1.

DETERMINAREA ALCALINITĂŢII p ŞI m

1. Consideraţii teoretice
Alcalinitatea reprezintă conţinutul de ioni care imprimă unei soluţii un caracter
bazic. Aceşti ioni provin din dizolvarea în apă a hidroxizilor precum şi a sărurilor
provenite de la acizi slabi şi baze tari (carbonaţi, bicarbonaţi, fosfaţi).
Alcalinitatea se determină faţă de doi indicatori:
- alcalinitatea p – faţă de fenolftaleină;
- alcalinitatea m – faţă de metiloranj
În cazul apelor naturale, alcalinitatea este dată doar de ionul bicarbonat (HCO3-)
provenit din bicarbonatul de calciu, Ca(HCO3)2 şi bicarbonatul de magneziu, Mg(HCO3)2
(ce reprezintă duritatea temporară, dtp), dar şi din bicarbonatul de sodiu, NaHCO3.

2. Aparatură şi reactivi
- biuretă;
- pâlnie;
- pahare Erlenmeyer
- cilindru gradat;
- pisetă;
- soluţie HCl 0,1N;
- indicator fenolftaleină;
- indicator metilorange.

3. Mod de lucru
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se aduce la 0 biureta cu soluţie de HCl 0,1N;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 50 mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare (dacă proba este tulbure, se filtrează în prealabil);
- Se adaugă 1 - 2 picături indicator fenolftaleină;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N (virajul culorii de la roşu la incolor);
- Se citeşte volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină, V1;
- Se adaugă peste aceeaşi probă 1 - 2 picături indicator metilorange;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N (viraj de la galben la portocaliu);
 - Se citeşte pe biuretă volumul de HCl 0,1N folosit de la începutul titrării cu
fenolftaleină până la sfârşitul titrării în prezenţă de metiloranj, V.

4. Exprimarea rezultatelor
Alcalinităţile p şi m se calculează cu relaţiile:

p  2  V1  F  mval L 
în care: m  2  V  F  mval L 
V1 = volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în
prezenţă de fenolftaleină;
V = volumul soluţiei de HCl 0,1N folosit la titrare, de la începutul titrării cu
fenolftaleină până la virajul metilorange-ului;
F = factorul soluţiei HCl (se consideră 1,0000).
Valorile pentru alcalinitatea p şi m obţinute în mval/L se transformă în ppm
CaCO3, utilizând relaţia:
1mval/L = 50 ppm CaCO3

5. Tabel cu rezultate
Alcalinitatea p Alcalinitatea m
Nr. Vprobă V1 V
Produs FHCl ppm ppm
det. (mL) (mL) (mL) mval/L mval/L
CaCO3 CaCO3
1. Apă potabilă 50

2. Apă tehnică 50

3. Apă distilată 50
 2. DETERMINAREA DURITĂŢII TOTALE A APEI (DT)

1. Consideraţii teoretice
Pentru utilizarea apei în scopuri industriale sau pentru obţinerea aburului, este
foarte important conţinutul în săruri solubile. Principalele săruri de calciu şi de magneziu
care conferă apei duritate, sunt: CaSO4 – sulfat de calciu; CaCl2 – clorură de calciu;
Ca(HCO3)2 – carbonat acid de calciu; MgSO4 – sulfat de magneziu; MgCl2 – clorură de
magneziu; Mg(HCO3)2 – carbonat acid de magneziu.
Duritatea totală (DT) reprezintă conţinutul total de ioni de calciu şi magneziu
dintr-un litru de apă (conţinutul total de săruri de calciu şi magneziu dizolvate într-un
litru de apă).
Duritatea totală se determină prin titrare cu sarea disodică a acidului
etilendiaminotetraacetic (EDTA, Complexon 3, Chelaton 3) în prezenţă de eriocrom
negru T la pH alcalin.
Mecanismul titrării complexonometrice se bazează pe faptul că indicatorul
formează cu ionii metalici combinaţii complexe colorate în roşu, instabile. Sfârşitul
titrării este marcat de reacţia complexonului cu combinaţiile complexe metal – indicator,
cu punerea în libertate a ionului provenit de la indicator, colorat în albastru.
Reacţiile au loc în mediu alcalin, menţinut la pH = 10 cu ajutorul unei soluţii
tampon, NH3 – NH4Cl.

