Clasificarea construcţiilor

Această clasificare se face în funcţie de obiectivele urmărite: proiectare, prescripţii

tehnice, evidenţă economică sau statistică, planificarea şi organizarea lucrărilor,
documentare etc. Omogenitatea clasificării se asigură prin gruparea asemănătoare prin
elemente principale comune de proiectare şi execuţie. În clasificarea funcţională sau după
destinaţie se grupează construcţiile din punct de vedere al cerinţelor funcţionale şi
amplasamentului geografic. Din acest punct de vedere construcţiile se împart în clădiri şi
construcţii inginereşti. Clădirile sau construcţiile civile, industriale şi agricole adăpostesc
oameni şi alte vieţuitoare, activitatea omenească, de intemperiile atmosferice (viscol, ger,
vânt, ploaie, arşiţa soarelui etc.) făcând posibilă adaptarea la mediul geografic atât de
variat şi cu clime atât de diferite. Construcţiile inginereşti sunt toate celelalte construcţii,
căi de comunicaţii terestre şi pe apă, construcţiile hidrotehnice şi subterane, liniile de
transport ale energiei electrice etc.

Condiţii tehnice pentru construcţii

Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un ansamblu de
condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care privesc durabilitatea în
timp, rezistenţa la foc, rezistenţa şi stabilitatea construcţiei, condiţii fizice şi igienice,
arhitectonice, economico-organizatorice etc.
Durabilitatea reprezintă durata de funcţionare normală în timp a principalelor elemente
de construcţii, fără pierderea calităţii necesare exploatării optime şi poate fi: ridicată (de
gradul I) şi este peste 100 de ani; mijlocie (de gradul II) între 50 şi 100 de ani; normală
sau obişnuită (de gradul III) între 20 şi 50 de ani.
Construcţiile cu durată de funcţionare sub 20 de ani se numesc provizorii.
Durabilitatea este determinată de materialele folosite, modul de proiectare şi execuţie,
condiţiile de exploatare şi întreţinere şi se referă la rezistenţa materialelor şi elementelor
de construcţii la diferite acţiuni cum ar fi: îngheţ-dezgheţ, umiditate, coroziune, acţiunea
biologică a microorganismelor cât şi acţiunea mediului înconjurător: agenţi atmosferici,
fum, gaze, diferite noxe din mediul interior etc.
Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista la solicitări termice şi
mecanice produse în timpul şi din cauza incendiilor. Din punct de vedere al rezistenţei la
foc, elementele de construcţii depind direct de materialele din care se execută şi se
caracterizează prin gradul de combustibilitate şi limita rezistenţei la foc.
Combustibilitatea unui material sau element de construcţii reprezintă capacitatea acestuia
de a se aprinde şi de a arde în continuare şi din acest punct de vedere acestea se clasifică:
incombustibili (betonul, zidăria), greu combustibili sau semicombustibili (metalul
protejat, lemn ignifugat sau tencuit) şi combustibili (lemn, carton bitumat). Limita de
rezistenţă la foc este perioada de timp în care un element de construcţie supus unui
incendiu îşi păstrează stabilitatea.
Rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor se referă la capacitatea lor portantă, deformaţii,
fisuri, cât şi la condiţiile de exploatare specifice fiecărei construcţii(uzură, şoc etc.).
Condiţiile fizice şi igienice de exploatare sunt legate de factorii de climat exterior şi
interior şi se referă la temperatură, umiditate, iluminare, viteza curenţilor de aer, gaze
nocive etc.
Condiţiile de ordin arhitectural asigură construcţiilor aspectul corespunzător destinaţiei
acestora, cu o plastică şi o compoziţie arhitectonică optimă.
Condiţiile economico-organizatorice privesc în general costul construcţiilor, tehnologia
de execuţie şi posibilităţile de industrializare, materiale folosite, soluţii tehnice, termenul
de execuţie şi punerea în funcţiune.

