CUPRINS

PARTEA I. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE 8

CAPITOLUL 1. PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ 8

1.1. Definirea psihologiei 8
1.2. Tendinţe controversate în psihologie 11
1.3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor 18
1.4. Psihologia ca profesie 20

CAPITOLUL 2. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 26

CAPITOLUL 3. METODĂ ŞI METODOLOGIE ÎN

PSIHOLOGIE 74
3.1. Demersul enumerativ 75
3.2. Demersul clasificator 75
3.3. Demersul descriptiv-explicativ-interpretativ 76
3.3.1. Metoda observaţiei 76
3.3.2. Metoda experimentului 81
3.3.3. Metodele psihometrice 83
3.3.4. Metoda convorbirii 85
3.3.5. Metoda biografică 86
3.3.6. Metoda analizei produselor activităţii 87

CAPITOLUL 4. NATURA PSIHICULUI UMAN 88

4.1. Psihicul ca obiect de cercetare al psihologiei 88
4.2. Conceptul de psihic şi caracteristicile
fundamentale ale psihicului 88

CAPITOLUL 5. IPOSTAZELE PSIHICULUI 96

5.1. Conştiinţa ca ipostază a psihicului 96
5.2. Modele explicativ-interpretative ale conştiinţei 98
5.2.1. Modele explicativ-interpretative tradiţionale 98
5.2.2. Modele explicativ-interpretative actuale 99
5.3. Subconştientul ca ipostază a psihicului 102
5.4. Inconştientul ca ipostază a psihicului 103
CAPITOLUL 6. STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ 104
6.1. Stările de conştiinţă – obiect al investigaţiei
psihologice 104
6.2. Stări de conştiinţă modificată 106
6.2.1. Somnul 106
6.2.2. Visul 109
6.2.3. Hipnoza 112
6.3. Căi de acces la stările de conştiinţă modificată 119
6.3.1. Meditaţia 119
6.3.2. Bio-feed-back-ul 120
6.3.3. Substanţe psihoactive 122

PARTEA A II-A. MECANISMELE PSIHOLOGIEI

COGNITIVE 130

MECANISMELE PSIHICE INFORMAŢIONAL-OPERAŢIONALE DE PRELUCRARE

PRIMARĂ A INFORMAŢIILOR 130

CAPITOLUL 1. SENZAŢIILE 130

1.1. Specificul psihologic al senzaţiilor 130
1.2. Proprietăţile senzaţiilor 133
1.3. Mecanismele psihofiziologice ale senzaţiilor 136
1.4. Legile senzaţiilor 143
1.4.1. Legea intensităţii 3
1.4.2. Legea adaptării 145
1.4.3. Legea sensibilizării 147
1.4.4. Legea depresiei 147
1.4.5. Legea semnificaţiei forţei de semnalizare
a stimulului 147
1.4.6. Legea sinesteziei 148
1.4.7. Legea compensării 148
1.4.8. Legea condiţionării social-istorice 149
1.5. Importanţa senzaţiilor 149

CAPITOLUL 2. PERCEPŢIA - MECANISM PSIHIC DE PRELUCRARE PROFUNDĂ A

INFORMAŢIILOR 150
2.1. Specificul psihologic al percepţiei 150
2.2. Percepţia ca proces 151
2.3. Formele percepţiilor 156
2.3.1. Percepţia spaţiului 156
2.3.2. Percepţia timpului 158
2.3.3. Percepţia mişcării 159
2.4. Mecanismele şi legile percepţiei 160
2.4.1. Mecanismele senzoriale ale percepţiei 161
2.4.2. Mecanismele intelectuale ale percepţiei 165
2.4.3. Legile generale ale percepţiei 167
2.5. Modele explicativ-interpretative ale percepţiei 168

CAPITOLUL 3. REPREZENTAREA 172

 3.1. Caracterizarea psihologică a reprezentării 172
3.2. Mecanismele reprezentării 176
3.3. Clasificarea reprezentărilor 178
3.4. Proprietăţile reprezentărilor 182
3.4.1. Figurativitatea 182
3.4.2. Operativitatea 182
3.4.3. Panoramizarea 182

CAPITOLUL 4. GÂNDIREA 184

4.1. Caracterizarea psihologică a gândirii 185
4.2. Laturile gândirii 188
4.2.1. Unităţile de bază ale gândirii 188
4.2.2. Latura informaţională a gândirii 189
4.2.3. Structuri conceptuale complexe 193
4.2.4. Latura operaţională a gândirii 196
4.3. Activităţile gândirii 199

CAPITOLUL 5. MEMORIA 218

5.1. Procesele memoriei 218
5.1.1. Encodarea 218
5.1.2. Stocarea 225
5.1.3. Recuperarea 228
5.1.4. Interacţiunea proceselor memoriei 231
5.2. Modele explicativ-interpretative ale memoriei 232
5.2.1. Modele neurofiziologice 232
5.2.2. Modele psihologice 234
5.2.3. Modele cognitiviste 238
5.3. Tipuri, forme şi aspecte ale memoriei 241
5.3.1. Memoria senzorială 241
5.3.1.1. Memoria iconică 241
5.3.1.2. Memoria ecoică 242
5.3.2. Memoria cognitivă, afectivă şi motrică 243
5.3.3. Memoria de scurtă durată (MSD) şi
memoria de lungă durată (MLD) 244
5.3.4. Memoria senzorio-motrie, socială şi autistică 246
5.3.5. Memoria explicită şi memoria implicită 247
5.4. Memoria în viaţa cotidiană 248
5.4.1. Memoria şi vârsta 249
5.4.2. Memoria martorilor oculari 252

CAPITOLUL 6. IMAGINAŢIA 256

6.1. Accepţiunile noţiunii de imaginaţie 256
6.2. Definirea imaginaţiei şi delimitări conceptuale
(imaginaţie, imaginar, simbol) 257
6.3. Locul şi rolul imaginaţiei în SPU (analiză selectivă) 258
6.4. Formele imaginaţiei 262
CAPITOLUL 7. MOTIVAŢIA 264
7.1. Accepţiunile noţiunii de motivaţie 264
7.2. Efectele funcţionalităţii formelor şi structurilor
motivaţionale 265
7.2.1. Trebuinţele 265
7.2.2. Motivele 267
7.3. Teorii ale motivaţiei 268
7.3.1. Teoriile instrumentaliste 268
7.3.2. Teoriile holist-umaniste 269
7.4. Funcţiile motivaţiei 271

CAPITOLUL 8. AFECTIVITATEA 272

8.1. Definirea şi specificul proceselor afective 272
8.2. Proprietăţile proceselor afective 274
8.3. Teorii ale emoţiilor 276
8.3.1. Teorii fiziologice periferice 276
8.3.2. Teorii fiziologice centrale 277
8.3.3. Teorii cognitiv-fiziologice 278
8.4. Modificări organice, vegetative în procesul emoţional 278
CAPITOLUL 9. COMUNICAREA ŞI LIMBAJUL 282
9.1. Noţiuni de bază 282
9.2. Nivelurile limbajului 284
9.3. Neurofiziologia limbajului 285
9.4. Formele comunicării 286
9.4.1. Comunicarea verbală (limbajul) 287
9.4.2. Comunicarea nonverbală 289
9.5. Funcţiile comunicării şi limbajului 290

CAPITOLUL 10. ATENŢIA 292

10.1. Caracterizarea generală a atenţiei 292
10.2. Însuşirile atenţiei 296
10.3. Teoriile filtrului 297
10.4. Teoriile capacităţii 303
10.5. Procese automate şi controlate 305
10.6. Neurofiziologia atenţiei 307

CAPITOLUL 11. VOINŢA 316

11.1. Caracterizarea generală a voinţei 316
11.2. Structura actului voluntar 318
11.3. Teorii asupra actului voluntar 320
11.3.1. Teorii intelectualiste 320
11.3.2. Teorii psihofiziologice 320
 11.3.3. Aspectul afectiv (după Cuvillier) 320
11.3.4. Sublinierea aspectului specific 320
11.3.5. Problema iniţiativei 321

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 322

 PARTEA I
INTRODUCERE IN PSIHOLOGIE

CAPITOLUL 1
PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Definirea psihologiei

Literatura de specialitate oferă psihologiei definiţii extrem de variate, fiecare autor accentuând unul sau
altul dintre aspectele caracteristice acestui domeniu al cunoaşterii umane. Între definiţiile formulate
există şi asemănări, fapt ce oferă stabilirea unor tipuri:
a) Definiţii tip butadă
Max Meyer definea psihologia drept „ştiinţa studiată de psihologi”. Această definiţie are un caracter
vicios deoarece psihologia reprezintă obiectul de studiu al psihologului, iar psihologul este persoana
care studiază psihologia.
În 1946, McNemar definea psihologia ca „ştiinţa comportamentului studenţilor din primul ciclu”.
Această definiţie constituie o critică severă la adresa psihologilor care îşi alegeau drept subiecţi
studenţii la psihologie din anii începători.
În 1995, Parot şi Richelle defineau psihologia ca fiind „ştiinţa comportamentului şobolanului alb”.
Definiţia era o acuză gravă adusă psihologilor care preferau să utilizeze în cercetările lor animale,
legităţile descoperite prin studierea acestora fiind apoi extinse asupra comportamentului uman.
Aceste definiţii au marele merit de a recunoaşte caracterul de ştiinţă al psihologiei, fapt deloc neglijabil
în condiţiile în care legitimitatea psihologiei ca ştiinţă era contestată.
b) Definiţii tip metaforă
Aceste definiţii îşi au originea în constatările contradictorii ale cercetărilor psihologice. La întrebarea
„Psihologia este ştiinţă sau artă?”, răspunsurile au fost împărţite: în timp ce unii autori susţineau şi
argumentau legitimitatea psihologiei ca ştiinţă, iar alţii faptul că psihologia ar trebui încadrată în rândul
artelor, s-a conturat şi un al treilea tip de răspuns – „psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”.
Tot metaforă rămâne şi afirmaţia cu care V. Pavelcu îşi încheie un amplu studiu dedicat „dramei”
psihologiei ca ştiinţă: „Psihologia este o lumină indispensabilă înţelegerii, apropierii şi ascensiunii
umane”.
În 1998, K.J. Schneider definea psihologia ca „ştiinţă a inimii”, militând pentru reîntoarcerea
psihologiei la romantism, la intuiţii, afectivitate, la profunzimea experienţelor umane şi sociale. Chiar
dacă afirmaţiile autorului sunt puţin exagerate, ele atrag atenţia asupra necesităţii apropierii psihologiei
de om, de viaţă şi de problemele lui reale.
c) Definiţii prin negare
Într-un studiu desfăşurat în perioada 1946-1947, intitulat „Ce este psihologia?”, V. Pavelcu afirma:
„Psihologia nu-i fizică, nu-i sociologie, nu-i fiziologie”1. Eliminând ceea ce nu este psihologia, autorul
se apropie în final de o delimitare mai clară a obiectului propriu de cercetare al psihologiei.

1
Pavelcu, V., 1972, Drama psihologiei, p. 312
Acelaşi autor a intuit rolul unor „antidiscipline” în constituirea psihologiei ca ştiinţă de-sine-stătătoare.
d) Definiţii etimologice
În definirea psihologiei, cei mai mulţi autori au pornit de la etimologia cuvântului. Cuvântul psihologie
este compus din „psyche” (psihic) şi „logos” (ştiinţă) – de unde rezultă definiţia psihologiei ca ştiinţă a
psihicului.
e) Definiţii comprehesive
Aceste definiţii încearcă să surprindă elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă.
Într-o lucrare publicată în 1852, W. Wundt definea psihologia ca fiind ştiinţa experienţei imediate, spre
deosebire de fizică, care este ştiinţa experienţei mediate2. O. Kulpe reformulează în 1899 definiţia dată
de Wundt, arătând că psihologia este ştiinţa faptelor în măsura în care ele depind de experienţa
subiectului3.
În lucrarea „Principii de psihologie” (1890), W. James afirma că psihologia este ştiinţa vieţii mintale, a
fenomenelor şi condiţiilor reale”. Acelaşi autor afirmă în lucrarea „Text-book of Psychology” (1892) că
psihologia constă în descrierea şi explicarea stărilor de conştiinţă în calitate de stări de conştiinţă.
Printre stările de conştiinţă sunt enumerate: senzaţii, dorinţe, emoţii, cunoştinţe, raţionamente, decizii şi
voinţa. Explicarea lor ar trebui să cuprindă studiul determinărilor ştiinţifice, în măsura în care acest
lucru este posibil, cauzele, condiţiile şi consecinţele lor imediate.
J.B. Watson definea psihologia ca fiind ştiinţa comportamentului, a faptelor exterioare observabile şi
măsurabile.
Concluzie: definiţiile rămân unilaterale deoarece se referă doar la anumite conţinuturi; ele nu iau în
considerare o serie de cerinţe formale pe care ar trebui să le satisfacă psihologia ca ştiinţă.
Definiţii mai recente ale psihologiei
J. Piaget definea psihologia ca fiind ştiinţa care studiază ansamblul conduitelor, comportamentelor,
inclusiv priza lor de conştiinţă. Acestei definiţii i-au fost aduse critici severe de către F. Pire, care
susţinea faptul că definiţia are avantajul de a preciza natura problemelor cu care se ocupă psihologia,
dar lasă în umbră câteva aspecte de ordin istoric şi metodologic.
P.P. Neveanu definea psihologia ca fiind ştiinţa care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice,
urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau
modalităţi determinative. Definiţia cuprinde conţinutul psihologiei şi finalitatea cercetărilor ei4.
Alţi autori insistă asupra necesităţii cuprinderii în definiţia psihologiei a unor criterii ce urmează a fi
satisfăcute de aceasta. Un asemenea criteriu, specific ştiinţei, îl reprezintă verificabilitatea datelor
recoltate.
M. Reuchlin afirmă că psihologia este ştiinţa care descrie şi explică conduita organismului într-o
manieră verificabilă. Definiţia se referă la conţinutul şi metoda psihologiei, dar precizează atât
posibilităţile, cât şi restricţiile ei.
Psihologia americană a oscilat multă vreme între două extreme: cei care urmau linia lui James, preferau
să considere psihologia „ştiinţa stărilor de conştiinţă”; cei fideli lui Watson o defineau ca „ştiinţă a
comportamentului”.
În anii 1970-1980, marea majoritate a psihologilor americani au optat pentru definirea psihologiei ca
ştiinţă a comportamentului.
În prima ediţie a lucrării „Psychology: the hybrid science” (1972), F.B. Mc Mahon şi J.W. Mc Mahon
defineau psihologia drept studiul ştiinţific al comportamentului uman şi animal, precizând conţinutul
noţiunii de comportament: acţiuni şi atitudini, procesele gândirii, răspunsurile emoţionale.
Anii ’90 aduc o schimbare marcantă de optică în definirea psihologiei. Smith (1999) definea psihologia
2
Zlate, M., 2000,Fundamentele psihologiei, p. 5

3
Zlate, M., 2000, ibidem

4
Zlate, M., 2000, idem
ca fiind ştiinţa comportamentului; comportamentele erau de două feluri: deschise (observabile) şi
închise (neobservabile).
Finalităţile psihologiei sunt apreciate şi ele dintr-o perspectivă mai largă: ca ştiinţă, psihologia este
dedicată:
• obiectivităţii (evaluarea cercetării şi a teoriei după propriile lor merite);
• acurateţii (obţinerea cu precizie a datelor din laborator şi lumea reală);
• menţinerii unui scepticism sănătos (datele şi teoria sunt apreciate cu precauţie până când
rezultatele sunt repetate şi verificate).
În concepţia lui M. Zlate, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii despre obiectul, metodele,
legile şi finalitate ei. În concepţia autorului, psihologia este ştiinţa care studiază psihicul (procese,
însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii
legităţilor lui de funcţionare, în scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane.

1.2. Tendinţe controversate în psihologie

a) Psihologia: ştiinţă sau artă?

Legitimitatea psihologiei ca ştiinţă a provocat cele mai puternice controverse între specialişti. Cei mai
mulţi dintre aceştia tind să nege caracterul de ştiinţă al psihologiei.
La început, atacul a venit din partea filosofilor. A. Comte înlătura psihologia din sistemul ştiinţelor
pozitive pe considerentul că aceasta nu dispunea de o metodă obiectivă de cercetare, introspecţia
practicată de ea fiind considerată o metodă subiectivă. Cele mai puternice atacuri au fost concentrate
asupra legilor psihologiei, considerându-se că acestea, chiar dacă există, sunt calitative şi nu cantitative,
empirice şi nu ştiinţifice, ele reprezentând o simplă condensare a experienţei cotidiene, curente.
Aceeaşi soartă au avut-o şi metodele psihologiei, cărora li s-a contestat caracterul obiectiv, insuficienta
adecvare la specificul obiectului studiat, incapacitatea de a oferi date concludente şi pertinente.
O altă acuză gravă adusă psihologiei constă în utilizarea excesivă a unor instrumente insuficient puse la
punct (testele).
Cele mai puternice controverse în legătură cu statutul de artă sau ştiinţă al psihologiei s-au purtat în
jurul unei noi orientări psihologice apărute în anii ’50 – psihologia umanistă. În timp ce reprezentaţii ei
(Maslow, Rogers) o considerau „a treia forţă” în psihologie (pe lângă behaviorism şi psihanaliză), o
mişcare capabilă să schimbe „cursul omenirii, deoarece oferă o nouă imagine despre om, natură,
societate”, alţi specialişti o neagă sau o ignoră.
Concluzie: chiar dacă până nu de mult unii autori oscilau între considerarea psihologiei ca ştiinţă sau
artă, astăzi opţiunea psihologilor este net în favoarea interpretării psihologiei ca ştiinţă.
b) Psihologia: nomotetică, idiografică sau idiotetică?
Termenul „idiografic” derivă din grecescul „idios” care semnifică noţiunea de propriu sau specific.
Termenul „nomotetic” derivă din grecescul „nomothetikos”, care înseamnă promovarea legilor.
Ştiinţele nomotetice se referă la posibilităţile de formulare statistică a legilor ştiinţifice, prin studiul şi
analiza unui număr mare de cazuri alese la întâmplare. Psihologi ca G.W. Allport (1961), G. Bateson
(1972), C. Rogers (1954) sunt partizanii psihologiei idiografice, în timp ce alţii ca D.T. Campbell
(1970) şi B.E. Collins (1981) împărtăşesc opţiunile psihologiei nomotetice.
Psihologia nomotetică se caracterizează prin următoarele:
• caută explicaţiile cauzale ale fenomenelor psihice şi sociale, utilizându-se în acest scop un
limbaj analitic bazat pe operaţionalizarea variabilelor şi conceptelor, pe utilizarea modelelor
stricte cauză-efect;
• urmăreşte cuantificarea proceselor mintale şi comportamentale;
• propoziţiile cauzale formulate pe baza studiului subiecţilor aleşi la întâmplare sunt generalizate
asupra populaţiei neinvestigate;
 • utilizează într-o mare măsură experimentul de laborator;
• recurge la materialul obţinut prin metode idiografice numai pentru scopuri ilustrative, deoarece
aceste date sunt nesistematice;
• legile descoperite sunt deductive şi probabiliste, oferind explicaţii funcţionale ale fenomenelor.
Psihologia idiografică se bazează pe metode şi presupuneri opuse:
• manifestă un interes profund faţă de studiul şi analiza unui singur caz pentru o perioadă mai
îndelungată de timp (cercetare de tip longitudinal);
• explorează specificaţiile individuale pentru că fiecare individ este unic – pe de o parte, iar pe de
altă parte tocmai diferenţele individuale sunt considerate „determinaţii” primari ai
comportamentului;
• favorizează în cercetare unele metode relativ nestructurate, deschise, proiective şi interpretative
(analiza biografiilor).
Controversa dintre nomotetic şi idiografic a fost studiată şi de G.W. Allport, care oferă mai multe
soluţii:
• personalitatea, care este unică, nu poate fi obiect al ştiinţei, aceasta fiind nomotetică;
• altă soluţie preconizează existenţa a două psihologii separate, distincte: una devotată
poziţiilor nomotetice, care este o psihologie a elementelor studiate prin metoda analizei
şi explicaţiei cauzale şi alta, devotată poziţiilor idiografice ale structurilor, care se
foloseşte de metoda înţelegerii;
• a treia soluţie propune considerarea personalităţii umane ca fiind expresia a trei categorii
de norme (universale, de grup, individuale), primele două fiind studiate de ştiinţă, iar
ultima – de artă.
Allport este convins că psihologia personalităţii aparţine domeniului ştiinţei, deoarece şi personalitatea
umană dispune de legi generale; este vorba de acele legi şi principii care ne spun cum se produce
unicitatea.
O altă încercare de soluţionare a controversei dintre nomotetic şi idiografic îi aparţine lui J.P. Sartre
(1963), care propune o metodă de investigare progresiv-regresivă, prin intermediul căreia caută să
situeze şi să înţeleagă un subiect particular, o clasă de subiecţi la un moment istoric dat. Subiectul şi
proiectele sale sunt situate în timp şi spaţiu; de asemenea sunt dezvăluite atât diferenţele unice din viaţa
persoanei, cât şi similitudinile împărtăşite de ceilalţi. Metoda propusă de Sartre este concomitent
analitică şi sintetică.
Cea mai recentă soluţie pentru ieşirea din această controversă a fost formulată de psihologul american
J. Lamiell. Este vorba de abordarea idiotetică a personalităţii, care le-ar îmbina pe celelalte două. În
opinia sa, personalitatea trebuie descrisă în termeni idiografici, în timp ce evaluarea dezvoltării
personalităţii trebuie construită în termeni nomotetici. Pentru concretizarea acestei concepţii s-a
conturat metodologia frecvenţei comportamentelor (D. Buss&K. Craik, 1984), care constă în
elaborarea unor liste de acte comportamentele specifice pentru numeroase categorii de dispoziţii.
Perspectiva propusă de psihologia anilor ’90 este diferită. Controversa ar putea fi eradicată prin
introducerea unor modificări metodologice în ceea ce priveşte modul de concepere a relaţiei dintre
cercetător şi persoana investigată. Subiectul ar trebui interpretat într-o măsură mai mare ca expert al
propriei sale personalităţi şi, de aceea, trebuie antrenat în investigarea ei.
Când se referă la subiect, Herman şi Bonarius (1991) folosesc termenul de co-investigator. Există chiar
tendinţa de a înlocui termenul de subiect cu cel de participant.
Multitudinea soluţiilor faţă de controversa nomotetic-idiografic demonstrează că, de fapt, nu poate
exista o soluţie unică. Disputa poate fi probabil soluţionată luând în considerare scopurile concrete ale
investigaţiilor şi specificul diferitelor ramuri ale psihologiei.
c) Unitate sau diversitate în psihologie?
În evoluţia psihologiei întâlnim în egală măsură atât tendinţa diversificării concepţiilor, teoriilor,
orientărilor psihologice, cât şi pe cea a unificării şi integrării lor. Dacă unitatea este înţeleasă ca
uniformitate, ca standardizare, atunci rezultă că ea este posibilă, dar nu şi necesară, deoarece duce la
stagnare. Dacă unitatea este înţeleasă ca diversitate, ea este necesară, dar nu este posibilă deoarece, mai
ales atunci când este vorba despre o mare diversitate, posibilitatea găsirii unor puncte comune devine
aproape imposibilă.
Soluţia problemei o reprezintă spirala cunoaşterii, sugerată de unii autori, adică înţelegerea unităţii
uniformizatoare ca premisă, ca punct de pornire, înăuntrul căreia creşte unitatea diversificată, care va
duce la un nou stadiu de unitate, superior celui precedent.
C. Murchinson publica două lucrări dedicate psihologiei, utilizând pluralul în loc de singular, vizând
astfel multitudinea şi varietatea acestora: „Psihologiile din 1925”, „Psihologiile din 1930” şi inventaria
peste 11 doctrine psihologice existente.
E. Stern afirma că ori de câte ori se discută despre psihologie, ar trebui ca mai întâi să se răspundă la
întrebarea „Care psihologie?”, fiindcă nu avem astăzi o singură psihologie, ci o serie de psihologii
diferite, care există unele alături de altele”.
Pentru diversitate în psihologie militează şi M. Miclea, care arată că psihologia ar trebui să fie
politropă, adică să se orienteze în mai multe direcţii, să-şi multiplice căile de acţiune. Concomitent cu
linia diversificării psihologiei se manifestă ceva mai timid şi tendinţa spre unitate.
E. Claparéde nota în 1936: „nu există mai multe fizici, mai multe chimii... n-ar trebui să existe decât o
singură psihologie”.
În 1949, D. Lagache publica lucrarea intitulată „Unitatea psihologiei”, în care milita pentru sinteza
ştiinţifică între disciplinele, metodele şi orientările care ajung de multe ori la rezultate şi formulări
analoge sau identice, astfel încât psihologia experimentală, psihologia clinică, psihologia socială se
completează reciproc.
Nevoia de unitate în psihologie este atât de mare, încât la unele congrese internaţionale de psihologie s-
a propus elaborarea unui dicţionar internaţional de psihologie care să permită accesul la ideile
psihologilor din spaţii lingvistice diferite.
În opinia unor autori, unitatea în psihologie s-ar putea realiza pe următoarele căi:
1. prin considerarea orientărilor psihologice ca nefiind opuse, ca poziţii ce s-ar exclude reciproc, ci
ca forme care coexistă;
2. prin renunţarea la o definiţie unică a psihologiei, printr-un singur obiect şi postularea mai
multor obiecte;
3. prin integrarea şi depăşirea succesivă a teoriilor şi orientărilor psihologice.
Articolul lui A. Kukla cuprinde o afirmaţie imperioasă: unificarea ca scop a psihologiei. Însă realizarea
acestui scop generos este extrem de dificilă din cel puţin două categorii de cauze: unele reale, obiective,
altele subiective. Primele se concretizează în complexitatea obiectului psihologiei, în vastitatea
câmpului său de investigaţii. În legătură cu această ideea, Hurtig afirma: „câmpul psihologiei este atât
de vast, încât pare puţin probabil că o teorie unitară l-ar putea reunifica vreodată”. Cauzele subiective
se referă la raporturile existente sau promovate între psihologi.
d) Impasul, criza sau progresul şi expansiunea psihologiei?
Unii autori afirmă că psihologia s-ar afla într-un impas, că ar fi total neputincioasă în faţa problemelor
complexe şi urgente pe care le ridică viaţa socială. Alţii, dimpotrivă cred că psihologia este una dintre
ştiinţele majore despre om, menită să contribuie la dezvoltarea şi ameliorarea conduitelor lui.
Disputa se poartă în principal asupra funcţiilor sociale ale psihologiei, care sunt fie diminuate, fie mult
amplificate.
Prima tendinţă poate fi exemplificată prin opiniile acelor autori care, referitor la psihologie, utilizează
cuvântul „criză”. Primul care a făcut acest lucru a fost N. Kostyleff, care a publicat în 1911 lucrarea
„Criza psihologiei experimentale”. În 1927 apare „Criza psihologiei”, scrisă de K. Buhler, iar în 1929
apare „Criza psihologiei contemporane” a lui G. Politzer.
Mai recent (1984), la o sesiune de comunicări a Asociaţiei Europene de Psihologie Socială
Experimentală, E. Write vorbea de criza metodologică şi tematică a uneia dintre ramurile psihologiei şi
anume, a psihologiei sociale, criză manifestată prin tendinţele de asimilare a tematicii ei de către alte
discipline (sociologie, antropologie) sau de activităţi practice. Se poate observa că de la criza unei
anumite psihologii se trece la afirmarea crizei întregii psihologii.
Pe de altă parte, creşte numărul celor care subliniază virtuţile psihologiei, rolul ei major în viaţa
socială, implicarea directă în rezolvarea problemelor dificile socio-umane.
La cel de-al XII-lea Congres Internaţional de Psihologie (Leipzig, 1980) s-a afirmat pe baza unor studii
prospective că în viitor, rolul şi locul psihologiei nu numai că nu se vor diminua, dar vor creşte extrem
de mult.
Psihologia contemporană reprezintă un factor de progres social şi uman, afirmaţie susţinută de
următoarele argumente:
• intensificarea procesului de instituţionalizare a psihologiei ca ştiinţă (ca activitate de cercetare),
obiect de învăţământ, profesie;
• creşterea interesului specialiştilor din alte domenii pentru rezultatele şi problemele psihologiei;
• audienţa lucrărilor de psihologie la marele public;
• diversificarea rolului psihologului practician (expert, consultant ştiinţific, psihodiagnostician,
psihoterapeut, specialist în rezolvarea conflictelor de muncă).
La creşterea rolului şi expansiunii psihologiei, un aport deosebit l-a avut înfiinţarea asociaţilor şi
societăţilor naţionale de psihologie:
• în 1892 – Asociaţia Psihologilor Americani;
• în 1901 – Societatea Franceză de Psihologie;
• în 1964 – Asociaţia Psihologilor din România.
Revistele naţionale şi internaţionale de psihologie constituie adevărate instrumente menite a promova
tot ce este nou şi original în cercetarea psihologică:
• International Journal of Psychology (1961);
• American Psychologist (1946);
• European Psychologist (1996).
Concluzie: Psihologia nu se află într-o criză, într-o perioadă de impas, ci, dimpotrivă, în plin avânt.

1.3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor

Concepţiile referitoare la locul psihologiei în sistemul ştiinţelor s-au organizat şi integrat, conducând la
elaborarea unor adevărate „modele” explicativ – interpretative.

a. Modele triunghiulare
În 1929 K. Buhler propunea modelul triunghiular al psihologiei ştiinţifice, aceasta din urmă fiind
plasată la intersecţia ştiinţelor umaniste, ştiinţelor sociale şi ştiinţelor naturale.

Modelul triunghiular al ştiinţelor (după Buhler şi Meehl)

Clasificarea triunghiulară a ştiinţelor a fost făcută şi de B.M. Kedrov (1961), care subdivide ştiinţele
umaniste în ştiinţe sociale şi ştiinţe filosofice, făcând loc în triunghiul său, alături de psihologie şi altor
ştiinţe (tehnice, matematice, logice).

b. Modelul circular
O contribuţie deosebită la clasificarea ştiinţelor o aduce J. Piaget, care la cel de-al XVIII-lea Congres
Internaţional de Psihologie (Moscova, 1966), propune un model circular al ştiinţelor. Punctul de pornire
al clasificării lui Piaget îl constituie relaţia dintre subiect şi obiect în procesul cunoaşterii. Concluzia lui
Piaget era următoarea: „Psihologia ocupă o poziţie centrală şi nu numai ca produs al tuturor celorlalte
ştiinţe, dar şi ca sursă posibilă de explicaţie a formării şi dezvoltării lor”.
Piaget plasează psihologia („Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei”, 1970), în rândul ştiinţelor
antropologice, nomotetice, adică al acelor discipline care urmăresc să descopere legi atât în sensul de
relaţii cantitative, cât şi în sensul de fapte generale, relaţii ordinale sau analize structurale. Sistemul
ştiinţelor este angajat într-o spirală nesfârşită; dacă privim spirala de sus sau dacă o turtim, psihologia
se află în centul ei.

c. Modelul interpenetrării ştiinţelor

În lucrarea „Creative Marginality. Innovation at the Intersection of social Sciences”, M. Dogan şi R.
Pahre avansează ideea că nu cercetarea interdisciplinară este în măsură să asigure inovarea ştiinţelor, ci,
dimpotrivă, interpenetrarea lor. Două argumente stau la baza acestei idei:
• primul argument vizează trecerea ştiinţelor prin cicluri de specializare, fragmentare şi hibridare;
• al doilea se referă la demersurile întreprinse de cercetător.
Fiecare ştiinţă are un centru, un nucleu dur, relativ îngust şi stabil şi o margine sau o periferie mult mai
labilă şi fluctuantă. Inovarea se produce în procesul trecerii de la centru spre margine.
Autorii elaborează chiar şi o tipologie a personalităţilor creatoare:
• pionierii (cei care lărgesc tradiţiile unei discipline, depăşind frontierele);
• constructorii (cei care merg pe căile trasate anterior, fructificându-le la maximum);
• hibrizii (cei ce combină diferite subdiscipline).
d. Modelul bazat pe clasificarea ştiinţelor
Ştiinţele au fost grupate în 4 categorii:
1. ştiinţele fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia);
2. - 3. ştiinţe referitoare la principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om (educaţionale,
economice, manageriale, militare, sportive);
4. ştiinţe maximal preocupate de asigurarea integrităţii fizice şi psihice a omului (psihiatria,
neurologia, medicina).
Concluzii cu privire la locul psihologiei în sistemul ştiinţelor:
• într-un secol şi jumătate, psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca ştiinţă până la
obţinerea statutului de ştiinţă centrală în rândul tuturor celorlalte ştiinţe;
• psihologia are, prin esenţa ei, un caracter interdisciplinar;
• necesitatea specificării şi delimitări obiectului de cercetare, ca şi cea a evitării
„încălcărilor” reciproce ale teoriilor de către diverse ştiinţe.