2. Aparatură şi reactivi
- pipete;
- pahare Erlenmeyer;
- pisetă;
- cilindru gradat;
- plită electrică cu termostat pentru încălzirea probelor;
- soluţie EDTA 0,01N;
- soluţie tampon amoniacală NH3 – NH4Cl;
- indicator negru eriocrom T.
 3. Mod de lucru:
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 10 mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare (pahar Erlenmeyer);
- Se adaugă 2mL soluţie tampon NH3 – NH4Cl cu ajutorul unei pipete;
- In probă se adaugă aproximativ 0,1g pulbere (un vârf de spatulă);
- Se titrează cu soluţie de EDTA 0,01N (viraj de la roşu la albastru net);
- Se citeşte pe biuretă volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare.

4. Exprimarea rezultatelor
Duritatea totală pentru cele patru probe de apă se calculează conform relaţiei:

în care: dT  V  F  mval L 
dT = duritatea totală, în mval/L;
V = volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare, în mL;
F = factorul soluţiei de EDTA 0,01N (se consideră 1,0000)

Relaţia de dependenţă între mval/L şi gradele de duritate este:

1mval/L = 2,8 og = 2,8 od = 5 of = 3,5 oe = 50 oa = 50 ppm CaCO3

5. Tabel cu rezultate
Nr. Vprobă VEDTA Duritatea totală (dT)
Produs FEDTA
det. (mL) (mL) mval/L o
g o
d o
e o
f o
a
1. Apă potabilă 10
2. Apă de mare 10
3. Apă distilată 10
 3. DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE IONI DE CLOR
ŞI A SALINITĂŢII

1. Consideraţii teoretice
Salinitatea apei reprezintă conţinutul total de săruri dizolvate dintr-un litru de apă.
Salinitatea apei este direct proporţională cu conţinutul de ioni de clor, [Cl-].
Metoda de determinarea a conţinutul de ioni clorură dintr-o probă de apă constă în
titrarea cu o soluţie de azotat de argint, AgNO3 cu factor cunoscut.
Determinarea Cl- se face prin metode titrimetrice. Conform metodei Mohr,
probele de apă sunt titrate cu soluţie de AgNO3 în mediu neutru în prezenţa cromatului
de potasiu.
Reacţiile care au loc sunt:
Cl- + Ag+ AgCl (pp. alb)
CrO-24 + 2 Ag+ Ag2CrO4 (pp. brun – roşcat )
Punctul de echivalenţă se obţine la formarea precipitatului brun – roşcat; această
culoare apare datorită prezenţei cromatului.

2. Aparatură şi reactivi
- biuretă;
- pipetă;
- pâlnie;
- cilindru gradat;
- pahar Erlenmeyer;
- soluţie AgNO3 0,01N;
- indicator soluţie de cromat de potasiu.

3. Mod de lucru
- Se pregăteşte biureta cu soluţie de AgNO3 de concentraţie 0,01N;
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 10mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare;
- Se adaugă 2-3 picături soluţie cromat de potasiu;
 - Se titrează cu soluţie de AgNO3 0,01N până la obţinerea unui precipitat de
culoare galben-brun;
- Se citeşte pe biureta volumul de AgNO3 0,01N in mL, folosit la titrare.

4. Exprimarea rezultatelor
Conţinutul de cloruri în mg/L se determină utilizând formula:

Cl  
mg L   V  35,5
în care:
V - volumul de de AgNO3 0,01N folosit la titrare;
35,5 - echivalentul-gram al clorului
Transformând valoarea [Cl-]mg/L în [Cl-]g/L se determină apoi salinitatea în g/L
utilizând relaţia empirică:

S g L  
 Cl  g L  1,8  0,03

5. Tabel cu rezultate

Nr. Vprobă VAgNO3

Produs [Cl-] (mg/L)[Cl-] (g/L) S (g/L)
det. (mL) (mL)

