Sunteți pe pagina 1din 10

FONETISMELE PORUNCII

Adina CHIRILĂ
Facultatea de Litere
Universitatea de Vest
Timișoara

Alexandru GAFTON
Facultatea ade Litere
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza‖
Iași

Situația generală. Vechile texte românești prezintă destul de frecvent un tip de


situație reperabil în vorbire, caracterizat de un anumit grad de variabilitate. Dincolo de
faptul în sine, prima tentație cognitivă este ca, după stabilirea etimonului, să se afle cauzele
acelei oscilații, impactul și semnificațiile ei lingvistice. Un astfel de caz este dat de
avatarurile cuvintelor poruncă şi porunci (< vsl. *poronka, poronciti)1.
Textele vechi prezintă forme cu mai multe fonetisme, predominant 2 fiind cel cu
velară: în CV porânci (28v/12-13), porânciiu (35v/11), porânciteei (28r/13); în PO porânci
(17/4, 25/11 etc.), porâncii (19/22, 20/20-21), era porâncit (67/2, 28/20), dar şi poruncescu
(294/22-23); în Ps.H porâncită (88r), porăncita (85v, 64v etc.), porăncitele (102v, 104r, 107v
etc.); în Ps.S porăncit-ai (250/11), porănceşte! (130/1), porăncită (218/37), porăncita
(31/34, 42/14 etc.), porăncitele (85/20, 58/38 etc.); în LIT.COR. porâncitelor (2v/7); în CS
porânca (26v/9, 35v/12-13), porânceale (99r/2) etc., dar şi porunca (12v/11). În sfârşit, CB
prezintă aproape toate varietățile fonetice posibile: porâncesc (174/16, 400/11-12),
porânciia (125/1), porânci (77/16-17, 190/16 etc.), porâncită (185/3, 359/6), porâncitele
(329/20-21, 358/17-18, 359/9), apoi poruncită (365/19) și poroncită (375/7), dar și
interesantele porinci (147/9), porincita (331/1), porencită (331/10).
Este cât se poate de evident că /i/ din penultimul și antepenultimul exemplu și /e/ din
ultimul sunt forme hipercorecte, derivate din cele cu /î/, respectiv /ă/. După pierderea
relației cu forma etimologică și în urma diferitelor adaptări, rămase în voia deprinderilor de
rostire românești, dar în condițiile în care aceste forme încă nu se stabilizaseră îndeajuns –
nu neapărat în cadrul unei comunități locale sau regionale, ci mai ales în cadrul marii

1
Scriban, 1021b, unde se dau şi formele din maghiară; CADE, 981a; Cihac II, p. 278; TRDW s.v. În Bărbulescu 1929,
p. 249-306, se susține etimonul maghiar. Oricare ar fi sursa împrumutării sau reîmprumutării cuvintelor în discuție,
dat fiind fonetismul din posibilele limbi-sursă și, mai cu seamă, tratamentul aplicat de către limba română, cursul
cercetării noastre rămâne neafectat.
2
În general, formele coexistă în texte, dar se înregistrează și situația în care un anumit tip este exclusiv, ca în
v v
PRAV.LUC., unde apare numai fonetismul u: se porunci (268 /12) și poruncita (265 /18).
comunități, dacă a existat o circulație suficient de intensă –, cel mai firesc lucru este
începerea unui „joc al căutării‖ unei forme acceptabile pentru toți. Procesul era însă
îngreunat de faptul că fiecare comunitate putea judeca lucrurile din mai multe perspective,
ierarhizându-le diferențiat.
Astfel de situații înlesnesc observarea faptului că, pe fondul conjuncției acestor
circumstanțe (pierderea relației cu forma etimologică și trecerea sub imperiul deprinderilor
articulatorii românești), comunitatea aflată în contacte intense la nivelul diferitelor ei arii
simte nevoia de a deține o formă care să aibă curs pe întregul ei teritoriu, la toți vorbitorii ei
importanți. Orientarea căutării nu se mai poate face însă decât în baza unor analogii pur
formale, dar considerate capabile să servească drept model.

Opiniile cercetătorilor. O. Densusianu crede că forma cu /u/ este etimologică, cea