1.4. Psihologia ca profesie

În ipostaza de profesie, psihologia reprezintă o ocupaţie cu caracter permanent, pe care o exercită o

persoană în virtutea unei calificări.
Statutul profesional de psiholog depinde în mare măsură de felul în care este concepută şi reglementată
legal şi organizatoric psihologia ca ştiinţă, ca obiect de învăţământ, ca activitate de cercetare sau ca
activitate practică. Din acest punct de vedere există mari diferenţe între diverse ţări ale lumii. În unele
dintre acestea, psihologia este considerată o ştiinţă socială, în timp ce în altele – o ştiinţă umană sau
ştiinţă hibrid, social-comportamental-biologică. În diverse părţi ale lumii, psihologia este un domeniu
aproape exclusiv academic, numeroşi psihologi desfăşurându-şi activitatea în instituţii de învăţământ,
în timp ce n altele ea constituie un teren de aplicaţii, cei mai mulţi psihologi lucrând în şcoli, clinici,
întreprinderi şi organizaţii sociale.
Diferenţiată este şi legalizarea profesiunii de psiholog:
• există ţări în care profesia de psiholog este recunoscută prin reglementări locale şi nu prin legi
adoptate de forurile naţionale (S.U.A., Australia);
• ţări cu reglementări naţionale (Brazilia, Argentina, Franţa);
• ţări care nu dispun de o bază legală fermă (Finlanda, Germania, Anglia).
Variaţii există şi în ceea ce priveşte încadrarea în funcţia de psiholog: în S.U.A. pentru o asemenea
încadrare se cere doctoratul; în alte ţări, pregătirea universitară este estimată ca fiind suficientă.
Funcţiile psihologului reies din definiţia psihologului dată de Oficiul Internaţional al Muncii:
„psihologul studiază comportamentul uman, procesele mintale şi investighează, recomandând căi de
soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinii, educaţiei şi industriei”.
• concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi animalelor pentru a măsura
caracteristici fizice şi mintale;
• analizează efectele eredităţii, mediului sau altor factori asupra gândirii şi comportamentului
indivizilor;
• desfăşoară activităţi de diagnoză, terapie, prevenire a tulburărilor emoţionale şi de personalitate,
precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional;
• elaborează şi aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor
caracteristici umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le consideră
necesare;
• se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei (International Standard
Classification of Occupation, 1969).
Debuşeele de plasare şi integrare ale psihologului
Trei domenii par a fi conturate mai pregnant: educaţie, sănătate, economie, iar ca instituţii – cele
educative (preşcolare, şcolare, universitare), medicale (spitale, servicii de ajutor social al copilului,
instituţii de reeducare) şi industriale (întreprinderi, agenţii, cabinete). Deşi într-un număr mai redus,
psihologii îşi desfăşoară activitatea şi în alte instituţii (judiciare, militare, comerciale etc.).
Analizele efectuate arată, cel puţin pentru ultimele două decenii, o creştere masivă a numărului
locurilor de muncă create pentru psihologi.
Codul deontologic al profesiunii de psiholog
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc cadrul moral de exercitare a
profesiunii de psiholog. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională.
Codul deontologic al profesiunii de psiholog cuprinde:
• constrângeri de conduită morală
• prescripţii referitoare la păstrarea secretului profesional;
• indicaţii cu privire la respectul faţă de celălalt;
• recomandări privind creşterea gradului de calificare profesională;
• norme referitoare la autonomia tehnică şi independenţa profesională;
• reguli de etică internaţională.
Deoarece cercetarea psihologică presupune utilizarea oamenilor în calitate de subiecţi ai
experimentelor, în codul deontologic al profesiunii de psiholog o secţiune aparte o ocupă regulile
referitoare la etica cercetării. Aceasta din urmă se referă la ansamblul principiilor în virtutea cărora
cercetătorii decid cel mai bun mod de a echilibra contribuţia investigaţiei lor la cunoaşterea umană cu
virtualele daune aduse subiectului uman. Principalele riscuri au fost împărţite în 4 categorii: stresul,
lipsa confidenţialităţii, înşelarea subiecţilor, procedee care produc schimbări de lungă durată ale
comportamentului participanţilor.
În 1982 Asociaţia Americană de Psihologie a dezvoltat un set de principii şi reguli menite a proteja
subiecţii implicaţi în cercetarea psihologică experimentală:
1. protejarea subiecţilor împotriva oricărui prejudiciu fizic şi mintal;
2. asigurarea participării la experiment în cunoştinţă de cauză, pe bază de consimţământ;
3. garantarea dreptului subiectului de a se retrage din experiment atunci când doreşte, chiar dacă el
este angajat şi plătit de experimentator;
4. detectarea, înlăturarea sau corectarea consecinţelor indezirabile a unor prejudicii suferite de
subiect în timpul experimentului;
5. garantarea dreptului la intimitate al participanţilor, prin asigurarea caracterului confidenţial al
rezultatelor obţinute, cu excepţia cazului în care subiecţii sunt de acord încă de la început cu
divulgarea informaţiilor furnizate de ei;
6. responsabilizarea cercetătorului şi a tuturor colaboratorilor săi în ceea ce priveşte conduita etică.
Într-o scrisoare adresată redacţiei Revistei de Psihologie, C. Mamali propune introducerea în codul
deontologic al psihologului „legământul sau chemarea lui Socrate”. Această chemare ar trebui să
cuprindă:
• o latură stimulativă: „psihologul trebuie să-l ajute pe omul obişnuit în efortul acestuia de
a se cunoaşte pe sine şi a se autorealiza”;
• o latură prohibitivă: „psihologul profesionist trebuie să se abţină de la orice folosire de
ordin manipulativ a metodelor şi cunoaşterii psihologice care ar contraveni intereselor
persoanei şi eforturilor ei de dezvoltare”.
Pornind de la consecinţele sociale pe care le poate avea utilizarea metodelor de psihodiagnostic, în
special a testelor, psihologii înşişi şi-au fixat o serie de norme de etică profesională (Asociaţia
Psihologilor din România):
1. În exercitarea profesiunii sale, prima grijă a psihologului este de a evita orice
acţiune sau exprimare care poate cauza prejudicii demnităţii persoanei sau îi
poate fi nocivă într-un fel sau altul.
2. Psihologul practician trebuie să fie conştient în orice moment că are o mare
răspundere socială prin faptul că profesiunea sa poate influenţa viaţa semenilor
săi.
3. Psihologul are datoria de a fi la curent cu progresele din domeniul său.
4. Comunicarea rezultatului unei examinări se va realiza foarte atent pentru evitarea
interpretărilor eronate.
5. Psihologul va respecta secretul profesional, în afara cazurilor de obligaţie legală.
6. În activitatea sa, psihologul va utiliza criterii şi metode ştiinţifice comunicabile şi
controlabile.
7. Psihologul nu se va angaja mai mult decât îi permit cunoştinţele, metodele şi
tehnicile de care dispune.
8. Când cazul investigat este mai complex şi mai dificil, psihologul va face apel la
concursul unui specialist (supervizare).
9. Psihologul trebuie să se informeze corect, evitând orice exagerare,
superficialitate sau alunecare spre senzaţional.
10.Testele şi toate celelalte metode de diagnoză psihologică ţin de competenţa
persoanelor care sunt calificate pentru a le utiliza şi interpreta corect.
11.Psihologul nu va accepta onorarii sau orice formă de remunerare pentru munca sa
 cu o persoană de care trebuie să se ocupe în cadrul obligaţiilor sale profesionale.
12.Eficienţa muncii psihologului necesită calităţi precum: stăpânire de sine,
echilibru psihic, empatie etc. Aceste aptitudini se pot dezvolta în mare măsură în
cadrul activităţii profesionale, dacă psihologul este conştient de ele şi este
preocupat să le realizeze.
 CAPITOLUL 2
OBIECTUL PSIHOLOGIEI
• Condiţiile cunoaşterii ştiinţifice
Atributul „ştiinţific” caracterizează acea formă a cunoaşterii umane care satisface o serie de exigenţe şi
criterii de ordin metodologic general şi particular:
1. delimitarea unui domeniu de investigaţie unic şi neintersectabil;
2. existenţa unei metode specifice de abordare, descriere şi
interpretare a fenomenelor circumscrise domeniului dat;
3. fenomenele ce sunt proprii domeniului dat trebuie să posede un
minimum de însuşiri şi determinaţii sensibile, nemijlocit
perceptibile şi observabile, care să permită utilizarea operaţiilor de
măsurare şi cuantificare;
4. obiectivitatea descrierilor şi interpretărilor, care înseamnă în
primul rând, întemeierea pe date şi fapte reale şi verificarea
ipotezelor şi a generalităţilor, respectiv delimitarea între „ceea ce
este obiectul în realitate”, independent de subiect, şi „ceea ce este
obiectul pentru subiect” (criteriul adevărului);
5. posibilitatea reproducerii / repetării aceleiaşi cercetări de doi sau
mai mulţi autori;
6. prezenţa şi operarea cu generalul în forma conceptelor,
principiilor, legilor.
Aceste cerinţe şi criterii au fost formulate şi impuse ca model obligatoriu de către ştiinţele exacte.
Satisfacerea acestor cerinţe şi criterii s-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut ca secole de-a
rândul să rămână în afara abordării ştiinţifice sistematice, atât domenii compacte ale realului, cum sunt
domeniile fenomenelor sociale şi psihice, cât şi fenomenele care se derulează la frontierele dintre
ştiinţele clasice, rigid delimitate şi compartimentate.
• Definirea psihologiei
Definirea psihologiei ca ştiinţă pare a fi destul de simplă. Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu
descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile (A. Cosmovici).
Dar simplitatea este aparentă, deoarece este foarte greu de lămurit ce se înţelege prin fenomen psihic şi
mai ales ce este un fenomen psihic. Viaţa psihică este încă un mister pe care filosofii îl discută de
milenii. Dar nici în ce priveşte manifestările ei nu există un acord. Încă şi astăzi obiectul psihologiei
este subiect de controverse.
Între 18 şi 20.09.1985, Asociaţia de psihologie ştiinţifică de limba franceză a organizat la Lisabona un
simpozion pe tema: „Comportament, cogniţie, conştiinţă”. Cu acest prilej, Paul Fraisse a prezenta o
comunicare ştiinţifică intitulată: „Psihologia în căutarea propriului ei obiect?”. După 2 ani, lucrările
simpozionului au fost publicate. Cartea apărută poartă titlul Comportament, cogniţie, conştiinţă.
Psihologia în căutarea propriului ei obiect. Incertitudinea lui Fraisee s-a transformat într-o certitudine
la sfârşitul simpozionului. Răspunsul la întrebare era DA – psihologia se află în căutarea obiectului ei
de cercetare.
După părerea lui Zlate, concluzia este parţial fondată. „Nu faptul că psihologia nu are încă un obiect
propriu de cercetare ar trebui să ne îngrijoreze, ci acela ca are prea multe... Nici existenţa mai multor
obiecte de cercetare n-ar trebui să ne decepţioneze, ci faptul că nu există încă un obiect unitar de
cercetare al psihologiei”.
Factorii care au întârziat elaborarea obiectului unitar al psihologiei
• Unul dintre aceştia, poate cel mai important, este de ordin ontologic şi se
 referă la complexitatea existenţială a psihicului în general, a fenomenelor,
proceselor, însuşirilor, stărilor psihice în particular, investigate de
psihologie.
Deoarece psihicul este expresia ultimă a tot ceea ce există în univers, a celorlalte forme existenţiale
(mecanice, fizice, chimice, biologice etc.), e firesc ca în el să găsim „trimiteri” din toate celelalte forme
existenţiale. Decelarea diferenţelor existente între ceea ce este pur psihic şi ceea ce este pur chimic sau
fizic este extrem de dificilă. Întretăierea, suprapunerea peste alte forme existenţiale şi asimilarea,
încorporarea lui de către acestea, au creat mari dificultăţi psihologiei în stabilirea obiectului ei de
cercetare.
A doua categorie de factori care au întârziat elaborarea obiectului unitar de cercetare al psihologiei este
de ordin gnoseologic, fiind legată de avatarurile reflecţiilor teoretice şi ale investigaţiilor empirice.
Printre aceştia, mai importanţi sunt următorii:
• Existenţa unor teorii, concepţii, şcoli şi orientări
psihologice care prezintă contradicţii externe. Dacă la
sfârşitul secolului al XIX-lea, psihologia a început să-şi
afirme treptat statutul său de ştiinţa, delimitându-şi
problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, la
începutul secolului al XX-lea şi-a elaborat şi închegat
marile construcţii psihologice, şi-a rafinat metodele de
investigaţie.
Introspecţionismul, freudismul şi neofreudismul, behaviorismul şi neobehaviorismul, psihologia
conduitei şi psihologia acţională, psihologia umanistă, psihologia pozitivă, sunt curente şi orientări care
au jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diverse modele explicative asupra
vieţii psihice. De exemplu:
• pentru J.B. Watson, obiectul psihologiei îl constituia comportamentul;
• pentru Wundt – viaţa psihică internă, stările mintale subiective;
• pentru J.R. Angell şi G.H. Mead, obiectul psihologiei îl reprezenta conştiinţa;
• pentru S. Freud – inconştientul;
• J. Piaget reducea obiectul psihologiei la evoluţia conduitelor inteligente ale copilului;
• I.P. Pavlov accentua rolul reacţiilor şi reflexelor condiţionate;
B.F. Skinner se centra pe comportamentele operante.
• Existenţa unor teorii, concepţii, şcoli şi orientări psihologice care
prezintă contradicţii interne. Aproape fiecare orientare, dar cu precădere
behaviorismul şi psihanaliza, şi-au dezvoltat cu timpul, forme noi care
încearcă să depăşească limitele variantelor iniţiale. La ora actuală există
nu numai behaviorism, ci şi neo-behaviorism, nu numai freudism, ci şi
neo-freudism.
La fel de sugestiv este şi faptul că în interiorul uneia şi aceleiaşi orientări psihologice întâlnim nu
numai un partizanat excesiv, ci şi dizidente (Jung – psihologie analitică; Adler – psihologie
individuală).
• Închiderea în ele însele a şcolilor şi orientărilor psihologice,
hegemonismul lor. Deşi toate sunt parţiale, limitate, fiecare dintre ele se
pretinde a fi generală, totalitară; deşi realitatea pe care o studiază este atât
 de complexă şi diversă, ele o reduc la un singur model explicativ,
îngustând enorm obiectul de studiu al psihologiei.
Polemizând violent unele cu altele sau ignorându-se reciproc, refuzând deliberat să se apropie unele de
altele, considerând că fiecare dintre ele deţine adevărul absolut, încercând să obţină hegemonia asupra
celorlalte, fiecare dintre aceste orientări face aproape imposibilă desprinderea unuia şi aceluiaşi obiect
al psihologie.
În clasificarea orientărilor psihologice care au avut contribuţii însemnate la delimitarea obiectului
psihologiei, se utilizează un triplu criteriu:
- elementele de conţinut;
- metodologiile şi metodele folosite;
- finalitatea avută în vedere.

Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei

a. Introspecţionismul
Introspecţia ca metodă însărcinată cu descrierea şi explicarea fenomenelor psihice – arată P. Popescu
Neveanu – descinde din filosofia clasică (fenomenologia lui Edmund Husserl) din care psihologia s-a
desprins şi reprezintă o extensie a meditaţiei şi contemplării asupra vieţii psihice individuale. Ea a
îmbrăcat mai multe forme, din care cele mai răspândite sunt metoda introspecţiei şi metoda
psihanalitică.
Amplasarea în aceeaşi categorie a introspecţiei (centrată pe studiul conştiinţei) şi a psihanalizei (axată
pe investigarea inconştientului) ar putea părea o contradicţie. În realitate nu există nici o contradicţie,
deoarece atât conştiinţa, cât şi inconştientul sunt expresii ale vieţii psihice interioare.
Introspecţia apare într-o dublă accepţiune: atât în calitate de concepţie, cât şi ca metodă de cercetare
psihologică.
Introspecţioniştii situează în centrul psihologiei studiul fenomenelor conştiente; de aceea, introspecţia a
mai purtat denumirea de psihologia conştiinţei.
Introspecţionismul îşi are originea în Germania, în laboratorul de psihologie înfiinţat de Wundt în 1879.
Corelând cauzele şi efectele observabile ale fenomenelor psihice cu descripţiile subiecţilor antrenaţi
într-un exerciţiu introspectiv, el spera să obţină concluzii valide despre fenomenele interne.
La Wundt au venit să se specializeze psihologi din toată lumea: E.B. Titchener, G.S. Hall, românii
Eduard Gruber şi Fl. Ştefănescu-Goangă. Aceştia, întorcându-se în ţările lor au dus acolo introspecţia şi
spiritul experimentalist al lui Wundt.
Din perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene, ce îşi au izvorul în ele
însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul.
Psihicul este o lume aparte, interioară, formată din trăiri exclusiv subiective: el este izolat de lumea
externă şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă, existenţa lui fiind redusă la trăirea
lui. Conţinutul psihicului este „pur”, el nu are nici o legătură cu lumea externă, materială.
Titchener exprima extrem de sugestiv această idee prin ceea ce el numea „eroarea stimulului”. După
opinia lui, când oamenii sunt invitaţi să-şi analizeze trăirile, senzaţiile, ideile ei fac greşeala de a se
referi la obiectul percepţiei, reprezentării, sentimentului, gândirii. Aşadar, în loc să caracterizeze
trăirea, ei se referă la stimulul ei. Pentru a studia realitatea interioară, cercetătorul trebuie să se
dedubleze în obiect şi subiect al cercetării.
Dacă vrem să studiem gândirea, spun introspecţioniştii, nu avem altceva de făcut decât să-l punem pe
subiect să gândească şi să-şi descrie experienţa.
A fi concomitent şi obiect şi subiect al cercetării este regula sine-qua-non a metodei introspecţiei.
„Obiectul propriu al psihologiei este viaţa conştientă oriunde s-ar manifesta ea”, scria în 1927 J.J. Van
Biervliet.
Deşi Wundt considera că psihologia ca ştiinţă naturală ce-şi are modelul în fiziologie nu va progresa
decât dacă va fi practicată în laborator, măsurând şi specificând relaţii, el a recurs la introspecţie în
studiul conştiinţei ca fapt mental neobservabil, direct şi nepretabil experimentării.
Wundt a utilizat introspecţia ca metodă de investigare psihologică a conştiinţei şi a fenomenelor
psihice superioare.
• E.B. TITCHENER în America a generat o orientare psihologică ce
poartă denumirea de structuralism.
Din perspectiva structuralismului, sarcina psihologiei constă în a desprinde, dezmembra structuri
psihice complexe în elementele lor componente şi a le analiza pe fiecare după o serie de criterii (natura,
conţinutul, calitatea, intensitatea, durata lor etc.). Această concepţie era orientată împotriva
zoopsihologiei americane, acuzată ca fiind „ştiinţa comportamentului şobolanului alb”.
Titchener considera că psihologia nu trebuie să-şi formuleze scopuri practice, unicul scop fiind acela al
unei mai bune cunoaşteri a conştiinţei prin introspecţie.
Aceasta opinie era îndreptată împotriva unei alte orientări psihologice din epocă, practicată
concomitent cu structuralismul şi pe care însuşi Titchener a denumit-o funcţionalism.
Cunoscută şi ca „Şcoala de la Chicago”, funcţionalismul a fot promovat de JAMES şi de doi dintre
studenţii lui, JOHN DEWEY şi JAMES ANGELL.
Funcţionalismul se preocupa de importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în vederea
adaptării individului şi a organismului său la condiţiile de mediu.
Pentru Angell, sarcina psihologiei funcţionale constă în a evidenţia „activismul” proceselor mentale.
Psihologia funcţională se referă la relaţiile psihofizice între organism şi mediu, între minte şi corp
existând o interacţiune constantă.
Structuralismul şi funcţionalismul, orientări ce par a fi total divergente (prima este abstractă şi
teoretică, avându-şi modelul în chimie, a doua concretă şi practică, cu modelul în biologie, în
interacţiunea dintre organism şi mediu) au un punct de convergenţă. Ele se întâlnesc în concepţia şi
metoda introspecţionistă pe care le practicau.

Critici
Introspecţionismul a fost vehement criticat încă de la apariţia lui.
AUGUSTE COMTE arată că transformarea introspecţiei în metodă psihologică de cunoaştere este
similară cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine sau este asemenea dorinţei absurde a omului de a
se privi din camera lui pe fereastră, cu intenţia de a se vedea trecând pe stradă.
Pornind de la certitudinea că trăirea psihică se schimbă în momentul când devine obiect de observaţie,
A. Comte susţine că atunci când are cine să observe, n-are ce observa, iar atunci când există obiectul de
observat n-are cine să observe.
LALANDE (1926) era de părere că introspecţiei i se pot aduce următoarele reproşuri:
• faptul observat se alterează prin însuşi actul observaţiei;
• stările afective intense sunt mai puţin accesibile introspecţiei;
• prin introspecţie nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conştiente,
care însă nu constituie decât o parte din viaţa psihică a omului;
• ideile preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor proprii într-o mai
 mare măsură decât în observaţia îndreptată asupra altora.
P.P. NEVEANU arată că introspecţia (wundtiană) se desfăşoară într-un cadru individual, ori ştiinţa
poartă asupra generalului. Actul de dedublare la care se recurge, subiectul psiholog devenind
concomitent actor şi spectator este dificil şi limitat. Apoi, datele introspecţiei sunt mijlocite prin
verbalizare şi relatate verbal.
Ori, se ştie că nu tot ceea ce constituie simţire şi afectivitate este susceptibil de a fi exprimat verbal.
Wundt a recunoscut că introspecţia se prezintă ca relatare verbală şi el este nevoit să accepte
compromisul între experimentul de laborator şi introspecţia tradiţională.
În concluzie, afirmarea introspecţiei şi negarea ei au contribuit la elaborarea unui nou sens al
observaţiei interne, înţelegere care reprezintă o sinteză între subiectiv şi obiectiv, intern şi extern,
cunoaştere şi acţiune, teorie şi practică.
În ciuda acestor limite, psihologia introspectivă s-a răspândit tot mai mult, a pătruns în universităţi,
laboratoare, în cercetările concrete, iar ca metodă de cercetare a devenit „metoda regală” a psihologiei.
Rămânând însă închisă dintr-o perspectivă idealistă şi mentalistă, fiind în esenţă reducţionistă (reducea
viaţa psihică doar la o anumită parte a ei), introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme obiectul
psihologiei. Psihologia trebuia nu doar să cerceteze, să experimenteze, ci să şi consilieze, să educe, să
reeduce. Ea trebuia să investigheze nu numai oamenii, ci şi animalele, adulţii, copiii, nu în exclusivitate
oameni normali ci şi bolnavi la care starea de conştiinţă este diminuată sau chiar abolită. În felul acesta
s-a conştientizat că viaţa psihică interioară funcţionează nu doar la nivelul conştient ci şi la alte
niveluri. Tocmai aceste „alte niveluri” devin cu timpul obiect predilect al cercetărilor, implicit al
psihologiei.

FREUDISMUL

Freud elaborează principiile psihologiei dinamice a personalităţii totale, care într-o viziune sistemică
concep „aparatul psihic” ca un întreg structural, alcătuit din părţi articulate după o formulă dinamică şi
genetică îndeplinind atât o funcţie generală, cât şi funcţii particulare dacă se iau în vedere subsistemele.
În cadrul sistemului, Freud se referă la „topică” – care cuprinde 2 variante:
• prima topică freudiană înainte de 1920 este aceea care distinge inconştientul, preconştientul şi
conştientul (impulsurile circulă pe verticala celor 3 instanţe ascendent sau descendent, fiind
supuse unor cenzuri; mişcarea regresivă se exprimă în reprimări şi refulări, iar cea ascendentă
în deplasări şi sublimări), rolul esenţial revenindu-i inconştientului.
Inconştientul, topografic, este o „anticameră spaţioasă”, pe când conştiinţa reprezintă o încăpere mai
„strâmtă”.
Sub raport funcţional, inconştientul conţine pulsiuni ce se comportă ca „fiinţe vii”, pe când conştiinţa
este doar „spectatoare”, ea observă şi permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului.
Conştiinţa nu are rol în socializarea individului sau în adaptarea lui actuală la solicitările mediului de
viaţă, ci doar de a suprima, de a refula, adică de a trimite înapoi în inconştient acele pulsiuni care
încearcă „să scoată capul la vedere”.
Preconştientul este un fel de „staţie de tranzit”, unde tendinţele inconştientului şi ale conştiinţei vin şi
poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecărora dintre ele.
Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura biologică, somatică a
organismului. Ele sunt cele care „clocotesc” şi a căror „raţiune” de a exista este „descărcarea” şi
consumarea lor adecvată, reducerea tensiunii, procurarea plăcerii.
Această „descărcare” nu se face oricum şi oricând, ci în conformitate cu anumite reguli şi norme de
convieţuire, de comportare socială, adică atunci când a fost descoperit sau produs obiectul capabil de a
le consuma corespunzător, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar repudiată de conştiinţă.
În virtutea acestui fapt, Freud considera că conştientul funcţionează după „principiul plăcerii”, căruia îi
acordă statutul de principiu fundamental al vieţii, în timp ce conştiinţa acţionează după „principiul
realităţii”, principiu care presupune gândirea, adică stabilirea unui plan de acţiune, rezolvarea unor
situaţii problematice.
Atâta vreme cât între aceste instanţe există un echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se
desfăşoară firesc. Când intervin însă dezechilibrări, schimbări de forţe, distorsiuni, apar noi modele
interacţionale care de obicei sunt de ordin patologic. De pildă, atunci când instinctele sexuale nu sunt
satisfăcute necondiţionat, indiferent de condiţiile permisive ale mediului social, ele sunt refulate, sunt
transmise din nou în inconştient. Odată refulate ele nu dispar însă, nu rămân inactive, ci acţionează cu
mai multă forţă asupra individului şi cu mai intensă tărie cer să fie satisfăcute.
Cu cât conflictul dintre libido (forţă, puterea instinctelor sexuale) şi conştiinţă este mai mare, cu atât
instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotriva „voinţei” conştiinţei.
Astfel, ele se satisfac sub forma unor acte comportamentele numite de Freud acte ratate, sub forma
visului, sub forma unor stări morbide, nevrotice.
După opinia lui Freud actele ratate, visele şi nevrozele au o cauzalitate de ordin sexual care se
manifestă indirect prin intermediul unor simptome care sunt substitutele inconştientului.
Aceste substitute pentru a fi înţelese (decodificate), trebuie interpretate cu ajutorul altor structuri
substitutive cu semnificaţie sexuală.
În felul acesta Freud ajunge la o simbolistică sexuală a viselor.
Perturbările comportamentale, ca forme de manifestare a inconştientului, sunt întâlnite atât la copil, cât
şi la adult.
Primul act al copilului mic – suptul, este un act sexual, el produce plăcere sexuală. Apoi, erecţiile
precoce, masturbaţiile sugarului, exhibiţionismul infantil fac parte din aceeaşi categorie. Se adaugă
faimosul „complex al lui Oedip”, conform căruia copilul mic manifestă un ataşament sexual faţă de
părintele de sex opus şi, complementar, rivalitate faţă de părintele de acelaşi sex.
Freud consideră sexualitatea copilului ca fiind „perversă” deoarece ea nu se finalizează în procreaţie.
Freud explică prin intermediul sexualităţii şi o multitudine de fenomene ale vieţii sociale ale omului.
Arta, literatura, religia, morala nu sunt altceva decât manifestări ale sexualităţii.
Freud: „există situaţii când instinctele sexuale renunţă la plăcerea parţială pe care o produce
satisfacerea lor sau la cea procurată de actul procreaţiei, înlocuind-o printr-un alt scop care a încetat să
mai fie sexual, devenind social. Denumim acest proces sublimare”.
Freud a fost interesat de descoperirea unei metode cu ajutorul căreia să reinstaureze echilibrul, să
reducă la normal funcţionarea aparatului psihic. Această metodă psihoterapeutică a fost denumită
metoda psihanalizei şi constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a unor elemente psihice patogene
în vederea dizolvării şi înlăturării răului provocat de formarea simptomelor substituit. Partea decisivă a
demersului constă în crearea unor noi ediţii ale vechilor conflicte, dar punând de data aceasta în
mişcare toate forţele psihice disponibile pentru a ajunge la o soluţie diferită. Pacientul este rugat să
spună tot ce-i trece prin minte, chiar dacă consideră că faptele respective nu au importanţă pentru
problema în cauză, că sunt minore, banale, inexacte, să readucă în memorie absolut totul, adică nu
numai faptele pozitive, dezirabile, plăcute, şi pe cele triviale, murdare, degradante. Sufletul frământat şi
chinuit al pacientului trebuie scos la iveală, disecat şi analizat fără nici o rezervă, fără nici o reticenţă şi
reţinere, împotriva oricărui spirit critic, a oricăror precepte morale. Ideile spontane ale pacientului
reprezintă pentru psihanalist „minereul din care el va extrage metalul preţios”.
Una dintre cele mai cunoscute teorii referitoare la inconştient este cea a lui Carl Gustav Jung,
creatorul psihologiei analitice5.
• cea de-a doua topică (după 1920) se referă la personalitate şi cuprinde SINELE, EUL şi
SUPRAEUL.
Începând din anul 1920 şi până prin 1926 Freud îşi revizuieşte în multe privinţe teoria pulsiunilor şi
teoria referitoare la structura „aparatului psihic” care „s-a dezvoltat tocmai datorită efortului de
explorare a lumii exterioare şi care a trebuit, în consecinţă, să realizeze în structura sa un anumit grad
de adaptare”.
De data asta Freud va descrie 3 instanţe psihice antinomice în grade diferite (Sinele, Eul şi Supraeul),
între care se instituie complexe raporturi dinamice, economice (investiţii energice, compensări,
decompensări) şi implicit structurale.
În „Abris der Psychoanalyse” (1938) Freud ajunge la cunoaşterea acestui aparat psihic prin studierea
dezvoltării şi evoluţiei omului.
Celei mai arhaice dintre aceste zone îi dă numele de Sine.
„Acesta conţine tot ce este ereditar, dat la naştere, ceea ce este constituţional, instinctele înainte de
toate, care îşi au originea în organizarea somatică şi găsesc aici o primă expresie psihică (în acest Sine)
în forme necunoscute nouă”.
Sinele este echivalentul inconştientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primară a
energie psihice care trebuie consumată, fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului.
Sub influenţa lumii reale exterioare, a mediului înconjurător, o porţiune a Sinelui suferă o dezvoltare
specială. Din ceea ce iniţial constituia un strat cortical, prevăzut cu organe de receptare a stimulilor, ia
naştere o structură aparte care, de acum înainte, acţionează ca un intermediar între sine şi lumea
exterioară. Acestei zone a spiritului nostru i-am dat denumirea de Eu.
Eul este o porţiune a sinelui care sub influenţa lumii exterioare, a mediului înconjurător suferă o
dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii, devine un
intermediar între sine şi lumea exterioară, o „scoarţă de copac”.
„Iată principalele caracteristici ale Eului. Ca urmare a conexiunii preexistente între simţuri şi
activitatea motrică, Eul are sub comanda sa mişcările voluntare cu rol în autoconservare.
Relativ la realitatea din afară, Eul îşi îndeplineşte sarcina luând cunoştinţă de stimuli, înmagazinând în
memorie experienţa referitoare la aceştia, evitând stimulii deosebit de puternici (prin fugă), prin
interacţiunea cu stimulii moderaţi (adaptare) şi în final, învăţând să transforme în avantajul său lumea
exterioară (prin activitate).
Cât priveşte realitatea interioară, relaţia cu Sinele, „Eul îşi îndeplineşte sarcina prin obţinerea
controlului asupra instinctelor...”.
„Eul tinde spre plăcere şi caută să evite starea de neplăcere. O creştere a neplăcerii, aşteptată şi
prevăzută, este însoţită de o stare de anxietate, ca de un semnal”.
Supraeul este o structură specială ce se încheagă ca un „precipitat” în perimetrul Eului, prin care se
prelungeşte influenţa paternă şi maternă, iar prin intermediul ei, influenţa mediului social mai general
(familial, şcolar, naţional etc.). Copilul, prin părinţi, receptează idealurile sociale, modelele admirate de
el din viaţa publică.
În măsura în care acest Supraeu se diferenţiază de Eu sau i se opune, el constituie „o a treia putere de
care Eul are de ţinut seama”.
5
În concepţia lui Jung, psihicul se compune din trei niveluri: conştientul, inconştientul personal (care constă în acele
conţinuturi care au devenit inconştiente, fie pentru că şi-au pierdut intensitatea şi au căzut astfel în uitare, fie pentru că li s-a
retras conştienţa prin mecanismul refulării) şi inconştientul colectiv – care este general uman şi constituie substratul oricărui
psihism.
Dintre aceste instanţe, cea mai importantă este, după Freud, cea de a doua – Eul. Funcţionarea eului,
stă în satisfacerea simultană a cerinţelor sinelui, supraeului şi realităţii, el trebuie să fie în stare să
reconcilieze între ele cerinţele acestora. Eul îndeplineşte trei mari categorii de funcţii:
1. Faţă de realitatea exterioară (percepe realitatea, memorează, învaţă, transformă lumea externă
în avantajul său).
2. Faţă de sine (controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării sau suprimării lor,
tinde spre obţinerea plăcerii în conformitate cu „principiile realităţii” fiindcă astfel ar intra în
conflict cu ea, dar eul trebuie să expulzeze sinele, adică să elibereze omul de constrângerile
inconştientului, funcţie pozitivă, constructivă, umanistă).
3. Faţă de supraeu (ţine seama de cadrul moral pe care acesta îl impune, de valorile şi idealurile
tradiţionale ale societăţii aşa cum sunt ele transmise de către părinţi.
Interesantă este şi distincţia pe care Freud o face între eul real (omul aşa cum este) şi eul ideal (omul
aşa cum ar trebui să fie).
Se poate observa că, cu toate diferenţele lor esenţiale, Sinele şi Supraeul au ceva în comun: şi unul şi
celălalt reprezintă influenţe ale trecutului – Sinele influenţa eredităţii, iar Supraeul influenţe venite din
partea altor oameni.
Eul este determinat de propria existenţă individuală.
Din 1923 Freud defineşte EUL IDEAL care spre deosebire de Eu (omul aşa cum este) reprezintă omul
aşa cum ar trebui să fie, modelat de o cenzură morală puternică.
„Eu ideal – arăta Freud – satisface toate condiţiile pe care trebuie să le satisfacă esenţa superioară a
omului. Sentimentele sociale se bazează pe identificările cu ceilalţi membri ai colectivităţii care au
acelaşi Eu ideal”.
Esenţa concepţiei lui Freud poate fi sintetizată la 2 niveluri:
1) este vorba despre o încercare de explicare a funcţionării psihicului uman legat de biologic, genetic,
metapsihologic, care privilegiază registrul intrinsec al psihicului;
2) la doilea nivel: dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconştient, refulare,
conflicte, libido), elementul de bază, de consistenţă rămâne legătura dintre ele.
Freud a redimensionat obiectul psihologiei. La el nu putem vorbi de o schimbare radicală a obiectului
psihologiei, deoarece el a înlocuit un element psihic (Conştientul) cu un alt element (Inconştientul)
psihic. Aşadar, el se păstrează în limitele vieţii psihice interioare.
Însă modul cum este concepută interioritatea psihică a omului, complexitatea şi dinamica acestuia,
originalitatea metodei propuse ne fac să credem că Freud şi psihanaliza sa se detaşează net din
contextul orientărilor care consideră viaţa interioară ca obiect al psihologiei.
La aceasta se adaugă finalitatea ameliorativă a psihanalizei, în esenţă psihoterapeutică, fapt care
redimensionează psihologia atât sub aspect teoretico-metodologic cât şi practic-acţional.
Scopul psihologiei, aşa cum îl vede Freud, este, în esenţă, umanist pentru că vizează transformarea
fondului turbulent al inconştientului, a naturii sale biologice animale într-o natură cu adevărat umană,
vizează, deci, socializarea sau resocializarea omului şi eliberarea lui de toate „infantilismele” care îl
chinuie.
Terminologie
Refulare – termen utilizat pentru a denumi procesul efectuat de subconştient prin care anumite
imagini, idei, tendinţe sau dorinţe neplăcute pentru subiect sau care contravin normelor morale, sunt
îndepărtate din conştiinţă, respinse din sfera proceselor conştiente în cele inconştiente sau menţinute în
afara câmpului conştiinţei.
Reprimare – în sens larg: operaţie psihică ce tinde să elimine din conştiinţă un conţinut neplăcut sau
inoportun; în acest sens refularea este o formă particulară a represiei.
- în sens restrâns: desemnează anumite operaţii, diferite de refulare – fie prin caracterul conştient al
operaţiei şi faptul că conţinutul reprimat devine doar preconştient şi nu inconştient, fie în cazul
represiei unui afect, deoarece acesta nu este împins în inconştient, ci inhibat, chiar suprimat.
Pulsiune: - proces dinamic constând dintr-o presiune, care face organismul să tindă spre un scop.
Fantasmă – desemnează imaginaţia în sensul ei filosofic, ca lume a imaginarului. Psihanaliza a preluat
acest termen, acordându-i sensul de satisfacere iluzorie a dorinţelor subiectului în plan conştient,
preconştient sau inconştient.
Transfer – termen elaborat de psihanaliză, desemnând actualizarea unor dorinţe inconştiente asupra
unor persoane sau obiecte, în cadrul unor anumite tipuri de relaţii stabilite cu ele.
Contratransfer – în relaţia terapeut – pacient, transferul pe care acesta din urmă îl face asupra
primului reactivând o serie de conduite mai vechi, antrenează din partea terapeutului o serie de reacţii
inconştiente care pot influenţa relaţia terapeutică.
Angoasă – teamă, anxietate faţă de un pericol extern real sau imaginar, resuscitată în unele situaţii de
vechi amintiri cu caracter traumatic.
Libido – expresie împrumutată din teoria afectivităţii. Numim astfel energia, considerată ca o mărime
cantitativă, a acelor pulsiuni care au de-a face cu tot ce poate fi înţeles sub numele de iubire (S. Freud).
În concepţia lui L. Gavriliu, importanţa psihanalizei freudiene constă în următoarele:
• A deschis noi orizonturi de înţelegere a comportamentului normal şi patologic printr-o
investigare adecvată a motivaţiei inconştiente.
• A contribuit la dezvoltarea unei viziuni dinamice materialiste şi dialectice asupra vieţii psihice,
pe care a descris-o în complexa ei manifestare antinomică, încercând să ne facă să simţim
valoarea contradicţiilor propulsive.
• A insistat asupra necesităţii de a privi umanist psihicul, în relaţie indisolubilă cu baza sa
structural-anatomică.
• A introdus înaintea gestaltiştilor o concepţie structurală în psihologie.
• A corelat dialectic conceptele de structură şi determinism, de sistem şi funcţie, anticipând chiar
unele modele cibernetice: „... psihicul este un sistem complex... cu intrate la o extremă şi
descărcare la alta; prima este design senzorial, a doua motorie”.
• A adus o contribuţie importantă la progresul psihologiei ca ştiinţă, prin postularea cauzalităţii
riguroase a fenomenelor psihice, a determinismului multiplu al acestora şi excluderea „liberului
arbitru”.
• A favorizat cercetarea personalităţii în ansamblu prin încercarea de a explica nu numai ceea ce
se petrece în individ, ci şi aspectele interindividuale.
• A socializat psihologia: „celălalt joacă întotdeauna în viaţa individului rolul unui model, al unui
obiect, al unui asociat sau a unui adversar, aşa încât psihologia individuală ni se prezintă... în
acelaşi timp ca fiind... o psihologie socială”.
• A înţeles că psihologia trebuie să-şi păstreze statutul de ştiinţă autonomă, deşi nu excludea
cercetarea interdisciplinară.
• În cazul colaboratorilor, a stimulat intense cercetări de antropologie şi psihosociologie (vezi
Jung şi Adler).
• Îl precede pe J. Piaget, promovând o concepţie genetică în psihologie şi priveşte fenomenele
psihice din punct de vedere al genezei şi evoluţiei.
• Despre psihic oferă imaginea unui domeniu natural de fenomene, posibil de cunoscut, de
transformat şi stăpânit prin mijloacele ştiinţei.
• A rafinat şi perfecţionat metoda clinică de cercetare, introdusă în patologie de Ribot.
• A iniţiat un nou mod psihologic de investigare a pacientului în elaborarea diagnosticului;
limitându-se iniţial la domeniul nevrozelor, psihanaliza şi-a extins câmpul de cercetare asupra
întregii semiologii medicale (V. Pavelcu, 1971).
• Doctrina lui Freud a contribuit din plin la ştergerea graniţelor dintre normal şi patologic, dintre
 obişnuit şi excepţional, deci a favorizat omogenizarea diferitelor domenii ale psihopatologiei
(K. Lewin, 1967).
• A subliniat importanţa relaţiilor părinţi-copii, ca şi a relaţiilor între fraţi.
• A întreprins explorarea îndrăzneaţă şi detaliată a sexualităţii umane şi relaţia acesteia cu diferite
activităţi psihofiziologice. Sexualitatea în psihiatrie reprezintă unul din meritele cele mai mari
ale doctrinei freudiene.
• Lucrările sale asupra visului reprezintă ansamblul cel mai complet şi sistematizat asupra
psihologiei viselor (N. Vaschide, 1911).
• A tins cu consecvenţă spre depăşirea concepţiei privind omul „instinctual, impulsiv, iraţional”,
spre consolidarea conştiinţei în luptă cu instinctele.