1. Apă potabilă 10
2. Apă de mare 10
3. Apă distilată 10
 4. COROZIUNEA ELECTROCHIMICĂ A METALELOR

I. Consideraţii teoretice:
Prin coroziune se înţelege distrugerea materialelor prin reacţii chimice sau
electrochimice cu mediul înconjurător. Reacţia chimică este posibilă la toate materiile
prime folosite în industrie, în timp ce reacţia electrochimică nu apare decât la metale,
deoarece numai ele posedă electroni liberi.
Se cunosc două tipuri de coroziune:
- coroziune chimică, în cursul căreia reacţia dintre metal şi mediul înconjurător nu
are loc cu transport de sarcini electrice;
- coroziune electrochimică, în cursul căreia în timpul reacţiei metalului cu mediul
înconjurător apare şi un transport de sarcini electrice.
Coroziunea aluminiului se studiază în soluţie de hidroxid de sodiu, NaOH, în care
are loc următoarea reacţie:
Al → Al3+ + 3e-,
concomitent cu reducerea ionului de hidrogen
3H+ + 3e- → 3H → 3/2H2
Prin cântărirea probei înainte (m1) şi după coroziune (m2) se poate calcula
pierderea în greutate a probei (Δm = m1-m2), viteza de coroziune (Vcor) precum şi indicele
de penetraţie (P).
Viteza de coroziune (indicele gravimetric), (V cor) este cel mai utilizat mod de
exprimare a coroziunii, putând reprezenta creşterea în greutate a probei, prin formarea de
produşi de coroziune (oxidarea metalelor) care rămân aderenţi la metal sau poate
simboliza scăderea în greutate, atunci când produşii de coroziune pot fi îndepărtaţi de pe
suprafaţă.
Viteza de coroziune reprezintă variaţia masei probei (Δm), ca rezultat al
coroziunii, pe unitatea de suprafaţă (S) în unitatea de timp (t).
Indicele de penetraţie (P) reprezintă adâncimea până la care a pătruns coroziunea
în masa metalului, timp de un an. Se calculează din indicele gravimetric Vcor şi densitatea
metalului, [g/cm3].
II. Materiale necesare:
- Balanţa analitică;
- Hârtie abrazivă;
- Hârtie de filtru;
- Plăcuţă de aluminiu
- Soluţie de NaOH, 10%;
- Lapte de var

III. Mod de lucru:

Se ia proba de aluminiu, se măsoară suprafaţa acesteia (m 2), (atenţie sunt două
feţe) se şlefuieşte cu hârtie abrazivă, se degresează cu lapte de var, se spală cu apă de la
robinet, cu apă distilată şi se usucă prin tamponare cu hârtie de filtru. Se cântăreşte proba
la balanţa analitică (m1) şi se suspendă apoi pe suport. În vasul de coroziune se toarnă
soluţie de NaOH până la 2/3 din volumul vasului. Se imersează proba în mediul de
coroziune şi se menţine 20 de minute. Se scoate proba, se spală cu apă de la robinet, cu
apă distilată, se usucă prin tamponare cu hârtie de filtru şi se recântăreşte (m 2). Se
calculează pierderea în greutate a probei, Δm = m1-m2 , viteza de coroziune Vcor şi apoi
indicele de penetraţie P, ţinând cont de greutatea specifică a aluminiului.

IV. Interpretarea rezultatelor:

Calculele se efectuează utilizând următoarele relaţii:
Vcor = Δm/S·t (g/m2·h)
P = (24⋅365⋅Vcor)/(1000⋅ρ)
unde:
24 - numărul orelor dintr-o zi;
365 - numărul zilelor dintr-un an;
1000 - factorul de conversie al unităţilor de măsură.