Structura de rezistenţă a unei clădiri

Structura de rezistenţă reprezintă un ansamblu de elemente de construcţii, asamblate
astfel încât să asigure stabilitatea şi durabilitatea clădirii şi care preia sarcinile care îl
solicită şi le transmite terenului de fundare. Proiectarea structurii de rezistenţă a unei
clădiri este un proces complex şi soluţia aleasă trebuie să îndeplinească un set de cerinţe
de bază şi anume:
 inginereşti - în sensul că trebuie să aibă siguranţă satisfăcătoare în ceea ce priveşte
stabilitatea de formă şi poziţie şi să fie exploatabilă în condiţii optime;
 arhitecturale - structura trebuie să corespundă funcţiunii ei şi să prezinte calităţi
estetice, să prezinte plastic funcţionalitatea adică aspectul exterior să fie corelat cu
conţinutul;
 economice - care se referă la consumul de materiale (folosirea materialelor locale
şi mai puţin a celor energofage) iar costul clădirii să fie mic;

Fundaţii
Fundaţia este elementul de construcţie care se află în contact direct cu terenul bun de
fundare şi transmite acestuia toate încărcăturile care acţionează construcţia. Fundaţia este
partea principală a structurii de rezistenţă a clădirii prin intermediul căreia se realizează
încastrarea în pământ. Deoarece pământul de fundare are caracteristici inferioare celor ale
materialelor de construcţii folosite pentru realizarea fundaţiilor, forma lor este în general
evazată, sugerând o analogie cu rădăcinile arborilor. Capacitatea portantă a terenului este
presiunea maximă pe care o poate suporta terenul de fundare, fără a exista pericolul
ruperii acesteia sau a unor tasări care să pericliteze construcţia. Capacitatea portantă
depinde de natura pământurilor în care se amplasează fundaţia şi în funcţie de prezenţa
forţelor de legătură între particolele solide ale acestora, pământurile pot fi coezive sau
necoezive. Pământurile coezive sunt pământurile prăfoase şi cele argiloase (praf argilos,
praf argilo-nisipos, praf nisipos) cu coeziune şi plasticitate mijlocie sau redusă.
Coezivitatea şi plasticitate mare sau foarte mare au pământurile argiloase (argila grasă,
argila, argila prăfoasă, argila nisipoasă), comportarea lor sub solicitări depinzând de
starea fizică şi conţinutul de apă, prezentând fenomenul de umflare - contracţii la variaţii
de umiditate, ceea ce necesită măsuri adecvate la executarea fundaţiilor. În categoria
pământurilor necoezive se încadrează blocurile formate din bucăţi mari de roci,
bolovănişurile, pietrişurile şi nisipurile.

Clasificarea fundaţiilor
 După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte terenul bun de fundare)
sunt:
o fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;

o fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (fundaţii pe piloţi, chesoane,

puţuri, coloane etc.).
 După modul de execuţie faţă de nivelul apelor subterane sunt:
o fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice (fundaţii executate sub
apă).
 După materialele folosite sunt:
o fundaţii din lemn;

o fundaţii rigide din piatră naturală, cărămidă, beton simplu sau ciclopian;

o fundaţii elastice din beton armat.

 După forma lor în plan se deosebesc:

o fundaţii izolate;

o fundaţii continue sub ziduri sau stâlpi (tălpi continue);

o fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);

o fundaţii pe radier general (placă cu grinzi, placă continuă)

 După tehnologia de execuţie, pot fi:

o fundaţii monolit executate direct pe şantier, în groapa de fundaţie;

o fundaţii prefabricate executate în ateliere specializate, pe şantier făcându-

se doar montarea lor.

Alegerea tipului de fundaţie

Alegerea tipului de fundaţie se face pe baza unei analize tehnico-economice a structurii
de rezistenţă în ansamblu şi se ţine seama de:
 condiţii climatice (adâncimea de îngheţ, cantitatea de precipitaţii etc.);
 condiţii hidrogeologice ale terenului (ape subterane şi de suprafaţă, precipitaţiile
lor chimice, agresivitate, posibilitatea pătrunderii acestora în fundaţie);
  gradul de importanţă al clădirii;
 seismicitatea regiunii.

