România în Războiul de

Independență

Elevă : Ailincăi Nicoleta Ionela

Clasa : a XII-a C
Prof. : Oloieru Adriana
An școlar : 2018-2019
Războiul de Independență al României

Este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor

Unite la Războiul ruso-turc din anii 1877 – 1878. În urma acestui război, România a
obținut independența față de Imperiul Otoman. Pe 4 aprilie 1877, Principatele
Unite și Imperiul Rus au semnat un tratat la București care permitea trupelor ruse să
traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității
teritoriale a României. În perioada aprilie - august 1877 sediul Marelui Cartier General al
Armatei Române a fost în comuna Poiana Mare din județul Dolj. Acesta a fost în casa
familiilor Marincu —Magereanu.
Inițial, înainte de 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război nedorind ca aceasta
să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o
puternică rezistență suferind pierderi grele și fiind învinși de trupele (40.000 de soldați)
conduse de Osman Pașa în asediul Plevnei.
În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost
masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al
turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12 aprilie 1877, iar trupele
ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera
cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.
Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la 100 milioane lei aur.
După anul 1866, România condusă de principele Carol I, urmărea desprinderea de
Imperiul Otoman, de "vasalitate" faţă de acesta şi câştigarea independenţei ţării. Astfel,
legăturile dintre Imperiul Otoman şi România (Principatele Unite) au fost rupte în data de
9 mai 1877, Parlamentul României votează Independenţa României, care a doua zi - 10
mai 1877 se proclamă independentă; zi cu dublă semnificaţie - aniversare a înscăunării
monarhiei (10 mai 1866) a dinastiei Hohenzollern-Siegmaringen Carol I (1866-1914). În
aceste împrejurări, armatele otomane dezlănţuie atacuri continue, furibunde, insistente
asupra localităţilor româneşti de pe malul stâng al Dunării (la Zimnicea, Calafat, Turnu-
Măgurele şi altele), bombardându-le. Armata română, la ordinul principelui Carol I,
ripostează energic şi reuşeşte să treacă Dunărea, concentrând un efectiv de circa 58.700
de ostaşi şi 180 de tunuri. Iată şi versurile populare rostite în popor:

"Frunză verde şi-o lalea

Trec voinicii Dunărea,
Câte patru alăturea,
Voinici 'nalţi şi subţirei,
Nu trece plumbu' prin ei.

Şi calcă din piatră-n piatră

Parcă sunt făcuţi de-un tată,
Şi calcă din urmă-n urmă,
Parcă sunt făcuţi de-o mumă."
Principala ţintă a armatelor române era Plevna, puternica localitate - fortăreaţă, unde erau
masaţi cca 45.000 de ostaşi otomani conduşi de comandantul lor Osman-Paşa. Comandantul
suprem al armatelor ruso-române din faţa Plevnei era principele Carol I. Comandantul
trupelor de operaţii ale armatei române nu este altul decât generalul Alexandru Cernat, care
avea mare încredere în armata pe care o conducea, spunând subordonaţilor: "Fac apel la
devotamentul şi curajul vostru, cu toţii să ne îndeplinim măreaţa datorie ce ne impune iubirea
de ţară şi drapelul". Războiul astfel declanşat n-a fost o campanie festivă. Războiul a cerut
mii de iertfe cutremurătoare, morţi şi răniţi. Armata română s-a acoperit de glorie
nepieritoare în luptele purtate la Plevna, Rahova, Vidin, Smîrdan şi altele.

Iată câţiva eroi ai neamului în Războiul de Independenţă. Voi începe cu eroul-maior

