ASTĂ VARĂ – ERAM CU MAMA LA ŢARĂ – a venit Mişka în vizită la
mine. Nici nu pot spune ce bucurie m-a cuprins ! Îmi fusese tare dor de el. Şi mama s-a bucurat de sosirea lui. — Foarte bine ai făcut că ai venit, spuse ea. Aşa, amândoi o să petreceţi mai bine. Eu, de altfel, tot trebuie să plec mâine la oraş şi poate mai zăbovesc acolo. O să puteţi sta fără mine două zile ? — Sigur ! zic eu. Că doar nu suntem copii mici ! — Dar o să trebuiască să vă faceţi singuri mâncare. O să puteţi ? — O să putem ! zice Mişka. Mare lucru ! — Vă fierbeţi şi voi o supă şi o caşă... Caşa doar nu e greu de pregătit ! — O să facem şi caşă. Mare lucru ! răspunse Mişka. — Bagă de seamă, Mişka, zic eu. Dacă n-o să ştim cum s-o facem ? Ce, tu doar n-ai mai gătit niciodată ! — Fii pe pace ! Am văzut eu cum o fierbe mama. O să fii sătul, şi de foame n-ai să mori. Am să-ţi fierb o caşă, de-ai să te lingi pe degete ! A doua zi de dimineaţă, mama ne-a lăsat pâine pe două zile şi dulceaţă, ca să avem la ceai, ne-a arătat unde sunt alimentele şi ne-a spus cum se fierbe supa şi caşa, ce cantitate de crupe să punem, şi câte şi mai câte. Noi, de ascultat am ascultat, numai că n-am ţinut minte nimic. „Ce rost are să fim atenţi, mi-am zis eu, de vreme ce Mişka tot ştie să gătească !‘‘ După aceea, mama a plecat, iar Mişka şi cu mine ne-am hotărât să ne ducem la râu, la pescuit. Ne-am pregătit undiţele şi am adunat viermişori. — Stai ! zic eu. Dar cine o să ne facă demâncare dacă plecăm la râu ? — Ce să mai gătim ! sări Mişka. Mai mare bătaia de cap ! Azi o să mân- căm toată pâinea şi deseară fierbem o caşă. Caşa, nu-i aşa, se poate mânca şi fără pâine. Zis şi făcut. Am tăiat pâinea felii, le-am uns cu dulceaţă şi am plecat la râu, unde întâi ne-am scăldat vârtos şi apoi ne-am întins pe nisip şi ne-am prăjit la soare, mâncând pâine cu dulceaţă. După aceea ne-am apucat de pescuit. Numai că peştele nu se prea lăsa prins : ne-am ales numai cu vreo zece peştişori mici de tot. Toată ziua ne-am pierdut vremea la râu, iar spre seară, când ne-am întors acasă ne chiorăiau maţele de foame. — Hai, Mişka, zic eu, că tu eşti specialist. Ce gătim ? dar să facem ceva care să meargă repede. Că mor de foame... — Eu zic să facem caşă, propune Mişka. Caşa e cel mai uşor de gătit. — Bine, fie şi caşă ! Am aprins focul în sobă şi Mişka a turnat crupe în cratiţă. — Toarnă mai multe, îl îndemn eu, că mi-e o foame de lup ! Mişka a umplut cratiţa şi a turnat apă până sus. — Nu-i prea multă apă ? îl întreb. Să nu iasă vreun terci ! — Nu-i nimic ! Aşa face mama întotdeauna. Tu ai grijă de foc, că mân- carea o fac eu, fii pe pace ! Eu am început să văd de foc, am mai pus câte un lemn, iar în timpul ăsta, Mişka fierbea caşa. Adică nu o fierbea, ci sta şi se uita la cratiţă, fiindcă de fiert fierbea ea şi singură. În curând s-a întunecat şi am aprins lampa, aşteptând să fiarbă caşa. Deodată mă uit la cratiţă şi ce văd? Capacul o luase la sănătoasa ! Se ridicase în sus şi pe sub el caşa curgea afară. — Mişka, strig, ce-i asta ? De ce