-out împotriva
cărţii eretice.
Aventura lui Galilei a reînceput în 1968.
Salvador de Madariaga îşi merita din plin soarta pe care
unii i-o doreau - rugul – pentru simplul motiv că avusese
333
tupeul să expună o teză contrară celei a istoricilor
recunoscuţi217.
Paradisul terestru.
După Madariaga, Columb sau Colon i-ar fi spus lui Frai
Juan Perez că fusese deja în Indiile Occidentale, un pilot
necunoscut revelându-i drumul maritim.
În secolul al XV-lea, cei aflaţi în căutare de aventuri şi
poeţii visau insule fabuloase: Antilia sau cele Şapte Cetăţi,
San Brandan, Brazilia, Mano Satanaxia etc, pe care le situau
în Marea Întunecată, dincolo de Coloanele lui Hercule218.
Erau numite Insulele Norocoase şi mulţi occidentali,
printre care şi Cristofor Columb, credeau că ele reprezintă
paradisul terestru al Bibliei, dar şi… rezervorul unor geme
uluitoare şi al unor bucăţi masive de aur nativ, nu mai puţin
atrăgătoare.
Era epoca în care Cartea minunilor, scrisă de Jean de
Mandeville, înfierbânta imaginaţia, povestind despre lumea
oamenilor fără cap, despre diavoli cocoţaţi pe munţi, care
scoteau foc pe gură, despre monştri înaripaţi suficient de
puternici ca să ridice un elefant în gheare, despre mări
tropicale atât de fierbinţi, încât fierbeau peştii de vii.
Oare Columb credea în aceste vise şi baliverne?
presă curată „au uitat” să vorbească despre cartea lui Madariaga! (n.a.).
218 În 743, un arhiepiscop de Porto, şase episcopi şi câţiva fideli ai
acestora, luând cu ei toate bunurile, au fugit din Spania invadată de
mauri, ajungând în insula celor Şapte-Cetăţi, numită şi Antilia sau Sete
Ribade. Geograful arab El-Edrisi, în secolul al Xl-lea, a scris în cartea sa
intitulată Descrierea Africii şi a Spaniei: „De la Lisabona a plecat expediţia
aventurierilor care intenţionau să descopere secretele şi limitele
oceanului... După unsprezece zile de navigaţie, au intrat într-o mare a
cărei apă densă emana un miros pestilenţial... Apoi au navigat spre sud,
timp de douăsprezece zile, ajungând la Insula Oilor cu carne amară, care
nu putea fi mâncată. Şi-au continuat drumul spre sud, timp de încă
douăsprezece zile, ajungând într-un oraş mare, unde au văzut oameni
goi, înalţi, cu pielea roşie, cu corpul acoperit de păr şi cu plete lungi şi
drepte. Femeile erau extrem de frumoase." (n.a.).
334
Nimeni nu va putea spune până în ce punct era victima
marii iluzii a insulelor atlantice, dar, în mod sigur, spera să
găsească în Indiile de Vest ceea ce era cel mai important în
ochii lui: aur, pietre preţioase şi glorie.
Probabil că spera şi în existenţa acestui paradis terestru
occidental prezent în mitologiile Egiptului, Islandei şi ţării
Sind.
El a scris că Pământul nu este rotund, ci în formă de
pară, având într-o parte un mamelon, precum sânul unei
femei.
Vârful acestui sân, situat în zona ecuatorială, era partea
globului cea mai apropiată de cer, iar Columb credea că aici
trebuia să fie paradisul terestru descris în Geneză.
219 Senor Glorioso sau Fabuloso: aluzie la spusele lui Columb, care
338
Morunilor”, care era fie Terra Nova, fie Labrador, adică
Pământul Ferm, continentul american225.
Columb era la curent cu aceste descoperiri şi relatări. El
citise teoriile despre Indiile Occidentale ale lui Duarte
Pacheco Pereira, exprimate în Esmeraldo de Situ Orbia,
Cosmologia lui Ptolemeu, Cartea minunilor a lui Jean de
Mandeville, scrierile lui Philippe de Beauvais care menţionau
existenţa, dincolo de ocean, a unei lumi noi, încă
necunoscută, Cartea lui Marco Polo, însemnărilor de călătorie
ale lui Henri Navigatoru1226 etc.
Îi dăm dreptate în privinţa acestui lucru: a studiat
absolut tot ce se referea la proiectul lui, a văzut şi a copiat
numeroase hărţi maritime, mapamondul lui Henricus
Martelus Germanus, globul lui Laon şi poate şi schiţele lui
Martin Behaim care indicau poziţia insulelor din Ponant:
Cipango, Candia, Java Mayor, Java Minor, Anguana, Ceylan,
Antilia, Brazilia…
Winlandul şi Mexicul înaintea lui Columb.
Portulanele şi hărţile cele mai importante din secolul al
XV-lea, cu excepţia globului lui Martin Behaim (1492), se
aflau la biblioteca marilor duci de la Weimar, la cele din
Parma, Geneva, Roma, Veneţia şi Lisabona.
340
În primul rând, trebuie să menţionăm că fraţii Martin-
Alonzo şi Vincente Pinzon au fost prezenţi, în folosul lui
Columb, pe cele trei vase ale expediţiei: Pinta, Nina şi Santa-
Maria ale navigatorului Juan de la Cosa.
Niciodată Columb nu s-ar fi putut îmbarca spre vest fără
fraţii Pinzon şi Juan de la Cosa227.
Niciodată vasele nu ar fi trecut Atlanticul dacă fraţii
Pinzon nu ar fi preluat comanda echipajelor.
Traversarea a fost lungă; marinarii, după ce au depăşit
cele şapte sute de leghe prevăzute de „amiralul” Cristofor
Columb, şi-au dat seama că acesta din urmă era un amărât
de navigator, incapabil să tragă concluzii, era dotat cu hărţi
pline de greşeli şi nu era în stare să dea un ordin care să
poată fi acceptat cu uşurinţă.
Ei se răzvrăteau în dese rânduri şi chiar plănuiau să-l
arunce peste bord pe acest amiral „de comedie”.
În momentul izbucnirii revoltei, Columb era, fără nici o
îndoială, pregătit să moară curajos, poate chiar pe punctul
de a face cale-ntoarsă, dar Martin Pinzon, o dată în plus, a
salvat situaţia.
— Mă rog la Dumnezeu, a strigat el, ca flota marii regine
să nu se întoarcă din drum nu doar în noaptea asta, ci tot
anul!
După Pierre Margry, autorul cărţii Navigatorii francezi şi
revoluţia maritimă, din secolul al XlV-lea până în secolul al
XVI-lea, „Vincente Yahez Pinzon ar fi fost secundul vasului
lui Jean Cousin care, în 1488 – cu patru ani înaintea
O misiune a templierilor.
Columb îşi expune titlurile, răspicat, cu litera A:
„Sunt primul din ordinul meu”.
„Aşadar, este marele-maestru al acestei fraternităţi care,
după ce a aspirat la cucerirea lumii pentru a o organiza, a
fost decapitat în 1307 de Filip cel Frumos, dar a cărui putere
a continuat să existe.”
Aceasta este părerea, destul de extravagantă, a lui
Maurice Privat, dar cu unele luminiţe care ne suscită
curiozitatea.
Nu este deloc imposibil ca templierii să fi avut rolul lor în
această poveste, la fel ca şi evreii, deoarece nu putem să nu
remarcăm că genovezul era un converso; el „a descoperit”
America, al cărui stat cel mai puternic, SUA, trebuia să
devină treptat noul Sion.
După Louis Charpentier, templierii fuseseră informaţi
despre rapoartele misionarilor din Groenlanda şi, din secolul
Un pact cu Satana.
Dacă vrem să ne mulţumim doar cu aceste precizări,
atunci semnătura ar însemna: „Cristofor Columb – lumină
sau soare – stăpân – al Pământului – sub îndrumarea lui
Samuel – Domnul – furtunii.”
Cele şase puncte unite între ele formează două
triunghiuri, unul în interiorul celuilalt. Dacă le unim în toate
direcţiile posibile, obţinem două piramide în spaţiu, cu patru
feţe fiecare240.
Prin translaţia celor două triunghiuri, se obţine pecetea
lui Solomon, fapt care ne întoarce din nou la pentaclele
magice ale evreilor.
Aşadar, din precizările oferite de amiral, se pare că el a
semnat cu Satana-Samuel un pact care a făcut referire la
descendenţa sa directă.
Sigur, noi nu credem în puterea unui astfel de pact, nu
mai mult decât în Satana, dar este curios de remarcat că
aventura lui Cristofor Columb se derulează ca şi cum
239 Este vorba aici despre actul oficial care dovedea un majorat bun
24.
CĂRŢILE SIBILINE
ŞI IOANA D'ARC.
Misteriosul necunoscut, blamat, negat de raţionaliştii
sectanţi, a jucat totuşi un rol primordial în politica tuturor
naţiunilor şi îndeosebi în istoria Franţei şi a Ioanei d'Arc.
Să fi fost Ioana d'Arc dotată cu un al treilea ochi?
Prin ce magie l-a recunoscut ea, la Chinon, pe regele care
se amestecase în grupul favoriţilor săi?
Aceasta nu a fost o experienţă absolut convingătoare, dar
povestea sabiei din biserica Sainte-Catherine din Fierbois
face parte, pentru cronicarii din domeniu, din categoria
misteriosului necunoscut.
Intriga sa, în care legenda se apropie la început de faptele
istorice, a fost scrisă de călugărul Bas şi abatele Charles
Pichon, fost îngrijitor al parohiei.
O tradiţie foarte veche spune că, după bătălia de la
Poitiers, Carol Martel a lăsat în biserica Sainte-Catherine din
Fierbois sabia care provocase derută în rândul sarazinilor.
După şapte secole de la această întâmplare Franţa se afla
din nou în pericol, de data aceasta fiind invadată de trupele
engleze ale regelui Henric al IV-lea, iar adevăratul suveran
Carol al VII-lea se afla într-o situaţie delicată.
Sabia magică.
Iată ceva nou care trebuia să fie dovedit! În biserică
existau o mulţime de ex-voto, o statuie, vase pentru flori şi
scaune de rugăciune pentru credincioşi, dar nici o sabie!
— Ba da! Există una, a spus Ioana. Cea care îi va alunga
pe englezi din Franţa! Din documentele procesului ei, ştim
cum s-au petrecut lucrurile, şi se pare că Fecioara nu s-a
dus personal la Fierbois, aşa cum scriu preoţii! Iată
declaraţia înregistrată la Rouen: „În timp ce mă aflam la
Tours sau la Chinon, am trimis să caute o sabie în biserica
Sainte-Catherine din Fierbois, în spatele altarului: ea a fost
găsită repede şi era foarte ruginită.
— De unde ştiaţi că sabia se afla în acel loc?
352
— Sabia era îngropată în pământ, ruginită; pe ea erau
cinci cruci; vocile pe care le-am auzit mi-au spus unde se
află. Nu am văzut niciodată persoana care s-a dus s-o ia. Le-
am scris preoţilor de acolo că mi-aş dori să am acea sabie, iar
ei mi-au trimis-o. După câte ştiu, ea nu era foarte adânc
îngropată în pământ, în spatele altarului. Totuşi, nu ştiu cu
exactitate dacă se afla în faţa sau în spatele acestuia; dar
cred că le-am scris atunci că se află în spatele altarului.
Imediat după ce a fost găsită, preoţii au curăţat-o, iar rugina
a căzut repede. Cel care a fost să o ia era un vânzător de
arme din Tours. Preoţii din Fierbois mi-au făcut cadou o
teacă, iar cei din Tours, o alta. Una dintre teci era din velur
de culoare roşu-închis, iar cealaltă din postav de aur. Eu am
comandat o a treia, din piele solidă. Când am fost prinsă, nu
aveam sabia cu mine. Am purtat întotdeauna această sabie,
de când am intrat în posesia ei, până la plecarea mea din
Saint-Denis, după atacarea Parisului.
— Ce binecuvântare aţi făcut sau aţi pus să se facă
pentru sabia despre care vorbiţi?
— Nu am făcut şi nu am pus să se facă nici o
binecuvântare, şi nu aş fi ştiut să fac aşa ceva. Ţin mult la
sabie, deoarece a fost găsită în biserica Sainte-Catherine, pe
care o iubesc mult.”
Aşadar, Ioana precizase că arma magică avea o stemă cu
cinci cruci, fapt care, în ochii ei, căpătase o importanţă
primordială: avea nevoie de această sabie, şi nu de alta!
Călugărul Bas şi abatele Pichon au scris că nu se ştiu
nimic sigur despre provenienţa ei.
Legendele o atribuie când lui Carol Martel, când lui
Guillaume de Pressigny, care ar fi primit-o de la Ludovic cel
Sfânt aflat pe patul de moarte sau de la Godefroi de Bouillon,
sau chiar de la Rene dAnjou!
353
Pierre de Sermoise, autorul unui studiu pasionant despre
Ioana dArc 242 , este convins că sabia i-a aparţinut lui Du
Guesclin.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu sabia magică; Ioana nu o
avea cu ea atunci când a fost „prinsă” la Compiegne.
Ea ar fi lăsat-o la Saint-Denis sau ar fi ascuns-o la
Compiegne când a considerat că se află în pericol.
„Nu există nici o urmă a Ioanei, au spus călugării Bas şi
Pichon. Englezii i-au ars corpul, iar cenuşa au aruncat-o în
Sena, devenită sfântă, de la Rouen până la vărsare.
Armele sale au dispărut. Această fiinţă angelică a urcat la
cer fără să lase pe pământ alte urme decât cele ale faptelor
sale vitejeşti.”
Fiică de regină?
Registrele reşedinţei Saint-Pol (Arhivele Naţionale)
menţionează că la 12 iunie 1407 (deci cu cinci ani înaintea
243 Christine de Pisan, care a trăit mult timp la curte, a scris o Ditie
357
mama regelui, Carol al VII-lea, ducele d'Orleans, Gilles de
Retz şi episcopul Cauchon.
Or, cu toţii vor muri tragic, şi am putea chiar spune: într-
un mod diabolic, loviţi prin „ricoşeu”:
— Ioana d'Arc: arsă ca vrăjitoare pe rug;
— Agnes Sorel: otrăvită (în mod sigur de delfinul Ludovic
al Xl-lea);
— Isabela: abandonată şi dispreţuită;
— Carol al VII-lea: a murit de foame;
— Ducele d'Orleans: asasinat de spadasini plătiţi de Ioan-
fără-Frică;
— Gilles de Retz: acuzat pe drept de vrăjitorie şi alchimie
satanică cu slujbe negre şi sacrificii sângeroase de copii, a
fost spânzurat şi ars;
— Pierre Cauchon: odiosul episcop de Beauvais, „lovit de o
moarte subită de mâna lui Dumnezeu” (scria Eliphas Levi), a
fost excomunicat după moarte de papa Calixt al IV-lea;
Osemintele sale, scoase din pământul sfânt, au fost
aruncate la groapa de gunoi de către popor.
Chiar şi un spirit sceptic ar trebui să ajungă la concluzia
că o asemenea convergenţă a elementelor oculte, dacă nu
diabolice, nu ne permite să credem în hazard.
Cu atât mai mult cu cât alte o sută de indicii vin în
sprijinul acestor coincidenţe exagerate: ofrandele Ioanei d'Arc
la stejarul din Bourlemont (ea îi aducea lapte), vocile magice
pe care le auzea, apărarea împotriva diavolului, sabia
misterioasă, Bellator-ul, care i-a folosit drept pavăză
eficace244 etc.
Viziunile Ioanei d'Arc, profeţiile sale aparţin unui
misterios necunoscut, pe care ar fi mai bine să nu-l
244 Bellator, cea mai mare bucată din „adevărata Cruce” existentă în
25.
MOISE INIŢIATUL.
359
supravieţuim, să evoluăm, să o închidem pentru totdeauna la
capitolul naiv şi încântător pe care nu l-am terminat de citit.
Marele psihanalist Sigmund Freud (şi mulţi alţii înaintea
lui) a fost uluit de caracterul incredibil al anumitor fapte şi,
recunoscând cât de greu îi era să le refuze, a avut totuşi
curajul să-şi facă publică interpretarea, cu respect şi
hotărâre.
Misterul lui Moise, îndeosebi, a constituit pentru el
obiectul unui studiu savant, care a avut drept concluzie:
marele patriarh, reformator şi legislator al evreilor era
egiptean, nu putea fi decât egiptean, iar legea mozaică, la fel
ca şi circumcizia, era şi ea de origine tipic egipteană245.
Asemenea lui Sargon, întemeietorul Imperiului Akadian,
Moise a fost aşezat într-un coş de răchită bine călăfătuit,
apoi abandonat în voia curentului unui fluviu. Fiica unui
faraon a salvat copilul, l-a adoptat, dându-i numele de Moise
iată ce spune legenda.
Numele de Moise, spun unii savanţi istorici, vine de la
cuvântul ebraic mosche care înseamnă „salvat din ape”.
Cum s-a putut crede, timp de secole întregi, o astfel de
absurditate?
În epoca în care a trăit Moise2461, evreii, popor de ciobani
nomazi, erau pentru egipteni ceea ce sunt ţiganii astăzi
pentru burghezii sedentari.