Tabel cu rezultate:
P
Probă Sprobă (m2) m1 (g) m2 (g) ∆m (g) Timp (h) Vcor (g/m2·h)
(mm/an)

Al
 5. VERIFICAREA PROPRIETĂŢILOR CHIMICE ALE METALELOR

I. Consideraţii teoretice:
Metalele sunt substanţe care au proprietăţi fizice caracteristice: conductibilitate
termică şi electrică, luciu metalic, sunt ductile şi maleabile, solide la temperatură
obişnuită (cu excepţia mercurului). Ele se împart în: metale reprezentative (se găsesc în
grupele principale ale sistemului periodic: metale de tip s şi metale de tip p) şi metale
tranziţionale (se caracterizează prin prezenţa în atomii sau ionii lor a orbitalilor d sau f
parţial ocupaţi). După natura orbitalilor atomici în curs de completare, se disting două
categorii de metale tranziţionale şi anume: metale tranziţionale de tip d şi metale
tranziţionale de tip f.
Seria activităţii metalelor (seria Beketov Volta) reprezintă o clasificare a metalelor
din punct de vedere electrochimic în care se ordonează metalele după capacitatea de a
deplasa ionul unui alt metal din soluţie. Ordonarea este:
K Ba Ca Na Mg Al Mn Zn Cr Fe Ni Sn Pb H2 Cu Bi Sb Hg Ag Pt Au

Reactivitatea metalelor creşte de la Au la K

Metalele au caracter reducător deoarece au proprietatea de a ceda electroni (cu cât

metalul se află mai la începutul seriei, cu atât cedează mai uşor electronii de valenţă).
Metalele aşezate înaintea hidrogenului îl pot înlocui din combinaţii, iar metalele de după
hidrogen nu pot face acest lucru deoarece atomii lor cedează mai greu electroni decât
hidrogenul. În mod asemănător se comportă metalele faţă de acizi (metalele situate la
începutul seriei reacţionează cu acizii diluaţi, punând hidrogenul în libertate, iar metalele
de la cupru spre sfârşitul seriei sunt atacate numai de acizii oxidanţi (sulfuric şi azotic
concentraţi)).

II. Materiale necesare

- metale: Na, Mg, Al, Zn, Fe, Cu
- acizi (HCl, H2SO4)
- sulfat de cupru II
- sulfat de fer II
- azotat de argint
- fenolftaleină
 - cilindru
- lingură de ars
- clește de ars
- pensetă
- spirtieră
- eprubete
- stativ eprubete
- pahare Berzelius
- cristalizor

III. Mod de lucru

III.1. Reacţia cu oxigenul
- Se taie o bucăţică de sodiu de dimensiunea unui bob de grâu şi se şterge cu o
hârtie de filtru. Cu ajutorul unei linguri de ars, se ţine sodiul în flacăra unei spirtiere. Ce
se observă?
- Se prinde o panglică de magneziu într-un cleşte de ars sau o pensetă metalică şi
se ţine în flacăra unei spirtiere. Ce se observă?
- Se presară pilitură de aluminiu, fier sau zinc în flacăra unui bec de gaz. Se
observă culoarea scânteilor şi se notează.
- Se ţine cu ajutorul cleştelui de laborator sârmă de cupru în flacăra unui bec de
gaz. Notaţi ceea ce observaţi.

III.2. Reacţia cu apa

- Se pune într-un cristalizor cu apă o bucăţică de sodiu de mărimea unui bob de
mazăre şi se acoperă cristalizorul cu o pâlnie. La sfârşitul reacţiei, se adaugă în cristalizor
câteva picături de fenolftaleină. Ce mediu indică culoarea obţinută?
- Se introduce o cantitate mică de magneziu într-o eprubetă cu 4-5 mL apă
distilată. Se încălzeşte apoi eprubeta până la fierberea apei. Ce se observă? La sfârşit, se
pot adăuga în eprubetă câteva picături de fenolftaleină.
- Se repetă experimentul, dar se foloseşte aluminiu în loc de magneziu. Ce se
observă?
!!! Comparaţi rezultatele şi identificaţi metalul cel mai reactiv.
III.3. Reacţia cu acizii
- In două epubete ce conţin cantităţi mici de Mg, se adaugă câte 2-3 mL soluţie de
HCl, respectiv H2SO4.
- Se repetă experimentul, dar în loc de magneziu se foloseşte aluminiu.
- Se repetă experimentul, dar de data aceasta se foloseşte cupru. Se încălzeşte
eprubeta cu acidul sulfuric la nişă şi se aşează deasupra o hârtie de filtru îmbibată în
soluţie de turnesol. Ce se observă?