fuge aşa ? — Unde fuge ? — Ea ştie ! Nu vezi că iese din cratiţă ? Mişka luă lingura şi începu s-o împingă înapoi în cratiţă, dar degeaba, că ea nu voia să stea şi se căznea să iasă afară, umflându-se tot mai mult. — Nu ştiu, zice Mişka, ce i-o fi venit să iasă ! Poate c-o fi gata ! Am luat lingura şi am gustat, dar crupele erau tari ca piatra şi chiar uscate. — Mişka, îl întreb eu, dar apa unde e ? — Nu ştiu ! răspunde el. Că eu am turnat multă. Poate că are cratiţa vreo gaură ! Ne-am uitat la cratiţă, dar n-am găsit nici o gaură ! Mişka a luat crupele de prisos din cratiţă şi le-a pus într-o farfurie. După ce a mai turnat apă în cratiţă, am început să fierbem caşa mai departe. Am fiert-o noi ce-am fiert-o, dar când ne uităm, caşa dă să iasă afară ! — Ei, fir-ai tu să fii ! strigă Mişka. Unde fugi ? Şi iar a luat lingura, şi iar s-a apucat să scoată ce era de prisos. După ce punea deoparte tot ce prisosea, huştiuluc ! o cană mare de apă în cratiţă. — Uite, zice, tu credeai că e prea multă apă, şi când colo trebuie să mai turnăm ! Fierbem noi caşa mai departe, dar... mare comedie : caşa dă iar să iasă afară ! — Se vede că ai pus prea multe crupe, zic eu. Nu vezi ? Se umflă şi nu mai încap în cratiţă. — Aşa-i ! îmi răspunse Mişka. Cred şi eu că am pus cam multe. Dar numai tu eşti de vină. N-ai zis : „Pune mai multe ! Mi-e foame !‘‘ ? — De unde să ştiu eu cât trebuie să pui ? Că doar te-ai lăudat că ştii să faci caşă ! — Am s-o fac, numai să mă laşi în pace ! — Poftim, te las ! Şi m-am dat la o parte, iar Mişka îşi văzu de fiert caşa, adică nu de fiert, ci mai degrabă de scos prinosul în farfurii ! Ca la restaurant. Şi de fiecare dată mai turna apă. Până la urmă n-am mai putut răbda şi i-am zis : — Ascultă, cred că nu faci bine. Aşa, nici până mâine dimineaţă n-o să fie gata ! — Ia te uită la el ! Nu ştii că într-un restaurant bun masa se pregăteşte totdeauna de cu seara, pentru ca a doua zi dimineaţa să fie gata ? — O fi la restaurant, că ei n-au de ce să se grăbească, deoarece au tot felul de mâncări, am zis eu. — Păi noi de ce să ne grăbim ? — Fiindcă noi trebuie să mâncăm şi să ne culcăm. Poftim, e aproape douăsprezece ! — Las’ c-o să ai timp berechet să dormi ! zice el. Şi... huştiuluc ! altă cană cu apă în cratiţă. Abia atunci mi-am dat seama cum stau lucrurile. — Tu, zic, torni mereu apă rece ! Cum vrei să mai fiarbă ? — Dar cum vrei s-o fierb, fără apă ? — Cred că ar fi bine să goleşti cratiţa pe jumătate de crupe, să pui dintr-o dată mai multă apă şi s-o laşi să fiarbă ! Şi i-am luat cratiţa, din care am deşertat jumătate din caşă. Acum, zic, toarnă apă până sus ! Mişka luă cana si o vârî în găleată. — Na ! zice el. Nu mai e apă ! S-a terminat toată apa ! — Acum ce ne facem ? Că afară e întuneric de-ţi dai cu degetele-n ochi! Cum o să vezi puţul ? zic eu. — Nu-i nimic, las’ că aduc eu ! A luat chibriturile, a legat o sfoară de găleată şi s-a dus la puţ ; n-a trecut o clipă, şi a venit înapoi. — Unde-i apa ? îl întreb. — Apa ? ... În puţ ! — Ştiu şi eu că-i în