NEOFREUDISMUL

Cu toate contribuţiile pe care psihanaliza le-a adus la redimensionarea obiectului psihologiei, fapt care
i-a determinat pe unii autori să o considere o adevărată revoluţie în psihologie, ea a generat şi
reformări, fapt care a dus la apariţia neofreudismului. Se pare că cei mai străluciţi reprezentanţi ai
neofreudismului sunt Karen Horney şi Erich Fromm.
În esenţă, neofreudismul conservă ideile principale ale lui Freud referitoare la natura umană, la forţele
ei propulsatoare şi la tulburările psihice funcţionale. Ei considerau, ca şi Freud, faptul că, conduita
omului este determinată de impulsuri emoţionale inconştiente, numai că acestea nu sunt generate de
instinctele sexuale înnăscute ci de factorii sociali. Nevrozele sunt provocate de factori culturali, scria
Horney, iar Fromm era ferm convins că pe om nu-l formează instinctele şi înfrânarea lor ci istoria.
Horney, în locul libidoului şi agresivităţii, ambele înnăscute, pune tendinţa spre securitate şi spre
satisfacţie, parţial înnăscute, parţial dobândite. Fromm se referă ca şi Freud la unele mecanisme
compulsive (iraţionale), numai că le denumeşte astfel (sadomasochism, tendinţe spre distrugere,
conformism automat).
Freudismul se înnoieşte după anii ’30 ai secolului nostru. Toate şcolile şi curentele psihanalitice care se
dezvoltă ulterior se încadrează în neofreudism. O caracteristică comună a tuturor curentelor
neofreudiste este renunţarea la tezele pansexualiste şi biologiste ale psihismului infantil; ele subliniază
importanţa factorilor actuali (personali şi sociali) în geneza nevrozelor.
Psihanaliza socială încearcă să aplice metodele psihanalizei individuale la cunoaştere nevrozelor şi
complexelor sociale.
Reprezentanţii cei mai cunoscuţi sunt HERBERT MARCUSE şi psihologii americani KAREN
HORNEY, HARRY SULLIVAN, ERICH FROMM.
H. MARCUSE, filosof şi psihosociolog american de origine germană, reprezentant al „Şcolii de la
Frankfurt”, s-a format sub influenţa „filosofiei vieţii”, fenomenologiei, existenţialismului şi
freudismului.
Marcuse s-a orientat cu precădere spre latura metafizică a doctrinei cu Freud.
El a căutat în metapsihologia freudiană instrumentul dialectic de elucidare a mecanismelor psihice, de
interiorizare conflictuală, ale unei societăţi în care sporirea exagerată a producţiei şi a bogăţiei sociale
este însoţită de o intensă alienare a individului şi represiune a nevoilor sale vitale.
O asemenea „integrare” a indivizilor în cadrul unui uriaş mecanism social eteronom este ceea ce
Marcuse numeşte unidimensionalizarea Fiinţei umane.
Marcuse îşi concentrează atenţia în „Eros şi civilizaţie” asupra tensiunii dintre principiul plăcerii şi
instinctul morţii, între Eros şi Thanatos.
Marcuse identifică, urmărindu-l pe Freud, geneza civilizaţiei ca un proces de dominare şi reprimare a
unor porniri în înclinaţii originare.
El acceptă ideea unui inconştient primordial, ca strat fundamental al psihismului uman, adevărat
depozit al unui univers de instincte primare, sustrase istoriei şi moralei.
Fiecare pas pe drumul civilizaţiei şi culturii este definit ca un act de cenzură şi reprimare a unor porniri
libidice originare, fie sub forma refulării, când este vorba despre expulzarea impulsurilor din
inconştient, fie sub cea a sublimării, când înclinaţiile primare ar fi deviate într-o energie socialmente
utilă.
KAREN HORNEY a iniţiat psihanaliza socială animată de o filosofie bazată pe ideile de creştere
orientată, afirmarea vieţii şi căutarea libertăţii. Ea a elaborat conceptul de anxietate fundamentală şi de
neajutorare în copilărie care au dus la dezvoltarea dimensiunii sociale a psihanalizei. „Anxietatea
fundamentală” este „sentimentul de fiinţă izolată şi neajutorată faţă de o lume potenţial ostilă”. Ea vede
nevroza ca stare generală de perturbare a relaţiilor umane.
O gamă largă de factori ai mediului familial contribuie – în concepţia lui K. Horney – la insecuritatea
omului: dominaţia parentală, indiferenţă, promisiunile neîndeplinite, supraprotecţia, atmosfera ostilă
din casă, izolarea de alţi copii şi lipsa de respect pentru nevoile individuale ale copilului.
Metodele copilului de a se adapta la anxietatea fundamentală formează pattern-uri motivaţionale
durabile sau nevoie nevrotice, care se cristalizează ca trăsături de personalitate. Nevoile nevrotice sunt
tehnici coping ale copilului – doleanţe excesive, insaţiabile şi nerealiste dezvoltate ca răspunsuri la
anxietatea fundamentală – dintre care 10 domină persoana.
Scopul lor nu este satisfacţia instinctuală, cum credea Freud, ci securitatea socială.
În tabelul de mai jos prezentăm cele 10 nevoi nevrotice discutate de Horney împreună cu
comportamentele ilustrative:
 Nevoi excesive pentru Exprimate în comportament

Străduinţa de a fi plăcut de ceilalţi,

1. Afecţiune şi aprobare întreţinerea aşteptărilor celorlalţi, frica de
autoafirmare

Tendinţa de a reuşi prin dragoste, teama de a

2. Trebuinţa unui „partener”
fi singur

Încercarea de a fi discret, fără a avea

3. Limitarea la o viaţă meschină
revendicări şi modest; mulţumit cu puţin.

Tendinţa de a-i domina şi controla pe ceilalţi,

4. Putere
teama de greşeală

Să profiţi şi să te foloseşti de ceilalţi, teama

5. Exploatarea
de a părea „stupid”.

6. Recunoaşterea sau prestigiu Tendinţa de a fi acceptat public, frica de

social umilinţă.

Infatuare, dorinţa de a fi apreciat conform cu

7. Admiraţie personală
propria imagine despre sine.

Străduinţa de a fi cel mai bun, ambiţios, frică

8. Realizare personală
de greşeală.

A nu avea nevoie de ceilalţi, menţinerea

9. Suficienţă şi independenţă
distanţei, frica de închistare.

A fi condus spre superioritate, frica de

10. Perfecţiune şi infailibilitate
defecte şi critică.

Horney a relevat 3 atitudini generalizate.

Fiecare atitudine este un „întreg mod de viaţă” incluzând gândirea, sentimentul şi acţiunea.
1. mişcarea spre oameni (nevoile 1,2,3);
2. mişcarea împotriva oamenilor (4,5,8);
3. mişcarea de îndepărtare de oameni (7,9,10).
Fiecare atitudine rezultă din combinarea diferită a celor 10 nevoi.
Mişcarea spre oameni are ca direcţie predominantă ajutorul şi complianţa (caracter conciliant).
Mişcarea împotriva oamenilor se bazează pe ostilitate şi agresivitate. Mişcarea de îndepărtare de
oameni are ca orientare predominanta izolare şi detaşarea.
HARREY STACK SULLIVAN elaborează teoria personalităţii ca tipar al relaţiilor interpersonale.
Personalitatea nu există în absenţa celorlalţi oameni şi toţi pe care-i întâlnim sunt reflexii ale relaţiilor
pe care le-am avut cu alţi oameni semnificativi (care au avut un rol, o importanţă în viaţa noastră).
El dezvoltă conceptul de „nevoie interpersonală pentru tandreţe”.
Sullivan a conceput dezvoltarea personalităţii ca o succesiune de 6 stadii.
El se referă la 3 moduri de experienţă:
1. Modul prototaxic este cel mai timpuriu, cel mai primitiv, o stare de senzaţie sau simţire generalizată
în absenţa gândirii.
Copilul cunoaşte numai ceea ce William James a numit „marea, înfloritoarea şi zumzăitoarea confuzie”
– percepţie vagă de moment, fără „înainte” şi „după”.
Nu există o conştiinţă de sine separată de conştiinţa de lume.
2. Modul parataxic pe măsură ce copilul începe să utilizeze vorbirea simbolică; totuşi el face puţine
conexiuni logice referitoare la succesiunea experienţelor sale şi înţelegerea rămâne la un nivel minim.
3. Modul sintetic devine important în stadiul juvenil; indivizii sunt capabili să comunice experienţe
„sintactice” prin intermediul simbolurilor.
Cele 6 epoci de dezvoltare după Sullivan

Epocile Caracteristici Capacităţi pentru:

Nevoia de contact cu cel

Prima copilărie care dă ajutor. Experienţa Începutul vorbirii.
prototaxică.

Nevoia de a participa la
Copilări activităţi cu adultul. Limbaj
Experienţa parataxică.

Nevoia de a accepta
Relaţii camaradereşti cu prietenii
Era juvenilă tovarăşi. Experienţa
de joacă.
sintactică.

Nevoia de schimb intim Închidere, relaţii cu acelaşi sex

Preadolescenţa
cu o persoană iubită. (prieten intim)

Închidere, relaţii cu sexul opus.

Adolescenţa timpurie Modelarea comportamentului
genital

Dezvoltarea matură şi
independenţă a relaţiilor de
Adolescenţa târzie dragoste în care cealaltă persoană
este la fel de importantă ca
Sinele.

ERICH FROMM încearcă o combinare între teoria lui Freud şi K. Marx intemeind o psihanaliză
cunoscută şi ca freudo-marxism.
După Fromm, în om există tendinţe inconştiente, puternice spre raţionalitate, creativitate şi iubire.
Contrariate, ele generează drame, nevroze, dezechilibre sufleteşti (1956).
Societatea actuală produce alienarea omului şi generează situaţii nevrotice.
E. Fromm concepe revoluţia speranţei ca o trecere de la speranţa pasivă (omul aşteaptă ameliorări fără
să acţioneze concret) la speranţa activă (proiectarea şi construirea conştientă a viitorului).
Speranţa este – după opinia sa – factorul decisiv al oricărei tentative de schimbare.
Speranţa constituie, pentru Fromm, nucleul „Sistemului Om”.
„Speranţa este un corelat psihic al vieţii şi al dezvoltării”, este o dimensiune al spiritului, care trebuie
delimitată de falsa speranţă, de speranţa care poartă marca alienării şi se exprimă prin aşteptarea pasivă
a viitorului.
„Speranţa activă” promovată de Fromm ar consta dintr-o „revoluţie culturală” fundamentată pe o largă
mişcare umanistă.
Este vorba de speranţa în faptul că omul va utiliza propriile puteri nu pentru interesele ostile lui, ci
pentru el însuşi, dând astfel sens existenţei sale.
PSIHANALIZA EXISTENŢIALĂ are ca obiect, după JEAN PAUL SARTRE descoperirea
proiectului original sau fundamental care comandă în mod inconştient determinările noastre.
Sartre arăta: „psihanaliza existenţială este o metodă destinată să pună în lumină, într-o formă riguros
obiectivă, alegerea definitivă din care fiecare om se face persoană, adică se anunţă a fi ceea ce este”:
scopul real al căutărilor omului este descoperirea fiinţei.
În 1937 R.L. SZONDI introduce metoda psihologică pe care o numeşte analiza destinului – care constă
în a explica diferitele alegeri individuale care orientează destinul.
Scopul analizei destinului este căutarea în destinul omului a proiectului care-i formează viaţa ca o
totalitate globală. Această metodă surprinde ascunderea inconştientului familial localizat deasupra
inconştientului colectiv (C.G. Jung) şi sub inconştientul individual (Freud).
AUTOANALIZA promovată de D. ANZIEU (1959) se referă la explorarea inconştientului de către un
individ cu sau fără controlul psihanalistului, dar respectând principiile şi procedeele psihanalitice.
JAQUES MARIE LACAN propune o hermeneutica psihanalitică, fondată pe analiza structurilor
lingvistice, care susţine că inconştientul este structura în limbaj şi că inconştientul subiectului este, de
fapt, discursul „celuilalt” (individ, grup, instituţie).
În 1963 Lacan fondează Şcoala freudiană de la Paris.
În 1973 Lacan publică „Patru concepte fundamentale ale psihanalizei”.
Lacan încearcă să promoveze o filosofie a semnificantului, elaborând o psihanaliză fundamentată pe
subiectul inconştientului şi pe subiectul semnificantului, confirmând-o în practica vorbirii.
Contribuţia lui Lacan constă mai ales în legătura pe care o face între formele de limbaj puse în evidenţă
de către Freud şi procesele descrise de către retorică şi lingvistică.
După opinia sa, datorită acestei corelaţii psihanaliza nu este o simplă tehnică de adaptare la statu-quo şi
nici un simplu model de comportament. Afirmă că dacă inconştientul este structurat ca un limbaj
înseamnă că utilizarea modelelor lingvistice va permite descifrarea legilor sale, iar „figurile” centrale
ale acestui limbaj sunt metonimia şi metafora.
Viziunea structuralistă asupra inconştientului, care dispune de propriile legi „gramaticale”, se
completează cu o viziune dinamic procesuală asupra inconştientului ca discurs al structurilor profunde
ale subiectului.
Simbolicul este, după Lacan, ceea ce reprezintă principiul de ordine al oricărui limbaj.
Imaginarul rezultat din mobilitatea imaginilor se construieşte din variante care se încadrează în ordinea
simbolică. Dacă imaginarul este „iluzia necesară”, cu funcţie de protecţie şi echilibru, simbolicul
corespunde culturalului şi semnificativului.
Nu numai că inconştientul se realizează ca un limbaj dar influenţează limbajul conştient conferindu-i
diverse încărcături emoţionale şi sensuri.
Astfel, limbajul propriu-zis devine sintetic, valorizând construcţiile simbolicului cât şi pe cele ale
imaginarului.

b. Comportamentul ca obiect al psihologiei

BEHAVIORISMUL – Behaviorismul tradiţional

Behaviorismul reprezintă unul dintre cele mai importante curente din istoria psihologiei, ca o reacţie
împotriva psihologiei subiective a introspecţionismului german.
Behaviorismul provine de la cuvântul englez „behavior” care înseamnă comportament.
Acest curent se naşte în S.U.A. la începutul secolului al XX-lea, ca o formă doctrinală în lucrările lui
E.L. THORNDIKE. JOHN B. WATSON a continuat tezele teoretice ale behaviorismului.
Se acceptă unanim că actul de naştere al behaviorismului este articolul-manifest „Psychology as the
Behaviorist Views It” publicat de Watson în 1913 în „Psychological Review”. Concepţia sa
behavioristă Watson o publică pe larg în volumul „Behaviorism” (New York, 1925).
John Watson a fost primul psiholog american care a înţeles importanţa descoperirilor rusului Ivan
Pavlov în domeniul fiziologiei activităţii nervoase superioare şi asimilează metodele şi rezultatele sale
în cadrul unei psihologii obiective care înlocuieşte introspecţia ca metodă de cercetare cu studii de
laborator asupra condiţionării ca mod de învăţare (la om şi la animal).
Principiul lui Watson este acela de a studia omul cu aceleaşi metode obiective ca cele utilizate pentru
animal, care nu se poate observa pe sine. Observaţia obiectivă nu se poate aplica decât asupra a două
tipuri de variabile verificabile6:
• Variabilele de situaţie: stimulii (varietatea acestor stimulări este nelimitată, mergând de la
lungimile de undă ale unui stimul luminos la o situaţie socială);
• Variabilele de comportament: reacţiile sau răspunsurile.
Behavioriştii accentuează rolul mediului înconjurător în formarea naturii umane şi acordă un rol minor
trăsăturilor ereditare. Watson era nemulţumit de:
• lipsa de obiectivitate a psihologiei din timpul sau
• datele ei erau neverificabile
• sterilitatea, lipsa de aplicaţie practică a celor două orientări ale psihologiei tradiţionale,
structuralismul şi funcţionalismul.
Ele studiază o himeră, ceva trecător şi amăgitor, ceva pe care nimeni nu l-a atins, ceva intangibil.
Conştiinţa nu este altceva decât o ipoteză necontrolabilă, inaccesibilă cercetării, neverificabilă.
Dacă psihologia vrea să devină ştiinţifică, o ştiinţă practică, utilă, deschisă, populară, accesibilă tuturor
ar trebui să realizeze următoarele DEZIDERATE:
1. să-şi schimbe obiectul – să înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu comportamentul, singurul
care poate fi studiat în mod obiectiv, care poate fi observat, măsurat, cuantificat;
2. trebuie să-şi schimbe metoda de investigare, în locul introspecţiei să utilizeze metode obiective
capabile să satisfacă cerinţele unei ştiinţe pozitive;
3. să-şi schimbe finalitatea, să ţintească nu numai spre descrierea sau explicarea fenomenelor
psihice, ci şi spre formularea unor legi ale comportamentului.
Comportamentul = ansambluri de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează.
Psihologia este deci în întregime studiul cuplului S (stimul) – R (reacţie). Scopul ei este de a prevedea
răspunsul cunoscând stimulul şi a prevedea stimulul cunoscând răspunsul.
Numai stimulul şi reacţia, între care există o relaţie directă, nemijlocită şi unilaterală, sunt obiectivi,
numai ei pot fi studiaţi prin metode obiective.
Tot ceea ce se întâmplă, ce interpune între S-R, este neavenit şi deci, trebuie ignorat sau înlăturat.
Întreaga sferă a vieţii psihice este împărţită în 3 clase de organizări comportamentale:
• VISCERALE (comportamentele prin care se exteriorizează emoţiile: frica, furia, mania).
• MOTORII (comportamentele manipulative, posturale, locomotorii).
• LARINGEALE (comportamentele verbale).
Unitatea acestor organizări comportamentele dă naştere la personalităţi umane.
 Conştiinţa este înlăturată din psihologie, imaginile sunt un „lux mental” fără nici o importanţă
funcţională.
Cum însă o serie de fenomene psihice denumite tradiţional percepţie, memorie, gândire nu puteau fi
negate, atunci sunt convertite, reduse la comportamente „deschise”, „observabile”, „obiectivizate”.
Exemplu: Imaginile vizuale nu sunt altceva decât tensiuni musculare ale ochilor; gândirea este o
„vorbire cu voce joasă, pentru sine”, „nu gândim cu creierul, ci cu sistemul de arcuri nervoase al
laringelui şi organelor anexe”, deci gândirea se identifică cu limbajul.
Totul este redus la cele 3 clase de organizări comportamentale.
Numai în felul acesta psihologia poate scăpa de „coşmarul” subiectivismului, poate fi transformată într-
o ştiinţă pozitivă, obiectivă.
Formarea comportamentului se face prin:

6
Lieury, A., 1990, Manual de Psihologie generală, p. 7
 - obişnuinţă procese care încep încă din uter sub
influenţa stimulatoare a mediului

- învăţare

Mediul reprezintă totul, ereditatea nu are nici un rol

Individul este produsul unui proces de condiţionare lentă şi odată format este foarte greu de schimbat,
pentru că mai întâi trebuie decondiţionat şi apoi reconstruit.
WATSON a militat permanent pentru restrângerea ariei de studiu a psihologiei prin neutralizarea
spaţiului intern al omului în favoarea celui exterior.
 de aici şi tendinţa lui Watson de a exclude explicaţia din psihologie. El crede că observarea şi
descrierea comportamentului erau suficiente pentru pedicţia şi controlul lui.
Faptul că behaviorismul leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor de care este înconjurat
şi care acţionează asupra lui în calitate de stimul este poate meritul cel mai mare.
Omul behaviorist este viu, real, solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în
care trăieşte.
„Suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem”.
Psihologia este concretă, studiază omul în condiţiile lui fireşti de viaţă, anticipă, controlează
comportamentul său.
MARC RICHELLE: behaviorismul nu este atât o teorie a comportamentului, cât mai degrabă o
poziţie metodologică, El se opune:
• teoriilor ipotetico-deductive, al căror model îl reprezintă teoria lui HULL (fără corespondent în
plan real);
• teoriilor mentaliste, care fac apel la entităţi mentale ca surse ale comportamentului;
• teoriilor dualiste;
• teoriilor psihofiziologice.
Behaviorismul greşeşte enorm atunci când simplifică nepermis omul şi viaţa sa.
TILQIN: „Behaviorismul face din om o maşină, foarte complicată, un robot perfecţionat. Dar o maşină
nu are sentimente, nu are scop, nu construieşte nici un ideal”.
Din această cauză au apărut reacţii adverse puternice, mai ales din partea reprezentanţilor psihologiei
introspecţioniste.
Behaviorismul a fost denumit „glandologie” sau „ştiinţa spasmului muscular”.
I se reproşează:
• că se deosebeşte de psihologia tradiţională doar prin limbajul folosit;
• a mutilat şi caricaturizat omul;
• propune psihologiei un obiect de studiu din afara sa.
În faţa acestor critici behaviorismul încearcă să-şi amelioreze unele dintre exagerările iniţiale.
Experimente
Printre primii fondatori ai behaviorismului se numără şi psihologul american Edward Lee Thorndike,
care în 1898 realizează o serie de experimente ce vizau modalităţi de învăţare la animale. Într-un
studiu, a introdus o pisică într-o cuşcă, iar în afara cuştii a aşezat mâncarea, apoi a măsurat timpul în
care aceasta învaţă să deschidă uşa pentru a ajunge la hrană. Supunând de mai multe ori pisica aceleiaşi
acţiuni, a observat că aceasta repetă comportamentele care au dus la succes.
În urma acestui experiment, Thorndike a propus o lege conform căreia comportamentele urmate de o
întărire pozitivă (recompensă) au tendinţa de a se repeta, iar cele întărite negativ se vor pierde.
În 1906, medicul rus Ivan Pavlov formulează cel mai important principiu al învăţării. Pavlov a
investigat procesele digestive la câini, măsurând cantitatea de salivă secretată în momentul în care
acestora li se oferea hrană; după măsurători repetate, a descoperit faptul că animalele salivau chiar şi
atunci când anticipau primirea hranei. Mai mult, dacă primirea mâncării se asocia cu sunetul unui
clopoţel, atunci secreţia salivară se declanşa la auzul acestuia. Aceasta este condiţionarea clasică
(pavloviană), îl cadrul căreia asociază un stimul cu altul. Cercetările au arătat faptul că acest proces
poate constitui baza formării unor preferinţe, a unor temeri sau chiar a unor fobii.

NEOBEHAVIORISMUL

În 1930 apare neo-behaviorismul, care, deşi nu renunţă total la postulatele sale iniţiale, introduce atât
de multe modificări încât uneori ajunge aproape la autonegare şi autodistrugere, chiar dacă e doar
aparentă.
În efortul său de rigoare, Watson nu consideră decât stimulii şi răspunsurile şi este determinat să
respingă orice ipoteză asupra mecanismelor mentale neverificabile. El suprimă din vocabularul
psihologiei conceptele al căror conţinut i se pare subiectiv (imaginea, memoria, gândirea) şi crează un
alt vocabular (răspunsuri laringiene, învăţare verbală, etc.)7.
Alături de încercările mai vechi de renovare a behaviorismului se numără:
• behaviorismul fiziologic (Max Mayer), care pune accent pe mecanismele SN în funcţionarea
comportamentului;
• behaviorismul bio-social (A.P. Weiss) centrat pe implicarea omului în mediul social, apar
variantele propriu-zis neo-behavioriste.
E.C. Tolman înnoieşte behaviorismul în cel puţin 2 aspecte esenţiale:
• între S-R introduce o serie de variabile intermediare:
• impusuri fiziologice;
• ereditatea, maturitatea, vârsta;
• experienţa anterioară;
• capacităţile intenţionale şi cognitive;
• conştiinţa, ideile, gândirea, refăcând în felul acesta imaginea reală şi unitară a omului.
Omul nu acţionează în gol şi la întâmplare, ci determinat şi orientat de o serie de scopuri, de
expectaţiile pe care le are. Această ultimă idee îl duce pe Tolman spre părăsirea relaţiei determinative
S-R, în favoarea unei „spontaneităţi” interne a activităţii umane. „Deci conştiinţa intră iar în psihologie,
dar pe uşa din spate”.
SKINNER (1938) şi HALL (1943) au renovat şi ei behaviorismul tradiţional:

7
Lieury, A., 1990, op.cit., p. 8
Skinner arăta că „o ştiinţă adevărată a comportamentului trebuie să ţină seama de evenimentele care au
loc în planul lăuntric al organismului”.
Hall: „prin teoria sistematică asupra comportamentului se face referire la explicarea scopurilor, a
intuiţiei etc.
Cea mai nouă formă de behaviorism post-skinnerian, este behaviorismul teleologic centrat pe
răspunsul la întrebarea: „De ce acest sau acel comportament, gând sau sentiment apare?”.
Behaviorismul teleologic este o pendulare între:
• Tolman (pentru care evenimentul exterior şi contextul în care el apare sunt componente
importante ale aşteptării);
• Skinner (evenimentul extern este important).
Această formă de behaviorism – după unii autori – este potenţial cel mai bun mod de a studia viaţa
mentală, el direcţionând chiar psihologia cognitivă modernă.
Behaviorismul şi neo-behaviorismul prin:
• Ideea unei psihologii ce poate fi studiată obiectiv, a unei psihologii concrete, bazată pe nevoile
vieţii cotidiene;
• Ideea controlării şi dirijării comportamentului uman şi a personalităţii în ansamblu.
 Au eliberat într-o anumită măsură psihologia de egocentrismul extern, de subiectivism, au împins
cunoaşterea psihologică spre noi concepte, spre formularea unor teorii şi explicaţii adecvate, spre
metode realiste, utile înţelegerii şi construirii omului.
 Problema viitorului behaviorismului.
Se evidenţiază o discrepanţă între studiile şi rezultatele cercetărilor empirice şi studiile şi rezultatele
cercetărilor teoretice.
O asemenea contradicţie are la bază 2 cauze:
1. respingerea de către behaviorism a conceptului de stare internă considerată fiziologică sau
mentală;
2. neacceptarea de către behaviorism a punctului de vedere potrivită căruia stările interne,
conţinutul şi structura lor pot fi concepute ca mecanisme formale care încapsulează istoria
animalului modulând efectele, acţiunile mediului actual.
Comportamentul, ca obiect al psihologiei nu trebuie raportat exclusiv la behaviorism, indiferent dacă
acesta se prezintă în varianta veche sau cea nouă.
În afara accepţiunilor behavioriste există şi altele: PIERRE FRANÇOIS a inventariat încă 4:
1. comportamentul ca „secvenţe organizate pe acţiuni vizând supravieţuirea unei specii în mediul
său natural” (accepţiune etologică);
2. comportamentul ca „ansamblu de efecte produse de maşina nervoasă” (accepţiune fiziologică);
3. comportamentul ca „ansamblu de interacţiuni într-o reţea socio-culturală” (accepţiune
psihosocială);
4. comportamentul ca o „serie de stări intenţionale sau atitudini semnificative” (accepţiune
semiologică).
El consideră că nici una dintre accepţiunile inventariate nu este bună, fiecare fiind determinată de
credinţe, ficţiuni, intuiţii, modele teoretice care constituie o „metapsihologie”.
Din moment ce nu există o singură definiţie a comportamentului înseamnă că nu există o singură
psihologie, ci mai multe.
Ceea ce face sinteza acestor „psihologii” este psihologia generală.
Analiza comparativă a acestor accepţiuni ale noţiunii de comportament în vederea desprinderii
elementelor comune ar putea fi o alta mai productivă decât eclectismul.
Behaviorismul constituie „inima psihologiei americane a secolului XX”.
Behaviorismul a propus o reprezentare a fiinţei umane compatibilă cu sistemele de guvernare ale
oamenilor care au dominat secolul.
 PSIHOLOGIA CONDUITEI
ACTIVITATEA CA OBIECT AL PSIHOLOGIEI

Psihologia conduitei a fost definită de creatorul ei Pierre Janet ca „studiul omului în raport cu
universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni”, psihologia este „ştiinţa acţiunii umane,
ştiinţa conduitei”, în care conceptele de nivel, reacţie, tendinţă, acţiune, conduită ocupă locul central.
Studiind bolile mentale (isteria) Janet a conştientizat cel puţin 2 aspecte:
1. studiul bolilor mentale ar putea fi o cale de acces la cunoaşterea şi înţelegerea vieţii mentale
normale;
2. studiul bolilor mentale nu se poate face pe baza introspecţiei.
Tendinţa reprezintă o unitate dinamică a sistemelor psihologice şi fiziologice, constituită în cursul
istoriei personale.
Acţiunea = „ansamblul mişcărilor reacţionale”, provocate fie de stimulările endogene, fie de cele
exogene.
Janet introduce conceptul de conduită = totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către afară, şi
totalitatea proceselor invizibile, de organizare şi reglare a ei.
Mai exact, conduita = ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (mişcări) la cele mai
complexe (raţionament), orientare spre scop şi încărcate de sens.
Conduita unifică într-un tot unitar şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi viaţa
interioară subiectivă.
Psihologia conduitei trebuie să satisfacă două condiţii fundamentale:
• să facă loc fenomenelor de conştiinţă, ca o conduită particulară, ca o complicare a actului care
să se supraadauge acţiunilor elementare, condiţie ce ar putea fi suprimată la animale, dar care
poate să nu fie recunoscută la oameni;
• să se preocupe de studiul conduitelor superioare, credinţe, reflexii, raţionamente, experienţe.
Prima condiţie poate fi respectată prin cercetarea actelor sociale elementare şi mai ales a sentimentelor.
A doua condiţie – prin studiul gândirii. Dar, trebuie exprimate în termeni de acţiuni.
Exemplu: Limbajul = acţiune particulară, proprie omului, mai târziu se transformă în acţiune internă.
Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului, dar nici imprimate din afară, ci învăţate ca urmare
a reacţiilor de interacţiune dintre organismul uman, specific programat, şi ambianţa naturală şi socială.
Conduitele:
- au caracter evolutiv;
- au nivele calitativ diferite.
Conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului (behaviorism), ci angajează
întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul.
Ea nu depinde numai de stimulare, ci şi de reglare, evidenţiind relaţiile care există între acţiunea
externă şi condiţiile interne prin care se reflectă exteriorul.
Conceptul de conduită este mai amplu, mai bogat şi mai reducţionist decât cel de comportament.
Janet propune o nouă metodă de studiere a conduitei oarecum diferită de metodele obiective, de
laborator: METODA CLINICĂ, care este un fel de studiu de caz individual dintr-o perspectivă
dinamică, deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia într-
un număr mare de şedinţe.
Această metodă a fost utilizată şi de WITMER (S.U.A.) care a impus termenul de psihologie clinică.
DANIEL LAGACHE, medic, psihanalist şi psiholog francez este fondatorul psihologiei clinice în
Franţa. El consideră psihologia clinică ca studiul conduitelor individuale, considerate într-o conjunctură
socio-afectivă şi culturală adecvată.
El defineşte conduita: Ansamblul operaţiilor materiale sau simbolice prin care organismul aflat în
situaţie tinde să-şi realizeze propriile sale posibilităţi şi să-şi reducă tensiunile care ameninţă
unitatea şi le motivează.
• Modificările organismului sunt reduse automat prin mecanisme somatice/fiziologice
(interofective), altele necesită o acţiune asupra anturajului (exterofective).
• Acţiunile simbolice prepară acţiunea reală sau se substituie ei.
• Trebuie făcută distincţia între: acţiunile alloplastice (care modifică anturajul) şi autoplastice
(care modifică organismul).
• Conduitele = combinări între aceste tipuri de acţiuni.
Orice conduită cere:
• o semnificaţie;
• un sens;
• o valoare: integrarea adecvată a motivaţiilor;
• semnificaţia conduitei nu este niciodată univocă şi nici în întregime conştientă (motive
conştiente şi inconştiente).
Semnificaţia conduitei stă la baza interpretării funcţionale sau dinamice a conduitei şi a tulburărilor ei.
„Torentul conduitei” nu poate fi descris şi explicat în totalitatea sa, fragmentarea lui în segmente de
comportament se impune de la sine.
Segmentul de comportament este o structură dinamică, soliditatea fazelor sale fiind garantată de
persistenţa motivaţiei, adică o tensiune specifică până când intervine o integrare adecvată.
Pentru a studia conduitele ar trebui să ştim sub ce formă se manifestă ele, care sunt faptele pe care le
oferă psihologului:
1. conduita exterioară, spontană sau provocată, accesibilă observaţiei;
2. experienţa trăită, sugerată prin conduitele externe, mai ales prin limbaj;
3. modificările somatice obiective;
4. produsele activităţii subiectului.
În funcţie de acestea rezultă 5 moduri de cercetare:
• naturalistă • clinică • psihanalitică

• microsociologică • experimentală

- iar ca instrumente de tratare a faptelor recoltate, statistica.

Cei doi autori francezi modifică total obiectul psihologiei prin amplasarea în centul său a conduitei,
noţiune sintetică cu valenţe integratoare şi prin lărgirea spectrului metodelor de investigare.

PSIHOLOGIA ACŢIONALĂ
Conceptul de conduită este cvasisinonim cu cel de acţiune sau activitate.
Mulţi autori au ajuns la concluzia că obiectul fundamental al psihologiei este activitatea, cu elementul
său esenţial: acţiunea. De aici, rezultă psihologia acţională.
CEAUŞU: „psihologia ori este ştiinţa activităţii ori nu este nimic”. După opinia sa, considerarea
activităţii ca obiect al psihologiei înlătură concepţia potrivit căreia omul s-ar mărgini să răspundă la
stimuli întocmai ca un robot, respectiv ideea primatului obiectului asupra subiectului (ca în
behaviorism) sau a subiectului asupra obiectului (ca în introspecţionism).
PAUL POPESCU-NEVEANU: aşa cum în fizică unitatea de bază este atomul, în chimie molecula, în
ordinea psihocomportamentală unitatea reprezentativă este acţiunea.
ZLATE: activitatea constituie modalitatea fundamentală de existenţă a psihicului, a vieţii umane.
Psihicul uman nu există decât prin activitate şi prin activitate. Apare un interes foarte mare pentru
activitate.
HENRY GLEITMAN: în lucrarea Basic Psychology (1987) încearcă să răspundă la 5 întrebări:
- Cum acţionează fiinţele umane? Cum se cunosc ele? Cum se dezvoltă? Cum se deosebesc unele de
altele? El analizează acţiunea, baza ei fiziologică şi motivaţională dar şi restructurarea acţiunilor. În
sens larg, acţiunea = relaţia dintre organism şi mediu ce presupune un consum energetic, cu finalitate
adaptativă.
• Diferenţa dintre psihologia activităţii şi introspecţionism:
RUBINSTEIN arată că noţiunea de activitate poate fi folosită în raport cu un organ, dar şi în raport cu
omul, cu subiectul ei. Activitatea are 2 planuri specifice:
- planul procesual, studierea structurii ei procesuale;
- planul personal, individual, care vizează activitatea nu în sine, ci ca fiind influenţată de atitudinile
subiectului. Introspecţioniştii reduc activitatea doar la planul procesual, fără a-l lua în considerare şi pe
celălalt.
• Diferenţa dintre conceptul de activitate şi comportament:
V. CEAUŞU consideră că acestea sunt următoarele:
1. Activitatea, alături de reacţiile la semnalele care definesc starea prezentă a mediului,
înglobează şi reacţii la semnalele autogenerate, descriind starea viitoare a mediului.
2. În condiţiile activităţii asistăm la schimbarea ambilor termeni ai relaţiei: organismul
îmbracă o triplă ipostază: subiect, beneficiar, instrument al propriei acţiuni în mediu, iar
mediul se personalizează, transformându-se în situaţie.
3. Activitatea presupune operaţii cu imagini, noţiuni şi simboluri în locul operaţiilor cu
obiectele, ea presupune intervenţia proiectivă asupra mediului, reglarea interacţiunii cu
mediul în funcţie de un model determinat nu doar în funcţie de stimuli (behaviorism).
• Valenţele activităţii
În sens restrâns prin activitate înţelegem totalitatea manifestărilor de conduită exterioară sau mintală
care duc la rezultate adaptative.
Prin activitate, omul nu se limitează numai la reproducerea realităţii, ci o structurează. El produce
modificări în condiţiile externe, în propriile lui stări, în relaţiile cu mediul.
În activitate omul îşi realizează ideile, îşi satisface aspiraţiile, îşi construieşte noi planuri şi idealuri,
prin activitate omul se adaptează condiţiilor interne şi externe la un nivel din ce în ce mai înalt.
Activitatea este cauză şi efect ale dezvoltării bio-psihosociale a omului, este resimţită ca o adevărată
nevoie psihică, o cerinţă impetuoasă a integrităţii fiinţei lui.
Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea psihicului ca un mare sistem
aflat în perpetuă organizare şi sporindu-şi continuu capacitatea de autoreglare.
De asemenea, ea obligă ca psihologia să-şi revizuiască ansamblul metodelor şi strategiilor de cercetare
şi să-şi reconsidere finalităţile.
Demersurile interpretative trebuie să-şi găsească un loc mai mare în psihologia activităţii.

