Interpretul vocal folosește cuvântul cântat.

Acesta depinde și se supune unor legi față

de actorul dramatic, artistul fiind subordonat unei anumite structuri muzicale rpin dinamică și
agogică. Îmbinarea sensului cuvintelor cu frazele muzicale urmează sinuoasa linie a
discursului muzical. Constrâns de ritmurile și pauzele impuse de compozitor interpretul vocal
găsește mijloace proprii pentru a-și exprima intuiția în muzică. Acesta va obține libertate în
tehnica sa vocală și dedicarea sa în întregime desfășurării mesajului său creator. Tehnica
vocală a interpretului ajută expresia emoțională funcția fiind subliniată de către gestul
interpretativ. O altă caracteristică este timbrul vocal, care îi deosebește pe interpreți și le
conferă un anumit loc în interpretarea unei partituri muzicale. Acesta este folosit ca element
emoțional artistul apelând la inflexiunile timbrale și întinderea amplă a registrului muzical
pentru a putea reda sentimentele și înălțimea cerute de fraza muzicală. Artistul nu rămâne
doar cântăreț, deoarece întreaga lui ființă trebuie să cânte. O reprezentare cât mai autentică
este oferită în spațiul scenic de vocea, intonarea partiturii muzicale și corpul interpretului
vocal. Considerată de Richard Wagner una din cele mai complexe forme de comunicare,
cântul, este mai convingător decât cuvântul în sine. În teoretizarea fenomenului artistic,
Aristotel, pune cuvântul și cântul pe același plan spunând că acesta din urmă este „podoaba
cea mai însemnată”. Solistul trebuie să fie bine organizat ca un instrumentist, capabil să
relizeze înălțimea sunetelor, intensitatea, durata, accentele și culorile vocale, care vor fi puse
în slujba cuvântului, a atitudinii și a mișcării. Interpretarea vocală este un act de cultură, de
ordonare logică a elementelor cu care artistul lucrează (gestică, componentă sonoră, mimică)
un act autentic de trăire a interpretului în care se include talentul.