puţ. Dar unde-i găleata cu apă ? — Şi găleata, zice, e tot în puţ. — Cum adică, în puţ ? — Uite-aşa, în puţ ! — Ai scăpat-o ? — Am scăpat-o ! — Of ! zic. Nătăfleţule ! Ce, vrei să murim de foame ? Cu ce-o să mai scoatem apă ? — Se poate şi cu ceainicul... Iau ceainicul şi zic : — Dă-mi sfoara ! — N-o mai am ! — Dar unde e ? — Acolo... — Unde acolo ? — Acolo... în puţ... — Va să zică ai scăpat găleata în puţ, cu sfoară cu tot ? — Da. Ne-am apucat să căutăm altă sfoară, dar n-am găsit. Mişka zice : — Mă duc să cer la vecini... — Asta mai lipsea ! Uită-te şi tu la ceas : vecinii dorm de mult ! Dar, ca un făcut, mă apucase o sete cumplită. Cred că aş fi fost în stare să dau şi o sută de ruble pentru o cană cu apă. Mişca zice : — Aşa se întâmplă întotdeauna : când nu e apă, ţi-e şi mai sete. Uite, de-aia, în deşert, ţi-e sete întotdeauna : fiindcă nu e apă. — Nu mai trăncăni atâta şi caută o sfoară ! zic eu. — Unde s-o caut ? M-am uitat peste tot. Stai ! Hai să legăm de ceainic şnurul de la undiţă. — Dar crezi c-o să ţină ? — Poate că da. — Şi dacă nu ţine ? — Ei, dacă nu ţine... se rupe ! — Asta o ştiam eu, şi fără tine ! Am desfăcut undiţa, am legat şnurul de ceainic şi ne-am dus la puţ. Eu am lăsat ceainicul în apă şi l-am umplut, iar şnurul s-a întins ca o coardă, gata-gata să se rupă. — Nu ţine ! zic. Simt că nu ţine. — Poate că, dacă-l ridici cu băgare de seamă, ţine ! spuse Mişka. Am început să-l ridic binişor, dar n-am apucat să-l scot din apă, că... bâlbâdâc ! s-a dus şi ceainicul. — N-a ţinut ? mă întreabă Mişka. — Sigur că n-a ţinut ! Acum cu ce o să scoatem apă ? — Cu samovarul, zice Mişka. — Nu ! Mai bine să-l aruncăm de-a dreptul în puţ. Cel puţin n-o să mai avem nici o bătaie de cap. Sfoară nu mai este. — Atunci cu cratiţa. — Dar ce crezi că la noi e magazin de cratiţe? zic eu. — Atunci cu paharul... — Cât o să trebuiască să ne moşmondim până scoatem cu paharul ! — Atunci, ce-i de făcut ? Că doar caşa tot trebuie s-o fierbem. Şi mi-e sete de nu mai pot ! — Hai, zic, să scoatem cu cana. Oricum, cana e mai mare decât paha- rul ! Ne-am dus în casă, am legat şnurul de cană, având grijă să nu se răsucească, ne-am întors la puţ, am scos câte o cană de apă şi am băut. Mişka zice : — Aşa se întâmplă întotdeauna când ţi-e sete : crezi că eşti în stare să seci o mare întreagă, dar când începi să bei, bei o cană şi ţi-e de ajuns. Asta, fiindcă oamenii sunt lacomi din fire. — Ia nu mai bârfi degeaba oamenii ! mă stropşesc eu. Adu mai bine cratiţa cu caşă aici, să turnăm apă de-a dreptul în ea, ca să nu mai facem douăzeci de drumuri până în casă şi înapoi, cu cana. Mişka aduse cratiţa şi o puse pe marginea puţului, dar eu, din nebăgare de seamă, am lovit-o cu cotul şi era cât pe ce s-o răstorn în puţ. — Mă, gură-cască ! strig eu. De ce-ai pus cratiţa tocmai sub cotul meu? Ţine-o în mână, dar bine, şi dă-te mai la o parte, că se duce şi caşa în apă! Mişka luă cratiţa şi se trase mai la o parte, iar eu m-am apucat să scot apă. Apoi ne-am întors acasă. Caşa se răcise şi focul