cu /î/ provenind din aceasta, printr-o evoluţie precum cea a formelor latine de tipul porumb
> porâmb3, iar V. Arvinte, după ce constată că distribuţia este în favoarea formelor cu /u/,
consideră că aceasta este forma etimologică (vsl. /ǫ/ (on) > rom. /un/), forma cu /î/
provenind din delabializarea lui /u/ – așa cum cea cu /ă/ provine din delabializarea celei cu
/o/, formă apărută în urma unei asimilaţii4.
La rândul său, S. Pușcariu arată5 că trecerea lui /u/ în poziţie nazală la /î/ nu
constituie o lege fonetică a limbii române, ci mai curând un accident – opinie pe care A.
Avram o evidenţiază şi o adoptă6. Savantul clujean consideră că reflexele în cauză s-ar
datora faptului că vechea vocală slavă reprezenta un sunet inedit pentru sistemul fonetic
românesc, motiv pentru care a fost înlocuită cu sunete echivalente celui slav, pe care,
probabil, românii l-au descompus (voc. + cons. nazală). Pe această bază, se poate deduce că
vsl. /ą/ / /ǫ/ a fost adaptat în limba română, fie ca /u/ + cons. nazală, fie ca /î/ + cons. nazală.
Apoi, în cea din urmă situaţie s-a putut produce labializarea (nu o refacere propriu-zisă a
sunetului etimologic), evoluţie care, în multe contexte, era conformă cu sensul în care
evolua limba7.

Ca de fiecare dată când un primitiv are mai multe reflexe și se încearcă aflarea
continuatorului direct – ca atare sau nu întocmai8 –, cercetătorii concep mai multe cauze și
fiecare dintre ei reliefează importanța doar a uneia ori a mai multora unite într-un mănunchi
cumva orânduit și ierarhizat. Alteori, ei se referă la aceeași cauză, dar o consideră și o
analizează din perspective diferite.
Teoretic, este posibil ca tratamentul diferențiat să aibă cauze temporale, spațiale,
diastratice etc., cuvintele fiind împrumutate decalat în timp, din diferite dialecte ale limbii
împrumutătoare sau de la pături sociale diferite. Este mai mult decât de bun simț ori la
îndemână, este rezultat al propriilor experiențe să se creadă că, atunci când vorbitorii unei

3
Densusianu 1961, II, p. 63.
4
Arvinte 1988, p. 53b-54a; 1991, p. 4b-5a.
5
Pușcariu 1994.
6
Avram 1990, p. 61-63.
7
Pușcariu 1994, p. 208-209.
8
În Bărbulescu 1929, p. 249-306, în special p. 268-274, se încearcă stabilirea reflexelor, în limba română, ale vsl.
/ą/ și se construieşte o argumentaţie cu premise sinuoase şi adesea contradictorii. Faptul este favorizat de caracterul
dificil al chestiunii.

144
limbi au a reda sunetele altei limbi – care pentru ei sunt dificile sau imposibile –, apare și se
manifestă tendința firească de a asimila sau reconstrui respectivele sunete prin sunete și
combinații care le sunt familiare, adică de a reduce necunoscutul la cunoscut. Uneori, astfel
de explicații pot fi sprijinite conjunctural de situații pentru care există confirmări clare. Dar
chiar dacă știința avansează uneori prin extrapolări reușite, atunci când nu există confirmări
pentru cazurile concrete luate în discuție, orice astfel de construcție rămâne la nivel de
ipoteză. Chiar dacă poate fi lesne de acceptat, datorită verosimilității părților și a
rezultatului, chiar dacă este coerentă în sine, inteligibilă, capabilă de a fi corelată cu altele
ipoteze sau chiar cu certitudini, întărită de autoritatea propunătorului, ea nu poate fi mai
mult decât o construcție neconfirmată riguros de dovezi științifice.
Aceasta este una dintre multele situații frustrante, pentru care nevoia resimțită – de a
descifra – poate copleși exigența resimțită – de a proba. În asemenea situații, construcțiile
speculative, care combină logica cu bucăți de probe provenind din situații comparabile
(adică definite ca atare mai degrabă în urma unor interpretări), pot copleși înțeleapta
încredere în darurile viitorimii. Adesea rezonabil este să plecăm de la ignoramus, sperând
că vom ajunge la cognoscemus, dar fără a exclude ignorabimus. Din această perspectivă,
construcțiile ipotetice trebuie încercate cu prudență, fără exagerarea unor soluții parțiale,
fără minimalizarea ponderii vreunui factor, fără a ieși din coerența tipurilor de explicație
validate pentru situații asemănătoare. Cel mai rezonabil este ca, apoi, să se arate deslușit că
aceea este doar o ipoteză, iar atunci când se înlătură ipotezele auxiliare și de lucru, ea să se
poată susține singură în momentul în care este supusă severelor încercări ale științei. În
continuare vom încerca să procedăm astfel.

Reflexele lui /on/. Privind lucrurile cu necesitate dintr-o perspectivă amplă,


constatăm că în limba română există cuvinte moștenite care prezintă aceeași oscilație:
pontem > punte, montem > munte și fontana > fântână, longu-ad > lângă. Tendința aceasta
– precum și cele de labializare și delabializare – era veche în limba română, poate prezentă
încă în latina dunăreană, ea continuând să acționeze multă vreme și generând felurite reacții
inverse, de echilibrare a sistemului – motiv pentru care nu este deloc nefiresc să o
constatăm în cazul multora dintre împrumuturile naturalizate, precum cele din limbile slave
sau din maghiară (bumb, gând).
Tot astfel, în limba română există două rânduri de cuvinte de origine slavă, care au
același fonetism primitiv (/ą/ / /ǫ/), dar care prezintă tratamente diferențiate: osândi,
mândru, pândi, trâmbiţă9 / luncă, muncă, scump etc.

