Sunteți pe pagina 1din 233

BIBLIOTECA

de
FIZICĂ

Cota. 3 ~ /8/
tJ (q 1 ·····
.......
Inventar 3~? ··~········ . VIORICA FLORESCU

LECTII
' DE MECANICĂ CUANTICĂ .

<;)()
~

---
c:,I')

t r1
~

"

~
editura universitapi din bucureşti"'
2007
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Voicu GRECU
Prof. univ. dr. Tudor A. MARIAN

CUPRINS

© Editura Universităţii din Bucureşti


Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti - 050663; Telefon/Fax: 410.23.84 PREFAŢĂ 9
E-mail: editura_unibuc@yahoo.com
Internet: www.editura.unibuc.ro 1 DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI D E
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI
SCHRODINGER 13
1.1 Proprietăţile neclasice ale radiaţiei electromagnetice. Relaţiile Planck-
Biblioteca de Fizica Einstein . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.2 Proprietăţile neclasice ale substanţei . . . . . . . . . . . . 17
Illllll lllll llllllllll lllll lllll lllllllll llll 1.3 Apariţia mecanicii adulatorii. Ipoteza lui Louis de Broglie 22
1200 019 1398
1.4 Ecuaţiile lui Schrodinger . . . . . . . . . . . . . . 24

2 ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA


ECUAŢIE DE VALORI PROPRII 29
Coperta: Mădălina BOCA
2.1 Postulatul cuantificării energiei particulei. Funcţiile proprii şi valorile
proprii ale energiei particulei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
2.2 Ecuaţia Schrodinger în cazul unidimensional (ID) . . . . . . . . . . . 32
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 2.2.1 Problema de valori proprii a energiei pentru o particulă liberă
FLORESCU, VIORICA (cazul lD) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Lecţii de mecanică cuantică / Viorica Florescu - Bucureşti: 2.2.2 Determinarea nivelelor de energie ale particulei în groapa de
Editura Universităţii din Bucureşti, 2007 potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită . . . . . . . . 35
2.2.3 Proprietăţile funcţiilor proprii ale energiei particulei libere . . 40
Bibliografie
2.2.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în cazul
voi.
unidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
ISBN 978-973-737-361-8 2.2.5 Determinarea nivelelor de energie ale oscilatorului liniar ar-
Voi. I - 2007 - ISBN 978-973-73 7-362-5 monic prin metoda polinomială . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
530.145(075.8) 2.2.6 Proprietăţi ale funcţiilor proprii ale energiei oscilatorului liniar
armonic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
2.3 Determinarea nivelelor de energie pentru un oscilator armonic izotrop
bidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52

3
2.4 Ecuaţia Schrodinger în cazul tridimensional (3D) . . . . . . . . . . . " 54 4.5 Problema de valori proprii pentru operatorii de poziţie . . . . . . 107
2.4.1 Funcţii fizic permise în cazul tridimensional. Produsul scalar 54 4.6 Comutatori. Comutatori pentru operatorii asociaţi observabilelor 109
2.4.2 Oscilatorul tridimensional armonic izotrop 55 4.7 Observabilele momentului cinetic orbital . . . . . . . . . . . . . . 112
2.4.3 Particula liberă 56 4. 7.1 Operatorii momentului cinetic orbital şi proprietăţile lor . 112
2.4.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în cazul 4.7.2 Incompatibilitatea componentelor operatorilor momentului ci-
tridimensionl 58 netic orbital . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
2.4.5 Notaţii adecvate pentru funcţiile proprii care corespund la 4.7.3 Compatibilitatea oricărei componente a momentului cinetic or-
aceeaşi valoare proprie 60 " bital cu pătratul acestuia . . . . . . . . . . . . . . . . . ·. . . 115
2.4.6 Operatorul energiei şi proprietăţile sale . 61 4. 7.4 Problema de valori proprii pentru pătratul momentului cinetic
orbital . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115 -<
3 FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 4. 7. 5 Proprietăţi ale funcţiilor sferice . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ON- 4.7.6 Valori proprii pentru o componentă a momentului cinetic orbital118
DULATORII 65 4. 7. 7 ; Legi statistice pentru observabilele momentului cinetic- orbital 119
3.1 Experienţele de difracţie cu microparticule şi interpretarea lor statistică 65 4.8 Densitatea de probabilitate radială . . . . . . 123
3.2 Caracterul statistic al legilor mecanicii cuantice. Funcţia de stare. 4.9 Teorema referitoare la observabile compatibile 124
Legea lui Born . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 4.10 Exemple de observabile compatibile . . . . . . 124
3.3 Consecinţe ale legii lui Born . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
3.4 Ecuaţia de continuitate ataşată ecuaţiei Schrodinger temporale şi con- 5 PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTIC-
. 1 .
secmţe e e1 . . . . . . . . . . . . . . . :/ . . . . . . . . . . . . . . . . 73 ULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE 127
3.5 Statistica poziţiei. Valori medii pentru funcţii de poziţia particulei 75 5.1 Ecuaţia Schrodinger radială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
3.6 Principalele consecinţe ale postulatului evoluţiei în timp 76 5.2 Consideraţii generale asupra spectrului energiilor . . . . . . . . . . . 131
3. 7 Teoremele lui Ehrenfest . . . ·. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79 5.3 Determinarea spectrului energiilor pentru o particulă aflată în câmp
3.8 Interpretarea primei teoreme a lui Ehrenfest. Impulsul mediu al par- coulombian . . . . . . . . . _. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
ticulei. Statistica impulsului . . . . . . 82 5.3.1 Rezolvarea ecuaţiei radiale pentru câmp coulombian în cazul
3.9 Particula în câmp de forţe conservativ . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 E <O . . . . . . . . . . . • . . . . . . . . . . . 134
3.9.1 Energia medie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 5.3.2 Funcţiile proprii radiale ataşate nivelelor Bohr . . . . . . . . . 139
3.9.2 Dezvoltarea funcţiei de stare după funcţiile proprii ale energiei 86 5.3.3 Ordinul degenerării nivelelor Bohr . . . . . . . . . . . . . . . 140
3.9.3 Statistica energiei şi independenţa ei de timp 89 5.3.4 Normarea funcţiilor proprii Untm. Proprietăţi de ortogonalitate141
3.9.4 Stări staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 5.3.5 Stări staţionare ale atomului hidrogenoid . . . . . . . . . . . . f14~
3.10 Evoluţia în timp a stării unei particule libere . . . . . . . 91 5.3.6 Funcţiile proprii ale energiei particulei în câmp coulombian în
3.10.1 Pachetul de unde de Broglie. Statistica impulsului 91 cazul E 2 O . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
3.10.2 Evoluţia abaterii standard a poziţiei . . . . . . . . 93 5.4 Observaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145

4 OBSERVABILELE PARTICULEI
4.1 Observabile şi operatori asociaţi . . . . . . . . . . . . . . . . .
99 I 6 POSTULATELE MECANICII CUANTICE
6.1 Postulatul I (postulatul stării) . . . . . .
147
147
99
_., W
-
Proprietăţi ale operatorilor asociaţi observabilEtl9:r:.
4.3 Rolul operatorilor asociaţi observabilelor. ~ t u l observabi
4.4 Problema de valori proprii pentru operatorii impulsului .
101
102
104
6.2 Postulatul II (postulatul observabilelor)
6.3 Postulatul III (postulatul valorii medii) .
6.4 Postulatul IV (postulatul evoluţiei temporale)
148
151
155

4 5
•I

\'4"@ Stări cu valoare bine determinată (certă) pentru o observabilă 157 9 SISTEME DE PARTICULE 207
159 9.1 Sistem de două particule diferite fără spin . . . . . . . . . . . . . 207
6.6 Abaterea standard . . . . . . .
160 9 .1.1 Problema de valori proprii a energiei pentru un sistem izolat
6. 7 Variaţia în timp a valorii medii . . . . . . . . . . . . . . . . .
de două particule . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
6.8 Relaţiile de nedeterminare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
9.1.2 Evoluţia în timp a sistemului izolat de două particule . . . . 210
6.8.1 Demonstraţia relaţiei de nedeterminare pentru o pereche de 9.1.3 Sistemul de două particule în câmp electromagnetic extern . 211
observabile oarecare . . . . . . . . . . 163
9.1.4 Sisteme de N particule diferite . . . . . . . . . . . . . 212
6.8.2 Relaţia de nedeterminare energie-timp 165 9.2 Sisteme de particule identice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . : . . 213
6.9 Stări mixte . . . . . . . . . . . . . . . . . 166 9.2.1 Implicaţii ale identităţii particulelor pentru mărimile cu care
6.10 Limbajul matematic al mecanicii cuantice 168 operează mecanica cuantică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
9.2.2 Permutări şi paritatea lor. Operatori asociaţi permutărilor.
- 7 MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 169
Funcţii complet simetrice şi funcţii complet antisimetrice . . . 214
7 .1 Spinul particulelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169 9.2.3 Postulatul simetrizării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217
7.1.1 Spinul electronului. Ipoteza Uhlenbeck-Goudsmit 170 9.2.4 Incadrarea postulatului simetrizării în formalismul mecanicii
7.1.2 Spinul s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172 cuantice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218
7.2 Descrierea spinului 1/2 în mecanica cuantică . . . . . . . 173 9.2.5 Observabile simetrice. Degenerarea de schimb . . . . . . . . . 219
7.2.1 Postulatele mecanicii cuantice pentru particula cu spin 1/ 2 în 9.2.6 Problema de valori proprii a energiei pentru un sistem de par-
repaus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174 ticule independente. Principiul de excluziune Pauli 221
7.2.2 Proprietăţile operatorilor asociaţi spinului. Operatorii lui Pauli 178 9.2.7 Aplicarea principiului lui Pauli la atomi . . . . 224
7.2.3 Reprezentarea matricială a operatorilor asupra spinorilor. Ma- 9.3 Sisteme atomice cu doi fermioni identici cu spin 1/ 2 225
tricile lui Pauli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181 9.3.1 Sistem de două particule cu spin 1/ 2 în repaus 226
183 9.3.2 Două particule diferite cu spin 1/ 2 în mişcare . 230
7. 2 .4 Aplicarea (în continuare) a postulatelor mecanicii cuantice .
185 9.3.3 Ortostări şi parastări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
7.2.5 Aplicaţie: precesia spinului 1/2 . . . . . . . . . . . . . .
9.3.4 Aplicaţie: stări staţionare pentru sisteme atomice cu doi elec-
7.2.6 Particula cu spin 1/2 în mişcare . . . . . . . . . . . . . . 187
troni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
7.3 Aplicaţie: momentul cinetic total al unei particule cu spin 1/2 . 190
7.3.1 Definiţie. Proprietăţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 Anexa A PROBABILITĂŢI ŞI LEGI STATISTICE 237
7.3.2 Valorile proprii ale operatorilor momentului cinetic total 191
Anexa B ECUATIA LUI HERMITE 245
- 8 PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 195
Anexa C ECUATIA LAPLACE-KUMMER 251
8.1 Funcţia clasică a lui Hamilton 195
8.2 Operatorul hamiltonian . . . . . . . . . . . . . . 196 BIBLIOGRAFIE 255
8.3 Ecuaţia de continuitate . . . . . . . . . . . . . . . 198
8.4 Particula în câmp electric şi/sau magnetic statice 199
8.4.1 Efectul Stark . 199
8.4.2 Efectul Zeeman . . . . . . . . . . . . . . 200
8.5 Invarianţa la etalonare . . . . . . . . . . . . . . 204
8.6 Particula cu spin 1/2 în câmp electromagnetic . 205

7
6
l

PREFAŢĂ

Lucrarea de faţă se adresează studenţilor din anul al doilea al Facultăţii de Fiz-


ică, pe care un nou program de învăţământ îi aduce în contact cu fizica cuantică mai
devreme decât în ultimii douăzeci de ani. O poziţie asemănătoare a mecanicii cuan-
tice a mai existat în planul de învăţământ, începând cu anul universitar 1979/ 1980
şi până în anul universitar 1986/ 1987. Insuşirea mecanicii cuantice nu a constituit
o dificultate de netrecut pentru studenţii seriilor amintite şi nu ar trebui să fie nici
acum. Există însă deosebiri legate de nivelul scăzut de cunoştinţe de matematică
şi fizică pe care studenţii noştri le-au asimilat în liceu şi pe care au deprinderea de
a le folosi, precum şi de amploarea eforturilor şi motivaţia implicate în studiu. O
dată înţelese dificultăţile, ele nu pot fi depăşite decât acordând timp studiului şi
plasându-l pe primul plan în anii studenţiei.
Pe parcursul a nouă capitole lucrarea de faţă îşi propune să transmită cititorului
cunoştinţele de bază care constituie mecanica cuantică nerelativistă. O continuare
a acestor lecţii va acoperi capitole predate în anul al treilea care prezintă cele mai
simple metode de lucru în rezolvarea problemelor de bază ale mecanicii cuantice şi
câteva aplicaţii.
Mecanica cuantică este o componentă a fizicii cuantice, alături de teoria cuantică
a radiaţiei electromagnetice (electrodinamica cuantică) şi de fizica statistică cuantică.
Ea are drept scop dezvăluirea legilor care guvernează comportarea substanţei la scară
atomică. La acest nivel ne gândim la atomi şi molecule şi la constituenţii acestora. In
perioada în care a fost elaborată mecanica cuantică era cunoscută structura atomului,
aşa cum rezultase din experienţele lui E. Rutherford (1911), ca fiind format dintr-un
nucleu şi unul sau mai mulţi electroni. Structura nucleului nu era cunoscută: se ştia
doar că nucleele conţin protoni, purtători de sarcină pozitivă; lucrurile s-au clarificat
doar prin prin descoperirea neutronului (J. Chadwick, 1932). Cu toate acestea, s-
a dovedit că la începutul deceniului trei al secolului al XX-lea fizicienii adunaseră
suficient de multă informaţie pentru ca minţile geniale ale lui W . Heisenberg, E.

9
l

atomice, capcane magneto-optice, cu aplicaţii numeroase.


Schrodinger , P. A. M. Dirac, M. Born să continue drumul deschis de M. Planck, A.
In ultimele două decenii ale secolului trecut s-au dezvoltat capitole noi ale fizicii,
Einstein, N. Bohr, L. de Broglie, P. Ehrenfest ş.a. şi să extragă legi noi ale naturii.
având la bază fizica cuantică, ca interferometria atomică şi teoria cuantică a infor-
Se poate considera că la sfârşitul anului 1927 mecanica cuantică era o teorie complet
maţiei. Sunt depuse eforturi remarcabile pentru construirea laserilor atomici şi a
elaborată, spre deosebire de cazul electrodinamicii cuantice a cărei consolidare a
durat mai mult. calculatoarelor cuantice.

Prin primele ei succese în confruntarea cu experienţa ca descifrarea misterului La sfârşitul introducerii de faţă ţin să menţionez câteva aspecte legate de trecutul
învăţământului de fizică cuantică la Universitatea din Bucureşti.
legăturii chimice, prezicerea despicării unor linii spectrale ale hidrogenului în câmp
electric, explicarea diamagnetismului, devenea de netăgăduit că fizicienii ajunseseră Predarea fizicii teoretice în România a urmat drumul deschis de Şerl:ian Ţiteica,
la cunoaşterea şi stăpânirea unor legi fundamentale ale naturii. al cărui îndrumător de doctorat, la Universitate?, din Leipzig, a fost W. Heisenberg.
La aprofundarea legilor mecanicii cuantice privind semnificaţia conţinutului lor La Universitatea din Bucureşti Şerban Ţiteica a predat Mecanica Cuantică în cadrul
au contribuit , la diferite momente, cu aspecte diferite, fizicieni sau matematicieni de mai multor cursuri: cursul general de Mecanică Cuantică (în anii 1948-1957 şi 1976-
talia lui John von Neumanu, E. P. Wigner, R. Feynman şi J. Bell. 1980) şi cursurile de specializare de Teoria Nucleului şi de Complemente de Mecanică
Cuantică. O mărturie impresionantă a activităţii didactice a lui Şerban Ţiţeica este
Dezvoltarea metodelor de lucru privind consecinţele mecanicii cuantice pentru
lucrarea Curs de Fizică Statistică şi Teoria Cuantelor, curs litografiat în anul 1951 şi
spectroscopia atomilor şi moleculelor, ciocnirea electronilor cu atomii, procesele de
recent publicat prin grija profesorului Tudor Marian 1 . O mică parte din moştenirea
împrăştiere a radiaţiei electromagnetice este legată de numele, de asemenea ilustre,
lăsată fizicii româneşti este expunerea magistrală a mecanicii cuantice cuprinsă în
ale lui A. Sommerfeld, J. Slater, G. Racah, U. Fano.
manualul Mecanica Cuantică2 , publicat spre sfârşitul vieţii.
Anii care au urmat descoperirii structurii nucleului sunt marcaţi de aplicarea
Serii succesive de studenţi din perioada 1958-1973, printre care şi seria din care am
mecanicii cuantice pentru studiul structurii nucleului şi al experienţelor de ciocnire
făcut parte, au audiat lecţiile impecabile de Mecanică Cuantică predate de profesorul
cu protoni şi neutroni. In acei ani s-au dezvoltat metoda matricii R, formalismul
Mihai Gavrila, membru corespondent al Academiei Române, deschizător de drumuri
Feshbach. Aceste metode au fost preluate şi extinse de fizica atomică într-o nouă
în cercetarea românească din domeniul fizicii cuantice, discipolul cel mai apropiat al
etapă de dezvoltare a ei, sub impulsul unui progres impresionant al mijloacelor de
profesorului Ţiţeica.
calcul şi al fizicii experimentale.
Pe baza mecanicii cuantice teoreticienii furnizează date (nivele de energie şi De-a lungul anilor, începând cu anul 1975, prin lecţiile predate de mine am căutat
să transmit multor serii de studenţi ai Facultăţii de Fizică moştenirea valoroasă a
lărgimi ale lor, secţiuni eficace, rate de tranziţie şi timpi de viaţă) spectroscopiei,
fizicii plasmei şi astrofizicii. celor care au pus bazele predării şi cercetării în fizica cuantică la Universitatea din
Bucureşti.
Teoria stării condensate nu este altceva decât mecanica cuantică aplicată. Pe
baza ei se explică şi se descriu cantitativ diferenţele atât de mari pe care le prezintă
solidele în ceea ce priveşte structura lor, conductibilitatea electrică, proprietăţile In lecţiile de faţă legile mecanicii cuantice sunt dezvăluite treptat în forma unor
optice sau magnetice. postulate care se referă la sistemul fizic format dintr-o particulă în câmp de forţă.
Este de remarcat că multe din experienţele analizate de mecanica cuantică pen- In Cap. 6 aceste postulate sunt reunite şi generalizate de la cazul particulei la
tru a ilustra legile ei au fost ani în şir experienţe de tipul gedankenexperiment, adică cazul sistemelor de particule în cadrul a patru postulate. In capitolele următoare
experienţe care nu erau realizabile din punct de vedere tehnic, dar al căror rezultat prezentarea urmăreşte aplicarea acestor postulate. In Cap. 9 este acceptat un nou
era o consecinţă a acestor legi, ca de exemplu experienţa de tip Young cu parti- postulat, referitor la sistemele de particule identice.
cule. Realizarea lor practică se adaugă la şirul de fapte experimentale care confirmă In ceea ce priveşte bibliografia, este de ştiut că referinţele de la sfârşitul capitolelor
valabilitatea mecanicii cuantice.
1
Şerban Ţi teica, Curs de Fizică Statistică şi Teoria Cuantelor, Editura AU, 2000
Cunoaşterea legilor mecanicii cuantice le-a permis fizicienilor să imagineze şi re- 2
Şerban Ţiteica, Mecanica Cuantică, Editura Academiei, 1984
alizeze dispozitive experimentale ca maserii şi laserii în diferitele lor variante, ceasuri
11
10
reprezintă fie lucrări de referinţă în literatura mecanicii cuantice, fie surse posibile
de completare a cunoştinţelor din capitolul respectiv. Bibliografia de la sfârşitul
manualului conţine două liste, lucrările din prima listă sunt cele la care se fac trimiteri
pe parcursul lecţiilor, iar a doua listă conţine câteva cărţi de mecanică cuantică,
prezentate în ordinea alfabetică a autorilor. Cele mai vechi dintre ele sunt cărţi care
nu şi-au pierdut utilitatea, în ciuda anilor trecuţi de la apariţia lor.
Imi exprim încrederea că noi generaţii de viitori fizicieni vor continua să în-
Capitolul 1
drăgească fizica şi, în particular, mecanica cuantică, şi îmi exprim totodată speranţa
că lecţiile de faţă le vor fi de folos la începutul drumului lor. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE
Mulţumirile şi aprecierea mea se îndreaptă spre colegii de catedră cu care am LUI SCHRODINGER
colaborat de-a lungul timpului în activitatea de predare a mecanicii cuantice: Mircea
Zaharia, Tudor Marian, Mihai Dondera şi Mădălina Boca. Le datorez observaţii
critice şi un cadru de lucru prietenos şi stimulator. Mădălinei Boca îi datorez şi
sprijinul neprecupeţit în corectarea notelor de curs şi în toate aspectele legate de La sfârşitulsecolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea fizicienii au fost
tehnica redactării manuscrisului lucrării de faţă. nevoiţi să admită că nu pot explica pe baza fizicii clasice o mulţime, tot mai nu-
meroasă, de fapte experimentale. Această afirmaţie este valabilă deopotrivă pentru
substanţă, radiaţie electromagnetică şi pentru fenomene care au loc ca urmare a
interacţiei lor. Dezvoltarea fizicii în perioada 1900-1925 a condus la descoperirea
unor legi noi ale naturii şi a creat un cadru teoretic nou - fizica cuantică, teorie
care formulează aceste noi legi şi consecinţele lor, cu posibilitatea de a face previ-
ziuni confirmate de experienţă şi, pe măsură ce trec anii, cu tot mai multe aplicaţii
maJore.
Principalele componente ale fizicii cuantice sunt mecanica cuantică, electrodi-
namica cuantică şi fizica statistică cuantică.
Mecanica cuantică se ocupă de substanţa la scară atomică. Sunt formulate legile
de care ascultă electronii şi nucleele, constituenţi ai atomilor şi moleculelor, cu con-
secinţe asupra comportării acestora din urmă. Formularea acestor legi formează
primul obiectiv al cursului de faţă. Legile mecanicii clasice se dovedesc a fi un
caz limită al legilor cuantice, valabile la scară macroscopică. Pentru a preciza ce
înseamnă scară atomică, reproducem aici valorile următoarelor mărimi: masa elec-
tronului, notată me, raza Bohr, notată ao, mărime care reprezintă distanţa medie
electron-nucleu în starea fundamentală a atomului de hidrogen, şi timpul mediu de
viaţă al primului nivel excitat al atomului de hidrogen, notat cu TH ,

me ~ 9, 11 x 10-31 kg, ao ~ 0.53 x 10- 10 m, TH ~ 10- 3 s. (1.1)


Vom învăţa în acest curs că legile care explică comportarea substanţei la scară
atomică sunt legi statistice.

12 13
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.1. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE RADIAŢIEI ELECTROMAGNETICE.
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER RELAŢIILE PLANCK-EINSTEIN

Electrodinamica cuantică realizează. o descriere corectă a câmpului electromag- Expresia densităţii spectrale p(v, T), stabilită de Planck, şi care-i poartă numele,
netic şi a interacţiei sale cu substanţa şi ne arată în ce condiţii sunt valabile legile este
electromagnetismului clasic. Cel mai atent studiată este interacţia electronului cu hv 3
( T) - -81r3 ( hvT ) _ 1
) (1.4)
câmpul electromagnetic. p v, - c exp ks

Fizica statistică cuantică urmăreşte consecinţele legilor cuantice pentru sisteme


cu număr mare de constituenţi. cu c- viteza luminii în vid,
ks- constanta lui Boltzmann, cu valoarea k8 = 1, 381 x 10- 23 J /K,
In prima parte a capitolului vom schiţa, extrem de sumar, drumul care a condus h- constanta lui Planck.
la elaborarea mecanicii cuantice. Descrierea unora din faptele experimentale care vor
fi menţionate este realizată de cursul de fizica atomică. Unele informaţii privitoare Exerciţii:
la ele se găsesc şi în manualele de liceu. Pentru detalii suplimentare vezi cartea lui 1) s t abiliţi legătura dintre cele două densităţi spectrale p(>..., T) şi p(v, T),
Brandsen şi Joachain [lJ. 2) stabiliţi dimensiunile celor două densităţi şi unităţile în care se măsoară în
sistemul SI .
1.1 Proprietăţile neclasice ale radiaţiei electromagnetice.
Relaţiile Planck-Einstein I Se consideră că ziua de naştere a fizicii cuantice este 14 decembrie 1900, ziua în care
fizicianul german Max Planck a prezentat, o dată cu formula (1.4) pentru densitatea
Primele elemente ale fizicii cuantice au apărut în studiul radiaţiei termice, numită spectrală a radiaţiei termice, ipoteza cuantelor. Formula s-a dovedit corectă şi era şi a
şi radiaţia corpului negru, un sistem fizic deosebit de interesant. Pentru o descriere rămas în acord foarte bun cu datele experimentale. In expresia densităţii spectrale, ca
detaliată a legilor radiaţiei termice vezi prezentarea făcută de Ş. Ţiţeica [2]. şi în relaţia care exprimă ipoteza cuantelor, apare constanta h - constanta lui Planck.
Conform ipotezei cuantelor, pentru a înţelege proprietăţile radiaţiei electromagnetice
Radiaţia termică este radiaţie electromagnetică aflată în echilibru cu substanţa. este nevoie să-i atribuim o structură discretă: energia pe care o poartă o componentă
Sistemul este cel mai bine realizat de o cavitate vidată cu pereţii înnegriţi şi menţinuţi de frecvenţă dată, v, nu poate fi divizată oricât, ci este totdeauna un multiplu al
la o temperatură constantă. O mică deschidere în peretele cavităţii apare pentru un energiei
E = hv . (1.5)
observator din afara ei ca o suprafaţă de corp negru, adică o suprafaţă care absoarbe
toată radiaţia primită, emite, dar nu reflectă.
Energia E se numeşte cuantă de energie. Constanta lui Planck are dimensiune de
Una din mărimile de bază care caracterizează radiaţia din cutie este densitatea de acţiune (energiextimp) şi are valoarea
energie, notată u(T), adică energia care revine unităţii de volum (ne putem exprima
aşa deoarece radiaţia din cutie este omogenă), iar alta este densitatea spectrală de h = 6, 626 X 10- 34 J S. (1.6)
energie. Am notat u(T) pentru că mărimea depinde numai de temperatură, conform
legii Stefan-Boltzmann, In echilibrul dinamic stabilit între peretele cavităţii şi radiaţia din cutie are loc
continuu un schimb de cuante de energie.
u(T) = aT4 , a= 7, 64 x 10- 16 J/m3 K 4 , T - temperatura absolută. (1.2)
Exerciţiu de seminar: Deduceţi formula lui Planck (1.4) pe baza ipotezei cuan-
Densitatea de energie poate fi analizată spectral. Mărimea care redă contribuţia telor şi a legii lui Boltzmann de distribuţie după energii.
diferitelor componente este densitatea spectrală. Definiţia ei diferă după cum carac-
terizăm componentele radiaţiei prin frecvenţele v sau lungimile lor de undă >.., Istoria fizicii consemnează faptul că Planck a încercat multă vreme, fără succes,
să renunţe la ipoteza cuantelor !
00 Insa, mai departe, studiul efectului fotoelectric (A. Einstein, 1905) şi al efectului
fo
00

u(T) = p(v, T) dv= fo p(>.., T) d)... (1.3) Compton (A. Compton, 1923) au confirmat şi extins ipoteza cuantelor de la radiaţia

14 15
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.2. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE SUBSTANŢEI
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

termică la radiaţia electromagneticăîn propagare, cu concluzia că şi în acest caz a) In cazul radiaţiei electromagnetice sinteza celor două descrieri, ondulatorie şi
trebuie să admitem că energia radiaţiei are o structură discretă. Mai mult , a fost corpusculară, o realizează fizica cuantică a radiaţiei (electrodinamica cuantică).
necesară completarea imaginii despre structura discretă a radiaţiei. Astfel, descriem b) O figură de interferenţă poate fi explicată şi fără a recurge la imaginea ondu-
corect legile efectului fotoelectric şi ale efectului Compton dacă admitem că o undă latorie, după cum vom discuta în continuare în cazul experienţelor de difracţie cu
electromagnetică plană, care se propagă în vid într-o direcţie caracterizată de vectorul electroni.
de lungime unitate (versor) n şi are frecvenţa v, este formată din 11 corpuscule", Pentru cele ce urmează reţinem: unei unde electromagnetice plane şi monocro-
numite cuante de energie sau fotoni care au energia E, dar şi un impuls p, date, matice, caracterizate de vectorul de propagare k, i se asociază fotoni cu atributele
respectiv, de energie şi impuls redate de relaţiile Planck-Einstein (1.8). ·
f.
E= hv, p= -n. (1. 7) In sfârşit, pentru a înţelege analogia pe care o vom face în continuare, în cazul sub-
C
stanţei, considerăm expresia câmpului electric al unei unde electromagnetice plane,
Masa unui foton, calculată după formula relativistă m = Jc2 - c2 p2, este nulă. monocromatice şi liniar-polarizate, în propagare în vid
Cele două relaţii referitoare la cuanta de energie pot fi scrise cu ajutorul pul-
saţiei w = 2 1r v (numită şi frecvenţă unghiulară) şi al vectorului de propagare E(r, t) = Eo cos (k · r - wt) = Re ( ei(k·r-wt)) Eo, (1.10)
k = (21r/>..) n, unde >.. este lungimea de undă(>..= c/v), astfel:
în care pulsaţia w şi lungimea k a vectorului de propagare sunt legate prin relaţia
f.= nw, p=nk. (1.8)
w =ck, (1.11)
In relaţiile precedente a apărut constanta Planck redusă
Oo şi amintim că vectorul E ascultă de ecuaţia undelor
h \)--
n= -
21r
~ 1,0546 X 10- 34 J s, (1.9)

pe care o vom folosi sistematic de acum încolo. Relaţiile precedente sunt cunoscute
-
('()

~
~
1 a2E
c2 iJt2 = .6.E, .6. =
a2 a2 a2
8x + 8y + 8z 2 '
2 2 (1.12)

sub denumirea de relaţiile Planck-Einstein. Ele ne vor fi de folos în continuare.


unde simbolul .6. reprezintă operatorul laplaceian. Valabilitatea ecuaţiei precedente
Trebuie să subliniem că reînvierea unei imagini corpusculare pentru radiaţia elec-
se verifică prin calcul direct, făcând apel la relaţia (1.11).
tromagnetică, acceptată pe baza unor fapte experimentale, nu înlocuieşte imaginea
ondulatorie, exprimată de ecuaţiile lui Maxwell, cu ajutorul căreia explicăm atât de
natural şi corect fenomene ca difracţia şi interferenţa. 1.2 Proprietăţile neclasice ale substanţei
Simplist prezentând lucrurile: pentru radiaţia electromagnetică comportarea on-
dulatorie este comportarea clasică, iar cea corpusculară este comportarea neclasică. Referindu-ne acum la cazul substanţei, lista datelor experimentale şi fenomenelor
Energia purtată de o cuantă de lumină este extrem de mică. La >.. = 6000 .Â. pe care nu le poate explica fizica clasică dar au fost explicate de mecanica cuantică
corespunde o energie f. ~ 3, 3 x 10- 19 J, astfel că numărul de cuante emise într- este lungă. Menţionăm câteva.
o secundă de un bec de 100 W este de aproximativ 3 x 1020 . Cu atâtea cuante
prezente, nu e de mirare că nu percepem direct natura corpusculară a luminii. Altfel • La scară macroscopică,nu reuşim să explicăm în orice condiţii toate proprie-
se prezintă lucrurile în regiunea razelor X a spectrului electromagnetic, unde cuantele tăţile corpurilor pe baza ipotezei că atomii şi moleculele ascultă în mişcarea
sunt purtătoare de energii mari şi fluxul lor este relativ mic. lor de legile mecanicii newtoniene (mecanica clasică). De exemplu, nu putem
Deoarece obiectul cursului nostru nu îl constituie studiul radiaţiei electromagne- explica, nici măcar calitativ:
tice, vom încheia acest subiect cu două afirmaţii generale, a căror justificare formează
obiectul altor cursuri. i) comportarea căldurilor specifice ale solidelor la temperaturi joase,

16
Capitolul 1. DE LA RELATIILE P.t,ANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.2. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE SUBSTANŢEI
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

ii) diversitatea de valori pe care le iau constantele de material ale corpurilor: de Un oscilator liniar armonic este un sistem fizic idealizat format dint-o particulă
ce conductibilitatea electrică a argintului este de 10 24 ori mai mare decât a cuarţului de masă M, în mişcare pe o axă, notată Ox, sub influenţa unei forţe elastice
topit; de ce susceptibilitatea magnetică a fierului este de 109 ori mai mare decât a
altor metale, F = -Cx, C > O - constanta elastică . (1.13)
iii) existenţa corpurilor cu proprietăţi diamagnetice.
Legea de mişcare md2 x/dt 2 = -Cx are soluţia
• Existenţa atomilor ca sisteme fizice stabile este în contradicţie cu electrodi-
namica clasică: electronul executând o mişcare accelerată în jurul nucleului ar X =A cos (w t + cp) ' w = fii, (1.14)
trebui să emită energie şi să cadă pe nucleu, într-un timp extrem de scurt.
cu A şi cp constante. Mărimea w este pulsaţia clasică a oscilatorului mecanic.
• Nu poate fi explicată legătura chimică. Einstein a admis că energia unui oscilator liniar armonic este cuantificată, ea
neputând lua decât una din valorile din şirul
• Datele spectroscopiei atomice, moleculare şi nucleare nu îşi găsesc nici un înţe­
les în cadrul fizicii clasice. En = nnw, n = O, l, 2, ... , (1.15)

• Nu pot fi explicate experienţele de difracţie a microparticulelor (electroni, neu- unde w este un atribut intrinsec al oscilatorului mecanic, pulsaţia sa proprie.
troni, atomi) în interacţie cu ţinte solide.
Facultativ: Calculul căldurii specifice a unui solid cristalin monoatomic pe baza
In drumul spre mecanica cuantică menţionăm câteva momente cruciale. ipotezei cuantificării energiei sale.
Intr-un solid cristalin monoatomic cei N atomi execută mişcări de oscilaţie în vecină­
Teoria Einstein a căldurilor specifice (1907) tatea nodurilor, aşa că din punct de vedere mecanic sistemul este echivalent cu un ansamblu
de 3 N oscilatori liniari armonici caracterizat prin 3 N frecvenţe proprii. Admiţând că la
Datele experimentale referitoare la valorilor căldurilor specifice nu sunt totdeauna echilibru la temperatură fixată energia este distribuită după legea Boltzmann, dar că energia
în acord cu legea echipartiţiei energiei, care reprezintă o consecinţă a legilor fizicii însăşi nu ia decât valori din şirul (1.15), pentru energia medie a oscilatorului de pulsaţie w

clasice. In particular, pentru un solid cristalin monoatomic aflat la temperatura se obţine rezultatul (vezi seminar):
camerei valoarea căldurii specifice molare prezise de fizica statistică clasică este de -E - - -nw
3R ~6 cal/mol-grad (legea Dulong-Petit, cu R constanta gazelor perfecte). Majori- -
-enw/kBT - I . (1.16)
tatea corpurilor din această categorie au la temperatura camerei o căldură specifică în
Energia internă a solidului este energia lui medie totală
acord cu legea Dulong-Petit. Există însă excepţii, care cereau explicaţii, de exemplu
carbonul, diamantul şi grafitul au căldura specifică apropiată de 2,5 cal/mol-grad, 3N
chiar la temperaturi ridicate. Iar atunci când temperatura scade, căldura specifică U = """" 1iwn (1.17)
~ enwn/kBT - I '
scade şi ea, tinzând la zero în vecinătatea lui zero absolut, în contradicţie cu legea n=l
Dulong-Petit.
unde w 1 , ... , w 3 N sunt pulsaţiile proprii ale solidului, mărimi care trebuie cunoscute pentru
Einstein a abordat problema căldurii specifice prin extinderea ipotezei cuan- a afla căldura specifică.
tificării energiei de la radiaţie electromagnetică la substanţă. Mai precis, formula Einstein a considerat modelul simplu în care toate frecvenţele proprii ar avea aceeaşi
E = nw, întâlnită în cazul radiaţiei electromagnetice, a fost folosită de către Einstein valoare, w 0 , ceea ce conduce pentru un mol de substanţă la energia internă
pentru un oscilator liniar armonic, deci pentru un sistem fizic de cu totul altă natură,
1iwo
un sistem mecanic. Această extindere este un pas important spre mecanica cuantică. U = 3N enwo/kBT - 1 N - numărul lui Avogadro, (1.18)

18 19
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.2. PROPRIETĂŢILE NECLASICE ALE SUBSTANŢEI
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

şi la căldura specifică molară


iv) exprimarea constantei Rydberg pentru un atom de hidrogen cu nucleu presu-
pus fix ca
hwo) 2
enwo / kBT R = 21r2me e4
Cv = au
8T
=3R
(kBT (ehwo/ksT _ 1)2' (1.19)
h3 C
( 1.21)

unde constanta gazelor perfecte este R = kB N. Căldura specifică se dovedeşte astfel a fi v) enunţarea principiului de corespondenţă (1923).
o funcţie de temperatură care i) pentru 1iw0 /kBT « I (temperaturi înalte) se reduce la
3R ~ 6 cal/ mol grad (legea Dulong -Petit); ii) pentru liw0 /kBT » 1 (temperaturi joase)
tinde la zero. Experienţa lui Franck şi Hertz {1914}
Ipoteza frecvenţelor proprii egale între ele nu este însă corectă, de aceea nici previziunea Experienţa lui J. Franck şi G. Hertz a pus în evidenţă în mod direct faptul
(1.19) nu este în acord cantitativ cu experienţa. Este important aici aspectul calitativ al că atomii nu pot avea decât anumite energii. Experienţa realizează ciocnirea unor
unei dependenţe a căldurii specifice de temperatură. electroni acceleraţi în mod controlat pe atomi ( atomi de mercur în varianta originală
a experienţei). La energii joase ciocnirea este elastică, electronii nu cedează energie
atomilor. Dacă energia electronilor depăşeşte o anumită valoare, se constată că ei
La baza teoriei lui Einstein stă ipoteza că energia unui oscilator nu poate lua orice
pierd o parte bine determinată din energia lor. Energia pierdută produce excitarea
valoare. Spunem că energia oscilatorului mecanic este cuantificată. Această ipoteză
atomului, adică o trecere de la energia cea mai joasă (nivelul fundamental) la un
s-a dovedit corectă. Orice calcul al unei călduri specifice are ca punct de plecare
nivel excitat. Simultan cu scăderea energiei electronilor se constată emisia de radiaţie
formula (1.17).
electromagnetică rezultată în urma dezexcitării atomilor.
Pasul făcut de Einstein este primul spre o teorie a comportării neclasice a sub-
stanţei. Cuantificarea energiei s-a dovedit a fi o caracteristică generală a sistemelor
atomice. A trebuit admis în anii care au urmat că nu numai energia, ci şi alte mărimi Regulile de cuantificare şi confruntarea lor cu datele exp~rimentale
fizice sunt cuantificate. In încercarea de a prevedea nivelele de energie ale unui sistem atomic au fost
descoperite procedee relativ simple, numite reguli de cuantificare. In cazul unei
Atomi şi spectre: contribuţia lui Bohr particule în câmp de forţe, ele selectează din mulţimea de traiectorii posibile acele
traiectorii care corespund energiilor "permise". Procedeul a înregistrat unele succese,
Enumerăm paşii importanţi din drumul spre fizica cuantică pe care-i datorăm lui în particular pentru oscilatorul liniar armonic şi atomul de hidrogen. El a devenit
Niels Bohr: nefolositor pentru sisteme cuantice mai complicate, ca atomi cu mai mulţi electroni
i) enunţarea postulatelor care-i poartă numele (1913). Primul postulat nu este sau molecule. Teoria dezvoltată în jurul regulilor de cuantificare, cunoscută sub de-
altceva decât postulatul cuantificării energiei atomilor; numirea de teorie cuantică veche (1913-1923}, a jucat un rol în drumul spre mecanica
ii) deducerea valorilor posibile ale energiei pentru atomul de hidrogen din com- cuantică, fiind depăşită o dată cu elaborarea acesteia din urmă.
paraţia formulei Balmer cu formula frecvenţelor din postulatul al doilea
Experienţa lui Stern şi Gerlach (1921}
En = _ mee6 1 n = 1,2, ...
2n 2 n2, (1.20) Proiectată cu scopul de a afla dacă momentul cinetic orbital al unui atom, rezul-
tat din însumarea momentelor cinetice ale electronilor, este o mărime cuantificată,
cu eo = e/ ~ ' unde e < O este sarcina electronului (în S.I.) şi Eo - permitivitatea experienţa a condus la descoperirea spinului electronului, un moment cinetic intrin-
dielectrică a vidului; sec al acestuia care se adună cu momentul cinetic orbital şi conduce la un moment
cinetic total al atomului. A reieşit, în continuare, că ignorând spinul electronului nu
iii} ipoteza cuantificării momentului cinetic orbital al electronului şi deducerea
formulei pentru nivelele de energie pe această bază; putem înţelege nici structura atomului nici datele spectroscopiei.

21
20
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.3. APARIŢIA MECANICII ODULATORII. IPOTEZA LUI LOUIS DE BROGLIE
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

1.3 Apariţia mecanicii odulatorii. Ipoteza lui Louis de Ipoteza lui de Broglie exprima o idee complet nouă în raport cu ipotezele for-
Broglie mulate în perioada teoriei cuantice vechi. Importanţa conceptului de undă asociată
nu a fost evidentă de la început. Unda de Broglie apărea doar ca un limbaj în
Cu tot progresul înregistrat în investigarea lumii atomice în deceniul al doilea care se pot exprima comod unele proprietăţi ale microparticulelor; astfel condiţiile
al secolului trecut, fizicienii nu dispuneau de un cadru teoretic în care să realizeze de cuantificare ale teoriei cuantice vechi se pot reformula elegant ca nişte condiţii
o descriere coerentă a ei, capabilă să prevadă fapte noi. Se conturaseră în schimb de staţionaritate pentru unda asociată. Curând însă istoria fizicii a înregistrat con-
întrebări mai precise, de exemplu: secinţele ipotezei lui de Broglie.

1) dacă energia unui sistem atomic este cuantificată, aşa cum arată di-rect expe- Importantă s-a dovedit a fi consecinţa care se desprinde din prima relaţie (1.22),
rienţa lui Franck şi Hertz şi indirect datele spectroscopiei, de unde ştim care sunt prin egalarea mărimilor vectorului de propagare şi a vectorului impuls,
valorile admise pentru energie (fără a face apel la experienţă)?
21r Mv
2) sunt şi alte mărimi fizice, în afara energiei, cuantificate? Dacă da, de unde
aflăm ce valori pot lua ele?
:::=~
In 1923 fizicianul francez Louis de Broglie a formulat o ipoteză nouă referitoare De aici, pent ru lungimea de undă a fenomenului ondulatoriu asociat (lungimea de
la substanţă: constituenţii acesteia au şi ei o comportare duală , aşa cum are ra- undă asociată), rezultă
diaţia electromagnetică, adică, pe lângă atribute corpusculare, ei au şi proprietăţi h
ondulatorii. De Broglie a afirmat că pentru a descrie comportarea ondulatorie a ,\ = Mv' (1.24)
unei particule libere în mişcare cu impulsul p şi energia E avem nevoie de relaţi­
adică, unei particule libere îi este asociat un fenomen ondulatoriu cu o lungime de
ile Planck-Einstein, prin care, în cazul particulei, asociem acesteia o undă plană
undă care depinde de viteza sa.
monocromatică cu vectorul de propagare k şi pulsaţia w date de
Importanţa uriaşă a ipotezei lui de Broglie o apreciem de abia atunci când aflăm
E că ea a jucat un rol determinant în crearea de către Schrodinger (1926) a mecanicii
k = ~ (1.22)
n' W= , ; · ondulatorii, una din cele două variante în care a apărut mecanica cuantică modernă.
Inainte de a vorbi despre apariţia mecanicii ondulatorii, să ne oprim asupra for-
Aşa cum ştim, o particulă este liberă atunci când asupra ei nu acţionează nici o
mulei (1.24).
forţă. Energia particulei libere este energie cinetică şi este o constantă de mişcare. Aşa cum am menţionat, la data emiterii ei, ipoteza lui de Broglie nu era sprijinită
In cazul nerelativist, în mod obişnuit folosim expresia
direct de nici un fel de experienţe. De Broglie a prezis că un fascicul de electroni
p2 care trece printr-o deschidere suficient de îngustă trebuie să prezinte fenomenul de
E= 2M' (1.23) difracţie. De abia în anii 1927-1928, vreme la care mecanica cuantică era deja o
teorie constituită, experienţele devenite celebre de difracţie a electronilor pe cristale
unde M este masa particulei. Legătura dintre energie şi impuls este cu totul alta (Davisson şi Germer, 1927; G. P. Thomson, 1928) au adus o dovadă convingătoare
decât în cazul cuantelor de energie. Va fi util să ne amintim că energia este definită în favoarea existenţei unui fenomen ondulatoriu în comportarea elect~nilor. La
până la o constantă aditivă. Aceasta atrage după sine faptul că mărimea w nu are reflexia sau la trecerea electronilor prin cristale s-au obţinut figuri de d~racţie cu
de fapt semnificaţie fizică în cazul particulei. Deocamdată vom adopta amândouă totul asemănătoare celor date de razele X. A rezultat că lucrurile se petrec la fel
relaţiile (1.22), cu E dat de (1.23). ca în cazul în care undele luminoase întâlnesc o reţea optică. Din studiul figurii de
Lucrările lui de Broglie nu atribuiau o realitate fizică undei asociate. " O undă difracţie s-a măsurat lungimea de undă şi pe această cale a fost verificată relaţia
fictivă asociată mişcării unui corp" este una din exprimările folosite de de Broglie. (1.24) . Curând după efectuarea experinţelor de difracţie cu electroni s-au obţinut
Prezentarea mecanicii cuantice ne va dezvălui înţelesul ipotezei şi rostul undei aso- figuri de difracţie lucrând cu atomi de heliu si cu molecule de hidrogen, iar mai târziu
ciate. au fost puse în evidenţă fenomene de difracţie la incidenţa pe cristale a neutronilor

22 23
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE 1.4. ECUAŢIILE LUI SCHRODINGER
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

furnizaţi de un reactor. Toate aceste experienţe au confirmat valabilitatea relaţiei Schrodinger mecanica ondulatorie şi ecuaţiile care-i poartă numele.
(1.24). Vom arăta acum cum exploatând ipoteza lui de Broglie putem ajunge la ecuaţia
In legătură cu relaţia de Broglie (1.24) observăm că dacă numărul h ar fi egal lui Schrodinger temporală.
cu zero, lungimea de undă asociată ar fi zero, deci ar dispare fenomenul ondulatoriu N. B. Ceea ce urmează nu este o demonstraţie, ecuaţia lui Schrodinger nu poate
asociat. In aceste condiţii ne aşteptăm ca mecanica clasică, în care proprietăţile fi demonstrată !
ondulatorii nu se manifestă, să fie valabilă. Mecanica clasică ne apare astfel ca o
limită de lungimi de undă scurte a mecanicii cuantice. O relaţie analoagă există Ecuaţia lui Schrodinger temporală
între optica geometrică şi optica ondulatorie.
Orice tip de undă (acustică, electromagnetică) este descrisă în diferitele puncte
In ultimii ani s-a dezvoltat un capitol al fizicii numit unde de substanţă (engl. ale spaţiului prin una sau mai multe funcţii de timp, deci prin funcţii de poziţie şi
matter waves) în care este pusă în evidenţă interferenţa unor sisteme complexe pre- timp. Să presupunem că pentru a descrie unda asociată particulei libere (unda de
cum aglomeratele de particule ( clusteri), iar teoreticienii explică de ce pentru sisteme Broglie) este nevoie de o singură funcţie, pe care o vom nota W(r, t). O undă plană
macroscopice experienţele de difracţie nu evidenţiază o comportare ondulatorie. monocromatică, indiferent de natura ei, este descrisă de expresia
Dacă luăm in considerare comportarea particulelor în experienţe de difracţie,
putem spune că tabloul ondulatoriu asociat lor corespunde unei realităţi şi este nece- w(r, t) = N ei(k-r-wt) ( 1.25)
sar. Nu poate fi vorba însă de o înlocuire a tabloului corpuscular cu cel ondulatoriu;
ambele tipuri de proprietăţi se manifestă în natură, întru-un mod a cărui înţelegere cu N - constantă, k - vectorul de propagare, w - pulsaţia. (Vezi cazul câmpului
o realizează mecanica cuantică. Este important să constatăm că o comportare ondu- electric (1.10) dintr-o undă electromagnetică plană şi monocromatică). Esenţiale
latorie nu înseamnă neapărat existenţa unei unde fizice. Vom vedea că aceasta este sunt acum relaţiile prin care mărimile ondulatorii w şi k sunt legate de mărimile
situaţia undei asociate microparticulei. Se ştie astăzi că aşa numita comportare on- corpusculare energie şi impuls [rel. (1.22)], legate la rândul lor prin relaţia (1.23).
dulatorie derivă din faptul că microparticulele se supun unor legi statistice, iar aceste Folosind acestea, verificăm direct că funcţia W ascultă de ecuaţia
legi statistice pot fi deduse dintr-o mărime - funcţia de undă - care este defintă la
orice moment de timp în tot spaţiul, la fel cum sunt definite mărimile caracteristice
ihat
!i:_ t:. w .
aw = -2M (1.26)
fenomenelor ondulatorii.
Ipoteza lui de Broglie nu poate explica toate fenomenele din lumea micropar- Intr-adevăr, transcriem întâi funcţia cu ajutorul mărimilor care caracterizează par-
ticulelor şi a trebuit dezvoltată in continuare şi completată cu noi ipoteze pentru a ticula
obţine o teorie închegată. \J!(r, t) = N ef (p·r-Et), (1.27) .\
apoi derivăm o dată în raport cu timpul
1.4 Ecuaţiile lui Schrodinger
aw = _ i Ew (1.28)
Ca teorie coerentă mecanica cuantică a apărut aproape simultan în două forme at h
diferite, cunoscute sub numele de mecanică cuantică matricială (W. Heisenberg, M. şi de două ori în raport cu fiecare coordonată. Din
Born, P. Jordan, 1925) şi mecanica ondulatorie (Schrodinger, 1926). Echivalenţa
celor două teorii a fost demonstrată de Schrodinger (1926). aw = /x w
Mecanica ondulatorie a fost elaborată de Erwin Schrodinger sub influenţa ideilor ox h
lui de Broglie. In urma unei prezentări a lucrărilor lui de Broglie, făcute la Ziirich rezultă
de către Schrodinger, s-a conturat ideea "dacă există o undă, trebuie să existe şi a2w 2
Px W
o ecuaţie care descrie unda". La scurt timp după aceea au apărut în lucrările lui ox2 = - n2

24 25
1

Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE


1.4. ECUAŢIILE LUI SCHRODINGER
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER
şi apoi
Ecuaţia lui Schrodinger independentă de timp
a2
w a2w a2w p 2
-+-+-=--\}! Atunci când particula se află în condiţii care nu se schimbă în timp , funcţia V(r)
ox 2 oy 2 oz2 r,,2 . este energia potenţială a particulei. In aceste condiţii ernaţia (1.33) admite soluţii
Tuanscriind relaţia precedentă, avem particulare cu variabile separate

p2
w(r, t) = J(t) u(r).
~W=--w
n2 , (1.29)
Intr-adevăr, avem
. aw . df
Comparând cu (1.28) şi ţinând seama de (1.23), găsim ecuaţia (1.26), aşa cum am i fi at = indt u(r)'
anunţat.