Fundaţiile de lemn
Se execută la construcţiile cu structura de rezistenţă şi închidere din lemn cu durata de
exploatare a acestor fundaţii fiind în funcţie de specia de lemn şi natura terenului, în
general 15-20 ani.

Fundaţiile de zidărie de piatră

Se folosesc în zonele în care piatra este material economic şi pentru construcţii cu regim
de înălţime mic.

Fundaţii din beton

Fundaţiile din beton se execută în mod obişnuit din beton ciclopian, beton simplu şi beton
armat.

Pereţi
Pereţii sau zidurile sunt elemente de construcţii verticale care îndeplinesc următoarele
funcţii:
 preiau şi transmit fundaţiilor clădirii greutatea proprie şi în unele cazuri şi
încărcăturile provenite de la alte elemente ca planşee, grinzi, acoperişuri;
 închid clădirea spre exterior protejând interiorul acesteia împotriva agenţilor
atmosferici şi asigură izolarea termică şi fonică;
 compartimentează clădirea în interior în funcţie de destinaţie;
 asigură rezistenţa construcţiei la solicitări orizontale (vânt, cutremur).
 După materialul din care sunt alcătuiţi, pereţii se deosebesc:
1.pereţi din zidărie din lut, piatră naturală, cărămidă, înlocuitori de cărămidă, blocuri mici
de beton etc.; 2.pereţi din lemn; 3.pereţi din elemente metalice; 4.pereţi din sticlă,
azbociment; 5.pereţi din materiale uşoare; 6.pereţi din materiale plastice;
 După rolul în construcţii, se deosebesc:
1.pereţi de rezistenţă (portanţi) care preiau şi transmit la fundaţie greutatea proprie şi
încărcăturile provenite de la acoperiş, planşee, ziduri etc.; 2.pereţi autoportanţi care
preiau numai greutatea lor proprie; 3.pereţi purtaţi care reazemă pe elementele structurale
(planşee, grinzi) şi le transmit acestora încărcările din greutatea proprie.
 După poziţia în construcţie, se deosebesc:
1.pereţi situaţi sub nivelul terenului natural; 2.pereţi amplasaţideasupra terenului natural;
3.pereţi interiori; 4.pereţi exteriori.
 După modul de execuţie, pereţii pot fi:
1.executaţi monolit, prin turnare (lut, beton); 2.executaţi prin zidire cu cărămizi, blocuri,
plăci şi mortarede legătură; 3.executaţi prin mortare de elemente prefabricate din lemn,
beton, elemente uşoare etc. şi materiale de legătură (de asamblare).