Tratamentul /un/, /um/ pentru sl. com. /*ą/ este mai vechi decît tratamentul /în/, /îm/,
primul fiind vechi bulgar, celălalt aparţinând bulgarei medii10. Totodată, asimilarea de către
români a slavilor s-a produs pe când /*ą/ se rostea ca un /ă/ nazal. De aceea, toponimele
slave care conțin acest sunet (nume create după sl. krągŭ, ząbrŭ, ląka, dąbrava) au reflexele
9
În LEGI, 90, apar osândi, în textul muntenesc, şi osindi în cel moldovenesc. Osinda apare şi în Neculce (13, 263,
304, 307, 407, 412), ca şi trimbiţă (331). Tot la Neculce se înregistrează şi „s-au zimbit a râde‖ (13, 263). Pare
evident că formele moldovenești decurg din manifestarea unor reacții hipercorecte, însă acestea pot fi semnul unei
căutări, probabil pe fondul unei stări, care poate arăta că formele nu mai dețineau fonetismul /u/ (care ar fi fost stabil
și nesupus unei reacții hipercorecte), ci /î/.
10
Petrovici 1956a, b.

145
românești /în/, /îm/, /un/, /um/11 – ceea ce, desigur, nu înseamnă implicit că aceste toponime
provin de la o populaţie de tip bulgar.

Posibilități. Primul lucru care s-ar putea face în astfel de situații ar fi o analiză
extrem de detaliată a sunetelor și contextelor implicate. Diferite alte tratamente pe care le
aplică organele articulatorii contextelor moștenite și împrumutate arată că, de cele mai
multe ori, organele articulatorii nu au finețea și acuratețea instrumentelor de analiză ale
foneticianului. În plus, după acțiunea primă a factorului fonetic, urmează acomodările
reciproce ale microcontextelor, apoi presiunile paradigmatice, la care se adaugă efectele
tipologiilor spontane create de mintea comunităților, toate având ca efect remodelarea
întregului context. De aceea, nu vom spune că nu există identitate între contextele pontem și
fontana, de pildă, și că tratamentele diferențiate s-ar justifica prin chiar împrejurările care le
cer și în care se aplică.
Plecând de la cuvinte moștenite și având primitive /i/, /o/ + cons. naz., care au urmat
o cale evolutivă precum cea analizată aici, primul lucru observat este că evoluţia a mers în
sensul labializării vocalei velare. Lat. singulus evoluează la rom. singur, dar o formă
precum sungur12 nu poate apărea decât dintr-un prealabil sângur, formele cu velară fiind
curente în textul moldovenesc. O reacţie în sens invers (/un/ > /în/) este exclusă aici, iar o
explicație prin asimilație ar fi mai mult decât hazardată. La rândul său, /i/ dintr-un plural
precum rindunele13 atestă aceeași proveniență (/î/) precum cringuri, cringului, cringul,
cringurile14 (< vsl. krągŭ)15, pentru crâng16.
Faptul că /un/ nu putea apărea direct din /in/ – lat. /in/ evoluând la rom. /în/ – indică
nu doar relațiile organice dintre sunete și direcțiile evolutive din cadrul sistemului fonetic al
unei limbi (de fapt de la nivelul structurilor funcționale numite organe articulatorii), dar și
modalitățile în care vorbitorul poate încadra un anumit cuvânt într-un tip formal, pe baza
unor caracteristici formale percepute de acesta ca relevante17.
În primul rând, încadrarea făcută de către vorbitor se referă la un anumit segment al
contextului, cel de care – dintr-un motiv oarecare – este interesat sau care se află sub
incidenţa unui proces de restructurare fonetico-fonologică. (Relaţia cu situaţia fonetico-
fonologică, pe care respectivul context o are în epocă, este indispensabilă.)
În al doilea rând – poate cel mai important lucru de subliniat –, deşi lipsite de
ambiguităţile ori de contextul etimologic necesar (în exemplu, nu este vorba despre
contextul din pontem), unele cuvinte sunt tratate din perspectiva contextului fonetic de la
momentul în care se produce reinterpretarea, iar nu din cea a contextului etimologic (fapt
cât se poate de firesc, de altfel). De aceea se cuvine subliniat că, deşi fonetismul este
11
Petrovici 1970, p. 195-202.
12
LEGI, 300.
13
În jud. Vâlcea, GN I, p. 32.
14
ALR II, Introducere, p. 44, 45, 47-49, pentru zona Scărişoara, din jud. Alba. A se vedea și Contribuţii la studiul
rotacismului, în Petrovici 1970, p. 28. Acelaşi cuvânt este semnalat în Arvinte 1997, p. 35a, sub forma crâng, tot cu
sensul ‗vatra satului‘, ‗fanum‘. Sensul de aici al lui crâng este ‗cătun‘.
15
CADE, Scriban, TRDW, DER sv., Rosetti 1986, p. 288, apoi Viciu 1906-1907, p. 98 care atestă şi forma cu /î/:
„crânc‖.
16
Am putea avea a face în acest caz cu efectul manifestării fenomenului hipercorectitudinii.
17
Pentru opinia lui O. Densusianu asupra lat. singulum, precum şi vendo, stringo, care arată că /e/ închis urmat de
/n/ trece la /în/, şi nu la /in/, a se vedea Densusianu 1961, II, p. 19.