Mai rău, ei erau o rasă duşmănită şi considerată
periculoasă prin proliferarea sa, încât faraonul poruncise
masacrarea tuturor copiilor de sex masculin din stirpea
evreiască, încă de la naşterea lor!
Ne-am putea imagina, între anii 1914 şi 1918, pe fiica
unui preşedinte al Republicii Franceze adoptând un copil şi
363
Să fie acesta misterul poporului ales?
Cu titlul de ipoteză de lucru, este interesant să
menţionăm existenţa unor legături ciudate care converg spre
conceptul unui popor reprezentativ al rasei umane.
Caldeenii au un iniţiator-peşte: Oannes; egiptenii se
lăudau că au în ascendenţa lor zei cu cap de şacal, de vultur,
de ibis, pisică, taur etc; grecii nu respingeau deloc o
paternitate animală…; dintre popoarele civilizate ale
Antichităţii, doar evreii apăreau imaculaţi.
În plus, Dumnezeul lor spune că le oferă imperiul terestru
pentru diferite motive, unul dintre ele fiind acela de a nu se
deda la „aceste infamii”.
Fără să vrem să exprimăm o deducţie în mod sigur puţin
simplistă, este totuşi interesant de făcut apropierea între
toate aceste coincidenţe!
Dacă problema monştrilor mitologici rămâne în
continuare, înseamnă totuşi că evreii sunt descendenţii unei
rase necunoscute, dar pure, pe care nu o putem presupune a
fi specific terestră.
Să fie acesta misterul poporului ales?
Nu cumva evreii au manifestat dintotdeauna refuzul de a
se împerechea cu extratereştrii, dar şi cu rasele cunoscute ca
fiind impure?
Ce atavism obscur – sau ce motiv ezoteric – îi împinge pe
ţigani şi pe nordici să se considere ca formând un popor „în
afară”?
Privitor la acest subiect, cel puţin, istoria lor necunoscută
merită să fie explorată până în cele mai îndepărtate şi ciudate
origini, să ne putem întoarce la Moise, a cărui misiune
revelată a fost aceea de a da evreilor un suflet, un
Dumnezeu, o ţară şi structura socială a unui popor.
Or, uimitorul patriarh, părinte al poporului ales… nu era
evreu, aşa cum l-am descris, făcând referire la Sigmund
Freud.
364
Cu argumente extrem de convingătoare, numeroşi istorici:
Josephus Flavius, Yahuda, Ed. Mayer, O. Rank, J. H.
Breasted etc. susţin aceeaşi teză.
365
Noua religie, respingând ideea infernului, interzicea
magia, vrăjitoria, iar din Biblie puteau fi extrase foarte clar
poruncile esenţiale ale legii sale:
Deuteronom (V, 7)
Nefertiti şi Moise.
Se presupune că Moise a trăit la curtea faraonului – poate
chiar făcea parte din familia regală – şi că s-a convertit la
religia lui Aton.
Akhenaton, exceptând zeul său unic, mai adora pe cineva
– lucru cât se poate de legitim – şi anume pe frumoasa lui
soţie Nefertiti (Frumoasa care a venit), despre care se spune
că ar fi fost originară din Siria.
366
Oare să fie Nefertiti cea care a adus germenele religiei
monoteiste? Scriitorul şi egiptologul Jean-Louis Bernard 249
crede acest lucru, dar menţionează totuşi că tatăl lui
Akenaton, faraonul Amenofis al III-lea, avea o anumită
înclinaţie spre zeul Aton, deoarece numise „Splendoarea lui
Aton” barca de agrement în care îşi plimba soţia, Tiy, pe lac.
369
Fie că a fost egiptean sau evreu, un mare iniţiat numit
Moise a avut deosebitul merit că s-a gândit să salveze o rasă
şi să o pregătească pentru un destin grandios.
În mod ezoteric, Biblia povesteşte evenimentul care a
provocat naşterea poporului ales.
Să fie oare vorba despre impunerea tiraniei unei rase
privilegiate care să conducă lumea?
Unii au crezut asta, iar acest dispreţ redutabil a îndoliat
în mod cumplit istoria, fără nici o onoare sau avantaj pentru
cineva.
26.
ADEVĂRATELE EVANGHELII.
Dacă o Evanghelie ar trebui să fie recunoscută ca
autentică, cel puţin în faţa exegeţilor cinstiţi, aceasta este
Evanghelia ebioniţilor252, numită şi Evanghelia Nazarinenilor
sau Evanghelia evreilor.
Ebioniti = esenieni.
Ebioniţii erau esenienii din Samaria – după eruditul
Michel Nicolas254 – şi acceptau în Biblie doar Pentateuhul.
Ei aveau reguli şi rituri specifice atât creştinismului
primitiv, cât şi iudaismului: circumcizie, botez, respectarea
strictă a sabatului şi a regulilor ascetice, euharistie şi
jubileu.
Săraci, sinceri, caritabili, ne putem imagina că ei
reprezentau religiile evreiască şi creştină în toată puritatea
lor.
Probabil că ei au văzut în Iisus Stăpânul dreptăţii anunţat
de textele vechi şi de esenieni.
Spiritul de egalitate şi integritatea lor morală i-au făcut să
fie detestaţi de evrei şi creştini, care, în final, i-au declarat
eretici.
Evanghelia de la Kenoboskion.
Există, de fapt, foarte multe „evanghelii după Toma”,
evanghelii egiptene şi un număr considerabil de evanghelii
ale gnosticilor.
Cu toate acestea, cea de la Kenoboskion nu este identică
cu „Cartea lui Toma israelitul, filosof care a scris despre
faptele Domnului când încă era copil”, carte cunoscută din
secolul al XV-lea.
Scriitorul şi egiptologul Jean Doresse, doctorul Pahor
Labib, H.- Ch. Puech, G. Garitte şi L. Cerfaux au realizat
traduceri ale Evangheliei de la Kenoboskion, care probabil a
fost falsificată, dar cel puţin are meritul unei consistenţe
373
fizice, deoarece manuscrisul, scris în limba coptă pe papirus,
poate fi văzut şi expertizat, în parte, la Institutul Jung din
Zurich, cea mai mare parte aflându-se la Muzeul Copt din
vechiul Cairo.
Iisus, un esenian.
Făcând referire la traducerea lui Jean Doresse, iată, în
ordinea cărţii, pasajele care pun în lumină adevărata faţă a
lui Iisus.
374
sora şi nu-şi va purta crucea asemenea mie, nu va deveni
demn de mine!”
[61] „Cel care a cunoscut lumea a decăzut într-un cadavru;
iar pentru cel care a decăzut într-un cadavru, lumea nu este
demnă de el!”
[83] „ Fericită fie burta care nu a născut şi pieptul care nu
a alăptat!”
[105] „Cel care nu şi-a detestat, asemenea mie, tatăl şi
mama nu va putea fi discipolul meu, iar cel care şi-a iubit tatăl
şi mama ca (pe?) mine nu va putea fi discipolul meu. Într-
adevăr, mama mea (lipsă de text), pentru că ea a fost cea care
mi-a dat viaţă.”
[116] „Vai de această carne care depinde de suflet şi vai
de acest suflet care depinde de carne!”
[117] „Împărăţia Tatălui este răspândită pe pământ, iar
oamenii nu o văd deloc255.”
[118] Sfântul Petru le-a spus: „Maria să iasă din rândul
nostru, căci femeile nu sunt demne de viaţă.”
Iisus agitatorul.
376
Când citim Evangheliile, distingem cu uşurinţă, datorită
contradicţiilor din text, două faţete ale lui Iisus total opuse.
Unul este Iisus, Dumnezeul dragostei şi al păcii: Iubiţi-vă
unii pe alţii.
În Evanghelia după Matei, putem citi:
„Feriţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema (V-9). Dar eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă
face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi
pe celălalt (V-39).
Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea
să se împrumute de la tine… (V-42).
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi,
pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-
vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (V-44). Căci
Dumnezeu a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi
„Cine va grăi rău pe tatăl tău sau pe mama sa, să fie pedepsit
negreşit cu moartea” (XV-44).
Celălalt Iisus este Stăpânul dreptăţii.
În Evanghelia după Matei, citim:
„Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am
venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de
mama sa şi pe noră de soacra ei.
Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său, ori pe mama sa, mai mult
decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce-şi iubeşte pe
fiul său ori pe fiică sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic
de Mine” (X- 34-35-37).
În Evanghelia după Luca, Iisus este şi mai sever:
„Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau
decât să fie aprins chiar acum!
Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun:
nu; ci mai degrabă dezbinare. (XII, 49-51).
Dacă cineva vine spre mine şi nu-şi urăşte tatăl şi mama,
soţia şi copiii, fraţii şi surorile şi chiar propria viaţă, acela nu
poate fi discipolul meu” (XIV, 16).
Care dintre cei doi Iisus este un impostor?
377
Cel care spune: Iubiţi-vă unii pe alţii sau cel care spune
să-ţi urăşti tatăl şi mama şi cel care vrea să dea foc caselor şi
gospodăriilor?
Datorită Manuscriselor de la Marea Moartă şi
adevăratelor Evanghelii din care am citat câteva fragmente,
este uşor de recunoscut adevăratul Iisus.
Nu este cel care predică filosofia periculoasă a dragostei,
adică a privilegiului, favoritismului şi nedreptăţii.
Adevăratul Iisus este cel care vrea să pedepsească crima,
lăsându-i să trăiască doar pe cei drepţi, cel care spune:
Trebuie să-ţi urăşti tatăl, mama, familia.
Acesta este cel adevărat, deoarece, de fapt, dublul Iisus
din Evanghelie îşi urăşte mama terestră, dispreţuieşte
femeile şi detestă dragostea.
Acela, fără nici o îndoială, este un esenian, drept poate,
dar dur şi fără milă.
Adevăratul Iisus era cel urât de apostolii săi şi urându-i,
urât de evrei şi stigmatizându-i, şi răstignit în final pentru ei,
ca o pedeapsă exemplară.
Dragostea este o noţiune proastă, în mod sigur, dar
dreptatea nu este mai îngrozitoare?
Conjuraţii din anul I au preferat mai curând dragostea,
deoarece acest concept era aplicabil, putând fi asimilat încă
din primele secole, de popoarele din acele timpuri.
În acest caz, Iisus din Evanghelie este, aşadar, un
Antihrist.
Aici se conturează adevărata istorie secretă a
creştinismului.
Esenienii.
Esenienii cunosc foarte bine Legea, nu admit femei în
rândurile lor, dar le tolerează în comunitate, unde orice lucru
aparţine tuturor.
Învăţătura lor este structurată pe stagii de iniţiere: marii
iniţiaţi sunt rabinii (maeştrii sau perfecţii).
380
Rugăciunea este pentru ei „ofranda buzelor” şi nu au nici
un cult în templu, deoarece secta a părăsit Ierusalimul
atunci când, din punctul lor de vedere, Israel şi-a murdărit
sanctuarul cu ipocrizia şi perversităţile sale.
Pe plan magic, ei venerează două litere misterioase: M şi
N, adică aleph, mem şi nun, care, din punct de vedere fonetic,
se apropie foarte mult de AUM al hinduşilor.
Despre nun vorbeşte A. Dupont-Sommer.
La fel ca în Zend-Avesta, ei împart omenirea în două, cea
a Fiilor Luminii (drepţii sau oamenii lui Dumnezeu) şi cea a
Fiilor întunericului (oamenii răi, ai lui Belial.257).
Marii lor preoţi sunt Stăpâni ai dreptăţii.
Ultimul pe care îl cunoaştem a murit între anii 65 şi 63
î.Hr.; următorul va veni odată cu sfârşitul lumii, în calitate
de Mesia.
După o altă sursă 258 , „esenienii nu sunt de origine
evreiască, ci pitagoreică (?), care au îmbrăcat la evrei o formă
specifică şi naţională” (sic).
Regula lor este cultivarea pământului, dărnicia şi
ospitalitatea. Ei practică medicina, dar nu se ocupă de
politică, nu au servitori şi nu se căsătoresc între ei.
Trăiesc în comunitate, având drept principiu de bază
ajutorarea celor nevoiaşi.
Campionii adevărului.
Esenienii sunt adepţii respectării adevărului, cu orice
preţ. Ura lor faţă de minciună, după profesorul Dupont-
Sommer, se datorează influenţei religiilor persană şi hindusă.
257 Din ebraicul bliol, însemnând „Cel Ciudat”; Belial este cel mai
moarte a lui Iisus, traducere din limba latină în limba germană şi din
limba germană în limba franceză de Daniel Ramee (1864), după
manuscrisul unui frate din Ordinul sacru al Esenienilor contemporan lui
Iisus. Autenticitatea acestui document nu a fost dovedită (n.a.).
381
„Persanii, explică Herodot, îşi învaţă copiii, pornind de la
vârsta de cinci ani şi până la cea de douăzeci de ani, doar trei
lucruri: să călărească, să tragă cu arcul, să spună adevărul…
Ceea ce este cel mai ruşinos, după părerea lor, este să minţi,
iar pe planul secund să-ţi faci datorii; aceasta din mai multe
motive, dar în special pentru că datornicul minte în mod
obligatoriu” (Istorii, I, 36).
Stăpânul dreptăţii.
Pentru a lupta împotriva minciunii, impietăţii evreilor şi
privilegiului pe care şi-l acordau, un Stăpân al dreptăţii, în
acelaşi timp mare-preot, legislator şi profet, a provocat
261 Acest lucru pune un punct final ipotezelor celor care vedeau în
386
Pentru ei, femeia era „originea tuturor perversiunilor, un
pericol diabolic pentru bărbaţi, îndeosebi pentru aleşii
dreptăţii262”.
Intransigenţa şi sectarismul lor îi împingeau chiar să
califice femeia drept „prostituată”, dându-i acestei judecăţi o
destinaţie generală.
Deoarece Manuscrisele de la Marea Moartă erau, în cea
mai mare parte a lor, anterioare Evangheliilor, este evident că
acestea, asemenea Apocalipsei atribuite lui Ioan, sunt doar
nişte plagiate în care regăsim unele idei dominante din
preceptele eseniene.
Este cazul, în primul rând, al lui Iisus, duşman al femeii,
contestatar şi puritan când este cazul, şef al comunităţii şi
predicator care ameninţă „burghezii” din timpul său.
Marea prostituată şi „Femeia stacojie” din Apocalipsă
derivă direct din gândirea eseniană.
Asemenea pitagoreicilor şi republicanilor de altădată, cu
semnele şi parolele lor, esenienii se recunosc în acest salut
frăţesc: „Pacea să fie cu voi”, fapt care i-a împins pe unii
exegeţi să-i claseze printre strămoşii francmasonilor.
Un document găsit în secolul trecut de un membru al
Societăţii Franceze Comerciale din Abisinia în biblioteca unei
clădiri vechi, ocupată în trecut de călugări greci, aduce o
nouă lumină – dar îndoielnică – asupra rolului esenienilor
din secolul I şi asupra morţii lui Iisus263.
Evreii biblici.
Această relatare – trebuie să o spunem – nu prezintă
caractere convingătoare de autenticitate, având darul numai
să mărească misterul care planează asupra existenţei şi
morţii lui Iisus.
Creştinii.
În faţa celor două facţiuni care se urau, se va naşte o
nouă mişcare, ivită din iudaismul tradiţional, dar care
deschide larg porţile cerului tuturor popoarelor universului:
creştinismul.
Prin credinţa lor, calităţile lor umane reale şi nobile,
creştinii primitivi vor destabiliza echilibrul forţelor, vor
schimba faţa planetei, ba chiar esenţa lumii occidentale.
Prin ei, lumea se va umple de monumente admirabile:
biserici, catedrale, mănăstiri; învăţătura va evolua spre mai
puţin egoism şi barbarie, artele vor înflori, continente
necunoscute vor apărea din mările întunecate; săracii,
dezmoşteniţii, umilii vor întrezări zâmbete şi promisiuni într-
un cer ce li se deschide.
Iată cum se prezenta creştinismul în secolul I d.Hr.; de
fapt, el va deveni religia-far a lumii civilizate.
Totuşi, această aventură extraordinară, această mişcare
admirabilă, a fost fondată, dacă nu la început, cel puţin în
secolul al II-lea, pe o falsificare a textelor şi o inventare a
personajelor şi a faptelor pseudoistorice.
În timpul edificării structurilor sale, creştinismul s-a
inspirat în mod conştient din ocultul trucat, a inventat
documente, evident false, scrieri „sacre”, însuşindu-şi
aventuri şi eroi din vechiul repertoriu religios şi mitic.
Două argumente majore scuzau această politică ciudată:
— Dumnezeul creştinilor era universal şi milostiv.
— Situaţia socială a epocii justifica aceste metode.
Fiinţa hermafrodită.
Când Iisus a spus (Evanghelia după Toma) că femeia
trebuie să devină mascu1268, se pare că a vrut să se alinieze
tezelor care susţin că omenirea a început de la o fiinţă
hermafrodită, adică în acelaşi timp mascul şi femelă.
Acest concept al creaţiei omului se sprijină pe faptul că el
a păstrat cicatricea sânilor lui şi posibilitatea de a se naşte,
în anumite cazuri, cu două sexe, fapt care ar ţine de natura
sa primitivă şi fundamentală. Fecundarea bărbatului de către
bărbat este imposibilă actualmente în stadiul de evoluţie în
268 Matei, cap. XIX, a spus: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, încă de la
mănâncă planta, în om care mănâncă animalul etc. şi, fără încetare, într-
un ciclu care nu se termină niciodată (n.a.)