PSIHOLOGIA UMANISTĂ
Omul concret ca obiect al psihologiei

• Sinele individual şi unic ca obiect al psihologiei

Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine, separate, desprinse de purtătorul
lor concret. Activitatea este iniţiată, desfăşurată, continuă sau stopată, ameliorată sau degradată de o
persoană.
Apare o nouă orientare, spre funcţiile psihice ale omului concret, nu activitatea la modul impersonal, ci
activitatea personală şi personalizată a omului.
Aşa apare „psihologia umanistă” considerată de A.H. MASLOW „a treia forţă în psihologie”.
Ea este o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări existente în occident: psihanaliza şi
behaviorismul.
Alături de Maslow se află C.R. ROGERS, C. BUHLER, J. COHEN (Anglia).
Abraham Maslow este considerat „părintele spiritual” al psihologiei umaniste8. A studiat o serie de
personalităţi ale epocii pentru a găsi tipare şi caracteristici comune. Rezultatul acestor cercetări s-a
materializat în teoria actualizării9 : motivaţia înnăscută pe care o are fiecare dintre noi de a-şi atinge
potenţialul prin folosirea şi dezvoltarea talentului şi capacităţilor proprii.
Carl Rogers şi-a dezvoltat propria teorie a actualizării, asemănătoare cu cea a lui Maslow, punând
accent pe dorinţa înnăscută a individului de a-şi depăşi condiţia.
Scopurile declarate ale psihologiei umaniste sunt: „să se ocupe mai mult de problemele importante ale
poziţiei omului...”, „cum să trăieşti o viaţă plină se succes şi cum să construieşti relaţii mai
satisfăcătoare între oameni”, „descrierea potenţialităţilor native ale omului, creşterea, maturitatea şi
declinul, interacţiunea cu mediul fizic şi social, locul său în univers”.
APA prezintă scopurile psihologiei umaniste:
1. Centrarea atenţiei pe experienţa persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi considerarea
explicaţiilor teoretice şi a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în raport cu
experienţa însăşi şi semnificaţia ei pentru persoană.
2. Accent pe unele calităţi umane: alegerea, creativitatea, valorizarea şi autoactualizarea.
3. Accent pe selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe încărcătura de semnificaţii.
4. Preocupare pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane pentru dezvoltarea potenţialului
inerent oricărei persoane, accent pe persoana care are o poziţie centrală.
În centrul psihologiei este pus omul şi problematica sa umană, viaţa sa personală şi relaţională presantă
cu nimicurile cotidiene, ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, atitudinea
activă a omului faţă de propria existenţă, pentru a-l instrumenta cu mijloace specifice de acţiune în
vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă.

8
A fost inspirat de doi profesori: Ruth Benedict (antropolog) şi Max Wertheimer (adept al psihologiei gestaltiste).

9
“Motivaţie şi personalitate”, 1970

“Alte trăsături ale naturii umane”, 1971

Nevoia de redimensionare a problematicii psihologiei personalităţii, ca şi nevoia de sinteză, de
interpretare holistică a omului sunt resimţite acut de reprezentaţii psihologiei umaniste. Sinele
„individual şi unic” al omului trebuie să devină obiectul psihologiei.
În psihologia umanistă nu este vorba de omul autonom total neterminat şi independent de mediul
înconjurător, dar nici omul heteronom introdus de Skinner căruia îi este refuzată orice formă de
intenţionalitate.
Ne este vorba de omul preprogramat (Lorentz), încorsetat în propriile lui instincte, dar nici de omul
divizat al lui Freud, ci de OMUL PROACTIV care se construieşte şi se autoactualizează.
„Psihologia nu trebuie să se mulţumească cu studierea unui om artificial, ci trebuie să explice omul
real” (Allport). „Persoanele nu există decât în structurile unice şi concrete”.
Apare:
• O concepţie totalitară, holistă asupra omului, considerat ca un întreg, ca un tot unitar, în care
elementele simple (natural-biologice) se îmbină cu cele complexe (spirituale, sociale);
• concepţia caracterului unic al fiinţei umane, fiinţă ce este valoroasă prin ea însăşi, deoarece este
capabilă să-şi dirijeze în mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgând libertatea
umană, alegerea liberă a propriilor căi de formare şi evoluţie, a modalităţilor de reactualizare şi
valorificare a potenţialităţilor de care dispune;
• caracterul deschis şi autoreglabil al fiinţe umane, capabilă de a-şi lua „soarta” în propriile mâini,
de a se schimba, de a elabora o perspectivă lucidă şi critică faţă de propriul său destin, de a se
detaşa mereu de sine însuşi pentru a putea autoactualiza şi autoperfecţiona.

METODE

În studiul personalităţii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective şi proiective. Exemplu:
Cunoaşterea directă, prin percepţie; metoda „înţelegerii configurale”, metoda „familiarizării cu...”.
Un loc aparte în metodologia cercetării îl ocupă însăşi indivizii investigaţi, care sunt consideraţi „ca şi
cum ei ar fi fiinţe umane” şi nu simple obiecte pasive, cu care se stabileşte o relaţie coparticipativă.
În esenţă, psihologia umanistă practică o metodologie de tip interpretativ bazată pe înţelegerea şi
interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale ale scopurilor şi motivelor
acţiunilor umane, pe analiza specificităţii şi unicităţii evenimentelor sociale, ale semnificaţiilor unice
ale acestora din perspectiva subiectului social – utilizarea unor strategii empatice şi intuitive.
Metodologia interpretativă pune accent pe înţelegerea acţiunilor individului orientat către sine sau către
alţii şi direcţionat de scopuri, sprijinindu-se pe înţelegere şi interpretare.
Deşi, între cele 2 tipuri de metodologii (obiectivă şi interpretativă) pare să nu fie nici o legătură, sunt
într-o opoziţie clară mai ales la nivelul principiilor:
• principiul individualismului metodologic (metodologia interpretativă);
• principiul holismului metodologic (metodologia obiectivă).
Psihologia umanistă fără a renunţa la principiul individualismului metodologic, ea tinde să-l apropie şi
să-l unească cu principiul holismului, aplicat însă nu structurilor sociale, ci individului uman,
interpretat ca un tot unitar, ca un întreg.
Psihologia umanistă redimensionează nu numai obiectul ci şi metodele psihologiei, ea propune şi o
nouă finalitate a acesteia.
Ea este interesată de „creşterea” personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică şi socială de cultura
relaţiilor lor interpersonale, de însăşi schimbarea societăţii, propunând chiar un nou tip de societate
numit „societatea Eu-psihică”.
Ea presupune o serie de tehnici de schimbare sociopsihologică a oamenilor.
PSIHOLOGIA POZITIVĂ
În ultima decadă a secolului al XX-lea, anii ’90, au început să apară în America o serie de studii şi chiar
de monografii de specialitate referitoare la o problematică relativ inedită pentru psihologia tradiţională.
Probleme cum ar fi: speranţa, plăcerea, înţelepciunea, starea de bine subiectivă, conştiinţa viitorului,
devin subiecte predilecte pentru unii cercetători.
M. CSIKSZENTMIHALYI (1990) publică o carte despre psihologia experienţei optimale.
M.E.P. SELIGMAN (1991) editează o lucrare dedicată învăţării optimismului.
K.A. ERICSSON (1996) încearcă să evidenţieze căile excelenţei.
D. KAHNEMAN (1999) este preocupat de starea de bine subiectivă şi de psihologia hedonistă etc.
Nu este vorba doar de o îngrămădire de cărţi, articole şi studii pe o problematică relativ comună, ci de
preocupări serioase pe direcţia conceptualizării unor termeni folosiţi, pe cea a elaborării unor
instrumente de măsurare a optimismului, fericirii, stării de bine subiective.
În 2000 apare un număr tematic al revistei American Psychologist, editată de Asociaţia Psihologilor
Americani (APA) dedicat în întregime cercetării fericirii, excelenţei şi funcţionării umane optimale, cu
alte cuvinte, dedicat noii orientări apărute în psihologia americană pe care iniţiatorii ei au numit-o
psihologie pozitivă.
Psihologia pozitivă este – după Seligman şi Csikszentmihalyi – ştiinţa obiectivă a experienţelor
subiective, a caracteristicilor individuale pozitive şi a instituţiilor pozitive care promite să
îmbogăţească calitatea vieţii şi să prevină patologiile care apar când viaţa este brutală şi lipsită de
sens... o ştiinţă şi o profesie care va ajunge să înţeleagă şi să construiască factorii care să permită
indivizilor, comunităţilor şi societăţilor să înflorească”.
K. SHELDON: „Psihologia pozitivă nu este nimic mai mult decât studiul ştiinţific al forţelor şi
virtuţilor umane obişnuite, normale”.
Apariţia psihologiei pozitive este legată din punct de vedere istoric de situaţia creată de cel de-al doilea
război mondial. Dacă înainte de această conflagraţie mondială psihologia era mult mai echilibrată în
planul problematicii investigate, ca şi în cel al ofertelor de soluţii, ea având misiunea de a vindeca
bolile mintale, de a creşte productivitatea şi împlinirea vieţii, în fine, de a identifica şi alimenta marile
talente, după cel de-al doilea război mondial psihologia s-a centrat exclusiv pe prima misiune,
ignorându-le aproape total pe celelalte două.
Acest fapt a fost determinat de împrejurări instituţionale şi economice bine circumscrise. Războiul
sfărâmase vieţile oamenilor, le tulburase şi chiar anulase obiceiurile, îi traumatizase. Toate acestea
trebuiau reparate şi vindecate.
Astfel, psihologia s-a transformat într-o „ştiinţă a vindecării”.
Două împrejurări au contribuit direct la aceasta:
1. În 1946 s-a înfiinţat Administraţia Veteranilor, ocazie cu care psihologii au aflat că pot trăi din
tratarea bolilor mintale.
2. În 1947, s-a înfiinţat Institutul Naţional pentru Sănătate Mintală – bazat însă întotdeauna pe un
model al bolii, academiile aflând ca pot obţine subvenţii dacă cercetările lor vor fi orientate spre
patologie.
O asemenea orientare a fost benefică, grăbind conştientizarea situaţiei ca fiind inacceptabilă.
Susţinătorii psihologiei pozitive înclină să dea o mai mare crezare orientării teoriei şi practicii
psihologice spre investigare, construirea şi amplificarea forţelor pozitive ale oamenilor.
Omul este considerat ca un factor activ de decizie, cu alegeri şi preferinţe personale, cu posibilitatea de
a deveni sigur pe sine, eficient sau, în condiţii ostile, neajutorat şi fără speranţă.
Practicienii au început să recunoască faptul că cele mai bune rezultate s-au obţinut referitor la
amplificarea forţelor clienţilor şi nu atât în ceea ce priveşte „repararea” dereglării acestora.
Psihologia recurge treptat la o renovare conceptuală şi metodologică, la diversificarea câmpului tematic
al investigaţiilor, la cercetarea empirică a unor „noi” realităţi pe care le-a denumit optimism, speranţă,
stare de bine subiectivă etc.
Nu numai psihopatologia a favorizat o asemenea reorientare, ci şi alte discipline psihologice:
• Practicienii psihologiei sociale cognitive s-au orientat mult prea mult asupra investigării
tendinţelor, amăgirilor, iluziilor, punctelor slabe şi erorilor fiinţei umane. Problematica aşa-
numitelor credinţe sau cogniţii iraţionale a invadat în ultima vreme câmpul de cercetare al
acestei discipline.
• Psihologii evoluţionişti sau cei din domeniul psihologiei economice au luat de mult în calcul
suveranitatea egoismului etc.
Orientarea psihologilor spre negativ este pusă în evidenţă şi de comportamentele şi etichetările pe care
ei le fac.
Dacă un participant la o cercetare îşi rememorează viaţa şi concluzionează că este un om mai bun decât
era înainte, unii psihologi se grăbesc să eticheteze acest lucru ca fiind o iluzie folositoare, o deformare
temporară, o simplă strategie de reglare emoţională.
Psihologia pozitivă se angajează tocmai pe direcţia înlăturării unor asemenea bariere.
Psihologia pozitivă îşi propune 3 mari OBIECTIVE:
• de a trece de la vindecarea oamenilor, la construirea calităţilor pozitive ale acestora:
Întrebările pe care şi le pune psihologia pozitivă sunt de tipul: Care este natura funcţionării eficace a
fiinţei umane?; Ce anume din fiinţa umană se aplică adaptărilor evoluţioniste şi ce anume este
dobândit, achiziţionat?
• de a valida experienţele pozitive (starea de bine, mulţumirea şi satisfacţia – pentru trecut;
speranţa şi optimismul – pentru viitor; dezvoltarea şi fericirea – pentru prezent)
La nivelul individual este vorba de trăsături pozitive personale: capacitatea de a iubi, curaj, vocaţie,
deprinderi interpersonale, înţelepciune.
La nivelul grupului, este vorba despre virtuţi civice şi de instituţii care îndreaptă individul către un
spirit civic mai dezvoltat: responsabilitate, maturizare, moderaţie, toleranţă, spirit, altruism etc.
• de a preveni. Deşi acest obiectiv a stat în atenţia psihologilor în perioada întregului deceniu,
interesul pentru el s-a recentrat mai ales spre sfârşitul lui, în 1998 având loc Convenţia de la San
Francisco a Asociaţiei Psihologilor Americani care s-a centrat pe problematica prevenţiei.
Psihologia pozitivă consideră că cei mai importanţi paşi în prevenire au venit în sens larg din
perspectiva axată pe competenţa construită sistematic, nu pe corectarea slăbiciunii.
Psihologia pozitivă trebuie să arate că există forţe umane care acţionează ca tampoane împotriva bolii
mintale (curajul, conştiinţa viitorului, morale, speranţa etc.)
Temele psihologiei pozitive
• cercetarea experienţei pozitive. Psihologia pozitivă trebuie să răspundă la întrebarea cheie: ce
face ca un moment să fie mai bun decât următorul?
Soluţiile formulate sunt numeroase: calitatea hedonică a experienţei curente (Kahnemm), starea de bine
subiectivă (Diener), optimismul (Peterson), fericirea (Myers), autodeterminarea (Ryan şi Deci),
emoţiile pozitive (Taylor şi alţii);
• investigarea personalităţii pozitive
*personalitatea pozitivă – entitate autoorganizată, autodeterminată şi adaptată. Este vorba de
personalitatea omului normal, şi mai ales, a omului mediu.
Aceasta înseamnă că psihologia pozitivă se centrează pe investigarea segmentului de populaţie existent
între cele două extreme (anormalitate un pol, înzestrare excepţională la celălalt pol).
• cunoaşterea şi controlarea contextului social în care se formează experienţele şi
personalităţile pozitive.
Nu orice mediu are efecte benefice asupra personalităţii şi activităţii umane.
Psihologia pozitivă îşi propune investigarea mediilor comunitare şi instituţionale pozitive dintr-o dublă
perspectivă:
- pe de o parte, a cunoaşterii lor;
- pe de altă parte, a construirii acestora.
Diferiţi factori, cum ar fi relaţiile sociale, normele culturale, activităţile voluntare, familia, cu un cuvânt
mediul social şi ecologic adevărat sunt consideraţi ca intervenind în procesul formării şi modelării atât
a experienţelor pozitive, cât şi a personalităţii pozitive.
În centrul psihologiei pozitive se află un nou tip de personalitate şi anume personalitatea pozitivă, ea
fiind:
• pe de o parte, purtătoarea şi creatoarea unor experienţe pozitive;
• iar pe de altă parte, cea care suportă influenţele contextelor culturale în care este
amplasată, formându-se tocmai dependent de ele.
Studiile şi cercetările întreprinse de reprezentaţii psihologiei pozitive conduc către stabilirea
următoarelor trăsături ale personalităţii pozitive:
• sentimentul subiectiv de confort interior sau stare de bine interioară care se referă la ceea
ce oamenii gândesc şi la ceea ce simt ei faţă de vieţile lor; din punct de vedere psihologic
implică operaţii de evaluare a proprie existenţe şi concluzii de ordin cognitiv şi afectiv; ceea ce
în limbajul ştiinţific este numit prin termenul de weel-beeing, în limbajul cotidian este numit
prin y = termenul de fericire – ca stare de mulţumire sufletească determinată de o serie de
factori printre care am putea încadra: dezvoltarea economică, venitul, credinţele, relaţiile de
ordin personal, tendinţa spre asociere şi grupare;
• optimismul ca trăsătură dispoziţională care mediază relaţia dintre evenimentele exterioare şi
interpretarea lor subiectivă; conţine comportamentele cognitive, emoţionale şi motivaţionale;
este legat de un scop, de o aşteptare sau de o atribuire cauzală, conţine o „aromă emoţională”,
este, în acelaşi timp, motivat şi motivator; dispune de grade diferite: oamenii cu un grad înalt de
optimism tind să deţină stări de spirit sau dispoziţionale sufleteşti bune, să fie performanţi, să se
bucure de o sănătate fizică şi psihică mai bună;
• autodeterminarea este susţinută de satisfacerea unor nevoi cum ar fi: nevoia de competenţă,
nevoia de ataşament; nevoia de autonomie; când aceste nevoi sunt satisfăcute existenţa
individului se află într-o condiţie de motivare intrinsecă, el fiind capabil de a-şi îndeplini
potenţialităţile şi apt de a veni progresiv în întâmpinarea unor preocupări mai înalte; este vorba
nu de satisfacerea accidentală a nevoilor, ci de satisfacerea lor de-a lungul întregii vieţi, pentru
ca individul să experimenteze un sens continuu al integrităţii şi stării de bine; de asemenea, nu
este vorba de satisfacerea doar a unora dintre ele, ci a tuturor: aşa cum oamenii nu pot trăi doar
cu apă, dar fără mâncare, tot aşa ei nu pot trăi decât dacă îşi satisfac toate cele trei nevoi
psihologice fundamentale: tendinţa spre autodeterminare nu are însă doar efecte pozitive ci, în
anumite condiţii, şi negative deoarece ea dă naştere în plan psihologic la un efect de tiranie, un
exces de libertate putând duce la insatisfacţie şi depresii; povara responsabilităţii pentru
alegerile libere, autonome, devine adesea mult prea grea conducând în final la insecuritate şi
regrete, deoarece pentru mulţi oameni alegerea individuală nu este nici aşteptată, nici dorită; o
mare importanţă o are „doborârea mitului libertăţii individuale şi stabilirea constrângerilor
culturale care sunt necesare pentru ca vieţile oamenilor să fie satisfăcătoare şi pline de sens”;
• înţelepciunea ca o capacitate de organizare cognitivă şi motivaţională a informaţiilor şi
experienţelor cu scopul de a atrage şi încuraja obţinerea succesului, este văzută ca integrarea
celor mai bune credinţe subiective şi legi ale vieţii care au fost selectate şi decantate prin
experimentarea vieţii de mai multe generaţii; este definită ca un „sistem expert de cunoaştere
privitoare la soluţiile pragmatice fundamentale ale existenţei”;
 • creativitatea şi talentul ca trăsături ce asigură obţinerea excelenţei, a unor performanţe
deosebite în activităţile întreprinse; fenomene precum automotivarea, atitudinea sportivă,
cultivarea, menţinerea şi dezvoltarea excelenţei sunt temele predilecte ale autorilor care s-au
ocupat cu studiul acestor trăsături;
• apărările mature axate pe găsirea şi practicarea soluţiilor proactive, creatoare care îl
propulsează pe om spre o viaţă fericită şi de succes; defensele adulte sunt total diferite de cele
promovate de psihanaliză care fac din om mai degrabă o victimă decât un învingător; ele
sintetizează şi atenuează şi nu neagă, nu deformează sursele de conflict ale comportamentului
uman; apărările mature reduc conflictul şi disonanţa cognitivă, oferă un timp mental pentru
diminuarea schimbărilor din realitate şi din imaginea de sine atunci când acestea sunt „forţate”,
„bruscate” a se schimba, de asemenea ele potolesc conflictele de conştiinţă
În opinia lui Zlate, cele 6 caracteristici/trăsături ale personalităţii pozitive ar putea fi reduse la trei şi
anume: bunăstarea spirituală, autoreglarea, performanţa, prima constituind variabila intermediară care
se interpune între intrări şi ieşiri, cea de-a doua mecanismul transformator şi de autosusţinere, iar
ultima, finalitatea spre care tinde personalitatea.
Cunoaşterea trăsăturilor personalităţii pozitive dobândeşte o mare valoare.
Mai întâi ea va ajuta ştiinţa cum să lupte şi mai ales să prevină suferinţele de ordin mental, în aceeaşi
măsură ca suferinţele fizice.
Apoi, ea îi va ajuta pe psihologi să înveţe cum să construiască acele calităţi care să ajute oamenii şi
comunităţile, nu doar să îndure şi să supravieţuiască, ci să şi înflorească.
De asemenea, ni se atrage atenţia că oamenii ar trebui să recurgă la optimism nu oricând, ci doar atunci
când viitorul poate fi schimbat prin gândire pozitivă, spre deosebire de situaţia în care este loc de
îndoială şi când mai nimerită este speranţa.
Una dintre problemele cu care se confruntă cercetarea psihologiei pozitive este aceea a determinării
condiţiilor / factorilor / situaţiilor de utilizare flexibilă şi eficientă a trăsăturilor de personalitate.
Într-un plan mai general, cercetările psihologiei pozitive ar putea avea efecte beneficie în cel puţin două
direcţii:
• vor face viaţa oamenilor mai sănătoasă fizic, dându-le tot ceea ce psihologii află despre efectele
stării de bine a minţii asupra corpului;
• vor reorienta psihologia la cele două misiuni neglijate ale ei – a face oameni normali mai
puternici şi mai productivi şi să actualizeze potenţialul uman cel mai înalt.
Deasupra tuturor acestora stă încă un scop şi mai generos: a-i face pe oameni să înţeleagă că viaţa
merită trăită.

CONTINUITĂŢI ŞI DIFERENŢE

Prin anii ’50 a fost lansat conceptul de gândire pozitivă.

Norma Vincent Peale, publică în 1953 o lucrare intitulată „Puterea gândirii pozitive”, iar în 1961 o alta
(Positive thinking for a time Like This) centrată pe aplicaţiile practice ale gândirii pozitive.
Gânditorul pozitiv dispune de capacităţi cum ar fi: forţa de a învinge înfrângerile, capacitatea de a nu se
teme de nimic, eliberarea de frică, arta de a trăi fericit cu el însuşi etc.
Aceste capacităţi şi multe altele au fost reluate şi aprofundate, incluse în modalităţi de acţiune practică
de alţi autori.
Ne putem întreba prin ce se deosebeşte caracterizarea gândiri pozitive făcute de Peale de unele dintre
trăsăturile personalităţii pozitive descrise de psihologia pozitivă?
Apoi, observăm asemănarea izbitoare dintre unele idei ale noii orientări şi ideile mai vechi lansate de
psihologia umanistă. Omul stăpân pe sine, sigur de sine şi mulţumit descris de psihologia pozitivă nu
este oare omul proactiv al psihologiei umaniste? Mediul social adevărat la care se referă psihologia
pozitivă este diferit de mediul existent în aşa-numita „societate eu-psihică” creionată de umanişti?
De asemenea pot fi menţionate fapte care nu ţin neapărat de o orientare sau alta din psihologie. În 1995,
Daniel Goleman a fundamentat în psihologia americană conceptul de inteligenţă emoţională. În 1999,
Vicent Depret a publicat o carte cu un titlu metaforic: „Aceste emoţii care ne fabrică”. Să fi făcut ei
psihologie pozitivă fără să ştie?
Diferenţa constă în faptul că:
- reprezentaţii altor orientări psihologice cu idei relativ asemănătoare s-au centrat mai ales pe probleme,
pe aspecte explicativ-interpretative şi nu pe cercetări empirice
- psihologia pozitivă întreprinde vaste şi minuţioase investigaţii de teren, culege şi sistematizează date,
face analize comparative, chiar de ordin transcultural;
- se lansează în elaborarea unor instrumente de diagnoză, le validează, pune la punct metodologii de
cercetare, identifică variabile, le corelează, le interpretează cu proceduri statistico-matematice
complicate.
Contribuţiile la metodologia de investigare şi cercetările întreprinse se pare că reprezintă cel mai mare
câştig al psihologiei pozitive.
Totodată, ele constituie argumentul cel mai pertinent pe direcţia diferenţierii psihologiei pozitive de
psihologia umanistă.
Zlate consideră că psihologia pozitivă dispune deja de unele contribuţii în plan teoretic. De pildă,
conceptul de selecţie psihologică. Indivizii fiind implicaţi în selecţia de obiecte, create de ei sau de
alţii, îşi definesc propria lor individualitate.
Iar atunci când la selecţiile proprii se adaugă şi selecţiile făcute de alţii, se formează viitorul culturii.
Concluzii
• Psihologia pozitivă revine la binele din om, la latura pozitivă a acestuia. Ea îşi propune să
echilibreze balanţa cercetărilor psihologice, balanţă dezechilibrată de investigarea aproape
exclusivă dintr-o perspectivă psihopatologică şi psihoterapeutică propusă de disciplinele
respective. Ea face saltul de la viziunea recuperatorie spre cea constructivă a caracteristicilor şi
trăsăturilor psihice.
• Personalitatea pozitivă, propusă şi caracterizată de psihologia pozitivă, este robustă, complexă,
flexibilă, cu capacităţi adaptative şi defensive mature. Ea se insera mai bine în contextul lumii
înconjurătoare, de a construi mediile comunitare şi societale care sunt necesare şi favorabile
propriei dezvoltări.
• Psihologia pozitivă este valoroasă prin întoarcerea la omul concret, real, empiric, la ceea ce este
puternic în el, în vederea construirii acelor forţe şi virtuţi psihice care să-i permită a trăi demn.
Nu se poate trece cu uşurinţă peste o oarecare inconsistenţă teoretică a ei, peste faptul că mai
mult reia idei lansate de alţii, decât să propună idei noi, originale. Apoi, psihologia pozitivă deşi
are un scop formativ, constructiv, şi anume construirea personalităţii pozitive, este centrată mai
mult pe diagnoza trăsăturilor acestei personalităţi, decât pe construirea lor ca atare. Or, dacă
vrem ca omul să fie adaptabil şi eficient, el trebuie format ca atare de timpuriu şi ajutat să-şi
menţină aceste disponibilităţi la cote înalte de funcţionare.
• Chiar dacă psihologia pozitivă a stârnit şi va stârni în continuare controverse dure, ea se va
institui într-o orientare demnă de interesul ştiinţific al cercetătorilor (Zlate).
 CAPITOLUL 3
METODĂ ŞI METODOLOGIE ÎN PSIHOLOGIE
Cuvântul „metodă” provine de la grecescul „methodos”, care înseamnă cale, drum către ceva.
În concepţia lui A. LALANDE, metoda este un program, reglând dinainte o succesiune de operaţii şi
semnalând anumite greşeli de evitat, în vederea atingerii unui rezultat determinat.
Metoda se deosebeşte de teorie prin faptul că are un caracter normativ, formulând unele indicaţii, unele
reguli10.
În concepţia lui Golu, metoda reprezintă acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze,
strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este
operatorul care mijloceşte trecerea de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic, la
reconstrucţia ei (observaţională, experimentală, acţională) în vederea corectării, optimizării, potenţării,
restructurării unui sector sau altul al practicii sociale.
În concepţia lui M. Zlate (2000), metoda defineşte calea, itinerarul, structura de ordine, programul după
care se reglează acţiunile practice şi intelectuale, în vederea atingerii unui scop.
Metoda este ansamblul demersurilor desfăşurate de un cercetător pentru a descoperi şi verifica
cunoştinţele, sau de un practician pentru a rezolva o problemă concretă, pornind de la cunoştinţele
existente (Dictionnaire fondamental de la psychologie).
Interpretate în mod global, metodele diferă între ele prin:
a) grad de generalitate (unele sunt generale, comune pentru mai multe ştiinţe, fiind denumite „marile
metode”, altele sunt specifice unei singure ştiinţe);
b) grad de „puritate” (unele aparţin în exclusivitate anumitor ştiinţe, altele apar la interacţiunea
diverselor ştiinţe);
c) grad de adecvare în raport cu fenomenul investigat (unele acoperă o arie mai largă, fiind utilizate în
studiul mai multor fenomene, altele îşi găsesc aplicabilitatea numai în cercetarea anumitor fenomene).
În studiul metodelor psihologiei, ar trebui parcurse 3 demersuri:

3.1. Demersul enumerativ

Într-o enumerare aleatorie, metodele psihologiei sunt: metoda introspecţiei, metoda psihanalitică,
metoda observaţiei, metoda experimentului, metoda convorbirii, metoda anchetei psihologice, metoda
biografică, metoda analizei produselor activităţii, metodele psihometrice etc.
Pornind de la simpla enumerare a metodelor psihologiei, putem anticipa 2 particularităţi ale acestora:
• plurivalenţa lor (furnizează informaţii diverse şi multilaterale despre fenomenele investigate);
• complementaritatea lor (se întregesc unele pe altele).

3.2. Demersul clasificator

Ridică în principal problema criteriului de ordonare:

a) după caracterul lor, metodele psihologice pot fi subiective sau obiective;
b) după specificul relaţiilor investigate, pot fi cantitative sau calitative;
c) după natura relaţiei dintre cercetător şi subiect, pot fi directe sau indirecte;
d) după scopul (obiectivul) lor se împart în mai multe perechi:
• metode de recoltare a informaţiilor şi metode de prelucrare a acestora;

10
Cosmovici, A., 1996, Psihologie generală, p. 29
 • metode de investigare extensivă/intesivă şi metode de diagnoză şi prognoză;
• metode de cercetare şi metode aplicative, de intervenţie.
M. Sabourin împarte metodele psihologice în:
- metode preştiinţifice (metode bazate pe superstiţii şi credinţe);
- metode ştiinţifice, care se divid în:
- metode istorice (studiul de caz, cercetarea istorică);
- metode descriptive (observaţia sistematică, metoda corelaţională, metoda genetică, studiul ex post
facto).

3.3. Demersul descriptiv-explicativ-intepretativ

3.3.1. Metoda observaţiei

Observaţia ca metodă constă în urmărirea intenţionată şi sistematică, înregistrarea exactă a diferitelor

manifestări comportamentale ale individului şi ale contextului situaţional al comportamentului.
Noţiunea „observaţie” în concepţia lui Bernard C., semnifică constatarea exactă a unui fapt cu ajutorul
unor mijloace de investigaţie şi apoi, studierea aprofundată a acestei constatări.
Cele trei aspecte fundamentale ale observaţiei (atenţia acordată comportamentelor, analiza contextuală
a comportamentelor observate, empatia) constituie sensul psihologic impus oricărui observator.
În timpul observaţiei, psihologul trebuie să întocmească un protocol al observaţiei în care să noteze:
• descrierea contextului (data, spaţiul, aranjamentul subiecţilor);
• descrierea participanţilor (sex, vârstă, etnie, aspect fizic);
• descrierea observatorului (vârstă, sex, existenţa/nonexistenţa unor relaţii anterioare cu subiecţii
observaţi);
• descrierea acţiunilor şi conduitelor participanţilor (mai ales a celor verbale, nonverbale, motorii,
expresiv-emoţionale);
• interpretarea situaţiei (încercarea observatorului de a înţelege ce înseamnă situaţia pentru
subiect);
• interpretări alternative ale situaţiei (acestea furnizează motive pentru concluziile la care se va
ajunge);
• notarea şi explorarea de către observator a propriilor trăiri şi sentimente.
Pe baza documentaţiei prealabile şi a unei anchete preliminare se schiţează o grilă de observaţie, adică
o listă de rubrici care să ofere cadrul de clasificare a datelor brute. Un exemplu de acest gen cuprinde
tabelul 3.1.
Tabelul 3.1. Analiza comportamentului

Indif
Lipsă Atit.
Dif. Anxietat Întârzier ., Capac. Angajar
Aspecte Impulsivitat de Agresivitat demonst Încrede
percepti e, e (în lipsă de Sugestibilita Autoafirma e, Atitudin
de e, încre e, r., tend. re în
ve şi emotivit dezvolta de organiza te re activis e critică
conduită instabilitate d., dominare de a sine
motrice ate re) inter re m
timid. „cuceri”
es

Ţinută
murdară şi x xx x x
neglijentă

Ţinută
x x
pedantă

Postură tonică x x

Postură laxică X

x xx x
(moale)

Nevoia de
x xx xx
ordine în toate

Dezordine (în
îmbrăcăminte
rechizite, etc.)

Ştie să-şi
împartă xx
timpul

Nu ştie să-şi
împartă x xx
timpul

Îşi impune
xx x
pct. de vedere
 Indif
Lipsă Atit.
Dif. Anxietat Întârzier ., Capac. Angajar
Aspecte Impulsivitat de Agresivitat demonst Încrede
percepti e, e (în lipsă de Sugestibilita Autoafirma e, Atitudin
de e, încre e, r., tend. re în
ve şi emotivit dezvolta de organiza te re activis e critică
conduită instabilitate d., dominare de a sine
motrice ate re) inter re m
timid. „cuceri”
es

Îşi impune
părerea când
vorbeşte
primul xx

Îşi impune
părerea după
ce îi ascultă
pe alţii xx x x

Preferă să-şi
exprime
părerea în
scris, nu oral x

Caută grupul x xx x

Evită grupul xx x x

Caută un
x
sprijin

Răspuns
x
ecolalic

Răspuns
nehotărât:
„sau... sau”

Se pierde în
x xx
faţa grupului

Fire retrasă, x x
mai puţin
 Indif
Lipsă Atit.
Dif. Anxietat Întârzier ., Capac. Angajar
Aspecte Impulsivitat de Agresivitat demonst Încrede
percepti e, e (în lipsă de Sugestibilita Autoafirma e, Atitudin
de e, încre e, r., tend. re în
ve şi emotivit dezvolta de organiza te re activis e critică
conduită instabilitate d., dominare de a sine
motrice ate re) inter re m
timid. „cuceri”
es

sociabilă

Tace în ciuda
solicitărilor
verbale
x x x x x

Caută să
cucerească
profesorul,
aprobându-l x
în toate

Încearcă să
manevreze
(abil)
profesorul xx x

Necesită
x x x x x
stimulare

Se lasă
x xx x x
manevrat

Se opune
manevrării
(de către alţii)
prin xx x x x
argumentare

Refuză
x x xx
observaţiile

Cere
informaţii
suplimentare
x x x x x

Se apucă
imediat de x x x x xx
lucru
 Indif
Lipsă Atit.
Dif. Anxietat Întârzier ., Capac. Angajar
Aspecte Impulsivitat de Agresivitat demonst Încrede
percepti e, e (în lipsă de Sugestibilita Autoafirma e, Atitudin
de e, încre e, r., tend. re în
ve şi emotivit dezvolta de organiza te re activis e critică
conduită instabilitate d., dominare de a sine
motrice ate re) inter re m
timid. „cuceri”
es

Renunţă la
efort la primul
eşec
x x x x

Are nevoie de
sprijin pentru
terminarea
sarcinii x x x

Executarea
completă (a
sarcinii)
x x

Tic –
biâlbâială

x x

Blocaj în
exprimare

x x

Criză de plâns
– panică

Tulburări de
coordonare

x x

Scăderea
tonusului,
oboseală
x

Pentru a uşura interpretarea materialului de observaţie se utilizează tabele de analiză a

comportamentului. În forma sa tipică, este vorba de un tabel cu două intrări: în prima coloană (pe
ordonată) se trec pe rânduri anumite fapte de conduită înregistrate prin observaţii, iar în primul rând
din tabel se notează pe coloană semnificaţiile posibile sau trăsăturile pe care le dezvăluie aceste
comportamente.
Pentru fiecare fapt de conduită, semnificaţiile posibile sunt marcate cu un „x” în una sau mai multe
coloane de atitudini sau trăsături, ceea ce înseamnă enunţarea unor ipoteze plauzibile; când gradul de
plauzibilitate este maxim, se marchează cu „xx”.
Utilizarea tabelului presupune 2 faze. Într-o primă fază, cercetătorul consemnează observaţiile sale într-
un document primar. În cea de-a doua fază este consultat grupul de observatori în vederea cristalizării
unei imagini unitare (se utilizează demersul orizontal şi vertical).
Conţinuturile observaţiei se referă la:
a) Simptomatica stabilă (trăsături bioconstituţionale ale individului şi trăsăturile fizionomic);
b)Simptomatica labilă (multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului).
Formele observaţiei pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după orientarea actului observaţional, întâlnim: autoobservaţia (orientată spre surprinderea
particularităţilor propriului comportament) şi observaţia propriu-zisă (cunoaşterea comportamentului
altor persoane);
b) după prezenţa/absenţa intenţiei de a observa, aceasta poate fi ocazională sau sistematică;
c) în funcţie de prezenţa/absenţa observatorului, observaţia poate fi:
• directă (bazată pe prezenţa observatorului şi pe conştientizarea acesteia de către subiecţii
observaţi);
• indirectă sau imediată (observatorul este amplasat în spatele unor geamuri;
• cu observator uitat, ignorat;
• cu observator ascuns;
d) în funcţie de implicarea/nonimplicarea observatorului, observaţia poate fi: pasivă sau participativă
(observatorul devine membru al grupului şi participă la activităţi);
e) după durata observării, aceasta poate fi continuă (efectuată pe o perioadă mai mare de timp) şi
discontinuă (desfăşurată pe unităţi de timp mai reduse);
f) în funcţie de obiectivele urmărite, observaţia poate fi integrală (ţinteşte spre surprinderea tuturor
manifestărilor de conduită) şi selectivă (ţinteşte o singură conduită).
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului. A. Binet
arăta că există diferite tipuri de observatori:
• tipul descriptiv (înregistrează minuţios, exact, sec);
• tipul evaluativ (cu tendinţa de a face aprecieri, interpretări, estimări);
• tipul erudit (furnizează informaţii savante suplimentare);
• tipul imaginativ şi poetic (neglijează faptele şi dă frâu liber imaginaţiei).
R.W. Gardner descria 4 factori diferenţiali prezenţi la observatori:
1. tendinţa nivelatoare (aparţine observatorilor pasivi care rezistă greu perturbărilor de evaluare şi
comparare a doi stimuli) şi tendinţa de accentuare (prezentă la observatorii activi care rămân
mult timp sub impresia stimulilor trecuţi);
2. capacitatea de „articulare” a câmpului observaţiei (prezentă la cei care sesizează raporturile,
relaţiile dintre faptele observate);
3. lărgirea/îngustarea câmpului observaţiei (îi diferenţiază pe cei ce pot observa mai multe fapte
deodată, de cei care nu se pot concentra decât asupra unui singur fapt sau eveniment psihic.
4. capacitatea de a rezista perturbărilor percepţiei (prin folosirea unor mijloace tehnice ce modifică
imaginea perceptivă).
Condiţiile unei bune observaţii sunt:
• stabilirea clară, precisă a scopului/obiectivului urmărit;
 • selectarea celor mai potrivite forme care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor
necesare;
• elaborarea unui plan riguros de observaţie;
• consemnarea imediată a celor observate;
• efectuarea unui număr optim de observaţii;
• discreţia;
• stabilirea unor repere de control (conceptualizarea faptelor observate);
• utilizarea unor modalităţi de evaluare a observaţiilor efectuate;
• întreprinderea unor măsuri eficiente de combatere a obstacolelor.
Avantajele observaţiei: permite surprinderea manifestărilor comportamentele naturale ale individului
în condiţii obişnuite de viaţă şi activitate; furnizează explicaţii posibile cu privire la cauzalitatea
acţiunilor în situaţii particulare.
Dezavantaje: observatorul trebuie să aştepte intrarea în funcţiune a fenomenelor studiate, informaţiile
cantitative oferite sunt reduse; practicarea ei se soldează cu o serie de efecte negative (intrarea în
funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiectului; modificări ale câmpului psiho-social, determinat
de prezenţa observatorului; schimbări ale comportamentului subiecţilor datorită personalităţii
observatorului).