Ecuaţia (1.26) este ecuaţia Schrodinger temporală pentru particula liberă. - n2M~w+V( r )W=f(t) [- n2M~u(r)+V(r)u(r) ] ,
2 2
In continuare, observăm că dacă am fi folosit pentru energia particulei expresia
astfel încât ecuaţia Schri:idinger se transcrie ca
p2 riJ. h2
E=-+Vo , Vo - constantă , (1.30) . dt -2M~u(r) + V (r)u(r)
2M inT= u(r) ,
am fi găsit că
egalitate între o funcţie numai de timp şi o funcţie numai de coordonatele de po-
2
aw = ( pM + Vo ) w
ziţie. Variabilele fiind independente, egalitatea este posibilă numai dacă expresiile
i fi at 2 ~
C'(")
din fiecare membru sunt constante. Notând cu E valoarea lor constantă comună,
'-- din ecuaţia Schri:idinger se desprind două ecuaţii,
şi atunci am fi obţinut ecuaţia
~
~ indf =Ef(t) (1.34)
2
aw -2M
~~w+ Vow. dt
inat= (1.31)
şi
r,,2
Mecanica ondulatorie postulează că în cazul unei particule care nu este liberă, ci - M~u + V(r)u =Eu. (1.35)
2
este supuse unei forţe care derivă din funcţia de forţă V(r , t),
Soluţia primei ecuaţii este, până la factor ,
F = -VV(r, t) , (1.32) f(t) = e-f Et (1.36)

ecuaţia care descrie fenomenul ondulatoriu asociat particulei este A doua ecuaţie este ecuaţia Schrodinger independentă de timp. Ea este o ecuaţie cu
derivate parţiale. Evident, are sens să ne ocupăm de soluţiile ei (o infinitate!) numai
aw r,, 2 după ce am precizat câmpul de forţe.
inat =- M~w+V(r,t)w . (1.33)
2 Ecuaţia Schrodinger (1.33) este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice pentru
sistemul fizic format dintr-o particulă în câmp de forţe care derivă din funcţie de
Ecuaţia precedentă este ecuaţia Schrodinger temporală pentru particula în câmp de forţă. Prin intermediul ei vom ajunge pe cale inductivă la aflarea legilor postulate
forţe.
de mecanica cuantică . Dar, înainte de asta, în capitolul următor vom începe studiul

26 27
Capitolul 1. DE LA RELATIILE PLANCK-EINSTEIN LA IPOTEZA LUI DE
BROGLIE. DE LA IPOTEZA LUI DE BROGLIE LA ECUATIILE LUI SCHRODINGER

mecanicii cuantice prin dezvăluirea rolului jucat de ecuaţia Schrodinger independentă


de timp (1.35), ecuaţie care are sens numai dacă forţa este conservativă. In acest
caz, reţinem existenţa soluţiilor particulare, numite soluţii staţionare ale ecuaţiei
Schrodinger temporale, cu structura

W8 t(r, t) = e~t Et u(r) , (1.37)


Capitolul 2
unde funcţia u(r) este soluţie a ecuaţiei Schrodinger independente de timp. Tot ce
putem preciza acum despre constanta de separare E este dimensiunea ei de energie.
ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA
E CUAŢIE DE VALORI PROPRII
Referinţe

M. Jammer, The Conceptual Development of Quantum Mechanics, McGraw-Hill,


1966
E. U. Condon and H. Odabaşi , Atomic Structure, Cambridge University Press, Titlul capitolului este foarte apropiat de titlul celor patru articole publicate de
1980, Cap. 1 Erwin Schrodinger în 1926 "Quantisierung als Eigenwertproblem" (Cuantificarea ca
problemă de valori proprii), lucrări monumentale în care au fost puse bazele variantei
ondulatorii a mecanicii cuantice.
In jurul anului 1920, una din problemele pe care fizica cuantică trebuia să le
rezolve era problema cuantificării energiei unui sistem atomic. Postulatul întâi al lui
Bohr recunoştea, în contradicţie cu fizica clasică, existenţa pentru fiecare tip de atom
a unui spectru al energiei, adică a unui set de energii care reprezintă singurele valori pe
care le poate lua energia atomului. Dacă ne este cunoscut spectrul energiilor, putem
deduce ce linii spectrale va emite şi absorbi atomul. Lăsând la o parte întrebarea de
ce stau lucrurile astfel, fizicienii şi-au propus să rezolve măcar problema determinării
pe baza unei teorii coerente a spectrului energiilor pentru un atom dat. La începutul
deceniului al treilea al secolului trecut se cunoştea răspunsul pentru două sisteme
fizice simple, oscilatorul liniar armonic şi atomul de hidrogen. In ambele cazuri la
stabilirea răspunsului se făcuse apel la experienţă. Astfel,
i) pentru un oscilator liniar armonic, Einstein postulase că energiile posibile sunt
date de formula
En = nhv, n = O, 1, 2, ... , (2.1)

cu v frecvenţa proprie a oscilatorului, rezultat confirmat indirect prin succesul teoriei


Einstein a căldurilor specifice în confruntarea cu datele experimentale, şi
ii) pentru atomul de hidrogen, energiile posibile (1.20) sunt

En = _ mee6 1 n = 1,2, ... , (2.2)


21i2 n2 '

28 29
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.1. POSTULATUL CUANTIFICĂRII ENERGIEI PARTICULEI. FUNCŢIILE
DE VALORI PROPRII PROPRII ŞI VALORILE PROPRII ALE ENERGIEI PARTICULEI

aşa cum dedusese Bohr din confruntarea formulei frecvenţelor din postulatul al doilea relaţia

(care-i poartă numele) cu formula lui Balmer pentru frecvenţele liniilor spectrale F(r) = -VV(r). (2.3)
emise de atomul de hidrogen.
De observat că rezultatul (2.1) nu este în întregime corect. Vom afla chiar în
capitolul de faţă care este răspunsul mecanicii cuantice pentru spectrul energiilor
unui oscilator liniar armonic.
2. 1 Postulatul cuantificării energiei particulei. Funcţiile
Era necesară o teorie din care să rezulte modul de aflare a spectrelor de energii proprii şi valorile proprii ale energiei particulei
ale oricărui sistem atomic. In anii 1915-1920 răspunsul era căutat pe baza regulilor
de cuantificare. Teoria dezvoltată pe baza lor este cunoscută sub numele de teoria ln mecanica cuantică se postulează:
cuantică veche. ln timp ce pentru atomul de hidrogen regulile de cuantificare dădeau Energia unui sistem atomic este, de regulă, cuantificată. Energiile posibile ale
răspunsul corect, încercarea de generalizare a lor la atomi cu mai mulţi electroni nu unei particule aflate în câmp de forţe conservativ coincid cu valorile proprii ale ener-
a reuşit. Cu câteva excepţii, rezultatele pe care le dau regulile de cuantificare sunt giei, valori pe care le determinăm rezolvând ecuaţia Schrădinger independentă de
rezultate aproximative. Situaţia a fost explicată după elaborarea mecanicii cuantice
\
timp
care a lămurit relaţia dintre ea şi teoria cuantică veche. (/,2
- M~u+V(r)u=Eu, (2.4)
Răspunsulla problema cuantificării energiei îl dă mecanica cuantică, teorie care 2
formulează legile de care ascultă constituenţii substanţei la scară atomică. ca ecuaţie de valori şi funcţii proprii.
Explicităm acum conţinutul postulatului. lncepem prin a observa că ecuaţia
La baza mecanicii cuantice stau postulatele ei, denumite şi principii, afirmaţii care
nu se demonstrează. Se pot aduce argumente de plauzibilitate pentru fiecare dintre Schri:idinger este o ecuaţie liniară, cu derivate parţiale de ordinul al doilea. Ea are
ele şi se pot da explicaţii calitative. Este posibil să evidenţiem coerenţa formalismului structura
(/,2
bazat pe postulate, generalitatea lor şi să urmărim consecinţele pentru sisteme ato- Hu(r) =Eu(r), H = --~+
2M
V(r)
'
(2.5)
mice concrete. Atunci când calculele sunt duse la bun sfârşit, cu precizia necesară,
acordul cu datele experimentale este remarcabil. La ora actuală nu există nici un unde H este un operator, iar E un număr. Orice soluţie ' (r )') a ecuaţiei este re-
fapt experimental care să infirme mecanica cuantică în lumea atomilor, moleculelor produsă de acţiunea operatorului H, înmulţită cu numărul Numărul E are
E.
şi nucleelor. dimensiuni de energie.
Pe parcursul expunerii vom prezenta o serie de postulate care reprezintă fie for- Prin definiţie, o soluţie a ecuaţiei (2.5) se numeşte funcţie proprie a operatorului
mulări incomplete fie cazuri particulare ale postulatelor generale. Formulările ini- H (funcţie proprie a energiei), dacă are următoarele proprietăţi, denumite proprietăţi
ţiale vor fi treptat îmbogăţite şi extinse. După ce vom fi dezvăluit tot mai mult din de regularitate:
conţinutul lor, le vom enunţa în forma cea mai generală. Incepem prin a prezenta 1) u(r) este funcţie mărginită în tot spaţiul,
sub denumirea de postulatul cuantificării energiei o parte din ceea ce va fi mai târziu 2) u(r) este funcţie continuă în orice punct al spaţiului,
postulatul observabilelor. 3) Vu(r) (gradientul funcţiei) este o funcţie continuă,
Observăm că în literatură conţinutul mecanicii cuantice este grupat în postulate 4) u(r) este funcţie uniformă.
sau principii în mod diferit de diferiţii autori. Funcţia identic nulă, deşi este soluţie a ecuaţiei Schri:idinger independente de
timp, nu este considerată funcţie proprie, neprezentând nici un interes.
In acest capitol al cursului, ca şi în majoritatea celor care urmează, singurul
sistem fizic la care ne vom referi va fi o particulă de masă M nenulă aflată în câmp Fiind o ecuaţie cu derivate parţiale, ecuaţia Schri:idinger admite o multitudine
de forţe conservativ, adică supuse unei forţe independente de timp F(r) care derivă de soluţii. Nu orice soluţie îndeplineşte condiţiile de regularitate; rezolvarea ecuaţiei
dintr-o energie potenţială V(r), adică o forţă ale cărei componente sunt redate de în diferite cazuri particulare arată că pentru unele valori ale parametrului E nici o

30 31
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

soluţie nu îndeplineşte condiţiile. Acele valori ale lui E cărora le corespund funcţii 2) u( x) este funcţie continuă în orice punct al axei,
proprii se numesc valori proprii ale energiei. Conform postulatului admis, aceste 3) derivata de ordinul întâi du(x)/dx este o funcţie continuă în orice punct al
valori proprii au semnificaţie fizică: ele formează spectrul energiilor. axei.
O înţelegere a proprietăţilor pe care le cerem acelor soluţii ale ecuaţiei Schrodinger In continuare, vom rezolva ecuaţia lui Schrodinger pentru trei probleme unidi-
pe care le numim funcţii proprii o vom găsi în Cap. 3, atunci când vom afla că pentru mensionale concrete: particula liberă, particula în groapa de potenţial dreptunghiu-
lară de adâncime infinită şi oscilatorul liniar armonic. In cazul particulei libere
__. cuantică prezintă
teoria . interes şi funcţiile proprii, nu numai valorile proprii.
Evident, condiţiile pe care le cerem unor soluţii trebuie să fie compatibile cu energia va apare ca necuantificată, în timp ce în ultimele două cazuri vom găsi un
ecuaţia. In cazul de faţă, condiţiile enunţate pot fi impuse toate dacă energia spectru al energiilor în întregime discret.
potenţială este funcţie continuă de poziţie sau prezintă discontinuităţi de prima speţă
(salt finit). Dacă energia potenţială are o discontinuitate de speţa a doua (salt in- 2.2.1 Problema de valori proprii a energiei pentru o particulă liberă
finit) trebuie să reanalizăm condiţiile. Vom întâlni în continuare cazul sistemelor lD, (cazul lD)
unde pentru salt infinit al energiei potenţiale nu există soluţii care să fie continue şi
să aibă şi derivata continuă în punctul de salt al potenţialului.
Asupra unei particule libere nu acţionează nici o forţă. Alegerea cea mai simplă

Condiţiile cerute funcţiilor proprii au fost analizate critic de mai multe ori în
pentru energia potenţială este V = O.
Ecuaţia Schrodinger pentru particula liberă aflată pe axa Ox,
literatura de specialitate.
In încheiere, remarcăm că dacă u(r) este funcţie proprie, atunci şi C u(r), cu t,,2 d2
- u (2.7)
o constantă arbitrară, este funcţie proprie. 2M dx2 = Eu,
Vom avea ocazia să rezolvăm ecuaţia Schrodinger în câteva cazuri importante.
este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi. Dat fiind
simplitatea ecuaţiei, putem scrie întâi soluţia generală şi apoi selecta funcţiile proprii.
2.2 Ecuaţia Schrodinger în cazul unidimensional (ID) Căutăm întâi valori proprii diferite de zero. Introducem mărimea K legată de
E prin
Pentru sistemul fizic idealizat care constă dintr-o particulă de masă M care nu
K2_ 2M
poate părăsi o axă Ox şi se află sub influenţa unei forţe conservative F = -dV/dx, =-E
t,,2
(2.8)
ecuaţia Schrodinger (2.4) se reduce la ecuaţia Schrodinger unidimensională,
La o valoare a lui E corespund două valori pentru K , egale şide semn contrar.
2
_n 2
d u(x) In cazul unei valori complexe pentru E, şi mărimea K este complexă. Folosim
2M ..1-2 + V(x) u(x) = E u(x). (2.6) notaţiile

Spre deosebire de cazul tridimensional (sau bidimensional), în cazul unidimen-


E = ER+iE1, K = KR +iK1, K1 > O; (2.9)
sional (lD) ecuaţia Schrodinger este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea "or- pentru precizarea notaţiei am impus condiţia K1 > O (partea imaginară a mărimii
dinară" (adică fără derivate parţiale), ceea ce simplifică mult situaţia. Ca şi în K pozitivă). Sunt valabile relaţiile de legătură
cazul general, ecuaţia este liniara şi omogenă. Caracteristicile ecuaţiei justifică pro-
prietatea: oricărei valori a parametrului E din ecuaţie îi corespund două soluţii 2M ER = KÎ - K[' 2M Ei= 2KRKr. (2.10)
t,,2 t,,2
liniar-independente. Pentru determinarea spectrului energiilor, mecanica cuantică
nu este interesată de soluţia generală a ecuaţiei ci numai de funcţiile proprii, care Soluţia generală a ecuaţiei Schrodinger pentru particula liberă, transcrisă ca
sunt soluţii particulare ale ecuaţiei. Adaptate cazului unidimensional, condiţiile de
regularitate devin: d2 u
1) u( x) este funcţie mărginită pe toată axa, dx2 +K2u = O' (2.11)

32 33
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

este
de funcţii proprii liniar-independente ataşat unei valori proprii defineşte ordinul de-
u(x) = Ai eiKx + A2 e-iKx ' (2.12) g e nerării. In concluzie, orice valoare proprie E > O a energiei particulei libere este
cu Ai şi A2 constante. Scrisă mai detaliat . ea este dublu degenerată.
Pentru E = O, soluţia ecuaţiei Schrodinger este
u(x) = Ai eiKRx e-K,x + A 2 e-iKRx eK,x . (2.13)
u(x)=Ax+B,
Funcţiile proprii trebuie să fie mărginite. Constatăm că pentru x -+ -oo factorul
exp(- K1 x) din primul termen tinde la infinit, deci primul termen este o funcţie cu A şi B constante. Dacă A -/- O, soluţia devine nemărginită pentru x -+ ±oo.
nemărginită, iar pentru x-+ +oo factorul exp( K 1x) din al doilea termen tinde la In schimb, soluţia egală cu o constantă este acceptabilă. In acest fel E = O este
infinit , deci şi al doilea termen este o funcţie nemărginită. Dacă am construi atunci valoare proprie nedegenerată, iar funcţia proprie care-i corespunde este o constantă.
soluţia mărginită pe toată axa
Concluzie: Analiza precedentă arată că spectrul energiei particulei libere este un
u (x) = Ai e -i K x , x < O, spectru continuu întins de la O la oo . Altfel spus, energia particulei libere nu este
u(x)=A2e 2 K x , x>O, (2.14) cu antificată , ea poate să ia orice valoare nenegativă, ca în cazul clasic. Vom vedea
am constata că luând Ai = A2 asigurăm continuitatea funcţiei la x =O, dar nu şi în capitolele următoare că aceasta nu înseamnă că o microparticulă liberă ascultă de
a derivatei du/dx. mecanica clasică.
Aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia că valorilor complexe pentru K nu le Vom reveni asupra proprietăţilor funcţiilor proprii ale energiei particulei libere în
corespund funcţii proprii. Găsim funcţii proprii numai pentru valori reale ale mărimii §2.2.3.
K. Acestora le corespund, prin rel. (2.8), valori pozitive pentru E.
In cazul E > O adoptăm notaţia 2.2.2 Determinarea nivelelor de energie ale particulei în groapa de
p otenţial dreptung hiulară de adâncime infi nită
k2- 2M
- n2 E, k > o. (2.15) Determinăm spectrul energiilor unei particule care se poate mişca doar într-un
interval finit (O, a) al unei axe luate axa Ox , presupunând că în interval asupra
Mărimea k est e acum reală. Este uneori comod să notăm cu k valoarea pozitivă
particulei nu acţionează nici o forţă. Atunci, în intervalul (O, a) energia potenţială a
care rezultă dintr-o valoare fixată a parametrului E, aşa cum am menţionat deja în
particulei este o constantă pe care o vom lua egală cu zero. In acest interval ecuaţia
relaţia precedentă. Soluţia generală (2.12) a ecuaţiei Schrodinger se transcrie
Sch rodinger se reduce la
u(x) = A1 eikx + A2 e-ikx. (2.16)
n2 d2u(x) = Eu(x)' o:s;x:s;a. (2.18)
-2M dx2
Ea este o funcţie mărginită, continuă şi cu derivata de ordinul întâi continuă, deci
îndeplineşte condiţiile de regularitate, oricare ar fi constantele A 1 şi A 2 . Rezultă In afara intervalului (O, a) se atribuie energiei potenţiale o valoare infinit de mare
că:
pentru a reda imposibilitatea de a găsi particula acolo, oricât de mare ar fi energia
i) orice E > O este valoare proprie a energiei particulei libere, ei. In consecinţă, vom căuta soluţii care sunt nule în afara intervalului
ii) unei valori proprii îi corespund două funcţii proprii liniar-independente,
u(x) = O, x (ţ. (O,a) .
u+(x) = eikx )
u_(x) = e-ikx (2.17)
O soluţie continuă va îndeplini condiţiile
Ori de câte ori unei valori proprii a energiei îi corespund mai multe funcţii proprii
liniar-independente, vom spune că valoarea proprie este degenerată. Numărul maxim u(O) =O, u(a) = O. (2.19)

34 35
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

Deocamdată, rezolvăm ecuaţia (2.18) impunând numai aceste două condiţii. Observăm că derivata soluţiilor precedente nu este continuă la capetele interva-
Ecuaţia de rezolvat este aceeaşi ca în cazul particulei libere, doar că se caută acum lului. Faptul că nu putem construi soluţii continue şi cu derivata de ordinul întâi
soluţiile ei care se anulează la capetele intervalului în care se află particula. continuă este direct legat de saltul infinit pe care l-am atribuit energiei potenţiale.
Ne vom referi întâi la cazul E -1- O. Vom folosi aceeaşi notaţie ca în cazul parti- Să considerăm ecuaţia (2.18) în cazul E = O. Soluţia generală a ecuaţiei este
culei libere, acum
K2 = 2M E u(x)=Ax+B,
- r,,2 '
(2.20)
cu A şi B constante. Anularea la capete nu poate fi acum realizată, decât dacă
cu ajutorul căreia ecuaţia (2.18) se transcrie A = B = O. Rezultă că valoarea E = O nu este valoare proprie a energiei particulei
în groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită.
d2 u Ajungem la concluzia că numai valorile pozitive date de formula (2.22) sunt valori
dx2 +K2u = O, (2.21)
proprii ale energiei particulei în groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime
iar soluţia ei generală este infinită. Spectrul este format dintr-o infinitate de nivele de energie. Distanţa dintre
două nivele,
u(x) = AeiKx +B e-iKx'
r,,27f2
En+l - En = n Ma2'
cu A şi B două constante arbitrare ~ ~e anulare a soluţiei la X = 0 Şi la scade cu creşterea lungimii a a intervalului la dispoziţia particulei şi cu masa particu-
x = a implică lei. La limita a --+ oo particula devine liberă şi spectrul energiilor devine continuu.
A + B = O, A eiK a + B e -iK a = O. De asemenea, pentru particule de masă mare caracterul discret al spectrului se pierde
practic.
Relaţiile reprezintă un sistem de două ecuaţii liniare şi omogene pentru constantele
'~ Analizăm acum proprietăţile funcţiilor proprii (2.23).
A şi B . Sistemul are soluţie diferită de soluţia banală doar dacă ~~ /

Constatăm că în problema de faţă unei valori proprii îi corespunde o singură


eiKa = e-iKa e2iKa = 1, funcţie proprie, bine determinată până la factorul constant A. Putem restrânge
sau
valorile constantei A impunând condiţia
ceea ce este posibil doar dacă
foa UnI
2
1 dx = 1 , (2.24)
2Ka = 2n1r, n = ±1, ±2, ....
adică
Au rezultat valori reale pentru K, cărora le corespund energiile I A 12 J = 1, J = foa sin2 ( kn x) dx.
r,,27f2
Exprimând pătratul sinusului prin cosinusul unghiului dublu, avem
-···
Ei,, =n 2 2Ma ' n = 1, 2, ... (2.22)
2

Ele sunt valori proprii pentru că soluţiile asociate,


J=-
2
11a0
a
[1-cos(2knx)]dx=-.
2

un(x) = Asin(n1r x) = Asin(knx),


7f Termenul al doilea integrat [proporţional cu sin(2 kn x)] s-a anulat atât la x = O,
a
k n =n-,
- a n = 1, 2, . . . (2.23)
cât şi la x =a. Ca urmare, condiţia (2.24) ne conduce la
îndeplinesc condiţiile de regularitate. Lui kn şi -kn le corespund aceeaşi funcţie
proprie, ca urmare vor apărea numai valori pozitive pentru numărul cuantic n . IAl=fr.

36 37
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

Condiţia (2.24) se numeşte condiţia de normare a funcţiei proprii a energiei. iii) pentru fi(x) = h(x) = f(x) are o valoare pozitivă şi se anulează doar dacă
Aşa cum se putea observa de la început, ea fixează valoarea modulului constantei, funcţia este identic nulă
constanta însăşi putând fi
(!,!) 2: o, (!, f) = 0 B f = 0.
A=/ A / exp(i,), 'Y = ,*. Din axiomele i) şi ii) rezultă antiliniaritatea produsului scalar în primul factor,
A rămas arbitrar un factor constant de forma exp(i,), cu I număr real. Numim adică
factor de fază un număr complex de modul egal cu 1. De ce impunem condiţia de (,81 91+f3292, f) = f3t (91, f) + ,8~ (92, f) ,
normare va deveni clar în capitolul următor. Alegând 1 = O, adică luând constanta
cu ,81 şi ,82 constante.
A reală şi pozitivă, avem expresia finală a funcţiilor proprii ale energiei particulei în
groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită O proprietate importantă a produsului scalar o constituie inegalitatea Schwarz-
Cauchy
I U1, h) /2 :s; U1, fi) (h , h) .
~
nn (2.27)
un(x) = sin(- x), n = 1, 2, .... (2.25)
a Semnul egal se realizează dacă şi numai dacă funcţiile fi şi h diferă printr-un factor
/ f uainte de a prezenta alte proprietăţi ale funcţiilor proprii ale energiei, definim
constant.
produsul scalar a două funcţii fi (x) şi h(x) , funcţii presupuse a îndeplini condiţiile Oruncţie este normată dacă produsul scalar cu ea însăşi este egal cu 1. Două
de regularitate şi a fi integrabile în modul pătrat. Asemenea funcţii vor fi numite funcJiii.-sunt ortogonale dacă produsul lor scalar este egal cu O.
funcţii fizic permise sau funcţii de undă (în sens matematic). Ne întoarcem acum la funcţiile (2.25), adică la funcţiile proprii ale energiei par-
N.B. Condiţiile care definesc funcţiile proprii ale energiei sunt condiţiile de regu- ticulei în groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită, şi considerăm
laritate. Integrabilitatea în modul pătrat este o proprietate pe care funcţiile proprii produsul scalar a două asemenea funcţii ,
pot să nu o aibă, aşa cum va rezulta după ce vom analiza funcţiile proprii ale energiei
particulei libere. Funcţiile fizic permise îndeplinesc atât condiţiile de regularitate, (un,um) = foa u~(x)um(x)dx, nf.m. (2.28)
cât şi condiţia de integrabilitate în modul pătrat.
Semnul de conjugare complexă nu are efect aici, funcţiile fiind reale. Integrala poate
Prin definiţie, produsul scalar este numărul complex
fi efectuată exprimând produsul celor două funcţii sinus pe baza formulei

U1, h) = 1-: J;(x) h(x) dx, (2.26) 2sino: sin,B = cos(a - ,8) - cos(a + /3) .

asociat perechii ordonate de funcţii fizic permise fi (x) şi h (x) . Avem astfel,
Sunt satisfăcute axiomele produsului scalar, adică produsul scalar definit anterior
i) este liniar în al doilea factor, ('Un, 'Um) = -;;,1 }fa[ cos ((n-m)n)
a X - cos
((n+m)n
a x )] dx = O.
0

Amândouă funcţiile sinus care se obţin prin integrare s-au anulat la capetele interva-
(g, 0:1 fi+ a2 h) = a1 (9, fi)+ a2 (9, h) ,
lului de integrare. Am obţinut rezultatul
cu a1 şi a 2 constante arbitrare,
ii) trece în complex-conjugatul său la schimbarea ordinii factorilor, ('Un, 'Um) = O, n f. m.

Proprietatea demonstrată este proprietatea de ortogonalitate a două funcţii proprii.


(h, fi)= (!1, h)* ,
38 39
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (1D)
DE VALORI PROPRII

Condiţia de normare şi proprietatea de ortogonalitate pot fi reunite într-o singură Aşa cum am menţionat deja, funcţiile proprii ale energiei particulei libere, redate
relaţie, numită relaţia de ortonormare, acum prin expresia

·a
('Un, 'Um) =j u;1 (X) 'Um (X) dx = t5n m , u(p;x) =Aexp(i~x), -(X) < p < (X) l (2.34)
t5nn=l, t5nm=O, n-f.m. (2.29)
0
corespund două câte două (cea cu p şi cea cu - p ) aceleiaşi valori proprii E =
Simbolul 6nm se numeşte simbolul lui Kronecker.
p 2 /2M.
Funcţiile proprii ale energiei (2.25) particulei în groapa de potenţial dreptunghiu-
In încercarea de a norma funcţiile (2.34) constatăm că funcţiile proprii ale energiei
lară de adâncime infinită formează deci un set ortonormat de f1mcţii.
particulei libere au modulul pătrat independent de poziţie şi, ca urmare, nu sunt
Setul de funcţii (2.25) este şi complet. Aceasta înseamnă că orice funcţie continuă
F(x) definită pe intervalul (O, a) şi care se anulează la capetele intervalului este
reprezentabilă prin seria
00
normabile:
I u(p; x) 12=1 A 12 --+ 1: I u 12 dx = oo.
F(x) = L Cn Un(x). (2.30) Avem astfel un prim exemplu de funcţii proprii care nu sunt normabile.
Ne întrebăm în continuare ce putem spune despre produsul scalar a două funcţii
n=l
proprii din setul (2.34). Fie atunci

1:
Pe baza proprietăţii de ortonormare (2.29) rezultă

Cn = (un, F) = 1a u~(x) F(x) dx. (2.31)


(u(p;x),u(p 1 ;x)) =A*A' exp [{(p'-p)x] dx. (2.35)

Integrala precedentă este divergentă. Să considerăm integrala


2.2.3 Proprietăţile funcţiilor

Ne referim acum la setul infinit al


(2 .1 7), redate aici de formula
proprii ale energiei particulei libere
funcţiile proprii ale energiei particulei libere J(p) = 1: exp ({ px) dx (2.36)

şi să o studiem mai atent pornind de la următoarea integrală cu limite finite


u(k; x) = Aikx l -(X) < k < (X)' (2.32)
I(L;a) = {L exp(iax)dx.
cu A factor constant. Parametrul k se schimbă continuu. Spre deosebire de modul }_L
de lucru din §2.2.1, acum parametrul k este lăsat să ia şi valori negative. In acest
In cele ce urmează integralele I sunt considerate funcţii de variabila a , iar L este
fel putem înşira toate funcţiile proprii. Aşa cum am arătat în §2.2.1, pentru k -f. O
un parametru care descrie o familie de funcţii. Integrala se efectuează, astfel încât
funcţiille u(k;x) şi u(-k;x) din setul (2.32) corespund la aceeaşi valoare proprie
expresia funcţiei I este
E = h 2 k 2 /2 M. Parametrul k joacă rolul indicelui din cazul mulţimilor numărabile
de funcţii. Depinzând de alegerea care se dovedeşte convenabilă, constanta A ar
putea depinde de parametrul k. I(L; a) =-;- [exp(i a L) - exp(-i a L)] =~ sin(a L).
ia a
Se va dovedi util să descriem setul continuu de funcţii precedent cu ajutorul
parametrului p, legat direct de parametrul k folosit până acum prin Remarcăm proprietăţile funcţiei I(L; a):
i) Funcţia este pară, I(L; -a) = I(L; a).
p= hk. (2.33) ii) I(L; O) = 2L.

40 41
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (ID)
DE VALORI PROPRII

iii) Funcţia se anulează pentru valorile (echidistante) ale variabilei egale cu an = independent de parametrul p. Factorul de fază arbitrar prin care aceste constante
wrr/L. ar putea diferi de modulul lor îl alegem egal cu 1. In acest fel, expresia finală a
funcţiilor proprii ale energiei particulei libere este
iv) In punctele în care funcţia nu se anulează avem I I(L; a) l::S; 2/a.
v) J~ 00
I(L; a) da= 21r. u(p;x) = ~ exp ({px) . (2.40)
Funcţia are astfel un maxim principal în origine şi apoi descreşte pe fondul unor
oscilaţii
indefinite. O dată cu creşterea valorii parametrului L, maximul din origine In încheiere, observăm că funcţiile proprii ale energiei particulei libere nu sunt
se înalţă, iar oscilaţiile se îndesesc. Valoarea integralei peste valorile funcţiei este altceva decât funcţiile sistemului Fourier. Totalitatea lor, obţinută schimbând con-
independentă de L. tinuu parametrul p de la -oo la oo în (2.40), formează un sistem complet de funcţii.
Proprietăţile remarcate justifică afirmaţia: dacă împărţim funcţia I cu factorul Dezvoltarea unei funcţii F(x) după sistemul complet de funcţii proprii ale energiei
2 1r, şirul de funcţii obţinut dând diferite valori parametrului L , particulei libere nu este altceva decât dezvoltarea ei în integrală Fourier 1 , pe care o
scriem ca
J(L; a) = _l_ I(L; a) = !_ sin(La) ,
F(x) =
00

~/cp(p) exp (ipx) dp. (2.41)


21r 1r a 21r h h
-(X)

formează un şir o. Scriem relaţia simbolică In mecanica cuantică funcţia cp(p) este numită transformata Fourier a funcţiei F(x).
Inversarea formulei (2.41) se obţine folosind proprietatea de ortonormare (2.39),
_l_ I(L; a) = !_ sin(La) -+ J(a), L-+oo. (2.37) cu rezultatul
21r 7f -
1
cp(p) = r,:::-7 J(XJ F(x) exp ( -'"i:i px ) dx. (2.42)
Avem atunci pentru integrala (2.36) care ne interesează 21r n -oo n

Exerciţiu.
i) Stabiliţi relaţia dintre funcţia cp(p) şi funcţia x(k) care apare atunci
J (p) = 1_: *
exp ( p x) dx = 2 1r 8 ( ~) = 2 1r ho (p) , (2.38) când transformata Fourier este definită prin
J(XJ
x(k) = -1 F(x) expikx dx,
unde am folosit proprietatea o(p/h) = ho(p). 21r -00

In definitiv, am stabilit că se poate da un sens produsului scalar a două funcţii


definiţie folosită
în cursurile de matematică. ii) Scrieţi dezvoltarea în integrală
proprii ale energiei particulei libere, şi anume
Fourier cu ajutorul funcţiei x.
(u(p;x),u(p1;x)) = A* A' J(p' -p) =A* A'21rhJ(p' -p). Completitudinea sistemului de funcţii proprii al energiei particulei libere se ex-
primă concis într-o formulă care este analogul relaţiei pe care o vom întâlni pentru
Relaţia precedentă exprimă o proprietate de ortogonalitate în sens generalizat. Ob- un sistem complet numărabil,
servăm că în cazul setului de funcţii considerat sunt ortogonale atât două funcţii
care corespund la valori proprii diferite ale energiei, cât şi cele două care corespund
la aceeaşi valoare proprie.
1_: u(p;x)u*(p;x')dp=J(x-x'). (2.43)

Este convenabil să lucrăm cu funcţii pentru care Că relaţia (2.43) este adevărată, ne convingem explicitând cele două funcţii, com-
parând integrala cu cea studiată anterior şi constatând că este vorba de acelaşi obiect
(u(p; x), u(p'; x)) = o(p - p'), (2.39) matematic (diferă numai numele variabilei de integrare şi al parametrului de care de-
pinde ea).
caz în care vorbim de o ortonormare în sens generalizat, în scara parametrului p.
Condiţia este îndeplinită prin alegerea modulului constantei A egal cu 1 / ~ ,
1
Funcţia F(x) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru ca dezvoltarea să aibă sens !

42 43
Capi'tolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (ID)
DE VALORI PROPRII

2.2.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în Dar membrul stâng al relaţiei precedente este nul. Aceasta pentru că la x --+ ±oo
cazul unidimensional funcţiile u1 şi u2 şi derivatele lor descresc spre zero, suficient de rapid (mai repede
ca 1/ vîxl) pentru a fi asigurată integrabilitatea lor în modul pătrat. Am obţinut
Valorile şi funcţiile proprii ale energiei au proprietăţi deosebite: astfel egalitatea
1) valorile proprii ale energiei sunt numere reale, (E1 - E 2) (u2, u1) =O. (2.45)
2) funcţiile proprii care corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale.
Egalitatea demonstrată este valabilă şi pentru E2 = E1, u2(x) = u1(x), caz în care
Prezentăm demonstraţia afirmaţiilor anterioare numai pentru categoria de funcţii
avem
proprii care sunt integrabile în modul pătrat (normabile). Pentru funcţiile proprii (Ei - En (u1, ui) = O
care nu sunt normabile, justificarea proprietăţilor cere o analiză mai laborioasă. Nu
vom aprofunda acest aspect; în sprijinul valabilităţii proprietăţilor în discuţie, va
şi suntem conduşi la concluzia Ei =
E1 , deoarece produsul scalar (u1, ui) nu se
anulează. In felul acesta a rezultat că valorile proprii sunt reale.
fi util să observăm în toate problemele pe care le vom întâlni că valorile proprii ale
Revenind acum la egalitatea (2.45) în care ţinem seama că E 2 = E2
energiei sunt numere reale, iar atunci când două funcţii proprii nu sunt normabile, ele
sau combinaţii lineare ale lor pot fi făcute să îndeplinească o condiţie de ortonormare (E1 - E2) (u2 , ui) =O (2.46)
în sens generalizat.
rezultă, în mod evident, că pentru E1 i- E2 produsul scalar (u2, ui) se anulează.
Pentru demonstraţia afirmaţiilor 1) şi 2) în cazul funcţiilor proprii normabile,
Este important să observăm că dacă funcţiile u 1 şi u 2 corespund la aceeaşi va-
vom porni de la ecuaţia Schrodinger scrisă pentru două valori proprii E 1 şi E 2 cu
loare proprie ( E2 = E1) relaţia (2.45) este îndeplinită şi nu obţinem nici o informaţie
funcţii proprii asociate u1(x) şi, respectiv, u2(x):
despre produsul scalar al celor două funcţii. Dacă ele sunt liniar-independente, si-
tuaţie pe care o întâlnim pentru valori proprii degenerate, cele două funcţii u1 şi
h 2 d 2 ui(x)
-2M dx2 +V(x)u1(x) = E1u1(x), u 2 pot fi sau nu ortogonale. Cum ecuaţia Schrodinger este liniară şi omogenă, orice
2 combinaţie liniară a celor două funcţii corespunde evident la aceeaşi valoare pro-
h d2 u*(x)
- 2M d;2 + V(x) u;(x) = E2 u;(x). (2.44) prie. Se pot construi pe această cale două funcţii proprii care corespund la aceeaşi
valoare proprie şi sunt reciproc ortogonale2 . Această proprietate este exploatată în
In al doilea caz a fost scrisă complex-conjugata ecuaţiei. prezentarea formalismului mecanicii cuantice.
Vom înmulţi prima ecuaţie cu u 2, a doua cu u1 şi vom scădea a doua ecuaţie
din prima, cu rezultatul 2.2.5 Determinarea nivelelor de energie ale oscilatorului liniar ar-
monic prin metoda polinomială
2 2
d2u 2)
h
- 2M ( * d u1
u2 dx2 - u1 dx2 = (E1 *) *
- E2 u2 u1 . Ne propunem să determinăm valorile proprii ale energiei pentru un oscilator liniar
armonic, adică pentru o particulă aflată sub influenţa unei forţe elastice, forţă atrac-
Membrul stâng este derivata unei funcţii, astfel încât avem tivă, de mărime proporţională cu distanţa particulei faţă un punct fix pe care îl luăm
ca origine a axei pe care se află particula,
2
d ( u 2* -
- -1i- -- du1 2)
du-
- - u1 - = (E1 - E *) u * u1 . F(x) = -Cx, (C > O, constanta elastică) . (2.47)
2M dx dx dx 2 2
Forţa elastică derivă din energia potenţială
Integrăm relaţia precedentă între -oo şi oo,
Cx 2
V(x) =- - + Vo, (2.48)
r,,2 2
2M ( Uz dui
dx
- U1 du 2
)j+oo = (E1 -
dx _ 00
E2) j-oo
00

u;(x) u1(x) dx. 2


In cazul spectrului discret valorile proprii ale energiei sunt nedegenerate {3]

44 45
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHROiJINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

unde Vo este o constantă arbitrară, pe care este cel mai convenabil să o luăm egală Alegerea
cu O.
In cazul mecanicii clasice, ecuaţia doua a dinamicii,
a=(~~) 1/4 = f!f- (2.54)

face egal cu 1 coeficientul acelui termen din ecuaţie care este important la distanţe
d2 x mari. Am introdus pulsaţia clasică w a oscilatorului. Constanta a are dimensiunea
M-=-Cx
2
(2.49)
dt inversului unei lungimi, ceea ce asigură faptul că noua variabilă ( este adimensională,
determină legea de mişcare a particulei ca şi mărimea pe care o notăm cu  ,

x(t) = a sin(wt + </;) , w= fii. (2.50)


>,- 2M E _ 2E
= n2 a 2 - nw. (2.55)

Cele două constante a şi </; rezultă din condiţii iniţiale pentru poziţia şi viteza • Studiul ecuaţiei şi al soluţiilor ei în zonele asimptotice x --+ ±oo
particulei. Constanta w este numită pulsaţia clasică a oscilatorului liniar armonic.
Energia oscilatorului este o constantă de mişcare a cărei valoare se exprimă prin
Prezenţa termenului cu e
îşi lasă amprenta asupra comportării soluţiilor. Rezul-
tatul unei examinări a ecuaţiei la distanţe mari 3 conduce la următoarele concluzii:
amplitudinea a ca E = C a 2 /2 , deci poate lua orice valoare nenegativă.
i) în cazul oscilatorului liniar armonic, ecuaţia Schri:idinger poate admite soluţii
Pentru oscilatorul care ascultă de mecanica cuantică energia este cuantificată şi
nemărginite la x --+ ±oo; comportarea la distanţe mari a soluţiilor nemărginite este
pentru a afla valorile ei posibile avem de determinat acele soluţii ale ecuaţiei
exp(e /2),
_!!_ d2u(x) + Cx2 u(x) = E u(x) ii) soluţiile mărginite, singurele care ne interesează, scad rapid, ca exp( -( 2 /2).
(2.51)
2M dx 2 2 Ultima concluzie determină etapa următoare a calculului.
care îndeplinesc condiţiile de regularitate. 3
Pentru a studia ecuaţia la distanţe mari este utilă schimbarea de variabilă t = e2 , în urma
Există mai multe metode de rezolvare a ecuaţiei Schri:idinger pentru oscilator. căreiaavem
Vom prezenta aici metoda polinomială, marcând diferitele etape ale ei. du = du dt = 2{ du
d{ dt d{ dt '
Indiferent de calea de rezolvare (numerică sau analitică) a ecuaţiei Schri:idinger, de unde
primul lucru de făcut este alegerea variabilei. De obicei, noua variabilă diferă de d2 u du 2
2d u
2
du
4
d2 u
2 4
dC = dt + ~ dt = dt + t dt 2 '
2
variabila x printr-un factor constant. O cerinţă firească este ca noua variabilă să
fie adimensională. Mai departe, alegerea constantei se face în legătură cu ecuaţia astfel încât în noua variabilă ecuaţia Schrodinger devine
concretă. 2
d u _!__ du _ !_u = 0.
dt 2 + 2t dt 4
• Alegerea variabilei
Pentru x -t ±oo , variabila t tinde la +oo . In aceste condiţii, ecuaţia precedentă poate fi
Pentru oscilator alegem o variabilă notată cu ( , proporţională cu x , deformată în ecuaţia
d2v 1
- - -V= 0
<;=ax, a = constantă. (2.52) dt 2 4 '
care este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi şi care are soluţia generală
Rămâne să alegem convenabil constanta a . In acest scop, transcriem ecuaţia în v(t) = C1 et/ 2 + C2 e-t/ 2 •
noua variabilă, păstrând notaţia
u pentru soluţia ecuaţiei pe care o privim acum ca
funcţie de (, cu rezultatul Atunci când t -t oo, o soluţie a ecuaţiei exacte are o comportare apropiată de a unei soluţii a
ecuaţiei aproximative studiate. Aceasta poate să însemne, şi se întâmplă în cazul de faţă, că la
2 distanţe mari în locul constantelor C1 şi C2 apar polinoame de variabila t. O soluţie a ecuaţiei
d u (2ME CM 2)
d(2 + n2 a2 - n2 a4 <; u = o. (2.53) aproximative devine nemărginită dacă C1 =f. O.

46 47
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII
Rezolvarea problemei de valori proprii este practic încheiată şi suntem acum în
• Schimbare de funcţie legată de informaţia obţinută la x --+ ±oo
măsură să explicităm rezultatele.
In ecuaţia (2.53) facem schimbarea de funcţie,
1) Valorile proprii ale energiei
u(x) = H(e) exp (-lt) (2.56)
Ne reamintim definiţia (2.55) a parametrului ,\. Condiţia (2.58) ne arată care
sunt valorile proprii ale energiei. Ele sunt valori din şirul
Este bine să observăm că schimbarea de funcţie nu garantează comportarea dorită la
infinit, orice soluţie putând fi scrisă în forma precedentă. Condiţiile de regularitate, 1
En = (n + ) nw , n = O, 1, 2 .... (2.60)
în mod special mărginirea pe toată axa, vor trebui impuse soluţiei, la momentul 2
potrivit. Calculul direct conduce la
Energia oscilatorului liniar armonic este decicuantificată. Spectrul energiilor oscila-

de eH e
-du = (dH
- - ) exp ( - -1 2) torului liniar armonic este un spectru în întregime discret. Nivelele de energie sunt
dx 2 ' echidistante, distanţa dintre două nivele fiind
de unde, derivând încă o dată, înlocuind în ecuaţie şi simplificând cu exponenţiala,
găsim ecuaţia
En+ 1 - En = nw . (2.61)

H" - 2eH' + (,\- l)H = O, (2.57) Formula găsită diferă de formula (2.1) postulată de Einstein şi folosită în studiul
căldurilor specifice: nivelul fundamental (cea mai joasă energie posibilă) are valoarea
unde prin ' şi " am notat derivata de ordin unu, respectiv doi, a funcţiei H în
raport cu variabila e.
Ecuaţia precedentă este ecuaţia lui Hermite.
nw /2 şi nu valoarea O. Rezultatul mecanicii cuantice reflectă particularităţi ale
comportării sistemelor care ascultă de mecanica cuantică, aşa cum vom vedea mai
In continuare ne bazăm pe rezultate cunoscute din studiul ecuaţiei Hermite.
târziu. Deocamdată, vom spune că oscilatorul cuantic nu se află niciodată în repaus.
Cei interesaţi pot urmări calculul din Anexa B, calcul care justifică afirmaţiile care
Energia nivelului fundamental este numită şi energia de zero a oscilatorului. Există
urmează.
dovezi experimentale ale existenţei acestei energii în studiul spectrelor moleculelor,
Studiul ecuaţiei lui Hermite arată că în comportarea unor corpuri solide la temperaturi joase.
i) dacă parametrul ,\ este un întreg pozitiv impar,
2) Funcţiile proprii ale energiei
>. = 2n + 1, n = O, 1, 2 · · · , (2.58)
Amintindu-ne acum că o funcţie proprie este determinată doar până la un factor
atunci, una din soluţii
este polinomul Hermite de grad n, notat Hn , iar orice soluţie constant, vom scrie funcţia proprie a energiei corepunzătoare valorii proprii En ca
liniar-independentă faţă de acest polinom este nemărginită, comportarea ei pentru
valori mari ale variabilei fiind redată de
un(x) = Nn Hn(a x) exp ( - --
a2 x2) , (2.62)
2
H(e) --+ eE2, I~ I-+ 00 , (2.59)
unde Hn este polinomul Hermite de ordinul n. Orice valoare am da constantei Nn,
ii) dacă ,\ I- 2n+ 1, ecuaţia nu admite decât soluţii nemărginite, cu comportarea
funcţia Un este funcţie proprie. Secţiunea următoare conţine precizări şi completări
redată de relaţia precedentă.
legate de polinoamele Hermite şi de funcţiile proprii ale energiei oscilatorului liniar-
Rezultă de aici, amintindu-ne de transformarea de funcţie (2.56), că soluţiile armomc.
ecuaţiei Schrodinger pentru oscilatorul liniar armonic sunt funcţii proprii numai dacă Nivelele de energie ale oscilatorului liniar armonic sunt nivele simple sau nede-
,\ = 2n + 1, iar aceste funcţii proprii sunt, până la factor, redate de generate, deoarece fiecăruia dintre ele îi corespunde o singură funcţie proprie, bine
determinată până la un factor constant.
Un(x) = e-E2! 2 Hn(e).

48 49
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.2. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL (lD)
DE VALORI PROPRII

2.2.6 Proprietăţi ale funcţiilor proprii ale energiei oscilatorului In sfârşit, totalitatea funcţiilor proprii ale energiei oscilatorului armonic formează
liniar armonic un sistem complet de funcţii.
In mecanica cuantică este folosită proprietatea: orice funcţie de undă (în sens
Proprietăţile funcţiile
proprii ale energiei (2.62) se leagă direct de proprietăţile matematic) f (x) poate fi reprezentată ca o dezvoltare după funcţiile unui sistem
polinoamelor Hermite (vezi Anexa B). Ca şi polinoamele Hermite, funcţiile proprii complet,
sunt dotate cu paritate, 00

Un ( - X) = (-1 Un (X) . t (2.63) f(x) = L Cn Un(x). (2.69)


n=O
Observăm acum că funcţiile proprii ale energiei sunt integrabile în modul pătrat,
Dacă sistemul este ortonormat, avem pentru coeficienţii dezvoltării
adică există integrala J~ I Un 1
2
dx. Aceasta ne permite să impunem acestor
00
funcţii condiţia (de normare)
Cn=(un,J)= 1_: u~(x)f(x)dx. (2.70)

1_: I Un 1
2
dx = 1. (2.64)
Revenim în dezvoltarea (2.69) cu expresia coeficienţilor, unde avem grijă să notăm
altfel decât x variabila de integrare,
Condiţia determină modulul constantei Nn. Calculul conduce la

I N n 12= ----5::
r:;;2n I.
f(x) =
00 /00 u~(x')f(x')dx']un(x)dx.
L[
y7r n. n=O ~oo

Vom alege constanta reală şi pozitivă, adică Presupunând că este permisă schimbarea ordinii sumei cu a integralei, avem

Nn=J~ (2.65) f(x) = 1_: S(x, x ') f(x ') dx', S(x, x ')
00

= L un(x) u~(x ').


n=O
(2.71)

Prin calcul se verifică relaţia


Relaţia precedentă este compatibilă cu proprietatea S(x, x ') = <5(x - x '). Lucrurile
1_: Un(x) Um(x) dx =O, n#m, (2.66)
stau chiar aşa, pentru un sistem complet de funcţii, şirul sumelor parţiale,
N

care exprimă proprietatea de ortogonalitate a funcţiilor care corespund la valori pro- SN(x,x') = Lun(x)u~(x')
prii diferite, proprietate pe care am justificat-o în §2.2.4, pentru funcţii proprii norma- n=O
bile, aşa cum este cazul celor de faţă, oricare ar fi energia potenţială. formează un şir J, ai cărui termeni se îndreaptă spre funcţia J a lui Dirac atunci
Cu ajutorul produsului scalar redăm comod proprietăţile de normare (2.64) şi când N -+ oo .
ortogonalitate (2.66) ale funcţiilor proprii ale energiei al oscilatorului liniar armonic, In concluzie, vom admite că pentru un sistem complet de funcţii este adevărată
egalitatea
(un,Un) = 1, (un,um) = O, n # m, (2.67) 00

L un(x) u~(x') = S(x - x'), (2.72)


sau, compact, n=O
(un, Um) = <5nm, (2.68) pe care o vom denumi relaţie de completitudine.
cu <5nm simbolul lui Kronecker. Intâlnim aceeaşi situaţie ca pentru particula în In cazul oscilatorului liniar armonic relaţia precedentă este analizată în problema
groapa de potenţial dreptunghiulară de adâncime infinită. 1.15 din [4].

50 51
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.3. DETERMINAREA NIVELELOR DE ENERGIE PENTRU UN OSCILATOR
DE VALORI PROPRII ARMONIC IZOTROP BIDIMENSIONAL

Observaţie.In acest moment putem înţelege de ce relaţia (2.43) valabilă pentru egalitatea este posibilă numai dacă cei doi termeni ai ei se reduc la o constantă.
funcţiile proprii ale energiei particulei libere a fost considerată ca exprimând com- Notând cu W1 această constantă, din ecuaţia Schrădinger se desprind două ecuaţii
pletitudinea. Este suficient s-o comparăm cu relaţia precedentă pentru a observa
asemănarea lor: parametrul p care variază continuu şi distinge între două funcţii
n2 „ C 2
- - X +-x X=W1X
1î2
- - Y
„ + -C y 2 Y = (E - W1) Y. (2.77)
proprii este corespondentul numărului cuantic n din problema oscilatorului liniar, 2M 2 2M 2
ca urmare, în locul sumei din (2. 72) întâlnim integrala peste "indicele" p. Amândouă ecuaţiile coincid cu ecuaţia Schrodinger pentru un oscilator liniar ar-
monic; de la o ecuaţie la alta diferă variabila, iar rolul valorilor proprii este jucat de
2.3 Determinarea nivelelor de energie pentru un oscilator W1 şi, respectiv, E - W1. Rezultă valorile posibile pentru ultimele două mărimi,

armonic izotrop bidimensional 1 1


W1 = (n1 + n 1 întreg 2': O, E - W1 = (n2 + ) nw , n2 întreg 2: O,
2)nw, 2
In cazul oscilatorului bidimensional armonic, particula se află într-un plan , pe
şi de aici, valorile proprii ale energiei pentru oscilatorul plan armonic izotrop
care îl vom considera a fi planul xOy. Forţa care acţionează asupra particulei are
componentele proporţionale cu deplasările pe axele respective, cu aceeaşi constantă E=(n1+n2+l)nw.
de proporţionalitate C, dacă oscilatorul este izotrop
Se constată că nivelele de energie pot fi descrise cu ajutorul unui număr întreg ne-
Fx = -Cx, Fy = -C y, C - constanta elastică 1 (2.73) negativ, n = n1 + n2,

Forţa elastică derivă din energia potenţială


En = (n + 1) 1î w , n = O, 1, ... (2.78)
C
V(x, y) = 2(x2 + y2). (2.74) Spectrul de energii al oscilatorului plan este asemănător cu cel al oscilatorului
liniar, fiind format dintr-o infinitate de nivele echidistante, echidistanţa fiind egală
Ecuaţia Schrădinger independentă de timp este în cazul de faţă o ecuaţie cu derivate cu nw. Valoarea energiei de zero este acum nw, nu 1î w /2, legat de cele două grade
parţiale, de libertate ale oscilatorului plan.

- 2M
2
({J2u fJ2u) C
8x2 + c)y2 + 2 (x2 + y2) u = Eu ' (2. 75) Folosind soluţiile ecuaţiilor (2. 77), găsim că unei perechi de numere cuantice
n1, n2 îi corespunde o funcţie proprie cu expresia
cu soluţii care sunt funcţii
de două variabile, x şi y.
a2 2
Se pot găsi uşor soluţii
particulare ale ecuaţiei precedente prin metoda separării Uni n2 (x,y) = Uni (x) Un 2 (y) = Nni Nn 2 Hn 1 (ax) Hn 2 (ay) exp
(
-
2 (x + y 2 ))
variabilelor. Aceasta înseamnă căutarea de soluţii cu structura
(2.79)
u(x, y) = X(x) Y(y). Funcţia proprie este valorii proprii (n 1 + n2 + 1) 1î w .
ataşată
(2.76)
Proprietăţile funcţiilor proprii construite decurg direct din proprietăţile funcţiilor
După împărţire cu funcţia u , ecuaţia se transcrie ca proprii ale energiei oscilatorului liniar armonic. Astfel, ele sunt normate şi reciproc
ortogonale
+ C y2) + E
- 1î2 X"+ C x2 = - (- 1î2 Y"
2M X 2 2M Y 2 ' 1_:1_: U~ 1 n2 (x,y)un 3 n4 (x,y)dxdy (2.80)
formă în care în membrul stâng avem o funcţie numai de variabila x , iar în membrul
drept o funcţie numai de variabila y. Cum x şi y sunt variabile independente, = 1-: u~ 1 (x)un 3 (x)dx X 1_: u~ 2 (y)un 4 (y)dy = On 1 n3 <ln 2 n4 •

52 53
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
"
DE VALORI PROPRII

Vom examina acum problema degenerării valorilor proprii. trebuie îndeplinite în raport cu toate variabilele şi integrala extinsă pe tot spaţiul
Constatăm că unei valori proprii En îi corespund toate funcţiile proprii care din modulul pătrat al funcţiei trebuie să existe. Pentru două funcţii fizic permise
poartă indici n 1 , n2 întregi nenegativi şi au suma egală cu n . Fiind reciproc ort o- -,; "(? fi şi h , dependente de x, y şi z, produsul scalar este definit prin
gonale, aceste funcţii sunt liniar-independente. Aceasta înseamnă că valorile proprii
1_:1_:1_:
1

sunt degenerate. Ne amintim că numărul maxim de funcţii proprii linear indepen-, (!1,h) ~ fî(x,y,z)h(x,y,z)dxdydz. (2.84)
<lente ataşat unei valori proprii este ordinul degenerării acelei valori proprii.
Ne propunem să calculăm ordinul degenerării, notat cu 9n , al unei valori proprii In continuare, vom adopta o scriere mai compactă,

En a oscilatorului plan. Aceasta revine la a afla câte perechi de numere (n1, n2),
întregi şi nenegative, satisfac condiţia n1 + n2 = n. Răspunsul este 9n = n + l,
perechile fiind (O, n); (1, n - l); (2, n - 2); · · · (n, O). Numai nivelul fundamental este
dr= dxdydz,
1= 1_:1_:1_:' (2.85)

nedegenerat, unica funcţie proprie ataşată fiind deci von1r· transcrie relaţia precedentă ca

u 00 ( x, y)
a
= fi exp
(
-
a2 2 2 )
2 (x + y )
(2.81) Ui , h) = 1 fî(r) h(r) dr. (2.86)

Primul nivel excitat de energie E 1 = 2 nw este dublu degenerat, iar funcţiile proprii Descompunerea unei funcţii de undă după un sistem ortonormat complet
ataşate sunt
{ Un (r) }n se scrie formal la fel ca în cazul unidimensional
00

u1o(x, y) = u1(x) uo(y), uo1(x,y) =uo(x)ui(y). (2.82) f(r) = L Cn Un(r), Cn = (un, f), (2.87)
n=l
O combinaţie liniară de funcţii proprii care corespund la aceeaşi energie este şi
iar completitudinea se exprimă prin
ea funcţie proprie pentru acea energie, deoarece
n > (X)

L un(r) u~(r') = J(r -


v(x,y)= L Cn1n2'Un1n2(x,y) -t Hv(x,y)=(n+l)nwv(x). (2.83)
n=l
r'). (2.88)
n1,n2=0
n1+n2=n
2.4.2 Oscilatorul tridimensional armonic izotrop
2.4 Ecuaţia Schrodinger în cazul tridimensional (3D) In cazul oscilatorului tridimensional armonic izotrop , energia potenţială este

Revenim la cazul tridimensional, în care funcţiile proprii u(r) depind de trei vari- C C
V(r) = - (x 2 + y 2 + z 2 ) = - r 2 . (2.89)
abile de poziţie, de obicei coordonatele carteziene. Definim întâi clasa funcţiilor fizic 2 2
permise şi produsul scalar al două asemenea funcţii. Trecem apoi în revistă soluţiile
Exerciţiu. Aplicaţi metoda separării variabilelor pentru a arăta că nivelele de
ataşate câtorva câmpuri de forţe particulare şi stabilim câteva proprietăţi generale
ale valorilor şi funcţiilor proprii, asemănătoare celor stabilite în cazul unidimensional. energie ale oscilatorului tridimensional armonic izotrop sunt

2.4.1 Funcţii fizic perm ise în cazul tridimensional. Produsul scalar


En = (n + ;) nw, n - întreg nenegativ. (2.90)

Definiţia dată
în §2.2.2 pentru o funcţie fizic permisâ (sau funcţie de undâ în Determinaţi funcţiile proprii corespunzătoare şi arătaţi că ordinul degenerării nivelu-
sens matematic) se extinde firesc în cazul tridimensional: condiţiile de regularitate lui En este 9n = (n + 1) (n + 2)/2.

