Sunteți pe pagina 1din 28

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Academia de Studii Economice a Moldovei

Portofoliu
Istoria Gândirii
Economice

A realizat: URSU Valeria, CON 181 fr.


Profesor: dr.conf.univ. FILIP Nelea

Chișinău, 2019
1.Istoria gândirii economice, obiectul de studiu. Teorii, doctrine, şcoli, curente de gândire
economică şi factorii determinanţi ai evoluţiei acestora.
2. Mercantilismul ca teorie și politică economică.Particularitățile naționale ale mercantilismului
3.Fiziocratismul ca teorie și politică economică ,,Tabloul Economic" de Fr. Quesnay.
4.Caracteristicile doctrinei liberalismului economic clasic.Concepţia liberalismului optimist de
J.B. Say și sinteza realizată de G.S. Mill
5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith .
6.Teoriile economice ale liberaliştilor pesimiști D. Ricardo și T. Malthus.
7.Doctrina naționalismului economic. Protecționismul economic , viziunea lui F.R. List,
varianta nord-americană.
8.Curentul socialismului economic: evoluție și reprezentanți. Sistemul de gândire economică
elaborat de K. Marx .
9.Şcolile marxiste : caracteristicile și reprezentanți . Specificul și consecințele leninismului .
10.Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile marginaliste , contribuția
școlii psihologice austriece (K.Menger, E.Bohm-Bawerk).
11. Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L. Walras) şi a
şcolii sintetizatoare britanice.
12.Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist , politica economică dirijistă
preconizată de G.M. Keynes .
13.Etapele keynesismlui. Neokeynesismul ca teorie și politică economică . Postkeynesismul.
14.Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile și etapele dezvoltării.
15.Evoluția instituționalismului negativist (Th. Veblen) și a instituționalismului pozitivist.
Instituționalismul anilor 1960 - 1970 (J.K. Galbaralth).
16. Neoinstituționalismul economic ,,imperalismul'' ştiinței economice. Teoria costurilor de
tranzacție și teoria drepturilor de proprietate de R. Coase. Teoria alegerii publice de J. Buchanan.
17.Neoliberalismul economic și deosebirile lui de liberalismul economic clasic , școlile
neoliberaliste. Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piață socială .
18.Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord -americană (M.
Friedman )
19.Particularitățile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de G. Becker și
teoria anticipărilor raționale de R. Lucas. Economia imaginației creative.
20.Caracteristicile evoluției gândirii economice românești. Ideile economice promovate de
Dimitrie Cantemir, P. Aurelian și M. Manoilescu.
1.Istoria gândirii economice, obiectul de studiu. Teorii, doctrine, şcoli, curente de gândire
economică şi factorii determinanţi ai evoluţiei acestora.
Cunoaşterea ideilor , teoriilor şi doctrinelor economice, lansate cu sute şi chiar mii de ani
în urmă, este oportună şi din simplul motiv că evoluţia lor în timp are loc nu într-o direcţie
oarecare, ci în spirală. Un alt argument în favoarea studierii IDE este şi faptul că „bagajul” de
cunoştinţe economice, acumulate de omenire pe parcursul mai multor secole, trebuie mereu
„regândit” şi analizat nu numai de pe poziţiile momentului dat, ci şi pornind de la interesele,
specificul şi obiectivele urmărite de poporul respectiv.

În fine, între realitatea economică concretă şi cunoştinţele economice puse în circulaţie,


există o strânsă interdependenţă. Un economist francez J. Lajugue afirma: „Un Aristotel şi un
Toma d' Aquino, un Adam Smith şi un Karl Marx au exercitat asupra istoriei economice a
omenirii o influenţă la fel de profundă ca şi descoperirea morii de apă sau a maşinii cu aburi. ”
Doctrinele Economice au apărut mai târziu decât Gândirea Economică. Astfel putem vorbi
despre doctrina lui Platon şi Aristotel – cu o anumită aproximaţie. Cei mai mulţi dintre specialişti
însă consideră că deja în cazul mercantiliştilor se poate vorbi despre o doctrină economică în
sensul actual al cuvântului. La început IDE, era o parte componentă a economiei politice. Apoi
în lucrarea „Avuţia Popoarelor” A. Smith analizează ideile economice ale mercantiliştilor şi
fiziocraţilor, iar K. Marx a adunat un material voluminos despre gândirea economică, care a fost
publicat în anii 1905 – 1910. Lucrarea se intitula „Capitalul”, unde al IV volum se denumea
„Teorii asupra plusvalorii”, volum pe care francezii l-au editat aparte sub denumirea de „Istoria
gândirii Economice.” Paralel cu aceasta încă din prima jumătate a secolului XIX – lea IDE se
transformă treptat într-un domeniu de sine stătător ajungând ca azi să ocupe în sistemul e
învăţământ mondial un loc de prim rang.Studiul doctrinelor economice nu poate fi o întreprin-
dere pur „iluministă”, de simplă cunoaştere.

Doctrinele se analizează pentru ca, pe baza unor aprecieri, să se tragă învăţăminte,