272 Conceptul esenienilor şi al lui Iisus misogin se află în contradicţie
Operaţiunea Iisus.
Această conjuraţie avea un ideal mare şi scopurile ei,
credem noi, erau reprezentate de trei puncte principale:
refacerea regulilor de morală, dăruirea unui Dumnezeu
universal tuturor oamenilor, răspândirea ideilor democratice
şi sociale favorabile dezmoşteniţilor.
Secta originară avea, în mod sigur, un nume secret care
nu ne-a parvenit, dar, întinzându-se în întreaga lume
occidentală, filosofia sa s-a dezvoltat foarte mult, născându-
se astfel creştinismul.
Creştinii sau iniţiaţii catolici (katholicos, „universal”) nu
sunt nici rigorişti, nici intratabili, nici ascetici cu exagerarea
specifică esenienilor. Nu sunt nici nelegiuiţi şi rasişti ca
evreii.
Ei vor ca lumea să continue şi Dumnezeu să fie acelaşi
pentru toţi oamenii.
Trei Dumnezei îşi vor disputa favoarea omenirii: un
Dumnezeu teribil, cel al esenienilor, un Dumnezeu gelos, cel
al evreilor biblici, şi un Dumnezeu universal, cel al catolicilor.
398
La acea vreme, după declinul influenţei greceşti, gândirea
elaborată este în mod esenţial evreiască, iniţiaţii evrei fiind
cei care vor remodela lumea, dându-i religia universală.
Mişcarea beneficiază de factori favorabili: evreii îi
masacrează pe esenieni, conjuraţia foloseşte un Iisus esenian
convertit în Dumnezeul dragostei, creştinii vor şti să moară şi
să se sacrifice.
Vremurile sunt extrem de propice unei reînnoiri: zeii
egipteni mor şi sunt înlocuiţi cu zei greco-romani, jumătate
oameni, jumătate divinităţi, în care nimeni nu mai crede.
Lumea bazinului mediteranean va accepta astfel singurul
zeu care să-i satisfacă aspiraţiile: Dumnezeul universal şi
milostiv de care are nevoie.
Astfel ia naştere Operaţiunea Iisus, probabil cu un
Stăpân al dreptăţii autentic pe care evreii îl vor răstigni,
deoarece este esenian, reformator.
400
Evreii şi creştinii deţin totalitatea bogăţiei mondiale, a
puterii mondiale de distrugere, de reconstrucţie şi de
represiune (cu excepţia Chinei şi Rusiei), dar şi de
binecuvântare în numele lui Iahve şi al lui Iisus.
Pe crucea sa din lemn, răstignitul, bine bătut în cuie ca
să nu poată scăpa, îşi ridică privirea spre cer ca să-l facă
martor că el nu a vrut niciodată acest lucru…
Mater şi Lilith
„Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut
după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte
femeiască i-a făcut”. (Geneza, I, 27)
Dacă citim cu atenţie Biblia, am putea crede că prima
fiinţă umană creată a fost hermafrodită: în acelaşi timp
mascul şi femelă, iar în al doilea capitol din Geneză (versetul
7), este precizat că omul a fost făcut din ţărâna pământului
şi femeia (versetul 22) „din coasta pe care o luase din
Adam273”.
Fără nici o îndoială că, recopiind prost mituri mai vechi,
celtice, egiptene, feniciene, indiene etc, autorii Bibliei
creştinilor au spus astfel de lucruri fără sens.
Mater hermafrodita.
Cu mult înaintea evreilor, popoarele din vechime o
venerau pe Mater, pe care o considerau mama omenirii,
reproducând-o adeseori bisexuată, adică hermafrodită.
Zeiţa Mut era în acelaşi timp Tatăl şi Mama egiptenilor;
Bătrâna Neit era Tatăl Taţilor şi Mama Mamelor, fiind
reprezentat printr-un scarabeu mascul şi o femelă vultur.
273 Este vorba despre o greşeală de traducere; trebuie citit: femeia a fost
făcută dintr-o parte a primei fiinţe umane. Cuvântul coastă din toate
pasajele Bibliei înseamnă parte (n.a.).
401
Iştar, zeiţa dimineţilor şi a serilor (Venus Lucifer şi Venus
Vesper) la asiro-babilonieni, era reprezentată cu barbă, la
Ninive, la fel ca Astarte a fenicienilor, la Cartagina274.
În cea mai veche carte a lumii, Istoria feniciană a lui
Sanchoniathon, este scris că „Dofaseminii sau observatorii
cerului, proveniţi din substanţa primară, erau androgini la
origine.
Sexele lor s-au separat în timpul separării luminii de
întuneric” (Pregătirea evanghelică a lui Eusebiu, cap. I, verset
10).
Adam din Biblia noastră falsificată şi prost tradusă este în
realitate apelativul speciei umane nou create.
În Midrasch Schemot Rabba, cap. XX, Parascha XIV, cap.
XII, este scris:
„Atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam, el era bărbat-
femeie.”
După Jeromia ben Eleasar, Dumnezeu a creat omul
androgin (mascul şi femelă).
Moise Maimonide 275 spune: „Adam şi Eva au fost creaţi
împreună, uniţi spate în spate; în urma divizării acestei fiinţe
duble, Dumnezeu a luat jumătatea care a fost Eva şi a dat-o
unei alte jumătăţi.
Manasseh ben Israel a scris că forma lui Adam era dublă,
mascul în faţă şi femelă la spate.
Cybela, mama zeilor, era androgină, ca Afrodita a grecilor,
care avea „atributele masculului deasupra şoldurilor şi pe
cele ale femeii dedesubt.”
În Cipru şi la Berlin putem vedea statui ale Afroditei cu
barbă.
Este, aşadar, evident că popoarele din vechime credeau că
fiinţa umană primară era un androgin şi că Mater pe care o
venerau mai presus decât orice zeu avea un falus şi o vulvă.
274 Cea mai mare parte a zeilor din vechime sunt cupluri divine
inseparabile (n.a.).
275 Maimonide, Ghidul Rătăciţilor (n.a.).
402
Mater şi partenogeneza.
Această teză a fost adoptată de numeroşi biologi, astfel
încât cea a lui Mater reproducând prin partenogeneză poate
fi luată în calcul276.
Omul are doi sâni şi ştim că cele două jumătăţi simetrice
ale corpului uman se dezvoltă „într-un anumit fel până la un
punct independent 277 , ceea ce explică faptul că organele
sexuale situate într-o parte pot să nu semene cu cele din
partea opusă; adeseori există organe sexuale care aparţin
unor sexe diferite”.
Această dualitate fundamentală, îndeosebi la bărbat,
reprezentată de persistenţa sau obliterarea vaselor destinate
să hrănească şi să dezvolte organele de reproducere, ne face
să credem că apariţia femeii ar fi mult mai veche decât cea a
bărbatului.
(n.a.).
403
Canalul lui Wolf este originea canalelor urinare la femeie
şi a canalului excretor al testiculelor la bărbat.
Femeia păstrează cele două canale separate, în timp ce
bărbatul nu are decât unul singur, în urma unei mutaţii sau
a unei adaptări mai tardive278.
Aşadar, ar exista o specificitate mai pronunţată la bărbat,
o complexitate care, conform legilor acreditate în biologie,
demonstrează anterioritatea femeii faţă de bărbat279.
280În Cartea lui Enoh, aceşti „îngeri" sunt numiţi în mai multe feluri: Fiii
Cerurilor, Fiii îngerilor sfinţi, Paznici... şi uneori „Oameni". Cartea
parabolelor îi numeşte „Chipuri" (n.a.).
406
Cu prudenţă, vom propune singura identificare ce ar
putea fi acreditată de timpurile noastre supuse aventurii
extraplanetare.
407
Un text apocrif, ca „Lupta lui Adam şi a Evei”, tradus din
limba etiopiana, se revoltă împotriva unei explicaţii atât de
absurde.
282 Cartea lui Enoh există în trei copii: două se află în Anglia, iar a
treia la Paris (n.a.).
283 Din dorinţa lor de a acredita existenţa lui Iisus în calitate de Mesia,
scribii, călugării şi preoţii din primele şaisprezece secole ale erei noastre
au scos sau au distrus documentele: manuscrise, pietre gravate, cărţi etc,
409
reperat. Enoh este un personaj misterios, pe care tradiţia din
Israel şi l-a apropriat, dar, de fapt, existenţa lui este cu mult
anterioară civilizaţiei ebraice.
Unii erudiţi afirmă că înaintea Bibliei, dar şi a Vedelor
hinduşilor, a legilor lui Manu al brahmanilor a cărţilor Yi
Jing ale chinezilor etc, existau manuscrise care au servit
drept modele cărţilor sacre cunoscute de noi astăzi.
Moise vorbeşte în mai multe rânduri despre texte mai
vechi decât Deuteronomul 284 , din care citează anumite
paragrafe.
Tradiţia spune că Enoh este originar din Mesopotamia de
Sus sau Armenia, deoarece este considerat iniţiatorul sau
tatăl legendarului rege Kayu-Marath, sau Kaiomers, „Rege al
Pământului” şi al Azerbaidjanului285.
În manuscrisele musulmane, se spune că regele Kaiomers
şi-a dobândit cunoaşterea adevăratului Dumnezeu din cărţile
profetului Edriss (Edriss înseamnă Enoh în limba arabă).
Iată-l, aşadar, aproape identificat pe armeanul Enoh a
cărui carte, apocrifă şi totuşi recunoscută drept autentică – a
fost chiar considerată canonică în Biserica primitivă – începe
prin acest exod:
CAPITOLUL VII
1. Când copiii omului se înmulţiră în acele zile, iată că şi
fetele lor se născură elegante şi frumoase.
2. Iar atunci când îngerii, copiii cerurilor le vor vedea, se vor
îndrăgosti de ele: ei îşi vor spune unii altora: să alegem femei
din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele.
CAPITOLUL VIII
1. Azazyel i-a învăţat pe oameni să facă săbii, cuţite,
scuturi, platoşe şi oglinzi; i-a învăţat să fabrice brăţări şi
ornamente, să picteze, arta de a-şi picta sprâncenele, să
folosească pietrele preţioase şi orice tip de vopsea, astfel încât
lumea a devenit coruptă.
413
nişte cosmonauţi, proveniţi de pe o planetă cuceritoare sau
forţată să emigreze.
În această conjunctură, cei două sute de extratereştri
reprezintă, fără nici o îndoială, un comando, care trebuia să
raporteze misiunea sa marelui cartier general.
Aceasta este o teză rezonabilă, acreditată de cursa
noastră actuală în cosmos şi care se va întări în continuarea
povestirii. Tot în acelaşi timp va fi precizat şi rolul lui Enoh.
Poate că este şi el un extraterestru, sau poate Samyaza cel
scrupulos, mai degrabă un delegat al cartierului general,
deoarece el respinge acţiunile comandoului, pleacă în
căutarea şefilor lor, devenind chiar mediatorul dintre ei şi
cosmonauţii rebeli faţă de ordinele date.
CAPITOLUL XXXIII
1. Apoi m-am îndreptat spre nord, la capătul Pământului.
2. Acolo, spre marginea lumii, am văzut o minune mare şi
extraordinară.
415
3. Am văzut porţile cerului deschise, erau trei, diferite una
de cealaltă…
CAPITOLUL LXVIII
3. lată acum numele şefilor celor o sută, celor cincizeci,
celor zece.
4. Numele primului este Yekun; el este cel care a sedus toţi
fiii sfinţilor îngeri, care i-a forţat să coboare pe Pământ şi să
facă copii cu fiinţele umane.
416
Au venit doi bărbaţi, foarte înalţi, cum nu se mai văzuseră
pe Pământ. Chipurile lor erau ca soarele care străluceşte, ochii
ca nişte lămpi aprinse; din gura lor ieşea foc; îmbrăcămintea
lor semăna cu o spumă, iar braţele erau ca nişte aripi din aur
la căpătâiul patului meu.
27.
TESTAMENTUL SECRET
AL LUI SCHLIEMANN.
Troia din Asia Mică – sau Ilion, sau Pergam – a fost
fondată, se spune, de pelasgii celţi, iar zidurile ei puternice ar
fi fost construite de Apollo Hiperboreanul şi Poseidon.
Vedem deja în această legendă o indicaţie clară care leagă
istoria veche a Asiei Mici de cea a Occidentului celţilor şi,
prin Poseidon, zeul atlanţilor, de Atlantida.
419
Homer, în Iliada şi Odiseea, a făcut nemuritor asediul
Troiei, în care se înfruntau comandanţii greci Agamemnon,
Ahile, Ulise, Ajax etc, şi fiii regelui Priam, Hector şi Paris,
acesta din urmă având imprudenţa de a fi răpit-o pe
preafrumoasa Elena, soţia lui Menelau, regele Spartei.
Oraşul a fost cucerit datorită şireteniei lui Ulise (faimosul
cal troian), jefuit şi ars.
Numeroşi locuitori – dar asta este o altă poveste – s-au
întors în ţinutul strămoşilor lor, numit în zilele noastre
Olanda, Belgia, Franţa.
În 1871, arheologul şi elenistul german Heinrich
Schliemann, fără să ţină seama de ştiinţa abuzivă şi de
pretenţiile arheologilor clasici, i-a crezut pe cuvânt pe Homer
şi pe Platon şi a scos la lumina zilei ruinele cetăţii mitice.
Sub Troia lui Priam, el a găsit fundaţiile cetăţii primitive, care
era ariană, după cum o dovedeşte numărul mare de cioburi
şi mici statuete din pământ ars, care poartă simbolurile
religioase ale arienilor, printre altele, zvastica hinduşilor.
Cele mai multe vase erau modelate în formă de cucuvea,
pasăre de noapte dragă Minervei Glaucopis (cu ochii verzi),
protectoarea Ilionului 291 , şi purta, gravate în părţi, nasul
coroiat, ochii, sânii şi buricul zeiţei.
Schliemann a găsit obiecte şi arme din silex, argint, aur şi
cupru.
Sulul de papirus
„Am găsit la Muzeul din Sankt Petersburg un sul de
papirus, foarte vechi, datând din timpul domniei faraonului
Sent din dinastia a II-a, cam de pe la anul 4571 î.Hr. Acest
papirus spune că faraonul a trimis o expediţie spre Occident ca
să găsească urmele ţării Atlantida, de unde veniseră, cu 3350
de ani înainte, predecesorii egiptenilor, care aduceau cu ei
înţelepciunea patriei lor.
Expediţia s-a întors după şase ani, fără să fi putut găsi nici
acest popor şi nici supravieţuitori capabili să ofere informaţii
despre ţinutul pierdut.
Un alt manuscris de la acelaşi muzeu spune că Manethon,
istoric din Egipt, dă o durată de 13900 de ani domniei
înţelepţilor din Atlantida. Papirusul plasează această perioadă
la începutul istoriei Egiptului, care ar ajunge astfel la aproape
1600Ode ani…
O inscripţie descoperită lângă Poarta Leilor de la Micene
spune că Misor, din care descindeau egiptenii, era fiul zeului
egiptean Thot, care era fiul emigrat al unui preot atlant logodit
cu o fiică a regelui Cronos. Din acest motiv, el a trebuit să fugă
şi, după lungi peregrinări, s-a instalat în Egipt. El a construit
primul templu de la Sais şi a împărtăşit şi celorlalţi
înţelepciunea patriei sale de origine.
Această relatare este foarte importantă şi am ţinut-o
secretă. Va fi găsită printre documente, marcată cu litera D.”
425
Pot să reproduc sfârşitul acestui document preţios:
426
Am ezitat mult timp înainte de a-l sparge, căci mi-a trecut
prin minte că ultima scrisoare a bunicului meu, scrisă în clipele
de dinaintea morţii, ar fi putut să se datoreze unei slăbiri
explicabile a facultăţilor sale mintale.
În cele din urmă am spart vasul şi nu am fost deloc
surprins să găsesc o plăcuţă cu patru colţuri, făcută dintr-un
metal alb asemenea argintului, pe care erau gravate figuri
ciudate şi semne care nu semănau cu nici un fel de hieroglife
sau scrieri cunoscute de mine. Aceste semne figurau pe faţa
plăcuţei. Pe revers era gravată în feniciană veche această
frază: provenind din templul cu ziduri transparente.
Cum intrase în vas acea tăbliţă de metal? Gâtul era prea
îngust ca să fi putut fi introdusă astfel. Dacă vasul provenea
din Atlantida, atunci şi plăcuţa venea tot de acolo.
Examinarea a stabilit că literele scrierii feniciene fuseseră
gravate după aceea, adică după trasarea figurilor de pe
aversul plăcii. Cum s-a putut face asta? Nu ştiu.
În colecţie am mai găsit şi alte obiecte importante care,
conform notelor bunicului meu, proveneau tot din Atlantida.
Printre aceste obiecte se afla un inel din acelaşi metal
ciudat ca şi plăcuţa, precum şi un elefant cu un aspect ciudat,
din os pietrificat, un vas arhaic şi alte câteva lucruri pe care
deocamdată nu le pot enumera. În plus, am găsit schiţa hărţii
folosită de navigatorul egiptean plecat în căutarea Atlantidei.