3.3.2. Metoda experimentului

Prin experiment se înţelege provocarea unui fenomen psihic, în condiţii bine determinate, cu scopul de
a găsi sau verifica o ipoteză.
L. Festinger arăta că experimentul constă în observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei
variabile independente asupra variabilelor dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori este
redusă la minimum.
Variabila dependentă (VD) – este cea care face obiectul observaţiei, cea a cărei variaţie o va studia
cercetătorul în cursul experimentului.
Variabila independentă (VI) – reprezintă factorul controlat sau manipulat de către experimentator.
Pentru a asigura realizarea unui bun experiment, VD trebuie să satisfacă o serie de condiţii:
• să fie sensibilă la variaţiile VI;
• să fie bine definită şi uşor de măsurat pentru a putea fi investigată şi de un alt cercetător în
acelaşi mod;
• să fie fiabilă, adică să producă efecte stabile, nu fluctuante. VI alese de cercetător se numesc
controlate, iar VI care intervin fără voinţa cercetătorului se numesc parazite.
Ceea ce urmărim nemijlocit şi notăm în cursul experimentului este efectul, rezultatul, adică VD în
funcţie de condiţiile sau factorii manipulaţi. În final, se stabilesc relaţii de tipul y = f(x) între efectele
constatate şi variaţiile imprimate factorilor manipulaţi de către experimentator. Scopul experimentului
este stabilirea unei legităţi sau regularităţi, care să permită apoi descoperirea unei relaţii cauză-efect.
Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă şi
activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială, anume creată.
Avantaje: stabileşte mai bine relaţiile cauzale dintre fenomenele studiate; oferă date de ordin cantitativ
şi calitativ; dispune de un grad mai mare de precizie şi rigurozitate.
Dezavantaje: condiţiile artificiale în care este pus subiectul pot afecta reacţiile acestuia; forţa unor
variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, de aceea subiectul o poate
subestima/supraaprecia; experimentatorul sugerează uneori involuntar ceea ce aşteaptă de la subiect,
deformându-i astfel reacţiile; subiecţii au tendinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă pentru a
obţine stima experimentatorului.
Experimentul natural invocat de psihologul rus Lazurski, constă în a urmări o persoană (sau un grup)
în condiţiile vieţii sale obişnuite.
O formă particulară a experimentului natural, utilizată în condiţiile procesului instructiv-educativ este
experimentul psihopedagogic. Acesta poate fi de două tipuri:
• constatativ – urmăreşte consemnarea situaţiei existente la un moment dat;
• formativ – ţinteşte spre introducerea în grupul cercetat a unor „factori de progres”, în vederea
schimbării comportamentelor, schimbare constatată prin compararea situaţiei iniţiale cu cea
finală:
Demersurile întreprinse de cercetător în aplicarea metodei experimentului sunt următoarele:
1. generarea surselor de variaţie (aspectul cel mai important constă în stabilirea variabilei
dependente ce urmează a fi investigată);
2. formularea paradigmei experimentale (cuplul format din VD şi situaţie sau VD şi modul
de tratare experimentală);
3. emiterea şi testarea ipotezei
Pentru ca o idee să fie generatoarea unui plan experimental este necesară satisfacerea unor condiţii:
• să existe o variabilă dependentă;
• să se stabilească una sau mai multe VI, care sunt surse de variaţie;
• să existe predicţia unui efect, adică a manierei în care sursa de variaţie va afecta VD.
4. manipularea experimentală – înseamnă stabilirea a cel puţin două stări ale VI.;
5. construirea planului experimental.
K. Danziger aduce două amendamente importante:
• considerarea experimentului ca o formă de practică socială, o formă de
interacţiune umană;
• interpretarea experimentului în corelaţie cu alte metodologii de cercetare.

3.3.3. Metodele psihometrice

Termenul „psihometrie” a fost utilizat pentru prima dată de C. Wolf (1732).

Psihometria reprezintă ansamblul metodelor cantitative utilizate în psihologie pentru a pune în
corespondenţă anumite proprietăţi ale numerelor cu anumite proprietăţi ale faptelor psihice.
Metodele psihometrice vizează măsurarea capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii
prezenţei/absenţei lor şi mai ales a nivelului (gradului) lor de dezvoltare. Cea mai răspândită şi mai
cunoscută este metoda testelor psihologice.
Într-o primă aproximaţie, testul este un gen de instrument standardizat.
În concepţia lui P. Pichot (1967), testul reprezintă o situaţie experimentală standardizată, servind drept
stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparaţie statistică cu acela al
altor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce permite clasificarea subiectului examinat fie cantitativ,
fie tipologic. Prin conţinutul său, testul acoperă numai un fragment din situaţiile reale; el constituie
doar un decupaj din activitatea generală a subiectului.
În concepţia lui A. Anastasi (1976), un test psihologic este o măsură obiectivă şi standardizată a unui
eşantion de comportament.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului colectarea unor informaţii
obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor
măsurate şi să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei lui ulterioare. Pentru a satisface aceste
deziderate, testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
• validitate – să măsoare exact ceea ce îşi propune;
• fidelitate – să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare;
• standardizare – să creeze acelaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării, fără a-i favoriza pe
unii şi defavoriza pe alţii;
• etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute, pentru a se
cunoaşte valoarea lor
S-ar putea schiţa o paralelă între experiment şi test (Al. Roşca, 1967).

Experimentul Testul

- instrument de cercetare; - instrument de evaluare;

- situaţia (s) este supusă unei - situaţie standardizată (s = constantă);

variaţii sistematice (s variabile);

- urmăreşte descoperirea unei - relevă diferenţe individuale şi urmăreşte

legităţi sau regularităţi; evaluarea acestor diferenţe;

- stabilirea unei relaţii cauză- Evaluarea în raport cu un tabel de norme

efect; (etalon) sau o tipologie stabilite pe o
colectivitate de referinţă

- străin de judecata de valoare, - urmăreşte situarea individului în reperele

de evaluare unei scări (tabelul de norme), în cadrul de
clasificare prestabilit

Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:

• după modul de executare a sarcinii de către subiect, testele se clasifică în: teste orale; teste
scrise şi teste de performanţă;
• după gradul de utilizare a limbajului în rezolvarea sarcinii impuse de test, se poate vorbi despre
teste verbale şi teste nonverbale;
• după modul de procesare implicat, testele se clasifică în teste de eficienţă (teste de aptitudini,
teste de cunoştinţe, probe de lucru etc.) şi teste de personalitate (tehnici proiective şi teste
obiective de personalitate);
• după modul în care variază proba de la o administrare la alta, testele se împart în: teste cu
conţinut fix şi teste cu conţinut variabil;
• după numărul de persoane care pot fi examinate, testele pot fi individuale şi colective (de grup);
• după timpul de execuţie a sarcinii impuse, testele pot fi: teste cu limită de timp şi teste cu timp
de lucru nelimitat.
Testele au o mare utilitate în psihologie. Ele sunt folosite ca instrumente de cercetare în vederea
psihodiagnozei.
Al. Roşca arăta că testele iau în considerare rezultatul, dar nu şi felul în care se ajunge la obţinerea lui.
Pentru a spori eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor recomandări:
1. crearea unor teste în concordanţă cu specificul socio-cultural al populaţiei pe care acestea
urmează a fi aplicate;
2. adaptarea testelor deja elaborate la specificul culturilor pe care se vor aplica;
3. utilizarea nu doar a unui singur test, ci a unor baterii de teste;
4. corelarea rezultatelor obţinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obţinute prin aplicarea altor
metode de cercetare;
5. coroborarea rezultatelor de la teste cu rezultatele obţinute în activitatea practică.

3.3.4. Metoda convorbirii

Pentru ca o convorbire să se ridice la rangul de metodă ştiinţifică, ea trebuie să fie premeditată, în

vederea obţinerii unor date cu privire la o persoană.
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care presupune:
a) relaţia directă, de tipul „faţă în faţă” între cercetător şi subiect;
b) schimbarea locului şi rolului partenerilor;
c) sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, a celor care-l pun într-o lumină
favorabilă, a deformărilor voluntare;
d) existenţa la subiect a unei capacităţi de introspecţie, evaluare şi autodezvăluire;
e) abilitatea cercetătorului de a obţine angajarea deplină şi autentică a subiectului în convorbire;
f) empatia cercetătorului.
Convorbirea este considerată metoda psihologică cea mai complicată. În cadrul ei, influenţa reciprocă
dintre cercetător şi subiectul investigat este mai mare decât în oricare altă metodă.
Convorbirea cu o persoană este cea mai dificilă cale pentru a afla detalii referitoare la motive, aspiraţii,
trăiri afective, intense.
Există mai multe forme ale convorbirii:
• convorbirea standardizată, structurată, dirijată este bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi ordine pentru toţi subiecţii;
• convorbirea semistandardizată (semidirijată) – presupune adresarea unor întrebări suplimentare,
reformularea altora şi schimbarea succesiunii lor;
• convorbirea liberă, spontană, asociativă – se realizează în funcţie de particularităţile situaţiei în
care se desfăşoară şi particularităţile psiho-individuale ale subiectului.
Pentru reuşita convorbirii este necesar ca cercetătorul să-şi structureze anticipat întrebările, să culeagă
informaţii despre subiect, să-i anticipeze răspunsurile pentru a şti cum să se comporte în eventualele
situaţii neprevăzute.
Avantajele acestei metode se regăsesc în faptul că permite recoltarea a numeroase informaţii, într-un
timp relativ scurt, fără a necesita materiale şi instalaţii speciale.
Dezavantajele convorbirii constau în posibila lipsă de receptivitate a subiectului.
Se impune ca datele obţinute să fie completate şi verificate prin alte metode.

3.3.5. Metoda biografică

Metoda biografică implică o analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de
existenţă.
N.A. Loghinova (1986) a propus o nouă variantă a metodei biografice care se bazează pe reprezentarea
întregului drum de viaţă parcurs de un individ şi apoi marcarea pe el a momentelor semnificative care
vor căpăta sens în raport cu întregul. Sunt prezentate şi o serie de metodici particulare, cum ar fi:
• metodica „evenimente” (constă în enumerarea şi caracterizarea de către subiect a acelor fapte pe
care el însuşi le consideră „evenimente” în cursul biografie sale);
• metodica „impresii” (constă în reamintirea, descrierea şi datarea de către subiect a acelor
episoade din viaţa sa care i-au provocat trăiri emoţionale puternice, chiar dacă n-au devenit
evenimente);
• metodica „depoziţiilor martorilor” (constă în consultarea altor persoane aflate în preajma celui
cercetat, a produselor activităţii persoanei în cauză).
Cel care a creat un sistem complex de interpretare este profesorul german H. Thomae, care a realizat o
analiză minuţioasă a resurselor oferite de această metodă: pe lângă analiza cursului vieţii, el a reliefat şi
interesul unor microunităţi biografice (de ex., relatarea modului în care cineva îşi petrece o zi din
momentul trezirii până la culcare)11.
Avantajele acestei metode constau în naturalitatea şi autenticitatea datelor furnizate.
Dezavantajele ei se referă la faptul că reconstituirea poate fi uneori incompletă sau chiar voit
deformată.
Este obligatoriu ca psihologul să manifeste multă prudenţă în ceea ce priveşte datele furnizate de
persoana studiată, iar verificarea lor să se realizeze şi prin alte metode.

3.3.6. Metoda analizei produselor activităţii

Însuşirile şi capacităţile unui individ se exteriorizează nu doar în conduitele motorii, verbale sau
expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii sale. În desene, creaţii literare, construcţii tehnice,
produsele activităţii reprezintă „materializări” ale diverselor disponibilităţi psihice. Analiza psihologică
a acestor produse ale activităţii furnizează nenumărate informaţii despre dinamica şi nivelul de
dezvoltare a capacităţilor psihice ale indivizilor.
Pe lângă depistarea caracteristicilor psihice ale unei persoane în viaţă, metoda analizei produselor
activităţii oferă şi posibilitatea caracterizării şi cunoaşterii unor persoane dispărute.

11
Cosmovici, A., op.cit., p. 37
 CAPITOLUL 4
NATURA PSIHICULUI UMAN

4.1. Psihicul ca obiect de cercetare al psihologiei

Încă de foarte timpuriu s-a conştientizat polivalenţa psihicului, statutul de excepţie al fenomenelor
psihice şi al corelatelor lor comportamentele în rândul celorlalte fenomene existente în univers. Psihicul
era considerat când spirit divin, nevăzut, intangibil, localizat doar temporar în om, când materie
propriu-zisă. Filosoful grec Democrit considera că tot ceea ce există în realitate, deci şi psihicul, este
constituit din atomi de natură materială. Numai că „atomii” psihicului se deosebesc de atomii tuturor
celorlalte obiecte şi fenomene prin forma lor, ei fiind sferici (sfera întruchipa perfecţiunea atât în
filosofia occidentală cât şi în cea orientală).
Psihicul poate fi asemuit unui diamant cu nenumărate faţete, meşteşugit şlefuite. La fel ca diamantul,
psihicul îşi relevă când o faţetă, când alta.
Complexitatea psihicului se datorează naturii lui hipercontradictorii, ipostazelor sub care apare şi mai
ales funcţionalităţii şi dinamicii lui concrete.

4.2. Conceptul de psihic şi caracteristicile fundamentale ale psihicului

Psihicul este greu de definit conform rigorilor logicii, de aceea se recurge la o definiţie tip
caracterizare, care îşi propune mai întâi inventarierea principalelor caracteristici sau note definitorii ale
psihicului, apoi sintetizarea lor într-o formulare concisă.
• dacă raportăm psihicul la conexiunea sau interacţiunea universală a lucrurilor, el apare ca fiind
un caz particular al acestei conexiuni, o formă sau o expresie a vieţii de relaţie;
• dacă raportarea psihicului se face la materie, el va apărea ca o funcţie a materiei superior
organizate (creierul);
• dacă îl raportăm la realitatea înconjurătoare, el va apărea ca o re-producere în subiectiv a
realităţii obiective.
• dacă raportăm psihicul la realitatea socială, el apare ca fiind condiţionat şi determinat socio-
istoric şi socio-cultural.
Concluzie: Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile
materiale, o re-producere în plan subiectiv a realităţii obiective, un produs al condiţionărilor şi
determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.

Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

Relaţiile psihicului cu alte realităţi (fizice, fiziologice, sociale) au preocupat tot mai mulţi gânditori.
Importantă a fost conştientizarea faptului că numai în relaţie cu „ceva” anume, omul vede, aude,
efectuează mişcări, elaborând şi construindu-şi astfel propria interioritate psihică. La fel de importantă
a fost şi încercarea psihologilor de a demonstra nu doar teoretic, ci şi experimental faptul că psihicul
este o formă a vieţii de relaţie. Acest lucru a fost posibil de îndată ce s-a înţeles că suspendarea relaţiei
cu ambianţa duce la perturbarea vieţii psihice, face imposibilă viaţa.
Psihicul ca funcţie a creierului
Teza psihicului ca funcţie a materiei superior organizate (creierul) are o imensă valoare metodologică
pentru psihologi. Ea arată că cercetătorii şi-au dat seama de faptul că psihicul are origine materială, că
el provine din materie, dar nu se identifică cu ea.
În sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier, dintre psihologie şi neuropsihologie au fost aduse o
multitudine de argumente. Cele mai multe dintre ele pornesc de la următoarea ipoteză: dacă intervenţia
în structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldează cu modificarea stărilor şi funcţiilor psihice,
înseamnă că un anumit mod de funcţionare a psihicului este legat de funcţionalitatea creierului.
Cercetările au demonstrat această ipoteză, arătând că distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale
creierului conduc la modificări în sfera psiho-comportamentală. Neurochirurgii au demonstrat că
anumite focare patologice ale creierului (leziuni, tumori) se asociază întotdeauna cu tulburarea
activităţii psihice.
Şi modificarea metabolismului creierului poate fi folosită ca argument în favoarea relaţiei strânse dintre
psihic şi creier. Reducerea aportului de oxigen sau a celui de glucoză se soldează cu diferite tipuri de
tulburări ale dinamismului psihic: agitaţie psihomotorie, incoerenţă în gândire, scăderea capacităţii de
concentrare a atenţiei, oboseală etc.

A. Modele dualiste
Modelele dualiste delimitează net psihicul de creier, considerate entităţi de-sine-stătătoare. De-a lungul
istoriei filosofiei şi psihologiei, ele au cunoscut forma variate.
1. Dualismul paralelist în forma sa cea mai simplă şi mai cunoscută, se datorează lui Spinoza, care
afirmă că mintea şi materia sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru.
Dualismul paralelist consideră că procesele conştiinţei şi procesele neuronale se desfăşoară în paralel.
Conştiinţa şi creierul se deosebesc între ele prin natura lor, prima fiind spirituală, chiar de natură divină,
celălalt de natură materială.
Ch. Sherrington considera creierul şi conştiinţa „două lucruri diferite, două entităţi calitativ distincte.
Ele doar coexistă, dar nu pot fi deduse una din cealaltă.
2. Dualismul filosofic reprezintă forma „pură” sau „externă” a dualismului, postulând distincţia dintre
psihic şi creier.
Descartes a fost primul care a introdus în filosofie problema relaţiei dintre minte şi trup, el crezând în
existenţa psihicului nefizic ca o realitate distinctă de creierul/corpul fizic. Dualismul lui Descartes este
etichetat interacţionist, însă unilateral, în sensul că doar mintea influenţează corpul, nu invers.
3. Dualismul epifenomenalist este opus dualismului cartezian (care consideră că psihicul influenţează
creierul).
Epifenomenalismul porneşte de la premisa că influenţa se manifestă tot într-un singur sens, însă de la
creier la minte.
T.H. Huxley, care a introdus termenul de epifenomen, consideră conştiinţa o producţie colaterală, fără
nici o putere. Se minimalizează rolul minţii sau al conştiinţei, considerate epifenomene
nesemnificative.
4. Dualismul interacţionist a fost promovat de J.C. Eccles. În concepţia autorului, psihicul şi creierul
sunt entităţi independente, distincte din punct de vedere al naturii lor, dar aflate totuşi în
interdependenţă.
Eccles acceptă existenţa unui spirit independent, capabil să acţioneze direct asupra sistemului nervos,
dar şi să recepţioneze la rândul său acţiunea inversă a acestuia.
B. Modele moniste
Spre deosebire de modelele dualiste care postulau existenţa psihicului şi a creierului, modelele moniste
consideră că nu există decât unul: ori psihicul, ori creierul.
1. Monismul mentalist promovat de filosoful englez G. Berkeley susţine că nu există decât mintea,
însă neagă existenţa corpurilor şi a lumii materiale. Lumea reală nu există decât în mintea noastră, mai
precis în experienţa perceperii lumii de către noi.
2. Monismul materialist (fizicalist) specifică existenţa doar a creierului (a corpului), legile şi
principiile fundamentale ale naturii fiind epuizate de legile şi principiile fizice.
D.M. Armstrong împarte monismul materialist în două categorii distincte:
• monismul materialist periferic cuprinde varianta behaviorismului radical (propusă de Watson)
şi varianta behaviorismului logic (susţinută de Ryle). Watson reducea gândirea la mişcările
coardelor vocale. Pentru G. Ryle, termenii mentalişti reprezintă doar alternative gramaticale
pentru termenii care descriu comportamentul, astfel încât propoziţiile despre minte pot fi
transcrise în propoziţii despre comportament;
• monismul materialist centralist identifică procesele mintale cu procesele fizice care au loc în
SNC. Intervine aşa-numita „identitate de tip”, potrivit căreia oricând are loc o stare psihică de
un anumit tip, are loc şi o stare a creierului de un anumit gen, aşa încât putem studia
funcţionarea sistemului uman folosind un cadru sau altul.
Materialismul eliminativ reprezintă o formă reducţionistă extremă care respinge identitatea de tip,
diferitele niveluri ale descrierii existând independent unele de altele.
3. Monismul emergentist a fost elaborat de M. Bunge în 1978. El respinge ca nefondată ideea
supravieţuirii după moarte sau în paranormal, ca expresie a epifenomenalismului. Autorul concepe
creierul ca un „biosistem complex înzestrat cu proprietăţi emergente; orice stare mintală ar fi una dintre
stările funcţionale în care se poate afla creierul”.
Creierul dispune de diverse niveluri de integrare, începând cu actele reflexe şi terminând cu actele
elaborate ale gândirii. Procesele psihice superioare nu reprezintă decât expresia finală a organizării şi
funcţionării biologice, un fel de vârf al unei piramide funcţionale sau o culme a ierarhiei funcţiilor
biologice.
Bunge admite fenomenele mintale, fără a abandona însă biologicul, stările mintale constituind un
subgrup al stărilor creierului şi coincizând cu acestea.
4. Monismul psihoneural elaborat de J.P. Changeux (1983), porneşte de la ideea identităţii
fenomenelor psihice cu cele neurale. El foloseşte noţiunea de „obiecte mintale” pentru a denumi o serie
de produse psihice (imagini, reprezentări, concepte). „Obiectele mintale” sunt considerate a fi
materiale. Autorul formulează „teoria biologică” a obiectelor mintale, potrivit căreia acestea sunt
identice cu starea fizică creată prin intrarea în activitate (electrică sau chimică) a unei largi populaţii de
neuroni distribuiţi la nivelul mai multor arii corticale.
5. Mecanismul neutral propus de K.H. Pribram (1986) îşi are originea în psihologia cognitivă. El arată
că ceea ce au în comun operaţiile mintale şi procesele cerebrale este structura informatică de bază.
Autorul consideră fiziologicul şi mintalul două moduri distincte de realizare a unei structuri
fundamentale, care nu este nici fiziologică, nici mintală. „Componentele fundamentale pentru univers
nu sunt nici materiale, nici mintale, ci neutre”. De aceea, monismul său a primit numele de neutru.
Psihicul ca re-producere a realităţii naturale
Într-o exprimare foarte generală, putem considera psihicul drept o formă de reacţie la stimulările
mediului înconjurător. Deoarece organismul reacţionează nu doar sub forma psihicului, ci şi prin
intermediul altor tipuri de reacţii, trebuie diferenţiate reacţiile psihice de reacţiile nonpsihice. În
concepţia lui M. Zlate (2000), reacţiile nonpsihice au doar funcţia de a reflecta realitatea înconjurătoare
şi stimulările care vin de la ea, pe când reacţiile psihice îndeplinesc funcţia principală de a re-produce
realitatea naturală, de a o produce din nou în plan ideal şi subiectiv. Dacă reflectarea nonpsihică este
materială, pasivă, obiectivă, repetitivă, re-producerea psihică este ideală, activă, subiectivă,
constructivă.
a) Caracterul ideal
Prin idealitatea sa, psihicul ca „fenomen” impalpabil, imponderabil, se opune lumii materiale, dar,
totodată o dezvăluie. Modul de fiinţare a psihicului este imaginea, ca produs primar, constructul
abstract-generalizat, ca produs secundar, trăirea, ca vibraţie a întregului organism, efortul,
încordarea, ca mobilizare a resurselor neuropsihice. Toate acestea re-produc o anumită însuşire ale
obiectelor, condensează în ele reacţiile de concordanţă/neconcordanţă a stărilor interne ale
organismului cu împrejurările externe şi relevă gradul de adecvare dintre încordarea internă şi
dificultatea obstacolului.
b) Caracterul activ
Prin activismul său, care presupune schimbarea concomitentă a obiectului re-produs, a subiectului care
re-produce şi a relaţiei dintre subiect şi obiect, psihicul se opune nemişcării. El nu este o simplă
contemplare, ci se află într-o continuă mişcare şi transformare.
c) Caracterul subiectiv
Prin caracterul său subiectiv, psihicul se impregnează cu tot ceea ce este propriu subiectului, specific
pentru el. Caracterul subiectiv este cea mai importantă notă distinctă a re-producerii psihice.
În psihologie, termenul <subiectiv> are 4 sensuri, analizate de P.P. Neveanu:
• subiectiv este ceea ce aparţine subiectului şi este reprezentativ pentru el;
• subiectiv este ceea ce ţine de interioritatea subiectului;
• subiectiv înseamnă trăire sau desfăşurare de trăiri;
• subiectiv este echivalent cu acţional (transpunerea obiectivului în subiectiv se realizează prin
intermediul unor operaţii de mânuire, explorare, prelucrare; cu cât subiectul va acţiona mai
mult, cu atât el va cunoaşte mai bine realitatea).
d) Caracterul constructiv
Psihicul poate re-produce în sine realitatea înconjurătoare aşa cum este ea, dar şi într-o formă
modificată. „Creierul nu filmează realul, el îl reconstruieşte şi, într-o oarecare măsură, îl şi creează
(Christen şi Klivington, 1989).
Caracterul constructiv al psihicului poate fi înţeles în următoarele accepţii:
1. ca o dublă creaţie (crearea noului în minte şi abia apoi în realitatea obiectivă);
2. ca o autoconstruire a psihicului.

Concluzii
Din cele prezentate mai sus, se desprind ca definitorii pentru psihicul uman următoarele caracteristici:
 • psihicul este un model informaţional intern al lumii externe, cu rol adaptativ specific;
• apariţia lui se înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale;
• psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul timpului organizarea
şi funcţiile;
• esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum, densitate etc.),
rămâne de natură ideală; el este o entitate de ordin relaţional, comunicaţional, informaţional

Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural

Omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţională; trăind şi acţionând alături de ceilalţi oameni, el îşi
modelează simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul în funcţie de particularităţile şi caracteristicile
contextelor situaţionale în care trăieşte.
Societatea îi furnizează omului nu doar mijloacele ce urmează a fi preluate, interiorizate, asimilate, ci şi
conţinuturile cu care acesta va opera.
În psihologie, influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului şi a corelatelor lor comportamentale
a fost evidenţiată prin două tipuri de studii:
• unele vizau surprinderea specificului uman al unor funcţii psihice comune pentru om şi animal;
• altele se concentrau pe surprinderea variaţiilor socio-culturale ale funcţiilor psihice, independent
de specificitatea sau nonspecificitatea lor umană.
Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social12. Aceasta înseamnă că cele primare (comune pentru
om şi animal) sunt doar condiţionate socio-istoric, pe când cele superioare, specific umane, sunt
determinate socio-istoric; primele se pot dezvolta până la un anumit nivel calitativ şi în afara
influenţelor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute independent de factori social-istorici.

12
Zlate, M., 2000, idem, p. 58
 CAPITOLUL 5
IPOSTAZELE PSIHICULUI

5.1. Conştiinţa ca ipostază a psihicului

Conştiinţa este una din cele mai importante ipostaze ale vieţii psihice a individului, când afirmată, când
negată cu vehemenţă.
Pentru introspecţionişti, toată viaţa psihică este conştientă, în timp ce pentru behaviorişti, conştiinţa nu
are nici o însemnătate. Ea a fost când redusă la o simplă funcţie psihică, numită deseori „vigilenţă”,
când extinsă până la pierderea în generalitatea vieţii psihice. Piaget (1974) are meritul de a-i fi redat
statutul ştiinţific de prim rang în cercetarea psihologică.
Conştiinţa este o expresie a funcţiilor de cunoaştere superioare, un complex de semnificaţii purtate de
semnale şi simboluri, formate în contactul şi confruntarea la cel mai înalt nivel dintre subiectiv şi
obiectiv, dintre subiect şi obiect (Al. Roşca, 1976).
Conştiinţa nu este numai un produs, o rezultantă a unor evenimente, ci este un fenomen, o realitate
subiectivă, care se confirmă prin eficienţa sa în activitatea omului. Fără o confirmare sub raport
adaptativ, conştientizarea nu ar fi putut deveni o caracteristică a formei superioare a reflectării psihice.

Etape în definirea conştiinţei

Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, din faptul că se
manifestă în experienţele personale, nefiind de regulă, accesibilă altuia.
Sillamy (1980) definea conştiinţa drept „Locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea subiectivă
a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi
spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”.
În definirea conştiinţei au fost parcurse trei etape:
I. etapa se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei ştiinţifice până în anii ’30.
Definiţiile cele mai semnificative ale conştiinţei sunt sistematizate în lucrarea lui V. Pavelcu,
„Conştiinţă şi inconştient” (1941):
• a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii;
• a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze. Wundt concepe conştiinţa ca
pe o „sinteză creatoare”;
• a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea (a putea relata propria experienţă, aspect ce
subliniază limbajul drept calitate structurală a conştiinţei);
• a fi conştient înseamnă a te adapta cu supleţe la noile solicitări.
A II-a etapă cuprinde perioada anilor ’40-’60.
Savantul francez Henri Ey oferă în lucrările „Conştiinţa” (1963) şi „Manual de psihiatrie” (1967) o
concepţie profundă privitoare la conştiinţă: „conştiinţa trebuie descrisă ca o structură complexă, ca
organizare a vieţii de relaţie a subiectului cu alţii şi cu lumea”.
A III-a etapă începe cu anii ’70 şi se continuă în zilele noastre. Această etapă se axează într-o mai mare
măsură pe caracteristicile psihologice ale conştiinţei.
În concepţia lui M. Zlate, conştiinţa este „o formă supremă de organizare prin care se realizează
integrarea, activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care, facilitează raportarea sau
adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social”. Această definiţie specifică faptul că sfera
conştiinţei nu se suprapune peste sfera psihicului; conştiinţa este doar „o parte” a psihicului, cea mai
importantă. Se subliniază funcţia generală a conştiinţei (integrarea activ-subiectivă) şi finalitatea
conştiinţei (adaptarea la mediu).
 5.2. Modele explicativ-interpretative ale conştiinţei

5.2.1. Modele explicativ-interpretative tradiţionale

Modelul topic
Unii autori au interpretat conştiinţa în termeni de <câmp>, comparabilă cu câmpul vizual, care dispune
de zone centrale şi zone periferice. Există un câmp de privire a conştiinţei (Blick-feld) şi un punct de
maximă claritate a ei (Blick-punkt). Interpretarea conştiinţei în termeni de <câmp> este reactivată în
psihologia modernă de Henri Ey. „Câmpul conştiinţei” nu este conceput spaţial şi static, ci ca „o
totalitate organizată şi limitată”, ca o „structură în limitele căreia se ordonează experienţa individului,
acest fapt permiţând actualitatea ei. Autorul a desprins trei caracteristici ale conştiinţei:
• verticalitatea (se referă la palierele ei constitutive);
• facultativitatea (capacitatea de a implica o pluralitate de variaţii supuse dispoziţiei şi poziţiei de
arbitru a subiectului);
• legalitatea (se referă la forma de organizare a câmpului).

Modelul dinamist
W. James interpreta conştiinţa ca un fapt fundamental al vieţii psihice interioare care „avansează”,
„curge” în fiecare dintre noi. În opinia autorului, conştiinţa se distinge prin patru caracteristici
esenţiale:
1. fiecare „stare” tinde să se integreze unei conştiinţei personale;
2. în orice conştiinţă personală stările sunt întotdeauna în curs de schimbare;
3. orice conştiinţă este sensibil continuă;
4. conştiinţa se interesează de anumite elemente şi se dezinteresează de altele, operând selecţii.
Prima caracteristică subliniază faptul că stările de conştiinţă aparţin unei persoane, unui Eu individual.
Prin cea de-a doua caracteristică, James urmăreşte accentuarea caracterului dinamic, schimbător al
stărilor psihice.
În ceea ce priveşte a treia caracteristică, se menţionează faptul că singura realitate nemijlocită a
conştiinţei este curgerea ei neîntreruptă.
Când o ideea se acordă cu reţeaua relaţiilor subiectului, ea obţine dreptul de a intra în curentul
conştiinţei sale. Conştiinţa o poate reţine sau nu, ca urmare a intrării în funcţiune a mecanismelor de
selecţie – cea de-a patra caracteristică a ei.

Modelul constructivist prezintă conştiinţa ca o construcţie sistematică în continuă mişcare.

Cel care a introdus în psihologie un asemenea punct de vedere este L.S. Vîgotski. În concepţia
autorului, sistemul de conştiinţă se elaborează ca urmare a relaţiilor interfuncţionale ce intervin logic
între procesele şi funcţiile psihice, atât în dezvoltarea lor ontogenetică, cât şi în cea funcţională.
Vîgotski arată că dezvoltarea conştiinţei nu este altceva decât dezvoltarea unui sistem de semnificaţii,
de înţelesuri.

5.2.2. Modele explicativ-interpretative actuale

Aceste modele au apărut datorită dezvoltării ciberneticii, psihologiei umaniste, psihologiei cognitive şi
psihologiei evoluţioniste.

Modelul psihocibernetic
Se porneşte de la premisa că reglarea de tip conştient a comportamentului cuprinde pe lângă
mecanisme de tip feed-back, bazate pe evaluarea stărilor actuale ale personalităţii şi mecanisme de
tip feed-through (direct, complet) şi feed-before, care presupun compararea internă a variantelor de
răspuns şi testarea anticipată a acţiunilor şi stărilor viitoare.
Se consideră că, spre deosebire de reglarea psihică de tip inconştient, care apelează la modelul
informaţional al propriului Eu, reglarea psihică de tip conştient se întemeiază pe corelarea dinamică a
modelului informaţional al propriului Eu (imaginea de sine) cu modelul informaţional al lumii externe,
devenind astfel autoraportarea şi autoevaluarea ca forme de reglare specific umane.
Dacă feed-back-urile corective ale mecanismelor inconştiente acţionează numai în direcţia reducerii
derivaţiilor de la obiectivul ce urmează a fi realizat, fără a sesiza dacă obiectul însăşi este eronat şi fără
a decide modificarea lui, feed-back-urile corective ale mecanismelor conştiente, realizează atât corecţia
abaterilor de la obiectivul stabilit, cât şi revizuirea şi modificarea lui.
Acest demers este întreprins de conştiinţă atunci când se constată că nu se asigură obţinerea echilibrului
optim al sistemului personalităţii. Nivelul conştient al organizării psihice existent în sistemul
personalităţii umane a condus la ideea existenţei unei psihocibernetici de gradul II, de optimizare-
dezvoltare, reclamată de limitele psihociberneticii de gradul I, homeostatică.
Modelul psihoumanist îşi are sursa în concepţia originală lansată de psihologia umanistă.
Mansell şi Kahan (1986) pornind de la premisa potrivit căreia modelul topografic al lui Freud este
imprecis, modelul psihanalist insuficient, iar perspectivele de abordare ale conştiinţei practicate de
behaviorism, psihanaliză şi psihologia experienţială sunt reducţioniste, propun un nou model de
interpretare a conştiinţei.
Pentru autori, conştiinţa este experienţa unui set de operaţii ale eu-lui, a cărei acţiune personalizată este
aplicată.
Experienţa conştiinţei este produsă de interacţiunea a trei tipuri de variabile:
1. experienţa primară - formată ca urmare a stimulării de către obiectele fizice sau de către
persoane, care se constituie într-un substrat de bază al vieţii;
2. experienţa cunoaşterii – este strâns conectată cu prima şi rezultă din intrarea în funcţiune a
diferitelor mecanisme psihice;
3. experienţa personală – este esenţială pentru conştiinţă.