concluzii, sfaturi practice. În păienjenişul de idei, nu întotdeauna expuse într-o formă clară, acest
lucru nu este oricând la îndemână. Pentru a facilita efortul pe o atare direcţie şi pentru o bună şi
dreaptă judecată, în analiza şi aprecierea doctrinelor economice ne stă la îndemână un sistem de
criterii.De secole puşi în situaţia de a concura cu alte popoare în domeniu economic, am tot dat
înapoi.. Iar când, la răscrucea deceniului opt şi nouă în fosta URSS s-a procedat la o liberalizare
vieţii economice, cei mai mulţi dintre populaţie au rămas pasivi la aceste schimbări. Acest fapt a
generat ca unele persoane ce convieţuiesc alături de noi, au acumulat milioane, făcând primul
pas în a deveni stăpânii noştri de mâine. De această situaţie care s-a instaurat, într-o oarecare
măsură de vină este caracterul nostru naţional, căci activitatea economică cere şi duritate şi
capacitatea de a înfrunta riscul, calităţi cu care nu ne prea lăuda. La mijloc e şi faptul că am
rămas cu o structură socială similară celor mai înapoiate popoare din Africa. Iar ţăranii,
dintotdeauna, într-un fel sau altul, au fost dominaţi şi storşi de orăşeni. Ei bine, pe lângă lipsa
durităţii, a faptului de a merge la risc şi a unui alt şir de factori, ne mai lipseşte o calitate, poate
cea mai însemnată, numită de francezi „savoir - fair”, iar de englezi „know - how” – ceea ce
înseamnă a şti să faci, a fi întreprinzător.
2. Mercantilismul ca teorie și politică economică.Particularitățile naționale ale
mercantilismului.
Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gândirea economică a scolasticilor
medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc
cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii şi,
implicit, a puterii acestora.
Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale:
a) principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit
bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: “aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele
sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile”;
b) principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde
banul constituie “nervul războiului”.
Cele trei idei mai importante ce caracterizează modul de gândire mercantilist sunt:
1. concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională);
2. izvorul şi rolul profitului în societate;
3. concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelalte produse ce fac
obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă.
Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual sau
naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub
această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului, acesta din urmă fiind
considerat “exponentul birului public”.
Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv
circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi preocupaţi
de mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că, suplimentul
monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea produselor
respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea produselor (preţ mai
mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergând cu analiza mai departe, ei ajung la
concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul ar fi circulaţia mărfurilor şi
comerţul.Totuşi, se poate afirma cu certitudine că, prin trecerea la economia de schimb, avuţia
este eliberată din limitele valorii de întrebuinţare şi încadrată în “spaţiul” valorii de schimb.
Această mutaţie va permite amplificarea continuă a bogăţiei şi a posibilităţilor de acaparare a ei.
Comerţul de mărfuri şi de bani devine astfel, cea mai profitabilă sferă a economiei.
Cu toate că mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii
liberalismului clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă
statului în susţinerea economiei – intervenţie socotită drept o piedică în calea afirmării liberei
iniţiative a agenţilor economici şi a funcţionării economiei de piaţă, totuşi, acest curent de
gândire economică are meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus
politicul în slujba economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar în
măsura în care se sprijină pe bogăţie cât mai mare şi în continuă creştere. Totuşi, putem
considera mercantilismul ca un pas important în dezvoltarea economico-socială a epocii. El a
fost o primă încercare de descifrare a scopului mişcării capitalului, de analiză a circulaţiei
mărfurilor şi a economiei de schimb, pregătind în bună măsură terenul pentru afirmarea
fiziocratismului şi ulterior, a doctrinei liberalismului clasic.
3.Fiziocratismul ca teorie și politică economică ,,Tabloul Economic" de Fr. Quesnay.
Gândirea fiziocrată s-a născut ca o reacţie critică faţă de aceste realităţi, opiniile multor
economişti schimbându-se radical. În aceste condiţii se încearcă demonstrarea necesităţii
instaurării libertăţilor economice şi politice în numele a două cerinţe fundamentale: ridicarea
eficienţei activităţilor economice şi considerarea agriculturii ca singura ramură economică
chemată să creeze şi să sporească bogăţia unei naţiuni. Prin urmare, denumirea de fiziocratism
provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi proceselor economice deoarece, natura,
legile naturale sau fizice, cu caracterul lor imuabil şi universal sunt cele care trebuie să stea la
baza existenţei şi acţiunii umane.
François Quesnay afirma că “Prin legea fizică se înţelege cursul reglat de întregul
eveniment fizic al ordinii naturale, cel mai avantajos genului uman. Prin lege şi morală se
înţelege regula întregii acţiuni umane de ordine morală conform cu ordinea fizică, evident cea
mai avantajoasă genului uman. Aceste legi formulează ansamblul a ceea ce numim legea
naturală.” Pornind de la această presupoziţie, fiziocraţii au considerat că ştiinţa economică este o
ştiinţa naturală, fizică şi că bogăţia se poate identifica cu natura pusă în slujba omului, iar
valoarea trebuie să fie natura, în forma ei de manifestare economică adică, pământul ca
producător de mijloace de subzistenţă.
Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-
1774); Victor Riqueti (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817);
Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781).
Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o serie de idei novatoare, axate pe
evidenţierea principiului “ordinii naturale”, şi a noţiunilor de lege economică, produs net şi
circuit economic.
Principiul “ordinii naturale” exprimă ideea de bază a gândirii fiziocrate. Fiziocraţii sunt
printre primii cercetători ai economiei ce manifestă o concepţie netă asupra Ştiinţei sociale şi a
legilor economice. În concepţia fiziocraţilor, societatea evoluează urmând o serie de
“uniformităţi”, “legi naturale”, “o ordine naturală” dată de divinitate pentru a asigura fericirea
oamenilor şi a-i face pe aceştia să le cunoască şi să se conformeze acţiunilor lor.
Fiziocraţii nu au înţeles nici că producţia agricolă, ca şi cea industrială, se desfăşoară
având la bază legea preţurilor de piaţă. Astfel, atunci când preţul de piaţă scădea, produsul net
dispărea, iar, în asemenea condiţii, din teoria fiziocrată nu se mai înţelegea nimic. De altfel, ei
introduc aşa-numitul “preţ bun”, preţ ce conţine o “plus valută” asupra cheltuielilor de producţie,
ca un efect normal al ordinii naturale. În condiţiile în care preţul scade sub nivelul preţului de
producţie, ordinea naturală se rupe, afirmă fiziocraţii, iar “produsul net” dispare. Tocmai dintr-o
asemenea perspectivă, François Quesnay arăta că: "Abundenţa şi ieftinătatea nu-i bogăţie. Lipsa
şi scumpetea este sărăcie. Abundenţa şi scumpetea este îmbelşugare”, idei interesante, dar în
mare măsură nefundamentate. Totuşi, trebuie să remarcăm deopotrivă, că importanţa deosebită
acordată de către fiziocraţi agriculturii a reprezentat un pas important, ce a impulsionat ulterior
societatea în promovarea protecţionismului.
“Tabloul economic” al lui François Quesnay a trezit în mod deosebit admiraţia
contemporanilor săi, dar şi a posterităţii.
4.Caracteristicile doctrinei liberalismului economic clasic.Concepţia liberalismului optimist
de J.B. Say și sinteza realizată de G.S. Mill
În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi analizei
fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care
să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens,
Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor
experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează necesitatea independenţei
cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor deductive”, el fiind
considerat “părintele teoriei inducţiei”.
“Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei şi nu
să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre diferite
fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne, realizate
generalizări”.
Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty (1623-
1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă” economia politică clasică,
fiind considerat ulterior de Karl Marx “părintele economiei politice”.
Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea
mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la
extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu
natura, căci potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp
ce pământul este mama”. Prin urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste.
Trebuie menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi
politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditori mercantilişti au
evoluat spre liberalism.
În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o
sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că
se deduc singure”. Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le
colorează cu un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say,
n.n.) caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus
şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”.
Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia,
circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de
producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe
piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod
spontan a ordinii vieţii economice.
Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în
epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată să lucreze
împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are direct
de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”. Ideea este corectă
deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai târziu s-a numit
“monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul asupra pământului ca
obiect al proprietăţii private. Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea
poate fi coroborată cu o alta, la 28 fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai
muncile din agricultură ci toate muncile care creează utilităţi şi sunt productive nu numai
muncile care creează, direct bunuri materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea
lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele noastre”.
Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră
productive toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi.
Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia
aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o
distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say
consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie şi
prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei factori de producţie,
respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate.
În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei
clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare sunt evidenţiate, din
perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare staţionară, o serie
de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor şi
preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale
veniturilor şi ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare;
funcţiile guvernării; intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina
protecţiei industriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor, legile
împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului “laissez-faire-ului” sau al non-
intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernării este necesară.
În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este chemată să studieze
avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor constitutive ale
capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul “naturii şi legilor
producerii şi ale distribuirii avuţiei”. Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa
economică, ci şi de investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consideră Mill,
din punctul de vedere al instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi al cauzelor
morale şi psihologice.
Munca este considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi
încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în
accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deşi utile, intră în categoria celor
neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale, concretizate prin intermediul acţiunii
conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi capitalul.
Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul
muncii şi utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, “stocul acumulat
al produsului muncii se numeşte capital”.
Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un “paradox”, ce îi poartă numele.
“Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din comerţul internaţional
ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiţii ar
realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai mare
de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase.
John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comerţul internaţional: avantaje
directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzacţiile internaţionale au în
vedere obţinerea de produse cât mai ieftine.
Avantajele indirecte se referă la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii culturii în
lume.
Mill recunoaşte faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta
favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială, dar nu are în vedere şi consecinţele
pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce priveşte competitivitatea
diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru toate categoriile de
parteneri, inegali dezvoltaţi.
5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith .
. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale”
(1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare
fundamentală pentru ştiinţa economică.
În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să
sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul economic. Dând
dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică
economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi
importanţi în definirea mai clară a obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice
determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un
fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe
studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme
de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi
fiziocraţia.
“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe
teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică
aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.
Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de
“avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la
crearea şi sporirea ei.
În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement pe mercantilişti,
Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care
dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate
produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost
profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe
urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la
distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care
exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la început
în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea
mai largă şi cea mai întinsă”.
În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vast atelier creat de
diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi
îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a
unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al
comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.
Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi
structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea
avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional
şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin
urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai
pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.
6.Teoriile economice ale liberaliştilor pesimiști D. Ricardo și T. Malthus.
Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat “Despre principiile economiei
politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că,
potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe, [peste 500 de
scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gânditori de
seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice.
În mare măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din
domeniul economico-financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al
XIX-lea. Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea
judecăţilor sale economice având la bază o multitudine de exemple cifrice. Practicarea unei
politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a manifestării principiului
avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul relativ poate asigura,
scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a resurselor în producţie, cât şi avantajul
reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” a
intereselor acestora.
În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese
substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei
economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de
muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat
la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui
mai mic dezavantaj absolut.
Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvârşeşte
studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra
principiului populaţiei” iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată “Principii de economie politică”,
aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei şi a
săracilor.
Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este “Eseu
asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea ce
priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul că, a
urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea populaţiei. Teoria
malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au făcut-o să devină parte
integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o Malthus a fost
lăsată la o parte.
Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta
îl plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte renta drept
un venit justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai importante decât
ele, în contextul realizării reproducţiei.
7.Doctrina naționalismului economic. Protecționismul economic , viziunea lui F.R.
List, varianta nord-americană.
Reactia nationala fata de liberalismul clasic a aparut in Germania, aceasta tara
manifestând ritmuri mult mai lente de dezvoltare comparativ cu celelalte puteri europene. Printre
cauzele retardarii economice a Germaniei fata de Anglia, Olanda si Franta a fost, in primul rând,
pierderea pozitiilor de mare centru comercial din bazinul marii Baltice (confederatia oraselor
hanseatice a dominat comertul european in sec. XII – XV ). În urma marilor descoperiri
geografice caile comerciale au ocolit Germania, ele deplasânduse in Oceanul Atlantic. În al
doilea rând, cautarea altor izvoare externe de acumulare primitiva a capitalului si cotropirile
coloniale s-au ciocnit de factorul dezintegrarii teritoriale. În sec. XVIII – inceputul sec. XIX pe
teritoriul german erau amplasate peste 300 regate, knezate si episcopii, precum si 50 orase
imperiale, acest conglomerat purtând denumirea de „Sfântul Imperiu roman al natiunii germane”.
Dezintegrarea teritoriala crea obstacole serioase dezvoltarii economice. În lipsa statului
unitar erau diferite unitatile de masura si greutate. Neexistând o moneda unica, circulau peste
600 feluri de unitati monetare. Aceasta determina existenta frontierelor vamale in interiorul
Imperiului, hotarele lui exterioare, datorita lipsei puterii centrale efective, fiind in mare masura
deschise marfurilor straine. Când in anul 1815, dupa batalia de la Waterloo, a fost anulata
blocada continentala a Angliei, stocurile ei de marfuri sau indreptat in Europa. Respinse din
Franta, unde Restauratia stabilise un regim prohibitiv, ele s-au orientat spre Germania, care s-a
pomenit inundata de produsele industriale engleze, mai ieftene si calitative. Mica si slaba
industrie germana, bazata pe activitatea manufacturiera, a devenit total necompetitiva. Astfel s-a
impus protectia urgenta a pietei interne, argumentarea si justificarea acestei protectii revenindu-i
lui Friedrich List. List era un spirit prea practic si prea mult legat de problemele vitale ale
mersului economiei nationale ca sa-si inchege un sistem bazat pe cercetari la nivelul intregii
omeniri. Sistemul sau economic vizeaza prioritar acele momente si elemente interne si
internationale, care ar fi putut impiedica sau accelera progresul rapid si afirmarea natiunii
germane.
De fapt, scopul intregii lui vieti si activitati stiintifice poate fi redus la urmatoarele idei majore:
 Realizarea unitatii economice si politice a Germaniei.
 Lansarea dezvoltarii economiei germane pe cale industriala.
 Progresul economic rapid al Germaniei si atingerea, cel putin, a nivelului de dezvoltare a
Angliei.
List a operat in cercetarile sale cu notiunea de „natiune”. Societatea nu reprezinta o suma a
indivizilor egoisti care produc si schimba bunuri urmarind doar propriul lor interes, considera el.
Indivizii traiesc intr-o comunitate care este natiunea. Însa daca la mercantilisti natiunea se
identifica cu statul si regele, caracterizându-se prin solidaritate in interiorul tarii si ostilitate fata
de exterior, List evidentiaza contradictiile in interiorul tarii – intre interesele indivizilor si cele
ale natiunii. Astfel, o natiune cu o industrie slab dezvoltata este in pierdere, desi unii comercianti
pot prospera pe contul importului produselor straine.
Când ei importa leacuri sau iaduri, opiu si rachiu lor le este indiferent efectul importurilor
lor asupra bunastarii poporului, moralitatii societatii si prosperitatii statului. Şi invers: pentru o
natiune adesea este mai avantajos sa produca in tara anumite marfuri industriale, chiar daca o
costa mai scump decât daca le-ar cumpara din strainatate. În acest caz apare o contradictie intre
interesul individual al cumparatorului, care ar prefera marfa straina mai ieftena, si interesul
natiunii care, prin dezvoltarea industriilor producatoare ale bunului respectiv, poate deveni mai
puternica si mai bogata. De aceea, considera List, este necesar de a trece de la tratarea
problemelor economice prin prisma individului la tratarea lor prin prisma natiunii, ea fiind veriga
de legatura intre individ si umanitate. Daca indivizii au interes sa se imbogateasca prin crearea si
manipularea valorilor de schimb, apoi natiunea, dupa el, are interes sa se consolideze si sa-si
asigure maretia. Prin aceasta difera, in opinia lui List, „economia cosmopolita” clasica de
„economia politica a natiunii”.
Protecţionismul nord – american (SUA) Odată cu obţinerea independenţei în 1776, SUA
a adoptat o politică protecţionistă de dezvoltare a economiei. Reprezentanţi: Alexandr Hamilton
(1757 - 1864) H.Carey (1793 - 1879) N. Patten (1852 - 1922) Protecţionismul american
critică şi el politica liberului schimb şi apără interesele naţionale. H.Carey – afirmă că clasicii
englezi au adoptat o astfel de politică care duce la divizarea ţărilor în agrare şi industriale, la
monopolizarea producţiei industriale de un grup de ţări. Teoria liberului schimb este un
instrument al dominaţiei britanice. Admitea o îmbinare a protecţionismului cu liberul schimb. Un
teoretician ala armoniei unde sunt bine dezvoltate toate ramurile economiei (industria,
agricultura, comerţul). Statul trebuie să promoveze o politică protecţionistă permanentă, atât la
produsele industriale cât şi la cele agricole, creând astfel condiţiile necesare pentru dezvoltarea
unei economii complexe.
Rezulta, deci, ca protectionismul este un pret pe care il suporta consumatorii intr-un termen scurt
si mediu de timp. Dar cum numai industria nationala devine competitiva, consumatorii incep sa
beneficieze de acest sacrificiu. Totodata, List pleda pentru importul masiv al competentelor
straine si reintoarcerea, prin intermediul primelor platite, a competentelor germane ce activeaza
in exterior. Putini au fost gânditori economisti care sa fi avut o asa mare influenta asupra
derularii ulterioare a evenimentelor cum a avut-o F.List.
8.Curentul socialismului economic: evoluție și reprezentanți. Sistemul de gândire
economică elaborat de K. Marx .
Prima reactie critica fata de ideile liberalismului clasic a fost cea din partea
reprezentantilor paturilor nevoiase. Liberalismul clasic a declarat libertatea individului si a
proprietatii, insa aceasta nu i-a facut pe toti fericiti. A aparut o contradictie serioasa – intre ideea
ca munca este izvorul bogatiei si practica reala in care clasa sociala, care indeplinea cel mai mare
volum de munca, ocupa treapta inferioara a societatii, cu greu asigurându-si mijloacele de
existenta. Situatia precara a clasei muncitoare s-a datorat mai multor factori.
Pâna in sec. XIX domina mica productie de marfuri, bazata pe munca manuala. Dat fiind
faptul ca instituirea unei asemenea productii nu cerea mari capitaluri, multi sperau sa devina, cu
timpul, gospodari independenti. Însa aparitia masinilor in urma revolutiei industriale a pus capat
acestor sperante. Primele masini erau scumpe, putini având posibilitatea sa le cumpere. Iar cei
care le cumparau erau nevoiti sa-si recupere cât mai rapid cheltuielile efectuate, aceasta putând fi
facut doar pe seama prelungirii zilei de munca, ziua de munca de 12-14 ore devenind norma.
Utilizarea masinilor a ridicat brusc productivitatea muncii, facând suplimentara o buna parte din
lucratori si generând, prin aceasta, somajul in masa. Iar veniturile minimale ale somerilor si
salariile reduse ale muncitorilor, pe de o parte, si masa crescuta de bunuri in urma cresterii
productivitatii muncii, pe de alta parte, au provocat aparitia crizelor de supraproductie.
Conceperea acestor consecinte si nazuinta de a le inlatura au dat nastere unui sir de teorii,
cunoscute sub titlul comun – doctrina socialista. Izvoarele ei le gasim inca la Platon si T.
d’Aquino, in lucrarile lui T.Moore si T.Campanella.
Karl Marx, discipol al lui Ricardo, traieste prima mare criza a capitalismului industrial in decada
lui 1830 si urmatoarea criza politica in 1848. Trebuie sa dea o explicatie despre acele
convulsiuni. Teoria pe care o elaboreaza prezice evolutia socioeconomica viitoare si invita
muncitorii sa participe activ accelerand transformarea sistemului. Plecand de la teoría ricardiana
a valorii-munca, deduce ca salariul primit de muncitori este exact costul de productie.
Plusvaloarea este diferenta dintre valoarea marfurilor produse si valoarea fortei de munca ce s-a
utilizat. Relatiile de productie in sistemul capitalist si superstructura juridica ce emana din ele
determina ca plusvaloarea sa fie insusita de burghezie, proprietarii mijloacelor de productie.
Fortele sistemului imping clasa dominanta spre o continua acumulare de capital ce duce la
diminuarea ratei beneficiilor in locul concentrarii capitalului in foarte putine maini. Mecanizarea
progresiva creaza o permanenta armata industraiala de rezerva ce mentine salariile la limita
saraciei. Contradictia dintre concentrarea de capital in putine maini si organizarea de masive
structuri disciplinate de muncitori de catre industrie va provoca in mod necesar explozia
revolutiei sociale si "exproprierea expropriatorilor".
Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră
valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care
supraevalua munca manuală a proletarului.

Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor


clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel
între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă.
9.Şcolile marxiste : caracteristicile și reprezentanți . Specificul și consecințele leninismului .
Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX. Dezvoltări şi
aplicaţii ale gândirii economice marxiste au fost construite după moartea lui Marx de către
militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine acum una concretă, indicând paşii care
trebuiau făcuţi pentru a transforma societatea, pierzându-se caracterul ştiinţific pe care Marx
încercase să-l dea operei sale economice. Marxiştii erau acum mai mult ca niciodată, politicieni
şi nu oameni de ştiinţă. Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea.

Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia, exilată


în Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobândind cetăţenie germană în urma căsătoriei ea
devine unul dintre liderii Partidului Social Democratic German. Ideea sa de bază este eliminarea
capitalismului. În detalii ea se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor
revoluţionare asertată de acesta, dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei din Rusia,
prezicând permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui Berstein care
avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale.

Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi marxist a criticat
multe dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul evoluţionist.
Criticându-l pe Marx, Berstein nega ideea colapsului iminent al capitalismului şi afirma că
burghezia nu era în întregime parazitară. Tot el spunea că socialismul este rezultatul final al
liberalismului şi nu al revoluţiei. Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii
acelor vremuri.

Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-economic
în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La scară mondială apar ca
actori de prim plan ai scenei economice monopolurile. Capitalismul liberei concurenţe este
înlocuit cu un capitalism monopolist. Pornind de la această modificare a contextului Lenin
crează un nou capitol al economiei politice marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei
generale a capitalismului.

Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism. Aceasta


era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia monopolurilor şi a
capitalului financiar a fost statornicită, când exportul de capital capătă însemnătate
primordială, când a început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi când s-a terminat
împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pământesc.

Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care nu mai e făcută
numai de către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini, burghezia imperialistă. În ceea
ce priveşte revoluţia socialistă, Lenin apreciază că aceasta nu mai trebuie să izbucnească
simultan în toate ţările capitaliste ci există posibilitatea să înceapă chiar într-o singură ţară, nu
neapărat una capitalistă dezvoltată ci în cea care reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului
imperialist. Evident, el vorbeşte de Rusia.

Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific prăbuşirea capitalismului.


Pentru aceasta încearcă să construiască raţionamente, dar pe baza unor prezumţii simple,
arbitrare şi nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat. Ceea ce face de fapt Lenin e să prezinte
contradicţiile capitalismului pentru a afirma apoi că imperialismul este ultimul stadiu al
capitalismului, a cărui prăbuşire este iminentă.

Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din această cauză
absurdităţile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru academicieni, ci
au afectat miliarde de oameni.

Marxismul a fost introdus de către intelectualii socialişti şi din România. Constantin


Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) publică în „Revista Socială” mai multe studii de marxism,
printre care „Ce vor socialiştii români” şi „K.Marx şi economiştii noştri” (1884). Lucrarea sa de
referinţă rămâne însă cea din 1910, „Neoiobăgia”. În aceasta din urmă se preocupă de
problemele agriculturii româneşti, confruntată cu introducerea relaţiilor capitaliste de producţie
şi marcată de subdezvoltare.

Pe un plan mai larg, opera lui Gherea contribuie la răspândirea ideilor economice
marxiste în România. Fără a recurge la soluţia facilă a dogmatismului, Gherea analizează în mod
original problemele economiei româneşti, propune soluţii de înnoire a acesteia. Gândirea sa este
influenţată de cea marxistă, dar se manifestă înnoitor faţă de aceasta.

În perioada interbelică apare Partidul Comunist Român, ca promotor al ideilor marxiste,