Despre celelalte lucruri nu pot să spun nimic, conform
cerinţei bunicului meu. Vasul cu cap de cucuvea, vasul arhaic,
vasul din bronz şi inelul poartă inscripţia feniciană. Ea nu se
află pe elefant şi pe celelalte piese.
Oricalc atlant.
M-am dus mai întâi în Egipt şi am început săpături în jurul
ruinelor de la Sais. Am muncit mult timp fără nici un rezultat,
dar într-o zi am întâlnit un vânător egiptean care mi-a arătat o
colecţie de monede vechi, găsite în mormântul unui preot din
prima dinastie. Nu mică mi-a fost mirarea descoperind în
427
colecţia lui două piese de aceeaşi factură şi din acelaşi
material cu monedele albe din vasul de la Troia! Nu era ăsta
un progres?
428
Steaua lui Baal.
Printre cărţile originare ale străvechiului templu budist de
la Lhasa există un manuscris caldeean datând aproximativ
din anul 2000 î.Hr. Iată ce putem citi:
Dezvăluiri interzise.
Acesta este esenţialul dezvăluirilor făcute de doctorul Paul
Schliemann în 1912. Articolul său a provocat o mare
429
curiozitate în mediile arheologice, dar, nu se ştie din ce
motiv, nu a existat nici o urmare şi autorul nu a vrut să mai
adauge nimic celor deja spuse.
Ce s-a întâmplat?
Paul Schliemann, după cum scrie Wilhelm Doerpfeld, a
vrut oare să-şi înşele contemporanii?
Să fi fost victima unui complex de inferioritate şi a voit să-
şi creeze o reputaţie ştiinţifică în armonie cu numele
prestigios pe care îl purta? S-au făcut tot felul de
presupuneri despre valoarea documentelor propuse.
Două indicii tind să acrediteze mistificarea:
434
Ele au suferit din cauza şederii îndelungate în nisipul
deşertului, dar nu sunt oxidate. Totuşi, proeminenţele s-au
atenuat şi detaliile se pot remarca numai cu lupa.
28.
CEL MAI VECHI MANUSCRIS
AL LUMII OCCIDENTALE.
Urechile noastre, obişnuite încă din primii ani să audă
poveştile lor mincinoase, şi minţile noastre pline de
prejudecăţi, de secole păstrează ca un depozit preţios aceste
supoziţii fabuloase… astfel încât adevărul să pară o
exatravaganţă, şi să dea povestirilor falsificate înfăţişarea
adevărului.
Sanchoniathon (acum 4000 de ani)
435
Geneza, fie că este copiată sau nu, nu face nici ea
excepţie de la „regulile” obişnuite, deoarece avem o mie de
dovezi că însăşi Istoria, dintotdeauna, a fost falsificată!
PREGĂTIREA EVANGHELICĂ
de Eusebiu, episcop de Cezareea.
Traducere de Seguier de Saint-Brisson Membru al
Institutului. Academia Inscripţiilor, Paris, Fraţii Gaume,
1846.
Notă: Subtitlurile, trimiterile la notele de subsol, notele
dintre paranteze şi comentariile ne aparţin.
Teologia fenicienilor
„Se presupune că un aer sumbru şi vântos, sau un suflu
de aer sumbru şi un haos mocirlos şi infernal erau infinite în
timp şi spaţiu, atunci când acest vânt, spune el, s-a
îndrăgostit de propriile principii, de unde a rezultat o
conjuncţie, această apropiere fiind numită phatos, „dorinţă”,
în limba greacă.
Acesta a fost principiul creaţiei tuturor lucrurilor.
Din această coabitare a vântului a rezultat MOT. [Unii
traduc acest termen prin reziduu, iar alţii putrefacţia unui
amestec apos.]
Aceasta [sic] a fost singurul germene al creaţiei şi originii
tuturor lucrurilor.
Au apărut animale, dar lipsite de sensibilitate; ele au dat
naştere unor animale inteligente numite zofasemini, adică
observatori ai cerului.
Atunci când a fost creat, Mot avea forma unui ou: el a
devenit luminos, dând naştere Soarelui, Lunii, stelelor şi
marilor constelaţii.”
Aceasta este cosmogonia fenicienilor [scrie Eusebiu] care
a introdus în mod deschis ateismul.
441
„Apoi, el spune că din această rasă au ieşit doi tineri;
unul dintre ei avea numele de Tehnites, artizanul, iar celălalt,
terestru, Autohton297.
Ei au amestecat lut umezit cu fân, l-au uscat la soare, din
care au făcut cărămizi; tot ei au fost cei care au construit
primul acoperiş… „
Au urmat şi alţii după ei: Agros, apoi Agrueros sau
Agrotes, ale cărui statuie şi templu portabil sunt foarte
venerate în Fenicia.
Locuitorii din Biblos îl consideră cei mai mari dintre zei.
Ei sunt cei care au inventat amplasarea curţii în faţa
caselor, construirea de incinte şi grote, fiind, în acelaşi timp,
şi descendenţii vânătorilor cu câini. Sunt numiţi triburi
rătăcitoare şi titani.
Aceştia i-au procreat pe Amunon şi pe Magon, care au
construit târgurile şi stânele, din care s-au născut Misor şi
Sidic: adică liber şi adevărat; ei au descoperit folosirea sării.
Din Misor s-a născut Taautos, care a descoperit scrisul,
formând primele litere.
Egiptenii l-au numit Thoor, alexandrinii, Touth, iar grecii,
Hermes298.
Din Sidic s-au născut dioscurii sau cabirii, sau
samotracii. Ei au construit primele vase.
Din ei s-au născut alţi oameni care au găsit plantele
medicinale pentru vindecarea muşcăturilor otrăvitoare, şi au
inventat cuvintele magice.
În vremea lor s-au născut Elium Hipsistos299 şi soţia sa
Beruth, care s-au instalat în ţinutul Biblos.
300 Saturn a devorat piatra mitologică, aşa cum Venus în flăcări şi-a
devorat scoarţa. Saturn este Belinus, Baal, Bel. Seguier de Saint-Brisson
menţionează că Hil sau Hel este numele lui Saturn în feniciană. El
adaugă un lucru care are o importanţă foarte mare: „Hil, Hel sau Saturn
nu au nici o legătură cu Soarele. Se crede că oraşul Heliopolis este o
invenţie grecească de la zeul Saturn Hilo sau Heliopolis, asemenea lui
Elgabal din Emessa = munte Saturn, zeu munte, zeu Saturn!" Elgabal din
Emessa era o piatră neagră, a cărei analogie cu Saturn este misterioasă,
dar evidentă. De ce, dacă nu pentru a înşela, am falsifica acest nume
schimbându-1 în Heliogabal (din helios = soare?). Acelaşi procedeu a fost
experimentat cu succes în Peru şi Mexic pentru transformarea culturilor
venusiene şi culturii solare. Cerul primitiv, spun documentele studiate de
Sanchoniathon, avea patru copii: Saturn, Iupiter, Marte şi Mercur. Al
cincilea copil, Astarte = Venus se va naşte mai târziu. Iată o nouă dovadă
că planeta Venus nu exista acum cinci mii de ani în sistemul solar.
301 Evreii au fost iniţiaţi de egipteni şi fenicieni, de la care au împrumutat
miturile, deformându-le. Creatorii lumii, Eloim sau Zeii, par să fie eroii
despre care vorbeşte Sanchoniathon (n.a.).
443
(Din scrierea lui Filon aflăm că Uranus, descendent al lui
Hipsistos şi Beruth, soţia lui, a fost învins de Cronus şi exilat.
Unde? Nu se spune.)
302 Oare ar fi putut domni în altă parte? Această relatare evocă problema
amestecului cu fiinţele venite de pe o altă planetă, aşa cum au făcut
genitorii Bibliei. Să fie acesta motivul pentru care Astarte poartă pe cap
un cap de taur? Astarte este Venus, precizează Sanchoniathon. Venus,
planeta şi regina care străbate universul pe o navă spaţială, a cărei
descriere o vom găsi mai târziu. Nu trebuie să uităm, iar Sanchoniathon a
menţionat foarte clar acest lucru, că Astarte nu era zeiţă, ci o creatură
muritoare. Aşadar, are nevoie de o navă spaţială ca să exploreze cerul.
Acest astru care străbate aerul să fie oare un aerolit? O piatră radioactivă
sau cu puteri extraordinare? Sau doar trebuie să înţelegem prin „univers"
globul terestru, iar prin astrul care străbate aerul (asterius) un vultur de
mari dimensiuni? (n.a.).
444
(Este vorba despre un aerolit. Templul din Tir, ca cea mai
mare parte a templelor feniciene, adăpostea o piatră neagră
sau verde, adeseori de formă conică, reprezentând un astru
[Venus], Astaroth, zeiţă siriană [Astarte], a avut la început
forma unei pietre conice. Algabal, sau piatra sacră de la
Emesa din Fenicia, era piatra lui Venus, în mod fraudulos
raportată la cultul solar sub numele deformat de Heliogabal.)
303 Sanchoniathon este foarte explicit; două aripi sunt nişte simboluri, şi
explică de ce. Celelalte aripi folosesc la zbor, deoarece, să nu uităm,
aceşti „zei" sunt creaturi muritoare, aşa cum s-a spus de nenumărate ori.
Ele au fost zeificate după moartea lor datorită invenţiilor lor utile
omenirii. Acest lucru a fost menţionat încă de la început de
Sanchoniathon. Aşadar, Cronus zbura... Astarte străbătea cerul (n.a.).
446
„ornat” în diverse moduri, pentru a le da o formă dramatică
şi, propunându-şi să seducă prin farmecul fabulelor, le-au
metamorfozat în totalitate.
De aici, Hesiod şi poeţii ciclici atât de lăudaţi au inventat
teogoniile, gigantomahiile, care le sunt specifice, şi castrări pe
care le-au dus din loc în loc, deformând adevărul.
Urechile noastre, obişnuite încă din primii ani să audă
poveştile lor mincinoase, şi minţile noastre pline de
prejudecăţi de secole păstrează ca un depozit preţios aceste
supoziţii fabuloase, aşa cum am spus la început.
Pentru că a venit timpul că confirmăm lucrarea lor, el a
făcut această uzurpare aproape imperturbabilă, astfel încât
adevărul să pară o extravaganţă şi să dea povestiri lor
falsificate înfăţişarea adevărului.”
Şarpele misterios
(Pagina 42, voi. I)
Acelaşi Filon, vorbind despre literele feniciene şi
traducându-l pe Sanchoniathon, spune:
„Vedeţi doar reptilele şi animalele care scuipă venin şi
care nu au nici o utilitate pentru oameni, ele provoacă
moartea şi privarea de membre pentru cei cărora le-a fost
inoculată groaznica otravă.”
447
(Notă: Din această afirmaţie reiese că, pentru
Sanchoniathon şi fenicieni, şerpii, dragonii şi alte reptile sunt
animale răufăcătoare şi urâte. Atunci de unde vine această
venerare universală a şarpelui în lumea antică?
Sanchoniathon ne va explica acest lucru: nu este vorba despre
şarpele veninos, de viperă sau năpârcă, ci de un anumit soi de
„şarpe” luminos, care pluteşte în nori, vâjâind şi rapid ca un
fulger.)
29.
INTELIGENŢA PLANTELOR.
Inteligenţa, în definiţia sa cea mai elaborată pe plan
uman, este facultatea de a alege şi înţelege, de a
sintetiza, analiza, ordona, situa în timp şi spaţiu, de a-şi
aminti, de a trece de la particular la general, de a
compara, a critica, a stabili legături şi înlănţuiri de idei,
de a imagina, a trage concluzii, de a subordona
comportamentul reflecţiei şi de a face faţă
neprevăzutului.
Bineînţeles, inteligenţa nu constă în a poseda, a grupa
toate aceste facultăţi, şi putem afirma că una singură dintre
451
ele este suficientă pentru a dovedi existenţa unei inteligenţe,
puţin evoluată, dar efectivă.
Inteligenţa şi sufletul.
Dacă admitem existenţa inteligenţei sufletului, se poate
stabili o legătură între el şi inteligenţă. În această ipoteză,
sufletul (sentiment şi gândire) este principiul spiritual al
omului, adică lanţul de aur care îl leagă de întregul univers.
Obiectele şi fenomenele externe produc asupra simţurilor
noastre impresii care sunt transmise la creier, unde se
transformă în senzaţii, imagini, idei.
Între percepţia fizică şi efectul intelectual, există un prag
unde intervine un mecanism care, mai exact, este inteligenţa.
După enciclopedişti, sufletul care există în mod obişnuit
în stare virtuală ar fi chiar inteligenţa, atunci când trece la
starea de activitate.
Georges Cabanis (discipolul lui Locke şi al lui Condillac)
scria:
„Este bine cunoscut faptul că în anumite dispoziţii ale
organelor interne, îndeosebi viscerele pântecelui, suntem mai
mult sau mai puţin capabili să simţim şi să gândim.
Bolile care iau naştere aici schimbă, dereglează şi uneori
modifică în totalitate ordinea obişnuită a sentimentelor şi
ideilor307… „
Această asociere a sufletului şi a ceea ce organismul
nostru are mai vulgar (în aparenţă), intestinul gros, arată că
inteligenţa şi materia au o interferenţă apropiată de
coincidenţă.
Or, materia umană nu oferă iniţial nici o superioritate
evidentă faţă de cea a altor specii.
Misticii sunt constipaţi, iar intestinul lor gros poate măsura până la doi
metri. Toxinele resorbite de intestinul gros influenţează starea noastră
sufletească! (n.a.).
452
Animalele şi plantele primesc impresii senzoriale, observă,
compară, gândesc, calculează, ceea ce reprezintă dovada
inteligenţei lor.
Atunci când impresiile resimţite de simţurile sale
superioare pun omul în dificultate, vorbim despre instinct
pentru animale şi despre inteligenţă exterioară pentru plante,
însă aceasta este doar un mod ocolitor de rezolvare a
problemei.
Inteligenţa florilor.
Este posibilă dezvoltarea reflexelor condiţionate ale
mimozei.
Plantele sunt capabile să înveţe, asemenea animalelor,
spune doctorul Armus de la Universitatea din Toledo (Ohio,
SUA); de altfel, insectele şi plantele au o strânsă legătură
biochimică, scoasă în evidenţă de steroli şi terpene (alcooli de
secreţie), care le determină fiziologia şi comportamentul.
„Plantele, scrie Maurice Maeterlinck, au recurs la
şiretlicuri, la combinaţii, la capcane care, în privinţa
mecanicii, a balisticii, aviaţiei şi observării insectelor, de
exemplu, depăşesc adeseori invenţiile şi cunoştinţele
omului.”
El menţionează actul de inteligenţă al unei rădăcini
observate de Brandis (Uber Leben und Polaritat) care,
întâlnind un obstacol (o talpă de bocanc), s-a împărţit în atât
de multe rădăcini secundare, încât talpa bocancului a fost
găurită în multe locuri, apoi, după trecerea obstacolului,
toate rădăcinile s-au reunit într-o rădăcină unică şi omogenă.
Autorul cărţii Inteligenţa florilor308, după ce a hibridizat şi
perfecţionat câteva salvii, a constatat că salvia întârziată a
adoptat de bunăvoie perfecţionarea salviei avansate, în timp
ce opţiunea inversă era, în general, respinsă.
Geniala orhidee.
Poroinicul cu frunze late, care creşte în pajiştile umede în
aprilie şi mai, are o floare care seamănă cu gura mare şi larg
deschisă a unui dragon chinezesc.
În fundul aceste guri putem vedea două stigmate lipite,
deasupra cărora se află un al treilea, care are la extremitatea
sa o cupă mică plină cu un lichid vâscos.
În această piscină ciudată se află două ovule, fiecare
dintre ele având un pachet de granule de polen.
Atunci când o insectă se aşază pe buza inferioară, care
are forma unui culcuş, este în mod irezistibil invitată, de
mirosul de nectar, să intre în fundul piscinei.
Aici, orhideea demonstrează cunoştinţele sale
extraordinare de arhitectură: în mod intenţionat ea a strâns
conducta care duce la nectar, atât de bine, încât capul
insectei, în mod obligatoriu, se loveşte de cupa cea mică.
Ca şi cum ar fi primit un semnal electric, ea se rupe,
scoţând cele două ovule, care ajung în contact imediat cu
Copacul-vigilent.
Inteligenţa universală găseşte din ce în ce mai mulţi
partizani în lumea ştiinţifică, de când naturalistul Nemec a
scos în evidenţă sistemul nervos vegetal la extremitatea
rădăcinilor cepei, zambilei, ferigii etc.
Dacă „rănim o plantă”, un sequoia înalt de treizeci de
metri, sau un muşchi minuscul, conţinutul celulelor se va
scurge pe partea opusă rănii. Dacă distrugem o rădăcină
secundară, ea se strânge asemenea unui animal rănit.
La microscop s-a observat un adevărat spasm care
parcurge pe o distanţă mare celulele unei plante, de la care a
fost smulsă o frunză sau o floare311.
Profesorul Haberlandt a arătat că faţa superioară a
frunzelor este un ochi cu multe faţete, lentile, care
concentrează razele solare în centrul celulelor.
Dacă un stejar ar începe într-o bună zi să vorbească, să
rezolve ecuaţii matematice, nu ar trebui să-l clasăm în regnul
Ciulinul ingenios.