Stâlpi
Stâlpii sunt elemente de construcţie verticală care preiau incărcările date de elmentele
orizontale ale structurii de rezistentă(grinzi,planşee,şarpante) sau de alte părţi ale
structurii care reazemă pe ei şi le transmit la fundaţii. După materialele din care se
realizează, stâlpii pot fi din:
-lemn
-zidări diverse
-beton armat(cu armătură flexibilă sau rigidă)
-metalici
Stâlpii din lemn se utilizează la executarea construcţiilor provizorii, a magaziilor,
depozitelor sau a altor construcţii de mică importanţă. La construcţiile agrozootehnice,
când lemnul este material local, structura de rezistenţă (deci şi stălpii) se execută din
lemn. Stâlpii din lemn pot avea in secţiune transversală formă circulară sau poligonală,
pot fi realizaţ dintr-un singur element sau din mai multe elemente solidarizate între ele.
Stâlpii din zidărie sunt utilizaţi la diferite tipuri de construcţii de imporanţă redusă. Stâlpii
din zidărie de cărămidă trebuie să aibă latura secţiunii transversele de cel puţin o
cărămidă. În cazuri speciale, la stâlpii care trebuie să preia încărcări mari sau la stălpii de
înălţime mare, în zidărie se înglobează bare de oţel-beton (zidăria de armată).
Stâlpii metalici se utilizează la construcţii diverse cum ar fi hale industriale, clădiri civile
sau industriale. Stâlpii metalici se utilizează în general la structurile care au condiiţii
deosebite de încărcare şi/sau exploatare. Stâlpii metalici pot fi relizaţi cu diferite forme în
secţiune transversală în funcţie de tipurile de produse de oţel ce se folosesc la executarea
acestora. Astfel stâlpi metalici pot fi relizaţi având secţiunea transversală simplă sau
compusă.
Stâlpii din beton armat au un domeniu vast de utilizare fiind prezenţi la aproape toate
tipurile de structuri curente sau speciale din beton armat: se pot realiza prin turnarea
betonului la faţa locului (monolit) sau prin prefabricare. Stâlpii clădirilor civile şi
indrustriale realizaţi monolit au în general, secţiunea transversală de formă pătrată sau
dreptunghiulară şi mai rar. În forma de T, I , circurară sau poligonală. Stălpii prefabricaţi
pentru a rezulta de greutate cât mai redusă, tubulară sau compusă au secţiunea traversală
subformă de T, I tubulară sau compusă. (cu goluri, cu zăbrele etc.)
Acoperişuri
Acoperişurile elemente de construcţii care închid clădirile la partea superioară, cu scopul
de a proteja împotriva intemperiilor.

Scări
Scările sunt elemente de construcţii care asigură legătura pe verticală între diferite nivele
(etaje) ale clădirii, precum şi între trotuar şi interiorul clădirii prin elemente orizontale
denumite trepte, aşezate denivelat unele în raport cu altele, de regulă echidistant.
Elementele din care este alcătuită o scară sunt: rampa cu trepte şi contratrepte, podestul
sau odihna, vangurile, balustrada cu mâna curentă.

Elemente şi lucrări de finisaj

Definiţia şi rolul lor
Lucrările de finisaj au rol constructiv, funcţional, decorativ şi igienico-sanitar şi se
execută, în general, după ce întreaga clădire de roşu (fundaţii, pereţi) şi acoperişul au fost
terminate. Finisajele cuprind lucrări de pardoseli, tencuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii,
tapete, tâmplărie.

Pardoseli
Pardoseala este elementul care delimitează clădirea la partea inferioară sau se aplică pe
partea superioară a planşeelor. Pardoseala are o structură diferită în cadrul aceleiaşi hale
agro-zootehnice în funcţie de scopul tehnologic pe care aceasta trebuie să îl îndeplinească
şi se deosebesc principalele tipuri:
 suprafeţe destinate circulaţiei utilajelor, oamenilor şi animalelor;
 suprafeţe de depozitare a producţiei agricole;
 suprafeţe pentru odihna animalelor;
 suprafeţe care acoperă canalele pentru instalaţii diverse.

Tencuieli
Tencuielile sunt elemente de finisaj care se aplică pe suprafaţa brută a pereţilor, tavanelor
sau a altor elemente de construcţii, având rol estetic, igienic şi de protecţie împotriva
agenţilor exteriori (intemperii, radiaţii etc.) sau interiori (apă şi vapori de apă), a gazelor,
focului şi a altor agenţi şi acţiuni chimice şi mecanice din mediul ambiant.

Condiţii tehnice pentru tencuieli

Condiţiile tehnice impun tencuielilor anumite proprietăţi legate de domeniul de aplicare,
de cerinţe de exploatare etc., şi sunt:
  condiţii capitale, legate de durabilitate, determină menţinerea în timp a
caracteristicilor fizice, chimice şi mecanice ale tencuielilor, având în vedere
condiţiile mediului ambiant;
 condiţii mecanice - se referă la legătura cu stratul suport şi fisurile care pot
apărea;
 condiţii fizice şi igienice de exploatare;
 condiţii de ordin arhitectural-estetic;
 condiţii economica-organizatorice.