dar ideile economice devin simple lozinci în spatele cărora se ascunde dorinţa de putere.
Revoluţia bolşevică din Rusia transformase complet datele problemei, marximul fiind pus, ca
doctrină politico-economică la proba faptelor. Dogmatismul promovat de Comintern ţine acum
locul unei veritabile reflecţii. Printre puţinii care au curajul şi puterea de a promova idei noi se
numără şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Acesta promovează mai ales modele de reformă ale
societăţii româneşti pe baza învăţăturilor marxiste.
10.Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile marginaliste ,
contribuția școlii psihologice austriece (K.Menger, E.Bohm-Bawerk).
Cronologic, inceputul revolutiei marginaliste este marcat prin aparitia aproape simultana
a trei lucrari fundamentale : „Teoria economiei politice”(1871) a lui J.S. Jevons, „Bazele
economiei politice”(1871) a lui K. Menger si„Elemente de economie politica pura”(1874) a lui
L. Walras. Desi aceste trei opere au aparut independent una de alta in trei tari cu conditii social-
economice si traditii spirituale foarte diferite ( Anglia, Austria, Elvetia ), toate ele au avut o unica
orientare teoretica principial noua, ce le-a permis urmasilor de a-i califica pe autorii lor ca
initiatori ai revolutiei marginaliste. De mentionat ca ideile lor nu au avut un larg ecou in rândul
colegilor economisti.
Deoarece noile lucrari teoretice se ciocneau cu dificultati in procesul traducerii, iar
reuniuni internationale ale 55 economistilor inca nu se convocau, Jevons, Menger si Walras timp
indelungat nu stiau de existenta reciproca, contemporanii concepându-i ca cercetatori izolati. Şi
numai la mijlocul anilor 80 ai sec. XIX, datorita eforturilor active ale discipolilor lui Menger si
Walras, precum si a lui A. Marshall, marginalismul a inceput sa cucereasca pozitiile dominante
in gândirea economica, fiind puse fundamentele doctrinei neoclasice. Denumirea de
„neoclasica”, data doctrinei, are o semnificatie dubla. Pe de o parte, ea denota unele elemente de
continuitate cu liberalii clasici, iar pe de alta parte – ruptura dintre ei.
Şcoala austriaca s-a format la Universitatea din Viena, la catedra pe care multi ani a
condus-o Carl Menger. Particularitatile ei metodologice pot fi caracterizate prin urmatoarele
momente:
 Individualism metodologic extrem de riguros
Reprezentantii austrieci au pus la baza teoriei lor „metoda robinsonadei”, care plaseaza in centrul
cercetarilor comportamentul economic al unui individ izolat – a lui Robinzon. Trasaturile
caracteristice gospodariei acestuia sunt extinse, ulterior, asupra economiei in ansamblu.
 Subiectivism consecvent
Valoarea de schimb a bunurilor de consum este considerata a fi dedusa de consumatori in mod
subiectiv, reiesind din importanta pe care ei o atribuie acestor bunuri. Iar valoarea de schimb a
bunurilor productive era determinata de aprecierile subiective ale valorii bunurilor de consum
produse cu ajutorul acestor bunuri productive.
 Analiza cauzala si caracter discret al cercetarii
„Austriecii” dadeau preferinta analizei cauzale si nu celei functionale. Spre deosebire de
celelalte curente marginaliste, ei se opuneau divizarii infinite a bunurilor (nu intâmplator in
calitate de exemplu a bunului schimbat la ei figurau caii – bun indivizibil, in timp ce Marshall
opera cu ceaiul – bun perfect divizibil). Ca urmare, considerau ei, este posibila doar scala
discreta a cererii si ofertei si, deci, nu poate exista un singur punct care ar indica pretul de
echilibru. Exista doar intervalul in care acest pret se stabileste.
 Refuzul de la utilizarea instrumentarului matematic de analiza
Marginalismul austriac este pur verbal, fara formule si diagrame. Şi nu pe motivul ca
reprezentantii acestei scoli nu posedau suficiente cunostinte in domeniul matematicii. Ei tindeau
sa reprezinte postulatele lor teoretice intr-un mod maximal realist, cuvântul fiind considerat mai
concret decât schema.
Ultra-individualismul lui Carl Menger
Conceptul cu privire la nevoi si bunuri
Categoria de baza de la care porneste cercetarea lui Menger este „nevoi umane”. Ele apar, in
viziunea lui, ca reactie a gradului de adaptare a organismului uman la mediul ambiant. În cazul
când exista discordante intre om si mediu apar insatisfactii, care genereaza nevoi. Şi doar
satisfacerea acestor nevoi restabileste echilibrul pierdut. Deci,nevoile, in opinia lui Menger,
reprezinta niste dorinte umane nesatisfacute. Anume nevoile transforma produsele in „bunuri”
(categorie nou introdusa de Menger in cercetare, pâna la el fiind utilizate notiunile de „produs” si
„marfa”). Bunurile sunt definite caproduse care satisfac o anumita nevoie umana.
Deci, ca un produs sa se transforme in bun este necesara prezenta a 4 conditii de baza:
 sa existe o anumita nevoie;
 sa fie prezent un produs care ar putea satisface aceasta nevoie;
 omul sa cunoasca capacitatea produsului dat de a satisface nevoia data;
 omul sa poata dispune de produsul dat pentru satisfacerea nevoii date.
Contributiile teoretice ale lui E. von Bohm-Bawerk
Principiul utilitatii marginale. Bohm-Bawerk, considerat cel mai important reprezentant
al scolii austriece, a expus mai clar si exact esenta principiului utilitatii marginale, aplicând in
cercetarile sale „metoda robinsonadei”. Sa ni-l inchipuim pe Robinzon, mentiona el, pe o insula
stâncoasa cu un izvor de apa potabila. Sa presupunem ca nevoile lui zilnice in apa se repartizeaza
in felul urmator: l litru pentru a-si potoli setea, 2 litri pentru alimentatie, 5 litri – pentru a ingriji
gradina, 10 litri – pentru spalatul rufelor si efectuarea lucrarilor gospodaresti si ultimii 2 litri –
pentru stropirea florilor. Deci, nevoile zilnice in apa alcatuiesc 20 litri. Sa presupunem, continua
Bohm-Bawerk, ca izvorul il asigura zilnic cu 100 litri de apa. Care va fi in aceste conditii
valoarea unui litru de apa? Ea va fi egala cu zero, deoarece pierzând 1litru, el va avea la
dispozitia sa alte 99 litri, aceasta depasind cu mult totalitatea nevoilor sale. Şi daca pe insula va
aparea Vinerea, Robinzon nu va avea nici un motiv economic de a-i impune o plata pentru
consumul apei potabile.
Aplicând teoria sa la sistemul relatiilor creditare si salariale, Bohm-Bawerk a ajuns la
concluzia ca daca posesorul unui capital de 200 u.m. acorda aceasta suma cu imprumut, el are tot
dreptul ca, dupa o perioada, sa primeasca 220 u.m. datorita deprecierii in timp a valorii prezente.
Numai astfel cele doua sume se vor egala. În aceeasi maniera sunt explicate toate veniturile
factoriale. Întreprinzatorul, angajând muncitorul, ii plateste un bun prezent – salariu. Acest
muncitor creeaza un bun viitor, deci de o valoare mai mica decât salariul primit. De aceea, pentru
a respecta echivalenta schimbului, muncitorul va trebui sa creeze o valoare suplimentara –
profitul, care va trece in posesia intreprinzatorului in baza echivalentei schimbului si nu a
exploatarii. Folosind termenii contemporani,salariul, in acceptiunea lui Bohm-Bawerk,
reprezinta valoarea viitorului produs marginal al factorului munca, multiplicat la cantitatea
bunurilor produse si discontat la momentul zilei(in calitate de discont apare rata dobânzii la
momentul dat). Acelasi rationament se foloseste si la explicarea marimii rentei funciare si a
capitalului. Renta este discontul de pe valoarea viitorului produs marginal multiplicat la
cantitatea bunurilor produse. Dobânda reprezinta discontul de pe valoarea viitorului produs
marginal, creat de bunurile productive prezente.
11. Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L. Walras) şi
a şcolii sintetizatoare britanice.
Fiind martorul criticii liberalismului clasic din partea nationalistilor si a socialistilor,
Walras si-a pus scopul de a plasa stiinta economica pe un fundal teoretic mai solid. El considera
ca opera lui A.Smith si a succesorilor lui clasici era depasita, deoarece nu facea distinctie neta
intre teoria economica si problemele de natura istorica, politica si etica.
În opinia lui stiinta economica trebuie sa se divida in 3 compartimente distincte:
 Ştiinta economica pura, care trebuie sa se preocupe de studiul legitatilor circulatiei
bogatiei.
 Ştiinta economica aplicativa,care are menirea de a studia modalitatile producerii bogatiei.
 Ştiinta economica sociala,orientata spre analiza modalitatilor de repartitie a bogatiei
produse.
L.Walras si-a concentrat toata atentia asupra stiintei economice pure, intitulând lucrarea
sa de baza„Elemente de teorie economica pura”,in care locul central il ocupaproblema formarii
preturilor si a echilibrului.
Modelul concurenţei pure şi perfecte:
Elaborarea modelului unui tip de concurenţă, care nu există în realitate, dar care permite de a
analiza mecanismul formării preţului în condiţiile de liberă concurenţă, condiţii asigurate de
intervenţia statului. El este convins că în condiţiile unei asemenea concurenţe economia se
autoreglează.
Concurenţa perfectă are loc doar când sunt prezente simultan cinci premise:
 Atomicitatea participanţilor la tranzacţii (număr mare de cumpărători şi vânzători
 Omogenitatea produselor – bunurile sunt identice, astfel că cumpărătorilor le este
indiferent de la care producător să cumpere
 Fluiditatea pieţei – intrarea liberă a producătorilor pe piaţa dorită
 Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie
 Transparenţa pieţei – accesul la informaţie
Teoria echilibrului general: L.Walras a oferit prima idee de echilibru general al economiei,
obţinut într-un mediu de concurenţă pură şi perfectă.
El deosebeşte trei tipuri de pieţe:
a) Piaţa produselor
b) Piaţa serviciilor
c) Piaţa capitalului
Echilibrul economic necesită egalarea posibilă a cererii şi a ofertei pe toate trei pieţe. Cel care
realizează acest echilibru este „întreprinzătorul”. În cazul concurenţei perfecte preţul la bunurile
şi serviciile productive se egalează, iar profitul întreprinzătorului scade la zero. Diferenţa între
clasici şi L.Walras constă în faptul că primii afirmă că concurenţa perfectă se realizează spontan,
pe când L.Walras o consideră ca o stare ipotetică care nu poate fi atinsă (stabilită) numai de
politica „Laisser - faire”
12.Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist , politica economică
dirijistă preconizată de G.M. Keynes .
În timpul războiului, Keynes a jucat un rol important în cadrul Trezoreriei Britanice,
fixându-şi ca obiectiv principal refacerea ordinii economice de după război. În 1943, Keynes
face publică ideea sa cu privire la Bancor, o propunere pentru o uniune internaţională de
clearing. Consultându-se şi cu americanii, în cele din urmă, Keynes renunţă la ideea sa în
favoarea „Planului Alb American”, plan care viza crearea unui fond internaţional din monedele
ţărilor participante. În orice caz, unele aspecte ale uniunii de clearing previzionate de Keynes au