Toate ipotezele de tropism, geotropism, heliotropism,
hidrotropism etc. nu pot explica de ce rochiţa-rândunicii se
îndreaptă în patru cazuri din zece spre un arac, indiferent de
orientarea sa.
Ciulinul are o inteligenţă extrem de dezvoltată.
La intersecţia dintre frunzele sale şi tulpină se formează o
cupă mică unde se adună apa şi roua.
Inteligenţă? Poate nu încă. Însă această cupă de mici
dimensiuni atrage numeroase insecte, printre care ţânţarii,
care cad în apă şi se îneacă.
Lichidul macerează prada o perioadă de timp, apoi
ciulinul lansează fire de păr protoplasmice foarte fine care vor
degusta victima312.
Multe animale nu au acest vicleşug… această imaginaţie,
am vrea să-i spunem!
460
Şase persoane au participat la această operaţiune. Una
dintre ele a fost desemnată prin tragere la sorţi ca să
maltrateze o dracenă aflată într-o cameră.
Participanţii nu ştiau care dintre ei urma să îndeplinească
„crima” care a avut loc fără nici un martor uman.
Detectorul cu electrozi a fost legat la plantă şi, după
câteva momente, Backster, care nici el nu cunoştea
identitatea răufăcătorului, i-a chemat pe participanţi, unul
câte unul, supunându-i la un interogatoriu. Se înţelege de la
sine că vinovatul va minţi, susţinându-şi nevinovăţia.
Planta nu a reacţionat la intrarea celor care nu i-au făcut
rău, dar a descris oscilaţii mari la apariţia vinovatului. Astfel
a fost probat faptul că planta avea memorie.
Lucru şi mai extraordinar, planta care era familiarizată cu
Cleve Backster comunica cu el la distanţă, participând la cele
mai intense emoţii şi gânduri ale sale.
Dacă stăpânul avea o stare de stres sau de bucurie, chiar
la o mie de kilometri de apartamentul său, planta o înregistra
exact în momentul în care se producea incidentul.
Acest lucru a fost dovedit de cronometre sincronizate313.
În sfârşit, se pare că puterea de apreciere a plantei se
manifestă atunci când se produce un atac la tot ce reprezintă
viaţă celulară, chiar şi exterioară organismului său:
crustacee, ouă, ţesuturi umane, păr etc.
Miller, specialist în citologie, a concluzionat că tot ceea ce
există este viu, posedă un fel de conştiinţă înnăscută în cele
mai intime elemente ale sale, formând un fel de entitate care,
deşi în aparenţă divizată, rămâne una singură la toate
nivelurile.
Aşadar, nu există nimic în univers care să nu fie viu, nici
măcar bobul de nisip sau metalul, într-o colină sau creierul
30.
INTELIGENŢA ANIMALELOR.
Termitele, prin organizare şi îndeosebi prin modul în care
îşi calculează limitele minime şi maxime ale efectivelor lor în
462
insecte de trupă, par să dovedească o inteligenţă
remarcabilă.
Nu, nu raţiunea este cea care participă la astfel de
fenomene, spun raţionaliştii „exageraţi”, ci instinctul.
„Natura a creat un mecanism care reglează, scria Vitus B.
Droscher314, pe care îl putem considera, pe bună dreptate,
inteligent”
Dar cum putem diferenţia inteligenţa de instinct şi cum
am putea îndrăzni să afirmăm că inteligenţa este
independentă de instinct?
Radarul ihneumonului.
Viespea ihneumon sau „musca vibratoare” din frumoasele
zile de vară este o insectă cu capacităţi absolut fantastice.
Femela depune ouăle în sau pe alte animale, precum
omizile, păienjenii şi furnicile regale, care servesc apoi drept
păşuni vii larvelor nou-născute.
Bineînţeles, omizile, păienjenii şi furnicile mor în urma
acestei experienţe, ceea ce face ca musca vibratoare să fie
foarte folositoare, dar nu vorbim despre acest lucru ca fiind
fantastic.
El constă în faptul că femela ihneumonului îşi depune
ouăle în larvele ascunse foarte adânc în trunchiul unui
copac.
Instinct şi inteligenţă.
Această capacitate minunată de a scruta necunoscutul,
de a inventa o tehnică şi uneori de a folosi o unealtă sau a o
fabrica316 demonstrează inteligenţă sau instinct?
Specialiştii în entomologie şi naturaliştii înclină spre a
doua ipoteză, deoarece ihneumonul, de exemplu, nu dă,
spun ei, nici o dovadă că ar gândi sau că ar fi dotat cu un
simţ al speculaţiei progresiste.
31.
VIAŢA MATERIEI.
Încă nu reuşim să distingem, sau nu în totalitate,
gândirea la piatră şi stejar, deoarece ea nu este aparentă, dar
este logic să credem că o inteligenţă superioară,
transcendentă, o raţiune sălăşluieşte în calcar, la fel ca într-
un copac sau în creierul unui savant.
Inteligenţa misterioasă a unui bob de nisip este probabil
mult mai subtilă decât cea care poate fi observată la un
466
fizician. Einstein a fost incapabil să descifreze şi să
controleze comportamentul unei celule de câine, albină sau
brad.
Cu siguranţă există la câine, albină şi brad o inteligenţă
ascunsă care simte, calculează, reacţionează cu precizia unui
calculator electronic.
Raţiunea care supraveghează acest fenomen are o origine
necunoscută oamenilor care ştiu doar că ea se manifestă
îndeosebi prin ARN.
Chimistul rus V. A. Firsov este de părere că materia este
vie, inteligentă, avansând ideea că particulele elementare
sunt dotate cu o interacţiune mentală, una dintre aceste
particule, mentino, identificându-se chiar cu ceea ce am
putea numi unda inteligenţei.
Mentino, scria Charles Noel Martin, „reprezintă o
inteligenţă desprinsă de corpul fizic, acest lucru însemnând
că detectarea sa ar fi extrem de complicată318”.
Punctele dragostei.
Iată părerea corespondentului nostru Willy Endress, care
a scris referitor la acest subiect:
„Am observat existenţa unor regiuni mai mult sau mai
puţin delimitate, unde stâncile şi pietrele, vegetaţia şi
elementele, configuraţia solului şi chiar gesturile – conştiente
468
sau nu – ale omului produceau sau produseseră linii,
suprafeţe şi volume asemenea lumii umane sau animale, aşa
cum o cunoaştem sau ne-o imaginăm.
În fond, totul se petrece ca şi cum în aceste zone
fenomenele electromagnetice cosmice şi terestre ar încerca să
stabilească în anumite materii elective un soi de scânteie sau
de suflet iniţial care, apoi, ar conferi structurii moleculare o
direcţie şi o dezvoltare care duc la nişte forme mai mult sau
mai puţin vii, apropiate de noi, oricare ar fi localizarea lor pe
scara măsurilor.
Probabil există perioade în care conjuncţia tuturor acestor
fenomene fizice, chimice, biologice şi altele s-a putut realiza,
dând naştere unor fiinţe şi animale viabile, producând
mutaţii şi metamorfoze durabile, în spaţii-timpi diferiţi.”
Ideea lui W. Endress se apropie de cea a oamenilor din
vechime care credeau în punctele de emergenţă ale curenţilor
telurici, şi care construiau temple pe piedestal (în Mexic), la o
altitudine pe care o considerau a fi un gradient al
Pământului şi Cerului, foarte favorabile procreării, naşterii şi
reconcilierii.
Nu este sigur, ci doar posibil, că acest punct de joncţiune
se bucură de privilegii de natură electrică, nu doar în sensul
în care cunoaştem electricitatea, generatoare de atracţie, de
repulsie, de scântei şi de agitaţie, dar şi într-un alt sens mai
subtil şi esenţial.
Orice ar fi, se pare că există pe glob puncte de dragoste,
care sunt locurile alese pentru producerea unor fenomene
ciudate, într-un gradient privilegiat unde se conjugă, se
unesc şi se produc curenţii de inteligenţă ai Cerului şi
Pământului.
Totul este posibil, inclusiv improbabilul şi miracolul, în
aceste locuri unde suflă spiritul şi dragostea, unde materia
se cristalizează sub impulsul energiei, într-o dorinţă imensă
de creaţie.
Ca la începutul lumilor şi al vieţii.
469
Aici, omul atent, pentru a linişti Pământul, îi ridică un
altar, un megalit, un oratoriu, o capelă sau o biserică. Tot
aici s-au născut primele tabuuri, au fost construite primele
refugii, primele cetăţi.
În aceste puncte ale dragostei, în perioadele sale de
căldură, Pământul produce stânci zoomorfe, eroziunea
sculptează omeniri aproximative.
Punctele de agresivitate.
Dualitatea este mai probabilă şi mai perceptibilă decât
trinitatea.
Semnului + i se opune semnul – binelui, răul, micului,
marele, luminii, întunericul: globul terestru este presărat de
puncte de agresivitate care, probabil, echilibrează zonele
benefice.
În anumite locuri omul este supus unor influenţe rele,
animalul se îmbolnăveşte, copacul se usucă fără un motiv
decelabil.
Această teză, oricât de sumară şi imperfectă ar fi ea,
explică totuşi persistenţa locurilor blestemate, cu fantome,
halucinaţii, crime sau boli, fără ca vreo conjuraţie să poată
anihila farmecele.
Păcat pentru Israel, deserturile Gobi şi Colorado… acolo
unde Pământul a fost atomizat pe vremuri, şi va mai fi. Păcat
pentru Roma, Veneţia, Napoli, Tokyo, Berna, Zurich, Las
Vegas şi New York. Păcat pentru oamenii care, din lipsă de
sensibilitate sau prin forţa unui destin tragic, părăsesc
punctele dragostei – unde sunt respinşi – stabilindu-se în
zonele cu fracturi şi cataclisme.
Asemenea corpului uman, cel al Gaea a dat naştere
chakrelor sale, punctele sale de acupunctură care reprezintă
punctele de emergenţă ale curenţilor telurici care străbat
venele Dragonului.
470
Înţeleptul, din empirism sau din perfecţiune superioară,
încearcă să recunoască locurile unde suflă spiritul, încercând
să se instaleze acolo.
Prin opoziţie, el ştie să evite punctele de agresivitate,
locurile blestemate, unde nu se va putea niciodată stabili un
echilibru benefic.
Pământul se răzbună.
Pământul a suportat mult timp brutalitatea animală,
înverşunată, şi nedreptatea oamenilor care, nemulţumindu-
se doar să-l tortureze, l-au dispreţuit, i-au abandonat cultul,
începând să venereze zei falşi.
Indiferent de aparenţe, este logic să credem că minciuna,
şiretenia şi dorinţa sunt sentimente universale care trebuie
să se manifeste în universul necunoscut al materiei.
Râul are sufletul, intelectul, judecata sa, muntele visează,
preria vede, vorbeşte şi ascultă.
Întregul Pământ este un organism imens şi complex
prevăzut cu centre unde trebuie să se acumuleze o
inteligenţă-energie pe care, până în prezent, numai empiricii
au ştiut s-o observe.
Ca orice organism, el are o matrice: marea, un pântece,
solul, un sistem nervos: circuitul curenţilor telurici, având în
mod verosimil zone pentru cap şi inimă: acolo unde înfloresc
civilizaţiile şi cele mai bune instincte umane.
Pământul ascunde oraşele vechi, istoria trecută,
civilizaţiile dispărute, poate cu un sarcasm lent şi enorm.
În vremurile de astăzi, el îşi schimbă sistemul nervos,
începe să permită explozia dispoziţiei sale vulcanice şi scuipă
veninul său verde, consistent, de ameninţare şi posibilităţi
diabolice: pehblenda, de unde savantul-vrăjitor extirpă
puterea infernală a bombei atomice, uraniu 235.
32.
471
IMAGINEA ELECTRICĂ
A SEXUALITĂŢII.
În februarie 1967, biologii Pavel Guliaev, Vladimir Iabotin
şi Nina Schlippenbach, de la Universitatea din Leningrad319,
au făcut public rezultatul lucrărilor lor privind „componenta
electrică a câmpului electromagnetic” creată de biocurenţii
muşchiului cardiac.
Ei au dat numele de electro-aurogramă 320 înregistrării şi
măsurării câmpului electric care se formează în jurul
corpului uman, adică în spaţiul care înconjoară corpul.
Pe scurt, din acest studiu rezulta că activitatea ţesuturilor
vii este legată de cea a biocurenţilor (curenţi electrici
biologici), care sunt produşi în mod natural şi scoşi în
evidenţă dacă conectăm ţesuturile la aparatele care măsoară
tensiunile electrice (de ordinul milivoltului).
Savanţii sovietici, reluând experienţa savanţilor americani
Barr şi Mauro, au putut studia câmpul electric al creierului
la o distanţă de douăzeci şi cinci de centimetri pentru câteva
miimi de secundă, timp oferit de impulsurile date de aparate
ca să traverseze organul.
Savanţii au avut surpriza să constate că forma câmpului
era condiţionată de mediul înconjurător, adică de forma şi în
special de natura obiectelor aflate în preajmă.
Explicaţia telepatiei.
Fizicienii de la Universitatea din Leningrad au stabilit
schema fotografică a principalelor câmpuri electrice umane.
473
Electro-aurograma obţinută arată că creierul, în primul
rând, apoi genunchii şi inima au cele mai importante
câmpuri321.
Câmpul musculaturii umane are o configuraţie
complicată, deformându-se la cea mai mică mişcare a
corpului; cel al creierului creşte în volum la simplul gând al
unei mişcări care trebuie făcută, sau atunci când intervin
visele numite ideomotoare.
Această particularitate oferă o explicaţie raţională a
telepatiei şi a prezicerii 322 a unei fiinţe foarte sensibilă la
dorinţele reale, dar neformulate, ale unei alte persoane.
Este cazul mediumilor din clasa lui Wolf Messing şi a lui
Michel Kuni.
Teoretic, nu mai este imposibilă înregistrarea gândurilor
şi a actelor ideo-motoare cu ajutorul aparatelor electronice.
Poate că într-o bună zi vom reuşi să telecomandăm, doar
prin gândire, un robot care operează la mare distanţă; de
exemplu, în locuri aproape inaccesibile: deşert, mlaştină,
spaţiu interplanetar.
Câmpul electromagnetic se propagă cu viteza luminii, şi
(tot în plan teoretic) ne putem imagina că toţi oamenii de pe
Pământ sunt strâns legaţi unii de ceilalţi, nu doar prin
influxurile muşchiului lor cardiac, dar mai ales prin cele ale
creierului lor.
„Ideile care plutesc în aer”, fenomenele de mesianism, de
contestare se explică în parte prin această telepatie.
Armonia sexuală.
Specialiştii de la Universitatea din Kazan au observat un
fenomen ciudat: când sunt supuşi, simultan, doi subiecţi la
aurografie, cele două aurograme se modifică, se contrazic sau
se îmbină.
În acest caz, este posibilă studierea compatibilităţilor şi
incompatibilităţilor dintre bărbat şi femeie, astfel încât să fie
găsite cele mai bune soluţii de unire sau, dacă vreţi, sufletul
pereche sau a doua jumătate a fiecărui individ.
În privinţa afinităţii în dragoste, s-a observat că, dacă un
centru este mai puternic decât celălalt, el poate să-l acopere
cu zona sa de influenţă (prima sferă reuşeşte să o capteze pe
cealaltă într-un soi de schimb electric, lucru care este
contrar legilor fizicii clasice).
Acest fenomen poate explica simpatia, iar respingerea
aurogramei ilustrează antipatia electrică a subiecţilor.
Într-un raport direct cu această observaţie, savanţii ruşi
sunt de părere că swapping-ul sau clubul schimburilor pe
plan sexual (în mod liber, soţia îşi schimbă soţul, iar soţul îşi
schimbă soţia, pe o perioadă fixă) ar putea reechilibra
indivizii, armonizând aurogramele lor.
Swapping-ul.
Valul de erotism care se rostogoleşte actualmente peste
lumea citadină (zonele rurale şi ţările subdezvoltate sunt
oarecum ferite) a luat naştere în ţările nordice, reci, socialiste
şi aproximativ eliberate de morala religioasă.
477
Erotismul, să-l numim astfel ca să definim mai bine
fenomenul: nevoia de a se defula şi de a rupe lanţul bunei-
cuviinţe burgheze, reprezintă efectul logic al unui secol de
ipocrizie.
Un ciclu de pudibonderie va succede acestei explozii de
forţe virile până la obscenitate, aşa cum timpul Incredibililor
a-succedat celui al soţiilor zise modele ale anului 1900.
În realitate, dintotdeauna soţii îşi înşală soţiile şi invers,
astfel încât bunul-simţ popular consideră meseria de
curtezană ca fiind anterioară tuturor celorlalte.
Nu dorim să comentăm îndelung şi inutil pe această
temă, ci încercăm să înţelegem de ce atât de mult cupluri
căsătorite nu merg bine, de ce apar atâtea neînţelegeri
sexuale care provoacă drame, certuri şi fericiri distruse.
Pe scurt, pot fi înaintate trei explicaţii fundamentale:
— Nu există o înţelegere electrică sexuală între soţ şi
soţie.
— Fiinţa umană gânditoare şi intelectuală are nevoie să
se reechilibreze.
— Individul uman este în mod natural îndreptat spre
diversitatea experienţelor de dragoste (nevoie de schimbare).