54 55
Capitolul 2..ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

2.4.3 Particula liberă Formula precedentă ne arată că spectrul energiei particulei libere este continuu şi se
întinde de la O la oo. Vom scrie compact
Considerăm acum cazul particulei libere care evoluează în spaţiu. Aşa cum am
procedat în cazul unidimensional, alegerea cea mai simplă pentru energia potenţială p2
u(p; r) 1 /
= (21r h) exp ( h
i p · r) E= 2M. (2.95)
este V = O. Urmând postulatul cuantificării energiei, căutăm valorile parametrului 3 2

E din ecuaţia Schrodinger cărora le corespund funcţii care îndeplinesc condiţiile de


regularitate. Ecuaţia cu valori proprii a energiei Evident, funcţiile (2.95) nu sunt integrabile în modul pătrat, deci funcţiile nu pot
fi normate.
r,,2 Integrala care redă produsul scalar a două funcţii proprii
-2M 6.u = Eu (2.91)

este acum o ecuaţie cu derivate parţiale.


(u(p;r),u(p';r)) = f')=\\ 3 lexp (*(p'-p)·r) dr,

Lucrăm în coordonate carteziene şi adoptăm metoda separării variabilelor.


se factorizează în produsul a trei integrale de tipul celor întâlnite în cazul unidimen-
Căutăm deci soluţii (particulare) cu structura
sional (2.38)
u(r) = X(x) Y(y) Z(z). (2.92) 1
(u(p; r), u(p ; r)) :n,)3 J(p~ - Px) J(p; - Py) J(p~ - Pz)
Este evident că variabilele se separă. Dacă ne amintim rezultatele valabile în cazul
J(p~ - Px) J(p; - Py) J(p~ - Pz) ·
unidimensional ( vezi §2.2.3) şi folosim notaţii asemănătoare, este de înţeles că funcţi­
ile proprii cu structura (2.92) vor fi Rezultatul precedent se scrie compact

exp(f Px x) exp(fpy y) exp(KPz z) (u(p;r),u(p';r)) = J(p' - p). (2.96)


u(px,Py,Pz;x,y,z) (2.93)
v2ifi v2ifi v2ifi Relaţia exprimă proprietatea de ortonormare în sens generalizat, în scara
oo < Px < oo , -oo < Py < oo ' -oo < Pz < oo · parametrilor Px, Py şi Pz , a funcţiilor proprii ale energiei particulei libere date de
expresia {2.95). Observăm că două funcţii proprii din sistemul particular de funcţii
Funcţia precedentă îndeplineşte condiţiile de regularitate. Verificăm că funcţia scrisă proprii ale energiei particulei libere pe care l-am determinat sunt ortogonale, indi-
este soluţie şi
cu această ocazie stabilim la ce valoare proprie corespunde ea. Intr- ferent dacă ele corespund la valori proprii ale energiei diferite sau la aceeaşi valoare
adevăr, prin derivare găsim proprie.

ou i. â2u p; Analizăm degenerarea valorilor proprii ale energiei particulei libere în cazul tridi-

âx = r;,PxU, --2 = --u


2 mensional.
âx h '
Unei valori proprii E îi corespund toate funcţiile de forma (2.95), caracterizate
de unde prin indici Px, Py şi Pz pentru care
2
Px + Py2 + Pz2 u.
A
u.u -
__

1i 2
p2 = p; + p; + p; = 2 M E .
Ca urmare, funcţia (2.93) este funcţie proprie şi corespunde la valoarea proprie Există o infinitate de asemenea funcţii. Expresia analitică a acestor funcţii ne arată
că ele sunt liniar-independente. Rezultă că ordinul degenerării unei valori proprii a
E - l ( 2 energiei particulei libere este infinit.
- 2 M Px + Py2 + Pz2) . (2.94)

56 57
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER- ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

Formulăm şi altfel rezultatul referitor la degenerarea unei valori proprii. Intro- Demonstraţia urmează acelaşi drum ca în cazul unidimensional şi este valabilă

ducem un spaţiu tridimensional al indicilor Px, Py şi Pz. Fiecărui punct din acest pentru funcţii proprii care sunt integrabile în modul pătrat. In cazul în care funcţi­
spaţiu îi corespunde o funcţie proprie a energiei. Toate funcţiile caracterizate prin ile proprii nu sunt integrabile în modul pătrat, cele două proprietăţi rămân ade-
puncte situate pe sfera de rază ./2 ME, E > O, corespund aceleiaşi valori proprii vărate, doar că ortogonalitatea trebuie înţeleasă în sens generalizat şi este mai greu

E . Dar şi orice combinaţie liniară de funcţii proprii corespunzătoare la aceeaşi va- de demonstrat.
loare proprie este funcţie proprie pentru acea valoare proprie. In problema de faţă Pentru demonstraţie, scriem ecuaţia Schrodinger pentru o valoare proprie E1 cu
putem avea sume sau serii de funcţii proprii caracterizate prin aceeaşi valoare pentru funcţia proprie asociată u 1 (r) şi complex-conjugata ecuaţiei pentru o valoare proprie

E , dar şi suprapuneri continue de asemenea funcţii E 2 cu funcţia proprie asociată u2 (r):

u(p;r) = Ja
r27r Jar g(p)u(p;r) sinBpdBpd</Jp- -
h2
2
M6.u1+V(r)u1(r) = E 1 u 1(r),

In relaţia precedentă se integrează numai după direcţia vectorului p, caracterizată - ~ 6. u; + V (r) u2(r) = E; u2(r) . (2.100)
2
prin unghiurile polare eP şi </Jp .
Totalitatea funcţiilor (2.95) obţinute dând valori de la -oo la oo celor trei indici Inmulţim prima ecuaţie cu u 2, a doua cu u1 şi scădem a doua ecuaţie din prima, cu
Px, Py şi Pz formează un sistem complet de funcţii, sistemul de funcţii al lui Fourier. rezultatul
Dezvoltarea unei funcţii de undă F(r) după sistemul complet de funcţii proprii al - ~ (u26. u1 - u16. u;) = (E1 - E;) u 2u1.
energiei particulei libere (2.95) este tocmai dezvoltarea funcţiei în integrală Fourier, 2
In cazul tridimensional membrul stâng conţine trei termeni care sunt fiecare
F(r)= 1n :,~ 1') i <I>(p)exp({p·r) dp. (2.97)
derivata unei funcţii, de tipul celei întâlnite în cazul tridimensional, astfel încât
ecuaţia se scrie

Funcţia <I> (p) este transformata Fourier. Relaţia 2


_ fi [~ (u 2aul _ Ul au;)+~ (u 2au1 _ Ul au;)+~ (u2au1 _ Ul au;)]
ax ax ax ay ay ay az az az
:,~!? 1
2M
<I>(p) = 1 ., F(r) exp (-{ p · r) dr (2.98) = (E1 -E;) U2U1.
In membrul stâng apare divergenţa unui vector, construit din gradienţii celor două
exprimă transformata Fourier a unei funcţii.
funcţii u1 şi u2,
Formal, relaţia de completitudine se scrie

l u(p;r)u*(p;r')dp=6(r-r'). (2.99) - ~
2
div (u 2grad u1 - ui grad u2) = (E1 - E;) u 2u1,

sau, folosind operatorul vectorial V ,


2.4.4 Proprietăţi ale valorilor şi funcţiilor proprii ale energiei în
cazul tridimensionl
- ~ V · (u2Vu1 - uiVu2) = (E1 - E~) u 2u1.
2
Proprietăţile
1) valorile proprii ale energiei sunt numere reale, Observaţie. Altfel spus, formula precedentă este rezultatul aplicării formulei lui
2) funcţiile proprii care corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale, Green
justificate în §2.2.4 în cazul ID, sunt valabile şi în cazul 3D. f 6.g - g 6.f = V · (!V g - gV f) , (2.101)

58 59
Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

pentru f = u1 şi g = u 2. Să rescriem relaţia (2.102) cu noile notaţii, după ce am ţinut seama de faprul că
Integrăm pe tot spaţiul relaţia obţinută. Pe baza teoremei Gauss integrala din valorile proprii sunt reale,
membrul stâng se transformă în integrala, pe suprafaţa de la infinit, din fluxul vec-
(En - Ek) (unj,Ukl) = O, (2.104)
torului de sub semnul divergenţă,
şi să urmărim din nou consecinţele ei:
_.!!__ { (u2v'u1-uiv'u2)·dS=(E1-E;) [u 2(r)u1(r)dr. a) dacă En i- Ek, atunci (unj,Ukl) = O,
2M }L,= r b) dacă En = Ek , atunci nu putem spune nimic despre produsul scalar (Unj, Unl)
a două funcţii diferite (j i- l) care corespund la aceeaşi energie, aşa cum s-a remarcat
Vectorul element de suprafaţă dS are orientarea normalei exterioare la suprafaţă.
anterior.
Suprafaţa de la infinit ne-o putem imagina ca pe suprafaţa unei sfere a cărei rază
R este indefinit de mare. Vectorul dS este atunci un element de suprafaţă cu Bazându-ne pe proprietatea că orice sistem de N funcţii liniar-independente
normala având direcţia radială şi ca mărime suprafaţa decupată de un element de poate fi înlocuit cu N combinaţii liniare ale lor care să fie funcţii reciproc ortogonale,
unghi solid infinitezinal dfl pe această sferă, adică dS = R 2 dfl. Fluxul vectorului este convenabil să presupunem de acum încolo că această operaţie a fost realizată
(u 2Vui - ui V u2) prin suprafaţa de la infinit este nul, pentru că la distanţe mari pentru funcţiile proprii ale energiei care corespund la aceeaşi valoare proprie. Dacă
funcţiile u 1 şi u2 descresc la zero, suficient de rapid (mai repede ca 1/r 312 ) pentru presupunem că funcţiile proprii ale energiei au fost şi normate, vom fi în situaţia în
a fi asigurată integrabilitatea lor în modul pătrat. Am obţinut astfel egalitatea care este valabilă egalitatea

(E1 - E;) (u2,ui) = O. (2.102)


(unj, Ukz) = 6nk 6j l. (2.105)

N.B. Primul t5 este o consecinţă a faptului că funcţiile sunt soluţii ale ecuaţiei
Egalitatea are drept consecinţe proprietăţile enunţate la începutul secţiunii (raţio­
Schrodinger.
namentul de la sfârşitul secţiunii 2.2.4 se aplică şi aici). Cu aceasta demonstraţia
este încheiată.
2.4.6 Operatorul energiei şi proprietăţile sale
Aşa cum s-a remarcat şi în cazul unidimensional, dacă E2 = E1, dar u2 i- u1 ,
situaţie care apare în cazul unei valori proprii degenerate, produsul scalar (u2, ui) Proprietăţile comune pe care le au valorile şi funcţiile proprii ale energiei întâlnite
nu este obligatoriu nul. Că aşa stau lucrurile nu este de mirare, având în vedere până acum (valori proprii reale, funcţii proprii care corespund la valori proprii diferite
proprietatea: orice combinaţie liniară de funcţii proprii care corespund la aceeaşi ortogonale, în sens obişnuit sau în sens generalizat), oricare ar fi energia potenţială,
valoare proprie En este şi ea funcţie proprie pentru acea valoare proprie. sunt consecinţa faptului că operatorul H, numit operatorul energiei, este un operator
autoadjunct. Explicăm în continuare înţelesul afirmaţiei referitoare la operatorul
2.4.5 Notaţi i adecvate pentru funcţiile proprii care corespund la energiei.
aceeaşi valoare proprie Un operator acţionând asupra unei funcţii de coordonate F(r) o transformă
într-o altă funcţie de coordonate, G(r). Pentru notarea operatorilor vom folosi litere
In cazul în care o valoare proprie este degenerată, notaţia pentru funcţiile proprii capitale, operatorii fiind plasaţi la stânga funcţiei asupra căreia acţionează. Vom
ataşate trebuie complicată prin introducerea unui al doilea indice care să distingă
scrie deci,
între funcţiile proprii care corespund la aceeaşi valoare proprie,
G(r) = AF(r). {2.106)
En ---r Un1(r) ,Un2(r), ... , Ungn(r). (2.103) pentru a exprima faptul că operatorul A transformă funcţia F{r) în funcţia G(r).
Un operator liniar A transformă o combinaţie liniară de funcţii în combinaţia
Observaţie. Pentru a ne încadra în această notaţie în cazuri concrete, funcţiile funcţiilor rezultate prin acţiunea operatorului asupra fiecărei funcţii în parte,
proprii trebuie, de obicei, renotate. De exemplu, în cazul oscilatorului plan, notaţia
Un 1 n2 nu este de acest tip. A (ci F1 + c2 F2) = c1 A Fi + c2 A F2 , (2.107)

60 61
I

Capitolul 2. ECUATIA SCHRODINGER INDEPENDENTĂ DE TIMP CA ECUAŢIE ' ,:; 2.4. ECUAŢIA SCHRODINGER ÎN CAZUL TRIDIMENSIONAL (3D)
DE VALORI PROPRII

cu Fi şi F2 funcţii,
iar ci şi c2 constante. unde în al doilea termen am transformat integrala de volum în integrală de suprafaţă.
Oricărui operator liniar A asupra funcţiilor de undă îi este asociat un alt operator Funcţiile Fi şi F2 , precum şi gradienţii lor scad rapid la distanţe mari, astfel încât

liniar, adjunctul său, notat A t . Adjunctul este definit în cadrul egalităţii I( contribuţia integralei pe suprafaţa de la infinit estf' nulă. Am rămas cu

(At Fi , F2) = (Fi,AF2) , · (2.108) 1 Fi* 6.F2 dr= 1 (6.F1)* F2 dr


unde Fi şi F2 sunt două funcţii de undă (în sens matematic) oarecare.
sau
Adjunctul este şi el un operator liniar. Amintim proprietăţile lui, redate prin
(Fi , 6.F2) = (6.Fi, F2) . (2. 110)
relaţiile care urmează:
Am justificat astfel că laplaceianul este un operator autoadjunct atunci când
(A+ B)t At + Bt, (a A)t = a* At acţionează asupra funcţiilor de undă.

(AB)t ln concluzie, operatorul energiei este un operator autoadjunct , fiind suma a doi
BtAt, (Atf =A, (2.109)
operatori autoadjuncţi.
cu A şi B operatori, iar a constantă.
Justifăm penultima relaţie. Notăm C = AB şi transformăm produsul scalar Referinţe

(Fi, C F2)
E. Schrodinger , "Quantişierung als Eigenwertproblem", I, Ann. Physik 79, 361
(Fi,CF2) = (F1,ABF2) = (At F1,BF2) = (Bt At Fi,F2). (1926); II, Ann. Physik 79, 489 (1926); III, Ann. Physik 80, 437 (1926); IV, Ann.
P hysik 81, 109 (19W) -
Comparănd produsul scalar obţinut cu expresia sa de plecare, şi având în minte
definiţia(2.108) a adjunctului, proprietatea este demonstrată.
Operatorul energiei este suma a doi operatori. Primul termen, laplaceianul în-
mulţit cu o constantă, este un operator diferenţial, iar energia potenţială este un
operator multiplicativ. Arătăm acum că operatorul energiei este un operator autoad-
junct.
Energia potenţială este un operator autoadjunct pentru că este o funcţie reală.
Intr-adevăr,

(Fi, V F2) = 1 Ft(r) V(r) F2(r) dr= 1 (V(r) Fi (r))* F2(r) dr= (V F1, F2) .

Şi
operatorul 6. este un operator autoadjunct. Pentru a justifica afirmaţia ,
transformăm produsul scalar (Fi, LlF2),

(Fi, 6.F2) = 1 Fi* 6.F2 dr,

pe baza formulei lui Green (2.101), aplicată pentru f = Fi* şi g = F2. Atunci, avem

{ Fi* 6.F2 dr= { F2 6.Fi* dr+ { (Fi*V F2 - F2 V Fi*)· dS,


Jr Jr J~oo
62 63
Capitolul 3
FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA
SCHRODINGER TEMPORALĂ. INTERPRETAREA
STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

3.1 Experienţele de difracţie cu microparticule şi inter-


pretarea lor statistică

Pentru a înainta în dezvăluirea conţinutului mecanicii cuantice, ne întoarcem la


discuţia din Cap. 1 referitoare la comportarea neclasică a substanţei, la ipoteza lui
de Broglie, la analiza şi înţelegerea fenomenului ondulatoriu asociat particulelor. De
Broglie a sugerat că electronii trebuie să sufere fenomenul de difracţie atunci când
întâlnesc obstacole de dimensiuni comparabile cu lungimea de undă asociată. Ori,
pe baza formulei (1.24),
h
A= Mv' (3.1)

unde M este masa particulei, lungimile de undă asociate unor electroni cu energii
uşor accesibile de 10, 100, 1000 eV sunt, respectiv, 3,89, 1,23 şi 0,39 Â. Fiind vorba
de valori atât de mici ale lungimilor de undă, comportarea ondulatorie a electronilor
cu energii în domeniul zecilor şi sutelor de eV ar trebui să se manifeste în experienţe
de difracţie pe reţele cristaline. Asemenea experienţe au fost efectuate şi confirmă
o comportare pe care fizica clasică nu o poate descifra. Celebre sunt experienţa lui
C. Davisson şi L. H.Germer (1927) şi experienţa lui G. P. Thomson (1928), deja
menţionate în §1.3. In prima experienţă electronii monoenergetici extraşi dintr-un
filament metalic încălzit suferă o reflexie pe suprafaţa unui cristal de nichel spre
care au fost trimişi în direcţia normalei. Detectarea electronilor după interacţia cu
cristalul dezvăluie o distribuţie a lor după direcţii pe care nu ar putea-o da particulele
care ar asculta de fizica clasică. In schimb, se dovedeşte utilă condiţia lui Bragg,

65
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRQDINGER 3.1. EXPERIENŢELE DE DIFRACŢIECU MICROPARTICULE ŞI
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII INTERPRETAREA LOR STATISTICĂ

valabilă în cazul lucrului cu raze X, pe ecran. O primă experienţă este cea în care figura de difracţie este obţinută cu
flux intens şi timp de expunere scurt , practic instantaneu. O a doua experienţă este
n  = 2 d sin 8B , (3.2) cea în care lucrăm cu un flux de intensitate redusă şi privim figura de difracţie la
momente intermediare în raport cu momentul de timp la care încetează bombardarea
cu n întreg, d distanţa între planele pe care are loc împrăştierea, eB unghiul între
ţintei. La un moment de timp t1 , apropiat de începutul experienţei, figura de pe
direcţia unui maxim al distribuţiei unghiulare şi suprafaţa planelor. Corect folosită
ecran dată de N1 < < N particule nu este copia palidă a figurii de difracţie din
în geometria experimentului [1], formula lui Bragg permite calculul unei lungimi de
prima experienţă; ea prezintă mici porţiuni impresionate prin căderea particulelor,
undă Â . Se constată modificarea ei o dată cu viteza v a electronilor şi valabilitatea
repartizate la întâmplare pe ecran, neavând nici o asemănare cu figura de difracţie din
relaţiei lui de Broglie (3.1).
prima experienţă. La un moment t2 > t1, până la care au căzut N2 < N particule
In experienţa lui G. P. Thomson are loc transmisia electronilor printr-o foiţă
pe ecran (suficient de multe, N2 > > N1 ), se obţine o imagine în care figura de
policristalină , asemănător situaţiei din dispozitivele de difracţie cu raze X de tip
difracţie începe să se contureze. Dacă ajungem la momentul de timp t 3 până la care
Debye-Scherrer. La fel ca pentru raze X, figura obţinută cu elect roni constă dintr-o
s-au înregistrat N3 = N particule (adică tot atâtea cât în prima experienţă) , vom
serie de cercuri concentrice.
avea pe ecranul detector aceeaşi figură de difracţie ca la expunerea "instantanee".
Experienţelor de difracţie cu electroni menţionate aici li s-au adăgat altele, efec-
Observarea ecranului la momente de timp apropiate de începutul experienţei lasă
tuat e cu at omi sau neutroni. In 1956 a fost realizat [l] cu electroni analogul ex-
impresia că electronii cad la întâmplare pe ecran. Observarea ecranului în continuare
perienţei Young din optică (vezi sfârşitul prezentei secţiuni). In 1961 C. Jonsson a
conduce la concluzia contrară, pentru că ori de câte ori repetăm experienţa cu un
realizat acelaşi tip de experienţă cu atomi de heliu. Realizarea experienţei cu număr
număr total mare de particule, distribuţia finală a lor pe ecran este aceeaşi. Dis-
mic de electroni şi obţinerea figurii de interferenţă prin acumularea evenimentelor
tribuţia particulelor pe ecran nu este omogenă, există regiuni ale ecranului pe care
individuale este datorată lui A. Tonomura şi colaboratorilor (1989). cad mai multe particule decât pe altele.
Ajungem la concluzia că experienţa de difracţie se desfăşoară în conformitate cu
Trecem acum la o analiză a unei experienţe de difracţie, evidenţiind ideea că , o lege statistică: apare ca întâmplător locul unde va cădea o particulă, însă ni se
în ciuda aparenţei, nu este în mod obligatoriu vorba de un fenomen ondulatoriu. prezintă ca guvernată de o lege distribuţia pe ecran a unui ansamblu format dintr-un
Invăţăm din analiza unei experienţe de difracţie care este limbajul potrivit pentru a număr mare de particule.
descrie microparticulele şi, ca urmare, ce obiective are sens să-şi propună o teorie a
Trecem acum la o descriere cantitativă a figurii de difracţie.
comportării neclasice a particulelor. Vom desprinde următoarele concluzii:
Caracterizăm figura de difracţie printr-un set de frecvenţe relative. In acest scop,
i) la începutul, la sfârşitul experienţei, dar şi pe parcursul ei, particulele îşi
divizăm suprafaţa ecranului într-o mulţime de pătrate egale de suprafaţă b. şi nu-
păstrează individualitatea,
merotăm pătratele. Dacă N t:,.; este numărul de particule care au impresionat pătratul
ii) comportarea particulelor în interacţie cu reţeaua cristalină poate fi redată
cu numărul i, atunci frecvenţa relativă Vi de cădere pe acest pătrat este
cantitativ cu ajutorul unor legi statistice,
iii) la baza legilor statistice pe care le putem formula prin repetarea unei expe- N1:,.i
rienţe de difracţie nu se ascunde o comportare după legile mecanicii clasice. vi= N' LNt:,.i = N--+ LVi = l.
Analiza unei experienţe de difracţie, pe care o prezentăm în continuare, descrie
rezultatele obţinute cu un flux al particulelor de intensitate slabă şi un timp de Sumarea este extinsă asupra întregii suprafeţe a ecranului. Dacă numărul total N
expunere lung, urmăreşte constituirea în timp a figurii de difracţie şi o compară de particule este mare, şi aceasta este situaţia la care ne vom referi, la schimbarea
cu rezultatele obţinute la intensitate mare şi expunere de durată scurtă, practic numărului total N se constată stabilitatea frecvenţelor relative, adică se constată
instantanee. faptul că modificarea valorii numărului N > > 1 afectează puţin valoarea frecvenţelor
Fie cazul particular al unei experienţe în care figura de difracţie este o succesiune relative.
de inele "luminoase" şi "întunecate" şi fie N numărul total de particule care cad Frecvenţele relative sunt mărimi obţinute pe cale experimentală, iar stabilitatea

66 67
Capitolul 3. FUNCTIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.2. CARACTERUL STATISTIC AL LEGILOR MECANICII CUANTICE. FUNCŢIA
DE STARE. LEGEA LUI BORN
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

frecvenţelor relative este dovada valabilităţii unei legi statistice. In descrierea teore- Mecanica cuantică este teoria care, în particular, dă descrierea statistică adecvată
tică a unui fenomen, o lege statistică se exprimă prin probabilităţi (vezi Anexa A). pentru fiecare tip de experienţă de difracţie, adică este capabilă să prevadă funcţia
In cazul de faţă, putem vorbi de probabilităţile Pi referitoare fiecare la unul din de distribuţie P.
pătratele obţinute prin divizarea ecranului: Pi este probabilitatea de cădere a unei Experienţele de difracţie nu sunt singurele care ne obligă să trecem la o descriere

particule în pătratul cu numărul i. Relaţia ei cu frecvenţele relative este statistică a comportării microparticulelor; experienţa ne obligă să acceptăm că în
orice condiţii s-ar afla microparticulele, noi nu putem formula decât o lege statistică
Vi~ Pi' N>> 1, referitoare la localizarea lor. Mai mult decât atât, suntem obligaţi să constatăm că
legile statistice formulate de teoria cuantică nu sunt compatibile cu suportul dinamic
apropierea fiind cu atât mai bună cu cât numărul total de particule N care au căzut al fizicii clasice: electronii nu ascultă de legea a doua a dinamicii şi nu are sens să
pe ecran este mai mare. Totalitatea rapoartelor vi conţin o informaţie cu atât mai vorbim despre mişcarea lor pe traiectorii.
precisă, cu cât suprafaţa 6 este mai mică.
Diferenţa între comportarea clasică şi cea cuantică este cel mai bine evidenţiată
In continuare, ne fixăm atenţia asupra unui punct al ecranului situat la intersecţia de experienţa cu două fante. In această experienţă un fascicul de particule întâlneşte
diagonalelor pătratului numerotat cu i. Vom caracteriza acest punct prin coordo- în cale un paravan cu două deschideri A şi B suficient de înguste şi de apropiate.
natele sale (x, y) faţă de un sistem de axe cartezian plasat pe ecranul detector. Dacă Un al doilea ecran înregistrează particulele căzute pe el. Este vorba de analogul
micşorăm aria 6 a pătratului , frecvenţa relativă de cădere într-un asemenea pătrat experienţei lui T. Young (1800) din cazul luminii. Pe ecran se obţine o figură de
scade odată cu 6 , raportul vd 6 tinde însă spre o limită a cărei valoare depinde difracţie caracterizată şi ea printr-o funcţie de distribuţie P. Dacă acoperim una din
de poziţia pe ecran a centrului pătratului. Situaţia descrisă este redată de relaţia deschideri, figura de difracţie este modificată. Fie PA şi P B funcţiile de distribuţie
v· în cazul în care deschiderile B şi , respectiv , A sunt închise. Se constată că
~ --t P(x,y) pentru N >> 1 şi 6 --t O.
p # PA +PB.
Mărimea P(x, y) este, prin definiţie, densitatea de probabilitate de cădere pe ecran
sau funcţia de distribuţie a poziţiei pe ecran. O asemenea comportare nu este compatibilă cu mecanica clasică.
Aşa cum am menţionat la începutul secţiunii, până în deceniul al şaselea al
Din definiţie rezultă că dacă se cunoaşte valoarea densităţii de probabilitate
P(x, y), probabilitatea dp ca particula să cadă pe un element de suprafaţă dx dy secolului trecut experienţa cu două fante era o experienţă mintală, adică o experienţă
din vecinătatea punctului de coordonate x şi y de pe ecran este care nu se putea efectua din cauza unor dificultăţi de natură tehnică, dar al cărei
rezultat se putea prevedea prin extrapolarea comportării din alte condiţii înrudite,
dp(x,y) = P(x,y)dxdy. (3.3) cunoscute experimental. Progresul tehnologic a permis până la urmă efectuarea
experienţei cu două fante în cazul electronilor.
O teorie a comportării particulelor trebuie să fie capabilă să prevadă legea statis- Pentru o discuţie magistrală a experienţei cu două fante vezi cursul de fizică al
tică de distribuţie a electronilor care au suferit interacţia cu ţinta solidă, lege statis- lui Richard Feynman [5].
tică a cărei expresie matematică este funcţia P(x, y).
Faptul că în condiţiile experienţei de difracţie nu putem prevedea locul de cădere
pe ecran al fiecărei particule nu este de mirare. In fizica statistică clasică sunt formu- 3.2 Caracterul statistic al legilor mecanicii cuantice.
late legi statistice la care se recurge ori de câte ori lucrăm cu un sistem cu număr mare Funcţia de stare. Legea lui Born
de constituenţi elementari pentru care nu avem (şi nu putem avea practic) suficiente
informaţii despre fiecare dintre ei, sau ori de câte ori condiţiile unei experienţe sunt Conform postulatelor mecanicii cuantice, pe care le vom învăţa în cursul de faţă,
complexe. Legile fizicii statistice clasice au la bază o comportare a fiecărei particule situaţia întâlnită
în experienţele de difracţie este cea pe care o întâlnim întotdeauna:
în acord cu fizica clasică. Se spune că aceste legi au un suport dinamic în mecanica referitor la microparticule nu putem formula decât legi cu caracter statistic. Nu
clasică. putem răspunde la întrebarea unde se va afla o microparticulă la un moment dat.

68 69
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.2. CARACTERUL STATISTIC AL LEGILOR MECANICII CUANTICE. FUNCŢIA
DE STARE. LEGEA LUI BORN
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

Mai mult decât atât, situaţia poziţiei nu este specială; în condiţii experimentale Postulatul lui Born:
date, toate atributele mişcării unei particule (poziţie, impuls, energie, moment cinetic Densitatea de probabilitate de localizare coincide cu modulul pătrat al funcţiei de
orbital) nu au valori pe care să le putem prevedea cu certitudine. Efectuarea unei stare
măsurători a lor conduce la rezultate pentru care putem prevedea doar probabilitatea
P(r, t) =I w(r, t) 12 . (3.4)
de realizare. Efectuarea unei asemenea măsurători poate fi asemuită cu aruncarea
unui zar, pentru care nu putem prevedea pe ce faţă va cădea zarul. Tfariabilele
dinamice ale mecanicii clasice devin astfel mărimi aleatorii pe care le regă~
mecanica cuantică sub _E_umele de obs(!,rvabile. • Postulatul evoluţiei stării:

Trebuie să ne revizuim complet modul de a gândi, conceptele de bază. Să ne In cazul particulei aflate în câmp de forţe care derivă din potenţial, funcţia de
referim întâi la starea particulei. In general, starea unui sistem la un moment dat star·e este soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale
se identifică cu totalitatea proprietăţilor sale la acel moment de timp. In mecanică
clasică starea unei particule la un moment dat este starea ei de mişcare, caracterizata
iii
aw = - -1'1? fi. w+ V (r t) w
~ (3.5)
prin 6 mărimi: componentele vectorului de poziţie şi ale impulsului faţă de un sistem ât 2M ' .
de axe fixat. Din aceste mărimi se calculează altele, precum energia şi momentul
cinetic orbital. Tot din acestea se prevede starea la orice moment ulterior, dacă se
cunoaşte forţa care acţionează asupra particulei. Legat de postul~tul stării, ne amintim că în capitolul introductiv a fost vorba de
In mecanica cuantică starea unei particule se identifică cu legile statistice refe- o funcţie de coordonate şi timp necesară pentru a descrie unda asociată de către de
ritoare la observabile. Cunoaştem starea dacă putem spune care sunt legile de dis- Broglie unei particule. Acum constatăm că în formalismul mecanicii cuantice apare
tribuţie pentru poziţie, impuls, moment cinetic orbital, energie ş.am.d. Şi nu este o asemenea funcţie, dar rolul ei este altul: funcţia de undă descrie starea particulei,
suficient să cunoaştem legile de distribuţie pentru poziţie şi impuls pentru a deduce din ea se extrag legi statistice referitoare la mărimile observabile. Nu există u n-de
pe celelalte. Intr-un fel, răspunsul mecanicii cuantice, pe care îl prezentăm acum, asociate, dar este nevoie de o funcţie definită în tot spaţiul, ca în cazul unui fenomen
este uimitor de simplu. ondulatoriu, numai că funcţia are cu totul altă semnificaţie.
/------- ~
Ecuaţia de evoluţie ne arată, ca urmare a prezenţei factorului i, că funcţia de
Admitem acum trei postulate, a căror încadrare în postulatele generale ale
mecanicii cuantice o vom discuta în Cap. 6. ~ re .!J11.-este ~~a ~ă, w I= w* .
Postulatul propus de Max Born în 1926 indică o primă informaţie pe care ne-o
dă o funcţie de undă. La această interpretare probabilistică a soluţiilor ecuaţiei de
evoluţie propuse de Schrodinger, simultan cu ecuaţia independentă de timp, Born a

Postulatul stării particulei: ajuns analizând experienţe de împrăştiere a electronilor pe atomi efectuate de către
James Franck, în clădirea Universităţii Gottingen în care lucra şi Born.
Toate legile statistice referitoare la observabilele particulei rezultă din cunoaşterea Vom numi în continuare legea lui Born legea statistică referitoare la localizarea
unei singure funcţii, definite în tot spaţiul şi la orice moment de timp, numită funcţia particulei, dată prin postulatul lui Born.
de stare a particulei şi notată, de obicei, cu W. Funcţia w(r, t), numită şi funcţie Modul de obţinere a legii lui Born din funcţia de stare poate fi asemuit cu modul
de undă, îndeplineşte condiţiile de regularitate şi este integrabilă în modul pătrat. de obţinere a densităţii de energie w(r, t) a câmpului electromagnetic în vid din
Condiţiile de regularitate cer ca funcţia să fie mărginită, continuă şi uniformă şi cu mărimile ondulatorii E(r, t) (intensitatea câmpului electric) şi B(r, t) (inducţia
derivate de ordinul întâi continue. magnetică),
w(r, t) = Eo E2 + _1_ B2'
2 2µ 0

70 71
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.4. ECUAŢIA DE CONTINUITATE ATAŞATĂ ECUAŢIEI SCHRODINGER
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII TEMPORALE ŞI CONSECINŢELE EI

unde operaţia de bază este ridicarea la pătrat a mărimilor ondulatorii. Corespon- Observăm însă că, la prima vedere, integrandul depinzând de timp, integrala
denţa are sens, deoarece densitatea de energie a câmpului electromagnetic este mare din relaţia precedentă ar putea depinde de timp. Modul în care funcţia de stare se
în puncte situate în regiunile spaţiului în care sunt prezenţi mulţi fotoni. modifică în timp este exprimat de postulatul stării. Situaţia este în ordine, dacă
putem arăta că evoluţia funcţiei de stare respectând ecuaţia Schrodinger temporală
In concluzie , cele trei postulate se referă la sistemul fizic format dintr-o particulă are drept consecinţă independenţa de timp a integralei pe tot spaţiul din modulul
în câmp de forţe care derivă din potenţial. Postulatele surprind esenţa mecanicii pătrat al funcţiei de stare. Arătăm în continuare că aşa stau lucrurile.
cuantice. Despre particulă nu putem face decât previziuni cu caracter statistic.
Previziunile se referă la observabilele particulei (poziţie, impuls, moment cinetic),
care au comportarea unor variabile aleatoare. Ne este cunoscută starea particulei,
dacă ne sunt cunoscute legile statistice pentru toate observabilele. Mecanica cuantică
afirmă că toată această informaţie este conţinută în funcţia de stare.
--
3.4 Ecuaţiade continuitate ataşată
temporale şi consecinţele ei
ecuaţiei Schrodinger

Deducem acum o consecinţă directă şi importantă a ţcuaţiei Schrodinger tempo-


Trebuie să avem tot timpul în vedere că o lege statistică se verifică lucrând cu un
colectiv statistic. Acesta reprezintă o mulţime formată dintr-un număr mare de copii rale, ecuaţia de continuitate. In acest scop considerăm ecuaţia Schrodinger (3.5) şi
ale unui sistPm studiat, aflate toate în aceleaşi condiţii. Cu cât este mai mare acest complex-conjugata ei,
număr, cu atât este mai relevant rezultatul măsurătorilor efectuate pe colectivul
aw* r,, 2
statistic considerat. - i n - = - - ~w* + V(r ' t) w* . (3.9)
8t 2M
Inmulţim cei doi membri ai ecuaţiei Schrodinger cu \li* 1 apoi cei doi membri ai ecuaţiei
3 .3 Consecinţe ale legii lui Born
precedente cu W, şi scădem cele două ecuaţii astfel obţinute. Avem
Legea lui Born are consecinţe directe pe care le evidenţiem acum. Astfel, proba- 2
bilitatea dp ca la momentul t să găsim particula în volumul infinitezimal dV = dr in
aw w-
w*-+ aw*) = --[w*~w-w~w*J
r,,
din vecinătatea punctului de vector de poziţie r este
( at at 2M
sau
dp =I i:Ji(r, t) 12 dr. (3.6) 2
in o(w* w) = - r,, div (w* Vi:Ji - '1i Vw*) .
Probabilitatea, notată pv(t), ca la momentul t să găsim particula într-un volum 8t 2M
dat V, finit, se obţine prin regula de adunare a probabilităţilor pentru evenimente In membrul drept am folosit identitatea Green (2.101), întâlnită în Cap. 2. Ecuaţia
independente, având în vedere că particula se poate afla în oricare din subvolumele precedentă se transcrie în forma unei ecuaţii de continuitate
rezultate dintr-o divizare a volumului V,
: +divJ =0 , (3.10)
Pv(t) = fv I i:Ji(r, t)
2
1 dr. (3.7)
unde P este densitatea de probabilitate de localizare, iar vectorul J,
Probabilitatea Pv depinde de timp. In sfârşit, probabilitatea ca particula să se afle
într-o regiune oarecare a spaţiului, dată de fr I W 12 dr, trebuie să fie egală cu 1,
deoarece avem certitudinea acestui eveniment. Ca urmare, la orice moment t trebuie
J =
2tM (w* vw - wvw*), (3.11)
să fie îndeplinită condiţia

J I i:Ji(r,t) 1
2
dr= I. (3.8)
se
se
numeşte densitate de curent de probabilitate de localizare. Din expresia
constată că vectorul J este un vector real.
precedentă

72 73
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.5. STATISTICA POZIŢIEI. VALORI MEDII PENTRU FUNCŢII DE POZIŢIA
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII PARTICULEI

Urmărim acum consecinţele ecuaţiei de continuitate asociate ecuaţiei Schrodinger impusă. Acum ştim că o soluţie normată la un moment dat rămâne normată la orice
temporale. In acest scop integrăm cei doi membri ai ecuaţiei pe un volum finit V, moment de timp:
acelaşi la orice moment de timp, şi obţinem

!!:_ f p dr = - f J · dS .
1 P(r, to) dr= 1 -+ 1 P(r, t) dr= 1. (3.15)

dt Jv J'l;v Vom presupune de acum încolo că funcţia de stare este normată.

In membrul stâng am putut scrie derivata în faţa integralei şi am renunţat la simbolul Revenim acum la ecuaţia de bilanţ (3.12). Ea ne sugerează o interpretare a
de derivată parţială deoarece integrala depinde doar de timp, iar în membrul drept fluxului elementar (fluxul printr-un element de suprafaţă)
am transformat (cu ajutorul teoremei lui Gauss) integrala de volum în int egrală pe
J(r, t) · n dS
suprafaţa :Ev care delimitează volumul V. Elementul de suprafaţă dS = dS n are
orientarea normalei exterioare la suprafaţă, caracterizată în fiecare punct al ei prin ca probabilitate de trecere efectivă a particulei în unitatea de timp prin elementul
versorul n. Egalitatea transcrisă ca de suprafaţă dS. Probabilitate efectivă înseamnă diferenţa între probabilitatea de
trecere în sensul normalei exterioare şi probabilitatea de trecere în sens invers. Rolul
dpv(t) = -[ f J · ndSJ dt (3.12) jucat de vectorul J justifică denumirea sa de densitate a curentului de probabilitate
J'l;v de localizare. In expresia precedentă apar trei vectori: r-punctul în vecinătatea
căruia este situat elementul de suprafaţă, n-versorul normalei la suprafaţă şi J,
are aspectul unei ecuaţii de bilanţ: modificarea în timp a probabilităţii pv ( t) de a
evaluat în punctul de vector de poziţie r.
găsi particula în volumul V este redată de fluxul vectorului J prin suprafaţa care
Trebuie să observăm însă că vectorului J întâlnit în ecuaţia de continuitate, cu
mărgineşte volumul V . Vom reveni asupra ecuaţiei precedente.
expresia redată de (3.11), i se poate adăuga un vector Jo de divergenţă nulă
Dacă considerăm că volumul V este tot spaţiul, suprafaţa :Ev devine suprafaţa
de la infinit. Fluxul vectorului J prin această suprafaţă este nul pentru orice soluţie a J-tJ+Jo, divJo = O.
ecuaţiei Schrodinger temporale care se anulează suficient de repede la infinit. Funcţia
de stare fiind integrabilă în modul pătrat are această proprietate. La distanţe mari, Dacă în ecuaţia de bilanţ am întâlni acest nou vector, am fi tentaţi să dăm in-
funcţia 1J! scade mai repede ca 1/r-312 , scade atunci şi gradientul ei şi, ca urmare, terpretarea precedentă fluxului său printr-un element de suprafaţă infinitezimal.
scăderea vectorului J este suficient de rapidă ca fluxul său prin suprafaţa de la infinit Această ambiguitate nu există de fapt, pentru că se aduc argumente, pe care nu
să se anuleze. Rezultă le prezentăm acum, pentru a da semnificaţia fizică menţionată fluxului vectorului J
:t 1 P( r, t) dr = o, (3.13)
definit prin expresia (3.11). Adoptăm în continuare această semnificaţie.
In concluzie, adoptăm interpretarea dată de Born modulului pătrat al funcţiei de
de unde stare şi presupunem funcţia de stare normată la orice moment de timp.
1 P dr = constantă în timp . (3.14)
3.5 Statistica poziţiei. Valori medii pentru funcţii de
Am demonstrat astfel că are sens îndeplinirea condiţiei (3.8) la orice moment de
poziţia particulei
timp. Este suficient să normăm funcţia de stare la un moment dat pentru ca această
normare să se păstreze în timp. Conform postulatelor admise, coordonatele particulei la un moment dat repre-
Observăm că dacă înmulţim o soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale cu o con- zintă variabile aleatorii, referitor la valorile cărora se pot face doar previziuni cu
stantă, funcţia astfel obţinută este şi ea soluţie. Prin această înmulţire este afectată caracter statistic, dacă ne este cunoscută funcţia de stare a particulei la acel mo-
valoarea integralei din relaţia (3.14). Ca urmare, condiţia de normare (3.8) trebuie ment. Legea statistică referitoare la localizarea particulei este legea Born şi pe baza

74 75
3.6. PRINCIPALELE CONSECINŢE ALE POSTULATULUI EVOLUŢIEI ÎN TIMP
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
Ecuaţia Schrodinger temporală are o serie de consecinţe imediate, pe care le
ei se calculează valori medii pentru oricare din variabilele de poziţie, folosind definiţia
evidenţiem acum.
mediei unei mărimi cu distribuţie continuă,

r(t) = 1 rP(r, t) dr, P(r, t) =I w(r , t) 12 . (3.16)


1) Funcţia de stare la un moment iniţial determină funcţia de stare la un moment
ulterior.
Proprietatea rezultă din faptul că ecuaţia Schrodinger temporală este o ecuaţie
Am notat şi vom nota în continuare cu A valoarea medie a unei mărimi A . cu derivate parţiale de ordinul întâi în raport cu timpul. O justificare directă a
Nu numai poziţia, ci şi orice funcţie f (r) de coordonatele particulei este o vari- proprietăţii 1) se bazează pe urmărirea evoluţiei în timp a funcţiei de stare din

abilă aleatoare şi media ei se exprimă prin formula aproape în aproape,

](t) = 1J (r) P(r, t) dr. (3.17) w(r, t 0 + dt) ~ \J!(r , t 0) aw I


+~
ut
dt = \J!(r, to)+~
t=to i n 2M
2
1 ( -h- .6. + V(r, to) ) \J!(r, to)dt.

Observăm că legea lui Born se referă deodată la trei observabile, la x, y şi z.


Din ea putem extrage legea statistică pentru una dintre ele, de exemplu pentru Funcţia\J! (r, t 0 + dt) este deci bine determinată dacă se cunoaşte funcţia \J! (r, to).
observabila x , aplicând regula de adunare a probabilităţilor. Probabilitatea de a Continuând, ajungem la cunoaşterea funcţiei la orice moment de timp.
găsi coordonata x a particulei într-un interval infinitezimal (x, x + dx) este Observaţie. lntrucât starea particulei în mecanica cuantică este descrisă de

dp(x, t) = dx [ 1:1: P(x, y, z; t) dy dz] . (3.18)


funcţia de stare, proprietatea demonstrată arată că starea la un moment iniţial de-
termină starea la un moment ulterior. Proprietatea aminteşte situaţia din cazul
mecanicii clasice, unde starea de mişcare a particulei (poziţia şi impulsul) la un mo-
Funcţia de distribuţie (densitate de probabilitate) pentru coordonata x este deci ment dat determină starea de mişcare la un moment ulterior. Acum însă este vorba

P(x, t) = 1:1: P(x, y, z; t) dy dz. (3.19)


de stare în înţelesul cuantic al cuvântului.
2) Orice
Schrădinger
combinaţie liniară cu coeficienţi constanţi a două soluţii ale ecuaţiei
temporale este soluţie a aceleiaşi ecuaţii.
Formule asemănătoare se pot scrie pentru coordonatele y şi z. Proprietatea decurge din caracterul de ecuaţie liniară şi omogenă al ecuaţiei.
Intr-adevăr, fie două soluţii W1(r, t) şi W2(r, t),

3.6 Principalele consecinţe ale postulatului evoluţiei în . 8W1 = 1-l w 1 , . âW2 = 1-l w
timp inat inat 2
,

Vom scrie compact ecuaţia Schrodinger temporală, pe care am admis-o ca fiind şi o combinaţie liniară a lor cu coeficienţi constanţi, arbitrari, \J!(r, t) = c1 \J!1(r, t) +
legea de evoluţie pentru funcţia de stare, c2 \J! 2(r, t). Derivând această combinaţie în raport cu timpul, folosind ecuaţia
Schrodinger de care ascultă funcţiile din combinaţie şi caracterul liniar al opera-
t,,2
aw = 1-l w, torului hamiltonian, găsim
2M + V(r ' t) .
1-l -= --.6. (3.20)
• 1'
i n ât
. â\J! . 8W1
Operatorul 1-l este denumit operatorul hamiltonian. El este un operator liniar şi 2 fi ât = i n ( c1 at 8\J!2)
+ C2 at = C1 1-{. W1 + c2 1-{. \Îl 2 = 1-{. ( C1 W1 + C2 W2) = 1-{. \Îl ,
autoadjunct. In cazul conservativ, când funcţia V nu depinde de timp, operato-
rul hamiltonian coincide cu operatorul energiei, operatorul care apare în ecuaţia
adică ceea ce vroiam să demonstrăm.
Schrodinger independentă de timp şi pe care l-am notat H.
77
76
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3. 7. TEOREMELE LUI EHRENFEST
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

3) Produsul scalar a două soluţii ale ecuaţiei Schrodinger temporale nu depinde Ultimii doi termeni din expresia densităţii de probabilitate se numesc termeni de
de timp. interferenţă. Figurile de pe coperta cărţii ilustrează situaţia discutată aici.
Intr-adevăr, fie derivata în raport cu timpul a produsului scalar a două soluţii,
Deducem acum două relaţii, cunoscute sub denumirea de teoremele lui Ehrenfest,
care sunt o consecinţă a legii lui Born şi a evoluţiei funcţiei de stare după ecuaţia
d ( chrr 1 ) + ('1i1, 8t
dt (\ff 1, '1i2) = 8t' '1i2
8\ff 2)
· Schrodinger temporală. Vom vedea că aceste relaţii sugerează o interpretare care ne
va ajuta să progresăm în găsirea legii statistice pentru impulsul particulei şi ne vor
Exprimăm derivatele pe baza ecuaţiei Schrodinger şi apoi ţinem seama de caracterul conduce apoi spre legi statistice pentru alte observabile. Va deveni clar apoi cum
autoadjunct al operatorului hamiltonian trebuie generalizate aceste rezultate.

! (\ff 1, '1i2) = c ~ 1l\fr1, '1i2) + ( '1i1, i ~ 1l\fr2) ~


= i [ - (1l\fr1, '1i2)+(1Ji1, 1l\fr2) 1=o. ( 3. 7 Teoremele lui Ehrenfest
Pornim de la expresia mediei uneia din coordonate,
Evident, proprietatea demonstrată este valabilă şi pentru \fr 1 = '1i2, caz în care
regăsim proprietatea de independenţă de timp a normei funcţiei de stare, demon-
strată în §3.4. Constatăm acum că proprietatea este o consecinţă a caracterului
autoadjunct al operatorului hamiltonian, forma sa concretă neavând importanţă.
x(t) = 1 x I \fr(r, t) 12 dr. (3.21)

Media depinde de timp, pentru că funcţia de undă depinde de timp. Calculăm


Proprietăţile deduse din postulatul evoluţiei stării exprimă caracteristici esenţiale
derivata în raport cu timpul a valorii medii:
ale comportării particulelor atomice. In particular, conţinutul proprietăţii 2) este
interpretat astfel: dacă soluţiile ecuaţiei Schrodinger temporale \fr 1 şi \fr 2 descriu
fiecare câte o stare posibilă a particulei, atunci şi funcţia c 1 \fr 1 + c2 \fr 2 , cu c 1 şi dx
dt
= f r
x (\fr* 8\fr + \fr 8\fr* ) dr .
at at
c2 constante, reale sau complexe, descrie o stare posibilă. Această ultimă stare
este numită o suprapunere a stărilor \fr 1 şi \fr 2 . Funcţia \fr trebuie să fie normată. Inlocuim apoi derivata parţială a funcţiei de stare pe baza ecuaţiei Schrodinger tem-
Normarea este asigurată prin înmulţirea unei soluţii cu un factor constant adecvat. Se porale
2
constată că raportul constantelor nu este afectat de această înmulţire, el determinând 8\fr= - fi
1 ( --~\fr+V\fr )
-
proprietăţile stării descrise de suprapunere. at in 2M '
Pe baza proprietăţii de suprapunere a stărilor se luminează calea spre înţelegerea pe baza căreia avem şi
experienţei cu două fante: dacă \fr A este funcţia de stare a particulei atunci când
numai fanta A este deschisă şi \fr B funcţia de stare a particulei atunci când numai
fanta B este deschisă, suma celor două funcţii, înmulţită cu un factor constant,
8\fr* = _ _!_ (-!!..__ ~ w* + V \fr*)
8t ifi 2M
1 Atunci, după înlocuirea derivatelor parţiale, găsim
\fr= y'2(1J!A+1J!B),

descrie starea particulei atunci când amândouă fantele sunt deschise. Factorul con-
ăx = Ji2_
dt 2M
! r
X (\fr* ~ \fr - \fr ~ \fr*) dr.
stant 1/ v'2 asigură normarea funcţiei. Densitatea de probabilitate de localizare
este Transcriem convenabil cele două integrale ca produse ,scalare

2
l \]i 1 = 1 (I \frA 12 + I \frB 12 +\fr \frB + \frA iJi'k) -I~ (I 2 2
\frA 1 + I \frB 1 )
dx ifi
- = M [(x\fr,~\fr)- (~\fr,x\fr)],
dt 2

78 79
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3. 7. TEOREMELE LUI EHRENFEST
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

apoi, în al doilea produs scalar folosim faptul că laplaceianul este operator autoad- Deducerea formulei {3.25} (Facultativ)
junct (vezi §2.4.6) , Derivând încă o dată în raport cu timpul, din (3.22) rezultă

ăx
- =
dt 2
ih
M [ (xw, ~w) - (w, ~(x w))], M dt2
d
2
x
= -z h
. J(aw8t aw
r 8x
• aw)
+ I.li 8t8x
2

dr .

după care explicităm din nou produsele scalare ca integrale In al doilea termen folosim
2 2

ăx
dt = ih
2
M !)xw* ~w - w*~(xw) ]dr .
şi facem din nou apel la ecuaţia
8 I.li

Schrodinger
- 8 ( 81.li)
-
8tâx - 8xât - 8x 8t
8 I.li

temporală , fiind conduşi astfel la


In ultimul termen folosim egalitatea

~ (J g) =f ~g + g ~f + 2 V f · V g , dt
2
M d x2 = J[(-~ 6.w* + v w*) ol.li -
r 2M âx
I.li*!!_
âx
(-~6.w
2M + v w) J dr.
Exprimăm primul şi al treilea termen ca produse scalare şi grupăm al doilea şi al patrulea
cu J = x şi g = W , şi ţinem seama că ~x = O, iar V x = ex , cu ex -versorul axei termen
x-lor. Avem

ăx =ih ! M d2x
dt 2
= - ~ [ (6. I.li' 81.li)
2M 8x
- (w, 86.âxI.li) ] + Jw· (v 81.li
âx
- â(V
8x
I.li)) dr.
- - [xw * ~w-w*(x~w+2ex· V '1F)]dr . r
dt 2M r
Primii doi termeni se compensează, dacă avem în vedere că operatorul laplaceian este au-
n definitiv, am obţinut egalitatea care reprezintă prima teoremă a lui Ehrenfest, toadjunct şi că ordinea de aplicare a laplaceianului şi a derivatei în raport cu x pot fi

M ăx =
dt
-i h ! w* awax
r
dr . (3.22)
schimbate, adică

( 6.1.li, 81.li)
8x = ( 6.( 81.li
8x) ) \{I, = ( I.li,~
86.1.li) '
\ - --- __/
iar ultimii doi termeni se restrâng în unul singur
Evident, sunt valabile relaţii asemănătoare pentru derivatele în raport cu timpul
ale valorilor medii y( t) şi z( t)

f w away M d2x = -1 I.li* (8V) I.li dr.

Măy
-
dt
= .
-ih
r
* -dr
' M ăz =
dt
-ih f w* aw
r OZ
dr. (3.23)
dt 2 r

In integrala din membrul drept apare densitatea de probabilitate de localizare înmulţită cu


âx

componenta pe axa Ox a forţei şi astfel integrala coincide cu valoarea medie a acestei din
Vom scrie, compact, vectorial
urmă mărimi. Egalitatea pe care am obţinut-o este tocmai relaţia (3.25).