fost incluse în acest proiect. În 1944, Keynes a condus delegaţia britanică la conferinţa
internaţională de la Bretton Woods, unde au fost stabilite detaliile acestui sistem. A fost acceptat
„Planul Alb American”, ţările au adoptat rate de schimb fixe, monedele fiind fixate în funcţie de
dolarul american, în timp ce dolarul însuşi putea fi schimbat pe o cantitate de aur. Două instituţii,
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională au fost create pentru a supraveghea noul
sistem monetar internaţional.
1. S-a inspirat din lucrările mercantiliştilor şi din lucrarea lui T.Malthus „Eseu asupra
principiului populaţiei”
2. Respinge concepţia unei ordini naturale, şi a unor legi obiective ce ar asigura funcţionarea
spontană a economiei, echilibrul economic.
El plasează la temelia activităţii economice înclinaţiile psihologice ale oamenilor, pe care le
ridică la nivel de legi economice. Principalele legi psihologice sunt:
a) Legea psihologică fundamentală – înclinaţia spre consum şi economii
b) Legea imboldului spre investiţii
c) Legea preferinţei pentru lichidităţi
Anume aceste înclinaţii, având un caracter ştiinţific şi incontrolabil, se află la temelia
fluctuaţiilor economice, a crizelor şi a şomajului. În acelaşi timp, deoarece ţin însăşi de natura
omului, ele rămân veşnice, universale, influenţând dezvoltarea economică în toate societăţile.
3. Afirmă că forţa majoră care mişcă societatea şi viaţa economică sunt ideile.
4. Ca şi neoclasici Keynes împarte societatea în producători şi consumatori şi nu în clase sociale,
cum procedează clasicii şi marxiştii.
5. Spre deosebire de neoclasici, care au efectuat o analiză microeconomică a proceselor
economice lanivelul firmei, producătorului şi consumatorului, Keynes respinge însă „Legea Say”
şi susţine că economia de piaţă are un şir întreg de neajunsuri ca dezechilibrele, şomajul,
diferenţierea de v nituri etc.
Dorind să propună autorităţilor statale remedii concrete şi eficiente de depăşire a acestor 82
neajunsuri, el pune accentul în analiza sa pe studierea: venitului naţional, consum, investiţii,
economii etc. Efectuarea unei analize macroeconomice i-au permisă descopere o serie de greşeli
ale clasicilorşi neoclasicilor ca:
a) Ipoteza transformării automate şi integrale în orice moment a economiilor în investiţii
b) Afirmaţiile ca:
 Rata dobânzii este reglată numai de cerere şi ofertă de capital
 Salariul este reglat de cererea şi oferta forţei de muncă
 Forţa de muncă de nivelul salariilor
6. Dacă neoclasicii au plasat în centrul preocupărilor lor piaţa cu elementele ei (preţul, cererea,
oferta etc.), Keynes pune accentul pe studierea fluxurilor, adică acircuitului mărfurilor globale.
Pentru piaţa nu este decât unul dintre momentele acestui circuit. Schimbarea ordinii priorităţilor:
Autorii clasici plasează în centrul cercetărilor problema banilor şi finanţelor deoarece,
considerau că stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar sunt condiţiile cheie ale prosperităţii
economice.
Apoi urma economia, ghidată de jocul spontan al preţurilor. Şi pe ultimul loc se află socialul
deoarece pentru a repartiza mai mult, trebuie mai întâi să se producă mai mult. Keynes stabileşte
o altă ordine: I. Plasează socialul – mai întâi trebuie a sigurată utilizarea completă a forţei de
muncă, de care va depinde atât securitatea socială, cât şi stabilitatea politică. II. Plasează
economia – odată asigurată utilizarea completă a braţelor de muncă prosperitatea şi belşugul vor
veni de la sine, cauzate de creşterea inevitabilă a veniturilor. III. Plasează moneda şi finanţele –
pentru a asigura realizarea obiectivelor de mai sus trebuie să sacrifice ceva. Problema
echilibrului economic: Clasicii considerau că în condiţiile economiei de piaţă producţia oscilează
în jurul unui punct de echilibru între cerere şi ofertă. Potrivit „legii lui Say” oferta îşi creează
cererea sa, deci echilibrul se stabileşte automat, iar crizele şi şomajul sunt imposibile.
Stimularea investiţiilor: Keynes spune că nu economiile ci consumul favorizează
investiţiile. Pentru stimularea cererii globale, el propune mărirea investiţiilor publice atât în sfera
productivă cât şi în cea neproductivă (şomerul cu groapa). Stimularea investiţiilor private urmau
să se înfăptuiască prin intermediul micşorării ratei dobânzii. Stimularea consumului: Propune
promovarea unei politici de sporire a consumului de stat şi de redistribuire a veniturilor. Dar o
mare diferenţiere a veniturilor are urmări negative pentru dezvoltarea economică deoarece
stimulează tendinţa de mărire a economiilor şi de limitare a investiţiilor.
Pentru asigurarea unei repartiţii mai echitabile, Keynes propune:
Introducerea impozitului progresiv pe venit
Introducerea unui sistem eficient de asistenţă socială, servicii publice
Politica monetară: Clasicii afirmau că moneda este un simplu instrument neutru care nu
face decât să mijlocească schimbul. Keynes afirma că banii joacă un rol activ în viaţa economică.
Unul din scopurile principale ale politicii monetare este menţinerea ratei dobânzii la cel mai
scăzut nivel posibil. Reducerea ei, poate fi realizată pe calea sporirii cantităţii de bani aflaţi în
circulaţie, dar apare inflaţia. Din două rele Keynes alege răul cel mai puţin periculos pentru
societate - inflaţia.
Critica teoriei liberului schimb: El consideră ineficientă politica liberului schimb (laisser
– faire) nu numai la scară macroeconomică ci şi mondoeconomică. Atunci când într-o ţară
nivelul şomajului este ridicat, ea urmează să-şi închidă frontierele pentru a opri pătrunderea pe
piaţa internă a mărfurilor străine ceea ce duce la producerea lor, chiar şi cu cheltuieli mai mari, în
cadrul ţării respective. Aceasta va duce la apariţia unor noi întreprinderi. Dar politica dată nu
poate fi promovată pe termen lung. Odată cu problema şomajului dispare se poate reveni la
principiile liberului schimb.
13.Etapele keynesismlui. Neokeynesismul ca teorie și politică economică. Postkeynesismul.
Neokeynesismul este un curent format din mai multe microcurente, care pun accentul pe
diferite nuanţe ale doctrinei keynesiste. Anume prin doctrina dată, doctrina lui Keynes, adoptată
la noile condiţii, a dominat gândirea economică pe parcursul a trei decenii.
Apariţia neokeynesismului este condiţionată de:
1. Transformarea economiei bazată pe proprietatea privată în una mixtă, în care pe lângă sectorul
individual există şi un mare sector public
2. Statul în aceste condiţii nu mai era un simplu paznic, ci devenise principalul agent economic,
cu o influenţă hotărâtoare asupra întregii economii.
Înainte, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial succesul keynesismului,
sprijinit de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea dificilă observarea carenţelor
doctrinei legate de fundamentele statice, prin excelenţă, ale analizei şi de orizontul scurt de timp,
de axarea pe soluţii privind moderarea crizelor şi şomajului fără luarea în considerare a cerinţelor
creşterii economice, de suprasolicitarea factorilor macro şi lăsarea pe plan secundar a celor
microeconomici, inclusiv a mecanismelor pieţei, de subaprecierea rolului interdependenţelor
economice crescânde la scara lumii. Economişti de seamă ca R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai,
P.A.Samuelson, S.Tsuru, G.Myrdal, J.Robinson, P.Sraffa şi alţii, observândule, au căutat să le
îndepărteze.
Dintre contribuţiile aduse de neokeynesişti ne vom opri asupra câtorva cum sunt: teoria
dinamicii economice, teoria sintezei neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin intermediul
mărfurilor. Neokeynesiştii erau de acord cu Keynes, care considera instabilitatea politică şi
dezechilibrele economice drept manifestări fireşti ale economiei de piaţă contemporană fapt ce
justifica intervenţia statului în economie, dar în timp ce Keynes a pus accent pe studierea
problemelor consumului, neokeynesiştii au acordat o atenţie primordială analizei producţiei.
Obiectivul primordial al politicii economice Keynes era ocuparea completă a forţei de muncă, pe
când al neokeynesismului era asigurarea unor ritmuri stabile de creştere economică.
Keynesismul – o intervenţie a statului indirectă şi eficientă Neokeynesismul – erau pentru un
amestec sistematic şi direct. Ei au acordat o atenţie mare factorului timp, elaborând teoria şi
practica creşterii economice.
Postkeynesismul :
Apare în deceniile şapte – opt ale sec. XX ca rezultat al prezenţei unui şir de fenomene
negative ca: simultaneitatea inflaţiei, şomajului, crizei valutar financiare, economiei mondiale
etc.
Ca rezultat al acestor efecte keynesismul intră într-o criză. Ideea keynesistă de reformare
a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări prin optica diverselor sisteme de interese, inclusiv ale
stângii burgheze şi ale muncitorimii laburiste, social-democrate şi socialiste. Chiar la Cambridge,
sediul iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o şcoală de stânga, printre promotorii ei înscriindu-
se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas kaldor, Tibor Balogh, etc. Ideea călăuzitoare este cea
de conciliere, prin măsuri practice, a intereselor muncii cu cele ale capitalului, iar în plan
teoretic, de îmbinare a unor realizări teoretice din doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina
lui D.Ricardo şi/sau K.Marx. Astfel apare o grupare nouă care avea ca obiectiv să apere ideile
cele mai de preţ din doctrina keynesistă.
14.Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile și etapele
dezvoltării.
Trăsăturile caracteristice ale instituţionalismului
Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţionalismului au fost:
T.Veblen (1857 - 1929) J.M.Clark (1884 - 1963) J.K.Galbraith (1908) F. Perraux (1903 - 1987)
A apărut în perioada interbelică în SUA şi în curând devine un curent mondial,
răspândindu-se în Franţa, Suedia, Germania, Anglia etc. În decurs de un secol, în interiorul
acestei doctrine au apărut o mulţime de microcurente care diferă între ele.
Cu toate acestea există câteva trăsături esenţiale ale instituţionalismului:
 Nu erau de acord cu nivelul ridicat al abstractizării ştiinţei economice neoclasice
 Solicitarea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale
 Dezaprobarea empirismului cauzal al economiei clasice şi neoclasice, exprimată prin
propunerea de a efectua investigaţii cantitative detaliate.
 Critică anumite aspecte ale capitalismului, precum şi unele concepte teoretice clasice şi
neoclasice.
 Calificarea instituţiilor drept forţă motrică a dezvoltării social – economice
 Justificarea amestecului statului în economie pentru a evita crizele, şomajul
 Fac o analiză a fenomenelor economice la nivel macroeconomic
 Promovează ideea primatului socialului în raport cu economicul.