III.4. Reacţia metalelor cu sărurile

- Într-o eprubetă ce conţine 2-3 mL soluţie de CuSO 4 se introduce un cui de Fe,
iar în altă eprubetă cu 2-3 mL soluţie de FeSO4, o sârmă de Cu. Ce se observă?
- Se introduce o sârmă de cupru în 2-3 mL soluţie incoloră de AgNO 3. Se agită
eprubeta şi se urmăreşte ce se întâmplă după 15-20 minute.

IV. Exprimarea rezultatelor

Se vor scrie şi egala ecuaţiile reacţiilor chimice şi se va completa tabelul cu
observaţii.
Tabel cu rezultate
Nr.
Ecuaţiile reacţiilor chimice Observaţii
exp.
Na + O2 →
Mg + O2 →
Al + O2 →
III.1.
Zn + O2 →
Fe + O2 →
Cu + O2 →
Na + H2O →
III.2.
Mg + H2O →
Al + H2O →
Mg + HCl. →
Mg + H2SO4 →
Al + HCl →
III.3.
Al + H2SO4 →
Cu + HCl →
Cu + H2SO4 →
Cu + AgNO3 →
III.4.
Fe + CuSO4 →
Cu + FeSO4 →
 6. DETERMINAREA DENSITĂŢII RELATIVE A PRODUSELOR
PETROLIERE

1. Consideraţii teoretice
Produsele petroliere (combustibili şi uleiuri minerale lichide) sunt substanţe de
provenienţă organică, a căror compoziţie depinde de natura materiei prime şi de
tehnologia de obţinere. Componentele de bază ale combustibililor sunt hidrocarburile,
adică specii chimice organice care conţin in moleculă numai atomi de carbon şi hidrogen.
Densitatea absolută, ρt - reprezintă raportul dintre masa unui corp, în vid, m, şi
volumul său, V, la temperatura, t:
Formula de calcul pentru densitatea absoluta este:
m
t 
V

În Sistemul Internaţional de unităţi, densitatea absolută se măsoară în kg/m3.

Densitatea relativă, dt - reprezintă raportul dintre densitatea absolută a unei
substanţe şi densitatea absolută a unui substanţe de referinţă, aflată într-o stare dată
În cazul produselor petroliere se consideră drept substanţă de referinţă apa
distilată, în vid, la temperatura de 4 oC şi presiunea de 760 torri; (ρa 4 = 1000 kg/m3).
Formula de calcul pentru densitatea relativă este:
t
t p
d4  4
a
în care:
t – temperatura produsului a cărui densitate se determină (temperatura de lucru);
4 – temperatura substanţei de referinţă;
ρa 4 – densitatea absolută a apei distilate la 4oC;
ρp t – densitatea absolută a produsului petrolier la temperatura t;

Densitatea relativă este o mărime adimensională şi se exprimă, de regulă, la

temperatura etalon de 15oC (d415) sau 20oC (d420),

2. Aparatură şi reactivi
 Descrierea termodensimetrului
Datorită rapidităţii determinării şi preciziei suficient de bune
a metodei, se utilizează curent determinarea densităţii relative cu
areometrul sau densimetrul, aparat prezentat în figura alăturată.
Termodensimetrul este un tub de sticlă împărţit în trei
compartimente, astfel:
1. Partea inferioară conţine rezervorul cu mercur şi alice de
plumb impregnate cu o răşină specială. Acestea dau o anumită
greutate termodensimetrului şi fac posibilă pătrunderea acestuia în
interiorul produsului petrolier;
2. Partea de mijloc corespunde scalei gradate pentru citirea
temperaturii, in grade Celsius, temperatura avand o importanţă Termodensimetru
deosebită in determinarea densităţii relative a produsului de
analizat;
3. Partea superioară care corespunde scalei gradate unde se
citeşte densitatea relativă a produsului de analizat.

3. Aparatură şi reactivi
- densimetru sau termodensimetru;
- termometru 0 – 50oC;
- cilindru de sticlă sau de metal în cazul în care se fac determinări la temperaturi mai mari
de 40oC;
- produse petroliere de analizat (combustibil, uleiuri minerale);
- solvenţi pentru curăţat densimetrul.