De aici şi până la a ne gândi la swapping, ca sistem
terapeutic, nu mai e decât un pas. El este practicat în zilele
noastre de suedezi, norvegieni şi danezi.
Swapping-ul, deja acceptat în mediile ştiinţifice ruseşti,
dacă este adoptat de restul lumii, va fi, în mod sigur,
responsabilul unei revoluţii sexuale, morale şi religioase.
480
Este interesant de remarcat că un om, dacă simte foarte
bine un miros străin, are simţul olfactiv atrofiat pentru
propriul miros şi în special pentru propria respiraţie326.
Aceasta este o curiozitate a naturii care corespunde unei
vechi necesităţi vitale. Dacă ar percepe propriul miros, nu l-
ar mai simţi pe cel al altora, şi fără îndoială că a existat
cândva un timp în care a simţi duşmanul era o problemă de
viaţă sau de moarte.
Acest lucru este valabil pentru numeroase animale
sălbatice.
Câinele de vânătoare căruia îi tăiem părul din nas nu mai
simte deloc urma vânatului; în aceleaşi condiţii, pisica devine
fricoasă şi inaptă să mai vâneze şobolani.
Pentru a descuraja eventualul atacator, bursucul emană
mirosuri urâte greu de suportat, dar el nu le percepe sau cel
puţin nu sunt agresive pentru el.
Faptul că omul posedă acelaşi privilegiu reprezintă, fără
îndoială, un motiv militant în favoarea apropierii lui de un
regn animal inferior, cel puţin pentru autohtonii tereştri,
deoarece există popoare – nu îndrăznim să scriem rase care
nu au miros sui generis caracteristic.
Este vorba aici de popoarele provenite în mod direct de la
hiperboreeni: scandinavi, egipteni, berberi etc.
Se pare că, în epocile preistorice, oamenii din regiunile
înapoiate au avut nasul (îndeosebi nările) mai dezvoltat decât
îl au popoarele civilizate de astăzi. Dar este în afara oricărei
îndoieli că găsim aceleaşi caracteristici la populaţiile din
Noua Guinee, Africa Centrală şi Australia.
Specialiştii se întreabă dacă nu cumva micşorarea
nasului şi a nărilor de-a lungul timpului nu înseamnă
diminuarea sensibilă a unei facultăţi care, pe vremuri,
Violul legitim.
Stările erotice au fost comparate cu descărcările electrice.
O fiinţă nesatisfăcută, încărcată cu dorinţe de dragoste,
este înflăcărată şi tinde să se descarce de energia sa
potenţială mare, pentru redobândirea calmului şi echilibrului
proprii.
Capacităţile sale intelectuate pot fi crescute, dar
agresivitatea atinge şi ea cote maxime, provocând aproape
întotdeauna situaţii dramatice.
Tinerii din vremurile noastre ating adeseori această stare
de surescitare.
Cei care se abandoneazăă erotismului îşi pierd caracterul
agresiv şi devin hippi. Coitul îi „pune la pământ”,
înregistrându-se astfel o trecere de la + la -.
Cei care îşi păstrează încărcăturile electrice vor deveni
violenţi.
Biologii ştiu că, atunci când un coit se produce în
perioada de ovulaţie, femeia are mai multe şanse să fie
fecundată de un amant decât de soţul ei.
S-a dovedit şi faptul că majoritatea femeilor au o
predilecţie fizică pentru dragostea adulteră, mai ales dacă
partenerul este un necunoscut, şi o atracţie obscură şi
sălbatică pentru viol, în urma căruia, în zece cazuri din zece,
rămâne însărcinată, în general cu un copil de sex masculin.
Copiii născuţi dintr-un viol sunt aproape mereu extrem de
puternici şi mai inteligenţi decât copiii legitimi.
482
Bastarzii regilor Franţei erau mai bine echilibraţi din toate
punctele de vedere, fizic şi intelectual, decât fiii legitimi care
urmau să ia tronul.
33.
CURENŢI TELURICI –
CURENŢI AERIENI.
Globul terestru este străbătut de o reţea de curenţi
electrici, care este într-un fel sistemul lui nervos, cu centri
(chakre) şi zone care, în funcţie de natura lor, au o influenţă
asupra comportamentului şi sănătăţii oamenilor.
Secretul companionilor.
Companionii Datoriei, moştenitorii unei tradiţii
îndelungate a lucrului bine făcut – o noţiune pierdută în
zilele noastre – au secretele lor pe care nu le dezvăluie decât
în intimitatea atelierelor.
Deşi construită în mod remarcabil, bazilica Sacre-Coeur
din Paris se fisurează în unele locuri.
— Nu-i deloc de mirare! spun Companionii Datoriei, fără
să comenteze mai departe.
Totuşi, secretul acestei anomalii poate să fie explicat prin
efectul curenţilor telurici care sunt foarte importanţi pe
Colina Montmartre, loc consacrat divinităţilor din timpurile
cele mai îndepărtate.
Bazilica este construită pe o axă nord-sud; de aceea, cele
mai mari lungimi ale zidurilor urmează această axă, cu
bordurile şi rosturile de piatră în acelaşi sens.
Or, credem că, printr-un efect de electroliză, curenţii
telurici, pe direcţia nord-sud în Montmartre, au posibilitatea
să disocieze lianţii de ciment şi mortar polarizându-i, ceea ce
duce la degradarea lor.
485
Se produc aşadar linii de fractură posibilă, fenomenul
având consecinţe mult mai mici asupra zidurilor direcţionate
de la vest la est, unde rosturile nu se află aliniate.
Această direcţie generală nord-sud a curenţilor telurici ar
constitui motivul ezoteric al construirii catedralelor şi
bisericilor după o axă vest-est, corul fiind aproape
întotdeauna spre răsărit.
Orientarea ciudată (nord-est-sud-vest) a catedralei Notre-
Dame din Chartres, sanctuar deosebit de venerat al
creştinătăţii, ar fi motivată prin direcţia curenţilor telurici din
acel loc.
Echlibrul lui + şi –
Impulsul nervos, fiind asimilat curentului electric, poate
să fie considerat ca fiind format dintr-un flux neîntrerupt de
particule de materie electrică, ale căror sarcini sunt
electropozitive (protoni = +) şi electronegative (electroni = -).
Starea de sănătate ar rezulta dintr-un echilibru,
întotdeauna acelaşi pentru un anumit individ, între
cantitatea acestor protoni şi acestor electroni. Cea mai mică
rupere a acestui echilibru se manifestă prin alterarea
sănătăţii, care constituie dovada unei pierderi de electroni cu
predominanţa consecutivă a unui număr mai mare de
protoni.
Atunci ar rezulta o adevărată pozitivare electrică organică,
determinând o creştere anormală a tonusului nervos, dând
naştere stărilor bine cunoscute şi descrise sub numele de
vagotonie şi simpaticotonie.
Aceasta este ipoteza formulată de doctorul Pierre
Chevalier, care crede că electronizarea acţionează în mod
eficace împotriva tulburărilor patologice.
34.
DROGURI DE CĂLĂTORIT.
486
ÎN TIMP.
Creierul nostru este format din miliarde de celule mici
sau neuroni, care constituie într-un fel biblioteca şi sediul
cunoaşterii umane.
Însă numai o parte – aproximativ o treime – este
solicitată, astfel încât majoritatea celulelor rămân pasive, ca
nişte lămpi neaprinse sau cărţi închise.
Dacă vom găsi mijlocul de a le pune pe toate în mişcare,
atunci problemele cele mai arzătoare sau considerate
imposibil de rezolvat îşi vor găsi o soluţie simplă. Omul care
va şti să-şi folosească în întregime creierul va dobândi o
superioritate atât de mare asupra celorlalţi – fie el un alt
Pascal sau un alt Einstein – încât va deveni un adevărat
fenomen şi poate un zeu.
Uneori, mecanismul cervical se pune în funcţiune într-o
proporţie de aproximativ 40-50% şi fiinţa privilegiată devine
un geniu. Acesta a fost probabil cazul lui Pitagora, Platon,
Pico de la Mirandola, Pascal, Einstein etc. dar şi al lui Remi
Crampe, acel cioban din Ouste (Hautes-Pyrenees), care, cu
ocazia unor teste de preselecţie militară, i-a surclasat pe
inginerii şi licenţiaţii care s-au prezentat în acelaşi timp cu
el. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Paolo Z., acel mic
veneţian care, la cinci ani, a fost rănit la cap de o piatră
aruncată de cineva. Accidentul a provocat în creierul său o
anumită anomalie care a făcut din Paolo un elev excepţional
şi… un maniac genial al zborului!
Oare este omul destinat să-şi folosească într-o zi
totalitatea puterilor necunoscute?
Ar fi în ordinea naturală a lucrurilor! Căci de ce mai
există celule cenuşii dacă nu ca să le folosim?
În această ipoteză, omenirea, prin evoluţie, s-ar îndrepta
spre un stadiu superior, analog sau identic cu cel al
divinităţii. În acest sens, într-un secol sau mileniu,
descendenţii noştri vor fi stăpânii cosmosului.
487
Asta susţin unele şcoli filosofice şi religioase, dar, nu se
ştie prin ce intuiţie, omul care se gândeşte raţional se
împotriveşte în faţa acestei escatologii, care îi promite
împărăţia lumii şi identificarea cu Dumnezeu.
Pe de altă parte, este posibil ca totalitatea celulelor
noastre cervicale să nu aibă de jucat nici un rol în viitor,
pentru motivul că şi-au îndeplinit misiunea în trecut 327 .
Bărbatul are doi sâni, dar se pare că nu ca să alăpteze!
Totuşi, sânii lui au avut o raţiune de a exista.
Drogurile de iniţiere.
Ar fi greşit să spunem că Moise, Buddha, Pitagora, Iisus
şi Einstein au fost nişte iniţiaţi sau nişte genii pentru că
ingurgitau droguri miraculoase.
Problema este mai complexă.
Din punct de vedere raţional, este greu să admiţi revelaţia
divină, adică conversaţia directă a lui Dumnezeu sau a unui
329 Biblioteca Naţională, Paris. Vezi, de acelaşi autor, Planta care face
ochii uluiţi: peyotl (n.a.).
491
nu anulează conştiinţa în timpul acestor viziuni. El
transformă sunetele în culori.
492
LSD 25: acid lisergic, alcaloid extras din cornul-de-secară.
Este de şapte mii de ori mai activ decât mescalina. Euforie
sau depresie, în funcţie de doze şi temperament, halucinaţii
strălucitor colorate, accelerarea mişcării şi a timpului
precum rularea unui film cu 100 imagini/secundă;
distorsionarea imaginilor, sentiment de putere, nebunie.
493
asclepiad (plantă de origine americană) amestecat cu lapte,
orz şi miere330.
Băuturile de iniţiere.
În mitologia celtică se face deseori aluzie la un recipient-
talisman, înzestrat cu virtuţi miraculoase pe care zeii îl
râvneau şi încercau să-l sustragă.
Obiectul probabil că era preţios, căci regele Arthur, care a
organizat o expediţie ca să pună mâna pe el, şi-a pierdut în
această aventură aproape toţi oamenii de trupă.
În acest vas miraculos, bardul galic Taliesin, inspirator al
religiei druidice, a descoperit „ştiinţa şi viitorul, misterele
lumii şi comorile cunoaşterii.
497
Conţinutul vasului învia morţii, dar cei care reveneau la
viaţă nu scoteau o vorbă despre ce văzuseră”.
Iată, fără îndoială, o relatare care se referă la băuturi de
iniţiere, dar despre compoziţia lor avem numai presupuneri.
„Vasul lui Koridwen 331 , sursă de ştiinţă universală,
conţinea o mixtură zisă greal. Koridwen a pus cele şase
plante eficace în cazanul înconjurat de perle de mare”, spun
vechile texte, ceea ce evocă cele şase culori ale curcubeului:
violet, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu332.
În plus, se pare că există identitate între această mixtură
numită greal şi faimosul Graal, care era în acelaşi timp vasul
conţinând sângele lui Iisus şi o hrană magică.
Iisus a fost amestecat în această poveste în urmă cu două
mii de ani, dar greal-ul sau graalul era cunoscut cu câteva
milenii înainte!
S-a spus că cele şase plante eficace puteau să fie: violeta,
albăstreaua, lăptuca (sau mărar), dungăţea (sau floarea-
broştească, sau orz), salvia şi strugurele.
Tradiţia celtică fiind, împreună cu tradiţia persană, cea
mai veche din lume, este interesant să amintim cum a
dobândit iniţierea Korrig Piticul, numit şi Gwyon
Clarvăzătorul.
El avea misiunea să amestece cele şase plante eficace,
puse de Zâna Albă în ceaunul aflat pe foc.
Deodată, câteva picături din băutura magică ce fierbea au
ţâşnit şi l-au ars pe mână. Atunci Gwyon a dus mâna la gură
cu un gest reflex natural.
331 Koridwen este Zâna Albă, mama lui Taliesin, cea care a reţinut
Licoarea pierdută.
Soma a hinduşilor (haoma sau amrita avestică) este un
suc obţinut prin presarea unei plante între două forme de
piatră, dar este şi nectarul auriu, băutura care aduce
nemurirea pentru zei şi inspiraţia pentru muritori.
Or, o tradiţie orientală spune că, într-o anumită epocă,
secretul fabricării vestitei soma a fost pierdut, şi găsim aici o
variantă a vechiului mit ariano-celtic.
Adevărata soma a fost înlocuită cu altă băutură, dar
niciodată magii hinduşi nu au putut să regăsească
iluminarea pe care o avuseseră strămoşii lor.
De acelaşi fond arian se leagă şi haoma din Avesta,
băutură şi totodată plantă sacră, presată într-o sită, şi a
cărei zeamă fermentată exacerba puterile spirituale.
333 Tot aşa, Koridwen este Marea Zeiţă (Demeter, Cybela) din riturile
Al treilea ochi.
Iată, aşadar, băuturile miraculoase şi alimentele iniţiatice
– greal, soma, haoma – cărora trebuie să le adăugăm
ambrozia şi vinul grecilor, vinul evreilor şi creştinilor,
decocturile de plante ale egiptenilor şi şamanilor, ciupercile
mexicanilor etc.
Băutură, plantă sau mixtură, alimentul magic serveşte
întotdeauna aceluiaşi scop: conferirea cunoaşterii tuturor
lucrurilor.
35.
APA VIEŢII VEŞNICE.
Funcţiile biologice, dar şi capacităţile intelectuale şi psihice,
sunt parţial condiţionate de regimul alimentar al omului.
Pirul halucinogen.
Autohtonii postdiluvieni ai Terrei, dacă admitem că nu au
beneficiat la început de nici un ajutor providenţial, au fost
nevoiţi să-şi înceapă marea aventură umană pornind de la
un nivel social deloc mai ridicat decât cel al animalelor335.
În absenţa vânatului, au început să mănânce rădăcini,
peşte, apoi, într-o bună zi, au încercat bacele sălbatice,
fructele, ierburile, ciupercile etc.
După câteva secole, ajutaţi de instinct, au constatat că,
dacă mănâncă anumite lucruri, devin mai inteligenţi, mai
puternici şi mai dibaci.
Atunci s-a format o primă conjuraţie de iniţiaţi, în scopul
păstrării secretului existenţei unei hrane care, de exemplu,
504
„Să ştiţi că scepticismul vostru nu a fost atât de mare ca al
meu, şi că am fost nevoit, an după an, să adun observaţiile,
experienţele, ca să ajung la starea de convingere (încă nu spun
de certitudine în privinţa tuturor punctelor) la care mă aflu în
momentul de faţă.”
505
Apa pură = moarte.
Am spus într-o altă carte că apa pură are o putere
dizolvantă fantastică şi că pe planurile ezoteric şi fizic ea
înseamnă moarte.
Aceste particularităţi au fost contestate de unii cititori,
cărora le mulţumim pentru atenţia lor, dar deloc de către
chimiştii avizaţi.
Rozacrucienii din AMORC cunoşteau de altfel acest secret
care aparţine învăţăturii lor: iniţiaţii sunt întotdeauna mai
avansaţi decât oamenii de ştiinţă!
Inginerul Violet nu a ştiut de această putere a apei pure
până în ziua în care a produs, în laboratorul său, mai mulţi
litri.
506
Încălzită la o temperatură mai mare de şaizeci şi cinci de
grade sau pusă în contact prelungit cu un metal, ea îşi pierde
radiaţiile, redevenind o apă a morţii.
510
Tot aşa, avem sentimentul, provenit din adevărurile
profunde ale eului nostru necunoscut, că totul nu se termină
odată cu moartea fizică a corpului.
36.
CARTEA
SECRETELOR PIERDUTE.
Contemporanii lui Ludovic cel Sfânt nu au fost cuprinşi
de frică atunci când au văzut, fără să înţeleagă de altfel,
prima lampă electrică?
În realitate, maşinile electrice există de mult timp,
deoarece au fost găsiţi la Babilon acumulatori asemănători
cu cei ai lui Plante, vechi de trei mii-patru mii de ani.
513
primit educaţia ştiinţifică rezervată claselor sacerdotale. Or,
aceste cunoştinţe ştiinţifice erau extrem de întinse.
Îndeosebi în arhitectură, astronomie şi medicină 340 ,
egiptenii ar fi putut rivaliza cu savanţii noştri moderni şi
chiar să-i depăşească.