Modelul psihocognitivist porneşte de la premisa că procesarea informaţiilor provenite din mediul

extern şi intern reprezintă funcţia principală a sistemelor senzoriale ale organismului, conducând la
conştientizarea a ceea ce se petrece în afara şi în interiorul organismului nostru.
Conştiinţa nu se limitează doar la recepţionarea şi selecţionarea stimulilor din mediu, ci iniţiază,
planifică şi ghidează acţiunile individului. Conştiinţa implică două procese cognitive:
1. înregistrarea şi selecţia stimulilor din mediul extern şi intern;
 2. controlul propriului corp şi al mediului.
Dintr-o perspectivă psihoconitivistă, conştiinţa apare ca o capacitate deplină, „un sistem cognitiv deplin
care sintetizează, organizează şi direcţionează în mare măsură procese paralele neconştiente prin
intermediul unor momente succesive de „unitate sugestivă” (A. Marcel, 1988).
B. Baars (1988) defineşte conştiinţa ca fiind o capacitate de selecţie, de integrare socială şi
direcţionarea voluntară, necesară într-un sistem nervos complex, care trebuie să cuprindă procese
inconştiente multiple şi paralele.

Modelul psihoevoluţionist este cel mai recent. El se datorează unei noi tendinţe din psihologie care
încearcă să explice psihicul şi diferitele lui componente şi funcţii dintr-o perspectivă darwinistă,
evoluţionistă.
D.C: Dennett, filosof şi specialist în ştiinţele cognitive, este, poate, cel mai tipic reprezentant al viziunii
evoluţioniste asupra conştiinţei. Autorul propune o structură, denumită „Turnul – Generării – şi –
Testării”. Acest „turn” este compus dintr-o serie de paliere care, pe măsură ce se construiesc,
împuternicesc organismele de la noul nivel să găsească mişcări din ce în ce mai bune şi mai eficiente,
dotându-le cu o mare putere cognitivă.
• primul etaj îl constituie cel al fiinţelor darwiniene (variaţie de candidaţi la statutul de organisme
generată prin procese de recombinare a genelor; în urma testării pe teren, supravieţuiesc cele
mai bune modele);
• fiinţele skinneriene (supravieţuiesc datorită faptului că au făcut de la început mişcările pe care
trebuiau să le facă);
• fiinţele popperiene (supravieţuiesc deoarece sunt suficient de deştepte pentru a face mişcări);
• fiinţele gregoriene (cele ale căror medii interne sunt informate despre „porţiunile” proiectate ale
mediului extern, cele care îşi elaborează „uneltele” mintale ale acţiunilor exterioare, printre care
un loc aparte îl ocupă cuvintele).
Trecerea prin cele 4 etaje este echivalentă cu drumul îndelungat al apariţiei conştiinţei.

5.3. Subconştientul ca ipostază a psihicului

Etape în definirea subconştientului

Într-o primă etapă, cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel psihic
ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului
conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, deprinderile, automatismele, deci toate actele
care au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă,
putând însă să redevină oricând active, să depăşească pragul conştiinţei.
În etapa a doua s-a trecut la elaborarea unei noi concepţii. Meritul cel mai mare îi revine lui H.
Wallon, care a formulat încă din 1924 o serie de idei interesante cu privire la subconştient.
În afară de surprinderea caracterului dinamic al subconştientului, se conturează mai pregnant ideea
existenţei lui ca nivel de-sine-stătător, distinct de conştient şi de inconştient.
Principalele trăsături ale subconştientului sunt:
 • latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o stare latentă până când
vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);
• coexistenţa cu conştiinţa;
• facilitarea, servirea conştiinţei;
• filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul.
Aceste particularităţi au fost sintetizate de P.P. Neveanu, care vorbea de proximitatea subconştientului
faţă de conştiinţă şi de compatibilitatea cu ea. Acesta arată că, deşi se amplasează între conştient şi
inconştient, subconştientul este mai aproape de conştient, iar conţinuturile lui sunt mai asemănătoare cu
cele ale conştientului, decât cu cele ale inconştientului. Din această perspectivă, subconştientul este
considerat un servo-mecanism al conştiinţei.
Subconştientul nu este un simplu rezervor şi păstrător al faptelor de conştiinţă, ci are propriile lui
mecanisme. El nu doar conservă, ci poate prelucra, restructura, crea.

5.4. Inconştientul ca ipostază a psihicului

Şcoala psihanalitică întemeiată de Freud, în determinarea vieţii psihice a omului acordă rolul
primordial şi predominant factorului inconştient, definindu-l într-o manieră restrictivă şi exclusivistă.
Wundt afirma că „vom spune despre un element psihic dispărut din conştiinţă că a devenit inconştient,
numai dacă vom presupune posibilă reînnoirea sa, adică revenirea sa în componenţa actuală a
procesului psihic.
Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră pozitivă, ea fiind o formaţiune psihică
ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii.
Au fost puţini autori care au subliniat rolul şi valoarea pozitivă a inconştientului în raport cu conduitele
indivizilor, Psihologia contemporană susţine implicarea inconştientului în procesarea informaţiilor, în
soluţionarea problemelor, chiar în actele de creaţie.

Relaţia dintre conştient şi inconştient

Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-funcţionale ale psihicului îşi are propriile sale
conţinuturi, mecanisme şi legităţi specifice.
Între conştient şi inconştient există trei tipuri de relaţii:
• circulare (oricare dintre conţinuturile conştientului trece în inconştient);
• de subordonare integrativă;
• de echilibrare (presupun realizarea unui uşor balans între stările conştiente şi cele inconştiente,
fără predominarea unora sau altora).
 CAPITOLUL 6
STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ

6.1. Stările de conştiinţă – obiect al investigaţiei psihologice

Ch. Tart consideră că în studiul stărilor de conştiinţă o mare semnificaţie o are conceperea sistemică a
conştiinţei, considerată a fi formată din structuri şi subsisteme aflate în interacţiune.
A. Hobson şi R. Strickgold (1995) abordează stările de conştiinţă dintr-o perspectivă neurocognitivă.
Studiile efectuate se caracterizează prin 2 strategii:
• o strategie globală, sintetizatoare ce priveşte conştiinţa ca pe o entitate localizată în câteva
regiuni cerebrale speciale;
• o strategie analitică ce examinează aspectele definite operaţional ale experienţei conştiente,
încercând apoi să le explice la nivel celular şi molecular.
M. Zlate defineşte stările de conştiinţă ca fiind configuraţia elementelor componente ale conştiinţei
(psihologice sau neurologice), aşa cum se prezintă ea la un moment dat şi pentru o perioadă
determinată de timp. Această definiţie cuprinde 5 caracteristici ale stărilor de conştiinţă:
• structuralitatea (elemente intercorelate care creează adevărate constelaţii şi configuraţii
diferite de la un moment la altul, de la o persoană la alta);
• complexitatea (elemente de naturi diferite);
• actualitatea (sunt legate de prezent);
• durata (au o anumită întindere în timp);
• dinamica (evoluează în timp, cunosc grade de funcţionare, se înlocuiesc unele pe altele).
Clasificarea stărilor de conştiinţă s-a realizat în funcţie de natura (conţinutul) şi numărul lor.
A. Chassaing (1977) identifică 4 stări ale conştiinţei: starea de veghe, visul, somnul şi extazul. La o
asemenea clasificare aderă mulţi autori, printre care şi U. Şchiopu (1993).
O altă clasificare împarte stările de conştiinţă în 2 mari categorii:
- normale sau obişnuite;
- alterate, neobişnuite, termenul „alterat” fiind pur descriptiv.
Pentru a denumi stările alterate ale conştiinţei se utilizează sintagma <stare de conştiinţă modificată>
(SCM) pentru somn, vis, hipnoză.
O ideea larg acceptată este cea a trecerii de la o stare la alta a conştiinţei.

Figura 6.1. Continuum-ul vertical al existenţei umane

Plasarea organismului pe acest „continuum vertical” se face în funcţie de cantitatea stimulărilor primite
de cortex.
Relaţiile dintre conştiinţă şi creier
În ultimele decenii, o vastă literatură a fost consacrată acestei probleme de către psihologi, filosofi,
fiziologie şi neurofiziologi.
Descoperirea formaţiunii reticulare (F.R.) a constituit un eveniment epocal în înţelegerea tulburărilor de
conştienţă.
Luria (1978) considera conştiinţa drept „abilitatea de a evalua informaţii senzoriale, de a răspunde la
acestea prin gândire şi prin acţiuni critice cu scopul ca urmele trecute sau acţiunile să poată fi folosite
în viitor”.
Kreindler (1959) a definit conştiinţa drept „funcţia de sinteză a întregului sistem nervos, care pe
fundalul stării de veghe, integrează mesajele cele mai variate, cele ale mediului extern, realizând
reflectarea lumii obiective”.
Starea de conştienţă este legată de funcţionalitatea formaţiunii reticulare.
Conştiinţa este o calitate emergentă (integrală), care defineşte atât ansamblul funcţiilor şi al proceselor
psihice luate ca tot unitar, cât şi fiecare funcţie sau proces luat individual... (Arseni şi colab., 1976).
După Plum şi Posner (1972), conştiinţa este constituită din 2 elemente care pot fi afectate în mod
diferenţial. Pe de o parte există conţinutul conştiinţei („content of consciousness”), care reprezintă
funcţiile mintale şi starea de trezire („arousal”), care este în legătură cu starea de vigilenţă.
În prezent se admite că există 4 formaţiuni nervoase responsabile de activarea corticală, respectiv de
întreţinerea stării de veghe:
1. formaţiunea reticulară a trunchiului cerebral;
2. talamusul;
3. hipotalamusul posterior;
4. scoarţa cerebrală.

6.2. Stări de conştiinţă modificată

6.2.1. Somnul

În opoziţie cu starea de veghe, somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a organismului, asociată cu
scăderea până la dispariţie a reacţiilor adaptative superioare, a reacţiilor senzorio-motorii faţă de mediul
înconjurător.
Somnul constituie o stare de inactivitate destul de generală, concomitentă cu o rupere a contactului cu
realitatea13. Prezenţa în somn a imaginilor, gândurilor şi emoţiilor este suficientă pentru a caracteriza
somnul drept o stare de conştiinţă modificată şi nu inconştienţă.
Hess afirma că somnul are o funcţie vitală, este o funcţie fiziologică integrală, o condiţie de bază a
vieţii, un fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul şi previne epuizarea.14
Faptul că somnul îndeplineşte astfel de funcţii majore în existenţa umană este demonstrat printre altele
de perioadele de privare de somn care, acţionând ca o suprasolicitare, epuizează rezervele funcţionale
ale organismului. De asemenea, ele se asociază cu modificări ale tabloului psihocomportamental:
confuzii, dezorientare, iritabilitate.

13
Cosmovici, A., Psihologie generală, 1993

14
Zlate, M., Introducere în psihologie, 2000, p. 290
S-a constatat că în timp ce dormim au loc modificări fiziologice clare. Acestea sunt cunoscute sub
denumirea de corelaţii fiziologice ale somnului.
Măsurarea activităţii electrice a creierului indivizilor care dorm, prin electroencefalografie (EEG), a
arătat că există niveluri distincte ale stării de somn (vezi Figura 6.2.).
Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale (alfa – specific stării de veghe, de relaxare senzorială şi
mintală; beta – caracteristic stărilor de excitaţie, el fiind expresia materială a fenomenelor de
conştiinţă; teta şi delta – expresii ale stării de somn sau ale unor stări patologice cerebrale) reprezintă
indicatorii indubitabili ai acestei activităţi. Ele diferenţiază nu doar starea de veghe de starea de somn,
ci şi diferite stări (faze) ale somnului.

Figura 6.2.

În timpul somnului, aspectul EEG se modifică, apărând câteva pattern-uri distincte. Aceste pattern-uri
EEG se corelează cu ceea ce simte persoana respectivă dacă este trezită. De exemplu, nivelul 4 al stării
de somn, care pare a fi cel mai relaxat şi în care apar undele EEG cele mai regulate se corelează cu
afirmaţia subiectului că doarme foarte adânc şi i-a fost greu să se trezească.
În timpul unei nopţi obişnuite, majoritatea oamenilor trec prin cinci sau şase cicluri succesive de somn.
În primele două cicluri, se trece treptat de la nivelul 1 la nivelul 4, fiecare nivel având o anumită durată
(judecând după înregistrările EEG). Când se atinge nivelul 4, acesta durează un timp şi apoi se trece la
nivelul 3, după aceea la nivelul 2 şi apoi se reajunge la nivelul 1. Dar în ciclurile ulterioare de somn, se
ajunge rar până la nivelul 4, iar în ultimele două cicluri ale somnului nocturn, se ajunge adesea doar la
nivelul 2.
Stadiul A se caracterizează prin declinul stării de veghe, prin tranziţia uşoară de la o stare relaxată de
veghe la o stare de somnolenţă; activitatea EEG se va caracteriza printr-o creştere în amplitudine şi
difuziune regională a sistemului alfa, apoi prin fluctuaţii ale acestuia (apariţia şi dispariţia acestuia),
pentru ca în final să scadă progresiv.
Stadiul B este faza de somn uşor, cu unde din banda teta a căror frecvenţă scade pe măsură ce somnul
devine profund; traseele au amplitudine redusă, luând forma unei linii drepte, fără ritmuri alfa, dar cu
posibilitatea apariţiei din când în când a acestora, care ar putea duce chiar la trezire.
Stadiul C – faza somnului de profunzime medie, caracterizat prin apariţia în salve de scurtă durată a
fusurilor de unde cu o frecvenţă amplă şi prin prezenţa complexului K (un accident electric ca răspuns
la un stimul senzorial).
Stadiile D şi E sunt faze de somn profund, caracterizate prin unde ce devin din ce în ce mai lente.
Aceste 5 stadii ale somnului apar doar în timpul somnului lent.

Figura 6.3. Ciclurile somnului

O constatare interesantă în privinţa acestor cicluri de somn constă în ceea ce se întâmplă când o
persoană a trecut printr-un ciclu şi se întoarce la nivelul 1. Într-un studiu efectuat de către Dement şi
Kleitman, 1958, s-a stabilit că acest somn de nivel 1 nu corespunde cu „regula generală, conform căreia
cu cât sunt mai adânci unele electroencefalografice, cu atât este mai dificilă trezirea. Deşi subiecţii
lăsau impresia că dorm foarte uşor, judecând după activitatea lor cerebrală, le era totuşi foarte greu să
se trezească – uneori chiar la fel de greu, ca şi când s-ar fi aflat la nivelul 4. Datorită acestui fapt,
somnul de acest gen este numit uneori „somn paradoxal”, în timp ce somnul obişnuit, pe celelalte
niveluri, este numit somn „ortodox”.
O altă caracteristică a somnului paradoxal, pe care au observat-o Dement şi Kleitman, a fost aceea că
subiecţii au tendinţa de a efectua mişcări neregulate, foarte rapid, ale ochiului, pe scurt REM (rapid eye
movement); de asemenea, persoanele trezite din acest tip de somn au declarat că visau. Se pare că visul
are loc în timpul REM sau al somnului paradoxal.
Instalarea somnului ca rezultat al suprimării sau reducerii informaţiilor senzoriale explică somnul pasiv.
În afara acestuia există şi un somn activ, produs de răspândirea în scoarţa cerebrală a unui proces
inhibitor.
În afara mecanismelor inhibiţiei active propuse de Pavlov, în explicaţia somnului activ au fost
formulate şi alte opinii.
Hess (1954) credea că există un centru al somnului, localizat în hipotalamus. Bremer (1961) nega
intervenţia unui proces inhibitor, crezând că somnul s-ar datora oboselii sinaptice care invadează
structurile funcţionale responsabile de menţinerea stării de veghe. O idee asemănătoare întâlnim la
Kleitman, care credea că somnul se datorează inactivităţii cortexului cerebral.
Cercetările moderne au arătat că nici una dintre aceste explicaţii nu este total satisfăcătoare. Alături de
mecanismele pur fiziologice trebuie luate în considerare şi o serie de mecanisme psihice ce pot produce
inhibarea sau dezactivarea structurilor nervoase, întreţinând astfel fie starea de veghe, fie starea de
somn.
O teorie ştiinţifică a somnului trebuie să explice mai multe aspecte:
• mecanismele intrării în somn (adormirea)
• mecanismele ieşirii din somn (trezirea)
• mecanismele întreţinerii somnului
• mecanismele împiedicării somnului
Adormirea sau scufundarea în somn nu se realizează brusc decât în cazuri foarte rare. De obicei ea
este precedată de o multitudine de reacţii (căscatul, scăderea tonusului muscular, scăderea presiunii
sanguine, creşterea temperaturii extremităţilor).
Trezirea din somn este analogă adormirii, însă în sens invers. Şi ea se realizează progresiv, dar
semnele care o însoţesc sunt opuse celor ale adormirii (accelerarea pulsului, a respiraţiei).
Întreţinerea somnului se datorează scoaterii din funcţiune a sistemului activator ascendent, răspândirii
inhibiţiei într-o mare masă neuronală şi intrării în funcţiune a unor mediatori chimici inhibitori (acidul
hidroxigama-butiric).
Împiedicarea somnului are loc ca urmare a intervenţiei unor factori neaşteptaţi (zgomote, intervenţii
verbale, etc) şi a stimulării directe sau indirecte a sistemului activator.

6.2.2. Visul

Ca stare de conştiinţă modificată, visul este mai complex decât somnul, deşi apare pe fondul lui.
O dată cu descoperirea somnului REM, cercetătorii au putut investiga fenomenul visării.
Într-un studiu efectuat de Goodenough şi colab. (1959) s-a stabilit că, deşi unii dintre noi nu-şi
amintesc, visăm cu toţii de câteva ori pe noapte. Webb şi Kersey (1967) au continuat aceste investigaţii
şi au constatat că diferenţa între „cei care îşi amintesc” şi „cei care nu-şi amintesc” este legată de
perioada din ciclul de somn pe care o traversa subiectul când a fost trezit. Persoanele care îşi amintesc
visele se trezesc de obicei într-o perioadă de somn REM, în timp ce persoanele care nu-şi amintesc
visele se trezesc din somnul de nivel 2 sau de nivel 3.
Mecanismele psihice puse în funcţiune în timpul visului, arată că acesta este o formă de activitate a
creierului. Cei mai mulţi cercetători au sesizat natura ideativă a visului, faptul că el reprezintă o formă
aparte, particulară de gândire, aşa-numita gândire în imagini sau gândire onirică, ce operează cu coduri
figurative, preponderent vizuale.
Visul poate fi „lung” sau „scurt”, putem avea un vis, două sau mai multe. Acesta este aspectul cantitativ
al visului. În ceea ce priveşte latura lui calitativă, visul poate fi coerent sau incoerent, omogen sau
neomogen, logic sau absurd, plăcut sau neplăcut. Bipolaritatea visului are numai un caracter didactic,
deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan caracteristici contrarii.
Caracteristicile visului au stârnit încă din cele mai vechi timpuri curiozitatea şi imaginaţia oamenilor,
preocuparea faţă de acest fenomen oscilând în funcţie de gradul de cultură şi civilizaţie existent la un
moment dat pe scara evoluţiei societăţii.
La început, visul era considerat ca aducător de veşti bune sau rele, aspect ce a determinat ca una dintre
preocupările majore ale vracilor, magilor sau preoţilor să fie „tălmăcirea” viselor. Pe măsură ce
societatea progresa, visul se demitizează, el rămânând un simplu fenomen ciudat şi neînţeles.
În inegalabila sa lucrare dedicată viselor şi interpretării lor în psihanaliză, S. Freud defineşte visul ca
fiind „realizarea (deghizată) a unei dorinţe (înnăbuşite, refulate)”15.
Visele pot fi clasificate în:
1. vise simbolice
Personajele care apar în vis sunt adesea proiecţii ale dorinţelor noastre, lumea trăirilor noastre (credinţe,
atitudini, temeri, etc). Fiecare personaj din vis devine un simbol al unei stări de spirit, a unei credinţe
sau a unei tendinţe. Subconştientul nostru „regizează” în fiecare noapte o piesă ce are scopul de a ne
introduce în atmosfera populată de rolurile noastre din viaţă şi de a ne releva propria existenţă cu
conflictele şi problematicile ei. Este vorba de rolurile pe care le jucăm în viaţă, dar care în vis sunt
interpretate şi atribuite persoanelor care au pentru noi o semnificaţie particulară.
2. vise compensatorii
Sunt acele vise care „ne permit” să comitem acte pe care nu le realizăm în stare de veghe; sunt vise de
defulare, de cele mai multe ori cu tentă sexuală.
3. vise legate de starea de sănătate
Atunci când nutrim gânduri negative (mânie, răzbunare, îngrijorare, supărare, gelozie, frică), acestea
influenţează în mod subtil organismul, generând atitudini negative.
Visele din această categorie au rolul de a ne pune în gardă, de a ne alerta sau avertiza asupra pericolului
de dereglare a armoniei interioare.
4. vise premonitorii
Aceste vise sunt constituite din întâmplări care se manifestă înainte ca ele să se producă în viaţa reală.
Individul poate influenţa în mod conştient cursul evenimentelor, dar dacă nu o face atunci premoniţia
se realizează. Această schimbare a cursului evenimentelor presupune o atitudine de transformare
interioară, de motivaţie şi acţiune. Idealurile, scopurile şi valorile unui individ sunt subiectele viselor
din această categorie.
Dacă în realitate ducem o viaţă pe care în forul nostru interior o respingem, visele ne vor arăta acest
lucru, invitându-ne să luăm măsurile necesare pentru a ne armoniza cu adevărata noastră fiinţă. Ele ne
vor arăta distanţa care există între aspiraţii şi posibilităţi.
5. vise telepatice
În aceste vise acţiunea care se derulează poate fi o punere în scenă a unei situaţii reale care se petrece

15
Freud, S., Interpretarea viselor, trad., 1993, p. 139-139
efectiv chiar în momentul în care are loc visul. Percepţia pe care o avem poate viza o acţiune concretă
sau trăirile unei persoane.
6. vise care vizează rezolvarea problemelor
Problemele care ne afectează pe parcursul zilei se manifestă în timpul visului, subconştientul oferind
soluţii pe care nu le-am descoperit în stare de veghe. Sunt bine-cunoscute exemplele unor mari
personalităţi din lumea ştiinţei sau cea a artelor, care datorează succesul realizărilor de excepţie
soluţiilor pe care le-au descoperit în vis. Secvenţele din vis nu sunt aleatorii. Prima scenă este subiectul
principal al conflictului; fiecare scenă generează o alta, până la cea finală – care aduce adesea soluţia
sau arată calea de urmat pentru a găsi rezolvarea problemei respective.
7. vise lucide
Această categorie de vise este specială: sunt vise în care ştim că visăm şi putem schimba cursul visului;
astfel, în loc să asistăm ca spectatori la propriul film din vis, devenim „regizorii” acestuia.
8. coşmarurile
Coşmarurile reprezintă ultima soluţie pe care o are subconştientul ca există anumite aspecte lăuntrice
care trebuie relevate şi înţelese. În acest caz, acţiunea este mult mai importantă decât trăirile şi emoţiile
asociate.
Progresele semnificative în ceea ce priveşte interpretarea şi descifrarea viselor se datorează psihologiei.
O serie de cercetători susţin că o mică zonă din formaţiunea reticulară mezencefalică este responsabilă
de activitatea onirică. Această zonă a fost denumită de M. Jouvet, „centrul viselor”.
În concepţia lui C.G. Jung, funcţiile visului sunt:
1. funcţia compensatoare (visul ajută la restabilirea echilibrului psihologic cu ajutorul unui material
oniric).
Visele de compensaţie sunt vise care „ne permit” să comitem acte pe care nu îndrăznim să le facem în
stare de veghe sau pur şi simplu nu avem posibilitatea de a le realiza.
2. funcţia premonitorie (visul semnalizează pericolele viitoare).
Aceste vise reprezintă informaţii sau întâmplări care se petrec în vis înainte ca ele să se manifeste în
realitate. Idealurile, scopurile, valorile noastre în viaţă sunt subiectele favorite ale acestor tipuri de vise.
3. funcţia simbolică (visul se exprimă prin simboluri, cel mai specific simbol al lui fiind limbajul).
Personajele care apar în vis sunt adesea proiecţii ale dorinţelor care „sălăşluiesc” în noi şi care
reprezintă lumea trăirilor noastre interioare. Diferitele personaje care ne populează visele nu sunt
altceva decât simboluri care exprimă realităţi deja existente în lumea psihismului nostru.
Subconştientul nostru reglează în fiecare noapte o piesă care are scopul de a ne introduce în atmosfera
populată de rolurile noastre din viaţă şi de a ne releva propria existenţă în conflictele şi problemele ei.
4. funcţia de comunicare (prin vis se exprimă inconştientul);
5. funcţia reductivă (visul fragmentează, depreciază, micşorează sau distruge uneori imaginea de sine
conştientă);
6. funcţia integratoare (visul unifică subsistemele din care este formată personalitatea şi mai ales
psihismul conştient cu cel inconştient).

Teorii care stau la baza explicării viselor

• Teoria psihanalitică este cea mai veche, cea mai cunoscută, dar şi cea mai puţin fundamentată.
În lucrarea „Interpretarea viselor” (1900), Freud arată că visele sunt de mai multe feluri:
• unele, destul de rare, sunt clare, coerente, inteligibile;
 • altele, deşi sunt coerente, prin conţinutul lor curios împiedică raportarea lor la viaţa
reală;
• visele incoerente, lipsite de sens, care par a nu-şi avea originea în viaţa individului, în
experienţa lui anterioară, ci într-o parte necunoscută lui.
În concepţia lui Freud, visele sunt „gardienii” somnului; scopul lor este acela de a permite celui care
doarme să aibă acces la dorinţele inconştiente, aflate într-o formă deghizată16.
Sursa primară a viselor o constituie inconştientul individului, dorinţele lui refulate. Datorită slăbirii
temporare a Eu-lui şi reactivării formaţiunilor subconştiente şi inconştiente ale psihicului, trebuinţele şi
dorinţele refulate se exprimă şi uneori se satisfac, sub formă deghizată, temporar în vis. Visul reduce
tensiunile psihice, în caz contrar, prin creşterea excesivă a acestor tensiuni se ajunge la nevroze.
În concepţia lui Freud, visul nu este altceva decât „un mesaj al inconştientului”, „calea regală spre
inconştient”.
• Teoria visului ca reproducător al realităţii
Secenov definea visul ca un rezultat al combinării neobişnuite a unor imagini obişnuite.
Interpretarea viselor ca fiind produse de stimulările prezente, însă prelucrate psihic a fost preluată de
mulţi autori. Nenumărate experienţe au arătat că anumiţi stimuli (acustici, termici, electrici), aplicaţi
individului în timpul somnului sunt integraţi în conţinutul visului.
• Teoria schemei mintale
În concepţia lui Biberi, elementul comun tuturor viselor îl reprezintă ceea ce autorul numeşte schema
mintală, în funcţie de care se reglează structurile onirice ale subconştientului. Schema reprezintă
principiul ordonator unic al fiecărui vis, care are un rol imens funcţional în elaborarea visului.
Schemele sunt în acelaşi timp un principiu dinamic - selecţionând imaginile şi ordonându-le, dar şi
fond emoţional – dând dimensiunea adâncimii şi tonalitatea. Schema propusă de Biberi este pe de o
parte principiul de organizare a vieţii onirice, iar pe de altă parte, mecanismul funcţional de grupare în
noi structuri al conţinutului visului.
• Teoria neuronală a fost formulată în 1976 de Rose. Visele erau explicate ca fiind rezultatul
impulsurilor creierului. În timpul somnului, impulsurile întâmplătoare ale creierului reactivează
o serie de secvenţe stocate în memorie, le asociază şi generează astfel visele.
• Teoria uitării este tot de natură neurofiziologică. Crick şi Mitchinson (1983) au arătat că în
timpul somnului, când sinapsele sunt modificate, cortexul primeşte comenzi de la trunchiul
cerebral, unele comenzi fiind reţinute, altele eliminate. Autorii sugerează că rolul somnului
REM este de a îndepărta sau a uita informaţiile nedorite.
• Teoria visului reorganizator al structurilor mintale
În 1986, Ornstein susţine că visul contribuie la consolidarea învăţării. Timpul de visare este utilizat de
creier ca timp pentru reorganizarea propriilor sale structuri mintale. Ca argument se aduce creşterea
perioadelor de REM după ce subiecţilor li s-au dat spre rezolvare sarcini dificile.
Concluzie: Nici una dintre teoriile explicative ale visului nu este satisfăcătoare, nu oferă o explicaţie
complexă neuropsihologică, deşi fiecare reuşeşte să surprindă unele laturi şi aspecte reale ale visului.

6.2.3. Hipnoza

16
Seamon, J., Kenrick, D.T., 1992, Psychology, p. 176
Încă din cele mai îndepărtate timpuri au existat o serie de preocupări legate de hipnoză. Astfel, preoţii
Greciei şi Egiptului antic utilizau hipnotismul în scopuri religioase.
În epoca Renaşterii, hipnotismul este explicat cu ajutorul „magnetismului animal”. Această teorie a fost
dezvoltată de medicul Mesmer.
Fenomenul hipnozei a fost reluat, pornind de la o altă bază şi făcut cunoscut şi în alte domenii datorită
prestigiului unor personalităţi ca Charcot, Freud sau Pavlov, care l-au abordat din perspectiva teoriilor
lor.
Un punct de vedere interesant îi aparţine lui H. Baruk, care compara hipnoza cu starea de catalepsie,
deoarece subiectul rămâne pasiv, dar apt pentru a primi sugestiile terapeutului, prin intermediul cărora
poate fi eliberat de ideile patologice.
Dificultatea definirii hipnozei rezultă din diversele explicaţii oferite de cercetători.
Hipnoza este considerată o procedură practicată de o persoană cu însuşiri speciale, capabilă a induce în
subiect condiţii de sugestibilitate crescută, astfel încât acesta să execute anumite acţiuni sugerate sau
să-şi modifice comportamentele.
Hipnoza reprezintă o interacţiune socială în care un subiect (participant) răspunde la sugestiile oferite
de o altă persoană (hipnotizatorul) pentru a experimenta trăiri ce presupun modificări în percepţie,
memorie şi acţiune voluntară.
În ceea ce priveşte natura psihică a hipnozei, asistăm la o diversificare a concepţiilor:
I. Prima concepţie, susţinută de majoritatea cercetătorilor, este cea care consideră hipnoza o stare de
somn parţial, un somn incomplet. În sprijinul acestei concepţii au fost aduse 3 argumente:
a) de ordin lingvistic
Termenul <hipnoză>, introdus de James Baird în 1845, provine din grecescul <hypnosis>, care
înseamnă somn.
b) de ordin fiziologic
Pavlov emitea ipoteza (verificată experimental) că hipnoza s-ar datora inhibării anumitor zone
corticale. Această inhibiţie nu este generalizată, ci parţială, deoarece scoarţa cerebrală păstrează un
focar de veghe. Concluzia lui Pavlov era că somnul obişnuit şi hipnoza au la bază un mecanism comun
– inhibiţia – şi, prin urmare, cele două fenomene sunt asemănătoare.
c) de ordin comportamental: în trecerea la starea hipnotică şi în timpul ei, individul are un aspect
somnolent, stă cu ochii închişi, iar la ieşirea din transa hipnotică, manifestă comportamente
asemănătoare „trezirii” din somn.
II. O concepţie opusă afirmă că hipnoza nu este somn, ci o stare psihică apropiată stării de veghe. În
sprijinul acestei concepţii sunt invocate două argumente:
a) de ordin neurofiziologic: înregistrările curenţilor bioelectrici din creier atestă prezenţa în timpul
stării de hipnoză a undelor prezente şi în starea de veghe. Traseele EEG apărute în timpul hipnozei sunt
specifice stării de veghe şi nu celei de somn.
b) de ordin psihologic: performanţele obţinute în timpul hipnozei nu diferă calitativ de cele din timpul
stării de veghe.
III. În concepţia lui M. Zlate, hipnoza este o stare modificată a conştiinţei, amplasată între starea de
veghe şi cea de somn, însă mai aproape de starea de veghe decât cea de somn. În demonstrarea
afirmaţiei se recurge la argumente de ordin logic şi observaţional.
Între hipnoză şi somn există asemănări şi deosebiri:
- ambele pot fi induse prin folosirea stimulilor fizici sau comportamentali;
- ambele presupun o serie de modificări vegetative;
- ambele se caracterizează prin îngustarea câmpului conştiinţei;
• în somn se întrerupe relaţia şi legătura subiectului cu realitatea, în timp ce în hipnoză aceasta
este păstrată; individul hipnotizat aude comenzile care i se transmit şi reacţionează prin diverse
comportamente la sugestiile care i se dau;
• în somn apare hipotomia musculară; în hipnoză, activitatea motorie se intensifică.
Cei mai mulţi autori au evidenţiat următoarele efecte observabile ale hipnozei:
• scăderea iniţiativei şi spontaneităţii subiectului;
• accentuarea stării de selectivitate a atenţiei;
• reducerea facultăţilor discriminative;
• creşterea capacităţii de transpunere în roluri sugerate;
• reducerea controlului realităţii;
• amplificarea capacităţilor imaginative.
Relaţia dintre somn şi transa hipnotică a fost abordată de o multitudine de cercetători. S-a observat că
un subiect poate trece foarte uşor din transa hipnotică în somn fiziologic.
Pentru a demonstra implicarea diferenţiată a unor structuri cerebrale specifice în procesele hipnotice,
un grup de cercetători de la Harvard, au măsurat modificările fluxului sanguin, survenite în timpul
hipnozei prin tehnica PET (tomografie prin emisie de pozitroni) (Wagstaff, 1998).
În urma acestor cercetări, s-au observat următoarele modificări la nivelul creierului:
• în lobii frontali apar modificări care sunt mai pronunţate în partea stângă la subiecţii care au o
mai mare responsivitate la sugestie;
• în lobii parietali se produc modificări care se pot corela cu reducerea conştientizării mediului
înconjurător;
• în aria optică principală se pot provoca modificări prin imagerie dirijată;
• în contextul anterior se produc modificări datorate concentrării atenţiei asupra vocii
hipnotizatorului.
O serie de cercetări recente (Crawford&col., 1992) indică faptul că emisfera dreaptă ar fi mai puternic
activată în timpul transei, în timp ce altele afirmă că, din contră, în stare hipnotică ar avea loc o
puternică activare a sistemului dopaminergic din emisfera stângă, cu rol în implementarea programelor
motorii predeterminate.