M -ăr
dt
= -i n !w r
* Vw d r. (3.24) Relaţii asemănătoare se stabilesc şi pentru mediile celorlalte coordonate, de unde
relaţia vectorială
d 2-r -
In continuare, dacă se continuă calculul , folosind rezultatul (3.22) şi din nou M dt2 =F (3.26)
ecuaţia Schrodinger temporală, rezultă pentru derivata de ordinul al doilea în raport
cunoscută sub denumirea de a doua teoremă a lui Ehrenfest.
cu timpul a valorii medii a coordonatei x în starea descrisă de funcţia de stare
Relaţia precedentă aminteştede legea a doua a dinamicii. Ea ne permite să
w(r, t) expresia întrezărim o legătură între mecanica cuantică şi mecanica clasică. Se văd şi deosebiri
d2-
x -
(3.25) şi asemănări. In particular, se poate discuta în ce condiţii evoluţia particulei după
M dt2 = Fx.

80 81
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.8. INTERPRETAREA PRIMEI TEOREME A LUI EHRENFEST. IMP ULSUL
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
MEDIU AL PARTICULEI. STATISTICA IMPULSULUI

legile mecanicii cuantice se reduce practic la mişcarea prevăzută de mecanica clasică. Ne convingem în continuare că, prin interpretarea pe care o dăm conţinutului
Deocamdată , insistăm asupra diferenţelor: privită ca lege de mişcare ecuaţia se referă primei teoreme Ehrenfest, am făcut un pas important înainte: vom arăta că din ana-
la o particulă fictivă , ale cărei coordonate ar fi la orice moment de timp egale cu liza .formulei care redă impulsul mediu în starea descrisă de .funcţia de undă W (r, t)
valorile medii ale coordonatelor x( t) , y( t) şi z( t) la acel moment. Forţa sub influenţa vom extrage legea statistică referitoare la impulsul particulei.
căreia se mişcă particula fictivă este forţa medie la acel moment, deci nu este forţa P entru desfăşurarea raţionament ului prin care ajungem de la impulsul mediu la
în punctul în care se află ea, statistica impulsului , avem nevoie de o identitate în care apar funcţia de stare w(r, t)
şi transformata sa Fourier <I>(p, t) dată de
F(t) i- F(r, t),
adică nici măcar particula fictivă nu evoluează după mecanica clasică, cu atât mai <I>(p , t) = 1 ., :,cil? [ w(r, t) exp (-{p·r) dr . (3.29)
puţin particula reală; poziţia particulei, să nu uităm , este o variabilă aleatoare. Vom
reveni asupra relaţiei cuantic/ clasic în §3.10.2. N.B. Notaţia , adică folosirea literei p pentru a desemna variabilele de care depinde
Pentru mai departe reţinem asemănarea formală a relaţiei care exprimă teorema transformata Fourier , este tendenţioasă! Relaţia de care avem nevoie este
a doua a lui Ehrenfest cu legea a doua a dinamicii.
(-i ti)n
1r
anw
w*(r, t) axn dr =
1 p P~ I <I>(p, t)
2
1 dp. (3.30)

3.8 ]!!t erpr.etarea primei t ~or erne a lui E h renfest . Impul- Demonstraţia relaţiei precedente este directă 1 . Pentru n = O relaţia devine
sul m ediu a l particulei. Statist ica i~pu lsului
Ne întoarcem la relaţia (3.24) care exprimă prima teoremă. Incercăm să vedem
[ I w(r, t) 1
2
dr = i I <I>(p , t) 1
2
dp, (3.31)

şiaici o asemănare cu o relaţie clasică. iar pentru n = 1,


Dacă am ignora semnul de valoare medie din membrul stâng al relaţiei (3.24) , am
avea acolo impulsul particulei. Inspirându-ne din cazul relaţiei (3.26) , vom admite
(postula) că mărimea care apare în membrul drept al relaţiei (3.24) este valoarea
-i fi [ w*(r, t) %: dr = i Px I <I>(p, t)
2
1 dp. (3.32)

medie a impulsului particulei Atunci, pe b aza relaţiei (3.27) şi a relaţiei precedente, avem o nouă exprimare pentru
componenta impulsului pe axa x-lor
-in [ w*Vwdr = p. (3.27)
Px (t) = i Px I <I>(p, t) J2 dp . 4 (3.33)

Cu această identificare prima teoremă Ehrenfest este redată prin egalitatea 1


Pentru a justifica relaţia (3.30) derivăm funcţia de stare de n ori în raport cu x, folosind
reprezentarea funcţiei ca integrală Fourier,
ăr
M dt = p. (3.28) anw 1 f (i )
âxn = (21r1i) 3 ; 2 }P r/x
n
<I>(p, t) exp
( i )
y;_P · r dp.

Spre deosebire de postulatele admise în §3.2, afirmaţia admisă acum apare ca destul Apoi, înmulţim ambii membri ai egalităţii astfel obţinute cu \JI* (r, t) şi integrăm pe tot spaţiul.
Dacă în membrul drept schimbăm ordinea celor două integrale, el devine
de firească. Putem spune că la acest moment am invocat un principiu de corespon-
denţă, conform căruia legile mecanicii clasice sunt un caz limită al legilor mecanicii
cuantice. Dacă este aşa, legătura dintre cele două mecanici trebuie să se întrevadă
l (~Pxr <P(p, t) [ (21r~) 3 / 2 f \Jl*(r, t) exp (~p · r) dr] dp .

la nivelul unora dintre relaţiile mecanicii cuantice. Admitem că suntem în cazul unei In integrala din paranteza dreaptă recunoaştem mărimea <I>* (p, t) , ceeea ce conduce la rezultatul
asemenea relaţii, aşa cum a fost cazul relaţiei ( 3 .26). anunţat.

82 83
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.9. PARTICULA ÎN CÂMP DE FORŢE CONSERVATIV
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

Relaţii asemănătoare sunt valabile pentru orice componentă, Pe baza identităţii (3.30) media precedentă se poate exprima şi cu ajutorul funcţiei

Py (t) = i Py I <I>( p , t) 1
2
dp' Pz (t) = i Px I <I>(p, t) 1
2
dp. (3.34)
de stare, astfel:

p~ = (-int 1 w*( r, t) ~:: dr. (3.40)

Fiecare membrul drept al relaţiilor precedente are structură de valoare medie a unei Reţinem expresia care rezultă pentru energia cinetică medie
mărimi aleatorii care ia orice valoare reală şi pentru care funcţia de distribuţie este,
Pi +p~ +p~ 2 2 + 2
respectiv,
2M 1 p
Px +..,Pyu· Pz I <I>( P, t) !2 dP

1r1 (Px, t) = /_: /_: I <I>(p, t) 1


2
dpy dpz ,
-2M
ri
2
J r w*(r,t)
(cPw a w a2 w)
2

ax2 + oy2 + 8z2 dr, (3.41)


1r2(Py, t) = 1_: 1_: I <I>(p, t) 1
2
dpx dpz,
sau, compact,

1r3(pz , t) = /_: /_: I <I>(p , t) 1


2
dpx dpy. (3.35) -P2 = -ri2
- /
w* b..wdr . (3.42)
2M 2M r

Dacă, în plus, avem în vedere egalitatea (3.31) şi normarea funcţiei de stare, deci N.B. Toate mediile precedente sunt în general funcţii de timp.
faptul că transformata Fourier a funcţiei de stare îndeplineşte la orice moment de
timp relaţia -------
i I <I>(p , t) 12 dp = 1, (3.36)
~ Particula în câmp de forţe conservativ
Considerăm acum cazul în care forţa F care acţionează asupra particulei este
se impune concluzia că mărimea conservativă, adică ea nu depinde de timp şi derivă din potenţial,

II(p, t) =I <I>(p, t) 12 (3.37)


F(r) = -VV(r ). (3.43)
reprezintă densitatea de probabilitate pentru distribuţia în impulsuri. In cele ce
De acest tip de sistem fizic ne-am ocupat în Cap. 2, unde am studiat problema
urmează vom admite această interpretare. Am admis în acelaşi timp că proiecţi­
cuantificării
energiei. In cazul clasic energia totală a particulei, dată de
ile impulsului pe axe sunt mărimi necuantificate. Ele pot lua orice valori reale, ca şi
coordonatele de poziţie. p2
Ca urmare a semnificaţiei atribuite modulului pătrat al transformatei Fourier a E =
2
M + V(r), (3.44)
funcţiei de stare, ştim acum să prevedem probabilitatea de realizare a unui impuls p
cu componente în intervale date (Px,Px+dpx), (Py,Py+dpy), (Pz,Pz+dp 2 ) . Această este o constantă de mişcare. In cazul mecanicii cuantice energia este o variabilă
aleatoare, aşa cum sunt coordonatele de poziţie şi componentele impulsului.
probabilitate este

d1r = IT(p, t) dpx dpy dpz =I <I>(p, t) 12 dp. (3.38)


-=-·,
3.9.1 Energia medie
'---
Rezultă că ştim să calculăm valori medii pentru orice funcţie care depinde de Aşa cum am văzut în Cap. 2, valorile posibile pentru energie se determină pe
impulsul particulei, în particular pentru o putere a uneia din componente baza postulatului cuantificării energiei, rezolvând ecuaţia Schrodinger independentă

P~ = l P~ I <I>(p, t) 12 dp. (3.39)


de timp ca ecuaţie de valori proprii. In plus, să constatăm acum că ·pentru acest
sistem fizic ştim să calculăm energia medie. Intr-adevăr, ştim să calculăm atât energia

84 85
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.9. PARTICULA ÎN CÂMP DE FORŢE CONSERVATIV
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

cineticămedie, cât şi energia potenţială medie. Avem, atunci, pe baza rezultatelor Pasul important pe care îl facem în continuare este dezvoltarea funcţiei de stare
precedente, după sistemul complet şi ortonormat de funcţii proprii al energiei,

-2
E = R_ +V= - -
2m
t,,2
2M
1
r
w* .6.w dr+ 1 r
w* V(r) w dr. (3.45) w(r, t) =
00 9n
I: :I:>nj(t) 'Unj(r),
n=l j=l
Cn j (t) = ('Un j, W) (3.49)

Compact, energia medie se poate scrie ca un produs scalar, Coeficienţii depind de timp şi se exprimă prin produsele scalare din relaţia prece-
dentă. Din faptul că W este o soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale, vor rezulta
E = (w,Hw), (3.46) implicaţii clare pentru dependenţa de timp a acestor coeficienţi. Pentru a le pune în

2
evidenţă, impunem funcţiei W să satisfacă ecuaţia Schrodinger temporală. Calculăm
în care a fost pus în evidenţă operatorul energiei, H =- 2n.M .6. + V (r) , întâlnit în în acest scop, pe baza (3.49), derivata funcţiei,
Cap. 2. _,;
aw 00
gn dcn j
Vom arăta în §3.9.3 cum, printr-o transformare potrivită a expresiei mediei ener-
giei, ajungem la o nouă exprimare a ei care face să se întrevadă legea statistică pentru
at = LL &'Unj(r) '
n=l j=l
energia particulei.
şi aplicăm operatorul hamiltonian funcţiei ,

3.9.2 Dezvoltarea funcţiei de stare după funcţiile proprii ale ener- CX) % 00 %
g1e1 H W= L L Cnj(t) H Unj(r) = L L Cnj(t) En Unj(r). (3.50)
n=l j=l n=l j=l
In această secţiune este exploatat faptul că în cazul conservativ operatorul ener-
giei este totuna cu operatorul hamiltonian. Am folosit faptul că operatorul H este liniar şi a întâlnit sub semnul sumă funcţi­
Vom presupune că am rezolvat ecuaţia Schrodinger independentă de timp. ile sale proprii. Derivata funcţiei W, înmulţită cu i n, o egalăm cu funcţia HiJF.
Pentru simplificare, presupunem că spectrul energiilor este discret. Notăm cu Cele două serii pe care le egalăm astfel sunt dezvoltări după acelaşi sistem complet
E1, E2, ... , En, . .. valorile proprii ale energiei şi cu Un 1, Un 2, ... , Un 9 n un set de de funcţii, ca urmare egalitatea lor atrage după sine egalitatea coeficienţilor care
funcţii proprii ataşate valorii proprii En , presupusă degenerată de ordin 9n . Avem, înmulţesc aceeaşi funcţie în cei doi membri ai ecuaţiei, adică trebuie să avem
deci
H Unj(r) = En 'Unj(r), j = 1, 2, ... , 9n. (3.47) . dcnj
in--= E nCnJ·(t) · (3.51)
dt
Observaţie: Notaţiile precedente au fost descrise prima oară în §2.4.
Rezultă că din ecuaţia Schrodinger temporală am desprins câte o ecuaţie diferenţială
Presupunem următoarele:
i) Funcţiile proprii sunt normabile şi au fost normate. de ordinul întâi pentru fiecare coeficient Cn j. Ecuaţia diferenţială are variabilele
separate,
ii) Funcţiile proprii corespunzătoare aceleiaşi valori proprii au fost alese reciproc
de ·
ortogonale. i n_!!:_J_ = En dt,
Cnj
iii) Totalitatea funcţiilor proprii formează un sistem complet.
Dacă ne amintim că funcţiile proprii care corespund la valori proprii diferite sunt astfel încât prin integrarea ei obţinem
ortogonale, avem îndeplinite relaţiile de ortonormare

(unj,'Un 1 j 1 ) =8nn'8jj 1 • (3.48)


Cnj(t) = Knj exp (-k t) ,En Knj - constantă.

86 87
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.9. PARTICULA ÎN CÂMP DE FORŢE CONSERVATIV
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

Pentru t = O expresia precedentă se reduce la 3.9.3 Statistica energiei şi independenţa ei de timp


Cnj(O) = Knj, Ne întoarcem acum la expresia (3.46) a valorii medii a energiei, (w, Hw), în care
ceea ce conduce la folosim dezvoltarea funcţiei de stare. In paragraful precedent am calculat deja funcţia
H 'Îl. Inlocuim expresia (3.50) în expresia energiei medii, exploatăm liniaritatea
Cn j (t) = Cn j (O) exp ( -{ En t) (3.52) produsului scalar în al doilea factor, aşa cum am procedat în cazul produsului scalar
Fiecare coeficient este astfel determinat până la un factor constant pe care îl putem ('Îl, 'Îl) , şi obţinem

afla dacă este cunoscută funcţia de stare la momentul t = O, prin calculul produsului 00 9n 00 9n
2
scalar E = L L Cnj(t) En (w, Unj) = L L En I Cnj 1

Cnj(O) = (unj(r), w(r,O)). (3.53) n=l j=l n=l j=l

In concluzie, dezvoltarea unei funcţii de stare după funcţiile proprii ale energiei Expresia finală, transcrisă în mod potrivit, este
.
şi legătura ei cu funcţia de stare la un moment iniţial sunt redate prin relaţiile

~
00 ( 9n 2)
(3.58)
w(r, t) = L
00 9n
L .Cnj(O) exp
n=l j =k'
(
-'k ·
En t
)
Unj(r)) Cn j (O) = (Un j (r) , 'Îl ( r, O) )
E =; En I Cnj 1

sau
(3.54) 00 9n 00
2
Observăm că modulul pătrat al coeficienţilor Cnj (t) este independent de timp, E=LEnPn, Pn=LICnjl , LPn=l. (3.59)
2 2 n=l j=l n=l
I Cnj(t) 1=1 Cnj(O) 1 . (3.55)
In ultima egalitate din rândul precedent am transcris convenabil condiţia de normare
Exprimăm acum produsul scalar al funcţiei de stare cu ea însăşi cu ajutorul (3.57).
coeficienţilor Cn j ( t) . In acest scop, în al doilea factor al produsului scalar ( w, w) In exprimarea (3.59) energia medie a particulei, în starea descrisă de funcţia
înlocuim funcţia de stare prin dezvoltarea (3.49) şi folosim linearitatea produsului de stare 'Îl , apare ca o sumă în care fiecare valoare En din spectrul energiei este
scalar în al doilea factor înmulţită cu un număr nenegativ şi subunitar Pn , iar suma tuturor acestor numere

00 9n ) 00 9n este egală cu 1. Se impune astfel legea statistică pentru observabila energie:


('Îl, 'Îl) = 'Îl, ~; Cn j ( t) Un j = ~; Cn j (t) ('Îl, Un j) . Probabilitatea Pn ca la măsurarea energiei în starea descrisă de funcţia 'Îl să se
(
obţină rezultatul En coincizând cu o valoare din spectrul discret al energiei este

Produsul scalar rămas sub sumă coincide cu complex-conjugatul coeficientului Cnj, 9n

astfel încât avem Pn =L I Cn j (t)


2
1 , (3.60)
00 9n 00 9n j=l
2 2
(w, w) = L L I Cnj(t) 1 = L L I Cnj(O) 1 (3.56) unde
n=lj=l n=l j=l

Relaţia precedentă confirmă, în cazul particular al unui câmp de forţe conservativ, Cnj(t) = (unj, w(t)) = Cnj(O) exp (-{ En t) , H Un j = En Un j · (3.61)
independenţa de timp a produsului scalar (w, w) , iar condiţia de normare a funcţiei
de stare atrage după sine relaţia Dat fiind modul în care coeficienţii Cnj depind de timp, rezultă că probabilităţile
00 9n Pn nu depind de timp. Constatăm astfel că, spre deosebire de statistica altor obser-
LL I Cnj(O) 1
2
= 1. (3.57) vabile, statistica energiei este independentă de timp. Proprietatea poate fi pusă în
n=lj=l legătură cu proprietatea de conservare a energiei din cazul mecanicii clasice.

88 89
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.10.· EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
Stările staţionare apar ca stări particulare cu proprietăţi deosebite. Ele sunt
3.9.4 Stări staţionare
stările menţionate în postulatele Bohr.
In secţiunea precedentă am dat o reprezentare a funcţiei de stare la orice moment In urma discuţiei din această secţiune ajungem la două concluzii importante:
de timp ca o dezvoltare după funcţiile proprii ale energiei. Funcţia de undă este bine 1) ştim ce funcţie de undă să atribuim unor stări particulare ale particulei,
determinată la orice moment de timp dacă este cunoscută la un moment iniţial,
2) funcţiile proprii ale energiei sunt şi ele obiecte matematice care conţin in-
t = O. Nu este exclusă posibilitatea ca lat = O să avem formaţie despre particula în câmp de forţe conservativ. In rezolvarea ecuaţiei
= Schrodinger independente de timp ne interesează, deci, nu numai valorile proprii
w(r, O) = Umk(r)' H Umk(r) Em Umk(r), (3.62)
ale energiei ci şi funcţiile proprii ale energiei.
adică funcţia de stare să coincidă cu o funcţie proprie a energiei din setul ataşat In final, să observăm că stările staţionare ale sistemelor atomice nu durează in-
valorii proprii Em. In acest caz numai unul din coeficienţii dezvoltării este nenul definit, cu excepţia stării fundamentale (starea de energie cea mai joasă). Dacă ar
dura indefinit, atomii izolaţi aflaţi în stări excitate nu ar emite radiaţie electromag-
Cnj(O) =6nm6jk·
netică, ceea ce este în contradicţie cu experienţa. Rezultă că stările staţionare ale

Aceeaşi situaţie o găsim însă şi la momentul t deoarece unei particule în câmp de forţe (de exemplu ale electronului în câmpul coulombian al
unui nucleu fix) nu sunt corect descrise de funcţii de undă staţionare (3.63). Totuşi,
Cn j ( t) = Cn j (O) exp ( -f En t) = 6n m <5j k exp ( -i Em t) în multe situaţii, majoritatea stărilor excitate pot fi considerate cu bună aproximaţie
ca stabile. Aşa stau lucrurile dacă ne plasăm la o scară de timp potrivită. In dome-
'
In acest caz particular fuIJ.ciiia de stare la momentul t este niul atomic, un timp de viaţă tipic al unei stări excitate este de 10-s s iar, după
mecanica clasică, perioada de rotaţie a electronului pe o orbită Bohr este de ordinul
Wst(r, t) = Umk(r) exp (-f t) Em (3.63)
10- 15 s. Rezultă că în timpul în care atomul rămâne pe o stare excitată, electronul
clasic ar fi efectuat aproximativ 10 7 rotaţii în jurul nucleului. Acest număr de ro-
taţii este uriaş. In cartea sa, E. Merzbacher [6] compară acest număr cu numărul de
In starea descrisă de funcţia de undă precedentă legea statistică referitoare la energia
109 rotaţii presupus a fi efectuat în timpul existenţei sale de către pământ în jurul
particulei se exprimă prin soarelui.
Pn = 6nm,
Reţinem că stările staţionare sunt stări particulare, cea mai generală stare a
adică, avem certitudinea că la măsurarea energiei vom obţine rezultatul Em. Se spune particulei fiind o suprapunere de stări staţionare.
că particula se află într-o stare de energie bine determinată.
Dependenţa de timp a funcţiei de stare (3.63) este deosebit de simplă şi are drept
consecinţe independenţa de timp a statisticilor poziţiei şi impulsului 3.10 Evoluţia în timp a stării unei particule libere
2
Pst =I Umk(r) 12 , Ilst = I <Pm k (p) 1 , (3.64)
3.10.1 Pachetul de unde de Broglie. Statistica impulsului
unde <Pm k (p) este transformata Fourier a funcţiei proprii a energiei Um k ( r).
Ne ocupăm în această secţiune de o situaţie complet diferită de cea studiată în
Dat fiind proprietăţile ei, starea descrisă de funcţia de stare (3.63) este numită
§3.9 şi anume studiem evoluţia în timp în cazul unei particule libere, pentru care
stare staţionară. Reţinem relaţia, uşor de verificat,
spectrul energiei este în întregime continuu. Nu există atunci stări staţionare, deşi
ecuaţia Schrodinger temporală pentru particula liberă
H Wst(r, t) = E W8 t(r, t), (3.65)
2
care arată că la orice moment de timp funcţia de undă a unei stări staţionare este aw !!_t::. w
funcţie proprie a energiei. inat= -2M (3.66)

90 91
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.10. EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

admite soluţii particulare care au structura (3.63), construite cu ajutorul unei funcţii Ea este independentă de timp. In această proprietate vedem corespondentul situaţiei
proprii a energiei; aceste soluţii nu sunt integrabile în modul pătrat, deci nu pot fi din mecanica clasică unde impulsul unei particule libere se conservă.
funcţii de stare. Folosind una din funcţiile proprii determinate în §2.4.3, considerăm Relaţia (3.31), satisfăcută de o funcţie şi transformata ei Fourier, devine
soluţia

WB(p;r,t)= 10
1
_1c\~l?exp [ lii ( p·r- p2
Mt )]
2 1 (3.67) 11 w(r, t) 1dr= l 'cp(p) /
2 2
dp (3.72)

numită soluţie de Broglie. Ea are evident proprietatea de a fi funcţie propne a şi confirmă independenţa de timp a pătratului normei 2 funcţiei de stare. Evident,
energiei la orice moment de timp, funcţia <j)(p) trebuie să fie integrabilă în modul pătrat pentru ca suprapunerea (3.69)
să fie o funcţie de stare.
1i2 p2
-2M 6. WB = Ew B ' (3.68) In încheiere , menţionăm relaţiile care dau densitatea de probabilitate de localizare
E= 2M '
şi densitatea curentului de probabilitate de localizare asociate (formal) soluţiei de
proprietate pe care o au stările în care energia este unic determinată, conform (3 .65). Broglie (3.67)
Deoarece Ws nu poate descrie o stare a particulei, vom interpreta rezultatul afir- 2 1 1 p
I WB I = J s = (21rfif3 M
( C \ _ t \~ ' (3.73)
mând că nu există starea în care energia unei particule libere să aibă o valoare bine
determinată. Uneori, ne referim la o asemenea stare ca la o stare ideală a part iculei Densitatea de probabilitate este constantă în tot spaţiul, ceea ce arată încă o dată
libere. Există o situaţie asemănătoare în electromagnetism; aşa cum nu se realizează că soluţianu este normabilă.
starea câmpului electromagnetic,descris~ de o undă plană şi monocromatică, tot aşa Observaţie. In literatură termenul de "pachet de unde" este extins de la o funcţie
nu există starea particulei libere descrise de soluţia de Broglie. In unele calcule se de stare a particulei libere la o funcţie de stare a particulei în câmp de forţe.
lucrează cu soluţia de Broglie în locul unei funcţii de stare, tot aşa cum în electro-
magnetism se fac calcule cu unda plană. 3.10 .2 Evoluţia abaterii standard a p oz iţi ei
Numai o suprapunere continuă de soluţii de Broglie poate descrie o stare a parti-
culei libere. O asemenea suprapunere, numită pachet de unde de Broglie, este redată Arătăm în continuare că pachetul de unde de Broglie (3.69) ne furnizează unele
de formula informaţii despre mişcarea particulei libere, fără a specifica funcţia cp(p) . O infor-
maţie imediată ne-o dă prima teoremă Ehrenfest,

w(r, t) = 1 ., :\~/') i \b(p) exp [t (p · {~t)] dp.


r- (3.69) dx
M dt =px,
Cea mai generală stare a particulei libere este o suprapunere continuă de soluţii de în care, spre deosebire de cazul general, impulsul mediu al particulei libere nu depinde
Broglie. Ceea ce caracterizează un pachet de unde de Broglie este funcţia cp(p) . de timp. Rezultă prin integrare
Din expresia generală (3.69) a pachetului de unde rezultă că transformata Fourier
<I>(p, t) a funcţiei w(r, t) este t
x(t) = Px M + x(O). (3.74)
. p2 ) Constanta aditivă are semnificaţie de poziţie medie la momentul t = O. Relaţii
<I>(p, t) = cp(p) exp ( -i 2M1i t (3.70)
asemănătoare sunt valabile pentru mediile fi şi z. Am justificat astfel faptul că
iar din relaţia precedentă obţinem funcţia de distribuţie după impulsuri a particulei poziţia medie a particulei libere se mişcă rectiliniu şi uniform, cu un impuls egal cu
impulsul mediu în starea considerată.
libere
I <I>(p, t) /2 =1 c/J(p) 12 (3.71)
2
Norma unei funcţii este rădăcină pătrată din produsul scalar al funcţiei cu ea însă.şi.

92 93
Capitolul 3. FUNCŢIA-DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.10. EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE·
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII
paralelă cu axa ordonatelor, cu vârful în jos, şi care nu intersectează axa absciselor
Ne propunem să calculăm abaterile standard ale coordonatelor la un moment de
(mărimea reprezentată este nenegativă). Vârful parabolei poate corespunde unei
timp oarecare. In acest scop mai avem de calculat x 2 . Vom folosi formula (3.30) cu
valori pozitive, nule sau negative pentru timp, pe care o notăm cu T . Dacă T .:S O,
n = 2, pe care însă o vom transforma convenabil
abaterea pătratică medie creşte tot timpul faţă de valoarea avută la momentul iniţial
2 (t = O). Dacă T >O, în intervalul de timp (O, T) abaterea pătratică medie scade, dar
-x 2 = -li 21 <I> * -8 <1>2 dp = -li 2 1 [ - 8 ( <I> * -8<1>) - -8<I>* -8<1>] dp.
apoi, pentru t > T, abaterea pătratică medie creşte indefinit. Deci, în ambele cazuri
p 8px p 8px 8px 8px 8px
se ajunge la situaţia în care abaterea pătratică medie creşte indefinit cu trecerea
In primul termen integrăm în raport cu Px , iar rezultatul este nul dat fiind scăderea timpului.
rapidă a funcţiei ef>(p) pentru valori mari ale variabilelor (în cazul de faţă Px),
Ştim că valori mici ale abaterii standard ale coordonatelor înseamnă probabilitate
scădere cerută de existenţa integralei din (3.72). Rezultă formula
mare de realizare a poziţiilor situate în vecinătatea poziţiei medii şi probabilitate
mică de localizare a particulei în regiuni îndepărtate de poziţia medie. Creşterea
x2 = 1i21 8<1>*
--- - 8<1> d (3.75)
p 8px 8px p, abaterii standard a coordonatelor cu trecerea timpului arată că poziţiile îndepărtate
de poziţia medie devin posibile, chiar dacă la momentul iniţial aveau probabilitate
cu ajutorul căreia vom calcula media pătratului coordonatei. Detaliem calculul cerut mică de realizare.
de formula precedentă. Avem Pe baza rezultatului obţinut deducem care este comportarea cu trecerea timpului
2 2 a densităţii de probabilitate de localizare P(r, t) =I w(r, t) 12 . Se defineşte zonă de
8<1> ( 84> . Px ) ( . p ) 8<1>* (84>* . Px ) (. p )
8px = 8px - i Mii t exp -i 2M1i t 8px = 8px + i Mii t exp i2M1i t . localizare a particulei regiunea din spaţiu în care găsim particula cu probabilitate
mare. Evident, această zona nu este riguros delimitată. Dacă abaterea standard a
---..
Atunci, ordonând termenii după puterile variabilei timp, găsim coordonatelor are o valoare mică la momentul iniţial , atunci densitatea de probabi-
litate de localizare este apreciabil diferită de zero doar în vecinătatea poziţiei medii
x2(t) = t\
M
1
p
p;; I 4> 12 dp +iii_!_ 1 (84>* 4> - 4>* 84>) dp + 1i21 84>* 84> dp.
M p 8px 8px p 8px 8px
r(O) şi deci zona de localizare are o extensie spaţială mică. Modificarea în timp a
poziţiei medii, conform (3.74), arată că zona de localizare se deplasează în timp,
iar creşterea abaterilor standard ale coordonatelor arată că dimensiunile zonei de
Primul termen conţine media pătratului componentei Px a impulsului, iar ultimul
localizare cresc. Ca urmare, chiar dacă la un moment iniţial ştim că particula se
se reduce la x 2 (0). Pentru abaterea pătratică medie se obţine
află practic într-o regiune a spaţiului de dimensiuni reduse, adică avem o informaţie

2
(c5x)2(t) = x2(t) - (x(t)) = ! 2 (c5px)2 + ~ C + (c5x) 2 (0), (3.76)
relativ precisă despre localizarea particulei, cu trecerea timpului ştim tot mai puţin
despre localizarea ei.
Comportarea descrisă a particulei libere este tipic cuantică. Se arată că aceeaşi
unde termenul liniar în t este înmulţit cu mărimea reală
comportare o găsim şi atunci când particula se află sub acţiunea unei forţe externe.

C=ili l (~;: 4>-4>* %!) dp-2px x(O). (3.77)


Fenomenul este cunoscut sub denumirea de destrămare a pachetului de unde.
Este important să observăm modul în care apare masa particulei în expresia
abaterii standard (3. 76). Ea apare la numitorii termenilor în t 2 şi t şi, ca urmare,
Evident, expresii asemănătoare sunt valabile pentru (c5y) 2 ( t) şi (c5 z )2 (t) . cu cât masa particulei este mai mare, cu atât creşterea abaterii standard se face
Constatăm că pentru particula liberă dependenţa de timp a abaterii pătratice mai încet. In cazul maselor macroscopice, destrămarea pachetului este neglijabilă în
medii a unei coordonate se exprimă printr-un trinom de gradul al doilea în variabila timpi de interes fizic.
timp, cu coeficienţi reali. Coeficientul lui t 2 este pozitiv. Ca urmare, graficul abaterii
Pentru ilustrare, considerăm un caz particular: o particulă liberă în mişcare doar
pătratice medii a uneia dintre coordonate ca funcţie de timp este o parabolă cu axa

94 95
Capitolul 3. FUNCŢIA DE STARE A PARTICULEI. ECUAŢIA SCHRODINGER 3.10. EVOLUŢIA ÎN TIMP A STĂRII UNEI PARTICULE LIBERE
TEMPORALĂ. INTERPRETAREA STATISTICĂ A MECANICII ONDULATORII

pe axa Ox , în starea caracterizată prin Referinţe

l\fax Born, Z. P hysik 38,803 (1926)


q;(p) =
V~
ny'lr
exp (-i.:__(p -
2n2
b) 2 ) (3.78) C. Johnson ct al. Am. J. Phys. 42 , 4 (1974)
A. Tonomura, J. Endo , T. Matsuda, T. Kawasaki, and H. Ezawa, Am. J. Phys.
unde a şi b sunt constante reale. Prin calcul direct, obţinem 57, 117 (1989)

t,,2 a2
p=b, (op)2 = 2a2' (ox) 2 (0) = 2' C=O
şi , ca urmare,

(5x) 2 (t) ~ [1 + (~:,) '] (5.,) 2 (0).

In cazul particular considerat, durata de timp după care abaterea standard a


poziţiei ia o valoare de două ori mai mare decât la momentul iniţial este v13 M a 2 /n.
Ea este infinită în limita clasică (formal li ---+ O). Pentru un electron şi o localizare
iniţială de ordinul 10- 10 m, această durată este extrem de scurtă, aproximativ 10- 16
s. Pentru un nucleu ea este deja mai lungă , iar pentru o masă de 1 g ajungem la
o durată de mii de ani. Aceste cifre ne dau o idee despre condiţiile în care trebuie
ţinut seama de destrămarea pachetului de unde. , 1•
Funcţia de undă a particulei libere a cărei transformată Fourier la t = O este
dată de (3.78) este cunoscută sub denumirea de pachet de unde gaussian.

Exerciţiu:Pentru o particulă liberă să se calculeze funcţia de undă a cărei trans-


formată Fourier la momentul t = O este dată de (3.78).
Redăm rezultatul numai pentru funcţia de stare la momentul iniţial:

2
w(x, O) = 1
r::-7= exp ( -x-2 + ""i:i bx ) (3.79)
y ay'lr 2a n

Densitatea de probabilitate de localizare este o gaussiană

2
I w(x, O) 12= 1 exp ( - xa2 ) .
ay'lr (3.80)

Starea este caracterizată iniţial printr-o zonă de localizare cu atât mai restrânsă
cu cât constanta a ia valori mai mici. Calculul funcţiei de stare la un moment
t oarecare arată că densitatea de probabilitate de localizare rămâne o gaussiană;
poziţia maximului ei, care coincide în cazul de faţă cu poziţia medie a particulei, se
deplasează uniform, iar lăţimea gaussienei creşte o dată cu trecerea timpului .

96 97
Capitolul 4
OBSERVABILELE PARTICULEI

4.1 Observabile şi operatori asociaţi

In capitolul precedent am întâlnit sub denumirea de observabile câteva mărimi


fizice care pot fi fiecare măsurate pentru o particulă, ca de exemplu poziţia şi im-
pulsul ei. In cazul forţei conservative, am întâlnit şi energia. Numim observabilă
o mărime reală, legată de prezenţa particulei, pentru care există un procedeu de
măsură. Am aflat că observabilele au alt statut pentru o particulă a lumii atomice,
supusă legilor mecanicii cuantice, decât pentru o particulă care ascultă de mecanica
clasică: observabilele trebuie tratate ca variabile aleatoare. Am aflat, de asemenea,
cum obţinem statisticile observabilelor menţionate din funcţia de stare la un moment
dat. In particular, ştim să calculăm valorile medii ale acestor observabile.
In cele ce urmează vom exploata asemănarea formală pe care o constatăm între
expresiile valorilor medii ale observabilelor enumerate. Să considerăm trei dintre ele

f w*xwdr (w,xw)'
x(t) = =

-()= -in.1 awax =


Px t r 'Î'
* dr ( 'Î'' - i. n aw
ax ) '
E 1w* [-
= + v] w
2~ fl dr= ( w, [-
2n: + v] w) .
fl (4.1)

Intr-adevăr, expresiile precedente seamănă, având toate aceeaşi structură de produs


scalar între funcţia de stare şi rezultatul acţiunii unui operator asupra funcţiei de
stare,
x(t) = (w,Xw), Px(t) = (w, Px w) , E = (w, H w) , (4.2)

99
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.2. PROPRIETĂŢI ALE OPERATORILOR ASOCIAŢI OBSERVABILELOR

unde operatorii X, Px şi H au următorul mod de acţiune asupra unei funcţii de


coordonatele de poziţie:
~ Proprietăţi ale operatorilor asociaţi observabilelor
X J (r) = x J(r), Px f (r) =
âj
-i fi âx' H j(r) = [- ti: ~
2
+ V(r)]
(4.3)
j(r).
Operatorii poziţiei, impulsului şi energiei au proprietăţi comune. Deocamdată
demonstrăm că ei sunt liniari şi sunt autoadjuncţi.
Liniaritatea operatorilor de poziţie şi impuls este evidentă:
X este numit operatorul poziţiei pe axa x -lor şi este, după cum se vede, un operator X [ C1 fi (r) + C2 ]2 ( r) ] X [ C1fi (r) + C2 ]2 ( r) ]
multiplicativ. Px este operatorul asociat componentei impulsului pe axa x-lor, iar
c1 xfi(r) + c2 xh(r) = c1 X fi(r) + c2 X h(r),
H este operatorul energiei, deja întâlnit în capitolele precttdente.
Cu totul asemănător, se introduc operatorii multiplicativi Y şi Z, asociaţi, res-
pectiv, poziţiei pe axa y-lor şi z-lor şi operatorii diferenţiali Py şi Pz asociaţi com-
Px [ c1 fi (r) + c2 h (r) ] -iti !( c1 fi(r) + c2 h(r))
ponentelor impulsului pe aceste axe. . âfi âh
-zfi [ C1 âx + c2 âx ] = c1 Px fi + c2 Px h ,
Observăm, apoi, că operatorul energiei este construit din operatorii poziţiei şi
impulsului unde c1 şi c2 sunt constante; liniaritatea operatorului energiei a fost deja semnalată
2
P; + Pf + pz + V(X, Y, Z), în Cap. 2, iar acum poate fi dedusă direct din liniaritatea operatorilor din care este
H= 2M (4.4) el construit.
deoarece pătratul operatorului asociat unei componente a impulsului se exprimă Caracterul autoadjunct al operatorilor de poziţie este de asemenea evident, de
printr-o derivată parţială de ordinul al doilea, de exemplu exemplu,

2_
Px = PxPx = -fi âx 2
2 32 (
'
(fi, X h) = f fi(r) x h(r) dr= f [x fi(r)]* h dr= (X fi, h) .

şila fel celelalte pătrate, iar energia potenţială este un operator multiplicativ ca şi Să arătăm acum că operatorul Px este autoadjunct. Fie
coordonatele,
V(X, Y,X) = V(x,y,z). (fi,Pxh )= -iti. Jrr f1*ah . r [ â(Ji h)
ox dr= -iti jr âx
afi ]
- h âx dr.
Constatăm că în transcrierea din (4.4) operatorul energiei este legat de operatorii de In primul termen efectuăm integrala peste variabila x , una din cele trei variabile de
poziţie şi impuls aşa cum este legată, în cazul clasic, energia particulei de variabilele integrare
dinamice poziţie şi impuls,

p;; + p~M + p; +V(x,y,z). (4.5)


U1, Px h) = -iti 1 1+=
-oo
00
-oo
1x=oo
ft ]2 x=-oo dy dz
r
+ iti lr ]2 a:
aJ*
dr.
E=
2
Primul termen este nul deoarece fi şi h, funcţii integrabile în modul pătrat, se
Pentru cele 7 observabile întâlnite până acum ( x, y, z, Px, Py, Pz, E), situaţia se anulează rapid atunci când una din coordonate devine infinit de mare, în cazul nostru
prezintă, deci, astfel: fiecărei observabile îi corespunde un operator, iar operatorul
pe plane x = const. aruncate la plus sau minus infinit. Rămânem cu
asociat energiei se obţine pornind de la expresia clasică a energiei, în care înlocuim
coordonatele de poziţie şi componentele impulsului cu operatorii asociaţi. Vom ac-
cepta în curând o generalizare a acestei proceduri pentru toate observabilele care
(fi,Pxh) = f (-iti 81:) * hdr = (Pxfi,h).
sunt funcţii de poziţie şi impuls. Comparaţia dintre expresia de plecare şi cea finală arată că operatorul asociat compo-
Pe parcursul capitolului vom arăta rolul esenţial pe care îl joacă operatorii asociaţi nentei impulsului pe axa x-lor este autoadjunct. Proprietatea este evident adevărată
observabilelor în formalismul mecanicii cuantice. şi pentru operatorii asociaţi celorlalte componente ale impulsului.

100 101
1

Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.3. ROLUL OPERATORILOR ASOCIAT[ OBSERVABILELOR. POSTULATUL


' OBSERVABILELOR
Caracterul autoadjunct al operatorului energiei a fost demonstrat la sfârşitul Postulatul observabilelor
capitolului 2. Fiecărei observabile A a unei particule îi corespunde un operator A, liniar şi
Exerciţiu. Justificaţi
caracterul autoadjunct al operatorului energiei folosind ex- autoadjunct, care acţionează asupra funcţiilor de coordonate. Valorile posibile pentrn
presia sa (4.4) şi faptul că operatorii de poziţie şi impuls sunt autoadjuncţi. observabilă coincid cu valorile proprii ale ecuaţiei

Av(r) = av(r), (4.8)


4.3 Rolul operatorilor asociaţi observabilelor. Postulatul unde A este operatorul asociat observabilei, iar a este număr. JtSs;. p,.. ~ ', .

observabilelor
Ca şi în cazul ecuaţiei Schri:idinger independente de timp, funcţiile proprii sunt
Continuăm studiul operatorilor X, Y, Z , Px, Py, Pz şi H asociaţi, respectiv, acele soluţii ale ecuaţiei de valori proprii care îndeplinesc condiţiile de regularitate,
observabilelor de poziţie, impuls şi energie. Amintim că observabila energie are sens iar valorile proprii sunt acele valori ale parametrului a pentru care există funcţii
numai dacă particula se află în câmp de forţe conservativ. Inaintăm în dezvăluirea proprii.
formalismului mecanicii cuantice observând că operatorul asociat energiei nu apare
numai în expresia energiei medii,
L Postulatul valorii medii
E = (w,Hw), (4.6), In starea descrisă de funcţia w(r, t), valoarea medie a unei observabile A , cu
operatorul asociat A , este dată de
ci şi în ecuaţia Schri:idinger independentă de timp,
A= (w , A w). (4.9)
Hu(r) = Eu(r). (4.7)
Arătăm că d,atorată caracterului autoadjunct al operatorului A valorile sale pro-
Aşa cum am învăţat în Cap. 2, aceasta este o ecuaţie de valori proprii asociată prii sunt numere reale. Constatăm întâi că valoarea medie este reală, deoarece avem
operatorului, prin rezolvarea căreia aflăm dacă energia particulei într-un câmp de
forţe (conservativ) dat este cuantificată sau nu. A= (w,Aw) = (Aw,w) = (w,Aw)* =(A)*. (4.10)
In cele ce urmează, fiecăruia dintre operatorii întâlniţi îi vom asocia o ecuaţie de
valori proprii şi vom atribui semnificaţie fizică valorilor proprii. Vom admite astfel Demonstrăm acum că valorile proprii sunt reale şi că două funcţii proprii care
că procedeul prin care aflăm valorile posibile ale unei mărimi fizice este asemănător corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale. Ga şi în cazul observabilei energie,
cu cel întâlnit în cazul observabilei energie. justificarea este uşoară pentru funcţii proprii care sunt integrabile în modul pătrat,
singurul caz pe care îl prezentăm aici.
In mecanica cuantică fiecărei observabile i se asociază un operator liniar şi au-
Pentru demonstraţie, folosim ecuaţia de valori proprii scrisă pentru o funcţie
toadjunct. Operatorul furnizează valorile posibile pentru mărime, iar formula de
proprie v1 şi complex-conjugata ecuaţiei scrisă pentru o altă funcţie proprie v2 ,
calcul a valorii medii a unei observabile într-o stare dată, întâlnită în exemplele de
la începutul capitolului, se extinde pentru orice observabilă. Afirmaţiile precedente Av1(r) = a1 v1(r), [ (A v2 (r) ]* = a; V2 (r) ,
formează conţinutul a două noi postulate pe care le enunţăm şi acceptăm acum.
Cele două postulate explică rolul esenţial pe care îl joacă operatorii asociaţi obser- apoi înmulţim prima ecuaţie cu v2, iar a doua cu v 1 şi scădem ecuaţiile astfel
vabilelor în formalismul mecanicii cuantice. Situaţia la care se referă în mod concret obţinute:
postulatele care urmează este cea a unei particule fără spin. v2Av1 - (A v2)* vi = (ai - a 2) v2vi.
102 103
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.4. PROBLEMA DE VALORI PROPRII PENTRU OPERATORII IMPULSULUI

Integrăm pe tot spaţiul şi recunoaştem produse scalare în fiecare termen, devine nemărginită, fie pentru x -+ -oo, dacă /3 > O, fie pentru x-+ oo, dacă f3 < O.
Deci numai cazul /3 = O este acceptabil. Numai în acest caz, soluţia îndeplineşte
(v2 , A vi) - (A v2 , vi) = (a1 - a;) (v2, vi), condiţile de regularitate. Rezultă că orice  real este valoare proprie, adică spectrul
de valori proprii al operatorului asociat componentei impulsului pe o direcţie dată
Membrul stâng al egalităţii este însă O, pentru că operatorul A este autoadjunct. este necuantificat.
Ca urmare
Faptul că valorile proprii ale componentei impulsului pe o axă formează un spec-
(a1 - a;) (vi , v2) =O. tru continuu este compatibil cu interpretarea lor ca valori posibile pentru observabila
Lăsăm ca exerciţiu continuarea justificării proprietăţilor enunţate, complet asemănă­ căreia îi este asociat operatorul. Necuantificarea componentelor impulsului a fost
toare celei din §2.2.4. acceptată de noi tacit atunci când în §3.5 am admis legea statistică referitoare la
componentele impulsului.
Analizăm acum, pe rând, problema de valori proprii ataşată altor observabile
decât energiei. In continuare, vom nota valorile proprii cu litera P.1: în loc de Â, notaţie care
vrem să ne amintească de observabila în discuţie. Vom folosi notaţia u(px; x) pen-
tru funcţiile proprii cu care vom lucra în continuare, corespunzătoare unei alegeri
4.4 Problema de valori proprii pentru operatorii impul- convenabile a constantei C ,
s ului
Ecuaţia de valori proprii ataşată componentei impulsului pe axa x-lor este
u(px;x)= ~1e x p (iy;,PxX) , -oo < Px < oo. (4.12)

Pxu(r) = >-.u(r), (4.11) Transcriem ecuaţia de valori proprii în noile notaţii,

cu  număr (cu dimensiuni de impuls). Reamintim că funcţii proprii sunt acele Px u(px; x) = Px u(Pxi x). (4.13)
soluţiicare îndeplinesc condiţiile de regularitate, iar valorile lui >-. pentru care există
funcţii proprii sunt valorile proprii ale operatorului Px. In cazul unidimensional, la fiecare valoare proprie a operatorului Px corespunde o
Vom rezolva întâi problema unidimensională, adică vom căuta funcţii proprii singură funcţie proprie, altfel spus, valorile proprii sunt simple.
dependente numai de variabila x, Observăm că funcţiile u(px; x) coincid cu funcţiile proprii ale energiei particulei
libere în cazul unidimensional, întâlnite în §2.2.1 şi §2.2.3. Explicaţia coincidenţei o
-indu(x) =Âu(x). găsim în faptul că în acest caz operatorul energiei particulei libere este construit din
dx
operatorul impulsului, fiind P; /2M. Spre deosebire de cazul operatorului impulsu-
Ecuaţia (liniară, omogenă, cu coeficienţi constanţi şi de ordinul întâi) se integrează lui, valorile proprii ale operatorul energiei particulei libere sunt dublu degenerate,
imediat; soluţia ei, unică până la factor, este funcţiile u(px; x) şi u(-px; x) corespunzând la aceeaşi valoare proprie E = p;j2M.
Reamintim că funcţiile u(px; x) nu sunt integrabile în modul pătrat, în schimb
u(x) = C exp ({>-.x) , C - factor constant . sunt ortonormate în sens generalizat în scara parametrului Px· Funcţiile formează
un sistem complet.
Soluţia este continuă şi are derivata de ordinul întâi continuă, dar este mărginită Situaţia se schimbă dacă ne referim la funcţii proprii dependente de toate cele
numai dacă Â este un număr real. Intr-adevăr, dacă Â este un număr complex, trei coordonate carteziene. Atunci ecuaţia (4.11) este o ecuaţie cu derivate parţiale
>. = a+ i/3, soluţia

u(x) =C exp (*ax) exp (-~x)


. au(x, y, z)
-z n -
(
= Px u x, y, z) .

104 105
~

4.5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII PENTRU OPERATORII DE POZIŢIE


Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI

coordonate carteziene. Dat fiind legătura dintre operatorul energiei particulei libere
Soluţia ei generală este
Ho şi operatorii impulsului,

u(x,y,z) = J(y,z) exp (ipxx) , Ho = P'j: + P; + P; (4.16)


2M ,
cu J(y, z) o funcţie arbitrară de y şi z. In acest caz, o valoare proprie este dege-
este normal ca o funcţie proprie comună operatorilor de impuls să fie funcţie pro-
nerată de ordin infinit.
prie pentru operatorul Ho . Nu însă şi invers; în volumul al doilea al cursului vom
Soluţia nefiind unic determinată, observăm că este posibil să căutăm acea soluţie
construi funcţii proprii ale energiei particulei libere care nu sunt funcţii proprii ale
care este funcţie proprie şi pentru operatorii Py şi Pz. Din cerinţa suplimentară
operatorilor impulsului. Această posibilitate este deschisă de faptul că ordinul de-
. 8u(x,y , z) ( ) generării valorilor proprii ale energiei particulei libere este infinit .
-i n ay = Py u x, y, z
In încheiere, observăm că dezvoltarea unei funcţii în integrală Fourier (2.97) va
fi privită de acum încolo ca dezvoltare după funcţiile proprii ale impulsului
rezultă

u(x, y, z) = J(z) exp (1 Px x) (1 Py Y) exp


Fr) = 1 <I>(p) u(p; r) dp. (4.17)
unde f (z) nu este determinată, iar dacă cerem şi
Aceasta şi explică modul în care este scrisă această dezvoltare în mecanica cuantică .
. 8u(x,y,z) ( )
-i n f)z = Pz u x, y, z ,
4.5 Problema de valori proprii pentru operatorii de po-
atunci, până la factor, soluţia este unică
ziţie

u(x,y,z) = C exp (1PxX) exp (1PyY) exp (f PzZ) Facultativ


Ecuaţia de valori proprii asociată operatorului X este
Numerele Px, Py şi Pz trebuie să fie reale pentru a asigura caracterul mărginit al
soluţiei. X v(r) = 1 v(r), (4.18)
In definitiv, am stabilit că soluţia comună a ecuaţiilor de valori proprii
cu I valoarea proprie căutată, cu dimensiuni de lungime.
Incepem şi aici prin considerarea cazului unidimensional
Px u(r) = Px u(r), Py u(r) = Py u(r), Pz u(r) = Pz u(r), (4.14)
X v(x) = ,v(x). (4.19)
este
Explicitând în membrul stâng acţiunea operatorului X, avem
u(p; r) = r.-. 1
_'te\?.!'> exp ( lip
i · r) . ( 4.15)
(x- 1 ) v(x) =0.
Factorul a fost ales pentru a asigura proprietatea de ortonormare în sens generalizat
în scara valorilor proprii [rel. (2.96)] . Ştim, de asemenea, că aceste funcţii formează Dacă valoarea proprie I ar fi un număr complex, paranteza nu s-ar putea anula şi, ca
un sistem complet. urmare, funcţia v(x) ar trebui să fie nulă pentru orice x. Rezultă că valoarea proprie este
Funcţiile proprii comune celor trei operatori de impuls, denumite în continuare un număr real; o vom renota 1 = x 0 . Ecuaţia de valori proprii se scrie atunci
funcţiile proprii ale impulsului, coincid cu acele funcţii proprii ale energiei particulei
libere pe care le-am găsit în Cap. 2, lucrând prin metoda separării variabilelor în
(x - xo) v(xo;x) = O.
107
106
.,,,,----
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.6. COMUTATORI. COMUTATORI PENTRU OPERATORII ASOCIAŢI
OBSERVABILELOR

In ecuaţia precedentă, funcţia proprie a fost deja indexată cu x 0 , valoarea proprie la care Ea este
corespunde. Acum, din ecuaţie rezultă v(xo, Yo, zo; x, Y, z) = <5(x - xo) <5(y - Yo) <5(z - zo).