Tradiţia, Biblia şi cronicarii Clement Alexandrinul, Platon,
Josephus Flavius vorbesc despre această ştiinţă, relatând
despre ceea ce ei numesc „miracole”:
— Moise pronunţă numele lui Iahve, provoacându-i o
sincopă regelui Egiptului.
— Moise face apa potabilă aruncând în ea bucăţi de lemn.
— Moise comandă poporului broaştelor, care îl urmează,
răspândindu-se în oraşul faraonului, apoi legiunilor de
ploşniţe, purici şi lăcuste (fără îndoială folosind ştiinţa
sunetelor sau a ultrasunetelor pe care ştiu să o folosească
specialiştii în entomologie ca să cheme insectele).
— Moise provoacă necroze care pot explica o epidemie
(sau o iradiere);
— Moise face să ţâşnească apa dintr-o stâncă, lovind-o cu
toiagul său;
— Moise construieşte Chivotul Legii care fulgeră pe
oricine îl atinge;
— Pe muntele Sinai, Moise promulgă Legea în sunetul
produs de tunet şi în lumina fulgerelor.
Unii vor să vadă în aceste relatări o continuare evidentă a
„miracolelor”, dar, după cunoştinţele noastre actuale ni se
pare mult mai rezonabil, dacă acceptăm faptele, să încercăm
să le găsim o explicaţie raţională. Moise avea cunoştinţe
extraordinare de fizică (ultrasunete şi electricitate), chimie,
geologie şi meteorologie.
517
28. Zis-a Moise: „Că Domnul m-a trimis să fac toate
lucrurile acestea şi că nu le fac eu de la mine, veţi cunoaşte
din aceea:
29. De vor muri aceştia, cum mor toţi oamenii, şi de-i va
ajunge aceeaşi pedeapsă, care ajunge pe toţi oamenii, atunci
nu m-a trimis Domnul.
30. Iar dacă Domnul va face lucru neobişnuit, de-i va
deschide pământul gura şi-i va înghiţi pe ei şi casele lor, şi
corturile lor, şi tot ce au ei, şi dacă ei vor fi duşi de vii în
locuinţa morţilor, atunci să ştiţi că oamenii aceştia au
dispreţuit pe Domnul”
31. Cum a încetat el să spună toate cuvintele acestea, s-a
desfăcut pământul sub aceia.
32. Şi şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei şi
casele lor, pe toţi oamenii lui Core şi toată averea.
33. Şi s-au pogorât ei cu toate câte aveau de vii în locuinţa
morţilor, i-a acoperit pământul şi au pierit din mijlocul obştii.
34. Şi tot Israelul, care era împrejurul lor, a fugit la
strigătele lor, că ziceau: „Să nu ne înghită şi pe noi pământul!”
35. A ieşit apoi foc de la Domnul şi a mistuit pe cei două
sute cincizeci de bărbaţi care au adus tămâie.
518
„Atunci a ieşit foc de la Domnul”, fulgerând vinovaţii, fără
să le ardă nici corpul, nici îmbrăcămintea. Ei au căzut exact
în locul în care au oferit tămâia străină, după toate
probabilităţile la intrarea în Tabernaclu (Levitic X, 2).
Pe de altă parte, Biblia revelă existenţa unor mari secrete
ştiinţifice, mergând, după anumiţi specialişti, până la bomba
atomică.
Nu-i putem reproşa lui Moise că şi-a exercitat influenţa
asupra poporului său recurgând la ajutorul pirotehniei şi al
electricităţii, şi îi suntem recunoscători că a avut
înţelepciunea de a ascunde aceste secrete periculoase a căror
divulgare ar fi aruncat lumea în timpurile Apocalipsei, cu
două mii de ani înaintea erei noastre.
Moise şi Huma nu erau singurii cunoscători ai
proprietăţilor fulgerului şi ale fluidului electric; după
Apollonius din Tyana, brahmanii posedau un secret care le-a
permis să arunce fulgerele şi tunetul asupra duşmanilor lor.
Salomeea, fiica lui Irod, ştia să imite tunetul şi fulgerul, după
Fabularum Liber a lui Hyginius.
Isaac Vossius 341 spune că vechii chinezii, în anul 85 d.
Hr., în timpul domniei lui Vi-Tey, ar fi folosit praful de puşcă
şi armele de foc împotriva tătarilor.
După textele hinduse, în timpul războaielor din timpurile
străvechi „erau aruncate şomoioage aprinse, de pe vase
aeriene, asupra armatelor inamice; aceste şomoioage
explodau, provocând pagube considerabile”.
Agathias 342 menţionează că Anthenios din Trallae,
arhitectul bazilicii Sfânta Sofia, a distrus casa vecinului său,
retorul Zenon, trimiţându-i fulgerul şi tunetul, adică o
rachetă explozivă.
523
Dar dacă colierul lui Napoleon Bonaparte poartă noroc,
nu acelaşi lucru îl putem spune despre corsetul preşedintelui
Kennedy care ar fi vinovat de moartea cunoscutului om de
stat.
John Kennady, din cauza durerilor mari – amintiri din
război – pe care le avea la rinichi, purta într-adevăr un corset
foarte strâns care l-a împiedicat să se lase în jos în momentul
în care a primit primul glonţ în gât, care nu era mortal.
529
Aceste două rachete, una cu două etaje, iar celaltă cu trei,
au fost inventate în 1529 la Sibiu, România.
Ele au fost fabricate de „maestrul focului”, Conrad Haas.
Documentele autentice care dovedesc acest lucru se află la
Muzeul din Sibiu.
530
Această ultimă parte a manuscrisului conţine raportul
experienţei de lansare din 1555 a unei rachete cu mai multe
etaje şi a unei „lănci zburătoare” cu rază mare de acţiune.
Fusese vorba – dar aparatul nu a fost construit – chiar
despre o „căsuţă” propulsată în aer de o rachetă, naivă dar
adevărată anticipare a cabinei spaţiale a cosmonauţilor
secolului XX!
Aşa cum putem vedea în imaginea de mai sus, racheta lui
Conrad Haas avea două etaje de propulsie cu diametre
diferite, una încastrată în cealaltă, dar exista şi un model cu
trei etaje, cel care a fost experimentat în 1555.
Carburantul folosit pentru ambele tipuri era solid,
compus din prafuri special studiate, dar care putea fi înlocuit
cu o mixtură pe bază de acetat de etil, de amoniac, de acid
acetic şi de diferite alte substanţe chimice349.
Astfel, Conrad Haas a adus în invenţiile sale o soluţie
modernă la problema menţinerii în echilibru şi ghidării unei
rachete, cu ajutorul aripilor „delta”.
Lista invenţiilor menţionate de manuscrisul de la Sibiu
cuprindea următoarele:
532
minunate erau cunoscute din Antichitate şi că fiecare
revelaţie trebuie să vină la timpul ei350.
Roger Bacon – născut în 1214 la Ilchester, în Anglia; mort
în 1294 – a fost atât de avansat faţă de secolul său, încât
Alexander von Humboldt l-a considerat „cea mai remarcabilă
apariţie din Evul Mediu”.
Unul dintre cele mai mari merite ale sale a fost acela că a
fost primul care a propus reforma calendarului iulian.
„Defectele acestui calendar, scria el papei Clement al IV-
lea, au devenit intolerabile. Filosofii necredincioşi, arabi sau
evrei, grecii care locuiesc printre creştini, toţi au oroare de
prostia de care dau dovadă creştinii în cronologia lor şi
celebrarea sărbătorilor. Şi totuşi, creştinii au acum suficiente
cunoştinţe de astronomie ca să se sprijine pe o bază
sigură351.”
În gândire, Bacon este precursorul lui Galilei şi al lui
Newton. El cunoaşte fenomenele de propagare, de reflexie şi
refracţie a luminii, susţinând, în opozite cu Aristotel, că ea
nu este instantanee. Câteva fragmente din lucrarea sa Tratat
de optică sau de perspective demonstrează că îi era imposibil,
în 1250, să fabrice microscoape şi telescoape: „Dacă o
persoană priveşte nişte litere sau alte obiecte mici printr-un
cristal, o bucată de sticlă sau orice alt obiectiv plasat
deasupra acestor litere, iar acest obiectiv are forma unei părţi
de sferă a cărei convexitate să fie îndreptată spre ochi, ochiul
fiind în aer, această persoană va vedea mult mai bine literele,
care i se vor părea mai mari. Din acest motiv, instrumentul
este folositor bătrânilor şi celor care au vederea slabă,
deoarece ei pot să vadă la o mărime suficientă cele mai mici
caractere.”
353 Secolele şi zilele. Orizont 1969,14 curs Lieutaud, Marsilia, cap. II, p.
30. În „suita aritmetică" a lui Fibonnacci: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34,
55, 89, 144, 233 etc, numărul de aur este limita raportului a doi termeni
succesivi atunci când ne îndreptăm spre termenii din ce în ce mai mari.
El se regăseşte în orice fel de suită bazată pe acest principiu. O suită a lui
Fibonnacci este astfel încât fiecare termen este suma a două precedente.
Numărul de aur este în mod obligatoriu egal cu 1 + √5⁄2 = 1.618
Expunerea sa numerică, raţională, începe cu 1,618. În cercurile de înaltă
iniţiere se învaţă că numărul de aur nu aparţine aritmeticii, el fiind
determinat prin intuiţie şi legătura armonioasă dintre om şi cosmos
(n.a.).
354 I.-P. Bayard, Lumea Subterană (n.a.).
538
Un savant eminent, profesorul Elof Carlsonn, de la
Universitatea din California, afirmă că în viitor va fi posibilă
reconstituirea, din punct de vedere ştiinţific, a personalităţii
faraonilor ale căror corpuri au fost mumificate acum patru
mii de ani.
Pentru obţinerea replicilor lor exacte, va fi suficientă
recuperarea genelor originare din ţesuturile uscate ale
mumiei sale.
Profesorul Carlsonn este sigur că acele cristale de acid
nucleic, necesare stabilirii codului genetic al defunctului, pot
fi readuse la viaţă.
Apoi, ar fi posibilă şi crearea de copii de faraoni, sau, în
acelaşi fel, de mari genii decedate: muzicieni, sculptori,
pictori etc.
Principiul operaţiunii ar fi următorul: „Sintetizarea unui
nucleu nuclear al mumiei şi implantarea sa chirurgicală într-
o celulă fertilă, al cărei nucleu ar fi fost scos…
Pornind de la şaizeci şi patru de celule identice, se poate
reîncepe orice proces de multiplicare, permiţând astfel
celulelor noi să-şi continue dezvoltarea până ce devin copii.”
Profesorul Ernest Karlsen studiază un proces analog
pornind de la stocarea codurilor genetice prin diferite metode
care ar putea permite reconstituirea memoriei originare, în
scopul introducerii ei într-un corp şi creier noi.
De fapt, pentru biologii viitorului va fi şi mai simplu să
transfere cunoştinţele unui creier şi personalitatea unui
individ ales în creierul „spălat”, în prealabil, al unui alt
individ, de exemplu un condamnat la moarte.
Elixirul tinereţii.
Evenimentele, descoperirile, realizările mecanice ale
trecutului şi viitorului sunt probabil înscrise în cromozomii
noştri memorie, dar iniţiatul care ştie să consulte acest soi de
bibliotecă prodigioasă este, în general, incapabil să o situeze
în timp.
539
În urmă cu cinci mii de ani, potrivit opiniei doctorului
Edwin Yale de la Universitatea Emory din SUA, femeile
aborigene din Australia, care voiau să evite maternitatea,
ţineau un regim dietetic pe bază de cartofi dulci locali, numiţi
yams.
Or, cercetările unui alt savant american, doctorul Russel
Maker, au arătat că, pornind de la acest cartof, se putea
efectua sinteza progesteronului, care foloseşte drept bază la
fabricarea contraceptivelor.
Studiind farmacopeea incaşilor, doctorul Jose Froimovich
din Santiago (Chile) a pus la punct un medicament miracol,
„FGF 60”, care redă bătrânilor sănătatea, vigoarea şi o vedere
clară.
Acest elixir al tinereţii, pentru obţinerea căruia a fost
nevoie de peste treizeci de ani de cercetări, este compus din
şaizeci de ingrediente.
Doctorul Froimovich este membru a douăzeci şi patru de
institute ştiinţifice internaţionale, figurând pe lista
candidaţilor la Premiul Nobel pentru medicină, în 1963.
Elixirul său, experimentat în America Latină şi chiar în
Europa, a dat rezultate pozitive şi spectaculoase pe
persoanele cu vârste cuprinse între şaptezeci şi o sută de ani.
Unele dintre ele, înaintea începerii curei, se deplasau în
scaune cu rotile; după câteva luni, doctorul Froimovich le
provocase la un mic meci de fotbal, despre care presa a scris
multe articole, publicând şi fotografii355.
Cu toţii întineriseră cu douăzeci de ani, le revenise
memoria, iar unii, vindecaţi de senilitate, au arătat că erau
capabili să procreeze din nou!
Există şi alte moduri de a trăi bătrâneţea: câmpul
magnetic terestru şi magnetismul în general joacă în această
543
sonoră care reprezintă „marca”, numărul matricol al
individului.
La fel se întâmplă şi în cazul unui eveniment, o muzică, o
mişcare.
Antenele laboratorului nostru permit sintonizarea celor
două caracteristici ale fiecărui fenomen: imagine şi sunet.”
Probabil că fizicienii nu vor fi convinşi de astfel de
argumente, dar există totuşi un fapt incontestabil: părintele
Ernetti poate arăta „fotografii” din trecutul îndepărtat şi
poate oferi spre ascultare voci moarte de mii de ani.
Bineînţeles, aceste rezultate sunt cu atât mai contestate,
cu cât inventatorul metodei nu a dezvăluit procesul, nu
permite accesul nimănui în laboratorul său, deoarece
pretinde că divulgarea secretului ar provoca un lanţ de
nenorociri incredibile şi dezastuoase pentru civilizaţia
noastră actuală.
Această poveste fantastică este fondată pe buna-credinţă
a părintelui şi pe mărturiile aproape incredibile pe care le
prezintă.
El a reuşit să localizeze şi să recompună, în latină
arhaică, Thyestes, o tragedie a lui Quintus Ennius, care s-a
jucat la Roma în 169 î.Hr.
Părintele ar fi regăsit pronunţarea exactă a limbilor vechi,
textul original al Tablelor Legii dictate de însuşi Dumnezeu
pe muntele Sinai, ar fi înregistrat imagini mai puţin
îndepărtate şi cât se poate de convingătoare: cea a lui papa
Pius al XII-lea şi a lui Benito Mussolini…
Părintele Ernetti nu dezvăluie cel de-al zecelea rezultat
obţinut, dar ştim că a filmat şi a înregistrat sonor „presupusa
explozie atomică de la Sodoma şi Gomora”.
Cheia enigmei.
În 1950, inginerul englez George Delawar efectuase
cercetări paralele cu părintele Ernetti, în colaborare cu
fizicieni de la Oxford.
El pretindea că a fotografiat remanenţele trecutului şi
produsese, în sprijinul declaraţiilor sale, o fotografie destul
546
de puţin convingătoare de la căsătoria sa, care avusese loc la
Nottingham, în urmă cu douăzeci şi trei de ani.
Apoi, invenţia sa a căzut pradă uitării.
În colaborare cu inginerul-astronom Emile Drouet, am
studiat noi înşine principiul, foarte aleatoriu, al călătoriei în
timp şi integrării noastre în undele trecutului, nu doar
urmându-le în cosmos, ci printr-un acord teoretic cu
lungimea lor de propagare.
Se pare că părintele italian s-a inspirat parţial din această
teză pe care, din punctul nostru de vedere, o prezentăm ca pe
o recreere intelectuală.
Părintele Ernetti îşi protejează secretul cu argumente care
nu ar fi concludente dacă am avea certitudinea autenticităţii
descoperirii.
„Dacă vă arăt aparatul meu, a spus el, acesta ar putea fi
folosit la citirea creierului oamenilor, deoarece gândirea este
o undă.”
Ar fi un atac grav la libertatea conştiinţei, o agresiune
criminală împotriva eului uman.
Totuşi, se spune că ar fi acceptat să investigheze misterul
„Măştii de fier”, să-l intervieveze pe Sfântul Ioan cu privire la
data la care se va produce sfârşitul lumii, să afle locul în care
sunt ascunse comorile incaşilor, să filmeze moartea Ioanei
d'Arc şi să reconstituie o parte din preţioasele manuscrise
din Biblioteca din Alexandria!
Dar prima sa grijă va fi să consulte înţelepţii antici, Solon,
Thales, Anaximandru, Leucip, Ferekyde, Pitagora,
Anaxagora, Socrate… Un adevărat program de Stăpân al
Lumii…
Din fericire, inventatorul maşinii de ascultare a trecutului
nu are nici o ambiţie personală.
— Când aţi putea dezvălui secretul acestei invenţii? l-a
întrebat un ziarist de la Domenica del Corriere.
— Când omul va învăţa să acţioneze numai în direcţia
binelui! a răspuns părintele Ernetti. Numai pentru bine!
547
37.
CUVÂNTUL,
MAIMUŢELE ŞI DELFINII.
Cuvântul este un dar minunat care creează în noi şi în
jurul nostru un univers iluzoriu, oferindu-ne privilegiul să
fim demiurgi şi trestii cântătoare!