se stinsese. Am aprins focul din nou şi ne-am apucat iar să fierbem mâncarea. Până la urmă a fiert. S-a îndesit şi a început să facă puf ! puf ! — O ! zice Mişka. Bună caşă am făcut. Grozavă ! Eu am luat lingura şi am gustat-o... Pfui ! Pfui ! Ce caşă ! Amară, nesărată şi afumată. Mişka, după ce a gustat-o, a scuipat-o şi el numaidecât şi a zis : — Nu, chiar de-ar fi să mor de foame, tot nu pun gura pe caşa asta. — Poţi să şi mori din ea, am zis eu. — Ce facem acum ? — Nu ştiu ! — Proşti mai suntem ! strigă Mişka. Doar avem peştii ! — Când o să mai facem şi peştii ? mă zborşesc eu. Nu vezi ? Acum se luminează de ziuă! — Păi, să nu-i fierbem, să-i prăjim. Merge mai repede : una-două, şi gata ! — Atunci, dă-i drumul, dacă zici că merge repede. Dar de-o să fie cum a fost cu caşa, mai bine lasă-te păgubaş. — Într-o clipă, ai să vezi. Mişka curăţă peştişorii şi-i puse în tigaia încinsă, dar peştişorii se lipiră de ea. Mişka încercă să-i desprindă cu cuţitul şi-i făcu ferfeniţă. — Deşteptule ! zic eu. Unde ai văzut tu că se prăjeşte peştele fără ulei ?! Mişka luă sticla cu ulei, turnă în tigaie şi o puse în sobă, de-a dreptul pe jeratic, ca să se prăjească mai repede. Numai că uleiul începu să sfârâie şi deodată totul se transformă într-o vâlvătaie. Mişka scoase repede tigaia cu uleiul care ardea. Eu am vrut să torn apă, dar n-aveam în casă nici un strop ! A ars tot uleiul, odaia s-a umplut de fum şi de miros urât, iar din peştişorii noştri n-a mai rămas decât scrum. — Acum ce mai prăjim ? zice Mişka. — Nu, zic eu. Nu te las să mai prăjeşti nimic. Nu-ţi ajunge că prăpădeşti alimentele ? Tu eşti în stare să dai foc şi casei ! Ajunge ! — Dar ce ne facem ? Că mie mi-e foame ! Am încercat să mâncăm caşa nefiartă, dar era tare scârboasă. Am încercat să mâncăm ceapă crudă, dar era tare iute. Am încercat să mâncăm unt fără pâine, dar ne-a fost silă. Noroc că am dat peste borcanul cu dulceaţă şi, după ce l-am golit, ne-am culcat. Era târziu de tot. Dimineaţa, când ne-am sculat, ne chiorăiau maţele de foame. Mişka se duce numaidecât după crupe, ca să facă iar caşă, dar, cum am văzut asta, m-am îngrozit. — Să nu te prind ! zic eu. Las’că mă duc la mătuşa Nataşa, stăpâna casei, şi am s-o rog să ne facă ea. Ne-am dus la mătuşa Nataşa, i-am spus tot, şi i-am făgăduit că, dacă ne fierbe caşa, o să-i plivim buruienile din grădină. Mătuşii Nataşa i s-a făcut milă de noi, ne-a dat lapte şi plăcintă cu varză şi ne-a aşezat la masă să mâncăm. Dar noi am mâncat atât de mult, încât Vovka, băieţelul tuşii Nataşa, holbase ochii la noi, văzând cât eram de flămânzi. Într-un târziu ne-am săturat. Mătuşa Nataşa ne-a dat o sfoară cu cârlig şi ne-am dus să scoatem din puţ găleata şi ceainicul. Ne-am căznit multă vreme, dar până la urmă tot am izbutit să agăţăm ceinicul, apoi găleata. Aşa că nu s-a pierdut nimic ; am scos totul. După aceea, eu, Mişka şi Vovka am plivit buruienile din grădină. Mişka spunea : — Plivitul e un fleac. E o muncă tare uşoară. E mult mai uşor să pliveşti decât să fierbi caşă !