Paradigma clasică în studiul hipnozei

Prin procedura de inducţie hipnotică se induce o stare de transă hipnotică numită şi hipnoză neutrală
(Edmonston, 1981) sau transă A (Barber, 1969). Înţelegem prin transa A o stare de conştiinţă
caracterizată prin faptul că subiectul „rupe” legătura cu mediul înconjurător, comportamentul este
experienţiat ca involuntar, atenţia se concentrează pe un stimul intern sau extern, iar la nivel fiziologic
apare o stare de relaxare.
Pe fondul transei A se fac sugestii hipnotice specifice, generându-se fenomenele hipnotice ţintă
(exemplu catalepsia braţului).
Realizarea fenomenelor hipnotice depinde de nivelul de adâncime a transei.
Hipnotizabilitatea este o trăsătură relativ stabilă de personalitate, fiind greu şi puţin modificabilă prin
tehnici şi exerciţii specifice.
Figura 6.4. ilustrează această perspectivă.
 Figura 6.4. Abordarea clasică a hipnozei (după Fellows, 1986)

Teoria dominantă din cadrul acestei paradigme este teoria neodisociaţionistă (teoria observatorului
ascuns – Hilgard, 1973). Ea îşi are originea în cercetările lui Janet (1925) asupra fenomenelor de
disociere. În această teorie se afirmă că prin procedura de inducţie hipnotică se induce o stare de transă
caracterizată printr-o disociere a conştiinţei.
Abordarea cognitivă a hipnozei
Cercetările realizate până în prezent asupra hipnozei şi asupra temelor din psihologia cognitivă care pot
avea un impact considerabil asupra cesteia (Miclea, 1996; David, 1996), coroborate cu rezultatele
cercetărilor fundamentale din literatura de specialitate (Barber, 1969, 1979; Naish, 1986; Rhue, Lynn şi
Kirsch, 1993), susţin următoarea perspectivă asupra hipnozei:
• hipnoza este un termen care descrie următoarea situaţie din realitate: un subiect (hipnotizatorul)
îi sugerează altui subiect (numit subiect hipnotizat) modificări la nivel subiectiv, cognitiv,
comportamental şi bilogic/fiziologic.
Modificările la nivel subiectiv se referă la trăirile subiectului aflat în starea de transă, operaţionalizate
prin descrieri pe care subiectul le face stării sale subiective (ex. mă simt calm, relaxat).
Modificările la nivel cognitiv sunt reprezentate de modificări ale senzaţiilor şi percepţiilor, memoriei,
gândirii, limbajului şi imaginaţiei.
Modificările la nivel comportamental se caracterizează prin faptul că prin hipnoză putem produce orice
comportament al subiectului din starea de veghe. În acest caz, comportamentul este experienţiat de
acesta ca fiind automat, involuntar, declanşat de sugestiile hipnotizatorului şi nu generat voluntar.
Modificările la nivel fiziologic sunt induse prin starea de relaxare sau arousal (activare) fiziologic.
• Pentru explicarea fenomenelor hipnotice se opetează în favoarea microteoriilor (vezi Hilgard şi
Barber).
• Răspunsul hipnotic la stimulul sugestie apare în 4 modalităţi:
1. automat, direct, într-un timp scurt;
2. subiectul angajează conştient anumite modalităţi cognitive pentru a genera automat şi
involuntar răspunsul sugerat, nerealizând faptul că el a angajat iniţial voluntar aceste
modalităţi cognitive;
3. subiectul angajează conştient anumite modalităţi cognitive pentru a genera automat şi
involuntar răspunsul sugerat, în acelaşi timp realizând faptul că el a angajat iniţial
voluntar aceste modalităţi cognitive;
4. subiectul a generat voluntar răspunsul sugerat.
• Valoarea pragmatică a hipnozei trebuie privită cu realism şi ca derivând din modificările pe care
ea le induce dincolo de dorinţele şi aşteptările nerealiste ale omului vizavi de „miracolul
hipnozei” sau de scepticismul nejustificat izvorât din ignoranţă şi necunoaştere.
În figura 6.5. este ilustrată abordarea cognitiv-comportamentală modernă asupra hipnozei.

Figura 6.5. Abordarea cognitiv-comportamentală modernă asupra hipnozei

 6.3. Căi de acces la stările de conştiinţă modificată

6.3.1. Meditaţia

Pe frontispiciul templului din Delhi stă scris: „Nosce Te Ipsum”, adică „Cunoaşte-te pe tine însuţi (şi
vei cunoaşte universul şi zeii)!”
Meditaţia reprezintă o cale directă de acces la stările modificate ale conştiinţei, fiind cunoscută de peste
cinci mii de ani ca o practică religioasă, în perimetrul ştiinţific pătrunzând doar din anii 1960.
Spre deosebire de alte căi de acces la stările modificate ale conştiinţei (drogurile, dansurile extatice,
ritualurile tribale), meditaţia este o procedură ne-dramatică, o preocupare solitară şi personală a
oamenilor.
Ea apare într-o dublă accepţiune:
- ca stare modificată a conştiinţei;
- ca mijloc pentru a obţine modificarea conştiinţei.
Specificul meditaţiei constă în concentrarea asupra unui obiect, asociată cu distragerea de la alte
obiecte. Ea poate fi practicată în condiţii de izolare, fiind descrisă ca o formă de deprivare senzorială.
Meditaţia vizează creşterea gradului de concentrare a atenţiei. Atenţia poate fi concentrată fie pe cursul
evenimentelor, fie pe respiraţie, imagini, sunete, senzaţii etc.
În literatura de specialitate se apreciază că sunt necesare multe ore de meditaţie pentru ca individul să-
şi conştientizeze limitele.
Există mai multe forme de meditaţie, dintre care cele mai cunoscute sunt meditaţia prin concentrare
şi meditaţia prin percepţie interioară.
a) Meditaţia prin concentrare constă în antrenarea capacităţii de concentrare prin fixarea pe anumite
obiecte particulare (fizice sau psihice – un gând, un sentiment), astfel încât să fie excluse alte gânduri
sau sentimente.
M. Eliade subliniază că punctul de plecare al meditaţiei este concentrarea asupra unui obiect fizic,
asupra unui gând (adevăr metafizic) sau Dumnezeu. Exerciţiul de concentrare caută să controleze cele
două surse generatoare ale fluidităţii mentale: activitatea senzorială şi cea a subconştientului, aceasta
realizându-se prin numeroase exerciţii şi tehnici, în care fiziologicul joacă un rol capital17.
b) Meditaţia prin percepţie interioară vizează cultivarea conştiinţei, a atenţiei în raport cu ceea ce
constituie experienţa prezentă. Ea se raportează la un domeniu de experienţă situat între două extreme:
• la un pol se află reprimarea sentimentelor, ideilor şi pulsiunilor, fără ca ele să poată fi eliminate;
• la celălalt pol se află nevoia de a acţiona asupra lor.
Efectele practicării meditaţiei sunt:
• creşterea stării de satisfacţie psihologică;
• creşterea încrederii în sine;
• corectarea percepţiilor deformate;
• reducerea anxietăţii;
• diminuarea efectelor negative a unor fenomene psihologice (stres, frustrare);
• creşterea capacităţii de autocontrol.
Aceste efecte sunt cu atât mai puternice cu cât meditaţia este practicată sistematic şi pe o perioadă cât

17
M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 2000
mai îndelungată.
Harre şi Lamb (1983) susţineau că valoarea meditaţiei pentru un individ depinde de atitudine şi
context...adevăratul potenţial creator al meditaţiei poate fi realizat numai acolo unde meditaţia este
practicată pentru dezvoltarea individuală, iluminare şi autonomie specială.

6.3.2. Bio-feed-back-ul

Noţiunea de bio-feed-back (BF) a fost introdusă în neurofiziologie, fiziologie şi psihologie în ultimii

ani şi reprezintă o metodă constituită la graniţa dintre psihoterapie şi fiziologie.
Această formă de instruire şi tratament se bazează pe instrumente de monitorizare ce oferă individului
informaţii despre anumite funcţii biologice.
Pornind de la observaţiile lui Kamiya (1968) care urmărea să obţină controlul voluntar asupra activităţii
corticale (unde alfa) şi, corelativ, asupra unor stări psihologice complexe, numeroşi cercetători au
utilizat resursele tehnicii electronice şi ale automatizării pentru realizarea unor sisteme biotehnice
speciale, în care informaţii asupra stărilor funcţionale din diferite organe, conştientizate, servesc ca
punct de plecare pentru tentative de influenţare a acestor funcţii. În fond este vorba de reluarea
capacităţii de „învăţare” a organelor interne, problemă care a fost abordată de şcoala lui Pavlov şi de
curentul medicinii psihosomatice.
Alături de observaţiile lui Kamiya, reluarea problematicii în laborator şi în clinică porneşte şi de la
lucrări de neurofiziologice legate de numele lui Miller, Basmajian sau Olds.
Bio-feed-back-lul reprezintă o tehnică ce presupune controlul conştient al funcţiilor vegetative. Aceste
funcţii sunt îndeplinite de sistemul nervos autonom, denumit astfel deoarece nu presupune intervenţia
voluntară, conştientă a individului în vederea realizării sarcinilor ce-i revin.
Bio-feed-back-lul constă în folosirea unor instrumente de monitorizare al căror rol este de a oferi
subiectului un flux continuu de informaţii despre propria sa stare internă, prin încercare şi eroare,
persoana învaţă să-şi controleze prin voinţă propriile răspunsuri şi reacţii fiziologice.
Tipuri de bio-feed-beck
1. Bio-feed-back-ul electromiografic a fost utilizat cu succes în combaterea migrenelor, anxietăţii,
insomniilor. Tehnica presupune înregistrarea semnalelor bioelectrice ale muşchilor prin intermediul
unor electrozi implantaţi pe suprafaţa pielii. Stările de perturbare emoţională duc la creşterea numărului
de fibre musculare activate. Ca urmare, intensitatea semnalelor bioelectrice recepţionate de electrozii
din muşchi creşte.
Prin exerciţii repetate se poate ajunge la relaxarea tensiunii musculare a frunţii, asociată cu tensiunea
durerilor de cap.
2. Feed-back-ul cardiovascular presupune conectarea subiectului la un aparat care monitorizează
ritmul cardiac. Aritmia cardiacă este semnalizată vizual: când bătăile inimii sunt prea încete, se aprinde
o lumină verde; când ele sunt prea accelerate se aprinde o lumină roşie. Aprinderea luminii galbene
semnalează faptul că inima bate normal.
Prin intermediul unor procedee, pacientul poate învăţa să menţină semnalizarea pe lumina galbenă.
3. Bio-feed-back-ul electroencefalografic
În acest caz, aparatul înregistrează activitatea electrică a creierului cu ajutorul a doi electrozi. Printr-un
sistem de filtrare, aparatul elimină frecvenţele superioare şi inferioare ritmului . De fiecare dată când
undele filtrate ating amplitudinea dorită, aparatul declanşează un semnal sonor. Subiectul are sarcina de
a găsi condiţiile de menţinere un timp mai îndelungat a ritmului .
Se apreciază că starea  permite ameliorarea funcţiilor mintale (percepţia, memoria), creşterea
capacităţii de creaţie şi sporeşte eficienţa.
Specificul bio-feed-back-ului
La prima vedere, el apare foarte asemănător cu efectul placebo, fiind un fel de autosugestie. Deşi
componenta placebo este într-o oarecare măsură în bio-feed-back, diferenţa dintre ele este categorică.
Spre deosebire de alte căi de acces la stările de conştiinţă modificată, bio-feed-back-ul pune la
dispoziţia subiectului un mijloc şi un suport obiectiv pentru controlarea stărilor prin care trece.
El se deosebeşte de alte tehnici de autoreglare prin efectele produse, ceea ce îi conferă dreptul de a fi
utilizat ca metodă terapeutică pentru o serie de afecţiuni psiho-somatice.
Spre deosebire de altă căi de acces la stările modificate ale conştiinţei care presupun utilizarea
substanţelor psihoactive, soldate cu dependenţa individului de acestea, bio-feed-back-ul se
caracterizează printr-o mare autonomie a individului, ce devine capabil să-şi influenţeze singur
procesele fiziologice interne. Pentru a ajunge la astfel de performanţe, subiectul trebuie ajutat cu o serie
de informaţii cu rol de suport:
1. suport cognitiv (explicaţii referitoare la funcţionarea proceselor fiziologice alese pentru a fi
controlate prin BF; informaţii cu privire la modul de funcţionare al aparatului de BF);
2. suportul psihic constă în încurajarea şi sprijinirea subiectului în demersului sale, în scopul
creşterii capacităţilor sale de acţiune;
3. suportul strategic constă în informaţii referitoare la modul de realizare a relaxării.

6.3.3. Substanţe psihoactive

Drogurile au fost definite ca substanţe chimice a căror utilizare produce modificări la nivel fizic,
mental, emoţional şi comportamental. Drogurile, numite şi substanţe psihoactive, reprezintă una dintre
cele mai răspândite căi de acces la stările modificate ale conştiinţei, cu atât mai mult cu cât ele nu
presupun condiţii speciale de administrare, cele mai multe putând fi administrate în dozele şi după
frecvenţa dorită.
În abordarea acestui fenomen se impun câteva explicaţii referitoare la terminologia utilizată.
• Intoxicaţia se referă la modificările psihologice şi somatice produse de o substanţă psihoactivă,
modificări ce dispar atunci când substanţa în cauză este eliminată din corp.
• Sevrajul reprezintă o condiţie patologică legată direct de dependenţă, care apare atunci când
persoana renunţă la consum. Dacă dependenţa e puternică, sevrajul se poate manifesta foarte
violent. Senzaţiile pe care consumatorul le experimentează atunci când intră în sevraj sunt exact
opusul celor pe care le simt când se află sub efectul substanţelor psihoactive.
• Consum cu risc reprezintă un termen care desemnează acel consum care comportă un mare risc
de lezare, în viitor, a sănătăţii fizice/mentale, dar nu a dus încă la aceste efecte;
• Consum nociv semnifică acel consum care afectează deja sănătatea.
Consumul cu risc şi consumul nociv constituie abuzul.
• Toleranţa este o stare în care un drog, după administrare repetată, produce un efect mai redus
sau pentru producerea aceluiaşi efect este necesară creşterea dozei.
• Starea de întrerupere este un grup de simptome şi semne ce apar atunci când se scade doza
sau se întrerupe administrarea drogului şi care persistă o perioadă limitată de timp.
• Termenul stare reziduală descrie modificări fiziologice sau psihologice care se manifestă atât
la administrarea drogului, cât şi după ce acesta a fost întrerupt şi care persistă după ce drogul a
fost eliminat şi orice stare de întrerupere s-a remis.
Dependenţa de substanţe se caracterizează prin următoarele aspecte:
• substanţa controlează comportamentul consumatorului prin nevoia de autoadministrare
 în mod repetat;
• substanţa afectează sistemul nervos central prin modificarea funcţionării normale a
creierului; aceste modificări duc la tulburări ale activităţii mentale şi afective, ale
percepţiei şi ale comportamentului;
• efectele obţinute acţionează ca o întărire pozitivă (un stimul-recompensă), ce susţine
dorinţa persoanei de a continua să consume substanţa.
Dependenţa este de mai multe tipuri:
• dependenţa de nicotină;
• dependenţa de alcool;
• dependenţa de droguri;
• dependenţa de medicamente.
În tabelul 6.4. sunt prezentate comparativ substanţele psihoactive, sub aspectul clasificării, uzului
medical, dozării, efectul, simptomele specifice şi tipurile de dependenţă.
 Tabelul 6.4. Comparaţia drogurilor psihoactive

Dependen
Dura Simptome
Uz Doza Dependen ţă Dependenţ
Nume Clasificare tă Efect dorit pe termen
medical re ţă fizică psihologic ă organică
efect lung
ă

Alcool Sedativ Solvent Variază 1-4 ore Alterarea Ciroză, psihoze Da Da Da

antiseptic simţurilor, toxice, tulburări
reducerea neurologice,
anxietăţii, dependenţă
sociabilitate

Amfeta-minele Stimulant Reducerea 2,5 – 5 4 ore Vigilenţă, Lipsa apetitului, Da Da Da

depresiei, mg activitate halucinaţii,
controlul psihoze toxice
apetitului

Barbitu-rice Sedativ Sedare, 50-100 4 ore Reducerea Dependenţă, Da Da Da

reducerea mg anxietăţii, convulsii
euforie posibile, psihoze
hipertensiunii, toxice
hipertiroidie

Cofeină Stimulant Tratamentul Variază Variază Vigilenţă Insomnii, aritmii Nu Da Da

migrenelor

Cocaină Stimulant Anestezic Variază Variază Excitare, debit Depresie, Contro-versat Da Da

local verbal convulsii
perioade
scurte

Codeină Narcotic Reduce 30 mg 4 ore Euforie Dependenţă, Da Da Da

durerea şi constipaţie, lipsa
tusea apetitului

Heroină Narcotic Analgezic Variază 4 ore Euforie Dependenţă, Da Da Nu

constipaţie, lipsa
apetitului

LSD Halucino-gen Studii 100-50 10 ore Distorsio-narea Reacţii de Nu Nu? Nu?

mg simţurilor panică, poate
experimentale intensifica o
asupra psihoză existentă
funcţiilor
mentale,
alcoolism

Mari-juana Relaxant, în Tratamentul 1-2 4 ore Relaxare, Risc de cancer Nu Da Da]

doze mari glaucomului ţigarete sociabilitate pulmonar, alte
produce riscuri pentru
euforie, sănătate
halucinogen

Mescalină Halucino-genn Nici una 350 mg 12 ore Experienţe Poate intensifica Nu Nu? Nu?
interioare, psihoza
existentă, reacţii
distorsionarea de panică
simţurilor

Metadonă Narcotic Analgezic 10 mg 4-6- ore Ajută la Dependenţă, Da Da Nu

acomodarea constipaţie, lipsa
individului apetitului

Morfină Narcotic Analgezic 15 mg 6 ore Euforie Dependenţă, Da Da Nu

constipaţie, lipsa
 apetitului

Psilo-cibină Haluci-nogen Nici una 25 mg 6-8 ore Experienţe Poate intensifica Nu Nu? Nu?
interioare, extaz psihoza
existentă, reacţii
de panică

Tutun Stimulat Nicotină Variază Variază Vigilenţă Cancer Da Da da

sociabilitate pulmonar,
afecţiuni
cardiovasculare,
lipsa apetitului

Etape ale instalării dependenţei

Dependenţa de tutun, alcool sau droguri parcurge mai multe etape până se produce ca atare. În
continuare sunt prezentate tipuri de clasificări ale etapelor care duc la consumul de substanţe toxice:
• consumul experimental: substanţa este consumată din curiozitate;
• consumul regulat: substanţa este consumată la diverse întâlniri cu colegii, prietenii;
• consumul devenit preocupare: se consumă alcool, tutun, droguri în multe situaţii iar căutarea
acestor situaţii devine un scop în sine;
• dependenţa: întregul comportament este controlat de nevoia organismului de a fuma, de a
consuma alcool sau droguri; persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţă;
• calmarea, alinarea: dacă se sunt singuri, nefericiţi, speriaţi, supăraţi sau dacă se află într-o
situaţie stresantă, unii oameni apelează la anumite substanţe care să-i calmeze, să-i destindă;
• folosirea intensă: pentru a simţi din nou acea destindere, alinare, calmare, persoana trebuie să
apeleze la tutun, alcool, drog tot mai des;
• preocuparea: persoana se gândeşte frecvent la folosirea drogului şi la efectele acestuia;
consumul zilnic devine ceva normal, în timp ce relaţiile personale şi situaţia şcolară,
profesională au de suferit;
• dependenţa: apar anumite modificări fizice şi comportamentale, care privite în ansamblu indică
abuzul de droguri: tuse, dureri de nas, gât, pierdere în greutate, oboseală, lipsă de comunicare,
hipersensibilitate, iritabilitate etc.; pot să apară situaţii de supradoză sau de pierdere a memoriei;
• abstinenţa: dacă toxicomanul nu are cum să facă rost de drog, e posibil să apară următoarele
simptome: dureri de cap, mâncărimi ale pielii, friguri, greaţă, dureri de stomac, tremur, febră
etc.; aceste efecte fizice variază în funcţie de drogul folosit.
O dublă dependenţă
Conform unei definiţii a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, toxicomania este o stare de intoxicare
periodică sau cronică dăunătoare individului şi societăţii, provocată de consumul repetitiv de droguri
naturale sau artificiale. Toxicomania este apetenţa anormală şi prelungită manifestată de anumite
persoane pentru substanţe toxice sau droguri, pe care acestea le-au cunoscut în mod întâmplător sau
prin căutare voluntară a efectului analgezic, euforizant sau stimulativ (dinamogen). Persoana
dependentă nu va renunţa la substanţa toxică cu care s-a obişnuit şi a cărei lipsă îi produce o suferinţă
fizică şi/sau psihică chinuitoare.
Se vorbeşte tot mai mult de o dublă dependenţă, a trupului şi a minţii. Orice substanţă care modifică
starea fizică sau pe cea psihică e considerată psihoactivă. Folosind asemenea substanţe se poate ajunge
la dependenţă în plan fizic sau psihologic. În cazul unei dependenţe psihologice, persoana simte nevoia
să consume drogul pentru a obţine anumite efecte. Dependenţa fizică duce la apariţia unor simptome
(dureri de cap, stomac, epuizare, depresie etc.), în cazul în care persoana se opreşte din consumul
substanţei toxice. Unele persoane dezvoltă ambele tipuri de dependenţă, atât fizică cât şi psihologică.
Un comportament dependent se dezvoltă în timp, de obicei e nevoie de săptămâni, luni şi chiar ani
pentru a se instala dependenţa.

Dependenţa este cauzată de substanţă

Mai ales în cazul unei dependenţe chimice, se vorbeşte despre faptul că substanţa cauzează dependenţe
(comportament adictiv).
În mod sigur unele droguri (substanţe) duc mult mai uşor la dependenţă.
Se afirmă că heroina şi cocaina de calitate superioară duc în mod sigur şi foarte repede la dependenţă şi
cei mai mulţi utilizatori ai acestei substanţe devin sclavii acestora. În mod contrar, cei mai mulţi
fumător de marijuana vorbesc despre folosirea ocazională şi despre lipsa de dificultate în a decide când
să fumeze şi când nu, aceste ţigări. Această perspectivă a jucat un rol major în stabilirea legilor care au
avut drept scop limitarea accesului la acele droguri care duceau foarte uşor la dependenţă.
Chiar dacă unele droguri provoacă mai curând dependenţa decât altele, nu există o distincţie clară între
substanţele care dau şi cele care nu dau dependenţă. Contrar opiniei generale, câţiva dintre cei care
folosesc heroina şi cocaina o fac doar de câteva ori pe săptămână şi chiar mai puţin şi nu toţi devin
implicaţi într-un mod distrugător, iar unii dintre cei care folosesc marijuana devin dependenţi, încearcă
să se oprească şi nu pot, apelând la tratament. E clar că oricare dintre aceste droguri pot să producă
dependenţă la unii oameni, pe când alţii pot să le folosească fără să devină dependenţi. Prin urmare
drogul însăşi nu poate fi întreaga cauză a dependenţei.
Când o substanţă chimică este considerată ca fiind cauza dependenţei, există tendinţa de a-i da acelei
substanţe o personalitate. Când ascultăm un toxicoman vorbind despre interacţiunea sa cu drogul,
despre lupta împotriva încercărilor acestuia de a-l distruge, drogul pare să capete caracteristici umane.
Adesea, acesta este descris ca fiind viclean, enigmatic şi puternic. Cei care luptă pentru interzicerea
drogurilor tind să le demonizeze şi să le transforme în forţe puternice ale răului.

Factori care duc la formarea unor atitudini pozitive faţă de droguri

• curiozitatea: mulţi tineri cred că dacă consumă droguri o singură dată nu vor deveni dependenţi,
dar unele droguri dau dependenţă după o singură doză (cocaina); consumul unui drog, chiar şi o
singură dată poate avea consecinţe grave: comportamente sexuale de risc, accidente de maşină,
intoxicaţie şi chiar moarte;
 • rezolvarea problemelor: tinerii evită probleme prin consumul de substanţe dar în realitate ei îşi
creează multe probleme fizice şi psihice; drogurile reduc capacitatea de concentrare şi scad
eficienţa abilităţilor cognitive, ceea ce duce la o accentuare a problemelor;
• formarea unei imagini sociale: un tânăr care consumă droguri crede că poate câştiga aprecierea
şi respectul celorlalţi, dar de cele mai multe ori el este izolat de familie, colegi, prieteni;
• presiunea grupului: mulţi adolescenţi consumă droguri pentru că prietenii lor consumă şi ei
droguri;
• stimă de sine scăzută: un individ cu o stimă de sine scăzută poate consuma droguri pentru a se
simţi curajos, mai valoros sau mai interesant;
• un răspuns la singurătate: unii tineri ajung să consume droguri datorită dificultăţilor de
relaţionare şi de comunicare.
R. Atkinson&co le grupau în 5 categorii:
1. depresive (sedative): alcoolul, tranchilizantele uşoare;
2. narcotice: opiu şi derivatele lui (codeina, morfina, heroina);
3. stimulante: amfetamina, cocaina, nicotina, cofeina;
4. halucinogene (psihedelice): LSD, mescalina;
5. canabis: haşiş, marijuana.
Substanţele depresive sau sedative produc efecte inhibitoare, de calmare. Din această categorie,
alcoolul este cel mai des folosit. Consumat în cantităţi reduse, acţionează asupra centrilor nervoşi
superiori, crescând încrederea în sine a individului, produce o senzaţie de bine, o stare euforică şi
ridică, în general, tonusul.
Rapiditatea instalării modificărilor depinde de cantitatea de alcool ingerată în raport cu greutatea
corpului şi de rapiditatea cu care acesta intră în sânge. Când alcoolul atinge 0,3-0,4%, persoana intră în
comă; la 0,5% apare stopul cardiac, stopul respirator şi moartea.
Dacă dependenţa de alcool nu este tratată corespunzător, de multe ori se atinge faza de alcoolism
cronic.
Alcoolismul are o componentă emoţională puternică. În timp, consumul excesiv de alcool poate cauza
hipertensiune arterială, accidente vasculare cerebrale, hepatită, ciroze, litiază biliară, etc.
Substanţele narcotice diminuează sensibilitatea fizică şi capacitatea de răspuns la stimuli. Schimbările
produse sunt variate: la început apare o senzaţie de bine, descrisă ca o plăcere intensă similară
orgasmului, reduc anxietatea şi dau naştere unei stări de euforie şi detaşare. Rareori aceste reacţii se
asociază cu conduite agresive.
Substanţele stimulatoare contribuie în contrast cu primele două, la mărirea arousal-ului la producerea
unor efecte psihologice imediate.
Amfetamina amplifică încrederea în sine şi reduce starea de oboseală. În urma consumului, persoana
are un comportament agresiv, este confuză. Consumul îndelungat poate genera psihoze.
Cocaina este o substanţă stupefiantă care crează o puternică dependenţă. Cocaina pură a fost extrasă
din frunzele plantei de coca la mijlocul secolului XIX, iar la începutul secolului XX era deja folosită ca
ingredient în majoritatea produselor farmaceutice destinate tratării diverselor boli.
Cocaina acţionează în 3 faze:
• subiectul trăieşte o stare euforică, este activ, vorbeşte mult;
• în faza de apatie apar tulburări de respiraţie şi circulaţie, tulburări nervoase, halucinaţii;
• faza a treia este o fază de somnolenţă.
Consumul lor exagerat creează o mare dependenţă psihică şi se poate solda cu o intoxicaţie cronică şi
disfuncţii fiziologice. Folosite în doze mari, mai ales sub formă de injecţii, ele produc convulsii şi chiar
moartea. Consumul frecvent de cocaină creşte riscul apariţiei infarctului miocardic şi al accidentelor
vasculare cerebrale.
Substanţele halucinogene sau psihedelice, utilizate chiar în cantităţi infime, produc modificări profunde
în funcţionarea mintală.
Substanţele de tip canabis produc cele mai profunde modificări ale stărilor conştiinţei.
Marijuana este un amestec verde-cenuşiu preparat din frunzele, tulpina şi seminţele uscate şi
mărunţite ale plantei numite Cannabis sativa. Consumul acesteia pe termen scurt facilitează
comunicarea interpersonală, exacerbează percepţiile, induce o stare de euforie. Efectele pe termen lung
includ:
• afectarea funcţiilor reproductive (prin scăderea secreţiei de testosteron şi a numărului
spermatozoizilor, afectează fecunditatea);
• afectarea sistemului nervos, producând schimbări în structura creierului;
• afectarea sistemului psihic, tulburând coordonarea motrică, atenţia ‚ memoria de scurtă durată,
învăţarea, procesele perceptive;
• scaderea motivaţiei.
Haşişul produce stări euforice, expresive, alterarea percepţiei timpului şi spaţiului. Dozele mari
consumate duc la crize de personalitate. Dozele mici, în folosinţă îndelungată, antrenează stări de
apatie, îmbătrânire prematură; scade rezistenţa sistemului imunitar al organismului, creşte iritabilitatea
şi instabilitatea psihică, ducându-i pe subiecţii fragili la nebunie.
Mescalina, LSD şi ciupercile halucinogene sunt stupefiante care provoacă halucinaţii, distorsionări
puternice ale modului în care persoana percepe realitatea. Unele dintre aceste substanţe, cum este de
exemplu LSD, pot provoca schimbări rapide de dispoziţie (consumatorul trece în scurt timp de la o
stare de bucurie la o stare de furie). Doza de substanţe halucinogene trebuie să crească de la un consum
la altul, deoarece dacă aceeaşi substanţă este folosită la câteva zile după ce a fost încercată prima oară,
nu mai are aceleaşi efecte şi aceeaşi intensitate.
Mescalina a fost extrasă în 1897 de chimistul german Arthur Heffter din peyote – un cactus care creşte
în special în Mexic. Efectele la nivel fiziologic includ voma, greaţa, dilatarea pupilelor şi creşterea
temperaturii corpului. În plan psihologic apar tulburări de concentrare şi diminuarea memoriei de scurtă
durată.
Efectele consumului de ciuperci sunt asemănătoare cu cele ale utilizării LSD-ului, dar sunt mai de
scurtă durată. Consumul unor doze din ce în ce mai mari poate produce sentimente puternice de
anxietate, greaţă, vomă, viziuni înspăimântătoare.
Opiul este un stupefiant obţinut din plantele seminţei de mac. Opiul a fost folosit de-a lungul timpului
ca somnifer, ca anestezic, dar şi pentru inducerea unor stări de relaxare.
Heroina este un derivat al opiului, obţinut la sfârşitul secolului XIX prin sintetizarea morfinei.
Consumatorii de heroină pot trăi următoarele efecte: modificări are ritmului respiraţiei, scăderea
capacităţii de coordonare motrică, reducerea secreţiilor.
Efectele psihologice ale consumului de opiacee sunt: reducerea percepţiei durerii, scăderea anxietăţii,
indiferenţă afectivă.
 PARTEA A II-A
MECANISMELE PSIHOLOGIEI COGNITIVE

MECANISMELE PSIHICE INFORMAŢIONAL-OPERAŢIONALE DE

PRELUCRARE PRIMARĂ A INFORMAŢIILOR

CAPITOLUL 1
SENZAŢIILE

1.1. Specificul psihologic al senzaţiilor

Definirea senzaţiilor şi diferenţierea lor de alte mecanisme psihice nu reprezintă un demers foarte
simplu. De-a lungul diferitelor orientări psihologice, senzaţia a fost legată fie de stimuli exteriori, fie s-
a recurs la considerarea ei ca o simplă „curiozitate psihologică”, fie a fost considerată ca fiind singura
realitate. Se poate considera că senzaţiile sunt procese psihice elementare, care reflectă diferitele
însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în
momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor.
Senzaţiile nu au o existenţă izolată în contextul vieţii psihice; desprinderea şi studierea lor oarecum
separată, este expresia utilizării unui procedeu obişnuit de abstragere în interes ştiinţific şi didactic. În
realitate, în derularea vieţii psihice, senzaţiile sunt incluse în structuri psihice mai ample şi, totodată,
sunt „penetrate” de o serie de procese şi stări psihice mai complexe (reprezentările, gândirea, limbajul
etc.).
De ce este important în psihologie studiul senzaţiilor? Un răspuns la această întrebare se regăseşte în
următorul citat: „Creierul nu ar cunoaşte nimic din mediul înconjurător dacă simţurile nu ar transmite
semnalele sale” (S. Coren, 1989).
J. Smith (1989), descria simţurile ca pe nişte „ocheade furiş obţinute”, ocheade prin care contactăm
lumea. Receptorii preiau informaţiile şi le transmite creierului, care le interpretează. Odată asimilate,
aceste informaţii formează bazele percepţiei noastre asupra mediului înconjurător.
Senzaţia este procesul psihic prin intermediul căruia se reflectă însuşirile simple şi separate ale
lucrurilor în timpul acţiunii acestora asupra organelor de simţ. Această reflectare este nemijlocită,
directă, sub formă de imagini realizate prin legăturile temporare primare efectuate prin intermediul
ANS18.
Senzaţia este procesul implicat în recepţia informaţiei din mediu şi conversia ei în impulsuri nervoase.
Percepţia reprezintă organizarea şi interpretarea structurilor senzorilor informaţionali care ne permit
înţelegerea semnificaţiei fenomenelor care ne înconjoară.
În cadrul psihologiei, existau două direcţii majore privind studiul simţurilor, fiecare dintre ele urmând
strategii apropiate:
• cercetarea psihofizică urmărea relaţia dintre cantitatea de energie fizică a unui stimul şi
experienţa noastră senzorială;

18
Şchiopu, U. (coord.), 1997, Dicţionar de psihologie, p. 634
 • cercetarea fiziologică examina modul în care diversele celule specializate preiau şi transmit
creierului mesajele eletrochimice.
În secolul XIX, doi savanţi au adus o uriaşă contribuţie în acest domeniu: Gustav Fechner şi Hermann
von Helmoltz.
Senzaţiile au fost descrise cu ajutorul unor definiţii de lucru, operaţionale, uneori extrem de generale.
Astfel, „senzaţia descrie procesele prin care organismul răspunde la stimuli” (Feldman, 1990). Aceste
definiţii conduc la confundarea senzaţiei cu alte procese prin care organismul răspunde la acţiunea
stimulului. De aceea, senzaţia a fost comparată cu unele fenomene inferioare ei (de exemplu, excitaţia),
fie cu fenomene superioare ei (de exemplu, percepţia).
- definirea senzaţiei prin opoziţie cu excitaţia
Între excitaţie şi senzaţie trebuie făcută o distincţie. Astfel, dacă excitaţia presupune o modificare locală
reversibilă sub influenţa acţiunii stimulului, senzaţia implică transmiterea mesajului nervos, a excitaţiei,
până la centrii care au capacitatea de a înregistra experienţele care asigură adaptarea conduitelor
individului, asigurând reglarea globală a fiinţelor vii. De exemplu, dacă lumina este împiedicată să
ajungă în zona centrală a analizatorului vizual, senzaţia vizuală nu va apărea, dar acest lucru nu
înseamnă că reflexul pupilar va fi împiedicat să intre în funcţiune. Unii stimuli pot rămâne reflexogeni,
fără a angaja direct o senzaţie, dar ei se integrează în reglarea comportamentului prin răspunsurile
reflexe primare, care dau naştere, la rândul lor, unor senzaţii, contribuind astfel la cunoaşterea indirectă
a mediului. Acest fapt l-a determinat pe Piéron să vorbească de existenţa unei specificităţii
presenzoriale în căile sensibilităţii, care se manifestă în unele modalităţi de răspunsuri reflexe
declanşate la nivelul diferitelor etape funcţionale.
Există două stadii ale unei senzaţii:
• stadiul presenzorial, stadiul de excitaţie sau de reflex, caracterizat printr-o reacţie localizată, dar
integrată prin efectele ei în circuitul reglator;
• stadiul senzaţiei propriu-zise, ca reflectare a unor însuşiri ale obiectelor.
Definirea senzaţiei prin opoziţie cu excitaţia are, în opinia lui M. Zlate19, o semnificaţie dublă: se
precizează mai bine distincţia dintre fiziologic şi psihologic şi se subliniază integrarea fiziologicului în
sau de către psihologic, asigurându-se astfel reglarea generală a comportamentului.
- definirea senzaţiei prin opoziţie cu percepţia
Raportarea senzaţiei la percepţie reprezintă cea mai răspândită modalitate de definire şi individualizare
a senzaţiei. Un asemenea demers a fost întreprinse încă din secolul al XVIII-lea.
T. Reid concepea senzaţiile ca fiind unităţi psihice elementare şi primitive, care combinându-se şi
asociindu-se între ele conduc la percepţii. El sesiza caracterul primitiv al senzaţiilor elementare,
comparativ cu caracterul complex şi structural al percepţiilor. Reid a sesizat şi o altă diferenţă existentă
între senzaţii şi percepţii: în timp ce senzaţiile sunt experienţe mintale pur subiective, percepţiile permit
o priză de conştiinţă directă a obiectelor care există independent de cel care le percepe. Chiar dacă
distincţia dintre cele două mecanisme este simplistă, ea sugerează nivelul calitativ superior al
percepţiilor, comparativ cu cel al senzaţiilor.
În studiile actuale, senzaţia se referă la tratarea senzorială a informaţiilor fizice, independent de
semnificaţiile lor, în timp ce percepţia este direct legată de semnificaţia obiectelor şi de interpretarea
informaţiilor senzoriale. Se creează astfel premisa integrării organice a senzaţiilor în percepţii, nu
printr-o simplă asociere mecanică, ci ca urmare a interpretării informaţiilor furnizate de simţuri.
- definirea senzaţiei prin integrare psihofiziologică
Definirea senzaţiei se poate face şi prin raportarea ei la „fapte” obiective sau subiective, mai
îndepărtate sau mai apropiate de ea.