Şcoala istorică Germană


1. Au respins metoda deductivă a economiştilor clasici şi au înlocuit-o cu metoda istorică a
comparaţiei.
2. A trecut prin două etape de evoluţie:
a) Mijlocul sec. XIX – „vechea şcoală istorică” în frunte cu Wilhhelm Roscher (1817 - 1894)
b) După 1870 atinge apogeul numindu-se „noua şcoală istorică”
Obiectul de studiu:
1. Economia politică, trebuie să fie o ştiinţă despre economia naţională, care urmează a fi
descrise în modul cel mai detaliat.
2. Îi criticau pe clasici, pentru că ar fi limitat cercetările lor numai la domeniul pur economic,
ignorând un şir de fenomene ce influenţează activitatea omului ca: politica, morala, obiceiurile,
psihologia etc. care joacă un rol decisiv în determinarea motivelor activităţii economice a
omului.
3. Au criticat legile economice ale clasicilor, deoarece condiţiile economice şi sociale diferă de
la ţară la ţară, de la epocă la epocă.
Astfel, fondatorul şcolii, Wilhelm Roscherm scria că: „Nu poate exista un singur ideal
economic pentru toate popoarele, tot aşa cum hainele nu se cos toate după aceeaşi mărime”
Metoda: resping metoda deductivă (teoretică, ştiinţifică), elaborând o nouă metodă de cercetare
economică bazată pe fapte concrete, detalii etc. Ei fug de teorie şi acceptă istoria, declarând că
fenomenele economice trebuie cercetate aşa cum se prezintă ele, fără a face multă filozofie. Au
acordat o importanţă exagerată descriptivismului în defavoarea teoriei.
Critică nu numai doctrina clasică, ci şi pe cea marxistă, afirmând că problemele
economice, sociale şi politice, trebuie soluţionate pe calea reformelor şi nu a revoluţiilor.
15.Evoluția instituționalismului negativist (Th. Veblen) și a instituționalismului pozitivist.
Instituționalismul anilor 1960 - 1970 (J.K. Galbaralth).
Instituţionalismul a trecut prin trei etape:
1. Instituţionalismul negativist (protestatar): primele patru decenii ale sec. XX. Au pus accent pe
critica capitalismului şi a liberalismului economic. Reprezentanţii sunt: Thorstien Veblen (1857 -
1929) , J. Commons.
2. Instituţionalismul pozitivist:Apare imediat după război, prin operele lui J.M. Clark, A.Berle.
Se caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor
propuneri cu privire la perfecţionarea lui.
3. Neoinstituționalismul : Mijlocul anilor 60-70 şi se caracterizează prin mărirea ariei geografice,
cât şi a caracterului investigaţiilor. John Kennet Galbraith este teoreticianul de bază.
T. Veblen este considerat figura cea mai reprezentativă a instituţionalismului protestatar.
El s-a făcut remarcat prin cercetările sale asupra structurilor economice ale societăţii în care a
trăit şi pentru analizele referitoare la sistemul economic contemporan. T. Veblen şi-a expus
opiniile sale instituţionaliste în lucrările: „Teoria clasei fără ocupaţii” (1893), „Teoria
întreprinderii de afaceri” (1904), „Inginerii şi sistemul de preţuri (1921) ş. a. T. Veblen
examinează în aceste lucrări trei probleme majore ale societăţii contemporane: - motivaţia
activităţii economice; - rolul clasei fără ocupaţii; - „suveranitatea” consumatorului.
Instituţionalismul pozitivist: cuprinde perioada de timp dintre anii ’30-’70 ai secolului
trecut şi se caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea
diferitelor propuneri cu privire la perfec- ţionarea lui.
Printre aceste propuneri se află:
- difuziunea proprietăţii;
- constituirea economiei mixte;
- revoluţia în distribuirea veniturilor.
Principalii promotori ai propunerilor menţionate sunt consideraţi J. M. Clark (1884- 1963) şi A.
A. Berle (1895-1971). Ei susţin ideea că, începând cu anii ’50 ai secolului al XX-lea, în cele mai
dezvoltate 76 ţări cu economie de piaţă a avut loc o schimbare radicală în structura proprietăţii
capitaliste.
Începe pe la mijlocul anilor ’60-’70 ai secolului trecut şi se distinge prin lărgirea ariei geografice
şi a caracterului cercetărilor efectuate. Teoreticianul principal al acestei perioade este John
Kenneth Galbraith (1908-2006). Fiind consilierul economic principal al Preşedintelui SUA J.
Kennedy, i-a propus acestuia ideea de a pune accentul în practica sa economică pe teoria
dirijismului economic al lui J. M. Keynes. Între anii 1961- 1963 a fost ambasador al SUA în
India. J. K. Galbraith a publicat mai multe lucrări, cele mai cunoscute fiind „Noul stat industrial”
(1967) şi „Ştiinţa economică şi interesul public” (1967). Din aceste şi alte lucrări fondatorul
neoinstituţionalismului desprinde concluzia că societatea contemporană este, în esenţă, o
societate bazată nu pe raporturi de egalitate în lupta de concurenţă şi cu suport în mecanismele
autoreglatoare ale pieţei, ci pe relaţii asimetrice, de inegalitate. Temelia unor astfel de raporturi o
constituie concentrarea şi centralizarea producţiei ca urmare a progresului ştiinţifico-tehnic şi
transformările economice şi sociale. Principalele instituţii examinate de J. K. Galbraith sunt: -
marea întreprindere; - tehnostructura; - planificarea; - mediul economic; - piaţa și statul.
16. Neoinstituționalismul economic ,,imperalismul'' ştiinței economice. Teoria costurilor
de tranzacție și teoria drepturilor de proprietate de R. Coase. Teoria alegerii publice de J.
Buchanan.
Neoinstituționalismul : Mijlocul anilor 60-70 şi se caracterizează prin mărirea ariei
geografice, cât şi a caracterului investigaţiilor. John Kennet Galbraith este teoreticianul de
bază.În perioada postbelică, neoinstituționalismul a atins a doua etapă a dezvoltării, când critica
liberală a scăzut. Suporterii teoriei au susținut afirmația că capitalismul este cea mai nouă etapă a
dezvoltării societății și și-a pierdut esența exploatării. În opinia lor, statul ar trebui să devină un
organism supra-clasă capabil să asigure bunăstarea practic tuturor membrilor societății. Această
idee a fost reflectată în scrierile reprezentanților și susținătorilor instituționalizării.
Ideea costurilor de tranzacție formulată de Coase a devenit foarte influentă și în teoria
organizațională modernă, unde a fost introdusă de către Oliver E. Williamson.Coase susține că,
atunci când costul tranzacțiilor este nul, este irelevant sub aspect economic cui i-au fost alocate
in mod inițial drepturile de proprietate; cei doi fermieri vor ajunge la o înțelegere. Acest
argument stă la baza faimoasei „teoreme a lui Coase“.
Când costurile de tranzacție sunt suficient de mari, drepturile de proprietate inițiale vor
avea un efect semnificativ. Din perspectiva eficienței economice, drepturile de proprietate ar
trebui astfel alocate încât să se ajungă la o acțiune economică eficientă. În exemplul menționat,
dacă este eficient să nu se restricționeze turma, atunci posesorul animalelor ar trebui să
primească dreptul de a intra cu turma în lan; dacă e ineficient să se procedeze așa, posesorul
lanurilor ar trebui să primească dreptul ca lanul să nu fie călcat de turma de animale. Costurile de
tranzacție implică și o problemă legată de efectele pe care firmele le au asupra mediului în care
își desfășoară activitatea. Această problemă este cunoscută drept problema efectelor colaterale
numite externalități negative, care, în concepția economică tradițională, trebuie rezolvate prin
taxarea generatorului de externalități.
Calculul consensului de James M. Buchanan și Gordon Tullock, este considerată una dintre
lucrările clasice care au fondat disicplina numită “teoria alegerii publice.” Pe scurt, metoda de
analiză folosită de autori este descrisă de expresia “individualism metodologic”. Din perspectivă
economică toate problemele organizării politice se reduc la confruntarea individului cu
alternative și alegerea dintre ele, astfel scopul C.C. este să demonstreze că logica opțiunii pentru
un individ rațional este acea de a considera ca fiind necesară existența unui set de reguli
fundamentale, constituționale.
Autorii se apleacă asupra sistemelor tradiționale de votare, asupra criteriului majorității și
asupra criteriului unanimității. Autorii ajung la concluzia că nici un sistem nu este perfect:

 un sistem bazat pe criteriul majorității simple implică atăt costuri externe, cât și costuri de
decizie
 un sistem bazat pe criteriul unanimității nu are costuri externe, dar prezintă destul de
mult costuri de decizie
Ei conchid că deciziile cu un cost extern potențial necesită criteriul unanimității au cel puțin
al supermajorității.Lucrarea descrie principiile de bază ale teoriei alegerii publice. Spre deosebire
de mulți autori, Buchanan și Tullock consideră că interesul public este
rezultatul agregării intereselor private ale indivizilor dintr-o societate.
Buchanan și Tullock arată că, în teoriile politice clasice, ”interesul public” pare a fi ceva cu care
pot fi abordate toate tipurile de electorat, dar de fapt se ignoră faptul că relevanța criteriului
”interesului public” este diferită pentru indivizi diferiți.
17.Neoliberalismul economic și deosebirile lui de liberalismul economic clasic , școlile
neoliberaliste. Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piață socială .
Liberalismul economic e cea mai mare orientare de gândire și practică economică din
ultimele trei secole. Până în perioada interbelică a secolului XX se numește liberalism economic,
iar de atunci e neoliberalism economic. Diferența fundamentală dintre ele se referă la
urmatoarele aspecte: rolul in economie al statului și rolul planificării.
Dominând aproape patru decenii gândirea şi viaţa economică, în perioada 1974 – 1977 gândirea
economică keynisistă este înlocuită cu teoriile clasicilor şi neoclasicilor, condiţionate de:
1. Prezenţa stagflaţiei – a compromis doctrina lui Keynes
2. Inconsistenţa curbei lui Phillips Neoliberalismul este o revalorificare a ideilor liberalismului
economic atât la nivel teoretic cât şi la nivel de politică economică.
Curentul cuprinde următoarele şcoli:
1. Şcoala de la Freiburg (Germania)
2. Şcoala monetaristă din Cicago
3. „Noii economişti francezi”
4. Şcoala ultraliberală austriacă Neoliberalii critică atât liberalismul cât şi dirijismul.
Rolul principal în elaborarea și aplicarea în viață a ideilor doctrinei neoliberale le aparține
nemților. Neoliberalismul german a apărut și s-a afirmat paralel cu keynesismul, constituind o
sinteză originală a ideilor noii școli istorice germane, ale marginalismului și ale liberalilor
clasici.
Pentru neoliberali, ca și pentru keynesițti, obiectivul principal îl constituia salvarea
capitalismului, care, în perioada interbelică, se confrunta cu problem grave ce nu-și puteau găsi
nicidecum rezolvare. Neoliberalismul german este numit și ordoliberalism, de la denumirea
revistei științifice a adepților școlii de la Freiburg – Ordo ,cuvânt care, în limbalatină, înseamnă
orînduire.
Bazele neoliberalismului au fostpuse de către Walter Eucken , profesor de la
Universitatea Freiburg,într-o lucrare scrisă încă pînă la război, dar publicată abia în anul 1952.
Printre reprezentanții de vază ai școlii de la Freiburg se numără Ludwig Wilhelm Erhard(1897-
1977), devenitprimul cancelar al Republicii Federale Germania, Alfred Muller-Armack(1901-
1977), căruia îi aparține sintagma economie socială de piață și Franz Bohm (1895-1977). Școala
de la Freiburg a fost recunoscută drept principalul centru al neoliberalismului international.
Școala de la Freiburg s-a făcut remarcată, în primul rînd, prin elaborarea teoriei economiei
sociale de piață și a teoriei tipurilor ideale de economie. La realizarea acestor teorii au contribuit
și socioeconomiștii liberali- elvețianul Wilhelm Ropke(1899-1966), precum și Alexander
Rustow(1885-1963), profesor de la Universitatea din Koln.
Începînd cu anul 1948, ordoliberalismul devine doctrina economică oficială a Republicii
Federale Germania. Se consideră că anume aplicarea ideilor școlii de la Freiburg se află la
originea “miracolului economic german”. Autorii liberalismului clasic și neoclasic considerau că
tipul de economie în care domină propietatea privată și libera concurență este singurul posibil,
universal șiveșnic și au certat ordinea economică a acestui tip de economie. Adepții școlii de la
Freiburg însă consideră că acest concept este cu desăvîrșire greșit.
18.Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord -americană
(M. Friedman )
Prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-
Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor
(Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk).
A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare
faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă
Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se
datorează în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la
rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup,
G.Haberler, R.von Strigl. A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a
recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază
seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o
nouă generaţie de economişti, care să ducă mai departe programul austriac. M. Rothbard, I.
Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai importanţi dintre noii economişti
"austrieci". Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care s-a opus de la început şi
se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior
la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Particularităţile şcolii ultraliberale austriece:
1. Moştenitoarea şcolii psihologice de la Viena a lui K.Menger
2. Se mai numesc extremişti şi sunt apărători ai economiei de piaţă
3. Resping ideea economiei mixte
4. Apărători ai individualismului şi „ordinii naturale”
5. Acordă o atenţie deosebită analizei comportamentului subiectiv al consumatorului
6. Individul este figura centrală a sistemului economic, iar statul îl încurcă
7. Acceptă amestecul limitat al statului pentru: - elaborarea legislaţiei necesare; controlul
îndeplinirii legilor; perceperea impozitelor.
În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory
and the Trade Cycle", unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste
ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile
relative, conducând la o proastă alocare a resurselor.
În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în1969 este
numit profesor onorific al universităţii din Frieburg. În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală,
unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek
scrie primul volum din cele trei ale capodoperei "Drept, legislaţie, libertate". Această carte este
într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii".
De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l
menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 98
1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe
neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie.
19.Particularitățile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de G.
Becker și teoria anticipărilor raționale de R. Lucas. Economia imaginației creative.
Gary Becker - pune pentru prima dată in evidenţă faptul că individul nu este simplu
consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică
o investiţie in capital uman.
Capitalul uman este definit de Becker drept activităţile monetare şi non -monetare care
influenţează veniturile financiare viitoare ale individului. Intre aceste activităţi se includ:
educaţia şcolară, formarea profesională in timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea,
căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri. Investiţia in capital uman este influenţată de o
serie de motivaţii:
Fiecare persoană caută investiţia optimală in capitalul uman, iar acesta se află in
punctulde intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă
beneficiilemarginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile
marginaleale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei
uneiinvestiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului in sensul investirii de
sume din ce in ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este
descrescătoare pentru că imbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt in
procesulinvestiţional. Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie in
termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale intre p rezent şi
viitor va determinacontinuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate.
G. Becker insistă asupra costului timpului in ciclul de viaţă, ceea ce ii permite să explice
impărţirea timpului intimp de studiu şi timp de munc ă plătită .
Teoria Anticipărilor Raţionale, argumentată de R. Lucas şi J. Muth, laureaţi ai Premiului
Nobel. Teoria demonstrează lipsa de eficacitate a politicilor statului care subestimează
capacităţile oamenilor, agenţilor economici de a se orienta şi de a se adapta. În acest sens, un
celebru citat spune: „Nu putem să-i prostim pe toţi oamenii şi în permanenţă”.Prin urmare, am
putea constata o ‘transfigurare’ a conceptului Homo Economicus în conceptul de Homo
Intelligens, fapt care se atestă chiar în cadrul abordărilor ortodoxe ale curentului de gândire
Liberalismul economic. Pe de altă parte, abordările eterodoxe ale acestui curent de gândire aduc
în vizor un fenomen inexistent pe timpul lui Adam Smith, fenomen care capătă anvergură
începând cu a doua jumătate a sec. XX – economia subterană. Problema este, din păcate, foarte
cunoscută în spaţiul ex-sovietic.
Economia imaginaţiei creative (EIC) constituie un punct de plecare pentru reevaluarea
radicală a felului în care înţelegem activitatea economică şi, în special, procesul de creare a
bunurilor economice. Cum se ştie, ştiinţa economică contemporană mai rămâne a fi, în principal,
ancorată în principiile teoretice ale mecanicii lui Isaac Newton, care face abstracţie de rolul jucat
în viaţa economică de însuşirile spirituale ale individului, de dorinţele, imaginaţia, rugăciunile şi
aşteptările acestuia. Prin EIC, propunem o cu totul altă interpretare a procesului de producţie.
Potrivit opiniei noastre, ce are la temelie ultimele realizări ale fizicii cuantelor, dar şi ale altor
ştiinţe, procesul de producţie se desfăşoară, în două etape, la două nivele ale realităţii, mai întâi,
în conştiinţa umană, şi abia apoi în fabricile şi uzinele tradiţionale.
20.Caracteristicile evoluției gândirii economice românești. Ideile economice promovate de
Dimitrie Cantemir, P. Aurelian și M. Manoilescu.
Gândirea economică românească a apărut, ca şi în alte ţări, din timpuri îndepărtate. Dar
de izvoare scrise mai importante care permit prezentarea dezvoltării ei istorice, dispunem abia
începând cu formarea statelor feudale româneşti. Până la constituirea lor într-un domeniu distinct
al ştiinţei, cunoştinţe şi idei economice întâlnim în cronici, scrieri istorice, filosofice, juridice
etc., în note de călătorie, acte ale domnitorilor, documente ale mişcărilor pentru înnoiri
economico-sociale şi politice.
Astfel, în scrierile cronicarilor, alături de ideile privind originea şi comunitatea de viaţă a
românilor din cele trei Ţări Române locuite de ei, întâlnim şi consideraţii economice. M. Costin
sublinia că numele de român este “dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce
locuiesc în Ţara Transilvaniei”, iar C. Cantacuzino scria că românii din Ţara Românească,
Ardeal şi Moldova “toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.
D. Cantemir consideră că dominaţia otomană constituie o mare piedică în calea
dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor acesteia în folosul locuitorilor săi.
Tributul şi alte obligaţii către Poarta Otomană şi diferiţi demnitari ai acesteia, precum şi desele
schimbări de domnie, însoţite de creşterea tributului perceput la fiecare schimbare, îi afectează
în mod deosebit pe ţărani, întrucât toate obligaţiile acestora “nu sunt hotărâte după puterile
supuşilor, ci după măsura lăcomiei turcilor” şi “ambiţia celui ce năzuieşte la domnie”. Iar
scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de bani, pe care “trebuie să-i dea ţara, nu
domnul din punga sa”, limitează posibilităţile de acumulări băneşti şi, deci, dezvoltarea
activităţilor economice, cu toate că ţara dispune de numeroase bogăţii.
Consideraţiile lui D. Cantemir despre unirea românilor, necesitatea întăririi statului
feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară spre a evita luptele pentru domnie,
înlăturarea dominaţiei otomane, pentru a opri scurgerea peste hotarele ţării a unor mari avuţii,
sub formă bănească în primul rând, dar şi sub alte forme, creşterea bogăţiei ţării, prin dezvoltarea
agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior ş.a., consideraţii care se sprijină pe idei
raţionaliste şi umaniste, alcătuiesc o doctrină mercantilistă, care, desigur, faţă de mercantilismul
occidental sau din alte părţi ale lumii, are anumite particularităţi legate de problemele economice
şi politice ale Ţărilor Române.
Aurelian analizează fenomenele economice, plasând în centrul doctrinei sale problema
formării complexului naţional unic, ale industrializării, viitorului economic al României,
acordând o atenţie deosebită politicii economice a statului. Trăind într-o perioadă când România
pe măsură ce se elibera de sub dominaţia politică a celor trei imperii vecine (Turcia, Rusia şi
Austro - Ungaria), era ameninţată cu un nou jug, de data aceasta pur economic, acest economist
punea accentul în activitatea sa teoretică şi practică pe ideea apărării independenţei economice a
ţării printr-o politică protecţionistă şi prin dezvoltarea industriei naţionale.
De asemenea , Aurelian critică cu asprime ideile liberalismului clasic, mai cu seamă
teoria şi politica liberului schimb, care, susţine dânsul este avantajoasă numai pentru ţările
avansate, dar păgubitoare şi periculoasă pentru tinerele state în curs de dezvoltare.. El
demonstrează cu argumente puternice că singura garanţie a independenţei ţării este
industrializarea ei.
Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să depăşească
neajunsurile semnalate, M.Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi conceptual
propriu.
Principalele premise metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele:
• problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în considerare a
factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;
• comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică) era rupt
de comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite;
• preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe, corespunzând
unei situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei.
Pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării unor întreprinderi cu o productivitate a muncii
ridicată, M.Manoilescu recomanda adoptarea unei politici economice protecţioniste,
caracterizată prin următoarele trăsături:
a) ramurile de producţie care urmau să fie protejate erau acela în care nivelul productivităţii
muncii era superior mediei naţionale. Aplicarea consecventă a acestui criteriu în toate ramurile
de producţie şi în toate ţările ar fi exclus agricultura din rândul ramurilor beneficiare ale
protecţiei, fapt socotit inadmisibil de G.Taşcă, I.Răducanu şi alţi economişti români interbelici;
b) nivelul şi durata protecţiei erau determinate strict de diferenţa dintre productivitatea muncii
aferentă mărfii importate şi cea aferentă mărfii indigene. În aceste condiţii, aplicarea unor taxe
vamale de 100% sau 200% apărea, nota M.Manoilescu, pe deplin îndreptăţită;
c) limita naturală a aplicării sistemului protecţionist era economia naţională, dar în condiţiile în
care s-ar înregistra o diferenţă favorabilă a productivităţii muncii, era justificat exportul unor
mărfuri chiar şi la preţuri inferioare costurilor de producţie.