Cuvântul, în generozitatea sa, este părintele limbajului
scris, al gândirii concretizate în culoare, sunet şi arhitectura
pietrei.
Totuşi, el nu reprezintă totul în înălţarea omului şi a
civilizaţiilor; acesta ar fi un lucru prea bun pentru gândire,
pentru celelalte posibilităţi de expresie şi fără îndoială pentru
actele noastre, chiar cele negândite.
Aşa cum spunea bunul Esop – sau aproape – cuvântul
este ceea ce poate fi mai bun şi mai rău!
Sigur, el dă viaţă gândirii, dar într-un mod aproximativ,
întotdeauna relativ fals. Din acest motiv Buddha numeşte
cuvântul maya (iluzie).
548
numai la starea de potenţialitate, dacă nu am fi avut
cuvântul ca să o exprimăm.
Asta ar însemna că omul, dacă este mut, nu poate evolua!
Dar ceea ce este probabil cel mai extraordinar pentru
biologi este să constate că suma combinaţiilor lingvistice şi
genetice are aceeaşi structură şi provine din acelaşi sistem.
Informaţia genetică oferită de ADN se află înscrisă în
milioanele de elemente, de-a lungul fibrei care formează
cromozomii.
„Transmiterea se operează, menţionează profesorul Jacob,
dând, asemenea cuvintelor, un soi de sens mesajului
genetic.”
„Totul este determinat de părţi, aşa cum, în limba scrisă,
fraza este formată din cuvinte”, afirmă lingvistul Roman
Jakobson.
Un singur cuvânt nu semnifică nimic în sine: e nevoie de
întreaga frază pentru obţinerea expresiei dorite.
Pe scurt, fiecare unitate nu funcţionează prin ea însăşi, ci
se combină ca să formeze un alfabet care instituie legi de
compoziţie.
Apoi, se realizează în ierarhia celor mai înalte combinaţii,
care creează organizaţii mai esenţiale.
Ereditatea moleculară este pe primul loc, dar ceea ce este
cel mai important este învăţătura: o privighetoare are nevoie
de un maestru bun. Dacă este crescută singură, va cânta,
dar mai puţin bine ca în compania altor privighetorie mai
mari ca ea.
Copilul, în acelaşi caz, nu ar vorbi deloc359.
Nimic nu se poate face decât prin intermediul limbajului
care dă naştere fenomenului creator, explicaţia lucrurilor
îndepărtate în timp şi spaţiu… termeni care contribuie la
Limbajul animalelor.
Transferul de informaţii prin limbaj aparţine, aşadar,
eredităţii verbale, care nu reprezintă privilegiul omului.
Păsările tinere sunt iniţiate în obişnuinţele şi limbajul
grupului lor, încă de când se află în ou.
Prin limbaj, însoţit de vedere, ele învaţă să se ferească de
capcane, să observe inamicul, să localizeze un cireş plin cu
fructe.
Există şi dialecte de animale: indivizi din aceeaşi specie,
dar care nu locuiesc în aceeaşi ţară, nu vorbesc aceeaşi
limbă. Un papagal din Africa nu va înţelege limbajul unui
papagal american!
Acest lucru a fost dovedit de înregistrarea strigătului de
alarmă al corbilor, care este emis pe anumite aerodromuri,
pentru a alunga aceste păsări, de teamă ca ele să nu
perturbe zborul avioanelor cu reacţie. Procedeul este eficace
în ţara unde s-a făcut înregistrarea, iar corbii zboară,
cuprinşi de panică. În schimb, în alte ţinuturi, strigătul de
alarmă nu are nici un efect asupra lor.
„Numai fiinţele umane au capacitatea de a înţelege toate
limbile”, spune profesorul Jakobson360.” „Cuvintele” rostite de
551
Ştia să transporte recipienţi, de îndată ce mama sa nu o mai
putea face361.”
Gravaţi sau pictateţi pe morminte şi zidurile templelor din
Valea Nilului, putem vedea babuini care supraveghează copii
emancipaţi, care culeg fructe din copaci.
Maimuţa mai juca un rol important în migraţia sufletelor,
fie pentru a le alunga, fie pentru a le pescui într-o plasă.
Zeificată, ea a fost incorporată în mitul lui Thot
Iniţiatorul.
Ea îi impresiona pe egipteni, din motive obscure provenite
din tradiţiile primelor epoci şi prin faptul că, avertizată
devreme de ivirea zorilor, urla foarte tare, de parcă ar fi
salutat apariţia soarelui, şi îşi împreuna mâinile într-un gest
de ritual sau de rugăciune, pe care cu greu nu îl poţi admira.
Aşadar, în urmă cu cinci mii-opt mii de ani, maimuţele
erau mult mai inteligente decât astăzi, şi dacă însuşirile lor
intelectuale s-au diminuat în mod considerabil, putem
presupune că în vremurile din vechime ele erau
asemănătoare cu cele ale oamenilor. Maimuţele ar fi trebuit
să ştie să vorbească, să se roage, să lucreze, căzând în
animalitate şi îndobitocire numai din cauza unui eveniment
fatal.
Exact acest lucru este menţionat în Popol Vuh al
mexicanilor: „Din oamenii celei de-a treia epoci au mai rămas
doar maimuţele din păduri. Se spune că aceste maimuţe
(schimbate) sunt descendenţii oamenilor. Din acest motiv
maimuţa seamănă cu omul.”
Misterul delfinului.
Delfinul, cetacee familiară tuturor mărilor de pe glob, s-a
bucurat întotdeauna de protecţia popoarelor, care l-au
553
Într-adevăr, în general ei nu urmăresc vapoarele, ci le
preced sau le escortează, asemenea unor câini de pază sau
de companie, fără nici un interes material decelabil.
Marinarii din Marea Mediterană, atunci când văd delfini,
încă mai obişnuiesc să le cânte diverse melodii, ca să le facă
plăcere.
Legenda povesteşte numeroase întâmplări în care delfinii
sunt prieteni fideli ai omului.
Poetul şi muzicianul grec Arion, aruncat în mare, a fost
salvat de aceste animale.
Pliniu afirmă că un tânăr avea o relaţie foarte strânsă cu
un delfin, care îl purta pe spatele său pentru a-l duce la
şcoală.
Acestea sunt legende, desigur, dar care s-ar putea baza
pe un fond de adevăr greu de perceput.
554
Băteau şi Bastian sunt convinşi că această problemă va fi în
curând rezolvată.
Se spune că delfinul cu nasul mare este capabil să ne
imite vocea, deşi limbajul său natural este format din
fluierături, lătrături, clănţănituri, însoţite de şiruri de
impulsuri sonore analoge cu cele ale vocii umane.
S-a dovedit că limbajul, conversaţia dintre delfini, este de
un nivel mult superior celui studiat la toate celelalte animale.
Profesorul Lilly a reuşit să-şi înveţe delfinul propriu,
Elvar, să înţeleagă şi să rostească aproximativ douăzeci de
cuvinte din limba engleză.
Doi delfini, unul aflat în acvariul din Seatle (statul
Washington), iar altul aflat la Vancouver (Columbia
britanică), au vorbit o oră la telefon.
În limba lor, bineînţeles!
La 17 octombrie 1967, presa sovietică relata că un trauler
care naviga în largul Crimeei a fost încercuit de delfini care,
într-un mod foarte perceptibil, prin felul în care înotau şi
fluierau, i-au cerut să se îndrepte spre o geamandură.
Ajunşi la locul indicat, pescarii au observat că apa din
jurul geamandurii era în mod anormal de agitată. Ei au scos
la iveală un năvod care plutea, eliberând astfel un pui de
delfin care rămăsese prins.
După eliberarea puiului, congenerii săi au scos nişte
strigăte care semănau cu nişte exclamaţii de bucurie, apoi au
însoţit vasul până la coastă, drept mulţumire.
Extrem de afectuos, delfinul poate să-şi sfârşească zilele
de supărare dacă îi moare consoarta, dar în timpul celebrării
căsătoriei, el îşi manifestă bucuria asemenea unei fiinţe
umane.
Scafandrul Hristos Mavrothalassitis a asistat în Marea
Mediterană la o căsătorie, cuplul înotând încadrat de două
rânduri de delfini care urlau – cât îi ţinea gura – pentru a-şi
exprima bucuria.
555
Acest cetaceu blând şi simpatic are totuşi un duşman
ereditar: rechinul, pe care nu se teme să-l atace şi pe care îl
învinge întotdeauna.
Rechinul este un înotător abil, dar viteza sa este
inferioară celei a duşmanului său şi, în plus, el trebuie să se
întoarcă pentru a înhăţa cu gura, situată sub bot.
Delfinii ştiu asta şi, bazându-se pe superioritatea lor
tactică, atacă în şir indian, înotând cu o viteză vertiginoasă
spre burta rechinului pe care o găuresc prin lovituri repetate.
38.
PREZICERI PENTRU PERIOADA
1970-2100
Într-o bună zi Pământul va avea un sfârşit, a prezis Jean
Rostand: „Spaţiul uman va dispărea aşa cum au dispărut
dinozaurii şi stegocefalii. Orice tip de viaţă va înceta să mai
existe pe Pământ, astru perimat care va continua să se
învârtă în spaţiile fără limite. Atunci, din întreaga civilizaţie
557
umană sau supraumană, descoperiri, filosofii, idealuri,
religii, nu va mai rămânea nimic.”
Acest lucru este, fără nici o îndoială, adevărat în ceea ce
priveşte civilizaţia terestră, dar este puţin probabil ca omul
să poată emigra pe alte planete, unde să-şi continue
aventura fantastică.
Indiferent de ce se va întâmpla, în scopul sprijinirii
încrederii lor în ştiinţă şi în posibilitatea de reînviere
criogenică, Asociaţia Criogenică publică pentru următorii o
sută treizeci de ani un tablou cu prezicerile făcute de Arthur
C. Clarke în Profile of the future, Helmer, Gordon de la Rand
Corporation şi şase grupuri de experţi internaţionali.
„Terra va fi populată doar de cinci miliarde de oameni din
cauza reglării naşterilor. O mare parte din hrana lor va fi
furnizată de proteinele sintetice şi de produşii extraşi din
exploatarea intensivă a mărilor. Fuziunea nucleară controlată
va furniza o energie îndestulătoare. Fundurile marine vor
reprezenta o sursă de noi materii prime minerale. Rachete cu
propulsie nucleară sau ionică vor explora sistemele
extrasolare. Planeta Marte va fi colonizată, iar Luna
industrializată.
Toate organele, mai puţin creierul, vor putea fi înlocuite
cu proteze, şi toate bolile vor fi complet vindecate.
Intervenţiile chimice vor permite corectarea tarelor
ereditare la nivel molecular.
Va fi creată în mod artificial o viaţă primară.
Numeroase activităţi, de exemplu cele casnice sau de
birou, vor fi efectuate de roboţi…
Fiecare persoană va putea comunica imediat cu un
corespondent în lumea întreagă.
Maşini cu coeficient intelectual ridicat vor efectua
numeroase sarcini mentale, ca de exemplu traducerile, şi vor
lua decizii.
Timpul liber va fi dedicat studiului. Automobilele vor
circula pe căi balistice.
558
Elicopterul individual se va răspândi datorită
transportului energiei fără fir.
Apărarea continentelor va fi asigurată de rachete
antirachete sol-aer şi aer-aer şi prin raze de energie dirijată.”
Acestui program care ne face să ne dorim să trăim în anul
2100, i se adaugă alte descoperiri la fel de fantastice.
„Zborurile interstelare prin antigravitaţie, cu viteza
luminii, vor permite contactarea fiinţelor extraterestre. Omul
va putea dobândi o superinteligenţă, înghiţind pastile sau
conectându-se la un calculator.
Animale devenite inteligente vor efectua lucrul cotidian.
Transmiterea de idei va fi practicată în mod curent,
bătrâneţea va fi dominată şi nemurirea umană obţinută.”
Anul 2000 va fi martorul primelor mari realizări:
bibliotecă şi limbă universală, ziare tipărite la domiciliu,
eliminarea tarelor ereditare, autostrăzi cu conducere
automată.
Anul 2010: ameliorarea chimică a inteligenţei.
Anul 2030: contacte cu extratereştri, transmutări ale
materiei.
Anul 2050: antigravitaţie, educaţie fără ucenicie,
injectarea informaţiei în creier.
Anul 2100: întâlniri extraterestre, nemurire.
39.
AVERTISMENTUL
BIOLOGILOR.
560
Politicienii care, în 1945, au avut misiunea reconstituirii
unei societăţi distruse şi-au imaginat o soluţie catastrofică.
În mâinile acelor ucenici vrăjitori, lumea a luat chipul ei de
moarte.
Ei au preconizat soluţii absurde: dezvoltarea ştiinţei
atomice militare, încurajarea natalităţii, lupta claselor,
competiţiile pentru poziţie socială şi renume, în timp ce
adevărata soluţie era o uniune, cu orice preţ, pentru salvarea
omenirii.
Împotriva maşinaţiilor lor şi îndeosebi împotriva
exploziilor nucleare, doi savanţi au conştientizat pericolul,
lansând un SOS: Albert Einstein şi Leo Szilard.
Fizicienii japonezi, foarte bine plasaţi ca să aprecieze
situaţia, au dezvăluit că, în 1962, două sute de mii de naşteri
de copii anormali se datorau experienţelor atomice, dintre
care cincisprezece mii superbombei ruşilor.
Cesiul 137 rezultat din aceste explozii este foarte
teratogen şi provoacă naşterea de copii cu patru sau zece
degete, cu degete ca de raţă sau direct lipite de umeri.
Papa Ioan al XXIII-lea şi doctorul Albert Schweitzer au
denunţat în mod ferm pericolul, dar mari savanţi, precum
Jean Rostand, doctorul Delaunay (Franţa) şi profesorul
Muller, Premiul Nobel pentru biologie (SUA), au considerat
necesar, mai presus de discursurile pontificale şi rezoluţiile
derizorii ale ONU, să pună, în mod deschis, lumea în faţa
propriului destin.
Pentru a şoca opinia, Conjuraţia de salvatori şi-a luat o
denumire care exprimă iminenţa pericolului: Institutul Vieţii.
Cu entuziasmul său de apostol, Jean Rostand a denunţat
timpurile apocaliptice pe care le trăim, degradarea speciei,
sfârşitul inevitabil şi apropiat al omenirii, spunând:
562
Or, iradierile prin radiografii, medicamente, televizor etc.
se acumulează în mod ireversibil pentru cinci mii de ani, fără
a putea fi neutralizate362, cel puţin în momentul de faţă.
Din acest motiv, deşeurile radioactive ale uzinelor atomice
nu pot fi distruse, chiar dacă sunt introduse în fose oceanice.
S-a luat în discuţie o metodă pentru a debarasa globul de
aceste produse: trimiterea lor în cosmos!
Oricum, trei sferturi din locuitorii planetei noastre sunt
deja iradiaţi pentru cinci mii de ani. După părerea biologilor,
specia umană este, mai devreme sau mai târziu, condamnată
la moarte. Acuzând întregul proces evolutiv şi cultural
determinat de maeştrii noştri greci şi, mai mult, de secolul
marilor invenţii, Jean Rostand declară cu vehemenţă:
564
După exploziile ruşilor din Mongolia şi din Pacific,
locuitorii oraşului El Peten din Guatemala s-au îmbolnăvit
aproape toţi, înregistrându-se numeroase decese. Ca şi cum
nişte nori transportaseră polenul morţii deasupra
continentelor şi mărilor! Şi chiar aşa s-a întâmplat!
Se cunoaşte existenţa unor curenţi puternici şi rapizi în
atmosferă, jet-streams. Ei sunt binecunoscuţi de către
aviatori, putând să-i facă să câştige o oră pentru trasee
cuprinse între trei mii şi patru mii de kilometri.
Aceste jet-streams pătrund în mod regulat în culoarele
aeriene care devin adevărate „văi ale morţii” atunci când sunt
încărcate cu particule radioactive.
Aceşti curenţi puternici depun întotdeauna pulberea lor
iradiată în aceleaşi locuri ale globului.
Se pare că oraşul El Peten se află la capătul unei astfel de
„văi ale morţii” pe care japonezii, în timpul războiului, în
1944, le-au folosit ca să trimită în Statele Unite balonaşe
incendiare care au atins ţinta prevăzută – California – dar
fără să provoace pagube importante.
Aceste deteriorări ale condiţiilor biologice naturale şi
ameninţarea care cade pe urmaşii noştri, fără să pară că
îngrijorează autorităţile publice, sunt semnele clinice ale
psihozei resemnării care acţionează astăzi, ca şi cum
Sfârşitul Lumii s-ar produce mâine. Jean Rostand speră, cu
orice preţ, în ştiinţa „care a oferit întotdeauna mai mult decât
aşteptam de la ea”.
SFÂRŞIT
Carti de Robert Charroux
-47%
565
Enigma din AnziPistele de la N ...Robert Charroux
566
Cartea lumilor uitate Robert Charroux
567
Istoria secreta a omenirii Robert Charroux
568
Arhivele secrete ale altor lumiRobert Charroux
569
Cartea trecutului misterios Robert Charroux
570
Cartea secretelor tr adate Robert Charroux
571
Istoria necunoscuta a oamenilor ...Robert Charroux
572