=O x f:. O, In scriere compactă, funcţiile proprii comume celor trei operatori de poziţie sunt
v(x 0 ;x) pentru v(xo; xo) f:. O. (4.20)

Valoarea v(x 0 ;x0 ) nu este precizată de ecuaţie. Soluţiile ecuaţiei de valori proprii (4.19) v(ro; r) = t5(r - ro). (4.27)
se prezintă altfel decât în cazul energiei sau impulsului. Soluţiile găsite nu sunt continue,
fiind nenule doar într-un singur punct al spaţiului. Nu putem însă ignora aceste soluţii. Mai Totalitatea acestor funcţii formează un sistem ortonormat în sens generalizat în scara valo-
rilor proprii xo, Yo şi zo
târziu, va reieşi clar că ne încadrăm în formalismul mecanicii cuantice prin alegerea

v(xo; x) = <5(x - xo). (4.21) 1 v*(ro; r) v(ro '; r) dr= t5(r 0 - r0 ') (4.28)
In acest fel , atribuim o valoare infinit de mare soluţiei v(x 0 ; x) în singurul punct în care nu
şi complet
este zero. Verificăm că ecuaţia de valori proprii este satisfăcută, observând că egalitatea

x <5(x - xo ) = xo <5(x - xo) (4.22) ! ro


v*(ro; r)v(ro; r ') dr 0 =t5(r-r'). (4.29)

care redă ecuaţia de valori proprii este o identitate care exprimă o proprietate a "funcţiei"
t5 a lui Dirac.
In concluzie, constatăm că orice număr real x 0 este o valoare proprie a operatorului
poziţiei pe axa x-lor. Şi în cazul de faţă interpretarea valorilor proprii ca singurele valori pe
h
~ Comutatori. Comutat ori p entru operatorii asociaţi
care le poate lua mărimea este posibilă : poziţia apare, aşa cum a fost tratată de la început observabilelor
prin postularea legii Born, ca o mărime ce poate lua orice valoare reală.
Funcţiile proprii ale poziţiei satisfac o relaţie de ortonormare în sens generalizat chiar în Dat fiind doi operatori A şi B se defineşte comutatorul lor, prin
scara valorilor proprii
[A,B] = AB -BA. (4.30)
1_: v*(xo; x) v(xo '; x) dx = b(xo - Xo '), (4.23)
Spunem că doi operatori comută, atunci când comut atorul lor este operatorul O. In
dacă dăm conţinutul adecvat egalităţii simbolice acest caz nu contează în ce ordine aplicăm succesiv cei doi operatori.
Comutatorul are proprietăţi simple
1_: b(x - xo) b(x - xo ') dx = b(xo - xo ') .
[B, A] = -[A, B], ...[A , BC] = [A, B] C + B [A, C]. (4.31)
Cu aceeaşi justificare scriem relaţia de completitudine
Comutatorul a doi operatori liniari este un operator liniar. Comutatorul a doi
1_: v*(xo; x) v(xo; x ') dx 0 = 8(x - x'). (4 .24)
operat ori liniari are proprietatea
.I
Trecem acum la problema tridimensională. Revenim la ecuaţia (4. 18), cu notaţia 1 = x0 [A, a B + (3 C] = a [A, B] + (3 [A, C] , (4.32)
şi observăm că soluţiaei generală este cu a şi /3 numere, reale sau complexe. I
v(x, y, z) = 8(x - xo) f(y, z), (4.25) Adjunctul comutatorului a doi operatori autoadjuncti care nu comută nu este un
operator autoadjunct, pentru că avem
cu funcţia f (y, z) oarecare din punct de vedere al ecuaţiei. Asemănător cu cazul operatorilor
impulsului, putem determina soluţia comună a ecuaţiilor [A,BJt = (AB-BA)t = (AB)t -(BA)t = Bt At -At Bt =BA-AB = -[A,B].
X v(r) = x 0 v(r), Y v(r) = Yo v(r), Zv(r) =z0 v(r) . (4.26) (4.33)

108 109
/
· 4.6. COMUTATORI. COMUTATORI PENTRU OPERATORII ASOCIAŢI
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI OBSERVABILELOR

In schimb, un comutator între operatorul de poziţie ataşat unei axe a sistemului


Prin definiţie, două observabile sunt compatibile dacă operatorii asociaţi comută.
cartezian de coordonate şi operatorul ataşat componentei impulsului pe o altă axă a
In continuare, vom calcula comutatorii pentru toate perechile care se pot forma aceluiaşi sistem este nul:
din operatorii asociaţi observabilelor întâlniţi până acum. In calculul unui comu-
tator este indicat să explicităm acţiunea sa asupra unei funcţii de coordonate, care
îndeplineşte condiţiile de regularitate, şi numai la sfârşitul calculului să extragem
[X, Py]f (r) = (X Py - Py X) J(r) =-ir,, (x aJay _ 3(xf))
ay
=O.

rezultatul pentru operatorul comutator. Avem deci


Incepem cu comutatorul unei perechi de operatori de poziţie. Din
[X,Py] = [X,Pz] = O, [Y, Px] = [Y, Pz] =o) [Z,Px] = [Z,Py] = O. (4.37)
[X, Y] f (r) = (X Y - Y X) f (r) = ( x y - y x) f (r) = O,
Este util să calculăm şi comutatorul dintre un operator asociat unei componente
şi din relaţii asemănătoare pentru celelalte două perechi, deducem a impulsului şi o funcţie de coordonate g(r) privită ca operator multiplicativ

[X, Y] = O, [X,Z] =0, [Y, Z] = O, (4.34)


[Px, g(r)] J (r) (Pxg - gPx)f = -zn. (a(gf)
~ - g aJ)
ax
adicăoperatorii ataşaţi oricăror două componente ale poziţiei cornută.
In cazul operatorilor ataşaţi componentelor impulsului avem ag f + -a J g -
-zn. ( -ax a J) =
g - -zn. -ax
ag f .
ax ax

[Px, Py] f (r) = (Px Py - Py Px) f(r) = -n 2 ( a2


f - ayax
axay a f)
2
=O· Ca urmare a acţiunii comutatorului considerat, funcţia f este înmulţită cu -in ?x-,
deci comutatorul calculat este un operator multiplicativ. Am justificat în acest mod
Rezultatul este nul, dat fiind proprietăţile presupuse pentru funcţia f. Rezultă co- egalităţile
mutarea oricăror doi operatori asociaţi componentelor impulsului

[Px,Py] = O, [Px,Pz]=O, [Py,Pz]=O. (4.35)


[g(r), Px] = i n Z! I' [g(r), Py] = i n~:I' [g(r), Pz] = i naz
Bg I
. (4.38)

Fie acum comutatorul dintre operatorul ataşat poziţiei şi cel ataşat componentei Exerciţiu. Demonstraţi relaţiile
impulsului pe o aceeaşi axă, de exemplu axa Ox,
in
[X,H] = MPx, [Px,H] = -in 3V (4.39)
. ( aJ a(xf)) ax'
[X, Px] f(r) = (X Px - Px X) f(r) = -in x ax - fj;;-
care redau comutatorii operatorului H al energiei cu operatorul de poziţie X şi,

-in (x Bjax - X Bf -
ax
1) = in f (r) ·
respectiv, operatorul impulsului Px .
Vom avea ocazia să ne convingem de importanţa cunoaşterii comutatorului pentru
Constatăm că rezultatul acţiunii comutatorului [X, Px] asupra unei funcţii de co- doi operatori asociaţi unor observabile.
ordonate este înmulţirea acelei funcţii cu constanta i n. Vom scrie rezultatul găsit şi In încheiere, introducem notaţii mai compacte: R , pentru operatorul vectorial
cele pe care le justificăm în acelaşi mod, ca al poziţiei cu componente operatorii X, Y, Z, şi P , pentru operatorul vectorial al
impulsului cu componente operatorii Px, Py, Pz. Ecuaţiile de valori proprii rezolvate
[X,Px] = inl, [Y, Py] = i n I, [Z, Pz] = i n I, ( 4.36)
anterior, redate prin (4.14) şi (4.26), se transcriu compact
unde I este operatorul unitate (operatorul care lasă neschimbată orice funcţie asupra
Pu(p;r) = pu(p;r), Rv(ro;r) = rov(ro;r), (4.40)
căreia acţionează).
111
110
/
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

iar pe baza rezultatului din exerciţiul precedent avem sunt liniari. Ei sunt şi autoadjuncţi. Intr-adevăr,

ih (Lx)t = (Y Pz)t - (Z Py)t = P] yt - PJ zt = P 2 Y - Py Z = Y Pz - Z Py = Lx.


[R ,H] = MP, [P , H] = -ihv'V(r). ( 4.41)
~ - -- - (4.47)
Am folosit proprietăţi cunoscute ale adjunctului unui operator şi comutarea ope-
Vom urmări în continuare situaţia observabilelor momentului cinetic orbital, ratorilor de impuls cu cei de poziţie în cazul în care nu se referă la aceeaşi axă a
observabile care joacă în mecanica cuantică a particulei şi a sistemelor de particule sistemului cartezian de referinţă.
un rol major. Pătratului momentului cinetic orbital i se asociază operatorul

2
L = L; + L~ + L;. (4.48)
4 .7 Observabilele momentului cinetic orbital
Transcrişi în coordonate sferice, r, e, rp, operatorii momentului cinetic orbital se
In mecanica dasică, momentul cinetic al unei particule în raport cu un sistem de dovedesc a fi operatori unghiulari, adică ei nu conţin coordonata sferică r. Legătura
referinţă fix este definit ca produsul vectorial dintre vectorul de poziţie şi vect orul dintre coordonatele sferice şi cele carteziene este
impuls,
l= r x p. (4.42) X = T sin 8 COS <p, y = rsinBsinq>, z = rcose ' (4.49)
Sunt observabile componentele momentului cinet ic orbital de-a lungul axelor de co- cu
ordonate O :S: r < oo, o :s: e :s: 1r, O :S: </> < 21r . (4.50)
lx = YPz - ZPy, ly = ZPx - XPz, lz = XPy -YPx, (4.43)
Expresiile operatorilor (4.46) ataşaţi componentelor carteziene ale momentului ci-
componenta sa după o axa oarecare de versor n, dată de netic orbital sunt

l · n = lx nx + ly ny + lz nz, (4.44)
Lx i 1i, ( sin 4> :e e
+ cot cos 4> :rp) '
şi mărimea momentului cinetic cu pătratul

2
1 =
egal cu

z; + z~ + z; . (4.45)
Ly -i 1i, ( cos rp :e - cote sin rp :rp)
. o
Lz -i nor/>. (4.51)
In cazul în care particula clasică se mişcă sub influenţa unei forţe centrale, mo-
mentul cinetic este o constantă de mişcare.
Justificăm numai expresia operatorului Lz, pornind de la rezultatul la care vrem

4. 7.1 Op eratorii momentului cinetic orbital ş i proprietăţile lor


să ajungem. Considerăm derivata în raport cu rp
a unei funcţii de poziţie şi constatăm
că ea coincide până la factor cu acţiunea operatorului Lz asupra acelei funcţii . Intr-
adevăr, derivând în raport cu unghiul 4> prin intermediul coordonatelor carteziene,
Operatorii asociaţi componentelor momentului cinetic orbital se construiesc pe
avem
baza corespondenţei cu definiţia lor din mecanica clasică: în expresiile (4.43)-( 4.45)
se înlocuiesc variabilele de poziţie şi impuls cu operatorii asociaţi. Operatorii obţinuţi of(r) of ox of oy
--+--=
pe această cale, or/> ox or/> oy or/>
. . of . of of of 1
Lx = y Pz - z Py , L y = z Px - X Pz, Lz = X Py - y Px (4.46) -rsmBsmrp ox +rsmBcosrp oy = -y ox +x oy = -ihLzf(r) .

112 113
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4. 7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

In continuare, pe baza expresiei componentelor carteziene în coordonate sferice, Compatibilitatea oricărei componente a momentului cinetic
rezultă expresia operatorului pătratului momentului cinetic orbital L 2 în coordonatr orbital cu pătratul acestuia
sferice
2 2 1 â ( â) 1
2
8 ]
L = -fi [ sine ae sine âe + sin2 () âcp 2 . (4.52)
O consecinţă a relaţiilor (4.55) o constituie relaţiile

2
Ne va fi de folos să observăm că operatorul L 2 este proporţional cu operatorul un- [Lx, L ] = [Ly, L 2 ] = [Lz, L 2 ] = 0 (4.58)
ghiular A( e, <p) care apare în expresia operatorului laplaceian transcris în coordonate sau, mai compact,
sferice,
[L, L 2 ] =O.
lâ(2â) l
~ = r 2 âr r âr + r 2 A(e, <P) . (4.53)
Intr-adevăr, să calculăm comutatorul [Lx, L J. Folosind proprietăţile comutatorului
2
(4.59)

Relaţia de legătură este [rel. (4.31) şi (4.32) J şi expresiile comutatorilor (4.55) avem
L2 = -fi 2 A(e, </J). (4.54)
[Lx , L 2 ] [Lx,L~] + [Lx , L;]
\ 4.7.2 Incompat ibilitatea com ponentelor op eratorilor moment ului [Lx , Ly] Ly + Ly [Lx, Ly] + [Lx , Lz] Lz + Lz [Lx, Lz]
cinetic orbital i fi (LzLy + LyLz - LyLz - LzLy) =o. (4.60)
Calculăm acum comutatorul a doi operatori atasaţi fiecare unei componente a Observăm că în deducerea relaţiilor (4.59) nu am făcut apel la forma explicită a
momentului cinetic orbital pe una din axele de coordonate. Fie cazul operatorilor operatorilor Lx, Ly, Lz, ci am folosit doar relaţiile de necomutare pe care le satisfac.
Lx şi Ly . Prin explicitarea operatorilor şi folosind linearitatea comutatorilor în Rezultă că ori de câte ori cele trei componente carteziene ale unui operator vectorial
cei doi factori, precum şi comutarea operatorilor asociaţi poziţiei şi componentelor satisfac ecuaţiile (4.55), sunt adevărate ,{i relaţiile (4.58).
impulsului pe axe diferite ale sistemului de coordonate, avem
[Lx, Ly] = [Y Pz - z Py, z Px - X Pz] = y [Pz, Z] Px + X [Z, Pz] Py ~ 4. 7.4 h roblema de valori proprii pentru pătratul momentul-.'ii ci-
netic orbital
Folosind apoi şi egalitatea [Z, Pz] = i fi I, găsim

[Lx, Ly] = ifi (XPy - y Px) = ifi Lz. Scriem ecuaţia de valori proprii asociată operatorului L 2 ,

Prin permutări circulare ale indicilor x, y, z stabilim şi expresiile altor doi comuta- L2 Y = >..fi 2 Y (4.61)
tori de acelaşi tip. In definitiv, am justificat relaţiile
evidenţiind, pentru comoditate, constanta fi 2 în valoarea proprie, astfel încât >.. este
[Lx, Ly] = ifiLz, [Ly, Lz] = ifiLx, [Lz, Lx] = ifiLy. (4.55)
un număr adimensional (şi real, operatorul fiind autoadjunct). Folosind expresia
Cele trei relaţii precedente se transcriu în forma compactă (4.52) a operatorului, ecuaţia precedentă devine
LxL=ifiL, (4.56) 2
l â ( 8Y) 1 8 Y
dacă definim produsul vectorial C = A x B a doi operatori vectoriali A şi B ca sine ae sine ae + sin2 () 8cp2 + >.. y =o . (4.62)
fiind un operator vectorial cu componentele
Ea este o ecuaţie bine studiată în fizica matematică şi mult folosită în diferite pro-
Cx = Ay Bz - Az By' Cy = Az Bx - Ax Bz' Cz = Ax By - Ay Ex . (4.57) bleme din fizică - ecuaţia funcţiilor sferice.
Pe noi ne interesează aici doar funcţiile proprii, adică acele soluţii care satisfac
Definiţia este formal identică cu aceea din cazul vectorilor, dar ordinea factorilor în
produse nu poate fi schimbată decât pentru operatorii care comută. J
)'
condiţiile de regularitate; condiţia care operează efectiv în cazul de faţă este condiţia

114 115
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.7.. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

de mărginire a soluţiilor în punctele e e


= O şi = 1r, puncte în care coeficienţii ŞI

ecuaţiei (4.62) sunt singulari. Prin rezolvarea ecuaţiei, se arată că asemenea soluţii
există doar dacă >.. ia valori din mulţimea descrisă prin expresia Pzm(w) = (-1r 1/ 2l +1 (l - m)! _1_ (1 - w2 '? d1+m(w2 - l)z
(,t?Q)
2 (l + m)! 21 [! ) dwl+m
>.. = l (l + 1) cu l = O, l, 2, .. . . (4.63)
Funcţiile Ptm (w) se numesc funcţii Legendre asociate. Ele sunt funcţii reale. Definiţia
Rezultă că valorile proprii ale operatorului 2
L sunt date de formula adoptată de noi este definiţia Condon-Shortley a funcţiilor sferice. Sunt valabile
următoarele proprietăţi de ortonormare
l (l + l) ri 2 cu l = O, l, 2, . . . . (4.64) 21r

J I
7r

Valorile proprii formează o mulţime discretă. Explicit, primele valori din şirul prece- <P:n(q;)<Pm1 (</>)dq; = 0mm', Pzm(cose)Pl'm(cose) sine de= Ozl' (4. 71)
dent sunt o o
o, 2n 2 , 6n 2 , 12r,, 2 , .... (4.65 ) ŞI , ca urmare,
Conform postulatului observabilelor, semnificaţia fizic ă a rezultatului obţinut 21r

JI
7r

este: mărimea momentului cinetic orbital al unei particule este cuantificată, la mă­
Yz:n(e, q;)Yz m (e, </;) sine de dq; = Ou, 0mm'.
1 1
(4.72)
surarea ei nu se pot obţine decât rezultate din şirul
o o
n Jl (l + 1) cu l = O, 1, 2, ... Funcţiile Yzm cu acelaşi indice l şi indici m diferiţi , fiind ortogonale, sunt liniar
independente şi deci ecuaţia (4-61) admite pentru fiecare valoare proprie n2 l(l + 1)
Valorile proprii ale pătratului momentului cinetic orbital sunt degenerate. Cele un număr de (2l + 1) soluţii liniar independente. Cea mai generală funcţie proprie
mai simple funcţii proprii ale ecuaţiei (4.61) sunt armonicele sferice Yzm(e , q;) , ca- corespunzătoare acestei valorii proprii este combinaţia liniară
racterizat e prin doi indici l şi m . In mecanica cuantică indicii l şi m ai funcţiilor
l
sferice devin numerele cuantice l şi m , denumite respectiv numărul cuantic azimu-
tal şi numărul cuantic magnetic. La valoare fixată a primului indice, cel de al doilea
Y(r, e, q;) = I: cm(r) Yzm(e, q;), (4.73)
m=-l
poate lua doar valorile
cu em(r) orice funcţie dependentă doar de distanţa r faţă de originea sistemului de
-l, -l + 1, -l + 2, ... , -1, O, 1 , 2, ... , l - 2, l - 1, l , (4.66) axe de referinţă şi care îndeplineşte condiţiile de regularitate.
In cele de urmează, vor fi folosite notaţiile echivalente
adică toate valorile întregi care respectă inegalitatea
Yzm(e, q;) = Yzm (~) = Yzm (r) . (4.74)
Im 1:S z. (4.67)
4. 7.5 Proprietăţi ale funcţiilor sferice
Fiecare funcţie sferică este un produs dintre o funcţie de variabila cose şi o funcţie
de variabila q; ,
Menţionăm aici o serie de proprietăţi ale funcţiilor sferice Yzm , curent folosite în
Yzm(e,q;) = Pzm(cose)<Pm(</J), (4.68) aplicaţii:

unde 1) periodicitate in q;
eim,f>
<Pm(</J) = .j2ir

116
(4.69)
1 Yzm(e, q; + 21r) = Yzm(e , q;),

117
(4.75)
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4. 7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL

2) paritate bine determinată Cea mai generală funcţie proprie corespunzătoare valorii proprii m 1i este
00

Yi,m (-r) = (-1) 1 Yim (r) . (4.76) f(r) = L d1(r) Yim(B, c/>), (4.83)
l=lml
Relaţia precedentă arată că funcţiile sferice au paritatea numărului cuantic l. ~-~-'-----
3) unde funcţiile d1 depind doar de distanţa r faţă de ongmea sistemului de axe.
Yi,-m(B, c/>) = (-1r Yt:n(e, c/>), (4.77) Limita inferioară a sumei rezultă din restricţia I m I~ l la care sunt supuşi cei doi
indici ai unei funcţii sferice. -
4) Dacă cerem unei funcţii să fie funcţie proprie şi pentru operatorul L 2 şi pentru

= f!lŞl+l
y c/>) operatorul Lz, ea are obligatoriu structura
YilJ(B, --P1(cosB). (4.78)
41T
J(r) = A(r) Yim(B. c/>) , (4.84)
5) Armonicele sferice Yim(r) formează un sistem complet de funcţii de variabile
f} şi c/;. Ca urmare, orice funcţie dependentă de direcţii, continuă şi uniformă, poate unde funcţia A( r), care depinde doar de variabila radială r, poate fi orice funcţie
fi dezvokată în forma upei combinaţii liniare de armonice sferice, care îndeplineşte condiţiile de regularitate.
(X) l Echivalenţa tuturor direcţiilor spaţiului ne permite să afirmăm direct că valorile

J(r) = z:= z:= a1m Yim(r), (4.79) proprii pentru operatorii Lx şi Ly sunt date tot de mulţimea (4.82). Aceeaşi afir-
maţie este adevărată pentru operatorul Ln = L · n al proiecţiei momentului cinetic
l=O m=-l
pe o axă oarecare.
unde coeficienţii a1m rezultă din proprietatea de ortonormare (4. 72) Insă, spre deosebire de cazul operatorului Lz , aplicând operatorul Lx sau Ly

2;r
unei funcţii sferice, vom c~tata că ea nu este funcţie proprii a acestor operatori.

J de Jde/; Yt:n (e'


Jr
De ce se întamplă aşa, vom înţelege mai bine în §4.9. Există însă funcţii proprii
alm = sine c/>) f (e' c/>) . (4.80) comune pentru operatorii L 2 şi Lx , şi acestea se exprimă prin combinaţii liniare de
o o funcţii sferice cu l fixat. O situaţie asemănătoare întâlnim ventru operatorul Ly sau
pentru operatorul componentei momentului cinetic orbital pe o axă oarecare: setul
4.7.6 Valori proprii pentru o componentă a momentului cinetic or- de funcţii proprii comune unui operator componentă a momentului cinetic orbital şi
bital operatorului L 2 este altul în fiecare caz.

Vom considera întâi problema valorilor proprii ale operatorului Lz. Folosind
4. 7. 7 Legi statistice pentru observabilele momentului cinetic or-
expresia (4.68) a armonicelor sferice şi expresia explicită (4.69) a funcţiilor <Pm(c/>),
bital
verificăm direct valabilitatea egalităţii
Ajungem la formularea legilor statistice pentru observabilele momentului cinetic
. 8Yim orbital în urma transformării formulei de calcul a mediei unei observabile, A =
Lz Yim = -ili aŢ = mfi Yim , (4.81)
. (W, A W) , în starea descrisă de funcţia de undă W(r, t) [ vezi rel. (4. 9) din cadrul
care arată că funcţiile sferice Yim sunt funcţii proprii şi ale operatorului Lz; o postulatului referitor la valoarea medie a unei mărimi fizice].
funcţie sfericăYim corespunde la valoarea proprie mfi . Spectrul valorilor proprii Inţelegem procedeul de transformare a expresiilor valorilor medii pentru pătratul
ale operatorului Lz este astfel în întregime discret şi constă din şirul de valori momentului cinetic orbital şi componenta sa după axa Oz a sistemului de axe ales,

o, ±fi, ±21i, ...


118
(4.82)
1 l2 = (w,L 2 w)
119
lz = (W,Lz '1!), (4.85)
4. 7. OBSERVABILELE MOMENTULUI CINETIC ORBITAL
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI

iar condiţia de normare se transcrie


dacă ne amintim de drumul de la formula mediei la legea statistică, parcurs în Cap.
3 pentru observabilele componentă a impulsului pe o axă şi, separat, pentru energie. 00 i

ln cazul impulsului am folosit dezvoltarea în integrală Fourier a funcţiei de undă, L L Pim(t) = 1. (4.90)
iar în cazul energiei, dezvoltarea sa după funcţiile proprii ale energiei. Cum, între i=O m=-i
timp (în §4.4) am aflat că dezvoltarea funcţiei de stare în integrală Fourier este Mărimile Plm depind în general de timp, suma tuturor acestor mărimi este însă
dezvoltarea sa după funcţiile proprii comune celor trei operatori de impuls, putem independentă de timp.
spune că procedeul aplicat în cele două ~ uri este acelaşi: dezvoltarea funcţiei de Pentru prelucrarea mediilor observabilelor l 2 şi 12 , aplicăm fiecare din operatorii
stare după funcţiile proprii ale operatorului asociat observabilei pentru care vrem L 2 şi L 2 funcţiei de stare,
să extragem legea statistică. Ca urmare, pentru a analiza mediile observabilelor de
moment cinetic orbital din (4.85), vom dezvolta funcţia de stare în serie de armonice 00 /

sferice, acestea din urmă fiind funcţiile proprii comune ale operatorilor L şi L 2 ,
2 L 2 w(r, t) = li 2 " ' (l + 1)
L.) " ' F1m(r, t) Yzm(e , </>),
-~
l=O m=- l
00 i
w(r , t) = L L Fim(r, t) Yim(e, </>). (4.86)
Lzw(r,t)=n€
00

mFim(r,t)Yzm(B,</>), L
/

i=O m=-l
i=O m=-l
Coeficienţii dezvoltării nu depind numai de timp, ci şi de variabila radială r. Pro- şiintroducem rezultatele în expresiile mediilor, unde folosim linearitatea produsului
prietatea de ortonormare a funcţiilor sferice conduce la exprimarea fiecărei funcţii scalar în al doilea factor,
Fim ca o integrală pej,te unghiuri
l

Jor27r Jor Yz~(B,<j>)w(r , t)


00

F1m(r,t) = sinBdBd</>. (4.87)


2
I2=n I:t(l+l) (W,FzmYzm), L
l=O m=-l
I
Impunem întâi condiţia de normare pentru funcţia de stare, (\Ţi , \Ţi) = 1 , folosind 00

dezvoltarea (4.86) numai în al doilea factor al produsului scalar, şi ţinem cont de lz = li L L m (w, Fim Yim) .
liniaritatea produsului scalar în al doilea factor. Atunci, avem i=O m=-i
In sume a apărut acelaşi produs scalar (4.88) ca în cazul integralei de normare, încât
CX) I
putem scrie, mai compact,
(w, w) = L L (w, Fim Yim) .
l=O m=-i 00 [

Notăm cu Plm produsul scalar apărut sub sumă şi îl explicităm folosind coordonate
12 = li 2
Ll (l + 1) L Pim(t)
1=0 m=-1
sferice în integrala care este acest produs scalar
ŞI

Ptm(t) = (w,FimYim) = 1 00
2
r F1m(r,t) [121r 11r w*(r,t)Yim sinBdBd</>] dr. lz =n L L
00 i
m Pl m (t) . (4.91)
(4.88) 1=0 m=-i
In integrala unghiulară recunoaştem pe baza (4.87) complex-conjugata funcţiei Fim , Transcrisă ca
astfel încât Pi m devine o integrală radială, 00 i

Plm(t) = 1 00

r
2

120
J Fim(r, t)
2
1 dr, (4.89)
l I2=n2 I:t(z+1)p1(t),
l=O
121
P1(t) = L
m=-i
Plm(t), (4.92)
__.,.,
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.8. DENSITATEA DE PROBABILITATE RADIALĂ

expresia pentru media pătratului momentului cinetic orbital are structura standard 1 ' sunt compatibile cu interpretarea mărimii Pl m ca probabilitate ca la măsurarea
a unei valori medii: fiecare din valorile posibile, l(l + 1) n2 , apare înmulţită cu un (simultană) a observabilelor pătratului momentului cinetic orbital şi a componentei
număr nenegativ subunitar, Pl· Dacă ţinem seama şi de relaţia sale după axa Oz să obţinem, respectiv, rezultatele l(l + 1) n2 şi mrl. Cu această
00 00 l
interpretare, probabilităţile pz şi Pm apar ca rezultatul aplicării regulii de adunare
L pz(t) = L L Pzm(t) = 1, ( 4.93)
\
a probabilităţilor pentru evenimente independente.
l=a l=a m=-l '
decurgând din condiţia de normare (4.90), apare ca justificată interpretarea expresiei 4.8 Densitatea de probabilitate radială
pz(t) ca probabilitate de realizare a valorii l (l + 1) n2 pentru pătratul momentnfoi
cinetic orbital în urma măsurării sale la momentul t, în starea descrisă de funcţia Densitatea de probabilitate radială, Prad(r, t) , este funcţia de distribuţie după
de undă w(r, t). distanţa particulei faţă de originea sistemului de coordonate. Ea este o mărime care
rezultă din densitatea de probabilitate de localizare. Mai precis, expresia densităţii
Aducem acum media componentei pe axa Oz a momentului cinetic orbital la o
de probabilitate radiale se extrage din probabilitatea dp(r, t) de a găsi particula în
formă în care să devină vizibilă structura de medie. In acest scop , în expresia (J.9 1)
regiunea dintre două sfere, infinit apropiate, de raze r şi r +dr , probabilitate dat ă
schimbăm ordinea celor două sume, ţinând seama că numărul cuantic m ia orice de
valoare întreagă şi că o valoare fixată pentru m o găsim pentru orice l 2:: I m I . Prin r+dr {2 n {n
aceasta expresia mediei observabilei l 2 devine
00 00
2
1
dp(r,t)= r 1. r' l a la lw(r',B,cp,t)1 2 dDdr'.

In ordinul cel mai scăzut în dr funcţia ia în intervalul (r, r +dr) valoarea corespun-
lz = li L m L Pzm(t) zătoare distanţei r' = r, astfel încât
m=- oo l= lml
sau { 2n {1[
00 00 dp(r, t) = Prad(r, t) dr cu Prad(r, t) = r 2 la la I w(r, () , <P, t) 2
dD. (4.97)
lz = L m li Pm (t) , Pm(t) = L Pzm(t). ( 4.94)
1

m=-oo l= lml D acă în expresia densităţii de probabilitate radiale, folosim dezvoltarea (4.86) a
Valorile posibile, m n, apar înmulţite fiecare cu un număr nenegativ subunitar, Pm , funcţiei de stare pentru w, dar nu pentru \]!* ,
şi cum pe baza condiţiei de normare (4.90), în care schimbăm ordinea celor două
sume, avem
Prad(r, t) = r
2
L L
00 l
Fzm(r, t) Jo
r2n r w*(r, e, <P, t) Yim(B,
Jo </>) dD,
00 [ 00 00 00
l=a m=-l a a
1 = L L Plm(t) = L L Plm(t) = L Pm(t), ( 4.95)
l=a m=-l • m=-oo l=lml m=-oo recunoaştem din nou în integrala unghiulară complex-conjugata funcţiei Fzm(r, t) şi
ajungem la exprimarea densităţii de probabilitate radiale ca o serie dublă de termeni
ajungem la a interpreta Pm(t) ca probabilitate de realizare a valorii mn pentru com-
nenegativi
ponenta pe axa Oz a momentului cinetic orbital în urma măsurării sale la momentul 00 /
t, în starea descrisă de funcţia de undă \f!(r, t). Prad(r, t) = r2 LL F'zm(r, t)
(4.98)
J
2
1 •
In sfârşit, expresiile probabilităţilor p 1
12 şi, respectiv, l 2 conform
şi Pm care redau statisticile observabilelor l=O m=-l
--
Comparând expresia găsită pentru densitatea de probabilitate radială cu expresia
(4.89) a probabilităţii Plm, apare firească interpretarea mărimii
l 00

Pl = L Plm, Pm= L Plm ( 4.96)


r
2
I Fzm(r, t) /2 dr= dpzm(r, t) (4.99)
m=-l l=lml
122 123
Capitolul 4. OBSERVABILELE PARTICULEI 4.10. EXEMPLE DE OBSERVABILE COMPATIBILE

ca probabilitate ca, în starea descrisă de funcţia de undă \J!(r, t), particula să aibă - energia particulei libere şi impulsul ei.
pătratul momentului cinetic orbital egal cu l(l + l)n 2 , componenta sa după axa Oz Am întâlnit şi sisteme complete de funcţii proprii comune mai multor operatori ,
să fie egală cu mn şi să se afle la o distanţă cuprinsă între r şi r + dr de originea a căror existenţă ilustrează conţinutul
teoremei enunţate în §4.9. Astfel,
sistemului de axe. i) pentru observabilele compatibile Px, Py şi Pz operatorii asociaţi admit un
sistem complet de funcţii proprii comune, iar la fiecare set de valori proprii corespunde
o funcţie proprie unică
4.9 Teorern a referitoare la observabile compatibile
Conform definiţiei date într-un paragraf precedent, două observabile sunt compa- Px, Py, Pz ---+ u(p; r) = (2 1r 1n) 3! 2 exp (i~ r) ,
p ·
tibile dacă operatorii ataşaţi comută. ln aplicaţii vom folosi implicaţiile următoarei
teoreme: ii) pentru observabilele compatibile x, y şi z la fiecare set de valori proprii
Condiţia necesară şi suficientă ca două observabile A şi B să fie compatibile este corespunde o funcţie proprie unică
ca operatorii ataşaţi A şi B să admită un sistem complet comun de funcţii proprii. ',
xo, Yo , zo ---+ v(ro ; r) = r5 (r - ro) ,
Nu demonstrăm teorema, ne limităm la a reda conţinutul ei prin ecuaţii potrivite.
Conform teoremei enunţate , în cazul a două observabile compatibile există funcţiile, iii) pentru observabilele compatibile lz şi 12 funcţiile proprii comune nu sunt
pe care să le notăm cu Vab')'(r), care sunt funcţii proprii pentru cei doi operatori A umce
şi B asociaţi observabilelor,
l (l + 1) n2 , m n ---+ F(r) Yim(e, cp),
Avab,(r) = avab,(r), B Vab,(r) = bvab,(r), (4.100) cu funcţia F(r) nedeterminată de ecuaţiile de valori proprii ale celor două obser-
vabile.
unde a şi b sunt valorile proprii . Al treilea indice, 1 , apare deoarece valorile proprii
O mulţime de observabile compatibile A, B, ... formează un set complet de obser-
sunt , de obicei, degenerate: unei perechi de valori proprii (a, b) îi corespund mai
vabile compatibile dacă pentru fiecare set de valori proprii a, b, . .. al operatorilor
multe funcţii proprii liniar-independente pe care le distingem unele de altele prin
ataşaţi A, B, . .. corespunde o funcţie proprie unică.
indicele 1 . Teorema afirmă că mulţimea de funcţii Vab,(r), obţinute dând toate
Cazurile studiate de noi ne arată că observabilele impulsului formează un set
valorile posibile celor trei indici, formează un sistem complet de funcţii.
complet de observabile compatibile, de asemenea cele trei observabile ale poziţiei.
Prin definiţie, trei sau mai multe observabile sunt observabile compatibile dacă Insă pătratul momentului cinetic orbital şi componenta sa după o axă sunt compati-
ele sunt compatibile două câte două. bile dar nu formează un set complet, deoarece funcţiile proprii comune operatorilor
Teorema referitoare la două observabile compatibile se generalizează la cazul mai ataşaţi nu sunt unic determinate, ele fiind date de produsul dintre o armonică sferică
multor observabile compatibile. şi o funcţie arbitrară de variabila radială r.

4.10 Exemple de observabile compatibile


In lecţiile precedente am întâlnit exemple de observabile compatibile: ~

- componentele vectorului de poziţie pe diferitele axe


- componentele impulsului pe diferitele axe
- o componentă a impulsului şi o componentă a vectorului de poziţie pe o axă
perpendiculară
- pătratul momentului cinetic orbital şi una (oricare) din componentele sale

124 125
Capitolul 5
PROBLEMA DE VALORI P R OPRII A ENERGIEI PENTRU
PARTICULA IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

Multe din forţele care se exercită la scară atomică pot fi aproximate prin forţe
centrale. Mărimea unei forţe centrale depinde doar de distanţa particulei faţă de un
punct fix - centrul de forţe - şi are direcţia dreptei care uneşte punctul în care se află
particula cu centrul de forţe. In acest caz originea sistemului cartezian de axe de
referinţă se plasează în centrul de forţe. Faţă de un asemenea sistem de axe o forţă
centrală se exprimă ca
r
F(r) = F(r) - , (5.1)
r
unde F(r) este o mărime algebrică. Forţa este atractivă în punctele în care F(r) < O
şi repulsivă acolo unde F(r) >O.
Orice forţă centrală este o forţă conservativă care derivă dintr-o energie potenţială
dependentă numai de distanţa r faţă de centrul de forţe. Intr-adevăr, putem scrie
forţa ca gradientul unei funcţii doar de distanţă, pentru că din egalitatea

dV r
F(r) = -V V(r) = - - -
dr r
rezultă

F(r) = -dV
-
dr
~ V(r) =- Jr F(r')dr'
t
şi astfel energia potenţială este determinată până la o constantă aditivă .
In natură există forţe riguros centrale. In particular, forţa de interacţie între două
particule încărcate electric (forţa coulombiană) este o forţă centrală cu expresia

F(r) = q1q2 r (5.2)


4 7r Eo r3 '

127
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.1. ECUAŢIA SCHRODINGER RADIALĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

unde q1 şi q2 sunt sarcinile electrice ale particulelor, iar Eo este permitivitatea sale. Se lucrează în mod curent cu proiecţia momentului cinetic orbital pe axa Oz.
dielectrică a vidului. Energia potenţială din care derivă forţa coulombiană este Aplicarea teoremei referitoare la observabile compatibile (vezi §4.9) ne permite să
afirmăm că operatorii asociaţi celor trei observabile menţionate, adică operatorii H,
V(r) = q1 q2 l (5.3) L 2 şi L 2 admit un sistem complet comun de funcţii proprii. Are deci sens să căutăm
4 Jf EQ -;: '
soluţiile comune ale ecuaţiilor de valori proprii

dacă atribuim valoarea O energiei potenţiale la infinit.


Hu(r) Eu(r), (5.7)
In acest capitol ne interesăm de ecuaţia Schrodinger independentă de timp şi L 2 u(r) + 1) n u(r) ,
2
l (l (5.8)
urmărim întâi consecinţele generale ale faptului că energia potenţială nu depinde
Lz u(r) mnu(r) . (5.9)
decât de distanţa de la centrul de forţe şi nu şi de direcţie, apoi rezolvăm problema
energiei pentru cazul câmpului coulombian.
Altfel spus, vom c ăuta acele soluţii ale ecuaţiei Schrodinger independente de timp

\i'~ Ecuaţia SchrOdinger radială care sunt şi funcţii proprii ale operatorilor L 2 şi L 2 • In scrierea ecuaţiilor precedente
am ţinut direct seama de faptul că valorile proprii ale operatorilor L 2 şi L 2 ne sunt
cunoscute (vezi §4. 7).
O proprietate a operatorului energiei particulei aflate în câmp central de forţe, La valori proprii fixate, respectiv, l (l + l )n 2 şi mn, cu I m I:S: l, operatorii L 2 şi
proprietate importantă prin consecinţele ei pentru rezolvarea ecuaţiei Schrodinger Lz admit armonica sferică Yim(B, </>) ca singură funcţie proprie comună dependentă
independente de timp, H u(r) = E u(r), este următoarea: de unghiuri, iar o funcţie proprie comună dependentă de toate variabilele r, e, </> nu
Operatorul energiei unei particule aflate în câmp central de forţe , poate fi decât de forma
(/,2
u(r) = R (r) Ytm(B, </>), (5.10)

comută cu operatorii asociaţi


H - ~ + V(r).,
= -2M

componentelor momentului cinetic orbital.


(5 .4)
cu R( r) funcţie dependentă doar de distanţa r faţă de centrul de forţe. Funcţia R( r)
se numeşte funcţie proprie radială. Constatăm astfel că dependenţa de unghiuri a
"
soluţiilor comune celor t rei ecuaţii este bine determinată şi este aceeaşi pentru orice
Pentru justificarea afirmaţiei facem apel la expresia laplaceianului în coordonate câmp central de forţe.
sferice [vezi (4.53) şi (4.54)] Pentru a determina funcţia radială R(r), impunem condiţia ca o funcţie cu struc-
tura (5.10) să asculte de ecuaţia Schrodinger. Folosim expresia (5.5) a laplaceianului,
l
~ = r 2 âr r âr
o ( 2 â) 1 L
2

- r 2 r,, 2 (5.5) în care primul termen nu acţionează decât asupra funcţiei radiale, iar al doilea asupra
armonicei sferice. Obţinem astfel
şi ţinem seama de faptul că operatorii momentului cinetic orbital sunt operatori
l (l + l)
unghiulari, deci comută cu funcţii numai de distanţa r şi cu operatori de derivare în ~[ R(r) Yim(B, </>)] = Yim(B, </>) [ r21 d ( 2 dR)
dr r dr - r2 R(r)
]
raport cu r. Ne amintim de asemenea că ei comută cu pătratul momentului cinetic
orbital. Ca urmare, avem Atunci, în ecuaţia Schrodinger putem simplifica cu armonica sferaă şi găsim că
funcţia R( r) trebuie să satisfacă ecuaţia
[L, ~] = O, [L, V(r)] = O --+ [L, H] =O , q.e.d .. (5.6)
_!_2 ~ (r 2 dR) + { 2M [E _ V (r)] _ l (l + l) } R = O' (5.11)
Cum operatorii asociaţi componentelor momentului cinetic orbital nu comută r dr dr 2 r,, r2
între ei, un set de observabile compatibile pentru particula în câmp central de forţe îl
formează energia, pătratul momentului cinetic orbital şi numai una din componentele numită ecuaţia Schrădinger radială.

128 129
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.2. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SPECTRULUI ENERGIILOR
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

Ne interesează numai funcţia proprie radială, adică acea soluţie a ecuaţiei ra- a) în timp ce variabila x ia valori de la -oo la oo, variabila r este cuprinsă
diale care asigură îndeplinirea condiţiilor de regularitate de C'ătre funcţia proprie a între O şi oo ;
energiei 11,( r) din care provine. De aici rezultă că funcţia proprie radială trebuie b) în locul energiei potenţi ale apare funcţia
să fie mărginită, continuă şi să aibă derivata de ordinul întâi continuă. Ca şi în
_ l(l + l)n 2 1
cazul ecuaţiei Schri::idinger unidimensionale se renunţă la condiţia de continuitate a Ver(r) = V(r) + 2
M 2
r
, (5.17)
derivatei dacă la o anumită distanţă energia potenţială are o discontinuitate de speţa
a doua. numită energie potenţială efectivă. Ea este corespondentul clasic al funcţiei
Explicitarea derivatei din primul termen al ecuaţiei radiale conduce la
ci ( ) -
~f r = V (r ) 12 1
+ -- , (5.18)
2M 2r
d R + ~ dR + { 2M [E _ V (r)] _ l (l + 1) } R
2
= O. (5.12)
dr 2 r dr n2 r2 unde 12 este pătratul momentului cinetic orbital, una din constantele de mişcare
în câmp central de forţe. Din al doilea termen, numit şi în cazul clasic şi în cazul
Este convenabil ca printr-o schimbare de funcţie să obţinem o ecuaţie în care să nu cuantic, termenul centrifugal, derivă în cazul clasic forţa centrifugă.
fie prezentă derivata de ordinul întâi a funcţiei. Această schimbare de funcţie este Tinând seama de observaţiile precedente, este posibilă analogia între ecuaţia ra-
dială ( 5 .14) şi ecuaţia Schri::idinger unidimensională pentru o particulă căreia îi este
R(r) = x(r) (5.13) interzisă regiunea x < O a axei, caz în care funcţia proprie a energiei trebuie să se
r
anuleze la x = O.
Derivând, avem succesiv
Este important ca în analizarea ecuaţiei radiale să avem în vedere că ea este o
dR
dr
1 dx X
~ dr - r 2 '
dR dx
r2 - = r - - x
dr dr '
!!_
dr
(r 2 dR) d
dr = r dr2
2
x ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea cu coeficienţi variabili pentru o funcţie de o
singură variabilă. Ca urmare, la valori fixate ale parametrilor E şi l care apar în
ecuaţie, ecuaţia radială admite două soluţii liniar-independente. Dar, de obicei, nici
şi suntem conduşi la ecuaţia
una din ele nu îndeplineşte condiţiile de regularitate. Funcţii proprii există pentru
anumite perechi de yalori (E, l). \
d2x + { 2M [E - V(r)] - l(l + 1)} X= o. (5.14) Observăm că în ecuaţie nu apare numărul cuantic magnetic m. Vom face alte
dr2 t,,2 r2
precizări după ce vom fi rezolvat problema concretă a particulei în câmp coulombian.
Condiţia de mărginire în origine a funcţiei proprii radiale R(r) atrage după sine
condiţia
5.2 Consideraţii generale asupra spectrului energiilor
x(O) =O . (5.15)
Anali211 care urmează este valabilă pentru clasa de energii potenţiale care în-
In concluzie, am stabilit că pentru determinarea spectrului energiei unei parti-
deplinesc condiţiile:
cule aflate în câmp central de forţe trebuie să găsim soluţiile ecuaţiei radiale care
îndeplinesc condiţiile de regularitate. a) r 2 V(r) ----+ O, atunci când r----+ O,
b) rV(r) ----+ O, atunci când r----+ oo.
Ecuaţia (5.14) seamănă cu ecuaţia Schri::idinger unidimensională
• Ecuaţia radială şi soluţiile ei pentru r ----+ O
d2 u 2M
+-
2 [E-V(x)]u(x)=O. (5.16)
dX 2 fi In ecuaţia radială (5.14), în vecinătatea originii, termenul centrifugal, care are
Semnalăm deosebirile: un pol de ordinul al doilea la r = O, este termenul dominant în raport cu ceilalţi

130 131
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.2. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SPECTRULUI ENERGIILOR
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

termeni care înmulţesc funcţia X· Ca urmare, în vecinătatea originii putem lucra cu ecuaţie diferenţială cu coeficienţi constanţi. Comportarea soluţiilor depinde de sem-
ecuaţia aproximativă nul parametrului E .
d2 xl(l+1) _ i) In cazul E > O, cu notaţia
dp2 - .? X= O.

Această ecuaţie este o ecuaţie de tip Euler şi admite soluţii de forma x= p 8


, unde k= J2ME (5.20)
exponentul s se obţine din ecuaţia + r,,2 '

s(s - 1) - l(l + 1) =O . soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (5.19) este

Cele două posibilităţi sunt s 1 = l +1 şi s2 = -l; rezultă atunci că soluţia generală g = d1 eikr + d2 e-ikr
a ecuaţiei aproximative este
şieste o soluţie mărginită oricare ar fi constantele d 1 şi d2. Rezultă că orice soluţie
x(p) = C1 p 1+ 1 + C2 p- t, x a ecuaţiei radiale rămâne mărginită atunci când r -+ oo. In particular, este

iar pentru o soluţie a ecuaţiei exacte (5.14) rezultă


mărginită soluţia xf0\
E; r) definită anterior. Indeplinind condiţiile de regularitate,
soluţia xf0\E; r)se identifică cu funcţia proprie radială. Ajungem la concluzia că
x(p) -+ x(p)' p-+ o. orice E > O este valoare proprie.
ii) In cazul E < O, cu notaţia
Dacă C2 f. O, soluţia nu este funcţie proprie deoarece nu îndeplineşte condiţia (5.15),
x(O) =O; ea este chiar singulară dacă l f. O. _ J-2ME
Am aflat astfel că, din cauza prezenţei termenului centrifugal, există soluţii ale K, - + r,,2 ' (5.21)
ecuaţiei radiale care se comportă ca p- 1 în vecinătatea originii, dar există şi posibi-
litatea ca o soluţie să se comporte ca p l+l _ Este important să observăm că soluţia soluţia generală a ecuaţiei (5.19) este
care se comportă ca p 1+1 este unic determinată până la un factor multiplicativ con-
stant. Nu acelaşi lucru se poate spune despre o soluţie cu comportarea p- 1: pentru g = D1 e-i,,r + D2 e"'r.
p-+ O nu putem distinge între p-l şi p-l + C p 1+1 , unde C este un factor constant,
Dacă D2 f O, soluţia este nemărginită. Aflăm astfel că ecuaţia radială admite soluţii
deoarece al doilea termen tinde la zero.
nemărginite, dar că există şi posibilitatea comportării ca exp(-r,, r). Ca urmare,
Concluzia analizei precedente este: pentru orice valori ale parametrilor E şi l
la l fixat, soluţia x} \E; r) nu este neapărat mărginită; ea este mărginită numai
0
din ecuaţia radială {5.14), ecuaţia admite o soluţie şi numai una, notată Xi o) (E; r) ,
care se anulează în origine. Nu avem însă garanţia că această funcţie îndeplineşte pentru anumite valori ale parametrului E sau pentru nici una, depinzând de energia
potenţială concretă la care lucrăm.
toate condiţiile de regularitate. Situaţia devine mai clară dacă analizăm şi com-
portarea la distanţe mari. Şi E = O este o valoare proprie, deoarece în acest caz, cel puţin pentru l = O,
ecuaţia radială (5.14) admite o soluţie care este funcţie proprie.
• Ecuaţia radială şi soluţiile ei pentru r -+ oo Se contureazăastfel structura spectrului energiilor pentru clasa de energii
potenţiale definită la începutul secţiunii: spectrul este continuu pentru E ;:::: O şi
La valori mari ale variabilei r ecuaţia (5.14) trece în ecuaţia eventual există nivele de energie pentru E <O. '-
d2 g 2M E Trecem acum la determinarea funcţiilor proprii radiale şi a valorilor proprii ale
dr2+~g=O, (5.19) energiei pentru un câmp de forţe concret.

132 133
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

5.3 Determinarea spectrului energiilor pentru o parti- Schrodinger pentru oscilatorul liniar, pe care am rezolvat-o tot prin metoda polino-
mială, acum folosim informaţia conţinută în ecuaţie atât la distanţe mari cât şi în
culă aflată în câmp coulombian vecinătatea originii.
In cazul E < O ecuaţia radială (5.14) se scrie
Prin rezolvarea ecuaţiei Schrodinger independente de timp pentru o particulă
aflată în câmp coulombian atractiv stabilim într-o primă aproximaţie care este spec-
trul energiilor pentru un atom hidrogenoid. Acest sistem atomic este format dintr-un d2x2 +
dr
[2M
2
n,
(-IEI-~)-
r
l(l + 1)] x = o.
r 2
(5.25)
nucleu cu Z protoni şi un singur electron. Cei mai simpli atomi hidrogenoizi sunt
cei uşori ca atomul de hidrogen H, ionul de heliu He+ şi ionul de litiu dublu ionizat Descriem principalele etape prin care trece rezolvarea ecuaţiei prin metoda poli-
Li++ . In laborator s-au obţinut şi ioni hidrogenoizi ai atomilor grei, mergând până nomială.
la ioni hidrogenoizi de uraniu ( Z = 92 ) . Aproximaţia în care ne plasăm este cea a
nucleului fix. Neglijăm, de asemenea, spinul electronului. • Alegerea variabilei
Un câmp de forţe coulombian, derivă din energia potenţială
Trecem la o variabilă adimensională , proporţională cu variabila r . Schimbarea
V(r) =~ /3 > O - cazul repulsiv, /3 < O - cazul atractiv. (5.22) de variabilă
r' p=2,-,,r, (5.26)
In cazul electronului în câmpul fix al unui nucleu cu Z protoni valoarea constantei unde ,-,, este constanta definită în (5.21), aduce ecuaţia radială la forma
/3 este
ze2 z 2
/3 = - 4 7ffO = -
2
eo ,
e
eo = J41rEo'
(5.23) d x + [-MIE I _ M/3 ! _ l(l + 1)] x = 0. (5.27)
dp2 2r,,2,.,,2 r,,2 ,-,, p p2
cu e < O - sarcina electronului în S.I. şi Eo permitivitatea dielectrică a vidului; intro-
Reţinem că valoarea constantei ,-,, depinde de parametrul E şi, ca urmare, vari-
ducerea mărimii notate cu e0 este convenabilă. Prin rezolvarea ecuaţiei Schrodinger
abila notată cu p va avea un înţeles diferit pentru stări de energie diferită.
vom stabili următoarele:
Notăm
i) în cazul atractiv, spectrul energiilor este mixt, fiind format din infinitatea de
nivele Bohr
E n-- -
Ei-
n2'
E1 = - M/32
2r,,2 ' n = 1' 2 ' ... ' (5.24)
>.=-:,~ ~-~V2 fEI (5.28)

In acest fel ecuaţia radială devine


şi din spectrul continuu extins de la O la oo,
ii) în cazul repulsiv, spectrul energiilor este în întregime continuu, întinzându-se
de la O la oo.
2
d x
dp2
+ [-! + ~ _
4 p
l(l + 1)]
p2
X= O. (5.29)

Vom deduce şi funcţiile proprii ale energiei, cu ajutorul cărora se construiesc


funcţiile de undă ale stărilor staţionare ale atomului hidrogenoid.
Parametrul >. din (5.28) preia rolul valorii proprii E.

• Schimbare de funcţie determinată de informaţiile obţinute la r ---+ O şi r ---+ oo


5.3.1 Rezolvarea ecuaţiei radiale pentru câmp coulombian în cazul
E <O 1
1 l
Analiza din §5.2 ne sugerează schimbarea de funcţie '\.
Metoda pe care o urmăm în rezolvarea ecuaţiei este în esenţă metoda polino-
x(r) = p1+1 e-p/2 F(p). (5.30)
mială. Marcăm principalele etape ale calculului. Spre deosebire de cazul ecuaţiei

135
134
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

Din ecuaţia (5.29) rezultă ecuaţia de care ascultă funcţia F. Pentru a o stabili, Explicit, avem
calculăm cele două derivate
a a(a + 1) a(a + l)(a + 2)
= b'
dx
dp
= (dF
dp
+l+
p
1 ! F)
F -
2
pl+l e-p/2'
C1 C
2
= b(b + 1) ' C3 = b(b + l)(b + 2) ' .... (5.35)

Detalii despre rezolvarea ecuaţiei Laplace-Kummer se găsesc în Anexa C.