Gheorghe Şonţu (1851-1877), născut la Focşani, tatăl ofiţer - maiorul Gheorghe Şonţu
conducea batalionul I din Regimentul 10 Dorobanţi-Putna la data de 30 august/11 septembrie
1877 împotriva redutei Griviţa din faţa Plevnei, "un maior capabil, un brav militar", foarte
aproape de camarazii săi, rostind tot timpul "Înainte, copiii mei! Trăiască România liberă!".
Maiorul Gheorghe Şonţu cade eroic în atacul asupra redutei Griviţa din blestemata vale a
"Bucovului şi Plîngerii". Batalionul este preluat de căpitanul Leon Cracalia, care bine instruit
şi luptător aprig îndeamnă camarazii pe acelaşi ton şi cu aceleaşi cuvinte ale lui Şonţu
"Înainte, copiii mei!". Cracalia conduce batalionul până când un glonte îi pune capăt vieţii.
Cel care preia comanda batalionului (al treilea) este locotenentul Chivu Stănescu. Cuvintele
locotenentului către camarazii săi "Mergeţi tot înainte, băieţi. Vin îndată şi eu".
După cum relatează poetul George Coşbuc (1866-1918) în lucrarea "Războiul nostru pentru
neatârnare" pe înţelesul tuturor - editată în anul 1907 (autorul acestui articol deţine această
lucrare care are 110 ani, păstrată excelent, e ca şi nouă); acest locotenent rănit mortal la un
picior, mai primeşte şi un glonte în frunte şi astfel şi bravul locotenent se prăbuşeşte şi moare
eroic. Al patrulea care preia comanda batalionului (lui Gh. Şonţu) înjumătăţit de otomani,
este locotenentul Grigore Gheorghevici din Regimentul 10 Dorobanţi - compania 1. A fost
străpuns de o baionetă ucigaşă, este rănit grav, este transportat peste Dunăre la un spital din
Turnu Măgurele şi îngrijit de sora sa, Aneta Gheorghevici. Moare în data de 21 septembrie
1877. I s-a acordat post-mortem "Steaua României" şi gradul de căpitan.
În situaţia care s-a creat, batalionul de dorobanţi al maiorului erou Gheorghe Şonţu face
fuziunea cu batalionul de infanterie al căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu - acesta
devine noul comandant (de fapt aceste batalioane au luptat alături, conlucrând împreună).
Câteva date biografice despre căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu: s-a născut în anul 1840,
la 30 mai; era singurul copil la părinţi - la 18 ani devine cadet la Regimentul de lăncieri - la
21 de ani, sublocotenent - la 28 de ani locotenent, apoi căpitan-comandant de companie în
Regimentul 8 Infanterie.
 Căpitanul Valter Mărăcineanu a condus cu dibăcie şi discernământ bătălia din faţa Plevnei.
Iată vorbele căpitanului: "După mine, băieţi!". Căpitanul Valter Mărăcineanu a murit eroic
"împlântând fanionul tricolor pe retranşamente", după cum a declarat generalul Alexandru
Cernat. Ziarul "România Liberă" din Bucureşti scria: "Mărăcineanu se lupta în primele
rânduri, dispreţuind moartea... sui în mijlocul unei ploi de gloanţe dealul şi dânsul fu cel
dintâi la întăritură împlântând steagul. Trăiască România! Fu cea din urmă vorbă a
căpitanului Valter". Aşa au ştiut aceşti bravi eroi să-şi facă datoria faţă de patrie şi popor. Iată
ce versuri a scris un sublocotenent, Carol Scrob, în acele zile negre de furtună, de război:

"Când faţă în faţă cu păgânul

Luptau cuprinşi în nor şi fum
Văzui amarnic cum românul
Crea cu patul puştii drum.
Pe scări, apoi pe parapete,
Ca şoimii valuri de curcani,
Cu steagu-n mâini zburau în cete,
Şi-n frunte bravii căpitani !"
Amintesc că sub tricolorul românesc au venit şi au luptat şi voluntari din Banat, Bucovina,
Transilvania. Aceasta demonstrează conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor, ea nu a
fost frântă niciodată. Românii din Transilvania, cu toate că se aflau sub jugul austro-ungar, i-
au sprijinit material şi spiritual pe românii de peste Carpaţi. Unii şi-au dat viaţa, au devenit
eroi sub altă formă, cum este cazul sublocotenentului-medic Dimitrie Ivănuş, transilvănenan
din Orlat, judeţul Sibiu. Câteva date biografice: a studiat medicina militară; la 20 de ani
ajunge subchirurg. După 4 ani ajunge medic de batalion, clasa a II-a. A fost încadrat în
Regimentul 2 dorobanţi, pe front, vara, în anul 1877, în Bulgaria. Ca şi ceilalţi colegi medici,
Dimitrie Ivănuş şi-a adus contribuţia şi a salvat de la moarte zeci de răniţi, luptând fără frică
împotriva febrei tifoide ce făcea ravagii în sânul armatei şi al populaţiei civile. Cot la cot,
alături de colegii săi, luptă pentru extirparea acestei maladii care, până la urmă, i-a răpus şi
lui viaţa. A fost un medic adevărat, un adevărat român, un frate de sânge şi neam. A decedat
la 29 aprilie 1878.

Revin şi precizez că atacul trupelor ruso-române din 30 august/11 septembrie 1877 asupra
redutei Griviţa I, redută ce făcea parte din sistemul de apărare a fortăreţei Plevna a fost
cucerită, însă fortăreaţa Plevna a căzut definitiv de-abia după 3 luni la data de 28 noiembrie /
10 decembrie 1877, când Osman Paşa a fost încercuit total, a fost învins şi nevoit să se
predea. Rănit la un picior, Osman-Paşa împreună cu trupele sale se consideră învins, devine
prizonier, de altfel şi trupele. Cei care au intrat în contact direct cu acest comandant, Osman
Paşa, au fost colonelul Cerchez, colonelul Eraclie Arion şi locotenent-colonelul Anton
Berindei. După cucerirea Plevnei de către armatele ruso-române, războiul a continuat până în
anul 1878, când Imperiul Otoman a capitulat. Independenţa României, proclamată la 9 mai
1877, a fost consfinţită prin fapte de arme şi prin sângele vărsat de zeci de eroi, după cum am
mai spus şi se înscrie în cartea Istoriei Românilor ca un moment crucial în dezvoltarea
noastră ca popor.
Pe plan internaţional, prin Tratatul de pace (Congresul) de la Berlin din 1/13 iulie 1878, s-a
recunoscut independenţa României ca stat de sine stătător şi suveran. Din partea României, la
Tratatul de pace au participat Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.