146
important atunci când se discută evoluţiile fonetice ale cuvintelor, apar numeroase situaţii în
care diferenţele iniţiale se estompează sau dispar, ceea ce permite vorbitorului considerarea
şi încadrarea fonetică a acelor cuvinte în alte categorii decât cele orânduite pe criteriul
etimologic – cauză pentru care le tratează în consecință. Faptul vădește caracterul dinamic-
procesual al evoluției: vorbitorul intervine inconștient sau conştient ori de câte ori organele
sale articulatorii impun ajustări sau atunci când imaginea sa mentală s-a modificat într-atât
încât să impună o schimbare consecventă. Toate acestea sunt în măsură să genereze
rezultate diferite de cele aşteptate de lingvist.
De aceea se constată astfel de evoluții la cuvinte al căror etimon nu le recomandă ca
încadrabile în categoria aici discutată: untunerec < întunerec, ungrupa < îngropa18, frunghie
< frânghie19, untru < întru20, rundura < rândunea21, alături de relaţiile Îndrea-Undrea,
îmbla-umbla, împlu-umplu, îmflu-umflu, înghi-unghi.
Dacă prima formă din înghiul Cârstei22 ar putea fi interpretată ca o rămăşiţă, te-aş
ungrupa, care apare în Jina23, nu poate fi socotit rezultat al unei asimilaţii24, ci se alătură
formelor de mai sus. Chiar forme de altă origine, precum cea rezultată din evoluţia tc.
bagce > bahce > bâhce > buhce25, spun același lucru.
După cum s-a văzut din exemple precedente, între /u/, /î/ şi /i/ – în poziţie nazală sau
nu, accentuată sau nu – există un joc destul de complex, a cărui manifestare apare în textele
vechi, care adesea conţin forme ce poartă fie /u/, fie /î/, fie /i/, încât este dificil de vorbit
despre stadii. În ceea ce privește cuvintele împrumutate, vorbitorul nu le preia din dicționar
sau de la reprezentanții tipici ai limbii respective. Cei dintâi care fac împrumutul iau
cuvintele de la străini oarecare, iar următorii le iau de la primii împrumutători români.
Formele astfel rezultate nu sunt neapărat identice. Remarcabil este faptul că materialul
străin este interpretat aproape la fel, iar acest fapt se petrece în virtutea unității bazei de
articulare. Cu alte cuvinte, între anumite limite, variantele rezultate în urma percepției și
analizei sunetelor fluxului sonor străin sunt îndeajuns de apropiate încât să fie redate printr-
un sunet sau un mănunchi de sunete reductibile la același fonem. Uneori însă, analizele nu
generează același rezultat, în principal datorită faptului că sunt implicate atât rostirile
străinilor, cât și percepțiile și producerile de sunete ale receptorilor și transmițătorilor
români (și unele, și altele diferențiate de faptul că orice actualizare este marcată dialectal).
În acest context, unele dintre aceste rezultate trebuie să fi fost grevate de intervenția
factorului conștient26, nu neapărat orientat de un reper al „corectitudinii‖, dar aflat în

18
GS VI (1933-1934), p. 318.
19
În Sălaj, CDDE, sv.
20
În Bihor, apud Nandriş 1963, nota 1, p. 55.
21
CDDE s.v.
22
Semnalată în jud. Vâlcea, GN I, p. 108.
23
GS VI (1933-1934), textul LXXXIII, p. 207, 208.
24
Este interesantă, şi sub acest aspect, h. 21 (sprânceană), din ALR, I: faţă de sprânceană din nord-vest, în aceeaşi
zonă apare sprunciană (pct. 335, 333, 339, 355, 339, 337, 278, 273, 280, 255) într-o arie destul de compactă, de la
care, spre sud încep forme cu i (sprinceană) (pct. 324, 298, 320, 295, 305, 315, 308, 289, 320, 259) de la care, până
în sud avem tot forme cu /î/, /i/ apărînd doar izolat (pct. 107, 99, 96, 118, 116, 112, 5). În Bucovina /i/ apare destul
de des, dar izolat.
25
Papahagi 1974.
26
Comentând dificultăţile de notare întâlnite, E. Petrovici arată că „adeseori urechea îmi spune (î), iar ochii (u)‖
(ALR II Introducere, p. 55). Cu această problemă, anchetatorul s-a confruntat deseori şi în mai multe puncte ale
anchetei (id., p. 77, 78, 81, 91, 230, 273, 294 etc.).