2
d x 2 Se observă că seria lui Kummer nu este definită dacă parametrul b este un întreg
d F+ ( 2l+l
- - - - 1) -
dF+ l(l+l)F - - +-lF]
- l+lF p 1+1 e -p/2
[~ negativ sau zero. Seria este convergentă pentru orice valori ale variabilei z şi ale
dp2 p ~ ~ p 4
parametrului a şi pentru acele valori ale parametrului b pentru care ea are sens.
şi obţinem ecuaţia Pentru aplicaţii va fi nevoie să cunoaştem două proprietăţi ale seriei Kummer, şi
anume:
d2 F + ( 2l + 2 _ l) dF + ,\ - l- 1 F = O. (5.31) 1) seria Kummer se reduce la un polinom de grad N 2 O, dacă parametrul a al
dp 2 p dp p seriei este un întreg negativ sau O, adică pentru a= -N, cu N = O, 1, 2, ... ;
Se constată dispariţia termenului centrifugal, precum şi a termenului care determină 2) dacă seria nu se reduce la un polinom, la valori reale, pozitive şi mari ale
comportarea la infinit, situaţie de înţeles dat fiind că funcţia F are o comportare variabilei z seria are comportarea
diferită de a funcţiei x în vecinătatea originii şi la distanţe mari.
Ecuaţia obţinută este ecuaţia Laplace-Kummer, pe care o scriem în forma stan- 1F1(a,b;z)rvez, z=z*>O, z-+oo, N=0 , 1,2, ... .
a-/-N,
dard (5.36)
d 2F dF Proprietatea 1) este evidentă, proprietatea 2) este justificată în Anexa C.
z- 2 + (b- z)- - aF = O. (5.32)
dz dz
Ne întoarcem la ecuaţia radială pentru particula în câmp coulombian. In urma
Cazul nostru corespunde la transformării (5.30) am ajuns la ecuaţia (5.31).
Până acum nu au fost impuse condiţiile de regularitate. Cum se va comporta
M/3 soluţia, scrisă ca în (5.30), depinde de comportarea funcţiei F, soluţie a ecuaţiei
z =p, a = ->. + l + 1 = - 2- + l + l , b = 2l + 2. (5.33)
h K,
Kummer (5.32), cu parametrii daţi de (5.33).
Este necesar să ne oprim asupra ecuaţiei Laplace-Kummer. Observăm întâi că suntem în cazul în care b este întreg pozitiv, caz în care seria
Kummer are sens, iar orice soluţie liniar-independentă faţă de ea se comportă în
• Ecuaţia Laplace-Kummer şi funcţia hipergeometrică degenerată vecinătatea originii ca ln p [7], deci este singulară. Ca urmare, numai alegerea

Ecuaţia Laplace-Kummer (5.32) este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea F =1 F1 (->. + l + l, 2l + 2; p)


care conţine doi parametri, a şi b. Atât ei cât şi variabila z pot fi mărimi complexe.
asigură comportarea de pl+ 1 în vecinătatea originii pentru funcţia X·
Una din soluţiile acestei ecuaţii este seria lui Kummer, numită şi seria hipergeo-
Soluţia
metrică degenerată. Ea se notează cu 1 Fi (a, b; z) şi are expresia
x(r) = /+1 exp(-p/2) 1Fi (>. - l - 1, 2l + 2; p) (5.37)

1F1(a,b;z) = I:>k
()()

k=O
k
~!, b=/=O, -1, -2, . ..
\
devine însă nemărginită la distanţe mari, dacă seria Kummer nu se reduce la polinom,
comportarea ei asimptotică redată de (5.36) fiind

Co = 1, Ck
a(a+l) ...... (a+k-l)
= b (b + l) ...... (b + k _ l) , k = l, 2, . . . . (5.34) x(p) "'p 1+1 exp(-p/2) exp(p) "'exp(p/2) -+ oo, p-+ oo,
"'
136 137
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU" O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

dacă -.>.. +l +1 este diferit de un întreg negativ sau de O. Rezultă că numai dacă 5.3.2 Funcţiile proprii radiale ataşate nivelelor Bohr
este îndeplinită condiţia
Revenind la expresia funcţiilor radiale (5.37), găsim că, până la un factor con-
-.>..+l+l=-n', n'=0 , 1, ... stant, funcţiile proprii radiale au expresia
găsim o soluţie a ecuaţiei radiale care îndeplineşte condiţiile de regularitate. Numai
în acest caz soluţia este funcţie proprie radială. Explicitând parametrul .>. pe baza x(r) =p 1+1 exp(-p/2)1Fi(-n 1 ,2l+2;p).
(5.28), condiţia devine
Numărul cuantic n' se numeşte număr cuantic radial. Am văzut că acest număr este
M- fJ + l + 1 = -n I , I
- n = O, 1, 2, . . . . (5.38) întreg nenegativ. Funcţia precedentă este ataşată energiei En, cu n = n' + l + 1.
n2
I',,
La o energie dată corespund toate funcţiile pentru care suma n' + l + 1 este egală
Condiţia nu poate fi îndeplinită decât în cazul atractiv, când /3 < O. Rezultă că în
cu n. Dacă ţinem seama că numerele cuantice azimutal şi radial sunt nenegative,
cazul potenţialului coulombian repulsiv nu există valori proprii negative. In cazul
ajungem la concluzia că unei valori n date îi corespund n perechi (n ', l) şi anume
atractiv, valorile admise pentru A şi în consecinţă pentru K, , sunt, respectiv,
perechile
.>..=n'+l+l, MfJ 1 >O , n' = O, 1, 2, 3,.... (5.39) (O , n -1), (1 , n - 2) , ... , (n -1 , 0) . (5.44)
l',,=-7n'+l+l -
Altfel scris, Se vede că valorile posibile pentru numărul cuantic azimutal sunt
A= n, K, =
M fJ
- --
1
- , n = 1, 2, .... (5.40)
n2 n l = O, 1, 2, ... , n - 1 . (5.45)
Din K, rezultă valorile proprii ale energiei, conform (5.21),
M f] 2 1 In concluzie, din l egătura dintre cele trei numere cuantice - principal, azimutal şi
En = ---2- 2 , n = 1, 2, 3, ... . (5.41)
2n n radial - rezultă că la valoare fixată a numărului cuantic principal, numărul cuantic
Cazul care ne interesează în continuare este cel al atomului hidrogenoid, fJ = azimutal ascultă de inegalitatea
-Z e5 (notaţii explicate la începutul paragrafului §5.3), caz în care energiile găsite
sunt energiile Bohr 0:Sl:Sn-1. (5.46)
En =-M z2e6 1 n = 1, 2, 3, . . . . (5.42)
2n 2 n2' In expresia funcţiilor radiale vom exprima numărul cuantic radial prin celelalte
două numere cuantice menţionate, cu rezultatul
Nivelele Bohr, în număr infinit, sunt deci valorile proprii negative ale ecuaţiei
Schrodinger pentru cazul atomului hidrogenoid cu nucleu fix. Ele formează porţi­
1+1 2Zr Zr
unea de spectru discret a spectrului energiilor acestui atom. Xnz(r) = Nnz r 1Fi(-n + l + 1, 2l + 2; - - exp(--), (5.47)
Numărul n cu ajutorul căruia se exprimă nivelele de energie Bohr este numit
nao nao
l = O, 1, 2, . . . , n - 1.
numărul cuantic principal.
Expresia parametrului li devine
Am explicitat în acelaşi timp variabila radială p, dependentă de n, şi am plasat un
M Ze5 1 z (/,2
factor constant (de normare) în faţa funcţiilor.
/',,n = - ao = M e5. (5.43)
n2 n ao n l Există, deci, n funcţii radiale distincte ataşate aceleiaşi energii Bohr, diferind
10
Constanta a 0 este prima rază Bohr, aproximativ egală cu 0,53·10- m. prin valoarea numărului cuantic l. Vom presupune de la început că factorul Nnt a
Trecem acum la scrierea convenabilă a funcţiilor proprii. fost ales real, ceea ce face ca funcţiile proprii radiale să fie reale.

138 139
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

5.3.3 Ordinul degenerării nivelelor Bohr 5.3.4 Normarea funcţiilor proprii Unlm. Proprietăţi de ortogonali-
tate
Din funcţiile proprii radiale construim funcţiile proprii ale energiei corespunză­
toarP la valori proprii din spectrul discret, Revenim la expresia (5.49) a produsului scalar a două funcţii proprii ale energiei
de tipul Unzm(r), în cazul l = l1, m = m',
Unzm(r) Rnz(r) Yim(B, 1>), Rnz(r) = Xnz(r) (5.48)
n 1, 2, ... oo , O :S l '.S n - l,
r
I m I :S l. (unlm, Un' lm) = 1= 2
r Rnz(r) Rn' 1(r) dr. (5.52)
Produsul scalar a două funcţii proprii se exprimă ca produsul unei integrale ra-
diale cu o integrală unghiulară Integrala radială
din membrul drept al egalităţii precedente există, dat fiind scăderea

(unlm , Un'l' m')


r= r
JO
2
Rn l (r) Rn 1
l' ( r)
r27r JOr Yi"m (0, cjJ) Yz
dr JO 1 m 0, c/J) dO
1 (
exponenţială a funcţiilor proprii la distanţe mari. Ca urmare, funcţiile proprii ale
energiei Unz m vor fi normate dacă funcţia proprie radială îndeplineşte condiţia

011 0mm'
1 1= 2
r Rn1(r)Rn 1 (r)dr. 1 1 (5.49) 1= r 2 R; 1(r) dr= l. (5.53)

Am ţinut seama de la început că funcţiile radiale (5.47) sunt reale.


Condiţia de normare determină valoarea modulului factorului constant Nnl din
Se constată că funcţiile proprii care corespund la aceeaşi energie (acelaşi n ,
dar diferiţi l sau/şi m) sunt reciproc-ortogonale, deci liniar-independente. Aceasta (5.47). In urma calculului (vezi [8], anexa 6) şi alegând constanta Nnl pozitivă,
ajungem la
înseamnă că nivelele Bohr sunt degenerate. Pentru a calcula ordinul degenerării tre-
buie să numărăm câte funcţii proprii Un zm ( r), cu n fixat şi l şi m întregi respectând
restricţiile O :S l '.S n - l, Im l:S l, există. La l fixat, găsim (2l + 1) funcţii proprii, Rnz(r) Nn1r l 1F1 ( 2Z
-n+l+l,2l+2;--
nao
r) exp (-nao
Z-r)
diferind prin valoarea indicelui m . Notând cu 9n ordinul degenerării, el este dat de
n-1
~ 1 + 2(n - 1) +1 Nnt
1 (n + l)! ( 2Z) 1 3 2
+ /
(5.54)
9n = l + 3 + ... + 2(n - 1) + 1 = L,(2l + 1) = n " = n 2 . (5.50) (2l + 1)! 2 n (n - l - l) ! nao
l=O
In relaţia precedentă am evaluat suma unei progresii aritmetice cu n termeni. Pe de altă parte, în Cap. 2 am demonstrat că două funcţii proprii ale energiei, in-
In concluzie, pentru fiecare nivel Bohr En am determinat n 2 funcţii proprii tegrabile în modul pătrat şi care corespund la valori proprii diferite, sunt ortogonale.
Rezultă că în problema de faţă trebuie să avem
reciproc ortogonale, funcţiile Unzm(r) cu l = O, l, ... , n - 1 şi m = -l, -l +
1, ... , o, ... , l - 1, l.
N.B. Combinaţiile liniare (unlm, Un' lm) = 1= 2
r Rnz(r) Rn, z(r) dr= O, nf.n'. (5.55)
n-1

u(r) = L L Czm Untm(r) (5.51) Valabilitatea relaţiei


poate fi verificată direct, prin calcul, dar deoarece am prezentat
l=O m=-l demonstraţia în cazul general, nu este necesar să parcurgem acest calcul.

în care apar funcţii cu acelaşi indice n , iar Czm sunt coeficienţi constanţi, sunt de Revenind la relaţiile (5.49) şi la cele stabilite în secţiunea de faţă, am justificat
asemenea funcţii proprii pentru valoarea proprie En. că funcţiile proprii ale energiei Un l m , ataşate valorilor proprii din spectrul discret

Observaţie. Ordinul degenerării unui nivel Bohr este de fapt 2 n 2


, datorită exis-
Jarmează un set ortonormat de funcţii,
tenţeispinului electronului, neglijat în descrierea dată atomului hidogenoid din acest
capitol şi deci şi în calculul ordinului degenerării.
(unlm, Un 1 l' m') = Onn' Otl' 0mm' · (5.56)

140 141
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.3. DETERMINAREA SPECTRULUI ENERGIILOR PENTRU O PARTICULĂ
IN CÂMP CENTRAL DE FORTE AFLATĂ ÎN CÂMP COULOMBIAN

5.3.5 Stări staţionare ale atomului hidrogenoid In cazul l = l (cazul stărilor p) sunt folosite combinaţiile

1 .
Din funcţiile
proprii ale energiei corespunzătoare nivelelor Bohr se construiesc w~±(r, t) V2 [Un 11 ( r) ± Un 1 -1 ( r)] exp ( -* En t), (5.62)
funcţii de stare ( soluţii, integrabile în modul pătrat ale ecuaţiei Schri:idinger tem-
porale), urmând procedeul cunoscut din §3.9.4. Cele mai simple funcţii de stare i
W~O(r, t) Un 1 o(r) exp ( - h En t), n > 2. (5.63)
sunt
i
Wntm(r, t) = Untm(r) exp(-y;, En t). (5.57) Tot stări staţionare de energie En descriu funcţiile de stare
In starea descrisă de o asemenea funcţie nu numai energia este bine determinată,
dar şi valorile pe care le iau observabilele pătratului momentului cinetic orbital şi Wnm(r, t) =
(
L
n-1
d11 Unt' m(r)
) i
exp(-y;, En t) (5.64)
componenta sa după direcţia luată ca axă Oz se realizează cu certitudine şi sunt l'=lml
l(l + 1) ti 2 şi mti, respectiv. Intr-o asemenea stare, densitatea de probabilitate
cu
radială (vezi §4.8) este n-1
2
Pn1(r) = r R~z(r), (5.58) L I d11 12= 1, (5.65)
l'=lml
iar distribuţia după direcţii, independent de distanţa electronului faţă de nucleu, este
precum şi
dată de
dS1m(e, </>) =I Yim(e, </>) 12 dfl. (5.59) n-1 l' )
Stările staţionare caracterizate prin l = O sunt stări s . In cazul lor distribuţia Wn(r, t) = ( l~ m~l' C['m' Unl'm'(r) exp(-* En t), (5.66)
unghiulară este izotropă.
Tot o stare staţionară de energie En descrie şi funcţia cu
n-1 l'

L L
Ct_,
2
I Ct'm' 1 = 1. (5.67)
w.,(r, t) - <;,,• Un! m•(r)) exp(-j; En t), (5.60) l 1=0 m'=-l'

Exerciţiu. Determinaţi în stările (5.64) şi (5.66): a) statistica observabilelor


cu cm' coeficienţi constanţi. Condiţia de normare pentru funcţia de stare cere ca pătratuluimomentului cinetic orbital şi componentei sale după axa Oz, b) densitatea
de probabilitate radială.
l
L I Cm'
2
1 = l. (5.61)
5.3.6 Funcţiile proprii ale energiei particulei în câmp coulombian
m'=-l
în cazul E 2: O
Legea statistică
referitoare la observabila componentă a momentului cinetic orbital
Facultativ t
după axa Oz arată că în starea descrisă de (5.60) rezultatul măsurării acestei obser-
In cazul E 2: O ecuaţia radială
vabile nu este cert: se poate obţine oricare din cele 2l + 1 valori m ti cu m întreg
şi J m l:S: l. Probabilitatea de realizare a valorii m n este dată de I Cm 12 . Pă­
2
d x + [2M (E _ f!._) _ l(l +2 1)] X= O (5.68)
tratul momentului cinetic orbital are în cazul considerat valoarea bine determinată dr 2 n? 'r r
l(l + 1) n2 . diferă de ecuaţia (5.25) numai prin semnul termenului care conţine valoarea proprie. Se
Exerciţiu. Arătaţi că densitatea de probabilitate radială în starea (5.60) este dată introduce notaţia
tot de formula (5.58). hk = V2M E, (5.69)

142 143
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA 5.4. OBSERVAŢII
IN CÂMP CENTRAL DE FORTE
Se arată că prin alegerea
asemănătoare cu (5.21), şi se alege ca variabilă mărimea pur imaginară

p = 2i kr. (5.70) (2k) 1


N1(k) = 1" 1 , 1 \I I f(iry + l + 1) I exp(1r 77/2) (5.75)
Atunci, ecuaţia radială ia forma ecuaţiei (5.29), în care parametrul >. este şi el pur imaginar,
se asigură condiţia de ortonormare în sens generalizat
>.=_M/3
z -- - . (5.71)
ri2 k = -z 77.
(u1m(k) , U/' m' (k ')) = 2: 2
i5(k - k ') 61 t' '5mm'. (5.76)
Asemănarea invocată ne permite să scriem direct acea soluţie a ecuaţiei, care se anulează în
origine, unică până la factor, De asemenea, în cazul potenţialului coulombian atractiv, se arată că

x(r) =r 1
+1 1 Fi (iry + l + 1, 2l + 2; 2 i kr) exp(-i kr). (5.72)
( U[ m ( k), Un l' m') = O· (5.77)
Funcţia precedentă rămâne mărginită la distanţe mari deoarece în această regiune a spaţiului
orice soluţie a ecuaţiei radiale corespunzând la E 2: O rămâne astfel, spre deosebire de cazul
E ~ O. Această comportare ne este semnalată de ecuaţia radială care la distanţe mari se Menţionăm, în încheiere, că totalitatea funcţiilor proprii ale energiei corespunză­
deformează în ecuaţia toare potenţialului cmdombian formează un sistem complet.
d2g 2
dr2 + k g = O,
cu soluţia generală g(r) = A exp(i kr) + B exp(-i kr). O analiză mai atentă, bazată pe 5 .4 O bservaţii
comportarea de distanţe mari a seriei Kummer din (5.72) , arată că datorită scăderii lente cu
distanţa a potenţialului coulombian, la exponenţii k r se adaugă o funcţie dependentă de In cazul problemei cu valori proprii a energiei pentru particula în câmp coulom-
r, faza coulombiană, de care trebuie ţinut seama. Pentru mai multe detalii, vezi [8], §9.9. bian atractiv am întâlnit un spectru mixt de valori proprii. Am întâlnit până acum
Din afirmaţiile precedente rezultă că orice funcţie din familia (5.72) este funcţie proprie trei tipuri de spectre:
radială. Aceasta înseamnă că, indiferent de semnul lui /3, în expresia (5.22) a potenţialului
i) spectru în întregime discret, în cazul oscilatorului liniar armonic, al oscilatorului
(potenţial coulombian, fie atractiv, fie repulsiv) orice E 2". O este valoare proprie. Unei
valori proprii nenegative îi corespund funcţiile proprii plan şi al oscilatorului armonic tridimensional,
ii) spectru în întregime continuu, în cazul particulei libere şi al câmpului de forţe
R1(k;r) =N1(k)r 11 F 1 (iry+l+l,2l+2;2ikr) exp(-iKr), l=O,l, ... ,oo, (5.73) coulombian repulsiv,
unde N 1( k) este un factor "de normare". Funcţiile Xt (k; r) = r R1 (k; r) nu sunt integrabile iii) spectru mixt, în cazul câmpului de forţe coulombian atractiv.
în modul pătrat.
In concluzie, am justificat rezultatul enunţat la începutul secţiunii §5.2: în cazul câm- Exerciţiu. Adăugaţi alte exemple, studiate la seminar.
pului coulombian atractiv spectrul energiilor este mixt, iar în cazul câmpului coulombian
repulsiv spectrul este continuu şi am determinat funcţiile proprii radiale. In toate cazurile menţionate constatăm:
Funcţiile proprii ale energiei asociate unei valori proprii a energiei din spectrul continuu a) funcţiile proprii corespunzătoare la valori proprii din spectrul discret sunt
E = ri2 k 2 /2 M sunt redate cu ajutorul a doi indici, l şi m , care iau o infinitate de valori integrabile în modul pătrat,
întregi respectând condiţiile l 2". O, Im I~ l, şi cu ajutorul parametrului k 2 O, care variază b) funcţiile proprii corespunzătoare la valori proprii din spectrul continuu nu sunt
continuu. Explicit, notaţia este integrabile în modul pătrat,
Utm(k;r) =R1(k;r)Yzm(f), l = O, 1, ... , oo, m = -l, -l + 1, ... O, 1, ... , l. (5.74) c) valorile proprii d in spectrul discret sunt simple ( totdeauna sunt aşa în probleme
unidimensionale) sau degenerate , ordinul degenerării fiind finit,
Funcţiile proprii care corespnd la aceeaşi valoare proprie sunt liniar-independente, dat fiind
d) valorile proprii din spectrul continuu sunt degenerate, ordinul degenerării, cu
linear-independenţa armonicelor sferice. Rezultă că valorile proprii E 2 O sunt degenerate
excepţia cazului unidimensional, fiind infinit.
de ordin infinit.

144 145
Capitolul 5. PROBLEMA DE VALORI PROPRII A ENERGIEI PENTRU PARTICULA
IN CÂMP CENTRAL DE FORŢE

In sfârşit, observăm că proprietăţi asemănătoare am întâlnit în problemele de


valori proprii ataşate altor observabile (impuls, poziţie, moment cinetic orbital). In
Cap. 6 vom accepta aceste proprietăţi ca fiind comune pentru valorile şi funcţiile
proprii ale oricărei observabile a unui sistem cuantic.

Capitolul 6
POSTULATELE MECANICII CUANTICE

Cu excepţia cazului în care sistemul fizic conţine particule identice, caz pe care
îl vom studia separat, postulatele mecanicii cuantice se extind de la cazul studiat
în capitolele 2-5, al sistemului fizic format dintr-o particulă fără spin în câmp de
forţe, la orice sistem cuantic. De fapt, sistemele descrise de mecanica cuantică sunt
sisteme de particule, care pot avea şi spin, atribut pe care îl vom lua în consideraţie
în capitolul următor.
Atragem atenţia că în formularea care urmează postulatele mecanicii cuantice
sunt enunţate pentru stările pure ale sistemelor cuantice. Formularea lor pentru
stări mixte este menţionată pe scurt la sfârşitul capitolului.

6.1 Postulatul I (postulatul stării)

Starea oricărui sistem fizic care ascultă de mecanica cuandcă este descrisă de o
funcţie de stare, notată, de obicei, w( ... , t). Variabilele de care depinde funcţia de
stare se precizează o dată cu sistemul fizic. Funcţia de stare îndeplineşte condiţii de
regularitate şi este normată.

Variabilele de care depinde funcţia de stare au fost notate cu . . . . Conţinutul


ultimei fraze din enunţ se detaliază şi el o dată cu sistemul fizic.
Exemplul pe care îl vom urmări în paralel cu prezentarea generală a postulatelor
este cel al unui sistem fizic format din două particule fără spin, de mase M 1 şi M2 .
Coordonatele de poziţie ale particulelor faţă de un sistem de referintă cartezian dat,
în număr de şase, reprezintă observabilele de poziţie ale sistemului. Descrierea unei
stări pure a sistemului o realizează o funcţie de variabilele de poziţie w(r 1 , r 2 , t),

146 147
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.2. POSTULATUL II (POSTULATUL OBSERVABILELOR)

funcţie care îndeplineşte condiţiile de regularitate în raport cu cele şase variabile şi regularitate există, de obicei, numai pentru anumite valori ale numărului a. Aces-
este normată conform relaţiei tea din urmă sunt valorile proprii ale operatorului asociat observabilei, iar soluţiile
asociate sunt funcţiile sale proprii.
Ca şi în cazurile particulare studiate, valorile proprii sunt reale, consecinţă a
11
r1 r2
1 w(r1, r2, t) 12 dr1 dr2 = 1. (6.1)
caracterului autoadjunct al operatorului asociat. De asemenea, există funcţii proprii
care sunt integrabile în modul pătrat şi funcţii proprii care nu sunt integrabile în
Observăm că nu lucrăm cu două funcţii de stare definite în tot spaţiul, câte una modul pătrat. Valorile proprii pot fi degenerate.
pentru fiecare particulă, ci cu o singură funcţie de stare dependentă de 6 variabile Pentru funcţii proprii normabile, putem justifica cu uşurinţă că valorile proprii
de poziţie. sunt reale şi că două funcţii proprii care corespund la valori proprii diferite sunt
Prin proprietăţile ei, funcţia de stare face parte dintr-o clasă de funcţii, numită ortogonale. Demonstraţia este asemănătoare celei din §4.3, se referă însă la cazul
clasa funcţiilor fizic permise. Pentru orice două funcţii fizic permise este definit general, neprecizând variabilele de care depind funcţiile proprii, nici expresia pro-
dusului scalar. Intr-adevăr, fie
produsul scalar, notat
(h,h) . (6.2)
Av1 = a1 V1 , Av2 = a2 v2.
Se subînţelege că sunt îndeplinite axiomele produsului scalar. Expresia concretă a
Pentru că operatorul este autoadjunct, avem
produsului scalar depinde de sistemul fizic considerat. In exemplul nostru

(fi, h) = 11 ri r2
fi(r1, r2) h(r1, r2) dr1 dr2. (6.3)
sau
(v2, A vi)= (A v2, vi) --+ a1 (v2, vi) = a2 (v2, vi)

(a1 - a2)(v2, v1) = O. (6.5)

@ Postulatul II (postulatul observabilelor)


Din relaţia precedentă, luând v1 = v2 , rezultă a1 = a 1 iar pentru a1 i- a2 , ţinând
seama de faptul că valorile proprii sunt reale, rezultă proprietatea de, o.rtogonalitate
menţionată.
Oricărei mărimi observabile A a unui sistem fizic îi corespunde un operator liniar '
şi autoadjunct A acţionând asupra funcţiilor de variabilele de care depinde funcţia Funcţiile proprii poartă indici potriviţi fiecărei probleme concrete. In cazul unei
de stare, operator care admite un sistem complet de funcţii proprii. valori proprii din spectrul discret vom reda ecuaţia de valori proprii prin
Valorile proprii ale operatorului asociat observabilei reprezintă singurele valori pe
care le poate lua observabila în condiţiile experimentale create de măsurarea ei.
A Vnj ( ... ) = an Vnj ( .. ·) , j = 1, 2, · · · , 9n, (6.6)
Ori de câte ori este-.-posibil, se foloseşte corespondenţa cu mecanica clasică în iar pentru o valoare proprie din spectrul continuu prin
construirea operatorului asociat unei observabile.
Av 8 (a; ... ) =av8 (a; ... ), s = 1, 2, .. . ' 00. (6.7)
Problema de valori proprii este redată concis de ecuaţia
In cazul valorilor proprii din continuu, funcţiile proprii au fost indexate cu ajutorul
valorii proprii, plasate în paranteze şi separate a prin punct şi virgulă de variabile.
A v( .. . ) = av ( ... ) , (6.4)
Indicele s care distinge între funcţiile proprii care corespund la aceeaşi valoare pro-
unde v este o funcţie care depinde de aceleaşi variabile ca funcţia de stare, dar nu prie ia o infinitate de valori, exprimând faptul că degenerarea în spectrul continuu
este de ordin infinit.
depinde de timp, iar a este un număr. Soluţii care să îndeplinească condiţiile de

148 149
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.3. POSTULATUL III (POSTULATUL VALORII MEDII)

Vom lucra în condiţiile în care funcţiile Vnj sunt normabile, iar v 8 (a) nu, ad- şi obţinem

miţând prin aceasta că situaţia întâlnită în problemele studiate până acum este cea
generală. Vom presupune, de asemenea, că sunt îndeplinite condiţiile de ortonormare (Pt)x . (8 + - 8) = . 8 =
-+ -i1i -
8x1 ox2
-i1i--
oxc M
(A)x,

1 . (M2 o M1 8 ) . 8
(vnj, Vn'j') = dnn' djj', j = 1, · · · 9n, j = 1, · · · 9n' , (6.8) (Prel)x -+ -in M OX1 - M 8x2 = -in OX = (Prei)x ·
(vs(a),v 8 ,(a')) = <5(a - a') d88 , , s ,s' = 1, 2, · · · oo, (6.9)
Pe scurt, avem
(vnj,V 8 (a)) = O, s = 1, 2, · · · oo. (6.10)
P t -+ Pt = -inv'RcM, Pre! -+ Pre!= -i1iv'r · (6.17)

Dăm exemple de observabile pentru sistemul celor două particule.


Observabilelor de poziţie ale fiecărei particule, notate x 1, y 1, z1 pentru particula 1 şi Momentelor cinetice orbitale individuale le sunt asociaţi operatorii notaţi L 1 ş1
x2 , Y2, z2 pentru particula 2, le corespund, ca şi în cazul unei particule, operatori multi- L2'
plicativi, notaţi X 1 , Y1 , Z 1 , respectiv, X 2 , Y2 , Z 2 , cu modul de acţiune 11 --+ L1 = R 1 X P 1' 12 --+ L2 = R 2 X P 2) (6.18)
iar momentului cinetic total operatorul L ,
R 1f(r 1,r2) =r1f(r1, r2) , R 2f(r1 ,r2) =r2f(r 1, r2). (6.11)

Observabile de poziţie de interes care se referă la acest sistem sunt coordonatele centrului 11 + 12 --+ L1 + L2 = rcM x P t + r X Pre!. (6.19)
de masă şi
coordonatele relative ale unei particule faţă de cealaltă
Exerciţiu. Verificaţi valabilitatea ultimei egalităţi.
M1 r 1 + M2r2
r cM = M r = r1 - r2 , M = M1 + M2 . (6.12)

Operatorii asociaţi se construiesc din operatorii poziţiilor individuale conform definiţiilor


precedente şi, ca urmare, sunt şi ei multiplicativi.
Componentelor impulsurilor individuale le corespund operatorii
B Postulatul III (postulat ul valorii medii)

Valoarea medie a unei observabile A în starea descrisă de funcţie de stare '1i se


P1 -t P1 = -i1iVr1, P2 -t P2 = -i1iV r2 · (6.13) calculează după formula
A= (w, A w) . (6.20)
Observabile de impuls ale sistemului sunt impulsul total Pt = P 1 + P 2 şi impulsul
relativ Pre!. Acesta din urmă, definit în mecanica clasică prin µ (v 1 - v 2), unde µ este
masa redusă, µ = M 1 M 2/M, se exprimă cu ajutorul impulsurilor individuale ca
La fel ca în cazurile particulare ale unor observabile studiate pentru o particulă
M2 M1 (impuls, energie, moment cinetic orbital), din analiza formulei valorii medii extragem
Pre! = M P1 - M P2 · (6.14) legea statistică pentru observabila respectivă.
In acest scop, dezvoltăm funcţia de stare după sistemul ortonormat şi complet
Operatorii ataşaţi impulsului total şi impulsului relat iv au expresii simple în coordonatele
de funcţii al operatorului asociat observabilei pentru care vrem să extragem legea
centrului de masă şi ale poziţiei relative. Stabilim acum aceste expresii. In acest scop,
statistică
transcriem întâi operatorii ataşaţi impulsurilor individuale. Folosim
9n 00
8 âxcM â âx â M1 o o w( . . . ,t) L L Cnj(t) Vnj( .. .) + 1L C (a; t) v (a; .. .) da,
----+------+- (6.15) 8 8 (6.21)
8x1 âx1 âxcM âx1 âx - M âxcM âx ' n j=l as=l
a âxcM â âx â M2 o â
----+--=----- (6.16) Cnj(t) (Vnj, W(t)) , Cs(a; t) = (vs(a), W(t)) (6.22)
âx2 OXz âxcM âx2 âx M âxcM âx
150 151
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.3. POSTULATUL III (POSTULATUL VALORII MEDII)

Coeficienţii dezvoltării au fost obţinuţi pe baza proprietăţilor de ortonormare ale sau


funcţiilor proprii.
Exprimăm întâi condiţia de normare a funcţiei de stare. In cazul dezvoltării unei
A(t) =Lan Pn(t) + 1a dp(a, t),
n a
(6.25)

funcţii după un sistem ortonormat complet numărabil de funcţii, suma modulelor pă­ unde am folosit notaţiile
trate ale coeficienţilor dezvoltării este egală cu produsul scalar al funcţiei cu ea însăşi.
In cazul de faţă este valabilă o relaţie asemănătoare. Intr-adevăr, folosind dezvoltarea 9n 00

funcţiei de stare în factorul al doilea al produsului scalar ( W, W) şi schimbând apoi Pn(t) =LI Cnj(t) J
2
, dp(a, t) =L J c8 (a; t) 2
1 da. (6.26)
ordinea operaţiilor de sumare cu operaţia de produs scalar, avem j=l s=l

9n r oo Formula (6.25) are strucura unei valori medii: valorile posibile pentru observabilă
(w, w) = L L Cnj(t) (w, Vnj) + la L Cs(a; t) (w, Vs(a)) da. apar înmulţite cu cantităţile pozitive Pn şi dp pe care apare firesc să le interpretăm
n j=l as=l ca fiind probabilităţi, dacă avem în vedere şi că în noile notaţii condiţia de normare
se transcrie
Produsele scalare care apar acum sunt tocmai complex-conjugatelor coeficienţilor
dezvoltării(6.21). Ca urmare, normarea funcţiei de stare conduce la LPn(t) + { dp(a, t) = 1, (6.27)
n la
9n r oo deci exprimă condiţia de normare a probabilităţilor.
LL n j=l
I
2
Cnj(t) 1 + la
a
L
s=l
I
2
Cs(a; t) 1 da= l. (6.23) Calculul precedent ne-a condus spre legea statistică pentru o observabilă A oare-
care, arătând cum se extrag, din funcţia de stare, probabilităţile de realizare ale
Transformăm apoi expresia mediei. Aplicăm întâi operatorul A funcţiei de stare diferitelor valori posibile pentru observabilă la o măsurare a acesteia. Redăm în
redată prin dezvoltarea (6.21). Operatorul fiind liniar trece de sume şi de integrală, detaliu rezultatul obţinut:
trece de coeficienţii dezvoltării şi ajunge să se aplice funcţiilor sale proprii, cu rezul- In starea descrisă de o funcţie de stare W , la o măsurare a observabilei A, la
tatul momentul t, probabilitatea de realizare a unui rezultat coincizând cu valoarea proprie
an din spectrul discret este
9n r oo
Aw( ... ) = LLCnj(t)anVnj( ... ) + lnLcs(a;t)av 8 (a; ... )da. (6.24) 9n
n j=l as=l Pn(t) =LI (vnj, w(t)) 2
1 ' (6.28)
j=l
In continuare, înlocuim al doilea factor al produsului scalar ( w, A w) cu dezvoltarea
precedentă şi ţinem seama de liniaritatea produsului scalar în acest factor. Obţinem unde Vnj sunt funcţii proprii ale operatorului A asociat observabilei A, normate şi
astfel ortogonale, care corespund toate valorii proprii considerate,
9n r oo
ÂVnj( .. . ) = an Vnj(- . . ) , (vnj,Vn'j') = <5nn' 6jj'
(w, Aw) = L L Cnj(t) an (w, Vnj) + ln L Cs(a; t) a (w, Vs(a)) da.
1
n j=l a s=l j = 1, · · · 9n, j = 1, · · · 9n', (6.29)

Ca şi în cazul precedent, produsele scalare care apar în termenii sumelor nu sunt iar probabilitatea de realizare a unui rezultat situat în vecinătatea da a unei valori
altceva decât complex-conjugaţii coeficienţilor dezvoltării (6.21), astfel încât avem proprii a, din spectrul continuu este

9n
2
r oo
2
00

(w, Aw) = L Lan I Cnj(t) 1 + ln La I Cs(a; t) 1 da dp(a, t) =LI (vs, w(t)) 2


1 da' (6.30)
n j=l a s=l s=l

152 153
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.4. POSTULATUL IV (POSTULATUL EVOLUŢIEI TEMPORALE)

unde v 8 (a) sunt funcţii proprii ale operatorului A, toate ataşate valorii proprii a enunţul general al postulatului al treilea. Pentru justificare este necesar să aplicăm
schema de lucru în cazul în care i) indicele care descrie degenerarea valorilor proprii
Av 8 (a; ... ) =av 8 (a; ... ), (6.31) din continuu se schimbă şi el continuu; ii) în locul valorii proprii folosim ca indice o
mărime cu care ea se află în corespondenţă biunivocă.
ortogonale şi normate în sens generalizat în scara valorii proprii a
In cazul a două particule, aplicarea postulatului al treilea, arată că sunt valabile
(v 8 (a),v 8 ,(a')) = 8(a - a')8ss'. (6.32) următoarele legi statistice:
- mărimea I \Ji(r1,r2, t) 12 dr1 dr2 reprezintă probabilitatea ca la momentul t
să găsim particula 1 în elementul de volum dVi = dr 1 simultan cu particula 2 în
Observaţie. Unii autori prezintă ca postulat legea statistică pe care tocmai am elementul de volum dVi = dr2. Atunci, densitatea de probabilitate de localizare
exprimat-o. In acest caz, formula de calcul a valorii medii apare ca o consecinţă. pentru particula 1 este
Postulatul valorii medii este numit şi postulatul interpretării statistice.
Exerciţiu. Justificaţi formula (6.20), pornind de la definiţia mediei (6.25) şi ad-
miţând expresiile ( 6.26) pentru probabilităţi.
dp = [l2
I \Ji(r1, r2, t)
2
1 dr2] dr1, (6.34)

Pentru fixarea mecanismului de extragere a legii statistice a unei observabile des- - manmea I <I>(p1, P2, t) 12 dp 1 dp 2 , unde <I>(p1, P2, t) este transformata Fourier
cris anterior, considerăm cazul unei particule în mişcare pe o axă şi ne referim la a funcţiei de stare, reprezintă probabilitatea ca la momentul t să găsim impulsul
observabila impulsului. Conform celor discutate în §4.4, valorile proprii ale operato- particulei 1 în dp 1 simultan cu impulsul particulei 2 în dp 2 .
rului impulsului, notate Px , formează un spectru continuu întins de la -oo la oo şi Legile enunţate sunt o extindere firească a celor valabile în cazul unei particule.
sunt nedegenerate, iar funcţiile proprii u(px; x) au expresia (2.40) şi sunt ortonor-
mate în sens generalizat în scara impulsului, deci a valorii proprii la care corespund.
Dezvoltarea funcţiei de stare după sistemul complet de funcţii proprii ale impulsu-
6.4 Postulatul IV (postulatul evoluţiei temporale)
lui este totuna cu dezvoltarea funcţiei în integrală Fourier, proprietate semnalată în
cazul tridimensional,
Pentru orice sistem cuantic există un operator liniar şi autoadjunct 1{, numit
00 /00 <l>(x, t) u(px; x) dpx. operatorul hamiltonian, astfel încât orice funcţie de stare ascultă de ecuaţia dife-
\Ji(x, t) = 1
~ / <l>(x, t) exp(-i Px x) dpx = (6.33)
v 2 1r n -oo n -oo renţială de ordinul întâi în raport cu timpul

Avem corespondenţa de la notaţiile generale la cele de aici


... 't) = 1{ \Ji( ... 't).
in â\Ji(ât (6.35)
a--+ Px, Vs(a; x) --+ u(px; x), Cs(a; t)--+ <P(Pxi t).
Ori de câte ori este posibil, operatorul hamiltonian este construit pornind de la
Indicele s lipseşte pentru că valorile proprii sunt aici nedegenerate. Aplicând regula funcţia lui Hamilton corespunzătoare sistemului în cazul clasic.
extrasă din enunţul postulatului al III-lea, aflăm că I cl>(Pxi t) 12 dpx este probabi- Dacă sistemul evoluează în condiţii externe independente de timp, caz în care are
litatea ca la măsurarea impulsului la momentul t să găsim un rezultat în intervalul sens observabila energie, operatorul hamiltonian coincide cu operatorul energiei H .
(Px,Px + dpx).
In cazul tridimensional legile statistice deja admise pentru densitatea de probabi-
Ecuaţia de evoluţie pentru vectorii de stare este numită ecuaţia Schrodinger gene-
litate de localizare şi distribuţia în impulsuri se referă fiecare la măsurarea simultană
ralizată sau pur şi simplu ecuaţia Schrodinger temporală, ca în cazul unei particule.
a trei observabile. Postulatul al treilea se adaptează cu uşurinţă acestui caz. Afirmăm
acum şi vom arăta în volumul al doilea că amândouă legile amintite se încadrează în N.B. Hamiltonianul nu conţine derivate în raport cu timpul.

154 155
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.5. STĂRI CU VALOARE BINE DETERMINATĂ (CERTĂ) PENTRU O
OBSERVABILĂ

Principalele consecinţe ale postulatului al IV-lea, evidenţiate în Cap. 3 în cazul Inlocuind variabilele de poziţie şi impuls cu operatorii asociaţi, se obţine astfel
unei particule, rămân adevărate: pentru operatorul energiei
i) funcţia de stare este unic determinată la orice moment de timp, dacă este r,,2 r,,2
cunoscută la un moment iniţial, H = --M 6.1 - -
2 1 2M2
6.2 + Vi(ri) + Vi(r2) + V(! r1 - r2 I). (6.38)
ii) orice combinaţie liniară de funcţii care sunt soluţii ale ecuaţiei Schrodinger
temporale este soluţie a ecuaţiei, In cele ce urmează urmărim consecinţe generale importante ale postulatelor
iii) produsul scalar a două funcţii care ascultă de ecuaţia Schrodinger tem- mecanicii cuantice.
porală este independent de timp.
Justificarea proprietăţilor se face prin acelaşi tip de raţionament sau calcul ca în @ Stări cu valoare bine determinată (certă) pentru o
cazul unei particule.
observabilă
Proprietatea iii) dă sens cerinţei ca funcţia de stare să fie normată la orice moment
de timp, cerinţă exprimată de postulatul stării. Prezentăm acum o clasă particulară de stări, a căror existenţă este importantă
In cazul static (condiţii externe independente de timp) are sens observabila energie pentru înţelegerea şi aplicarea mecanicii cuantice.
şi postulatul IV afirmă că operatorul hamiltonian este totuna cu operatorul asociat . Pornim de la constatarea că postulatul al treilea nu exclude posibilitatea ca la
energiei. Ca şi în cazul unei particule, aplicarea postulatului al III-lea pentru ob- un moment dat to probabilitatea de realizare la măsurarea unei observabile A a
servabila energie arată că statistica energiei este independentă de timp. Amintim că unui rezultat coincizând cu o anumită valoare proprie am să fie egală cu 1, adică
în acest scop este necesar să facem apel la dezvoltarea funcţiei de stare după funcţi­ este posibil să avem certitudinea că rezultatul obţinut în urma măsurătorii este am .
ile proprii ale energiei şi la ecuaţia de evoluţie care precizează dependenţa de timp Pentru a vedea în ce condiţii se realizează situaţia descrisă, vom porni de la ipoteza
a coeficienţilor acestei dezvoltări (vezi §3.9.2-3). De asemenea, în cazul static sunt că valoarea proprie am se află în spectrul discret. Ipoteza
definite stările staţionare, ca stări particulare descrise de funcţii cu st ructura
Pm(to) = 1.
i aduce după sine anularea probabilităţilor pentru alte rezultate,
Wst(- .. , t) = UEm ( ... ) exp(-y;,Em t), (6.36)
Pn(to) =O, n#m, dp(a, to) =O.
unde Em este o valoare proprie din porţiunea de spectru discret al energiei, iar UEm
Dacă avem în vedere expresia generală (6.26) a probabilităţilor de realizare a
este o funcţie proprie ataşată. In aceste stări energia are o valoare bine determinată,
diferitelor rezultate posibile la măsurătoare, deducem
egală cu Em. Factorul temporal asigură evoluţia conform ecuaţiei Schrodinger tem-
porale. Cnj(to) =O, n#m, cs(a; to)= O
Pentru sistemul de două particule, supuse unor forţe conservative, funcţia lui şi
9m
Hamilton, totuna cu energia sistemului, este
L I Cmj 1
2
= 1,
p2 p22 j=l
E = - 1 + -2M2 + Vi(r1) + Vi(r2) + V(I r1 - r2 I)· (6.37) deci diferiţi de zero ar putea fi doar coeficienţii care au primul indice egal cu m,
2M1
valoare care desemnează rezultatul care se obţine cu certitudine. Pentru funcţia de
Energiile potenţiale Vi şi Vi reprezintă acţiunea unor câmpuri externe asupra parti- stare la momentul to rezultă
culelor, iar energia potenţială V corespunde interacţiei dintre particule şi este funcţie 9m
doar de distanţa dintre particule. Pentru sistemul de particule izolat de lumea exte- \Ji( ... , to) = L Cmj(to) Vmj(- . .) , (6.39)
rioară termenii Vi şi Vi lipsesc. j=l

156 157
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.6. ABATEREA STANDARD

adică faptul că ea este o combinaţie numai de funcţii proprii ale operatorului A 6.6 Abaterea standard
asociate valorii proprii care se realizează cu certitudine. Avem atunci
Fie o observabilă A, cu operatorul asociat A, şi fie A valoarea medie a a
A '1i (... , to) = am W(... , to) , ( 6.40) observabilei într-o stare dată. Abaterea de la medie este şi ea o observabilă, iar
operatorul asociat este
deci funcţia de stare la momentul to este funcţie proprie a operatorului A. oA=A-AI, (6.42)
Starea descrisă anterior prin proprietatea Pm (to) = 1 se numeşte stare cu valoare
bine determinată pentru observabila A. Proprietatea (6.40) apare ca o condiţie unde I este operatorul unitate pe care de obicei îl vom omite. Valoarea medie a
necesară pentru ca funcţia '1i să descrie o asemenea stare. acestui operator este, ca întotdeauna, egală cu zero, după cum ne arată şi calculul
Să arătăm că proprietatea (6.40) este şi o condiţie suficientă. Intr-adevăr, dacă (nenecesar, prezentat doar ca exerciţiu) efectuat cu ajutorul formulei mediei din cazul
funcţia de undă este funcţie proprie a operatorului asociat observabilei A pentru mecanicii cuantice,
valoarea proprie am , ea are obligatoriu structura (6.39), iar condiţia de normare a
e1 , 8 A= (w, (A - A)w) = (w , A w) -A(w , w) =A-A= O.
gm

LI Cmj
2
1 = 1, O mărime interesantă este pătratul abaterii de la medie sau abaterea pătratică,
j=l cu operatorul asociat
este totuna cu Pm(to) = 1. Rezultă anularea coeficienţilor care nu apar în (6.39) şi,
evident, a tuturor probabilităţilor, afară de Pm(to). (8A) 2 = (A-A) 2 = A2 - 2AA + (A)
2
. (6.43)
Observaţii.
1) valoarea proprie am trebuie să aparţină spectrului discret, deoarece funcţia de Valoarea medie a acestei mărimi este abaterea pătratică medie, iar rădăcina pătrată
stare nu poate coincide cu o funcţie proprie asociată unei valori proprii din spectrul din ea este abaterea standard,
continuu care este o funcţie nenormabilă. Rezultă că o observabilă cu spectru în
întregime continuu nu poate avea niciodată o valoare bine determinată ; ~A= {(8A) 2 . (6.44)
2) în urma evoluţiei în timp funcţia de stare îşi poate pierde caracterul de stare
cu valoare bine determinată pentru o observabilă. Este adevărată, ca întotdeauna, egalitatea
ln cazul particulei în câmp de forţe conservativ, am întâlnit stările ei staţionare,
totuna cu stări de energie bine determinată. Pentru un sistem cuantic oarecare, (8A) 2 = A 2 - (A)2, (6.45)
aflat în condiţii independente de timp, condiţii în care are sens observabila energie şi
după cum putem verifica direct (numai ca exerciţiu, altfel nenecesar!) pe baza ex-
când, conform postulatului al patrulea, operatorul energiei joacă şi rolul operatorului
presiei (6.43) pentru operatorul abaterii pătratice
hamiltonian, am definit în §6.4 stările staţionare, ca stări descrise de funcţiile de
stare particulare (6.36), adică de produsul dintre o funcţie proprie a energiei ataşată
valorii Em şi un factor temporal care asigură evoluţia conform ecuaţiei Schrodinger
(o A)2 ( w, [A 2 - 2AA + (A)
2
] W) = (w, A w) - 2
2A (w, A w) + (A) 2 (w, w)
temporale. Funcţia de undă a unei stări staţionare verifică ecuaţia A2 - 2 (A)2 + (A)2 = A2 - (A)2 .
H Wst(- . . , t) = Em Wst(- .. , t) (6.41)
Abaterea pătratică medie a unei observabile se schimbă în timp şi valoarea ei ne
la orice moment de timp. Aceasta arată că, spre deosebire de situaţia unei observabile dă informaţii despre statistica observabilei. Valorile ei mici sunt asociate cu situaţia
oarecare, în cazul energiei stările de energie bine determinată îsi păstrează indefinit în care valorile realizabile cu probabilitate apreciabilă sunt valorile apropiate de
caracterul. valoarea medie (vezi Anexa A).

158 159
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.7. VARIAŢIA ÎN TIMP A VALORII MEDII

Să constatăm că abaterea pătratică medie se scrie ca produsul scalar al unei numit media operatorului B în starea respectivă.
Dacă operatorul este asociat unei observabile B , expresia precedentă reprezintă
funcţii cu ea însăşi
valoarea medie a observabilei în starea respectivă, notată până acum cu B. Rezultă
(8 A) 2 = (w, (A - A) 2 w) = ((A - A) \li , (A -A) w) (6.46)
B=B pentru o observabilă . (6.48)
Am folosit faptul că operatorul abaterii de la medie este autoadjunct.
ln acest caz este deci vorba de o singură mărime pentru care folosim o notaţie sau
Justificămacum afirmaţia: Condiţia necesară şi suficientă ca abaterea standard cealaltă.Evident că dacă operatorul nu este asociat unei observabile, întâlnim numai
să se anuleze la un moment dat este ca funcţia de stare să fie funcţie proprie a notaţia (6.47).
operatorului asociat observabilei.
Arătămacum că pe baza ecuaţiei Schri:idinger generalizate rezultă o expresie
Să presupunem că funcţia de stare este la un moment dat funcţie proprie a
compactă pentru derivata în raport cu timpul a unei valori medii. Pornim de la
operatorului asociat observabilei
expresia mediei şi derivăm în raport cu timpul, având în vedere că şi operatorul ar
A \li(to) = am w(to). putea depinde de timp,

Ipoteza are sens dacă valoarea proprie asociată aparţine spectrului discret, deoarece d -A
dt = (aw
8t, A \li ) + ( \li, A 8t
aw) + ( w , 8t
aA w ) .
în cazul unei valori proprii din spectrul continuu funcţiile proprii nu sunt normabile.
In starea considerată avem Ultimul termen nu apare dacă operatorul A nu depinde explicit de timp. Derivata

A(to) = (\li(to) , A \li(to)) =am , A 2 ( t 0 ) = (\li (to), A 2 iir (to)) = a~ ---+ .6.A = O.
unui operator ~1este un operator care se defineşte, prin analogie cu cazul funcţiilor,
prin
8A = lim A(t + .6.t) - A(t)
Invers, să presupunem că la un moment dat (5A)2(to) =O. Relaţia (6.46) arată (6.49)
8t .6.t-+O ,6. t
că anularea abaterii pătratice medii aduce după sine anularea funcţiei (A-A) w(t 0 ),
Folosind ecuaţia Schri:idinger şi conjugata ei complexă, avem
adică
A \li(to) = A \li(to), d- 1 1 ( 8A )
dt A= - in (1{ \li, A \li)+ in ( \li, A 1{ \li)+ \li, 8t \li
ceea ce arată că funcţia de stare la acel moment este funcţie proprie a operatorului
asociat observabilei. Apoi, pentru că operatorul 1{ este autoadjunct, avem
N. B. Rezultatul pe care tocmai l-am demonstrat este în întregime echivalent
cu cel stabilit în §6.5 şi deci putea fi afirmat fără demonstraţie deoarece stările în d- 1 1 ( 8A )
dtA = - in (\li, 1{ A \li)+ in ( \li, A 1{ \li)+ \li, 8t \li
care abaterea standard se anulează sunt stările în care observabila ia cu certitudine
o singură valoare, adică stările cu valoare bine determinată pentru o observabilă. sau
d- 1 8A
-A = - (\li (A 1{ - 1{ A) \li) + - .
6. 7 Variaţia în timp a valorii medii dt in ' at
1n ultimul termen am recunoscut, pe baza definiţiei (6.47), valoarea medie a operato-
Dat fiind un operaror B acţionând asupra funcţiilor din spaţiul stărilor asociat rului ~1 .Insă şi în primul termen apare o valoare medie, a operatorului comutator
unui sistem fizic oarecare şi o stare descrisă de funcţia \li , se asociază operatorului al operatorilor A şi 1{, astfel încât am stabilit rezultatul
un număr, notat B, definit prin
d- 1 - - 8A
B(t) = (\li(t), B \li(t)) = ( \li(t) I B I \li(t))) (6.47) dt A = i n [A, H] + 8t . (6.50)

161
160
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.8. RELAŢIILE DE NEDETERMINARE

Dacă operatorul A este asociat unei observabile, relaţia precedentă exprimă legea In cazul nostru,
de evoluţie pentru valoarea medie a unei observabile.
Relaţia demonstrată aminteşte de rezultatul mecanicii clasice pentru derivata în
raport cu timpul a unei funcţii f depinzând de mulţimea variabilelor canonice p şi
Im ( F G) = ;i [(
w, F G w) - ( w, F G w) * ] =
2
\ [ ( w, F G w) - (F G w, w) ] .

q ale unui sistem mecanic şi de timp, In ultimul termen, mutăm pe rând operatorii autoadjuncţi F şi G asupra celei de
,..
..:- a cloua funcţii, cu rezultatul
df _ aJ + {!, 1-Lc1}, (6.51)
dt - at
Im (FG) = ;i[(w,FG\Jr)- (w,GFw)] = ;i (w, [F,G]\Jr) = ;i [F, G].
unde {!, 1-lc1} este paranteza lui Poisson dintre funcţia f şi funcţia clasică a lui
Hamilton. Atunci, revenind la (6.54), rezultă inegalitatea (6.52).
Observăm că semnul egal în inegalitatea Schwartz-Cauchy se realizează dacă şi
Exerciţiu:
Arătaţi că prin particularizarea relaţiei (6.50) pentru observabilele
numai dacă funcţiile W1 şi W2 sunt liniar-dependente, adică dacă funcţia de stare
poziţie şiimpuls ale particulei în câmp de forţe care derivă din potenţial se obţin
cu care sunt calculate valorile medii are proprietatea,
teoremele lui Ehrenfest.
Fw+aGW=O ,
6.8 Relaţiile de nedet erminare
cu a o constantă.

Demonstrăm întâi o inegalitate ajutătoare .

Fie doi operatori liniari şi autoadjuncţi F şi G şi o stare descrisă de funcţia \Jr . 6.8.1 Demonstraţia relaţiei de nedeterminare pentru o pereche de
Demonstrăm valabilitatea inegalităţii observabile oarecare

p2 a2 ~ } 1 [F, G] 12 , (6.52) Considerăm două observabile A şi B, cu operatorii asociaţi A şi B, şi fie A


şi B valorile lor medii într-o stare dată. Vom aplica inegalitatea (6.52) pentru F şi
referitoare la mediile pătratelor operatorilor consideraţi. G operatorii abaterii de la medie ai celor două observabile considerate
Inegalitatea rezultă prin particularizarea inegalităţii Schwartz-Cauchy,
F=A-A, G = B- B.
I (\Jf 1, W2) 12:::: (\Jr1, \Jf 1) (\Jr2, W2) ' (6.53)
Mediile pătratelor lor sunt tocmai abaterile pătratice medii, iar comutatorul opera-
pentru \]i 1 =FW şi \]i 2 = G \]i , caz în care
torilor F şi G coincide cu comutatorul operatorilor A şi B ,
(w1, w1) = (F w, F w) = (w, F 2 w) = p2, (\Ji2, \Jf 2) = G 2 ,
[ F, G] = [A - A, B - B] = [A, B] .
iar
(\Ji1, W2) = (Fw ,Gw) = (w ,FG\Ji) = FG, Atunci inegalitatea (6.52) ne dă

deci avem 2
p2 a2 ~I F G 12 . (oA) 2 (oB) 2 ~} 1 [A,B] 1 (6.55)

Dar modulul pătrat al unei mărimi este la rândul său mai mare decât modulul pătrat Dacă extragem radicalul din cei doi membri ai inegalităţii precedente obţinem
al părţii imaginare a acelei mărimi, astfel încât

p2 G2 ~I Im(FG) 12 (6.54) ~A~B ~~I [A,B] I (6.56)

162 163
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.8. RELAŢIILE DE NEDETERMINARE

Inegalitatea (6.56) reprezintă relaţia de nedeterminare sau de incertitudine pentru cu am valoare proprie din spectrul discret.
perechea de observabile oarecare A şi B . In cazul ii) sunt valabile afirmaţiile din cazul i) cu A ---+ B.
Parcurgând cu A şi B diferitele observabile ale unui sistem cuantic, obţinem
In cazul al treilea, în care amândouă observabilele au valori bine determinate la
diferite relaţii de incertitudine particulare. Ele sunt inegalităţi de care ascultă, con- momentul considerat, funcţia de stare la acel moment trebuie să fie o funcţie proprie
form mecanicii cuantice, produsul abaterilor standard a două observabile la acelaş_i pentru amândoi operatorii A şi B. Acest lucru este posibil deoarece, conform
moment de timp.
teoremei referitoare la două observabile compatibile, cei doi operatori admit un sistem
Cel mai cunoscut este cazul observabilelor poziţie şi impuls pentru o particulă. complet comun de funcţii proprii. Observabilele A şi B trebuie să aibă fiecare o
Luând A= x şi B = Px, cum [ X, Px] = i n, obţinem relaţia de incertitudine porţiune de spectru discret pentru realizarea acestui ultim caz.

n Valabilitatea relaţiilor de nedeterminare poate fi verificată prin măsurători efec-


6-x 6-px 2
2, (6.57)
tuate asupra unui colectiv statistic. Deoarece în urma măsurătorii starea se modifică,
aspect pe care îl vom discuta o dată cu postulatul măsurătorii, măsurarea celor două
care poartă numele lui Heisenberg. In schimb, observabile trebuie efectuată pe exemplare diferite ale colectivului statistic.