Clasificarea tencuielilor
 După poziţia lor în construcţie se deosebesc: tencuieli interioare şi exterioare.
 După materialul suport pe care se aplică, pot fi: pe cărămidă, pe beton greu sau
uşor, pe zidărie din piatră, pe şipci, pe trestie etc.
 După tehnologia de execuţie, tencuielile pot fi: umede, semiumede sau uscate.
 După modul de prelucrare a feţei văzute, tencuielile se clasifică în: 1.tencuieli
brute cu faţa văzută prelucrată grosier (la suprafeţele subsolurilor, calcane, poduri)
având funcţia principală de protecţie; 2.tencuieli drişcuite, netezite cu drişca din
lemn; 3.tencuieli gletuite, sunt drişcuite pe care se aplică un strat subţire de var
sau ipsos, netezire cu drişca metalică; sunt folosite în special pentru netezirea
suprafeţelor care urmează a fi vopsite cu ulei; 4.tencuieli sclivisite la care faţa
vizibilă se prelucrează cu pastă de ciment, netezind-o cu drişca de oţel; sunt
folosite la încăperi cu umiditate mare; 5.tencuieli decorative folosite la clădiri
monumentale.

Zugrăveli şi vopsitorii
Lucrările de finisaj prin care se aplică pe suprafaţa elementelor de construcţie un strat
subţire dintr-o suspensie de pigmenţi în apă se numesc zugrăveli. Dacă stratul este
alcătuit dintr-o suspensie de ulei sau emulsie, lucrările de finisaj se numesc vopsitorii.
Zugrăvelile şi vopsitoriile se execută în scopul menţinerii stratului suport în condiţii de
igienă, protejării hidrofuge, ignifuge şi anticorozive cât şi pentru a crea un aspect
decorativ, ele se execută manual sau mecanizat. Văruitul sau spoitul cu var este cea mai
simplă zugrăveală şi se execută cu lapte de var stins. Zugrăvelile simple cu compoziţii pe
bază de ulei (pentru a adera mai bine la tencuială) se întrebuinţează numai la interior, pe
suprafeţe şi locuri uscate. Se execută dintr-un grund compus din humă, clei şi culoare,
care se amorsează cu o soluţie foarte diluată de săpun peste care se dau două sau trei
straturi de zugrăveală preparate cu clei animal. Tavanele se execută cu praf de caolin sau
alb de zinc. Vopsitoriile în ulei se execută pe tencuieli, tâmplărie din lemn sau metal, ţevi
sau radiatoare etc.

Lucrări de tâmplărie
Ferestrele şi uşile sunt elemente de construcţie care trebuie să asigure iluminarea şi
ventilarea naturală a încăperilor, accesul în clădire precum şi legătura pe orizontală între
diferite încăperi ale construcţiilor. Realizarea uşilor şi ferestrelor caracterizează lucrările
de tâmplărie care se execută în ateliere şi fabrici speciale. Tâmplăria se realizează din
lemn, metal sau materiale plastice. Elementele auxiliare ale tâmplăriei, fixate pe uşi,
formează feroneria şi asigură exploatarea acestora şi fixarea în poziţie închisă sau
deschisă.
Tâmplărie PVC

Tâmplăria reprezintă un element important al unei construcții fiind răspunzătoare în cea

mai mare parte de confortul termic și fonic dintr-o locuință. Alegerea sistemului de
tâmplărie trebuie făcută cu mare atenție astfel încât avantajele să fie multiple. Se va ține
cont de tipul de material ce urmează a fi folosit (PVC, aluminiu, lemn stratificat, etc.), de
proveniența acestuia (austriac, german, belgian, turcesc, etc.) dar și de firma
producătoare de tâmplărie. Este de retinut un aspect foarte important, și anume: 41% din
caldură ce se găsește intr-o clădire se pierde prin ferestre, deși suprafața acestora
reprezintă aproximativ 15%-30% din suprafața totală a clădirii. De aceea aveți nevoie de
tâmplăria potrivită din PVC sau aluminiu. PVC-ul nu dăunează sănătății oamenilor și nici
mediului înconjurător fiind reciclabil 100%, în plus durabilitatea este apreciată la peste
25 de ani.