147
căutarea unor corespondențe, a unor căi care să conducă la apropierea de o formă care să
armonizeze rostirea străină cu percepția românească a ei și care, consecvent, să reprezinte
reproducerea a ceea ce se aude, cu organele și deprinderile articulatorii românești. Produsul
firesc al acestui demers este, întotdeauna, o formă compatibilă cu limba română. Rezultatele
astfel obținute nu pot fi decât destul de diferențiate. Întregul proces nu este unul calculat,
gândit, raționalizat, însă această caracteristică a sa nu-l împiedică să-și urmeze propriul curs.
Probabil că această acumulare evolutivă, urmată de adaptarea evolutivă este unul
dintre motivele pentru care gradul de confuzie pare a fi mai ridicat în cazul cuvintelor de
origine slavă. Astfel, vbg. dâhaniĭe > dihanie, vbg. tŭhorĭ > dihor, vbg. diţma > dijmă27,
vsl. duhŭ > duh28. Limba română înregistrează duh, duhoare, dar dihanie, reflexe ce nu
indică situaţiile din vechea bulgară, ci modul în care, în urma ruperii relaţiei etimologice
între forme, şi-a împlinit româna tendinţele din perioada și spațiul împrumutării și adaptării
acelor cuvinte.
Discutând aceste forme româneşti, împrumutate dintr-o limbă slavă care utiliza /î/, şi
încercând să fixeze data împrumuturilor – adică stadiul de limbă din care s-a operat
împrumutul și în care a fost el adaptat –, I. Bărbulescu consideră că acele cuvinte – pe care
le împarte în două categorii, după reflexele fonetice /i/ / /î/ din română – sunt posterioare
secolului IX. El crede că, în procesul de împrumutare, acestea au suferit modificări de
adaptare aparent minore, însă prin intermediul unor principii neclare sau inconsecvent
aplicate, întrucât pe aceeaşi direcţie se merge în ambele sensuri (velar-palatal)29.
Cele două categorii de cuvinte, inegale cantitativ, cuprind forme precum bivol,
cobilă, dihor, dobitoc, hirav, mită, moghilă, obicei, răchită, vidră, vlădică, respectiv hârleţ,
râcnesc, râgâiesc, râmnic, râs (ar. aris). I. Bărbulescu crede că „organismul fonetic al
limbii române nu numai că nu se împotriveşte păstrării unui â, dar are chiar tendinţa
spontană de a-l păstra şi forma în toate veacurile posterioare, până chiar în ziua de astăzi‖30.
El face analogia cu situația unor cuvinte moştenite și a unor neologisme, după care
conclude că „tendinţa organică‖ a limbii române „a fost, în toate timpurile existenţei ei, nu
de a preface sunetul â în i, ci invers (...) şi chiar de a schimba pe i în â‖31. De aceea,
consideră I. Bărbulescu, elementele celor două categorii şi-au păstrat în limba română
fonetismul din momentul împrumutului.
Urmaşul românesc al lat. palumbus, porumb se înregistrează şi sub forma porâmb32,
cel al lat. currendo33, rom. curând a cunoscut reflexul curund34, substantivul munuşe35 a
existat alături de mănuşă, mâlcom36 alături de mulcom (molcom), bâmbăcos alături de

27
OR, II, p. 160.
28
CADE, s.v.
29
Bărbulescu 1929, p. 305-332.
30
Ibid., p. 320.
31
Ibid., p. 323.
32
Arvinte 1994, p. 3a. Forma este explicată prin asimilaţie. Părâmb ‗palumbus‘ apare în ms. 45 din BB, Gen., 15, 9
(Arvinte 1988, p. 54b). Pentru porâmb > porumb, a se vedea şi Nandriş 1963, p. 51.
33
CDDE, p. 72b.
34
Forma este caracteristică graiului bănăţean şi dialectului aromân. S. Puşcariu aminteşte de ea în cadrul discuţiilor
despre tratamentul grupurilor /re/, /ri/ şi o socoteşte „la curieuse forme currundu‖ (1937, p. 79).
35
Semnalată de către T. Papahagi, Cercetări în Munţii Apuseni, în GS II (1925-1926), p. 22-89, în textul XIV, p. 75;
Mihăilă 1974, p. 126.
36
Neculce, p. 27, 294.