6-x 6-py 2 O, (6.58)


6.8.2 Relaţia de nedeterminare energie-timp
ceea ce, luată în consideraţie singură, nu reprezintă nici o îngrădire asupra celor două
Facultativ
abateri standard.
Relaţia de nedeterminare energie-timp este valabilă pentru un sistem aflat în condiţii
Revenind la cazul general, pentru două observabile date întâlnim una din urmă­
independente de timp şi este o consecinţă a relaţiilor de nedeterminare scrise pentru perechile
toarele două posibilităţi: de observabile formate din energie şi orice altă observabilă independentă de timp.
a) [A,B] # O, b) [A,B] = O. Pentru un sistem aflat în condiţii independente de timp (cazul static) are sens observabila
In primul caz cele două observabile sunt incompatibile. In acest caz, în orice stare energie, iar operatorul ataşat H este tot una cu operatorul hamiltonian. Statistica energiei
este independentă de timp.
în care media comutatorului operatorilor asociaţi observabilelor este diferită de zero,
Intr-o stare caracterizată prin vectorul I '1i) , considerăm relaţia de nedeterminare pentru
relaţia de nedeterminare reprezintă o restricţie asupra valorilor celor două abateri
perechea de observabile energie (notată cu E) şi o observabilă A independentă de timp,
standard: ele nu pot fi amândouă oricât de mici, cu cât ia una o valoare mai mică,
cu atât cealată ia o valoare mai mare. 1 --
In al doilea caz cele două observabile sunt compatibile. In acest caz relaţia de
L). L).E 2:
2 I [A, H] I . (6.59)

nedeterminare se reduce la 6-A 6-B 2 O, ceea ce nu reprezintă o restricţie, abaterile Pe baza formulei pentru derivata în raport cu timpul a valorii medii (6.50), aplicată pentru
standard fiind mărimi nenegative. Chiar dacă observabilele sunt compatibile, într-o o observabilă independentă de timp, avem
stare oarecare, la un moment dat, avem de obicei 6-A # O şi 6-B # O. Sunt însă
admise şi posibilităţile: dA --
in dt = [A,H],
i) 6-A = O şi 6-B #O, ii) 6-A # O şi 6-B =O, iii) 6-A = O şi 6-B =O.
de unde
Cazul i) corespunde unei stări cu valoare bine determinată pentru observabila
A . Aşa cum ştim, operatorul A trebuie să aibă spectru discret sau mixt, iar funcţia L). L).E 2: ~ I~~ I
de stare la momentul respectiv trebuie să asculte de ecuaţia sau
L).E L). 1i
A w(to) = am w(to),
-----=-
I ~11 -> 2· (6.60)

164 165
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE 6.9. STĂRI MIXTE

Abaterea standard a energiei nu depinde de timp, în schimb 6.A depinde, în general. Toate funcţiile îndeplinesc condiţiile de regularitate şi sunt normate, iar suma pon-
Mărimea derilor este egală cu 1
6.A
(6.61)
TA= I ~11 K
(wj, wj) = 1, j = 1, ... , K, LPj = 1. (6.66)
este o mărime cu dimensiune de timp şi caracterizează evoluţia în timp a statisticii observa-
j=l
bilei A în starea considerată.
Luând în considerare diferitele observabile ale unui sistem cuantic, se defineşte o mărime Cu notaţii folosite deja în cazul unei stări pure, enunţăm acum procedeul prin
cu dimensiune de timp, notată T , ca valoarea minimă a timpilor TA asociaţi diferitelor
care mecanica cuantică prevede statistica rezultatelor obţinute la măsurarea unei
observabile,
observabile într-o stare mixtă:
T =
{minim TA} A. (6.62)
La măsurarea observabilei A efectuată la momentul t, în starea mixtă des-
Atunci, relaţia de incertitudine care impune restricţia cea mai puternică pentru observabila crisă de vectorii de stare W1, W2, · · · , · · · , W K, împreună cu ponderile asociate
energie este P1, P2, · · · , · · · , p K , probabilitatea ca rezultatul să coincidă cu o valoare proprie an
n din spectrul discret este dată de •
T 6.E -> -2 ' (6.63)

cunoscută sub denumirea de relaţie de nedeterminare energie-timp. K 9m


Intr-o stare staţionară, energia fiind bine determinată, 6.E = O. Relaţia de nedeter-
minare cere ca T să fie infinit, ceea ce se întâmplă, deoarece într-o stare staţionară valoarea
Pn(t) = LPk LI (vnj, wk) 2
1 ' (6.67)
k=l j=l
medie a oricărei observabile independente de timp nu depinde de timp.
Relaţia de incertitudine energie-timp are o semnificaţie diferită de a relaţiilor de nede- iar probabilitatea ca rezultatul să se afle în intervalul (a, a+ da) din spectrul continuu
terminare care sunt valabile pentru diferitele perechi de observabile. In legătură cu situaţii este
analizate în detaliu, dincolo de prezentarea de faţă, relaţia (6.63) capătă semnificaţii con- K oo
crete, ca de exemplu: dp(a, t) = L pk[L I (vs(a), Wk) j2 Jda. (6.68)
i) 6.E - lărgimea unui nivel energetic excitat al unui sistem cuantic (atom, nucleu) şi k=l s=l
T - viaţa medie a sistemului în starea excitată
ii) 6.E - precizia unei măsurători a energiei unui sistem şi T - timpul minim necesar Pentru valoarea medie, calculată din valorile posibile şi probabilităţile lor de re-
măsurătorii. alizare, se obţine rezultatul

6.9 Stări mixte A(t) = LPk (wk,Awk) (6.69)


k=l
Experienţa arată că statistica rezultată din măsurarea observabilelor unui sistem
Se vede că media într-o stare mixtă este o medie ponderată a valorilor medii
cuantic nu poate fi explicată întotdeauna cu ajutorul unei singure funcţii de stare.
(Wk, A Wk) în stările pure pe care le-ar descrie fiecare din funcţiile de stare.
Când acest lucru este posibil, se spune că starea este pură. In caz contrar, starea
In cazul stărilor mixte se apelează la statistică de două ori. Prevederile legilor
este mixtă. Descrierea unei stări mixte este posibilă cu ajutorul mai multor funcţii
statistice inerente stărilor cuantice sunt combinate apoi cu ponderile ataşate vecto-
de stare
rilor de stare.
W1 (t, .. . ), W2(t, .. . ), ... , WK(t, . . . ) (6.64) In lumina postulatului al III-lea un colectiv statistic ataşat unei stări mixte des-
şi a unor ponderi asociate crise de K funcţii de stare se comportă ca un amestec de colective statistice ataşate
unor stări pure, colectivul pur de indice k intrând în amestec într-o proporţie egală
Pl, P2, · · · , PK , O ::; Pj ::; 1 , j = 1, ... , K. (6.65) cu ponderea asociată Pk .

166 167
Capitolul 6. POSTULATELE MECANICII CUANTICE

Este important să distingem bine diferenţa dintre o stare mixtă, numită şi amestec
de stări, şi o stare pură care poate fi suprapunerea altor stări.
Evoluţia în timp a unei stări mixte rezultă din afirmaţiile: i) fiecare din cele K
funcţii de stare ascultă de ecuaţia Schrodinger temporală; ii) ponderile nu depind de
timp.
Capitolul 7
6.10 Limbajul matematic al mecanicii cuantice
In continuare vom adopta uneori o terminologie diferită de cea folosită în cazul MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2
particulei, adecvată cazului general. Vom folosi astfel expresiile, neutilizate până
acum: spaţiul stărilor, vector de stare şi vector propriu al unui operator, norma
vectorului de stare. Nu vom insista în nici un fel asupra aspectelor matematice legate
de formalismul mecanicii cuantice, vom folosi doar o parte din limbajul acestuia. In toate capitolele precedente sistemul fizic studiat a fost o particulă de masă
Ajungem să vorbim despre spaţiul stărilor observând că pentru orice sistem cuan- M, fără spin. Ne îndreptăm acum atenţia spre cazul în care particula are spin 1/ 2.
tic totalitatea funcţiilor de stare formează un spaţiu liniar, infinit-dimensional şi Vom defini întâi observabilele spinului, apoi vom aplica în mod direct postulatele
unitar 1 . Se arată că acest spaţiu poate fi pus în legătură cu un alt spaţiu care este mecanicii cuantice, aşa cum le-am prezentat în Cap. 6. Prezentarea de faţă va fi
şi complet, deci este un spaţiu Hilbert. Acest din urmă spaţiu este numit spaţiul văzut ca o extindere directă a formalismului de la particula fără spin la particula cu
stărilor. spin 1/ 2.
In cazul general, dar şi în cazuri particulare, elementele spaţiului stărilor vor
fi numite vectori. Intr-un spaţiu unitar este definit un produs scalar al oricăror
doi vectori. Produsul scalar al unui vector cu el însuşi defineşte pătratul normei
vectorului.
7 .1 Spinul particulelor
Soluţiile ecuaţiei de valori proprii asociate unui operator vor fi desemnate ca
vectori proprii ai operatorului. Masa şi sarcina nu sunt singurele atribute intrinseci ale particulelor constituente
In cazuri particulare, vom folosi, de obicei, terminologia cea mai adecvată în locul ale lumii atomice, electronul, protonul şi neutronul. Ele, ca şi majoritatea particu-
celei generale. lelor elementare, mai au încă două atribute intrinseci, spinul şi momentul magnetic
propriu. Ignorarea lor face indescifrabilă lumea nucleelor, atomilor şi moleculelor.
Intâi, experienţa a pus în evidenţă existenţa unui moment magnetic propriu al elec-
tronului, aşa cum vom discuta pe scurt în continuare. Pe măsura descoperirii lor, au
fost evidenţiate şi atributele altor particule, stabile sau instabile.
Spinul este un moment cinetic intrinsec, adică un moment cinetic al particulei
care nu este legat de mişcarea ei, pe care particula l-ar avea şi în stare de repaus.
Un analog la scară macroscopică ni-l oferă mişcarea de rotaţie a unui titirez ideal.
Analogia nu a putut fi însă exploatată pentru o modelare a spinului. Acest aspect s-a
dovedit până în prezent neesenţial: imediat după descoperirea spinului electronului
fizicienii au dezvoltat şi au aplicat cu succes teoria cuantică a particulelor cu spin
fără a face apel la un model pentru descrierea spinului.
1
In cazul particulei fără spin este vorba de spaţiul desemnat de matematicieni ca spaţiul [, 2

168 169
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.1. SPINUL PARTICULELOR

7.1.1 Spinul electronului. Ipoteza Uhlenbeck-Goudsmit i) fasciculul este nedeviat, dacă atomii nu au un moment magnetic (sau vin toţi
cu momentul magnetic orientat în planul perpendicular pe direcţia neomogenităţii
Fizicienii O. Stern şi W. Gerlach (1922) au efectuat o experienţă (vezi cursul câmpului),
de Fizică Atomică) care şi-a propus să afle dacă momentul cinetir orbital al unui ii) atomii sunt deviaţi în aşa fel încât o regiune de pe ecranul detector, centrată pe
atom (determinat de momentul cinetic orbital al electronilor) este o mărime cuan- direcţia iniţială a fasciculului, este impresionată continuu, dacă momentul magnetic
tificată sau nu 1 . Teoria cuantică veche propunea cuantificarea momentului cinetic este nenul şi nu este cuantificat,
orbital, valorile posibile pentru o componentă fiind multipli ai constantei Planck n. iii) fasciculul atomic se despică în mai multe componente, atunci când compo-
Informaţii despre momentul cinetic puteau rezulta din măsurători ale momentului nenta momentului magnetic după axa câmpului este cuantificată; pe baza teoriei
magnetic al atomului, având în vedere că în fizica clasică unei particule cu sarcina cuantice vechi se aştepta în acest caz un număr impar de componente.
electrică q şi masa M, aflate în mişcare şi având momentul cinetic orbital I, îi este Rezultatul experienţei lui Stern-Gerlach, efectuată cu atomi de argint, practic toţi
ascociat momentul magnetic în starea fundamentală, a constituit o surpriză. Experienţa a evidenţiat despicarea
_ _Ll. (7.1) fasciculului atomic în două fascicule şi a condus la valori pentru Mz apropiate de
Morb - 2M
cele calculate cu formula ± J e J n/2 me. Rezultatul a fost surprinzător, deoarece,
Relaţia exprimă cantitativ ideea conform căreia o particulă încărcată electric care
aşa cum am menţionat anterior, cel aşteptat, pe baza teoriei cuantice vechi şi a
execută o traiectorie închisă este echivalentă cu un circuit electric prin care trece
legăturii dintre momentul magnetic şi momentul cinetic orbital al electronilor din
curent şi se comportă ca un mic magnet (cunoscut sub numele de foiţa lui Ampere).
atom, ercţ o despicare a fasciculului într-un număr impar de componente, dacă acest
In experienţa lui Stern-Gerlach se studiază devierea în vid a unui fascicul atomic de
moment magnetic este nenul şi este cuantificat.
către un câmp magnetic neomogen, cu componenta cea mai intensă şi neomogeni-
tatea cea mai pronunţată de-a lungul unei direcţii, notată aici Oz, perpendiculară Rezultatul experienţei a fost explicat mai târziu, o dată cu alte fapte experi-
pe direcţia de mişcare a atomilor. In condiţiile create, dacă atomul are un moment mentale, ca efectul Zeeman anomal sau rezultatul experienţei Einstein-de Haas, şi
magnetic M , asupra sa acţionează o forţă a cărei componentă de-a lungul direcţiei numeroase date ale spectrosopiei atomilor complecşi, pe baza ipotezei spinului elec-
Oz este tronului, pe care o enunţăm în continuare.
8 ) 8B 2
Fz = OZ (M . B = Mz az '
iar celelalte componente sunt practic neglijabile. Forţa determină mărimea devierii In 1925 fizicienii olandezi S. Goudsmit şi G. E. Uhlenbeck, au afirmat că pentru
atomilor de la direcţia iniţială de mişcare, deviere care este înregistrată de o placă a descrie lumea atomica trebuie să presupunem că electronul are încă două atribute
detectoare. Forţa este nenulă şi devierea are loc dacă Mz #-O, iar măsurarea devierii intrinseci, în afară de masă şi sarcină:
ne dă informaţii despre Mz. 1) electronul are un moment cinetic intrinsec, S (spinul), de mărime constantă
Aşa cum s-a menţionat, la vremea experienţei Stern-Gerlach momentul magnetic şi a cărui componentă pe orice direcţie ia numai valorile n/2 şi - n/2,

al unui atom era legat de momentele magnetice asociate mişcării orbitale a electro- 2) electronul are un moment magnetic propriu Ms legat de spin prin relaţia
nilor din atom, având ca punct de pornire relaţia (1), aplicată unui electron, deci cu e
q = e < O şi M = me (sarcina şi masa electronului). Pentru un atom cu mai mulţi Ms=-S, e < O. (7.2)
me
electroni momentul cinetic orbital rezultă din adunarea momentelor cinetice orbitale
ale electronilor. Relaţia (7.2) se scrie, de obicei, ca
In dispozitivul Stern-Gerlach atomii fasciculului intră în regiunea câmpului mag-
e
netic cu diferite orientări ale momentului magnetic, dacă nu se face o preparare Ms = - - 9e S, 9e = 2· (7.3)
specială a fasciculului. Răspunsul experienţei ar fi putut fi:
2me
Dacă se compară relaţia precedentă, de legătură dintre momentul magnetic propriu al
1 Lavremea efectuării experienţei mecanica cuantică nu fusese elaborată, aşa că fizicienii nu
electronului şi spinul său, cu relaţia (7.1) dintre momentul magnetic asociat mişcării
aveau cunoştinţele prezentate în Cap. 5 !

170 171
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

orbitale şi momentul cinetic orbital, se constată că în cazul spinului electronului Intre spin şi momentul magnetic propriu al particulei există întotdeauna o relaţie
factorul de proporţionalitate este de două ori mai mare decât în cazul momentului de legătură care este redată de formula
cinetic orbital. Situaţia este descrisă ca o anomalie magnetică a spinului. Aşa cum
vom arăta într-un capitol viitor din partea a doua a cursului, valoarea 2 este prezisă Ms = g
IeMI S = 1 S, (7.7)
de ecuaţia Dirac, ecuaţia de bază a mecanicii cuantice relativiste pentru descrierea 2
electronilor. unde M este masa particulei. Factorul I este numit factor giromagnetic al particulei.
In teoria cuantică a interacţiei electronilor cu radiaţia electromagnetică se arată Menţionăm cazul câtorva particule elementare:
că valoarea lui 9e nu este chiar 2. Rezultatul prezis de teorie, - protonul s = 1/2, 9v=5,59
- neutronul s = 1/2, 9n = -3, 83
a a= e2 - mezonulµ- s = 1/2, 9µ- = -2.
9e - 2 ~ 2 7r ' . 7r Eo fi C ~ l/137.036 (7.4) De observat că neutronul, deşi neutru din punct de vedere electric, are un moment
'
magnetic propriu. Antiparticulele au acelaşi spin ca particulele, iar momentele mag-
este confirmat experimental. netice proprii au aceeaşi mărime, dar factorii giromagnetici au semn contrar.
Ipoteza spinului electronului are numeroase confirmări experimentale, directe şi Particulele compuse (nuclee, atomi, molecule) au spini şi momente magnetice
indirecte. Este de neconceput fizica atomului sau fizica solidului fără considerarea proprii care rezultă din însumarea atributelor particulelor constituente, însumare
spinului electronului. In marea majoritate a experienţelor electronul nu este liber, el făcută după regulile mecanicii cuantice. Pentru o particulă cu spin 1/ 2 modul în care
este legat de atom, aşa cum este în experienţa lui Stern şi Gerlach. Experienţe cu se adună (compun) cele două momente cinetice, orbital şi de spin, va fi prezentat în
electroni liberi care confirmă existenţa spinului electronului au fost efectuate mult §7.3.
mai târziu. In cele ce urmează ne vom limita la cazul spinului 1/ 2; generalizarea formalismului
In 1927 fizicianul W. Pauli a dezvoltat formalismul mecanicii cuantice nerela- la cazul unui spin oarecare se face fără dificultate.
tiviste pentru descrierea spinului 1/ 2.
Spinul electronului se adună cu momentul cinetic orbital al său pentru a da un
7.2 Descrierea spinului 1/2 în mecanica cuantică
moment cinetic total. De asemenea, momentele magnetice, propriu şi orbital, se
adună într-un moment magnetic total
O dată cu existenţa spinului, observabilelor unei particule li se adaugă observabile
e e e noi, componentele spinului. Despre acestea ipoteza spinului face afirmaţii precise:
j=l+S, M= - 1 + - S = -(l+2S). (7.5) ele sunt mărimi intrinseci şi sunt cuantificate, valorile posibile pentru o componentele
2me me 2me
spinului fiind doar două în cazul spinului 1/2. Includerea spinului printre observabile
se face prin adoptarea postulatelor din capitolul precedent, în perfectă corespondenţă
7.1.2 Spinul s cu cele acceptate în cazul particulelor fără spin. Independenţa spinului de starea
Experienţa a evidenţiat existenţa unui spin şi a unui moment magnetic propriu
.de mişcare a particulei ne arată că nu vom putea descrie starea unei particule cu
şipentru alte particule decât electronii. spin printr-o funcţie dependentă doar de coordonatele de poziţie şi timp, ca pentru
particula fără spin. Este nevoie ca funcţia de stare să depindă de încă o variabilă,
Prin definiţie, o particulă are spinul s dacă ea are un moment cinetic propriu S
numită variabila de spin şi notată cu a. Vom folosi notaţia
a cărui componentă pe o axă oarecare nu ia decât valorile
w(r, a, t) . (7.8)
-s n, (-s + 1) n, · · · , (s - 1) n, s n. (7.6)
Deoarece o componentă a spinului 1/2 nu poate lua decât două valori, variabila a
In natură se întâlnesc numai valori întregi sau semiîntregi pentru spin. ia numai două valori, care sunt, prin convenţie, +1/2 şi -1/2. Este comod să ne

172 173

,,-,,
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

ocupăm întâi de cazul (idealizat) al particulelor cu spin 1/2 în repaus. Observabile Va fi comod să folosim o notaţie compactă pentru spinori cu ajutorul simbolului
de bază ale acestui sistem sunt componentele spinului şi mărimea sa, din care se pot I ···)(paranteza ket) 2 în care vom plasa o literă sau un indice, după cum este mai
construi alte observabile. convenabil. In aceste notaţii cele două relaţii precedente devin

7.2.1 Postulatele mecanicii cuantice pentru particula cu spin 1/2


lc7/J)=cl7/J), I 7/Ji + 7/J2 ) = I 7/Ji) + I 7/J2 ) . (7.13)
în repaus Vom defini şi un produs scalar în spaţiul spinului, bazându-ne chiar pe postulatele
mecanicii cuantice, aşa cum va rezulta în cele ce urmează. Vom nota produsul scalar a
Vom porni prin a trata particula cu spin 1/2 în repaus ca un sistem fizic care
ascultă de mecanica cuantică. Va fi vorba şi în acest caz despre observabile şi stări. Pe
doi spinori I fi ) şi I h ) cu ( fi I h ) . Un spinor / f ) este normat dacă ( f / f ) = 1 .
Adaptăm postulatele generale ale mecanicii cuantice.
baza extinderii postulatului observabilelor, admis în Cap. 6 ca general valabil, vom
asocia acum operatori componentelor spinului. Aceşti operatori trebuie să acţioneze • Postulatul I
asupra funcţiilor pe care le vom folosi pentru descrierea stărilor. Acestea nu mai pot
fi funcţii de coordonatele de poziţie, deoarece particula este în repaus. O stare pură a unei particule de spin 1/ 2 în repaus este descrisă printr-un spinor
Vom descrie starea unei particule de spin 1/ 2 în repaus printr-o funcţie de o de stare I 7/J(t)) normat,
variabilă, variabila de spin a , şi de timp (7/J/7/J)=l. (7.14)

7/J(a, t). (7.9)


Operatorii asociaţi componentelor spinului Sx, Sy şi Sz, vor fi notaţi, respectiv,
cu Sx, Sy şi Sz. Ei acţionează asupra spinorilor, transformând orice spinor în alt
Variabila de spin ia numai valorile 1/ 2 şi -1/2.
spinor. Pentru aceşti operatori acceptăm acum postulatul observabilelor.
Este potrivită o reprezentare matricială a funcţiei de stare, cu ajutorul unei
coloane, • Postulatul II
7/J(l/2, t) ) (7.10)
( 7/J(-1/2, t) ' Fiecărei componente a spinului 1/ 2 îi este asociat un operator liniar şi autoad-
junct acţionând asupra spinorilor. Valorile proprii ale operatorului sunt n/2 şi
în care sunt plasate valorile funcţiei la un moment dat. Vom numi mărimile reprezen- -n/2 şi sunt singurele valori pe care le poate lua observabila respectivă. Operatorii
tate printr-o coloană cu două elemente spinori. Aşadar, pentru descrierea stării unei asociaţi componentelor spinului pe axele de coordonate ascultă de relaţiile
particule cu spin 1/2 în repaus folosim un spinor dependent de timp.
Produsului dintre o constantă c şi o funcţie 7/J(a, t), îi corespunde spinorul [Sx, Sy] = i nSz, [Sy, Sz] = i nSx, [Sz, Sx] = i nSy. (7.15)

c?jJ(l/2, t) ) = ( 7/J(l/2, t) ) (7.11)


( c?jJ(-1/2, t) C 7/J(-1/2, t) 1
Relaţiile (7.15), întâlnite de noi în cazul momentului cinetic orbital, reprezintă
relaţii fundamentale; admitem acum că ele sunt îndeplinite şi de operatorii spinului,
iar sumei '1i 1 (a,t) + '1i 2 (a,t) a două funcţii îi corespunde spinorul dat fiind natura de moment cinetic a mărimii pe care o reprezintă. Această ipoteză
are consecinţe importante pe care le evidenţiem în continuare.
7/Ji(l/2, t) + 7/J2(1/2, t) ) _ ( 7/Ji(l/2, t) ) ( 7/J2(1/2, t) ) (7.12) Observaţie. Relaţiile (7.15) se pot scrie compact ca
( 7Pl (-1/2, t) + 7/J2(-1/2, t) - 7Pl (-1/2, t) + 7/J2(-1/2, t) '
SxS=inS, (7.16)
care este suma spinorilor ataşaţi fiecărei funcţii. Ca urmare, totalitatea spinorilor
In partea a doua cursului notaţia va fi folosită în mod curent, conform înţelesului pe care i l-a
2
formează un spaţiu liniar, numit spaţiul spinului. Spaţiul spinului este bidimensional
deoarece putem găsi maximum doi spinori liniar-independenţi. dat Dirac.

174 175

,,.--,
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

folosind notaţia de produs vectorial de operatori, deja întâlnită în §4. 7.2. ş1 anume,

Operatorul asociat componentei spinului pentru o axă oarecare de versor n se U I g) = !~9+ (~ I O+r-- 9+ (11 I 0+!~9- (~ I 11)+J:9_(ry I TJ) = f~g++f:'_g_ .
construieştedin operatorii asociaţi axelor, conform
(7.23)
Inainte de a merge mai departe să atragem atenţia asupra semnificaţiei fizice a
Sn =n · S --+ n · S . (7.17) celor doi spinori I ~) şi I TJ) .
· Ne amintim de afirmaţia (demonstrată în §6.5): c~necesară şi suficientă ca
De aici încolo, mecanica cuantică a spinului 1/2 decurge natural. Ne alegem o ohşenra hilă să ia o valoarS: bine deteqninată este ca:JQ.11.c.::tig,._d~_stare s~ funcţie
convenabil un sistem fix de axe şi ne fixăm atenţia asupra operatorului Sz asociat ~Qrie pentru opera ţornl ataşat ob~S.er.Yabilei. Atunci, din statutul spinorilor I ~) şi
proiecţiei spinului pe axa Oz. Acest operator, liniar şi autoadjunct, admite doi spinori I TJ) de spinori proprii ai operatorului Sz rezultă: starea descrisă la un moment dat
proprii, asociaţi câte uneia din valorile proprii n/2 şi -n/2, presupuse nedegenerate. de spinorul
Ii vom nota cu I O şi I TJ) . Avem deci, prin definiţie , i '1f;1(to)) =I O (7.24)
n n este starea în care proiecţia spinului pe axa Oz are valoarea certă egală cu n/2, iar
sz I O= 2 I O , Sz Jry)=-2 Jry). (7.18) starea descrisă la un moment dat de spinorul

Caracterul autoadjunct al operatorului presupune că în spaţiul spinului este definit I '1f;2 (to ) ) = I TJ ) (7.25)
un produs scalar. In cazul funcţiilor am demonstrat că funcţiile proprii ale unui
operator autoadjunct care corespund la valori proprii diferite sunt ortogonale. In este starea în care proiecţia spinului pe axa Oz are valoarea certă egală cu -n/2.
cazul spinorilor, faţă de produsul scalar pe care îl căutăm , cei doi spinori proprii O stare oarecare, descrisă de
sunt ortogonali
1'1f;(t))='1f;+(t) 10+'1f;_(t) 111), (7.26)
(~ITJ)=O. (7.19)
Ecuaţia de valori proprii lasă arbitrar un factor constant. Aceasta ne permite să este suprapunerea acestor stări. Condiţia de normare (7.14) , pe care o îndeplineşte
întotdeauna spinorul de stare, revine la
presupunem că spinorii I ~) şi I TJ ) cu care lucrăm sunt normaţi
2
(~IO=(TJITJ)=l. (7.20)
I 1P+(t) 1 + 1 '1f;-(t) 12 = 1. (7.27)

Adaptăm acum şi celelalte două postulate.


Cum spaţiul spinului este bidimensional, ajungem la concluzia că spinorii I ~) şi
I TJ ) formează o bază ortonormată a spaţiului spinului. Descompunerea spinorului de stare în baza spinorilor I ~) şi I TJ) face direct
accesibilă legea statistică referitoare la componenta spinului pe axa luată ca axă Oz .
Orice spinor If ) se poate prezenta ca o combinaţie a spinorilor I ~ ) şi I TJ ) ,
• Postulatul III
lf)=f+IO+f-lTJ) . (7.21)
Enunţăm numai legea statistică pentru observabila proiecţie a spinului pe axa
Observăm că afirmaţia că doi spinori liniar-independenţi formează o bază ortonor- Oz a sistemului fix de axe la care ne-am referit şi până acum.
mată este echivalentă cu o definiţie a produsului scalar a doi spinori . Intr-adevăr,
Mărimea
aplicând axiomele produsului scalar şi folosind ortonormarea celor doi spinori ai 2
Ptz(t) =I '1f;+(t) 1
bazei, găsim o expresie explicită pentru produsul scalar a doi spinori oarecare,
reprezintă probabilitatea ca la măsurarea proiecţiei spinului pe axa Oz la momentul
IJ)=f+IO+f- lTJ), I 9) = 9+ I ~) + 9- I TJ) , (7.22) t să se obţină rezultatul n/2, iar mărimea

176 177
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Ecuaţiile (7.18) care redau problema de valori proprii a operatorului Sz se transcriu


p~z(t) =j 'lj;_(t) 12 simplu,

este probabilitatea de a obţine rezultatul -h/2.


az I o =I O, az j77)=-j77). (7.33)

Condiţia de normare (7.27) a spinorului de stare se transcrie ca Operatorul lui Pauli a z are deci valorile proprii + 1 şi -1.. Baza formată din spinorii
,..... proprii I ~) şi I 77) va fi numi.t.ăJ.u-c'..c~tinuare baza dz .
săi
piz(t) + p~z(t) = 1 (7.28) Demonstrăm acum următoarele proprietăţi ale operatorilor lui Pauli:
şi asigură condiţia de normare a probabilităţilor. i) pătratul oricărui operator Pauli este egal cu operatorul unitate, notat cu I
Intr-un mod asemănător se extrage statistica proiecţiei spinului pe o direcţie
oarecare. Este necesar să determinăm în prealabil spinorii proprii ai operatorului
a; = a; = a; = I, (7.34)

proiecţiei spinului pe o direcţie oarecare ( vezi exerciţiul din §7.2.4) ii) doi operatori Pauli anticomută

• P ost ulatu l IV axay+ayax=O, ayaz+azay=O, azax+axaz=O, (7.35)


Conform postulatului general al evoluţiei în timp, spinorul de stare ascultă de o iii) produsul a doi operatori Pauli este proporţional cu al treilea
ecuaţie de ordinul întâi în raport cu timpul
axay=Zaz, ayaz=Zax, O"zax=Zay. (7.36)
h--;;;;-
i dj'lj;) =H j7f;), (7.29)
Pentru justificarea proprietăţii (7.34) observăm întâi că ea este verificată pentru
unde operatorul hamiltonian 1{ acţionează asupra spinorilor şi este un operator liniar operatorul O"z. Intr-adevăr, pornind de la ecuţia de valori proprii (7.33), avem
şiautoadjunct.
Vom reveni în continuare cu precizări, consecinţe şi aplicaţii legate de postulatele a; I o = a I o =I o '
z a; I 77) = -a z I 77) = I 77) ,
admise.
adică operatorul a; lasă neschimbaţi vectorii bazei a z • Fiind un operator liniar,
operatorul va lăsa neschimbat orice spinor
7 .2.2 Proprietăţile operatorilor asociaţi spinului. Operatorii lui
Pauli a; li ) = a; (J+ I o + f - I 77 ) ) = f + a; I o + f - a; I 77 ) = f + I o + f - I 77 ) = I f ) .
Este comod să scriem operatorii spinului ca Apoi, observăm că axele spaţiului fiind echivalente, ceilalţi operatori Pauli trebuie
h h h să aibă şi ei pătratul egal cu operatorul unitate. Şi ei trebuie să aibă valorile proprii
Sx = 2ax, Sy = -ay,
2 Sz = .2 az, (7.30) +1 şi - 1 (deoarece de ele se leagă valorile pe care le poate lua componenta spinului
căreia îi sunt ataşaţi) şi doi spinori proprii asociaţi (alţii decât I O şi I 77) ) .
explicitând factorul h/2. Operatorii ax, ay şi az se numesc operatorii lui Pauli. Ei
sunt operatori liniari şi autoadjuncţi, ca şi operatorii spinului . Pentru a demonstra anticomutarea a doi operatori Pauli [ rel. (7.35)], în expresia
Relaţia fundamentală (7.16) se transcrie
anticomutatorului înlocuim unul din operatori pe baza relaţiei fundamentale (7.32)
şi ţinem seama de (7.34)
<TX<T=2ia (7.31)
1
sau, explicit,
axay+ayax
2
i ([ay, az] ay + ay [ay, az])
1 ( 2
[ax,ay] = 2iaz, [ay,az] = 2iax, [az,ax] =2iay. (7.32) 2
i ayazay - az ay + ay2 az - ayazay) = -az + az = O. (7.37)

178 179
Capitolul 7. MECAN[CA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

In sfârşit, fiecare din relaţiile (7.36) se obţine folosind anticomutarea a doi ope- rezultă c =
b* . In sfârşit din acţiunea pătratului operatorului rezultă bc = l .
ratori Pauli şi expresia comutatorului lor. Combinând ultimele două rezultate, aflăm că I b /2 = 1. Am obţinut astfel relaţiile
Pe baza relaţiilor (7.34) obţinem pentru operatorul pătratului spinului
(T X I e) = eia I r;) ' O"x /r;)=e-ia /~), O: = 0:*.
2
S
2 n
=4 ( 2 2
(Tx+CTy+CTz
2) _ 3 2
=4n I. (7.38)
Factorul de fază eia este arbitrar. Alegerea cea mai convenabilă, 0: =O, conduce la

O consecinţă imediată a proprietăţilor operatorilor Pauli este identitatea lui O"x IO=lr;), O"x I r;) =I O, (7.40)
Dirac,
a· A a· B =A· B +ia· (Ax B), (7.39) relaţiipe care le adoptăm în continuare.
Modul de acţiune al operatorului o-y nu mai conţine nimic arbitrar, deoarece
unde A şi B sunt doi vectori oarecare.
el se exprimă prin produsul celorlalţi operatori O"y = io-x O"z. Pe această bază, cu
Exerciţiu. Demonstraţi identitatea lui Dirac. ajutorul relaţiilor (7.33) şi (7.40), găsim
Ne interesăm în continuare de stabilirea modului de acţiune al operatorilor lui
Pauli asupra spinorilor bazei o-z . O"y I e) = i I r;), O"y I r;) = -i I O . (7.41)
Considerăm întâi operatorul O-x. In urma acţiunii sale asupra spinorilor bazei se
Observaţie: Arbitrariul existent în modul de acţiune al operatorilor Pauli ( O"x
obţin combinaţii ale acestora,
şi o-y) este legat de factorii de fază arbitrari cu care putem înmulţi spinorii I e) şi
O"x I o = a I o + b I r;)' O"x I T/) = C I O + d I T/} · I r;) fără a le modifica proprietatea de bază de a fi spinori proprii normaţi pentru
operatorul o- z . O dată spinorii aleşi, arbitrari ul se transmite operatorilor.
Pentru a determina coeficienţii a, b, c şi d, aplicăm întâi anticomutatorul opera-
torilor O"x şi O" z , pe rând, spinorilor I e)
şi I r;). Acest anticomutator este nul,
7.2.3 Reprezentarea matricială a operatorilor asupra spinorilor.
conform (7.35). Atunci, egalitatea Matricile lui Pauli
(O"x O"z + O"z O"x) I O = O, Revenim la exprimarea spinorilor prin coloane, introdusă la începutul capitolului.
Dacă plasăm în coloana asociată unui spinor cele două numere f + şi f _ care apar
conduce la în descompunerea sa în baza O" z ,
a/O+b /r;)+a/0-b lr;)=O,
deci la a = O, iar egalitatea IJ)=f+IO+f-lr;) ~ (~~), (7.42)

(o-x O"z + O"z 0-x) / T/) =O


atunci spinorii bazei sunt reprezentaţi printr-o coloană cu un singur element nenul
conduce la d = O. In continuare, exploatăm faptul că operatorul este autoadjunct. şiegal cu 1
Este convenabil să folosim proprietatea unui operator de a fi autoadjunct în forma
e=(~), r;=(~)- (7.43)
(J, Ag) = (g, Al)*.
Prin reprezentarea (7.42) suntem legaţi de baza O"z.
In cazul nostru, din Un operator A acţionând în spaţiul spinului transformă un spinor în alt spinor.
(e I kx Ir;))= [(r; I (a-x I O)l* In reprezentare matricială, operatorul realizează trecerea între două coloane. Arătăm

180 181
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

cum redăm convenabil această trecere pentru operatorii liniari. Acţiunea unui ope- Am folosit scrierea compactă
rator liniar asupra unui spinor oarecare, reprezentat ca în (7.42),
{ f I A I 9) = (I !), A I 9)) ' (7.53)
A I J) = f + A I o+ f- A I rJ) =I 9)' (7.44) în care înţelegem că operatorul acţionează asupra spinorului aflat la dreapta sa. Prin
este bine determinată dacă se cunoaşte modul de acţiune asupra spinorilor bazei. aplicarea relaţiilor precedente, şi a modului de acţiune al operatorilor Pauli, redat
de (7.40), (7.41) şi (7.33), găsim matricile lui Pauli
Am notat cu I 9) spinorul rezultat prin acţiunea operatorului A asupra spinorului
I J ) . Spinorii A I ~ ) şi A I rJ ) se exprimă şi ei prin spinorii bazei
ax= ( ~ ~) ' ay = (
o
i
-i)
O ' az = ( ~ ~1 ) · (7.54)
AIO a++ I O + a_+ I 'T/ ) , (7.45)
A I rJ) a+- I O+ a __ I 'T/) · (7.46) Matricile asociate operatorilor Pauli au evident proprietăţile operatorilor: sunt ma-
trici hermitice, au pătratul egal cu matricea unitate, oricare două anticomută, iar
Cele 4 numere complexe care apar în relaţiile precedente caracterizează în întregime produsul a două matrici Pauli este, până la un factor +i sau -i , egal cu cea de a
acţiunea operatorului. Inlocuind în (7.44) şi grupând după spinorii bazei, găsim treia matrice.
Justificăm acum proprietatea: orice matrice 2x2 se exprimă unic ca o combinaţie
I 9) = A I J) = ( a++ f + + a+ - f- ) I O + ( a_+ f + + a __ f-) I rJ). (7.47)
liniară de matricea unitate I şi matricîle lui Pauli
De aici, pentru componentele spinorului I 9) = A I f) rezultă
A= AoI + A1 ax+ A2 ay + A3 az, (7.55)
9+ = a++f+ + a+-f-, 9- = a_+f+ + a __ J_. (7.48) unde Ao, A1, A2 şi A3 sunt 4 numere complexe.
Intr-adevăr, egalând elementele matricii din membrul stâng, conform (7.49), cu
Cele 4 numere a++,··· se plasează într-o matrice 2x2, matricea asociată operato-
cele ale matricii din membrul drept al egalităţii precedente avem
rului A în baza a z :
A= ( a++ a+- ) +--------+ A . (7.49) a++ = Ao + A3, a+- = A1 - i A2, a_+ = A1 + i A2, a __ = Ao - A3.
a_+ a __
Unui operator autoadjunct îi corespunde o matrice hermitică,
Din egalităţile precedente rezultă valori bine determinate pentru numerele
Ao, A1, A2 şi A3.
A= At +--------+ a++ = a~+, a__ = a:__, *
a+-= a_+ (7.50) Dacă matricea A este hermitică, cele 4 numere din (7.55) sunt numere reale.

Din (7.48) deducem: coloana asociată spinorului rezultat I 9) = A I f) se 7.2.4 Aplicarea (în continuare) a postulatelor mecanicii cuantice
obţine din coloana asociată spinorului I f) prin înmulţirea ei cu matricea asociată
operatorului A Revenim la aplicarea postulatelor, folosind relaţiile şi afirmaţiile stabilite în secţi­
unea precedentă. Am stabilit că o stare (pură) este descrisă printr-un spinor normat
9+ ) =( a++ a+- ) ( J+ ) (7.51)
( 9- a_+ a__ f-
I 1f;(t) ) = 1P+(t) I t) + 1f;_(t) I 'TI), I 1P+ 12 + I 1P- 12 = 1. (7.56)
Din relaţiile (7.45) care caracterizează modul de acţiune al operatorului asupra
vectorilor de bază obţinem şi Spinorului îi este asociată o coloană formată din cele două funcţii de timp, 1P+ (t) şi
'lj;_(t).
a++ = ( eI A I o ' a+- = ( ~ I A I 'T/) ' a_+ = ( 'T/ I A I o ' a __ = ( rJ I A I 'f/) . Operatorii asociaţi observabilelor sunt operatori liniari şi autoadjuncţi. Oricare
(7.52) dintre ei se reduce la o combinaţie liniară de operatorul unitate şi operatorii lui

182 183
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Pauli. Proprietatea rezultă din cea demonstrată anterior pentru orice matrice 2 x 2, In cazul concret al spinului plasat în câmp magnetic evoluţia stării este deter-
dacă facem apel la corespondenţa biunivocă dintre operatori şi matrici. minată de interacţia momentului magnetic propriu Ms cu câmpul extern. Pentru
particula în vid, hamiltonianul de interacţie este
Operatorul asociat observabilei proiecţie a spinului pe o direcţie de versor n este

n n H =-Ms · B(t), (7.61)


S·n = Sxnx + Syny + Sznz = 2 (axnx + ayny + rYznz) = 2 a· n. (7.57)
unde B este inducţia magnetică în punctul (fix) în care se află particula. Sau, dacă
Spinorii săi proprii sunt soluţii ale ecuaţiei ţinem seama de legătura (7.2) dintre momentul magnetic propriu şi spin,

n
a·n I>-)=>- j>.). (7.58) H = - 1 -a·
2 B(t) . (7.62)

Valorile proprii rezultă imediat aplicând operatorul a· n ambilor membri ai ecuaţiei Prin aplicarea operatorului hamiltonian, găsim sistemul de ecuaţii din care se
de valori proprii determină componentele spinorului de stare în baza rY z
(a. n)2 I Â >= >.2 I Â >
sau, după ce aplicăm identitatea Dirac cu rezultatul (a. n) 2 = n 2 I= I,
.d'I/J+
z& -f [Bz1P++(Bx-iBy)'I/J-l
2
I>->= >- I>->,
.d'lj;_
z& -f [(Bx+iBy)'I/J+-Bz'I/J-J. (7.63)

de unde >, 2 = 1. Valorile proprii sunt, aşa cum trebuie ( dat fiind echivalenţa direcţii­ Pe baza acestor ecuaţii, se deduce egalitatea
lor spaţiului), + 1 sau -1. Spinorii proprii ataşaţi vor fi notaţi I ~ n) şi, respectiv,
I TJ n) . ! 2
(I 1P+(t) 1 + I 'I/J-(t) 12 ) =ol (7.64)

Exerciţiu. Se notează cu o: şi /3 unghiurile polare ale versorului n. Să să se relaţie care asigură îndeplinirea la orice moment de timp a condiţiei de normare
arate că spinorii proprii normaţi ai proiecţiei spinului pe direcţia de versor n sunt pentru spinorul de stare.
(până la factor de fază) Exerciţiu. Deduceţi relaţia precedentă.

I~ n ) cos(o:/2) I~)+ ei/3 sin(o:/2) I TJ), In câmp magnetic static, hamiltonianul (7.62) are şi rolul de operator al energiei.
I TJn ) -e-i/3 sin(o:/2) I~ ) + cos(o:/2) I TJ). (7.59) Acest operator conduce la doar două nivele de energie - 1 nB /2 şi I nB /2, nede-
generate. Sistemul considerat reprezintă cel mai simplu ~xemplu de II atom cu două
nivele", model folosit în fizica atomică şi în optica cuantică.
Aplicarea postulatului al treilea pentru proiecţia spinului pe o direcţie oarecare
ne pentru rezultatele n/2 şi -n/2 sunt date, respectiv, de
arată că probabilităţile Exerciţiu. Deduceţi nivelele de energie ale electronului în repaus plasat în câmp
magnetic static şi omogen
2
P~ =I ( ~ n I w(t)) 1 , 2
P~ =I ( TJn I w(t)) 1 . (7.60)
Cu ajutorul ecuaţiilor (7.63) este descrisă precesia spinului în câmp magnetic în
secţiuneacare urmează.
Revenim acum la postulatul al IV-lea. Fiind un operator liniar şi autoadjunct în
spaţiul spinului, operatorul hamiltonian 1{ va fi o combinaţie liniară, cu coeficienţi 7.2.5 Aplicaţie: precesia spinului 1/2
reali, de operatorul unitate şi operatorii lui Pauli. Ecuaţia de evoluţie este echivalentă
cu un sistem de două ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi în raport cu timpul pentru Considerăm o particulă de spin 1/2 şi moment magnetic Ms aflată în vid în
funcţiile de timp 'I/J+ şi 'I/J- . câmp magnetic de inducţie B , eventual dependent de timp.

184 185
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Ne interesăm de dependenţa de timp a valoriilor medii ale proiecţiei spinului 7.2.6 Particula cu spin 1/2 în mişcare
pe axele unui sistem de coordonate cartezian. In acest scop aplicăm relaţia (6. 50). In acord cu §6.10, folosim denumirea de spaţiu al stărilor unui sistem cuantic
Explicitarea ei cere calculul comutatorului dintre hamiltonian şi operatorii asociaţi pentru mulţimea din care fac parte funcţiile prin care descriem stările sistemului. In
proiecţiei spinului pe axe . Fie cazul particulei de spin 1/ 2 în repaus acest spaţiu este spaţiul spinului, bidimensional
şi unitar. Pentru particula fără spin în mişcare, funcţia de stare aparţine unui spaţiu
[Sx, 1l] = -, [Sx, s. B) = -, (By [Sx, Sy] + Bz[Sx, Sz]) '
infinit dimensional al funcţiilor f (r) definite în tot spaţiul, care îndeplinesc condiţiile
de unde de regularitate şi sunt integrabile în modul pătrat.
[Sx, 1l] = -i ri, (By Sz - Bz Sy) = -i ti, (B x S)x . Pentru particula cu spin 1/2 în mişcare, se ţine seama de modul de lucru din
cele două situaţii particulare studiate, cazul particulei fără spin în mişcare şi cazul
Relaţii asemănătoare sunt valabile şi pentru comutatorii cu celelalte componente, particulei de spin 1/ 2 în repaus. Trecem în revistă modul de aplicare a postulatelor.
ceea ce permite scrierea compactă
• Postulatul I
[S, 1l] = -i n1 (B x S) .
O stare pură a unei particule de spin 1/ 2 în mişcare este descrisă printr-un spinor
Pe baza aceasta, relaţia (6.50) devine cu componente dependente de coordonate şi timp,
d- - /w(t))=W+(r,t) IO+w_(r,t) /77), (7. 70)
dts = -,B x s. (7.65)
normat prin condiţia
In cazul unui câmp magnetic static, ecuaţiile pot fi integrate imediat pentru a
explicita dependenţa de timp a valorilor medii ale proiecţiei spinului pe axe. Soluţia
este evident unică dacă sunt cunoscute valorile medii la un moment iniţial.
1 [I W+(r,t) /
2
+ I \lf_(r,t) /2 ] dr= 1. (7.71)

In cazul particular B = B ez şi al condiţiilor iniţiale Sx(O), Sy(O), Sz(O) date, Ne plasăm astfel într-un spaţiu al stărilor care este numit spaţiul spinorilor de
soluţia este stare. Elementele spaţiului au reprezentarea

Bx(t) Bx(O) cos wo t + Sy(O) sinwo t, (7.66) I f) = f+(r) I O+ f _(r) / 77), (7.72)
f\ Sy(t) Sy(O) cos wo t - Bx(O) sinwo t, (7.67) unde funcţiile f + şi f- îndeplinesc condiţiile de regularitate.
Bz(t) Bz(O) , (7.68) Este comodă scrierea matricială (hibridă) în care vectorul I f) este descris de
o coloană cu două elemente, în care sunt plasate cele două funcţii f + (r) şi f _ (r)
unde wo =I I I B. In cazul electronului 1 = e/me (e < O- sarcina electronului, care-l caracterizează.
me- masa sa), w 0 coincide cu pulsaţia ciclotronică, fiind egală cu dublul frecvenţei
Produsul scalar al spinorului de stare I f ) cu alt spinor I g ) , caracterizat prin
Larmor funcţiile 9+(r) şi g_(r), este definit prin
electron _ /e / B
- 2 WL = -'-----..c.._- (7.69)
WO
me
Se constată că în cazul particular considerat, vârful vectorului care are drept com-
1
(I f ), I g ) ) = ( f I g ) = Ut (r) 9+ (r) + J: (r) g _ (r) l dr . (7.73)
ponente valorile medii ale proiecţiei spinului pe axele sistemului de coordonate ales Pentru spinorul de stare este astfel posibil să folosim o coloană în care să plasăm
descrie un cerc plasat în planul perpendicular pe direcţia câmpului magnetic, cu cele două funcţii de coordonate şi timp
-2 -2
pătratul razei dat de Sx(O) + Sy(O).
Dacă la momentul iniţial singura valoare medie nenulă este cea de-a lungul câm- W+(r, t) )
( w_(r,t) (7.74)
pului magnetic, valorile medii ale proiecţiei spinului nu se schimbă în timp.

186 187
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.2. DESCRIEREA SPINULUI 1/2 ÎN MECANICA CUANTICĂ

Echivalent, putem folosi o funcţie w(r, c,, t) care depinde de o nouă variabilă, numită Un operator liniar oarecare va avea drept acţiune transformarea celor două funcţii
variabilă de spin, aşa cum ne-am reprezentat situaţia la începutul capitolului. Noua componente. Ca urmare, acţiunea sa este redată într-o scriere hibridă de o matrice
variabilă ia numai două valori, iar noua funcţie este definită prin 2 x 2 ale cărui elemente sunt operatori asupra funcţiilor de coordonate.
Un operator important de care ne vom ocupa în continuare este operatorul mo-
w(r, +1/2, t) = W+(r, t), w(r, -1/2, t) = w_(r, t). (7.75) mentului cinetic total.

N.B. Prin reprezentarea descrisă suntem legaţi de spinorii I ~) şi I 77). Dacă • Aplicarea postulatului al III-iea
avem în vedere şi faptul că funcţiile w+ şi w_ depind de variabilele r , spunem că
Descriem direct câteva legi statistice, extrase din spinorul de stare. Aplicând
lucrăm în reprezentarea poziţiei şi a proiecţiei spinului pe axa Oz .
adecvat enunţul general al postulatului al treilea (vezi Cap. 6), ajungem la concluzia
că mărimile
• Postulatul II
dp+ =I W+(r, t) 12 dr, dp _ =I w_(r,t) 12 dr (7.79)
Fiecărei observabile a particulei de spin 1/ 2 îi este asociat un operator liniar şi reprezintă, probabilitatea ca la momentul t particula să se afle în elementul de volum
autoadjunct acţionând asupra spinorilor de stare. Valorile proprii ale operatorului dr având proiecţia spinului pe axa Oz egală cu n/2, respectiv, -n/2. Probabilita-
sunt singurele valori care se pot obţine la măsurarea observabilei. tea totală de localizare în elementul de volum considerat, indiferent ce valoare are
proiecţia spinului este
In cazul spinorilor de stare, un operator face trecerea de la un set de două funcţii
de coordonate la un alt set de asemenea funcţii. dp = [I W+(r, t) 12 + I w_(r,t) 12 ] dr. (7.80)
Pentru observabilele independente de spin, operatorii transformă fiecare din cele
două funcţii componente, dar nu le amestecă. Redăm acţiunea pentru operatorii de In acest fel, densitatea de probabilitate de localizare este
poziţie

J±(r) ----+ Rf±(r) = r f ±(r) (7.76)


P(r,t) =I W+(r,t) 12 + I w_(r,t) J2 (7.81)

şi pentru operatorii impulsului Probabilitatea totală ca proiecţia spinului să fie h/2, indiferent unde se află particula
este
J±(r) ----+ P f ±(r) = -i1i v' f ±(r). (7.77) P+(t) = 11 W+(r, t) 1dr. 2
(7.82)

Pentru observabilele dependente numai de spin, acţiunea operatorilor este de Exerciţiu: Arătaţi cum se obţin informaţii referitoare la impulsul particulei din
modificare a celor două funcţii componente. De exemplu, rezultatul acţiunii opera- spinorul de stare.
torilor Pauli O"x, O"y, O"z este redat, respectiv, de coloanele
• Postulatul IV
J_(r) ) -i J_(r) ) f+(r) ) Conform enunţului general din Cap. 4, legea de evoluţie pentru spinorul de
( f +(r) ' ( ( -f-(r) (7.78)
if+(r) ' stare este redată cu ajutorul operatorului hamiltonian. Fiind operator liniar asupra
spinorilor de stare el are reprezentarea
Spectrul de valori proprii pentru operatorii din categoriile menţionate este acelaşi
ca pentru operatorii a căror extensie o reprezintă. Vom folosi în continuare aceleaşi
1-l = 1-lo + 1-lx O"x + 1-ly O"y + 1-lz O"z, (7.83)
simboluri pentru operatorii din cele două categorii menţionate ca în cazul operatorilor
întâlniţi pentru particula fără spin ( R, P, · · ·) sau pentru particula de spin 1/2 în unde 1-lo , 1-lx, 1-ly şi 1-lz sunt operatori autoadjuncţi care acţionează asupra funcţi­
mişcare ( S ) . ilor de coordonate.