4. Mod de lucru
- Se omogenizează produsul petrolier prin amestecare pentru a se obţine aceeaşi
valoare a densităţii relative în fiecare punct din interiorul volumului de produs petrolier
de analizat;
- Produsele vâscoase sau cu puncte de congelare ridicate se încălzesc pe baie de
apă la 50 – 60oC;
- Se toarnă produsul în cilindrul de sticlă sau de metal, evitând pe cât posibil
spumarea, cilindrul fiind aşezat pe o suprafaţă plană;
 - Dacă s-au format bule, acestea se sparg prin apropierea unei baghete încălzite
sau a unui băţ de chibrit stins, fără a atinge suprafaţa lichidului;
- Se curăţă areometrul cu solvenţi.
- Areometrul curat şi uscat se ţine de partea superioară, se introduce în lichid cu
atenţie, astfel încât să nu atingă pereţii cilindrului sau partea inferioară pentru a nu se
sparge;
- Dacă densimetrul nu este prevăzut cu termometru, se introduce în produs şi un
termometru, se omogenizează produsul prin amestecare cu termodensimetrul şi se lasă în
produs timp de aproximativ 5 minute, pentru a ajunge la echilibru termic cu produsul;
- Când oscilaţiile densimetrului au încetat, se citeşte pe scala superioară a
densimetrului densitatea relativă, ţinând ochii la nivelul suprafeţei lichidului. Citirea se
face astfel:
- pentru produsele transparente se va citi reperul din dreptul meniscului
inferior;
- pentru produsele închise la culoare, opace se va citi reperul din dreptul
meniscului superior, dar la această valoare se va adăuga diferenţa de densitate ce
corespunde unui milimetru de scală a densimetrului, considerînd distanţa de la meniscul
superior la suprafaţa lichidului de un milimetru.

4. Exprimarea rezultatelor
Calculul densităţii, d415, când se cunoaşte d4t, se face utilizand relaţiile:

d 4  d 4  c t  15 d 4 1  d 4 2  c t2  t1 
15 t t t

în care:
d4t = densitatea relativă a produsului la temperatura t;
t = temperatura la care se face determinarea, în oC;
c = coeficient de corecţie pentru dilatarea lichidului la o diferenţă de temperatură
de 1oC, conform tabelului de mai jos:

Valori ale coeficienţilor de corecţie pentru dilatarea lichidului la o diferenţă de temperatura de 1 oC

 Coeficient de Coeficient de
Densitatea citită Densitatea citită
corecţie pentru 1oC corecţie pentru 1oC
0,6900 ... 0,6999 0,000910 0,8500 ... 0,8599 0,000699
0,7000 ... 0,7099 0,000897 0,8600 ... 0,8699 0,000686 5.
0,7100 ... 0,7199 0,000884 0,8700 ... 0,8799 0,000673
0,7200 ... 0,7299 0,000870 0,8800 ... 0,8899 0,000660
0,7300 ... 0,7399 0,000857 0,8900 ... 0,8999 0,000647
0,7400 ... 0,7499 0,000844 0,9000 ... 0,9099 0,000633
0,7500 ... 0,7599 0,000831 0,9100 ... 0,9199 0,000620
0,7600 ... 0,7699 0,000818 0,9200 ... 0,9299 0,000607
0,7700 ... 0,7799 0,000805 0,9300 ... 0,9399 0,000594
0,7800 ... 0,7899 0,000792 0,9400 ... 0,9499 0,000581
0,7900 ... 0,7999 0,000770 0,9500 ... 0,9599 0,000567
0,8000 ... 0,8099 0,000765 0,9600 ... 0,9699 0,000554
0,8100 ... 0,8199 0,000752 0,9700 ... 0,9799 0,000541
0,8200 ... 0,8299 0,000733 0,9800 ... 0,9899 0,000528
0,8300 ... 0,8399 0,000725 0,9900 ... 1,0000 0,000515
0,8400 ... 0,8499 0,000712
Tabel cu rezultate
Nr.
Produs de analizat toC d4t c d415
det.
1.
2.
3.