 pentru o izolare termică și fonică superioară structura tetracamerală și

pentacamerală a profilelor în combinație cu geamul termoizolator LOW-E duce la
obținerea unui coeficient de transfer termic redus de până la 1,4 W/m2K;

 prin utilizarea unor armături din otel zincat de 1,5 mm se conferă rigiditate și
rezistenţă mecanică ridicată în exploatare;
 profilele vor fi ecologice, extrudate, utilizând aditivi ecologici pe bază de Ca-Zn.

Materiale de construcţii
Totalitatea materialelor care contribuie la execuţia unei construcţii poartă denumirea de
materiale de construcţii. Stabilitatea materialelor care concură la realizarea unei
construcţii necesită cunoaşterea proprietăţilor lor fizico-mecanice şi chimice, cât şi
comportarea lor la diferitele acţiuni şi agenţii distructivi la care sunt supuse în timpul
punerii în operă şi a exploatării.

Lemnul
Este unul din cele mai vechi materiale de construcţie şi este folosit pentru structuri de
rezistenţă, acoperişuri, finisaje cât şi pentru cofraje la betoane. Ca material de rezistenţă,
lemnul prezintă o serie de avantaje şi anume: se prelucrează uşor, se asamblează uşor cu
cuie, buloane, scoabe etc.; se manipulează uşor datorită greutăţii specifice reduse; este un
bun izolator termic şi fonic; aspect frumos. Domeniul de utilizare este însă limitat datorită
dezavantajelor şi anume:
  se aprinde şi arde uşor;
 este puţin rezistent la acţiunea apei şi este atacat de insecte;
 proprietăţi mecanice nesatisfăcătoare;
 dimensiunile pieselor sunt limitate atât în secţiunea transversală cât şi ca lungime:
 durata de exploatare este redusă;
 prezintă defecte (noduri, crăpături).

Piatra naturală
Aceasta reprezintă amestecuri naturale din minerale care formează rocile, substanţe
solide, omogene fizico-chimic, cu structură cristalină sau amorfă. Este un material des
folosit în construcţii şi cu tradiţie datorită calităţilor sale şi anume:
 se găseşte în majoritatea zonelor din ţara noastră;
 are rezistenţă mare la compresiune şi uzură;
 durabilitate în timp;
 aspect natural frumos;
 poate fi folosit atât la execuţia elementelor de rezistenţă cât şi la decoraţiuni.

Betonul
Betonul este o piatră artificială, obţinut prin întărirea unui amestec omogen din liant,
agregat şi apă. În betoane, partea activă este liantul iar partea practic inertă este amestecul
de nisip şi pietriş sau piatră spartă, numit şi agregat. Betonul simplu, asemeni pietrei
naturale, rezistă bine la uzură şi compresiune dar are rezistenţe mici la întindere (de 15-
20 ori mai mici decât rezistenţa la compresiune). Betonul armat se obţine prin asocierea
raţională a betonului simplu cu armături de oţel sub formă de bare, plase sudate sau
profiluri care conlucrează cu betonul. În această asociere, armăturile au rolul de a prelua
în totalitate eforturile de întindere. Betoanele sunt foarte variate în privinţa proprietăţilor
tehnice, din cauza marii varietăţi a naturii componenţilor şi a raportului acestora în
amestecul de beton. Dintre clasificările betoanelor, cele mai importante sunt acelea care
se referă la caracteristicile lor tehnice şi anume: greutatea specifică aparentă, rezistenţa
mecanică, permeabilitatea şi gelivitatea.