148
bumbăcos, bâlgur ‗grâu fiert‘, alături de bulgur37. Acestea și încă altele nu pot fi considerate
simple rezultate ale asimilaţiei38, aşa cum se referă D. Puşchilă39 la mold. cuţutaş, apărut din
dim. cuțâtaş40.
În sfârșit, merită amintite formele evidenţiate de către Alexandrina Istrătescu41, pe care
aceasta le consideră a fi rezultat al unei „reacţiuni de hiperurbanism‖42 – exemple
semnificative pentru a evidenţia relaţia existentă în mintea vorbitorului între cele două sunete.

În acest sens, ar trebui amintit studiul lui A. Avram43, în care, pe baza unei analize
atente a tendinţei spre labializare a unei iniţiale neaccentuate î44 şi a contextelor care
prezintă această tendinţă, se indică rolul secundar la contextului, nu acesta fiind cel ce
generează fenomenul şi nefiind vorba despre o asimilaţie. Lingvistul bucureștean consideră că
aici acţionează o tendinţă generală a limbii române, de înlocuire a vocalei „neutre‖ cu o alta
(/u/ sau /i/). Deşi autorul are în vedere doar poziţia arătată, este probabil că tendinţa s-a
manifestat şi la interiorul cuvintelor, unde contextul doar a hotărât timbrul vocalei /u/ sau /i/.

Concluzie. Cazul din CB conţine toate posibilităţile de direcţionare a unui astfel de


tip de reacţie. Aici se poate observa că poruncită, poroncită, porencită și porincită indică,
în primul rând, apariţia, în acelaşi text, nu a unor stadii diferite ale evoluţiei fonetice, ci
situaţia unui context fonetic supus reinterpretării. În felul acesta se arată că acele cuvinte de
origine străină care ridică probleme de adaptare la integrarea lor în limbă şi care prezintă
contexte asemănătoare între ele – aşadar, care comportă o relaţie formală sesizabilă de către
vorbitor – pot suferi tratamente diferite, atât de la un cuvânt la altul, cât şi în cadrul
paradigmelor, ori la nivelul derivatelor. Relaţia sesizată de vorbitor indică, în primul rând,
că în acel moment forma respectivă nu era stabilizată la nivelul întregii comunități,
posibilitățile articulatorii tolerând tratamentele respective. Când vorbitorul iese din
comunitatea sa (ori când ajunge la acesta norma lingvistică a altei comunități), formele
particulare se întâlnesc, ceea ce conduce nemijlocit la comparații și la declanșarea reacțiilor,
eventual a proceselor de acomodare. Caracterul economic al actului lingvistic îl aduce pe
vorbitor în situația de a nu lăsa forma la voia întîmplării, de a încerca să impună o anumită
ordine, chiar reguli (uniformizante ori diferenţiatoare), prilej cu care intervine în rezultatele
evoluţiei fonetice. Ezitările şi oscilaţiile, traduse prin forme duble (porâmb / porumb,
dihanie / dâhanie, duh, porânci / porunci) sunt ale vorbitorului, ele reprezentând căutări ale
unei baze de articulare prolifice45, ale cărei soluții vremelnice se impun seriilor tipologice,
adică deopotrivă cuvintelor mai vechi, atunci când nu vin dinspre acestea.

37
Papahagi 1974.
38
Pentru delabializarea lui /u/, a se vedea Arvinte 1988, 54b, 1991, 6a, 1997, 3b.
39
Pușchilă 1913, p. 20.
40
Pentru ar. cuţút, megl. cuţot, istr. cuţit, a se vedea OR II, p. 86-87.
41
În articolul Rom. dînga-dinga, pînga-pinga, publicat în GS VI (1933-1934), p. 337. Pingă apare şi în CRON.BAN.,
p. 63, 67, 72, passim.
42
Cf. Gregorian, 1937, p. 132-193, în textele XLII (p. 170) şi XV (p. 160). Autorul consideră că formele provin din
„sincopă silabică‖ (p. 143).
43
Avram 1968. Pentru jocul /î/ > /u/ şi /u/ > /î/, a se vedea şi Dumistrăcel 1978, p. 145-147.
44
Unde s-ar încadra şi să-ţ ungropŭ şi l‟oi ungrupa, înregistrate de D. Şandru şi F. Brînzeu, în studiul Printre
ciobanii din Jina, în GS V (1931-1932), p. 300-350 (XVII, p. 341, respectiv XX, p. 342).
45
Printre alţi factori, nu este de neglijat forţa deprinderilor de coarticulare, adică uşurinţa de a reproduce acele
succesiuni de articulaţii mai frecvente. Legat de aceasta, vorbitorul va reproduce întocmai mult mai uşor un sunet