188 189
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.3. APLICAŢIE: MOMENTf!L CINETIC TOTAL AL UNEI PARTICULE CU SPIN 1/2

Ecuaţiade evoluţie este echivalentă cu două ecuaţii pentru funcţiile 1]i + şi i]i _ , Intr-adevăr, de exemplu,
ecuaţii cu derivate parţiale, cuplate, de ordinul întâi în raport cu timpul. Ecuaţiile
sunt [Jx, Jy] = [Lx, Ly] + [Sx, Sy] + [Lx, Sy] + [Sx, Ly] = i nLz + i nS 2 = i nJ 2 •

8\Ji+ Din (7.88) rezultă relaţia


inat (1lo + 1lz) W+ + (1lx - i1ly) i]i_,
[J2, J] = o, (7.89)
aw_
inat (1lx + i 1ly)'1i + + (1lo - 1lz) i]i _ · (7.84) care exprimă comutarea pătratului operatorului cu orice componentă a sa. Demon-
straţiaeste identică formal cu cea din §4. 7.3, referitoare la momentul cinetic orbital.
O este evident bine determinată dacă se cunosc funcţiile necunoscute 1]i + şi
soluţie Operatorii momentului cinetic total acţionează asupra variabilelor unghiulare şi
i]i _la un moment iniţial. de spin.
O situaţie de interes practic, de care ne vom ocupa în Cap. 8, este cea a particulei
de spin 1/ 2 încărcate electric, plasate într-un câmp electromagnetic extern. 7.3.2 Valorile proprii ale op eratorilor moment u lui cinetic t otal
Ne propunem să aflăm valorile proprii pentru operatorii momentului cinetic total.
7.3 Aplicaţie : momentul cinetic total al unei particule Vom folosi teorema referitoare la observabile compatibile.
cu spin 1/ 2 Pentru valorile proprii ale unei componente ne descurcăm uşor observând că
spinorii
7 .3.1 D efiniţie. P rop riet ăţi / t m1 + ) = Yi mz ( r) I e),
/ l m1 - ) = Yi m 1 ( f) / TJ) , (7.90)
Momentul cinetic total al unei particule este pseudovectorul j = l+S. Operatorul unde Yi mJ f) este o armonică sferică, sunt spin ori proprii pentru J2 , fiind spin ori
asociat unei proiecţii pe o axă dată a momentului cinetic total este suma dintre proprii ai fiecăruia din cei doi operatori L 2 şi S2 ,
operatorul asociat componentei momentului cinetic orbital şi cel asociat componentei
1
spinului pe acea axă. Ca urmare, operatorii asociaţi componentelor carteziene ale
momentului cinetic total sunt
Jz / l m1 ± ) = (m1 ±
2) n / l m1 ± ) . (7.91)

In felul acesta am justificat că valorile proprii ale operatorului J2 sunt multipli


Jx = Lx + Bx, Jy = Ly + Sy, Jz = Lz + Bz . (7.85) semiîntregi ai constantei P lanck. Le vom nota cu m n , unde m este orice semiîntreg
pozitiv sau negativ. Dat fiind izotropia spaţiului, afirmaţia referitoare la valorile
Cei doi termeni din fiecare sumă comută între ei, dat fiind modul lor de acţiune proprii este valabilă pentru orice componentă a momentului cinetic total. Spinorii
asupra spinorilor. Pătratului momentului cinetic total îi este asociat operatorul proprii vor diferi însă de la componentă la componentă.
Ne interesează acum operatorul pătratului momentului cinetic total. Exploatăm
J
2
= f; + J; + f; . (7.86)
comutarea sa cu Jz. Teorema referitoare la observabile compatibile ne asigură că
operatorii J 2 şi Jz admit spinori proprii comuni. Cum operatorul J 2 ( spre deosebire
Prin ridicare la pătrat şi grupare a termenilor, găsim exprimarea, utilă în continuare,
de Jz) nu comută separat cu L 2 sau S2 , spinorii (7.90) nu ne sunt de folos. Pentru
J 2 =L 2 +S 2 +2L-S. (7.87) rezolvarea problemei, este util să mai găsim o observabilă compatibilă cu J 2 şi Jz . O
asemenea observabilă este pătratul momentului cinetic orbital, cu operatorul asociat
Operatorii momentului cinetic tot al sunt liniari şi autoadjuncţi. Ei satisfac relaţia L 2 . Intr-adevăr, comutatorii în cauză sunt nuli: fiecare componentă a momentului
fundamentală a momentelor cinetice cinetic total comută cu operatorul L 2 , de exemplu,

JxJ=inJ. (7.88) [Jx , L 2 ] = [Lx , L 2 ] + [Sx, L 2 ] =0


190 191
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2 7.3. APLICAŢIE: MOMENTUL CINETIC TOTAL AL UNEI PARTICULE CU SPIN 1/2

şi, ca urmare, şi suma pătratelor componentelor momentului cinetic total comută cu A reapărut operatorul L · a. Atunci, aplicând operatorii din cei doi membri ai
el
egalităţii precedente asupra spinorului I J) , rezultă
[J2, L2] =O.
>-..
2
n2 I J 1= n2 [t (z + 1) - >-..J I n,
Să observăm că până acum n-am făcut apel la forma particulară a celor doi
operatori L şi S pe care îi adunăm. Un calcul analog celui precedent arată că de unde egalitatea numerelor care înmulţesc acelaşi vector. Rezultă ecuaţia
sunt nuli şi comutatorii dintre o componentă a momentului cinetic total şi S2 . In
cazul particular pe care îl studiem, operatorul pătratului spinului nu joacă un rol >-..(>-..+l)=l(l+l),
important deoarece el este multiplu al operatorului unitate. cu soluţiile
Observăm că operatorul L · S , fiind exprimabil pe baza (7.87) ca = l, Â2 = -l - 1.
Â1 (7.96)
Am aflat că >-.. poate lua orice valoare întreagă. Constatăm că dacă este vorba de
L ·S = !2 (J 2 - L2 - S 2) ,
(7.92) spinorii proprii ai operatorului cr · L care sunt spinori proprii şi pentru operatorul
L , la fiecare valoare proprie l(l + 1) n2 pentru acest din urmă operator corespund
2

comută şi el cu operatorii J 2 , Jz şi L2 . Este atunci convenabil să ne referim la doi spinori proprii ai primului operator, 'unul ataşat valorii proprii l celălalt valorii n,
ecuaţiile de valori proprii pentru operatorii L · S şi L 2 , scrise ca proprii -(l + 1) n.
2 Ne interesau însă valorile proprii ale operatorului pătratului momentului cinetic
L.S J f l = ).. ~ J f ), L
2
lf)=l(l+l)n 2 IJ). (7.93) total. Folosind pentru el exprimarea (7.87) şi acţionând asupra vectorilor I f) care
ascultă de ecuaţiile (7.93), avem

Valoarea proprie, necunoscută, a operatorului L-S a fost scrisă convenabil ca ). n2 /2.


Şi mai convenabil, introducând operatorii lui Pauli, prima ecuaţie se scrie J
2
I J) = ( t(l + 1) +} + >-..) n2 I n,
L•cr lf)=Ân IJ). (7.94) de unde rezultă valorile proprii ale operatorului J 2 . Lăsând la o parte factorul n2 ,
posibilităţile care apar sunt
Arătăm că valorile proprii ale operatorului L-a pot fi determinate printr-un artificiu3
fără a determina spinorii proprii. In acest scop, aplicăm operatorul L · cr celor doi z(z + 1) +
3 2 3 1 3
membri ai ecuaţiei precedente şi ţinem seama de ecuaţie, 4 + z = z + 2 z + 4 = (z + 2) (z + 2)
şi
(L. cr)2 I f l = Â 2 h 2 I n. l(l
3
+ 1) + - -
1 1 1
l - 1 = l 2 - - = (l - - ) (l + -) .
4 4 2 2
Operatorul din stânga poate fi exprimat pe baza identităţii Dirac (7.39), aplicată Observăm că dacă l = O numai prima posibilitate, 3/4, se realizează, deoarece
acum pentru cei doi vectori înlocuiţi cu doi operatori care comută cu operatorii lui putem arăta uşor că valorile proprii ale operatorului J 2 sunt pozitive4 .
Pauli, situaţie în care identitatea rămâne valabilă,
Pentru a justifica afirmaţia, înmulţim scalar fiecare membru al ecuaţiei de valori proprii,
4

J I f) = /3 h I f) , cu spinorul propriu I f). Explicitând operatorul pătratului cu ajutorul ope-


2 2
2
L · cr L · cr = L + i cr · (L x L) = L2 - nL · cr , ratorilor asociaţi componentelor şi ţinând seama de caracterul autoadjunct al operatorilor, găsim
egalitatea
deci
2
(L · cr )
2
= L 2 - hL · cr. /3h (I!), I!))= (Jx I f),Jx I!))+ (Jy I!), Jy I!))+ (Jz I f),Jz I!)),
(7.95)
în care fiecare termen din membrul drept este nenegativ, iar produsul scalar care înmulţeşte pe /3
Este artificiul pe care îl prezenta Ş. Ţiţeica în lecţiile sale.
3
în membrul stâng este pozitiv. Rezultă că numărul (J nu ia valori negative.

192 193
Capitolul 7. MECANICA CUANTICĂ A PARTICULELOR CU SPIN 1/2

In ambele cazuri, valorile proprii ale operatorului J 2 asociat pătratului momen-


tului cinetic total se scriu compact ca j (j + 1) 1i 2 . In primul caz, j = j 1 = l + 1/2,
în al doilea caz, pe care îl întâlnim doar pentru l '#O , avem j = h = l - 1/2.
In concluzie, valorile proprii ale operatorului pătratului momentului cinetic total
al unei particule de spin 1/2 sunt redate de şirul

j(j + 1)1i2' cu J semiîntreg pozitiv. (7.97)


Capitolul 8
Spinorilor I f) din relaţiile precedente, a căror determinare am ocolit-o, li se PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN
poate cere să fie spinori proprii şi pentru operatorul Jz , deoarece el comută cu J 2
şi L 2 . Problema spinorilor proprii comuni operatorilor J 2 , L 2 şi Jz va fi discutată
în partea a doua a cursului.
Studiul sistemului fizic format dintr-o particulă cu masă M şi sarcină electrică
q, aflată în vid în câmpul electromagnetic descris de vectorii intensitate a câmpului
electric E(r, t) şi inducţie magnetică B (r, t), deschide calea spre înţelegerea com-
portării sistemelor atomice în interacţie cu radiaţia electromagnetică sau cu câmpuri
electric şi / sau magnetic statice.
In prima parte a capitolului presupunem că particula nu are spin. Este necesar
să stabilim care este operatorul hamiltonian al sistemului. In acest scop apelăm la
funcţia lui Hamilton a particulei din fizica clasică.

8 .1 Funcţia clasică a lui Hamilton


Forţa la care este supusă particula încărcată electric în câmp electromagnetic
extern, în vid, este forţa Lorenz

FL(r, v, t) = qE + qv x B, (8.1)

unde v este viteza particulei.


Ecuaţiile de mişcare clasice, FL = M d2 r/dt 2 , sunt echivalente cu un sistem
de ecuaţii Euler-Lagrange ataşat unei funcţii Lagrange. In expresia ei apare una
(oarecare) din perechile de potenţiale, vectorial A(r, t) şi scalar <I>(r, t), asociate
câmpului electromagnetic. Legătura dintre câmpuri şi potenţiale, stabilită în elec-
trodinamică, este (9]

B = V X A, E=-V<I>-8A
at · (8.2)

194 195
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.2. OPERATORUL HAMILTONIAN

O aceeaşipereche de câmpuri poate fi descrisă de o infinitate de perechi de potenţiale


sau, compact,
(vezi §8.5). Expresia funcţiei lui Lagrange este 1 2
1-lem = 2M (P - q A) + q <I>. (8.8)
2
Mv
L(r,v,t) = - -+qA·v-q<I>. (8.3) Operatorul construit este liniar şi autoadjunct. Adoptăm enunţul general al postu-
2 latului IV, în care operatorul hamiltonian al particulei în condiţiile considerate este
Exerciţiu. Scrieţi ecuaţiile Euler-Lagrange corespunzătoare funcţiei L din 1-lem . Dacă, în plus, particula se află într-un câmp de natură mecanică, cu forţa
suplimentară derivând din funcţia V , atunci operatorul hamiltonian este
ecuaţia precedentă şi arătaţi că ele coincid cu ecuaţiile de mişcare în forma new-
toniană.
1-l = 1-lem + V . (8.9)
Ecuaţiilede mişcare sunt echivalente şi cu un sistem de ecuaţii Hamilton, asociat
unei funcţii Hamilton a cărei expresie o stabilim, pornind de la funcţia lui Lagrange
Pentru aplicaţii este util să transformăm expresia operatorului hamiltonian (8.8) .
şi urmând procedeul cunoscut din mecanica clasică. Astfel, se definesc componentele
Efectuăm operaţia de ridicare la pătrat din primii termeni ai operatorului hamilto-
impulsului canonic p asociat vectorului de poziţie prin nian, ţinând seama de ordinea operatorilor,
8L 8L 8L
Py = OVy) 2
Px = OVx' Pz = OVz. (Px - q Ax) = (Px - q Ax) (Px - q Ax) = P; - q (Ax Px + Px Ax)+ q2 A;,
Rezultă Px M Vx + q Ax şi expresii asemănătoare pentru celelalte componente. apoi al doilea termen din expresia precedentă îl scriem ca
Compact,
p=Mv+qA. (8.4) 0
AxPx+PxAx = 2Ax Px-AxPx+Px Ax= 2Ax Px-[Ax,Px] = 2AxPx-ifi ( ~x)
Impulsul canonic p este diferit de impulsul cinetic M v. Funcţia lui Hamilton se 0
construieşte după formula
Am folosit expresia (4.38) a comutatorului dintre o funcţie de coordonate, aici Ax,
1-lc1 = V . p - L ' (8.5)
ca operator multiplicativ şi operatorul diferenţial Px . Avem astfel,
în care viteza trebuie exprimată prin impulsul canonic. Rezultatul este o funcţie
numai de variabilele canonice r şi p şi de timp
( Px - q Ax ) 2 = Px2 - 2 q A x Px + i. fi q (8Ax)
OX + q2 Ax2 .
1 2
1-lc1(r, P, t) = 2M (p - qA) + q <I> . (8.6)
Paranteza în care este închisă derivata parţială şi care subliniază faptul că derivarea
afectează numai funcţia Ax va fi, de obicei, omisă de acum încolo. Revenind la
8.2 Operatorul hamiltonian operatorul hamiltonian, avem
In mecanica cuantică mărimile clasice se regăsesc ca operatori. In prezenţa câm-
pului electromagnetic se dovedeşte corect procedeul prin care : 1-lem = 2~ [ P 2 - 2 q (Ax Px + Ay Py + Az Pz) + i fiq V· A+ q2 A 2 ] + q <I>.
i) poziţiei r îi este ataşat acelaşi operator multiplicativ ca în absenţa câmpului
electromagnetic, Prin adunarea termenilor cu derivatele de ordinul întâi ale componentelor potenţialu­
ii} impulsului canonic p îi este asociat operatorul -i fi V. lui vector s-a format divergenţa sa V · A. Rezultatul la care ne oprim este
In felul acesta funcţiei lui Hamilton îi este asociat operatorul
p2 q . fiq q2 2
1 2 2 2 1-l em =2M
---A
M ·P+i-
2M - A +q<I> .
V · A +2M (8.10)
1-lem=2M[(Px-qAx) +(Py-qAy) +(Pz-qAz) ]+q<I> (8.7)

196 197
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.4. PARTICULA ÎN CÂMP ELECTRIC ŞI/SAU MAGNETIC STATICE

8.3 Ecuaţia de continuitate unde

(Calculul facultativ, rezultatul de ştiut!) 'P(r, t) =I W1


2
, J
em
_n_ (w* vw - w vw*) - _!L
= 2iM M
I w 12 A. (8.14)
Ecuaţiei de evoluţie pentru funcţia de stare,
Ca şi în cazul absenţei câmpului electromagnetic, ecuaţia de continuitate are

in ~! = (Hem + V) w , (8.11)
drept consecinţă independenţa de timp a integralei fr P(r, t) dr. Proprietatea
pledează pentru menţinerea semnificaţiei de densitate de probabilitate de localizare
pentru I W 12 în prezenţa câmpului electromagnetic.
i se asociază, ca şi în absenţa câmpului electromagnetic, o ecuaţie de continuitate.
Pentru a o stabili, explicităm operatorul hamiltonian în ecuaţie, folosind (8.10),
8.4 Particula în câmp electric §i/sau magnetic statice
. aw li 2 . q . nq q2
in- = --fiw+ili-A• Vw+i-(V ·A) w + - A 2 w+q<l?W + vw
8t 2M M 2M 2M ' In cazul în care particula se află în câmpuri externe care nu depind de timp, se
(8.12) lucrează în mod firesc cu potenţiale A, 4> şi V care nu depind de timp. Operatorul
şi scriem şi complex-conjugata ecuaţiei
(8.8) devine un operator independent de timp, notat Hem, iar operatorul (8.9), notat
cu H, are semnificaţie de operator ataşat energiei particulei în prezenţa câmpurilor
. "" aw*
-in--=--L..l.'l'
li2 ">T,* . "" q A ·v'l'
-in- T"?',T,* -. inq ('C"7 A) ,T,*
- v· 'I'+-q2 A2 ,T,* "'>T,* + v >T,*
'I' +q'±''l' 'I' . statice. Valorile sale proprii au semnificaţia dată de postulatul doi. Ca urmare, prin
8t 2M M 2M 2M
rezolvarea ecuaţiei
Inmulţim prima ecuaţie cu \J!* , a doua cu W şi scădem ecuaţiile astfel transformate (Hem+ V) w(r) = W w(r), (8.15)
ca ecuaţie de funcţii proprii, determinăm un spectru al energiei care este în general
in (w* aw + w aw*)
at at diferit de cel din absenţa câmpurilor externe.
n2
= - 2M (w* fi w - wfi w*) + iii if [w* A· vw + \.I! A· Vw* + w* w (V . A)]. 8.4.1 Efectul Stark

Pentru restrângerea primilor doi termeni din membrul drept folosim formula lui Presupunem că este prezent doar un câmp electric static şi omogen de intensitate
Green (vezi §2.4.4 ) , iar următorii doi termeni îi restrângem pe baza expresiei gradi- E . El este descris convenabil de potenţialele
entului unui produs a două funcţii f şi g ,
4> = -E · r, A=O. (8.16)
V(Jg)=JVg+gVJ, cu J = w, 9 = w* . In acest fel operatorul energiei este
Devine posibilă apoi combinarea rezultatului celei de a doua restrângeri menţionate, 1i2
A · V I W 12 , cu ultimul termen din ecuaţie, pe baza formulei pentru divergenţa Hstark = - 2M fi+ V(r) - qE · r. (8.17)
produsului dintre o funcţie scalară f şi un vector a,
Pentru V = O spectrul energiilor este continuu atât în absenţa cât şi în prezenţa
V·(! a) =a· V f +f V· a, cu J = I w J2 , a = A . câmpului electric. Pentru V I- O există, în general, şi spectru discret. Nivelele
de energie ale particulei se vor modifica o dată cu câmpul electric. La intensităţi
Atunci, ecuaţia ia forma unei ecuaţii de continuitate reduse modificarea spectrului energiilor poate fi urmărită prin comparaţie cu cazul
absenţei câmpului electric şi constă în deplasări_Ille~~ şi even-
8P +V·Jem=O, (8.13) tuale despicări ale nivelelor degenerate. Pentru atomi în câmp electric modificarea
8t
198 199
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.4. PARTICULA ÎN CÂMP ELECTRIC ŞI/SAU MAGNETIC STATICE

spectrului energiilor se manifestă prin modificarea poziţiei şi a numărului de linii Exerciţiu. Verificaţi că potenţialul A 3 poate descrie un câmp magnetic omogen
spectrale emise sau absorbite. Efectul de modificare a spectrului de linii este cunos- dirijat după o axă oarecare.
cut sub denumirea de efect Stark. La intensităţi slabe ale câmpului despicarea liniilor
Alegem potenţialul vector A 3 şi ne întoarcen la expresia (8.10) a hamiltonianului
spectrale este în cazul atomului de hidrogen proporţională cu intensitatea [ (efect
în care prelucrăm produsul scalar A · P ţinând seama că pentru un produs mixt de
Stark linar), iar la atomii cu mai mulţi electroni despicarea este proporţională cu
operatori vectoriali este adevărată numai acea identitate, dintre cele valabile pentru
pătratul intensităţii (efect Stark pătratic).
un produs mixt de vectori, care nu schimbă ordinea factorilor, adică

8.4.2 Efectul Zeeman 1 1 1


A3 · P = - (B x r) · P = - B · (r x P) = - B · L . (8.22)
2 2 2
Un câmp magnetic static este descris de un potenţial vector A de care este legat
prin B = V x A . Descriem câteva moduri de alegere convenabilă a potenţialul In urma transformării a fost pus în evidenţă operatorul momentului cinetic orbital 1 .
vector, în cazul unui câmp magnetic static şi omogen. Ne referim întâi la un sistem Operatorul energiei particulei în câmp magnetic omogen devine
de axe de referinţă cu axa Oz de-a lungul câmpului magnetic. Atunci, B = B e3 , p2 q q2
cu e3 versorul axei Oz. Relaţiile pe baza cărora determinăm potenţialul vector sunt H magn = -2M + V(r) - -2M B · L +-
8M
2 2
B r sin2 8 ' (8.43)
aAz _ aAy _ O aAx _ aAz =O aAy aAx = B. unde 8 este unghiul dintre r şi direcţia câmpului magnetic. Dacă axa Oz este de-a
ay az - ' az ax ' ax ay lungul câmpului magnetic B , atunci operatorul energiei devine
Exploatăm faptul că soluţia nu este unică. Cea mai simplă soluţie are doar una din P2 2
q B q 2 2 . 2 ()
componentele Ax sau Ay diferite de zero. Dacă luăm Ay = Az = O, relaţiile se Hmagn = 2
M + V( r ) - 2
M Lz + SMB r sm , (8.24)
reduc la
aAx = o, () fiind unghiul polar al vectorului r.
aAx =B
az - ay In câmpuri magnetice de intensitate relativ mică efectul termenului pătratic în
câmp magnetic este mai mic decât al celui liniar. De acest lucru ne convingem
şi au soluţia cea mai simplă Ax = -y B . Am determinat o soluţie posibilă pentru
potenţialul vector şi anume comparând valorile lor medii într-o stare staţionară a sistemului în absenţa câmpului.
Referindu-ne la cazul unui atom hidrogenoid (un electron cu sarcina q = e < O în
A1 = -yBe1, (8.18) câmpul unui nucleu fix cu Z protoni) aflat într-o stare staţionară caracterizată
cu e1 - versorul axei Ox. Asemănător, se poate lua Ax= Az = O şi Ay = x B, deci prin numerele cuantice n, l, m, primul termen este de ordinul j e I nB /2M, iar
o altă alegere posibilă este al doilea de ordinul lui n 2 e 2 a5 B 2 /(Z 2 M), cu a0 prima rază Bohr, deci raportul
A 2 = xBe2, (8.19) între termenul pătratic şi cel liniar este pentru stări de energie joasă de ordinul lui
cu e2- versorul axei Oy. In sfârşit, semisuma celor doi vectori A 1 şi A 2 constituie
I e I a5/(4n Z 2 ) B, adică aproximativ 10- 5 B, cu B valoarea inducţiei magnetice în
Tesla. Există deci condiţii în care efectul termenului pătratic în inducţia magnetică
o a treia posibilitate interesantă pentru potenţialul vector ataşat aceluiaşi câmp
poate fi neglijat, condiţii în care operatorul
magnetic omogen dirijat după axa Oz. Această semisumă se restrânge într-un produs
vectorial p2 q q
1
A3 = B x r.
Hzeeman = 2M + V(r) - 2M B Lz = Ho - M B Lz (8.25)
(8.20) 2
2 1
Intrucât operatorul impulsului cinetic este P - q A, operatorul momentului cinetic orbital al
Observăm că oricare din cei trei vectori A 1 , A2 şi A3 are divergenţa egală cu zero
particulei în prezenţa câmpului este de fapt r x (P - q A). Prin abuz, folosim uneori terminologia
incorectă, păstrând notaţia şi denumirea de moment cinetic orbital pentru operatorul din absenţa
V· A1 = V· A2 = V· A3 = O. (8.21) câmpului, cu expresia r x P .

200 201
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.4. PARTICULA ÎN CÂMP ELECTRIC ŞI/SAU MAGNETIC STATICE

este cu bună aproximaţie operatorul energiei particulei în câmp magnetic şi, ca ur- Exerciţiu. Arătaţi că ordinul degenerării unui nivel Zeeman este 9n m = n- I m I .
mare, valorile sale proprii reprezintă practic nivelele de energie în prezenţa câmpului
Revenim la cazul particulei în câmp de forţe central oarecare. Pentru a descrie
magnetic. Ele sunt evident diferite de valorile proprii ale operatorului H 0 - opera-
modificarea spectrului de emisie sau absorbţie al particulei rezultat din modificarea
torul energiei în absenţa câmpului.
spectrului energiilor, este necesar să avem în vedere diferenţele dintre energiile a două
Este uşor de descris modificarea adusă de câmpul magnetic spectrului energetic al nivele (final şi iniţial)
particulei aflate în câmp de forţe central. In acest caz operatorul Hzeeman comută cu
operatorii L 2 şi Lz , dar şi cu operatorul energiei în absenţa câmpului. Ca urmare, W1 - Wi = E1 - Ei - µ (m1 - mi) B (8.29)
cei patru operatori L 2 , Lz, Ho şi Hzeeman admit un sistem complet comun de funcţii
proprii. Verificăm imediat că funcţiile proprii comune primilor trei operatori sunt şi regulile de selecţie (explicaţia lor va apare într-un capitol din partea a doua a
funcţii proprii şi pentru operatorul Hzeeman. Aceste funcţii au structura u(r) = cursului)
R( r) Yi m , unde funcţia proprie radială este determinată o dată cu precizarea energiei
li - li=± 1, m1 - mi= O,± 1. (8.30)
potenţiale. Notând cu E valoarea proprie a operatorului H 0 la care corespunde una
din aceste funcţii, notată u E ( r) , găsim Rezultă că în loc de o linie spectrală de frecvenţă Vfi = (I
Et - Ei 1)/h, prezentă în
absenţa câmpului, vor apare maximum trei linii spectrale de frecvenţe
Hzeeman UE(r) = m qnB) UE(r)
(E - 2
M (8.26)

sau VJi, Vfi + VL ' Vji - VJ:,' _ J_tlB, (8.31)


vr, = 41r M
Hzeeman UE(r) = W UE(r), W=E-mµB,
qn unde VL este frecvenţa Larmor. Dacă se observă toate cele trei frecvenţe sau nu-
µ= 2M. (8.27)
mai cele noi, depinde de poziţia direcţiei de observaţie în raport cu axa câmpului
In cazul electronului, mărimea µB =I e I n/2 me , care are dimensiune de moment magnetic. Efectul de despicare a unei linii spectrale descris aici este efectul Zeeman
magnetic, poartă numele de magnetonul lui Bohr. Este bine de ştiut că fizicianul normal.
român Ştefan Procopiu a introdus şi folosit această mărime înaintea lui Niels Bohr. Este important să ştim că nu aşa se prezintă efectul Zeeman al liniilor spectrale
Nivelele de energie W sunt legate de nivelele de energie E în absenţa câmpului atomice, cu unele excepţii. Astfel, în cazul atomilor de hidrogen, experienţa pune în
prin formula simplă din relaţia (8.27). Pentru generalitatea formulei nu am pus indici evidenţă despicarea într-un număr par de componente; de exemplu, în câmp mag-
nivelelor de energie. Cu excepţia cazului potenţialului coulombian şi a potenţialului netic slab, prima linie spectrală din seria Lyman, corespunzătoare tranziţiei de pe
oscilatorului tridimensional armonic, nivelele de energie sunt diferite pentru diferite nivelul Bohr n = 2 pe nivelul fundamental, are 10 componente. Se spune că în
valori ale numărului cuantic azimutal l. locul efectului Zeeman normal apare efectul Zeeman anomal. Efectul constituie uncţ
Vom transcrie rezultatul precedent pentru un electron, considerat fără spin, în din dovezile furnizate de experienţă în favoarea existenţei spinului electronului. Dar,
câmp coulombian atractiv pentru a descrie corect efectul în câmpuri magnetice slabe, este nevoie să luăm în con-
sideraţie nu numai momentul magnetic al electronului ci şi efecte relativiste prezente
Wnm = En + mµB B, m = -n + 1, -n + 2, · · · , O··· , n - 1, (8.28)
în atomul de hidrogen în absenţa câmpului magnetic şi care explică structura fină
unde En sunt nivelele de energie Bohr. Am indexat noile nivele, numite nivele a nivelelor Bohr (în particular primul nivel excitat E 2 constă din două nivele de
Zeeman, cu numerele cuantice de care depind şi am ţinut seama de toate valorile energie apropiate). Aceste aspecte le vom discuta în partea a doua a cursului.
numărului cuantic magnetic m asociate unui nivel Bohr. Constatăm că un nivel La atomii cu mai mulţi electroni, majoritatea liniilor spectrale_prezintă efect
Bohr se despică în 2n - 1 nivele Zeeman. Unui nivel Zeeman îi corespund toate Zeeman anomal; liniile spectrale corespunzătoare tranziţiilor între stări de spin total
funcţiile proprii Un l m ( r) cu n şi m fixaţi şi, în consecinţă, cu l ~ I m I . nul prezintă însă efectul normal.

202 203
Capitolul 8. PARTICULA IN CÂMP ELECTROMAGNETIC EXTERN 8.6. PARTICULA CU SPIN 1/2 ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

8.5 Invarianţa la etalonare 8.6 Particula cu spin 1/2 în câmp electromagnetic


Facultativ In cazul particulei de spin 1/ 2 (vezi §7.2.6) starea este descrisă printr-un spinor
de stare,
Potenţialele electrodinamice A şi <I> nu sunt unic determinate de câmpurile E şi B pe
care le descriu. Dacă o pereche de potenţiale (A, <I>) descrie un câmp electromagnetic dat, Jw(r,t))=W+(r,t) IO+w_(r,t) J77). (8.37)
acelaşi câmp este descris de orice pereche de potenţiale (A', <I> ) legată de prima pereche
1
Dacă particula are un moment magnetic propriu M = 'Y S , acesta interacţionează
prin cu câmpul electromagnetic. Se adoptă pentru operatorul hamiltonian care apare în
A 1 =A+Vf, <I>/=<I>-8! (8.32) ecuaţia de evoluţie a spinorului de stare expresia
at,
unde f (r, t) este o funcţie continuă oarecare de coordonate şi timp.
1l = 1-lo - 'Y S · B ,
In mecanica cuantică, constatăm că o dată cu potenţialele electrodinamice se schimbă şi 1 2
operatorul hamiltonian. Notăm cu 1i ~m operatorul hamiltonian construit cu potenţialele 1-lo = M (P - qA)
2
+ q <P + V, (8.38)
(A 1 , <I> 1 ) • Ecuaţiile Schrodinger ataşate operatorilor 1iem şi 1i ~m vor avea soluţii diferite.
Insă fiecare soluţie a uneia din ecuaţii este în corespondenţă biunivocă cu o soluţie a celeilalte construită pornind de la operatorul hamiltonian al particulei încărcate fără spin,
ecuaţii şi anume, dacă '11 este o soluţie a ecuaţiei Schrodinger ataşate operatorului 1iem , studiat în §8.2 şi adăugând operatorul care descrie interacţia momentului magnetic
atunci funcţia propriu cu câmpul magnetic, întâlnit în §7.2.4.
iq
'11 '(r, t) = 'lt(r, t) exp [ h f (r, t)] (8.33) Ecuaţia de evoluţie pentru spinorul de stare este echivalentă cu două ecuaţii
cuplate pentru funcţiile W+ şi \[! _ , ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întîi în
este soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale ataşate operatorului hamiltonian 1i ~m .
raport cu timpul. Ecuaţiile sunt
Afirmaţia precedentă se justifică prin calcul direct. Calculul se simplifică dacă folosim
forma compactă (8.8) a operatorului hamiltonian după ce, în prealabil, stabilim identitatea
8\Ji+ firy ) fi')'
.
iq
.
zq
inat ( 1-lo -
2 Bz W+ -
2 (Bx - iBy) \[!_,
(P - q A') { F(r, t) exp [ h f (r, t)]} = exp [ h f (r, t)] (P - q A) F(r, t), (8.34)
aw _ firy . firy
inat - 2 (Bx +iBy) W+ + (1-lo + Bz) \]i_. (8.39)
unde F(r, t) este o funcţie oarecare de coordonate şi timp. 2
Cele două funcţii '11 şi '11 1 legate prin (8.33) descriu aceeaşi stare. Venim în sprijinul Ecuaţiile precedente, care poartă numele lui Pauli, sunt utile în câmpuri externe
afirmaţiei constatând că o serie de mărimi cu semnificaţie fizică sunt aceleaşi, indiferent de
de intensitate medie. Efectele unor câmpuri foarte slabe sunt însă comparabile cu
funcţia, w sau w , cu care lucrăm. Astfel, avem
1
cele aduse de interacţiile legate de prezenţa spinului în sistemul atomic însuşi, ca de
I w 12 =1 w 12 ,
1
J~m = Jem · (8.35) exemplu interacţia spin-orbită, aşa că operatorul hamiltonian trebuie modificat în
consecinţă.
Media vitezei este de asemenea aceeaşi, pentru că

1 w * (P _ q A') w, dr =
1
1 w* (P _ q A) wdr. (8.36)

Rezultă că dacă fizicianul care lucrează cu potenţialele (A, <I>) foloseşte o funcţie '1! (r, t)
pentru a descrie o stare a particulei, fizicianul care lucrează cu potenţialele (A 1 , <I> 1 ) trebuie
să folosească funcţia (8.33) pentru a descrie aceeaşi stare.
Concluzia este că se poate folosi orice etalonare (adică orice pereche de potenţiale din
mulţimea celor care corespund unui câmp electromagnetic dat) în formulele mecanicii cuan-
tice care descriu comportarea unei particule în câmp electromagnetic.

204 205
Capitolul 9
SISTEME DE PARTICULE

In acest capitol sistemul fizic considerat este format dintr-un număr de N par-
ticule. Ne vom referi întâi la cazul în care particulele sunt diferite, adică ele se de-
osebesc una de cealaltă prin cel puţin unul din atributele lor intrinseci (masă, sarcină,
spin). In Cap. 6 am urmărit modul în care descrie mecanica cuantică sistemul format
din două particule diferite fără spin. După prezentarea a trei aplicaţii legate de acest
sistem, vom menţiona cazul a N particule diferite care pot avea şi spin. Apoi vom
prezenta cazul sistemelor formate din particule identice. Descrierea lor în mecanica
c~antică are la bază un nou postulat, postulatul simetrizării. Cunoaşterea acestui
postulat este esenţială dat fiind numeroasele sale consecinţe privind proprietăţi esen-
ţiale ale lumii atomice. In încheierea capitolului ne vom referi la sistemul format din
două particule cu spin 1/ 2, sistem care stă la baza descrierii multor si.steme fizice
concrete din lumea microscopică.

9.1 Sistem de două particule diferite fără spin


In Cap. 6 am urmărit cum se aplică postulatele mecanicii cuantice unui sistem
fizic format din două particule diferite fără spin. Revenim cu unele aplicaţii. Folosim
aceleaşi notaţii ca în Cap. 6: particulele, numerotate cu 1 şi 2, având masa M 1 şi
M2 , respectiv.

9.1.1 Problema de valori proprii a energiei pentru un sistem izolat


de două particule

In condiţii independente de timp, are sens observabila energie totală a sistemului


de două particule. Particulele interacţionează şi, dacă sistemul nu este izolat, suferă

207
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.1. SISTEM DE DOUĂ PARTICULE DIFERITE FĂRĂ SPIN

influenţa unor câmpuri externe, presupuse statice. In §6.4 a fost scrisă expresia (6.38) Intr-adevăr, să căutăm o asemenea soluţie. Avem
a operatorului energiei, de la care pornim aici,
r,,2 r,,2
f,,2 r,,2 Hu =-
2
Mv L}.cMW - -w L}.rv

+ V(r) w v
H = - M L}.1 - M L}.2
2 1 2 2
+ Vi(r1) + Vi(r2) + V(j r1 - r2 j), (9.1)
şi, ca urmare, ecuaţia de valori proprii se transcrie ca o egalitate de funcţii de variabile
corespunzătoare unor forţe conservative: energiile potenţiale Vi şi Vi descriu acţi­ diferite
unea unor câmpuri externe asupra particulelor, iar energia V descrie interacţia dintre - r,,2 L}.cMW = r,,2 L}.rv +W - V(r).
particule şi este funcţie doar de distanţa dintre particule r =I r1 - r2 j . 2M w 2µ v
Ne referim aici la cazul în care sistemul de particule este izolat, caz în care asupra Egalitatea nu este posibilă
decât în cazul în care cele două expresii se reduc la o
sistemului nu se exercită forţe externe, deci termenii Vi şi V2 lipsesc. Transcriem aceeaşi constantă, pe care s-o notăm E. Rezultă câte o ecuaţie pentru fiecare din
operatorul energiei pentru două particule care nu sunt supuse unor forţe exterioare cu funcţiile necunoscute w şi v . Ecuaţiile sunt
ajutorul coordonatelor centrului de masă şi al coordonatelor relative. In acest scop
considerăm suma termenilor care depind de coordonatele x 1 şi x 2 din operatorul r,,2
energiei cinetice şi folosim expresiile pentru derivatele de ordinul întâi date de (6.15) - 2M L}.cMW = Ew (9.5)

1 a2 1 a2 1 (M1 a a) 2 1 (M2 a a) 2 şi
f,,2
M1 axr + M2 OX~ = M1 M 8xcM + ax + M2 M 8xcM ox - - L}.rv + V(r)v = (W - E) v. (9.6)

1 a 2
1 a2
=M-8x
-2- +µ8x- -2 . Prjma ecuaţie este ecuaţia Schrodinger independentă de timp pentru o particulă
CM
liberă, având masa egală cu masa totală M. Constanta E rezultată din separarea
Adunând expresiile corespunzătoare pentru celelalte perechi de variabile reconstituim variabilelor joacă în ecuaţie rolul valorii proprii. Ştim atunci (vezi §2.4.c) că E ia
laplaceienii şi obţinem operatorul energiei ca orice valoare nenegativă. De asemenea, ne este cunoscut un sistem complet de funcţii
proprii ale ecuaţiei.
f,,2 f,,2
H = - 2 ML}.CM - µ L}.r + V(r). (9.2) A doua ecuaţie este ecuaţia Schrodinger independentă de timp pentru o parti-
2 culă cu masa egală cu masa redusă µ şi având energia potenţială egală cu energia
potenţială de interacţie a particulelor V (r) . In această ecuaţie rolul valorii proprii
Operatorul energiei sistemului de două particule asupra cărora nu acţionează forţe
externe este suma dintre un operator al energiei centrului de masă şi un operator îl are diferenţa W - E. Spectrul energiilor, determinat o dată cu energia potenţială,
al energiei unei particule având drept coordonate de poziţie coordonatele relative este în general un spectru mixt. Dacă notăm cu En o valoare proprie din acest
şi masa egală cu masa redusă, aflată sub influenţa forţei care derivă din energia
spectru, pentru valorile proprii W pe care le căutăm rezultă
potenţială V(r).
In cazul considerat, ecuaţia cu valori proprii a energiei,
W = En + E, E 2'.: O. (9.7)

Constatăm astfel că spectrul energiilor unui sistem de două particule este un spectru
H u(r1, r2) = W u(r1, r2), (9.3) continuu.
admite soluţii particulare care sunt egale cu produsul dintre o funcţie de coordonatele In tranziţiile sistemului, energia centrului de masă se conservă, astfel încât dife-
centrului de masă cu o funcţie de coordonatele relative renţa a două energii coincide cu diferenţa a două valori proprii din spectrul de energii
furnizat de ecuaţia (9.6),
u(r1, r2) = w(rcM) v(r). (9.4) W 1 - W = En, - En · (9.8)

208 209
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.1. SISTEM DE DOUĂ PARTICULE DIFERITE FĂRĂ SPIN

Ajungem la concluzia că efectul mişcării ambelor particule asupra spectrului ener- 9.1.3 Sistemul de două particule în câmp electromagnetic extern
getic, aşa cum se manifestă el în tranziţii, este înlocuirea, în expresia care redă
Considerăm că asupra sistemului de două particule acţionează un câmp electro-
spectrul obţinut considerând o particulă fixă în câmpul de forţe care derivă din ener-
magnetic extern descris de potenţialele A(r, t) şi <I>(r, t). Hamiltonianul sistemului,
gia potenţială V(r), a masei particulei în mişcare prin masa redusă a celor două
scris prin corespondenţă cu fizica clasică (vezi cazul unei particule, Cap. 8), este
particule.
Concluzia calculului precedent este verificată direct de datele spectroscopiei ato- 1 2 1 2
1-l M [P1 - q1 A(r1, t)] + M [P2 - q2 A(r 2 , t)]
mice; de exemplu, liniile spectrale ale diferiţilor atomi hidrogenoizi diferă de liniile 2 1 2 2
spectrale ale atomului fictiv care ar avea nucleul fix, iar înlocuirea masei electronului + q1<I>(r1,t) +q2<I>(r2,t) + Vi(r1) + Vi(r2) + V(r). (9.11)
cu masa redusă a sistemului electron-nucleu în expresia nivelelor Bohr redă corect
diferenţele. Un caz particular simplu este cel al particulei în câmp electric omogen E (t) ,
dependent de timp. In acest caz pentru descrierea câmpului este suficient unul din
9.1.2 Evoluţia în timp a sistemului izolat de două particule potenţialele A şi <I> . Este mai intuitiv să descriem câmpul prin potenţialul scalar
(etalonarea lungimii)
In cazul particulelor izolate de exterior, hamiltonianul coincide cu operatorul <l>=-r·E(t). (9.12)
energiei studiat în secţiunea precedentă.
O soluţie a ecuaţiei Schrodinger temporale este bine determinată dacă se cunoaşte In cazul în care nu mai acţionează alte forţe externe, hamiltonianul este
soluţia la un moment iniţial, \Ji(r1, r 2 , O). Există şi prezintă interes soluţiile particu- r,,2 r,,2
lare care au structura 1-LL = - - n1 - - n2 + V(r) - qi r1 · E(t) - q2 r2 · E(t). (9.13)
2M1 2M2
\Ji(r1, r2, t) = f (rcM, t) 1/;(r, t) . (9.9)
Ecuaţia Schrodinger temporală conduce la separarea variabilelor Operatorul se transcrie convenabil în coordonatele centrului de masă şi coordo-
2 natele relative. Primii trei termeni i-am întâlnit în §9.1.1. Ultimii doi se transcriu
fi2
in !!.1.
• 1i J\ ni, V( r ) ni, ·te. {Ip_
'f' + Zn ât
-'fMnCMf - ât 2µ1..:;.'f' - pe baza relaţiilor (6.12)
(9.10)
f 1P
Egalitatea cere ca funcţiile din cei doi membri ai săi să coincidă cu o aceeaşi funcţie
dependentă numai de timp. Notăm cu A(t) o asemenea funcţie. Dacă luăm A= O,
q1 X1 + q2 X2 = q1 ( XCM + : X) + q2 ( XCM -1:; X) = Q XCM + q X, (9.14)

rezultă că fiecare din funcţiile f şi 1/; ascultă de o ecuaţie Schrodinger temporală unde sarcinile
pentru o particulă, una liberă, alta în câmpul de forţe creat de cealaltă. Se arată că M2 M1 )
Q= q1 + q2 , q = ( M q1 - M q2 (9.15)
în cazul A =/=- O, soluţiile celor două ecuaţii se modifică, dar produsul lor nu, aşa că
este suficient să se considere cazul A = O. Soluţia cea mai generală pentru funcţia sunt sarcina totală şi sarcina redusă a sistemului de două particule.
f este atunci un pachet de unde de Broglie. Funcţiile de undă ale sistemului de două Atunci, operatorul hamiltonian se transcrie
particule se construiesc cu ajutorul unor suprapuneri de soluţii de tipul descris.
p2 p2
Exerciţiu. Arătaţi că adăugarea unei funcţii reale de timp A(t) la operatorul 1-LL = 1-lcM + 1-Lrel, 1-lcM = 2M - QrcM · E(t), 1-Lrel = :' + V(r) - q r · E(t),
hamiltonian al unei particule poate fi eliminată printr-o transformare a soluţiilor 2
ecuaţiei Schrodinger temporale (9.16)
unde primul termen este operatorul hamiltonian al centrului de masă care se com-
\Ji(r,t) = \ll(r,t) exp(-{ Jt A(t')dt']. portă ca o particulă liberă având masa egală cu masa totală şi sarcina electrică egală
cu sarcina totală, sub acţiunea câmpului electric, iar al doilea operator este operato-
Explicaţi pe baza acestui rezultat posibilitatea de a lua A= O înec. (9.10). rul hamiltonian al unei particule, având masa egală cu masa redusă şi sarcina egală

210 211
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

cu sarcina electrică redusă, aflată în câmpul de forţe al interacţiei particulelor şi sub Dacă vrem să scriem mai puţin, vom folosi pentru funcţia de stare notaţia
acţiunea aceluiaşi câmp electric.
In cazul particular în care particulele au sarcini de semn opus, egale în mărime, w(l, 2, · · · , N, t) (9.21)
avem
şi vom numi coordonatele particulelor variabilele de care depinde funcţia de stare. In
q2 = -q1 -+ Q = 0 , q = q1 · (9.17)
mod curent, acestea sunt cordonatele de poziţie şi variabilele de spin.
In acest caz, centrul de masă se mişcă liber.

9.1.4 Sisteme de N particule diferite 9.2 Sisteme de particule identice


Nimic esenţial nu se schimbă în formalismul mecanicii cuantice atunci când tre- Două particule sunt identice dacă ele au aceleaşi atribute intrinseci (masă,
cem de la două la mai multe particule diferite. In continuare vom presupune că sarcină, spin, moment magnetic propriu). Nici o experienţă nu poate distinge în-
particulele au şi spin. tre două asemenea particule.
Descrierea unei stări pure a unui sistem de N particule diferite o realizează o
funcţie de timp, de 3N variabile de poziţie şi de un număr de variabile de spin egal
9.2. 1 Implicaţii ale identităţii particulelor pentru mărimile cu care
cu numărul de particule care au spin. Pentru fiecare particulă cu spin, variabila de operează mecanica cuantică
spin este asociată proiecţiei spinului pe o aceeaşi axă fixă, luată în continuare ca axă
Oz a unui sistem fix de axe. In cazul spinului 1/2, variabila de spin ia numai două Pentru un sistem format din particule identice care ascultă de mecanica cuantică,
valori, egale cu 1/ 2 şi - 1/2. Dacă toate particulele din sistem au spin 1/2, atunci suntem obligaţi să recunoaştem că numerotarea particulelor nu are sens. Pentru a
funcţia de stare depinde de 4N + 1 variabile, lămuri înţelesul acestei afirmaţii, ne vom referi la cazul a două particule pe care la
un moment dat to le observăm şi le numerotăm.
W(r1, a1, r 2, a2, · · · ,rN, <TN, t), aj = ±1/2, j = 1, 2, · · · . N. (9.18) i) Dacă particulele ascultă de mecanica clasică, din atributele de mişcare,
r1 (to), v1 (to) şi r2 (to), v2 (to) , cunoscute la un moment iniţial to, rezultă, dacă
Funcţia de stare îndeplineşte condiţii de regularitat e şi este normat ă conform sunt cunoscute forţele care acţionează asupra particulelor, starea de mişcare la un

1···f
r1 rN
L ···LI w(r1, a1, r2, a2, · · · , rN, aN, t)
o-1 <TN
1
2
dr1 · · · drN = 1. (9.19)
moment de timp ulterior t, dată de r 1(t), v 1(t) şi r2(t), v2(t). Observând particu-
lele la momentul t vom putea spune care este particula căreia la momentul t 0 i-am
atribuit numărul 1 şi care este particula căreia i-am atribuit numărul 2. Are sens
numerotarea, pentru că ea poate fi reconstituită.
Din funcţia de stare rezultă legile statistice pentru observabile. Mărimea cel
ii) Dacă particulele ascultă de mecanica cuantică, evoluţia lor în timp are loc cu
mai direct accesibilă este modulul pătrat al funcţiei de stare, din care se obţine
suprapunerea zonelor de localizare. In acest fel, dacă la momentul t 0 determinăm
probabilitatea dp ca simultan particula 1 să fie localizată în elementul de volum
poziţiile particulelor şi numerotăm particulele, localizarea lor la momentul t nu ne
dVi din vecinătatea punctului de vector de poziţie r1 , având proiecţia spinului pe
permite să spunem care este particula 1 şi care este particula 2, deoarece pentru
axa Oz egală cu a1n, particula 2 să fie localizată în elementul de volum d~ din
oricare dintre ele probabilitatea de a fi localizată într-o regiune dată a spaţiului
vecinătatea punctului de vector de poziţie r 2 , având proiecţia spinului pe axa Oz
este în general nenulă. Ca urmare, numerotarea atribuită iniţial, nemaiputând fi
egală cu a2n , · · · , şi particula N să fie localizată în elementul de volum dVN din
reconstituită ulterior, devine o operaţie fără sens.
vecinătatea punctului de vector de poziţie rN , având proiecţia spinului pe axa Oz
egală CU a N n, conform
O numerotare trebuie să apară în mărimile cu care lucrăm (funcţii de stare,
observabile), dar ea nu trebuie să aibă sens absolut, altfel spus, oricum am numerota
dp =I 2 dVi · · · dVN.
w(r1, a1, r2, a2, · · · , rN, <TN, t) 1 (9.20) particulele, rezultatele cu semnificaţie fizică nu trebuie să fie afectate. Astfel:

212 213
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

1) Observabilele unui sistem de particule identice sunt simetrice în raport cu Produsul a două permutări de N obiecte, Po şi P1 , în care permutarea Po este
numerotarea particulelor. Acestor observabile le sunt evident asociaţi operatori si- fixată, iar permutarea P1 coincide pe rând cu fiecare permutările de acelaşi număr
metrici în raport cu numerotarea particulelor. de obiecte, parcurge în altă ordine toate elementele grupului.
Intr-adevăr, neavând sens numerotarea particulelor identice, observabilele indi- Cele mai simple permutări sunt transpoziţiile, permutările care schimbă între ele
viduale nu au sens. Au sens observabile ca impulsul total, spinul total ş.a. numai două obiecte
2) Funcţia de stare a unui sistem de particule identice poartă aceeaşi informaţie,
1 2 'I, k
oricum ar fi numerotate particulele.
Intrucât două funcţii de stare descriu aceaşi stare atunci când ele diferă printr-un
pik = (
1 2 k 'I, z)' i # k. (9.25)

factor de fază constant, rezultă că funcţia de stare a unui sistem de particule identice
Pătratul unei transpoziţii este permutarea identică
se bucură de proprietatea

w(i1, i2, ... , iN, t) = >..p w(1, 2, ... , N, t),


P;k = E. (9.26)
I Ap I= 1, (9.22)
Orice permutare poate fi scrisă, în mai multe moduri, ca un produs de transpo-
unde (i1, i2 , · · ·, iN) reprezintă setul de numere (1, 2, · · ·, N) scris în altă ordine
ziţii.Ordinea transpoziţiilor şi numărul lor se schimbă de la o variantă la alta. Nu
decât ordinea crescătoare, adică o permutare a acestora. Notaţia folosită ţine cont
de faptul că factorul Ap ar putea depinde de permutare. se schimbă însă paritatea numărului de transpoziţii efectuate. Aceasta este o ca-
racteristică a fiecărei permutări, numită paritatea ei. Transpoziţiile sunt permutări
Pentru cele ce urmează sunt necesare câteva definiţii şi notaţii legate de per-
mutări.
impare. Vom ataşa fiecărei permutări un număr, notat Jp, definit prin

1, P - permutare pară
9.2.2 Permutări şi paritatea lor. Operatori asociaţi permutărilor. Jp ={ -1, P - permutare impară
(9.27)
Funcţii complet simetrice şi funcţii complet antisimetrice
O permutare a N obiecte este redată cu ajutorul simbolului Fiecărei permutări P i se asociază un operator P acţionând asupra funcţiilor
de variabilele de poziţie şi spin a N particule, cu modul de acţiune

P=(.1
i1
2
i2
J
'I,·
J
;) ' (9.23)
P f(l, 2, · · · N) = f(i1, i2, · · · ,iN). (9.28)

unde în primul rând apar numerele întregi de la 1 la N în ordine crescătoare, iar Cu ajutorul acestui operator, cerinţa (9.22) pe care o îndeplineşte funcţia de stare a
în rândul al doilea apar aceleaşi numere scrise în altă ordine. Există N! asemenea unui sistem de particule identice se transcrie ca
permutări, dacă includem permutarea identică
P w(l, 2, · · · , N) = Ap w(l, 2, · · · , N). (9.29)
[=( 1 2
1 2
J
J
z) . (9.24)
In particular,

Aplicarea succesivă a două permutări P1 şi P2 constituie o nouă permutare P, = >..ik w(1,


Ak w(1, 2, ·. · , N) 2, .. . , N), k # i. (9.30)
numită produsul lor P1 P2 = P.
Totalitatea permutărilor de N obiecte formează un grup finit cu N ! elemente, Din proprietatea (9.26) rezultă
operaţia de înmulţire a două permutări fiind aplicarea lor succcesivă. In orice grup
finit este valabilă proprietatea: >..;k = 1, k # i. (9.31)

214 215
Capitolul 9. SISTEME DE PARTICULE 9.2. SISTEME DE PARTICULE IDENTICE

Dacă Aik = 1 în relaţia (9.31), se spune că funcţia w este simetrică în coordonatele 9.2.3 Postulatul simetrizării
de indici i şi k , iar dacă >..ik = -1 , funcţia este antisimetrică în raport cu perechea
Ne întoarcem la funcţia care descrie o stare pură a unui sistem de particule iden-
de coordonate menţionată. Funcţia care îndeplineşte relaţia
tice. Am văzut că ea trebuie să asculte de (9.29), pentru ca numerotarea particulelor ~.I
Ak Ws(l, 2, ··· , N) = Ws(l, 2, ···, N), orice k Ii, (9.32) să nu afecteze proprietăţile stării. Afirmaţia demonstrată în paragraful precedent

este denumită funcţie complet simetrică, iar funcţia care îndeplineşte relaţia referitoare la funcţiile care au o asemenea proprietate lasă funcţiei de stare posibili-
tatea de a fi complet simetrică sau complet antisimetrică în coordonatele particulelor.
Ak WA(l, 2, · · ·, N) = -wA(l, 2, · · ·, N), orice k Ii, (9.33) Mai departe de atât nu putem afla nimic pe cale logică. Există dovezi experimentale
este denumită funcţie complet antisimetrică. puternice în favoarea afirmaţiei pe care o enunţăm în continuare sub denumirea de
postulatul simetrizării.
Vom folosi în continuare o proprietate a acelor funcţii pe care le lasă neschimbate,
până la factor, orice operator de transpoziţie , şi anume:
O funcţie pentru care
O stare pură a unui sistem de particule identice este descrisă:
pikf(l, 2, · · · , N)