Metalul
Datorită calităţii sale, metalul este folosit în construcţii la cele mai diverse elemente de
rezistenţă (stâlpi, grinzi, planşee), tâmplărie (uşi şi ferestre), rezervoare, elemente de
construcţii etc. În construcţii se folosesc în mod curent: oţelul, fonta, zincul, cuprul şi
aluminiul.

Mortarele
Mortarele sunt amestecuri omogene de liant, nisip şi apă care se întăresc fie prin
pierderea apei fie hidraulic, în funcţie de natura liantului întrebuinţat. Mortarele servesc
la legarea cărămizilor pentru a forma elemente de construcţii şi se numesc zidărie sau la
protejarea elementelor şi se numesc de tencuială. În mortar, partea activă este liantul iar
partea inertă este nisipul. După natura liantului folosit, se deosaebesc mortare de: argilă la
clădiri uşor solicitate, var simplu, var ciment, ciment cu argilă sau var; ciment folosit la
zidăria din piatră sau sub apă. Agregatele folosite sunt nisipurile naturale sau obţinute
prin concasare.

Materiale ceramice
Produsele ceramice folosite în construcţii se obţin dintr-un amestec omogenizat format
din argilă, nisip şi apă şi după fasonare, arse la temperaturi cuprinse între 900°C şi
1400°C Tehnologia de fabricaţie ale produselor ceramice cuprnde următoarele faze:
prepararea amestecului omogen, fasonarea produsului, uscarea, arderea. În funcţie de
materia primă folosită în fabricaţie şi de temperatura de ardere, produsele ceramice pot fi:
colorate sau albe, cu structură poroasă, clincherizată sau vitrificată. Astfel, produsele
ceramice cel mai des utilizate în construcţii şi instalaţii sunt:
 colorate poroase: cărămizi, ţigle, tuburi;
 colorate clincherizate: clincher de faţadă, clincher de pavaj, tuburi de bazalt;
 albe poroase: faianţa fină, materiale refractare;
 albe vitrificate: porţelan.

Sticla
Este un amestec complex în care componenţii principali sunt: bioxidul de siliciu şi
silicaţi, complecşi de sodiu, potasiu, calciu, plumb. În construcţii se foloseşte sticla
pentru:
 diverse tipuri de geamuri cu grosimi diferite, pentru ferestre;
 geamuri riglate şi armate pentru luminatoare şi depozite; acestea au grosimi mari
şi au faţa striată sau respectiv înglobată în masa sa o plasă de sârmă ceea ce îi
conferă rezistenţă la lovituri şi foc;
 geamuri triplex şi securit; sticla are dezavantajul că la lovire se sparge în aşchii
tăioase astfel încât pentru evitarea accidentelor se folosesc fie geamuri armate fie
triplex sau securit. Geamul triplex este format din două foi de sticlă lipite cu un
adeziv iar la spargere cioburile nu se împrăştie;
 dale pentru pereţi luminoşi, tip Nevada;
 profilit pentru pereţi;
 geamuri termopan şi izolat cu calităţi termoizolante;
  cărămizi din sticlă, ţigle de sticlă etc.

Materiale pentru izolaţie

Pentru protecţia elementelor de construcţii la acţiunea mediului ambiant, care în unele
cazuri pot produce degradarea lor se realizează diferite lucrări de izolaţie. Acestea pot fi:
 izolaţii hidrofuge sau hidroizolaţii care au rolul de a împiedica pătrunderea apelor
în interiorul clădirii sau în elementele de construcţie;
 izolaţii termice sau termoizolaţii care au rolul de a reduce pierderile de căldură
prin elementele clădirii astfel încât în interiorul construcţiilor să se realizeze
condiţii de confort termic;
 izolaţii fonice care au rolul să atenueze transmisia sunetelor prin elemente de
construcţii şi instalaţii în scopul realizării condiţiilor de confort acustic.

Materiale hidroizolante
Materialele hidroizolante utilizate curent sunt: bitumurile, masele bituminoase preparate
din bitumuri, materiale bituminoase în suluri.