149
Ceea ce se poate afirma este posibilitatea ridicată ca, fie la pătrunderea acestor
cuvinte în limba română, fie ca urmare a continuării contactelor cu slavii, care modificaseră
rostirea acestor cuvinte – cel puțin într-o anumită arie a teritoriului românesc –, fonetismele
cuvintelor să nu fi fost uniforme.
La rândul ei, nici starea existentă în limba română nu era uniformă, însuși elementul
moștenit – cel care prezenta contexte identice sau doar echivalente – suferind aceeași
oscilație fonetică. Aceasta poate însemna că, în situații în care împrumuturile prezintă
fonetisme similare celor deja existente sau prea diferite de acestea, vorbitorul poate
reacționa printr-un tratament „reducționist‖, asimilând articulațiile similare sau prea
deosebite la cele familiare. La urma urmelor, el nu este interesat să redea întocmai niște
sunete străine – nuanțându-și, respectiv îmbogățindu-și astfel elementele sistemului fonetic
–, ci să obțină un mijloc de exprimare a unei realități sau avantajele unui sens, ale unei
nuanțe, ale unei expesii inedite etc. în modalități vehiculabile pentru el și acceptabile pentru
receptor, adică familiare amândurora și compatibile atât cu sistemul, cât și cu deprinderile
de articulare ale indivizilor.
Teoretic, este posibil ca primele rezultate să fi fost forme pure (doar cu labială, sau
doar cu velară), asimilate apoi în celălalt sens, dar faptul ar fi contradictoriu. Cert este că
limba română deținea deja ambele capacități articulatorii, iar de prin secolul al XVII-lea se
constată un proces de labializare a vocalei /î/, care trece în numeroase cazuri la /u/; evoluţia
face parte dintr-un proces mai complex de literarizare, prin care se încerca eliminarea
velarelor nerotunjite.
Din cele ce preced se înțelege că, oricât de stabile ar părea, contextele fonetice nu
constituie rezultate ale unor stări de echilibru perfect. Lucrurile stau întocmai precum în
cazul evoluției însăși, a organismelor, a produselor lor și a proceselor care le guvernează
dezvoltarea. Totodată, evoluția nu acționează conform unui plan și în virtutea unui scop, ci
este un proces gradual adaptativ la propriile produse interacționale, adică la stări
precedente, rezultate ca urmare a proceselor adaptative la o realitate suplă și evoluândă.

BIBLIOGRAFIE

Atlase, dicționare, periodice, surse


AA = „Analele Academiei Române‖, seria II, Memoriile Secțiunii Literare.
ALR I1= Atlasul linguistic român, Muzeul Limbii române din Cluj, sub conducerea lui Sextil
Puşcariu, Partea I (ALR I), vol. I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui, de Sever Pop, Cluj,
1938.
ALR I2= Atlasul linguistic român, Muzeul Limbii române din Cluj, sub conducerea lui Sextil
Puşcariu, Partea I (ALR I), vol II. Familia, Naşterea, Botezul, Copilăria, Nunta, Moartea, de
Sever Pop, Sibiu-Leipzig, 1942.
ALR II = Atlasul linguistic român, Muzeul Limbii române din Cluj, sub conducerea lui Sextil
Puşcariu, Partea II (ALR II), vol. I. A. Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi), B. Familia,
Naşterea, Copilăria, Nunta, Moartea, Viaţa Religioasă, Sărbători, C. Casa, Acareturile,
Curtea, Focul, Mobilierul, Vase, Scule, de Emil Petrovici, Sibiu – Leipzig, 1940.

diferit de cele ale limbii sale, decât unul care prezintă mari asemănări cu cele din universul său sonor (cf. şi
Dumistrăcel 1978, p. 245-287).

