Sunteți pe pagina 1din 4

NEOCLASICISMUL

Neoclasicismul este o tendinţă artistică apărută în muzică în a doua jumătate a


secolului XIX ca o reacţie împotriva exagerărilor romantismului și avea drept ţel
revenirea la principiile clasicismului, dar și la cele ale unor epoci anterioare acestuia.
În muzica românească, neoclasicismul se afirmă prin creații aparținând lui George
Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ion și Gheorghe Dumitrescu. Suita
pentru pian Opus 10 si Suita in Do major Opus 9 pentru orchestra de George Enescu,
se remarcă printr-o sinteză a polifoniei bachiene și a intonațiilor cântecului popular
românesc.

MUZICIENI NEOCLASICI ȘI OPERE NEOCLASICE

 Eric Satie – “Sarabanda”


 Louis Durey – “Sonata pentru flaut si pian”
 Arthur Honegger – “ Strigatele lumii”
Arthur Honegger – ”Ioana pe Rug”

În creaţiile sale neoclasice realizează o osmoză între simfonismul german dens şi


claritatea spiritul latin, el fiind considerat de către exegeţii timpului un “Händel
contemporan”.
Din anul 1935, datează oratoriul Ioana pe rug (după P. Claudel), unde evocă
figura celebrei eroine din veacul al XV-lea, care a salvat Franţa de cotropitorii
englezi şi care a fost apoi condamnată la moarte pentru erezie de către Inchiziţie.
Oratoriul este alcătuit din 11 scene, ce formează o unitate desăvârşită, deşi fiecare
are un caracter, colorit şi o atmosferă proprie. Disparate în aparenţă, scenele se
înlănţuie cu măiestrie şi naturaleţe, imprimând omogenitate oratoriului. Lucrarea
este o sinteză a oratoriului cu simfonia, a elementelor dramatice tradiţionale cu
episoadele vorbite ale recitatorului şi ale corului, desfăşurate în genul jocurilor
populare medievale.
Impresionat de muzica acestui oratoriu, muzicologul francez E. Vuillermoz
afirma: “Găsim în această lucrare măreţie şi graţie, nobleţe şi simplitate, sentimentul
sublim şi senzaţia spiritului popular, misticismul şi umorul sănătos al poeziei Evului
Mediu”. Pentru a configura spiritul epocii, Honegger apelează la vechi melodii
franceze, arhaice, la cele de “curte” şi la numeroase încleştări dramatice. Figura
Ioanei şi a celorlalte personaje, lupta lor neînfricată şi plină de abgnegaţie pentru
libertatea poporului francez sunt evocate cu imagini muzicale de o deosebită forţă
sugestivă. Sacrificiul suprem al eroinei, care continuă să ardă în inima francezilor şi
a lumii întregi, rămâne peste veacuri ca un cald imbold pentru neclintita iubire de
neam şi de ţară, şi de devotament suprem faţă de Dumnezeu.
NEOCLASICISMUL

Neoclasicismul este o tendinţă artistică apărută în muzică în a doua jumătate a


secolului XIX ca o reacţie împotriva exagerărilor romantismului și avea drept ţel
revenirea la principiile clasicismului, dar și la cele ale unor epoci anterioare acestuia.
În muzica românească, neoclasicismul se afirmă prin creații aparținând lui George
Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ion și Gheorghe Dumitrescu. Suita
pentru pian Opus 10 si Suita in Do major Opus 9 pentru orchestra de George Enescu,
se remarcă printr-o sinteză a polifoniei bachiene și a intonațiilor cântecului popular
românesc.

MUZICIENI NEOCLASICI ȘI OPERE NEOCLASICE

 Eric Satie – “Sarabanda”


 Louis Durey – “Sonata pentru flaut si pian”
 Arthur Honegger – “ Strigatele lumii”
OLIVIER MESSIAEN – ”SIMFONIA TURANGALILA”

La cererea dirijorului Serge Kusseviţki, Messiaen a scris Simfonia Turangalila


(dirijată în 1949 la Boston de L. Bernstein, la pian fiind Y. Loriod), lucrarea fiind un
cânt al iubirii nemărginite şi un imn al bucuriei celui care a trăit-o într-o lume
nefericită. Dragostea este prezentă sub aspectul iubirii fatale, irezistibilă, ce
transcende totul, aşa cum este ea simbolizată de filtrul din ”Tristan şi Isolda”.
”Turanga” este un cuvânt sanscrit bogat în sensuri, însemnând tot ceea ce trece ca
un cal în galop, tot ceea ce se scurge ca nisipul în clepsidră, este mişcare şi ritm, iar
”lila” înseamnă joc, în sensul de acţiune divină, dar şi de iubire divină. Este jocul
creaţiunii, al distrugerii şi al restaurării omului, este jocul vieţii şi al morţii.
Tema tragică a fatalităţii, de la început şi de-a lungul piesei, care anunţă
imposibilitatea iubirii, este învinsă şi dispare. Şi sublimul naturii este cântat în
această simfonie. Iar focul care arde în Turangalila este cel al stelelor, al soarelui,
dar şi al creaţiei, pe care-l purtăm în noi şi care ne dezvăluie mereu nemărginita
lumină şi căldură divină.
Simfonia este un vast poem al ritmurilor şi al inovaţiilor sale originale: ritmul
nonretrogradabil şi personajele ritmice. În afara numeroaselor teme aferente celor
zece părţi, patru teme ciclice se regăsesc pe parcursul desfăşurării simfoniei. Cea
mai importantă este a treia temă ciclică, cea a iubirii. Găsim şi trei personaje ritmice,
reprezentate de ritmul augmentat, diminuat şi altul stabil. Monumentală şi foarte
variată este orchestraţia în care, alături de instrumentele de coarde şi suflătorii de
lemn, un rol important îl au alămurile, undele Martenot, pianul solist şi percuţia, care
alcătuieşte o mică orchestră în sânul marii orchestre.