150
ALR, II, Introducere, Cluj-Napoca, 1988.
BB = Biblia de la București, 1688. Ediția Monumenta Linguae Dacoromanorum, Iași, 1988-1997.
CADE = I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionar enciclopedic ilustrat, Bucureşti, 1931.
CB = Codicele Bratul (ms.).
CDDE = I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine,
Bucureşti, 1914.
Cihac de, A., Dictionnaire d‟étymologie daco-roumain. Éléments latins comparés avec les autres
langues romanes, Francfort s/M, 1870.
Cihac de, A., Dictionnaire d‟étymologie daco-romane. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-
moderne et albanais, Francfort s/M, 1879.
Ciorănescu, Alexandru (DER), Diccionario etimológico rumano, Tenerife, Madrid, 1960.
CRON.BAN. = Nicolae Stoica de la Haţeg, Cronica Banatului, studiu şi ediţie de D. Mioc, Bucureşti,
1969.
CS = Codex Sturdzanus, Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte, de Gh.
Chivu, Bucureşti, 1993.
CV = Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic, de Mariana Costinescu,
Bucureşti, 1981.
GN = Graiul nostru, culegere de I.-A. Candrea, O. Densusianu, Th. Sperantia, Bucureşti, 1906.
GS = „Grai şi suflet‖, revista Institutului de Filologie şi Folclor, Bucureşti, 1923-1937.
LEGI = Legi vechi româneşti şi izvoarele lor, vol. I. Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu
însoţită de izvoarele sale, de varianta muntenească întrupată în Îndreptarea legii lui Mateiu
Basarab, Longinescu M.S., Bucureşti, 1912.
LIT.COR. = Liturghierul lui Coresi, text stabilit, studiu introductiv şi indice, de Al. Mareş, Bucureşti,
1969.
Mihăilă, G. (1974), Dicţionar al limbii române vechi (sfîrşitul sec. X–începutul sec. XVI), Bucureşti.
Neculce, I. Letopiseţul Ţării Moldovei, ediție de I. Iordan, Iaşi, 1997.
Papahagi, T. (1974), Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, ediţia a doua augmentată,
Bucureşti.
PO = Palia de la Orăştie 1581-1582, text-facsimile-indice, ediţie de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968.
PRAV.LUC. = Pravila ritorului Lucaci (1581), text stabilit, studiu introductiv și indice, de I.
Rizescu, București, 1971.
Ps.H. = Psaltirea Hurmuzaki, transliteraţie, prefaţă şi note de C. Ciuchindel, Bucureşti, 1979.
Ps.S = Psaltirea scheiană comparată cu celelalte Psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte,
ediţiune critică de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1916.
RRL = „Revue Roumaine de Linguistique‖, I (1956).
SCL = „Studii și cercetări lingvistice‖, I (1950).
Scriban, A., Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939.
TRDW = H. Tiktin, Rumänisch-Deutches Wörterbuch, Wiesbaden, 1985-1989, 3 vol. (revizia
etimologiilor, V. Arvinte).
Viciu, A. (1906-1907), Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, în
AA, t. XXIX, p. 59-163.

Lucrări teoretico-aplicative
Arvinte, V. (1988), Studiu lingvistic la Biblia de la Bucureşti 1688, pars I, Genesis, Iași.
Arvinte, V. (1991), Studiu lingvistic la Biblia de la Bucureşti 1688, pars II, Exodus, Iași.
Arvinte, V. (1993), Studiu lingvistic la Biblia de la Bucureşti 1688, pars III, Leviticus, Iași.
Arvinte, V. (1994), Studiu lingvistic la Biblia de la Bucureşti 1688, pars IV, Numerii, Iași.
Arvinte, V. (1997), Studiu lingvistic la Biblia de la Bucureşti 1688, pars V, Deuteronomium, Iași.

151
Avram, A. (1968), La voyelle [u] dans umbla, umfla, umple (a) et quelques questions connexes, în
RRL, XIII, nr. 1, p. 73-82.
Avram, A. (1990), Nazalitatea şi rotacismul în limba română, Bucureşti.
Bărbulescu, I. (1929), Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi, Bucureşti.
Densusianu, O. (1961), Istoria limbii române, ediție de J. Byck, Bucureşti, vol. I, II.
Dumistrăcel, S. (1978), Influenţa limbii literare asupra graiurilor populare, Bucureşti.
Gregorian, M. (1937), Graiul din Clopotiva, în GS, VII, p. 132-193.
Istrătescu, Alexandrina (1933-1934), Rom. dînga-dinga, pînga-pinga, în GS, VI, p. 337.
Nandriş, Oct. (1963), Phonétique historique du roumain, Paris.
OR = Alexandru Philippide, Originea Romînilor, Iaşi, vol. I, 1925, vol. II, 1927.
Papahagi, T. (1925-1926), Cercetări în Munții Apuseni, în GS, II, p. 22-89.
Petrovici, E. (1956a), Influenţa slavă asupra sistemului fonemelor limbii române, București.
Petrovici, E. (1956b), Sistemul fonematic al limbii române, în SCL, nr. 1-2, p. 7-20.
Petrovici, E. (1970), Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti.
Puşcariu, S. (1937), Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937.
Pușcariu, S. (1994), Limba română, vol. II. Rostirea, ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe, Bucureşti.
Puşchilă, D. (1913), Molitvenicul lui Dosoftei, studiu de D. Puşchilă, în AA, t. XXXVI.
Rosetti, Al. (1986), Istoria limbii române, I. De la origini pînă în secolul al XVII-lea, ediţie
definitivă, Bucureşti.
Șandru, D., F. Brînzeu (1931-1932), Printre ciobanii din Jina, I, în GS, V, p. 300-350; II, în GS, VI, p.
193-247.

152