19
Zlate, M., 1999, Psihologia mecanismelor cognitive, p. 36
În 1934, P. Salzi în lucrarea „Senzaţia. Studiul genezei şi rolului ei în cunoaştere” evidenţiază rolul
unor fenomene psihice superioare în producerea senzaţiilor. Autorul arată că în analiza senzaţiilor
există 3 categorii de fapte care trebuie să ne reţină atenţia: fapte obiective, fapte nervoase şi fapte
mintale. O senzaţie:
- corespunde unui obiect real;
- implică participarea unui aparat nervos;
- în calitate de stare de conştiinţă are antecedente de natură subiectivă.
Problema care se ridică este de a şti care dintre aceste fapte reprezintă cauza senzaţiei într-o manieră
„necesară, imediată şi completă”. Salzi este tentat să acorde o importanţă mai mare „faptelor mintale”
în producerea senzaţiilor, susţinând faptul că imaginile, conştiinţa şi raţionamentul sunt cele care
determină senzaţia.
Deşi observaţiile lui Salzi sunt pertinente, unitatea celor 3 categorii de „fapte” în producerea senzaţiilor
nu este bine înţeleasă. La originea tuturor senzaţiilor stau procesele de excitaţie senzorial, care se
produc în celulele specializate. Procesul de declanşare constă într-o depolarizare locală, negativă, a
unei zone a fibrei nervoase, apoi are loc conducerea influxului spre centrii corticali.
Perfecţionarea senzaţiilor nu constituie doar o urmare a bunei funcţionalităţi anatomo-fiziologice, ci se
datorează şi perfecţionării activităţii mintale a individului.

1.2. Proprietăţile senzaţiilor

1. Calitatea senzaţiilor – este dată de multitudinea elementelor care le compun.

Calitatea senzaţiilor, care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative, olfactive etc., are
o mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi a persoanelor şi mai ales în ghidarea
comportamentului.
C.T. Morgan în lucrarea „Psihologie fiziologică” face o sinteză a acestor mecanisme. Cel puţin 3
mecanisme par a explica calitatea senzaţiilor.
a) Selectivitatea receptorilor constă în specificitatea diferenţială a receptorilor în raport cu diversele
specii de stimuli. Selectivitatea receptorilor se explică prin mai multe aspecte:
• localizarea receptorilor (unii sunt localizaţi la suprafaţa organismului, deci vor capta doar
informaţiile ce vin din afara corpului, iar alţii sunt localizaţi în interiorul organismului, fiind
sensibili doar la stimulii interni);
• structurile asociate receptorilor;
• caracterele chimice şi structurale ale receptorilor;
• caracteristicile funcţionale ale receptorilor.
b) Energia specifică a organelor de simţ – este un alt mecanism care explică calitatea senzaţiei. Se
porneşte de la premisa că fiecare organ de simţ posedă o energie specifică, proprie lui, care este
transmisă creierului, indiferent de maniera în care este stimulat, idee lansată şi experimentată de J.
Müller.
Teoria sa, elaborată în 1840 se sprijină pe următoarele principii:
• nu există senzaţie produsă de cauze externe; există numai o senzaţie a stării nervilor noştri,
produsă de cauze externe. Adică senzaţia este provocată de modificarea din organul senzorial,
care are o energie specifică; noi cunoaştem modificările acestei energii şi nu excitantul extern.
Ca dovadă: indiferent ce fel de excitaţii acţionează asupra unui organ de simţ (de exemplu
ochiul), noi percepem numai un fel de senzaţii (în cazul dat – senzaţii optice);
• una şi aceeaşi cauză externă/internă provoacă în organele de simţ diferite senzaţii,
corespunzătoare naturii fiecărui organ. O lovitură puternică provoacă pe piele senzaţii de
contact şi durere, în ochi – puncte luminoase, iar în ureche un zgomot;
 • senzaţia organului de simţ nu se manifestă ca o transmitere spre conştiinţă a calităţii şi stării
obiectelor, ci ca o aducere la cunoştinţă a calităţii şi stării nervului senzitiv, provocate de cauze
externe. Aceste calităţi, care diferă în diverşii nervi senzitivi, sunt esenţa organelor de simţ.
Şi alţi autori (H. Von Helmoltz, M. Frey, H. Henning) au preluat această idee. Helmoltz considera că nu
doar receptorul dispune de o energie specifică, ci fiecare fibră în parte, el formulând teoria fibrelor
specifice. E. Hering în teoria sa asupra vederii colorate, arată că unul şi acelaşi receptor poate da două
tipuri diferite de impresii colorate, în funcţie de stimulii care sunt aplicaţi. El propune teoria fibrelor
nonspecifice, teorie care intră în dispută cu teoria fibrelor specifice formulată de Helmoltz. Morgan
acordă credit teoriei fibrelor specifice care a fost demonstrată prin probe experimentale.
c) Energia specifică centrală – este un al treilea mecanism implicat în explicarea calităţii senzaţiilor.
Unii autori cred că această calitate a senzaţiilor se datorează nu numai unor mecanisme periferice, ci şi
unor mecanisme centrale, corticale. În sprijinul acestui punct de vedere se aduc argumente de ordin
anatomo-fiziologic sau neurologic. Se pare că la baza energiei specifice centrale care ar explica
diferitele calităţi ale senzaţiilor se află diferenţele chimice existente în transmisia sinaptică. Mai
plauzibil decât acest mecanism biochimic este cel al conexiunilor stabilite în sistemul nervos central.
2. Intensitatea senzaţiilor – este legată de intensitatea fizică a stimulilor care le provoacă.
Intensitatea senzaţiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte
variabile care acţionează independent sau corelat cu intensitatea fizică a stimulului. Aceste variabile pot
fi împărţite în 3 categorii:
• unele se referă la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata aplicării lui;
• alte variabile se referă la modul de aplicare a stimulului;
• unele particularităţi ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzaţiei (mărimea suprafeţei
receptoare stimulate, numărul neuronilor puşi în funcţiune, variaţia potenţialului la nivelul
neuronilor receptivi ai cortexului senzorial).
La aceşti factori trebuie adăugaţi şi alţii: condiţiile concrete în care are loc recepţia, gradul de
excitabilitate al sistemului nervos, existenţa/nonexistenţa unor dominante organice.
3. Durata senzaţiilor – se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei, senzaţia persistă atâta timp
cât acţionează şi stimulul. În timpul unei senzaţii au loc fenomene de amplificare sau diminuare a
acesteia, finalizate fie prin adaptarea senzorială, fie prin dispariţia senzaţiei. Însă senzaţia nu dispare
întotdeauna după încetarea acţiunii stimulului, ea poate persista şi după ce stimulul încetează a mai
acţiona asupra individului. Cele mai persistente după încetarea acţiunii directe a stimulului sunt
senzaţiile gustative. Imaginile care se păstrează şi după încetarea acţiunii stimulului poartă denumirea
de imagini consecutive (ele pot fi pozitive şi negative).
4. Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute
sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Stimulii care se asociază
cu senzaţii plăcute vor fi căutaţi, apropiaţi, recepţionaţi preferenţial, iar cei care generează experienţe
senzoriale neplăcute, vor fi evitaţi sau respinşi. Tonul afectiv al senzaţiilor este cel care specifică şi
individualizează senzaţiile în general, dar şi pe unele în raport cu altele. Tot ele evidenţiază relaţiile
subtile ce există sau pot exista între fenomene psihice simple, cum sunt senzaţiile şi altele complexe,
cum sunt cele afective.

1.3. Mecanismele psihofiziologice ale senzaţiilor

La producerea senzaţiei participă numeroase instanţe şi mecanisme, fiecare dintre ele îndeplinind roluri
specifice. Aparatul morfo-funcţional care contribuie la realizarea senzaţiei este analizatorul, cu părţi şi
funcţii distincte.
I. Recepţia stimulilor este unul din primele mecanisme puse în funcţie de analizator.
Organele esenţiale prin intermediul cărora se realizează captarea informaţiilor sunt receptorii, extrem
de numeroşi (circa 400.000.000) şi specializaţi pentru recepţionarea diverselor forme de energie.
Receptorii senzitivi transformă diferitele forme ale variaţiilor de energie din mediul înconjurător în
semnale nervoase. În receptori are loc în acelaşi timp o codificare a informaţiei.
Din punct de vedere structural, receptorii sunt fie terminaţii nervoase libere, fie aparate specializate.
Clasificarea receptorilor a fost făcută prima dată de Sherrington (1906), în funcţie de localizarea lor, în:
exteroreceptori şi interoreceptori. Exteroreceptorii răspund la stimuli care iau naştere în afara
organismului, iar interoreceptorii la cei din interiorul lui.
Exteroreceptorii sunt la rândul lor de două feluri:
a. Telereceptori (receptori la distanţă) – sursa de energie care excită asemenea receptori este situată la
distanţă (de exemplu receptorul vizual, auditiv).
b. Receptorii de contact – vin în contact direct cu sursa de energie (de exemplu, receptorii tactili).
Interoreceptorii, în funcţie de amplasarea lor, se împart în:
a. Proprioreceptori – răspândiţi în muşchi, tendoane, articulaţii şi aparatul vestibular;
b. Visceroreceptori – împrăştiaţi difuz în organele interne.
Actualmente, se preferă o clasificare a receptorilor în funcţie de natura energiei care îi influenţează.
Astfel, se disting:
1. Mecanoreceptori – de exemplu receptorii tactili, auditivi (sensibili la vibraţii), presoreceptorii
(baroreceptorii) din artere;
2. Termoreceptori – sensibili la radiaţiile calorice;
3. Receptorii electromagnetici – excitaţi de radiaţiile electromagnetice, de exemplu receptorii vizuali
(celulele cu conuri şi bastonaşe);
4. Chemoreceptori – sensibili la modificările chimice; de exemplu receptorul olfactiv, gustativ.
5. Algoreceptori sau nociceptori – impresionaţi de stimulii dureroşi.
Variaţia de potenţial electric apărută în receptor sub acţiunea stimulului poartă denumirea de potenţial
receptor sau potenţial generator.
Se presupune că presiunea produce o deformare a terminaţiunii nervoase, cu deschiderea canalelor
pentru Na+ şi pătrunderea Na+ în interiorul fibrei.
Codarea informaţiilor constă în includerea proprietăţilor cantitative (tăria, intensitatea, forţa) şi
calitative (tipul de energie) ale stimulilor în structura potenţialului de acţiune şi în transmiterea acestuia
creierului.
II. Conducerea influxului nervos la creier reprezintă al doilea mecanism implicat în producerea
senzaţiilor. Transmiterea se realizează prin intermediul fibrelor aferente (în număr de circa 4.000.000).
Se consideră că fiecare fibră nervoasă vine în contact cu 100 de celule receptoare.
Traseul cerebral care porneşte de la receptor la creier nu este continuu, ci prezintă 3-4 întreruperi
sinaptice, amplasate la diferite niveluri ale SNC. Aceste întreruperi se complică progresiv, începând cu
etajele inferioare şi terminând cu cele superioare (vezi Figura 1.1.).

Figura 1.1. Structura căilor aferente

Complicarea se realizează în funcţie de numărul de neuroni, numărul de sinapse, numărul straturilor

de ordonare. Rolul esenţial al căilor de conducere (aferente) este acela de prelucrare succesivă tot mai
complexă a semnalelor nervoase.
În căile de conducere asistăm la recodificarea informaţiilor şi la filtrarea lor. Cele cu o mare încărcătură
informaţională sunt reţinute, în timp ce altele, mai puţin semnificative, sunt eliminate sau blocate la
nivel subcortical.
III: Interpretarea informaţiilor nervoase de către creier este mecanismul cel mai important al
senzaţiei. Ea se produce în zonele de proiecţie corticală ale analizatorului, care se compun dintr-o
porţiune centrală sau primară (nucleul analizatorului) şi alta periferică.
Aria senzorială primară cuprinde aria vizuală (lobul occipital), aria auditivă (lobul temporal) şi aria
somatosenzorială (lobul temporal). Localizarea segmentelor corticale ale analizatorilor este redată în
figura 1.2.

Figura 1.2. Localizarea segmentelor corticale ale analizatorilor

Funcţia principală a zonelor de proiecţie corticală este aceea de a efectua analiza, sinteza şi prelucrarea
complexă a semnalelor provenite pe căile aferente. Segmentul cortical realizează decodificarea
semnalelor, adică finalizarea semnalelor nervoase, într-un cod imagine aflat într-o relaţie izomorfă cu
însuşirile stimulului recepţionat.
 Componentele sistemului nervos

Unitatea de bază a sistemului nervos este neuronul, o celulă specializată, cu rol în transmiterea
impulsului nervos şi modul de funcţionare a circuitelor neuronale.
Deşi diferă în ceea ce priveşte mărimea şi forma, neuronii au câteva caracteristici comune (vezi Figura
1.3.).

Figura 1.3.

În alcătuirea neuronului se distinge un corp celular (pericarion) şi două tipuri de prelungiri.

Prelungirile subţiri cu multe ramificaţii sunt cunoscute sub numele de dendrite, iar prelungirea unică
mai groasă, divizată în porţiunea ei terminală, axon. Porţiunea distală a axonului prezintă numeroase
ramificaţii fine care se termină prin mici butoni denumiţi terminaţii sinaptice.
Legătura dintre terminaţia sinaptică a unui neuron şi corpul celular sau dendritele neuronului următor
nu se realizează prin contact direct, între aceştia existând un spaţiu denumit fantă sinaptică – legătura
astfel stabilită poartă numele de sinapsă.
Impulsul nervos ajuns la nivelul terminaţiilor sinaptice ale axonului determină secreţia unor substanţe
biochimice denumite neurotransmiţători, care difuzează în spaţiul sinaptic şi stimulează neuronul
următor, realizând astfel transmiterea impulsului nervos de la un neuron la altul.
În afară de celulele neuronale, sistemul nervos conţine numeroase alte celule nespecializate, denumite
celule gliale, care înconjoară neuronii, cu rol de susţinere a acestora.
La nivel neuronal, informaţia este condusă unidirecţional – de la dendrite spre capătul axonului – sub
forma unui impuls electrochimic, denumit potenţial de acţiuni. Generarea potenţialelor de acţiune,
funcţie specifică a neuronului, se realizează la nivelul membranei celulare de către canalele ionice şi
pompele ionice. Canalele ionice sunt proteine moleculare care formează pori de-a lungul membranei
celulare; aceste structuri proteice reglează fluxul electric al diferiţilor ioni: sodiu (Na+), potasiu (K+),
calciu (Ca+) sau clor (Cl-), prin deschiderea şi închiderea porilor. Fiecare canal ionic este selectiv,
permiţând de obicei unui singur tip de ioni să-l traverseze. Celelalte structuri proteice, denumite pompe
ionice, ajută la menţinerea unei anumite repartiţii a diferitelor tipuri de ioni la nivelul membranei
celulare, prin transferarea acestora de o parte şi de alta a membranei celulare.
În momentul în care neuronul este stimulat, dacă intensitatea stimulului este suficient de mare, canalele
pentru Na+ se deschid brusc şi ionii de Na+ pătrund în celulă. Acest proces de depolarizare are ca efect
inversarea repartiţiei ionilor de Na+ de o parte şi de alta a membranei, în zona stimulată (partea internă
devine pozitivă, iar cea externă negativă).
Viteza de transmitere a potenţialului de acţiune, de la dendrite către axon, variază între 3 şi 320 km/h,
în funcţie de diametrul axonului (axonii cu diametrul mai mare conduc mai repede potenţialul de
acţiune).
Viteza de transmitere este de asemenea influenţată de prezenţa/absenţa tecii de mielină – formată din
lipide şi proteine, ce prezintă din loc în loc nişte strangulaţii sau noduri. Datorită capacităţii sale de
izolare, teaca de mielină permite deplasarea “în salturi” a impulsului nervos de la o strangulaţie la
următoarea, determinând astfel o creştere considerabilă a vitezei de transmitere.
Sinapsa are o importanţă deosebită deoarece este zona în care se realizează transmisia impulsurilor
nervoase. Un neuron descarcă doar dacă intensitatea stimulului depăşeşte un anumit nivel de prag, iar
răspunsul declanşat are intensitate maximă; acest proces are la bază principiul „tot sau nimic”.
Neuronul activat nu mai răspunde la acţiunea altor stimuli timp de câteva miimi de secundă.
Transmiterea impulsului nervos se realizează prin intermediul neurotransmiţătorilor.

Organizarea sistemului nervos

Toate părţile componente ale sistemului nervos interacţionează, însă, din motive didactice, sunt
delimitate în două ramuri principale care, la rândul lor, sunt formate din două subramuri.
Sistemul nervos central cuprinde totalitatea neuronilor cerebrali şi spinali.
Sistemul nervos periferic cuprinde nervii care asigură legătura dintre segmentele cerebrale şi măduva
spinării, pe de o parte, şi segmentele organismului, pe de altă parte. Sistemul nervos periferic este
format din sistemul nervos somatic şi cel vegetativ.

Nervii senzitivi ai sistemului nervos somatic preiau informaţiile despre stimulii exterior de la nivelul
receptorilor situaţi în tegument sau musculatură şi le transmit sistemului nervos central (SNC); datorită
acestor nervi suntem capabili să simţim durerea, presiunea şi variaţiile de temperatură. Nervii motori ai
sistemului nervos somatic conduc impulsurile de la nivelul SNC către musculatură, unde termină
mişcarea voluntară şi contribuie la adaptarea posturală şi menţinerea echilibrului.
Nervii sistemului nervos vegetativ conduc impulsurile nervoase de la sau către organele interne,
controlând procese ca respiraţia, frecvenţa cardiacă sau digestivă.

1.4. Legile senzaţiilor

1.4.1. Legea intensităţii

Pentru ca o senzaţie să apară, stimulul trebuie să aibă o anumită intensitate. Cantitatea minimă de
intensitate a stimulului, capabilă să producă o senzaţie, poartă denumirea de prag absolut minimal.
Acesta este extrem de diferit de la o senzaţie la alta.
Stimulii care nu ating valorile de intensitate minimală se numesc stimuli subliminali; ei produc efecte
fiziologice, dar nu sunt integraţi senzorial decât dacă sunt însumaţi sau asociaţi cu stimuli semnificativi.
Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care produce o senzaţie de acelaşi fel, deci în cadrul
aceleiaşi modalităţi senzoriale, poartă denumirea de prag absolut maximal. Depăşirea lui declanşează,
ca urmare a suprasolicitării analizatorului, fie durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul.
Pragul absolut minimal constituie indicatorul sensibilităţii absolute, formulându-se următoarea lege:
unde:
S0 = sensibilitatea absolută a unui analizator;
p = pragul absolut minimal.

Între sensibilitatea absolută şi pragul absolut minimal există un raport invers proporţional: cu cât pragul
absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea absolută este mai mare şi invers.
Omul dispune de capacitatea de a sesiza nu numai limitele minime şi maxime ale intensităţii unor
stimuli, ci şi existenţa unor diferenţe foarte fine între intensităţile variabile ale stimulilor, diferenţe
măsurate cu ajutorul pragului diferenţial. Capacitatea cu ajutorul căreia se surprind diferenţele
minime între stimuli poartă denumirea de sensibilitate diferenţială.
Legea Bouguer-Weber postulează existenţa unei relaţii constante între intensitatea iniţială a stimulului
şi cea nou adăugată sau scăzută. La greutate, acest raport este de 1/30, la senzaţiile auditive 1/10, la
cele vizuale 1/100. Exprimarea matematică este:
unde:
I = intensitatea diferenţială;
I = intensitatea iniţială;
K = constant.

Această relaţie nu se aplică decât stimulilor de intensitate medie. Legea nu spune nimic despre
intensitatea senzaţiei, ci doar despre capacitatea individului de a distinge între diferite intensităţi.
G.T. Fechner, pornind de la legea formulată de Bouguer şi Weber, a demonstrat în lucrarea „Elemente
de psihofizică” (1860) validitatea legii după care intensitatea percepută a unei senzaţii este
proporţională cu logaritmul mărimii fizice a stimulului. Dacă dorim ca senzaţia să crească în progresie
aritmetică, trebuie să creştem intensitatea stimulului în progresie geometrică. Şi această lege se verifică
doar în zona intensităţii mijlocii a stimulilor.
În 1961 S.S. Stevens corectează legea lui Fechner, arătând că între intensitatea senzaţiilor şi intensitatea
stimulilor există o dependenţă exponenţială, nu logaritmică. El propune formula:
S = K (I – I0)n
unde:
S = senzaţia;
I = intensitatea stimulului;
I0 = valoarea pragului senzorial;
K = constanta de care depinde unitatea de măsură folosită.

În psihologia inginerească s-a introdus noţiunea de prag operativ al senzaţiei.

1.4.2. Legea adaptării

Adaptarea senzorială reprezintă creşterea sau scăderea sensibilităţii ca urmare a acţiunii repetate a
stimulilor sau a modificării condiţiilor de mediu.
Intrarea în funcţiune a fenomenului adaptării senzoriale poate fi cel mai uşor demonstrată prin trecerea
bruscă dintr-un mediu în altul.
Procesul de adaptare se realizează gradat. Adaptarea la lumină se produce în câteva secunde, în timp ce
adaptarea la întuneric se produce mai greu.
Adaptarea este un fenomen relaţional deoarece ia în considerare nivelul iniţial al sensibilităţii şi ia apoi
valori diferite în funcţie de intensitatea şi durata stimulului. Ea depinde şi de anumite particularităţi
morfofuncţionale ale organelor de simţ, ca şi de locul şi rolul acestora în procesul reflectării
informaţionale. De obicei, la stimulii puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi creşte. Scăderea
sensibilităţii trebuie interpretată în 2 moduri:
a) ca diminuare treptată a senzaţiilor, fără a ajunge la dispariţia lor;
b) ca dispariţie totală sau cvasitotală a sensibilităţii.
În funcţie de rapiditatea adaptării lor, analizatorii au fost clasificaţi în:
a) uşor adaptabili: tactili, termici, olfactivi, gustativi;
b) greu adaptabili: auditivi şi algici.
Adaptarea depinde şi de particularităţile contextului obiectiv şi subiectiv în care are loc recepţia.
Teoria nivelului de adaptare, formulată în 1964 de H. Helson ia în considerare nu doar magnitudinea
stimulului care acţionează asupra organelor de simţ, şi ci magnitudinea altor stimuli din imediata lui
apropiere.
Aspectele calitative ale teoriei sale se referă la explicarea capacităţii de adaptare a organismului odată
cu schimbarea mediului. Pentru ca organismul să se adapteze, este necesară stabilirea unui nivel de
referinţă cu ajutorul căruia stimulii să poată fi judecaţi. Stimulii foarte apropiaţi de acest nivel sunt
judecaţi ca fiind medii sau neutri, cei care depăşesc nivelul – ca fiind puternici, iar cei aflaţi sub nivel –
ca fiind slabi. O asemenea formulare implică relativitatea judecăţilor subiecţilor. Un stimul poate fi
considerat intens sau slab în funcţie de nivelul subiectiv de adaptare. Nivelul de adaptare este o
constantă a fiecărui subiect, variabilă de la un individ la altul. După Helson, există 3 clase de stimuli în
funcţie de care se produce adaptarea:
- stimuli focali (sunt cei ce urmează a fi evaluaţi);
- stimuli de fond (sunt formaţi din tot ceea ce înconjoară stimulii focali);
- stimuli reziduali (relativ constanţi, provin din experienţa anterioară).
Nivelul de adaptare va fi constituit din media ponderată a acestor 3 clase de stimuli, medie făcută de
organism.
Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului, care constă în accentuarea sensibilităţii,
creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi ce acţionează succesiv sau
simultan, de unde şi 2 forme de contrast:
a) contrastul succesiv – constă în creşterea sensibilităţii la stimulul prezent ca urmare a acţiunii
îndelungate a unui alt stimul de aceeaşi modalitate, dar diferit ca intensitate;
b) contrastul simultan – constă fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi pregnanţei stimulilor
prezentaţi în acelaşi timp în câmpul perceptiv, fie în evidenţierea unui stimul sub influenţa stimulilor
învecinaţi de fond. Contrastul simultan nu apare decât atunci când stimulii se diferenţiază între ei după
o serie de parametri (intensitate, saturaţie, tonalitate).
Contrastul are la bază modificarea funcţională a sensibilităţii şi se explică prin intrarea în acţiune a
mecanismelor de inducţie reciprocă şi autoinducţie. Cel mai plauzibil mecanism al contrastului este
mecanismul inhibiţiei lateral.
Inhibiţia laterală reprezintă operaţia unui proces inhibitor responsabil de faptul că răspunsurile unei
celule se sustrag răspunsurilor din alte celule, determinând astfel diferenţa dintre două intrări.

1.4.3. Legea sensibilizării

Sensibilizarea presupune creşterea se sensibilităţii datorită intervenţiei unor fenomene de interacţiunea.

Acestea se produc la mai multe niveluri:
Primul nivel este cel al receptorului unui analizator, interacţiunea având loc între diferitele lui elemente
structurale diferenţiate;
Al doilea nivel este cel al segmentelor unuia şi aceluiaşi analizator.
Al treilea nivel este reprezentat de interacţiune dintre analizatori diferiţi.

1.4.4. Legea depresiei

Legea depresiei constă în scăderea sensibilităţii ca urmare a legăturilor funcţionale intraanalizatori sau
interanalizatori. Funcţionează exact după aceleaşi mecanisme şi la aceleaşi niveluri ca şi legea
sensibilizării.
Efectele de interacţiune ale analizatorilor sunt dependente de o serie de factori:
- relaţia de intensitate dintre stimuli;
- procesele corticale şi legile lor;
- sistemul nervos vegetativ;
- formaţiunea reticulară;
- formarea reflexelor condiţionate.

1.4.5. Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului

Această lege accentuează nu atât forţa fizică a stimulului, cât valoarea, semnificaţia acestuia pentru
individ. Cercetările experimentale au demonstrat că un stimul slab ca intensitate, dar foarte
semnificativ pentru organism, este mult mai bine recepţionat decât un stimul puternic, dar
nesemnificativ.
Legea semnificaţiei acţionează în sens contrar legii intensităţii senzaţiilor. Ea a fost descoperită de I.P.
Pavlov care atrăgea atenţia asupra faptului că în studiul activităţii nervoase superioare trebuie să se ţină
seama nu doar de intensitatea absolută, ci şi de intensitatea relativă a unui stimul. Pavlov vorbeşte de
legea forţei relative, care nu este altceva decât legea semnificaţiei forţei de semnalizare.

1.4.6. Legea sinesteziei

Legea sinesteziei se referă la efectele de intermodelare primară informaţională, adică, la „transpunerea”

unei forme de sensibilitate într-o altă modalitate senzorială. Sunt situaţii când un stimul, deşi este
aplicat pe o anumită modalitate senzorială, poate produce efecte proprii unui alt analizator, fără ca
acesta să fi fost stimulat. De exemplu, stimulii auditivi pot produce efecte de vedere cromatică, aşa-
numita „audiţie colorată”.
Unul dintre primii autori care s-au ocupat cu studiul sinesteziei a fost psihologul român Eduard Gruber.
Acesta a investigat fenomenul sinopsiei (audiţie cromatică).
Investigaţiile ulterioare asupra sinesteziei au condus spre ideea că acest fenomen aparent neobişnuit stă
la baza talentului artistic.

1.4.7. Legea compensării

Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la perfecţionarea alteia atât de
mult, încât aceasta din urmă preia funcţiile celei dintâi. La orbi şi la surzi se dezvoltă sensibilitatea
tactilă, vibratorie, olfactivă.
Compensarea reprezintă o lege mai generală a psihicului, ea acţionând nu doar la nivel senzorial.
Compensarea este capacitatea organismului de a se autoconstitui structural şi funcţional. Interpretată ca
fenomen interior psihofiziologic, ea presupune restructurări funcţionale, comutări nervoase sau
atoreglări, ce se soldează cu reechilibrarea organismului şi cu refacerea potenţialului adaptativ care
asigură echilibrul dintre subiectiv şi obiectiv.

1.4.8. Legea condiţionării social-istorice

Condiţionarea social-istorică a senzaţiilor poate fi evidenţiată în mai multe planuri:

a) adâncirea, cizelarea, perfecţionarea unor modalităţi senzoriale ale omului;
b) schimbarea ponderii diferitelor modalităţi senzoriale;
c) apariţia unor modalităţi senzoriale noi (de exemplu pipăitul – ca explorare activă a obiectelor).
Factorii care determină variaţiile senzorio-comportamentale sunt legaţi de specificul cultural, de
educaţie, tradiţii, obiceiuri, mentalităţi ce modifică în timp trăirea şi expresia senzorială.

1.5. Importanţa senzaţiilor

Rolul senzaţiilor în cunoaşterea umană este atât de mare, încât unii filosofi (de exemplu J. Locke) au
afirmat că „nimic nu există în intelect fără să fi trecut mai întâi prin simţuri”.
Importanţa senzaţiilor pentru existenţa şi activitatea umană constă în următoarele:
• senzaţiile informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător,
cu condiţia ca aceste variaţii să fie importante şi să se producă în anumite limite. Sistemul
senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experienţe subiective;
• senzaţiile asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului înconjurător. Senzaţiile ne
semnalizează dezechilibrele interioare; ne pun în acord cu solicitările ce vin din mediu;
• senzaţiile orientează şi controlează benefic conduitele actuale ale individului. Informaţiile
primite cu ajutorul lor sunt dependente de trebuinţele noastre actuale, de particularităţile
activităţilor desfăşurate.
 CAPITOLUL 2
PERCEPŢIA
MECANISM PSIHIC DE PRELUCRARE PROFUNDĂ A INFORMAŢIILOR
Informaţia pătrunde în simţurile noastre sub formă de biţi sau unităţi informaţionale, însă nu aceasta
este modalitatea în care percepem lumea. Percepem o lume de obiecte şi oameni, o lume care ne
bombardează cu structuri integrate, nu cu fragmente de senzaţii.

2.1. Specificul psihologic al percepţiei

În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi
fenomenelor respective. Împreună cu senzaţiile, percepţiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a
omului în mediul înconjurător. Fiind o etapă necesară a cunoaşterii, percepţiile sunt legate de memorie,
gândire, imaginaţie; ele sunt condiţionate de atenţie, au o încărcătură emoţională, sunt stimulate şi
orientate selectiv de motivaţie.
Percepţia este procesul de cunoaştere (mental) activ implicat în adaptarea curentă, prin care se reflectă
obiecte, fenomene, fiinţe şi persoane în poziţiile, mişcările şi totalitatea însuşirilor lor20.
Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc diferite însuşiri ale obiectelor, percepţia reflectă obiectul în
întregime, în ansamblul însuşirilor sale. Percepţia nu se reduce la o simplă sumă de senzaţii, ci
constituie o formă calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale.
Orice obiect sau fenomen posedă o serie de însuşiri, dintre care unele sunt esenţiale, iar altele
neesenţiale (periferice). Însuşirile esenţiale se caracterizează prin faptul că de ele depinde însăşi natura
obiectului respectiv. Însuşirile neesenţiale vizează aspectele exterioare ale obiectelor, astfel încât
modificarea sau suprimarea lor nu duce la schimbarea naturii obiectelor respective.
Percepţia comparativ cu senzaţia este:
• inferenţială – permite persoanelor să completeze informaţia care lipseşte din senzaţiile brute;
• categorială – ajută indivizii să plaseze în aceeaşi categorie senzaţii aparent diferite pe baza unor
trăsături comune;
• relaţională – oferă prilejul comparării fiecărui stimul cu toţi ceilalţi aflaţi în mediul
înconjurător;
• adaptativă – serveşte indivizilor pentru a-şi centra atenţia asupra aspectelor mai importante ale
stimulilor şi pentru a le ignora pe cele mai puţin importante;
• automată – se produce de la sine, spontan;
• fondată pe cunoştinţe anterioare.

2.2. Percepţia ca proces

Percepţia este nu numai o imagine mai mult sau mai puţin constituită a unui obiect sau fenomen din
lumea externă, ci poate fi examinată şi ca proces, în cursul căruia se formează, se „cunoaşte” treptat
imaginea respectivă. Din această perspectivă, percepţia poate fi concepută ca un sistem de acţiuni
perceptive. Chiar dacă în mod obişnuit în mintea noastră informaţia despre obiecte şi fenomene există
sub formă de imagini cu care operăm fără să sesizăm în mod conştient diferitele unităţi structurale ale
procesului perceptiv, în realitate acestea sunt mereu implicate. „Teoria activităţii” (P. Janet, J. Piaget,
A.N. Leontiev, A.R. Luria ş.a.) scoate în relief caracterul dinamic, procesual al percepţiei. Acţiunile şi
operaţiile perceptive se constituie în cursul vieţii pe baza asimilării experienţei social-istorice în
variatele forme de activitate umană. Această idee este limpede exprimată de psihologul englez R.L.
20
Şchiopu, U., coord., op.cit., p. 516
Gregory (1970). Pentru psiholog – scrie el – problema care se pune este: „Putem percepe înainte de a
învăţa să percepem?”. Răspunsul este: „Într-adevăr, membrele şi organele de simţ sunt inutile până
când nu învăţăm să le folosim în mod efectiv; ele sunt la fel de inutile ca şi uneltele până când nu avem
deprinderea de a le folosi” (p. 208).
Copilul nou-născut nu poate să descifreze de la început informaţia pe care o poartă configuraţiile
„polisenzoriale” de semnalele nervoase produse de obiectele şi fenomenele lumii reale: el învaţă pas cu
pas să le perceapă în contact nemijlocit cu ele, mânuindu-le mai întâi sub directa îndrumare a adultului,
iar ulterior din ce în ce mai independent.
În formarea şi desfăşurarea acţiunilor perceptive, îndreptate spre „examinarea” obiectului şi elaborarea
percepţiei ca „model mintal” al acestuia, un rol important îl joacă procesele motrice: mişcările mâinilor
în pipăit, mişcările ochilor în urmărirea conturului în percepţia vizuală a obiectelor, micromotricitatea
coardelor vocale în perceperea sunetelor etc.
Din punctul de vedere al destinaţiei lor, mişcările manuale implicate în percepţia faptică (pipăit) şi cele
oculare în percepţia vizuală sunt de două feluri: a) mişcări de investigaţie, de orientare şi de corecţie
care vizează examinarea activă a obiectului, ajustarea ochilor (sau a mâinilor) în raport cu însuşirilor
obiectului şi cu ambianţa, precum şi corecţia succesivă a mişcărilor perceptive; b) mişcări gnostice
propriu-zise, care participă la „construirea” imaginii perceptive, la evaluarea însuşirii spaţiale ale
obiectelor, la recunoaşterea obiectelor cunoscute etc.
Îndeplinind variate funcţii, mişcările oculare sunt deosebit de complexe (unele sunt macromişcări, iar
altele micromişcări) şi variate ca formă. Astfel, dintre macromişcări, cercetările electrografice au pus în
evidenţă, în primul rând, aşa-numitele mişcări de urmărire, care au o înfăţişare lină, ordonată şi permit
ochilor să urmărească continuu obiectul în mişcare. Viteza minimă a mişcărilor de urmărire este de
cinci minute unghiulare pe secundă, ceea ce corespunde pragului percepţiei mişcării. Viteza maximă
este de circa 30-40 grade pe secundă. O altă categorie este reprezentată de mişcările sacadate ale
ochilor, acestea sunt salturi rapide şi bruşte săvârşite de globii oculari în timpul examinării obiectelor
imobile, în timpul lecturii etc. Noi nu ne dăm seama de aceste mişcări şi avem impresia că, de pildă,
atunci când citim un text sau percepem un obiect (un tablou, o fotografie) privirea noastră se
deplasează repede, succesiv şi cu o viteză constantă de-a lungul rândurilor, conturului obiectelor etc. În
realitate, aşa cum relevă înregistrările electrografice, cu acest prilej ochii noştri se deplasează în salturi
dintr-un loc (reper) în altul; salturile (denumite sacade) alternează cu momentele de fixare. Astfel, în
timpul lecturii o sacadă durează în medie circa 0,022 s, iar durata unui salt în care privirea revine la
începutul rândului următor este de aproximativ 0,04 s. Atunci când ochiul nu se mişcă, iar privirea este
îndreptată asupra unui reper, avem de-a face cu faza de fixaţie vizuală a obiectului.
Rolul fixaţiilor rezidă în faptul că tocmai în acest răstimp creierul primeşte cea mai mare cantitate de
informaţie despre obiectele percepute. S-a stabilit că în efectuarea unei sarcini vizuale (examinarea
unui obiect sau tablou, lectura unui text) ochii se află în majoritatea timpului (90-95%) în stare de
fixaţie. Desigur, ca urmare a automatizării acţiunilor perceptive prin exerciţii, are loc perfecţionarea şi
creşterea eficienţei întregului proces de percepţie. Aşa de pildă, formarea deprinderilor de lectură se
manifestă prin: a) reducerea numărului de fixaţii pe parcursul unui rând; b) scurtarea duratei fixaţiilor;
c) reducerea numărului de reveniri asupra celor citite anterior; d) creşterea volumului segmentelor de
text percepute simultan etc. Desigur, toţi aceşti parametri depind în mare măsură de scopul urmărit în
lectură, de dificultatea textului, de particularităţile individuale ale cititorului. Totuşi, în prezent se
cercetează posibilitatea optimizării procesului de lectură, recurgându-se şi la formarea deprinderilor de
lectură rapidă, care se bazează în mare măsură pe perfecţionarea percepţiei vizuale a textului scris.
Deşi cineva care priveşte cu atenţie un punct dintr-un obiect imobil are impresia că fixează punctul
respectiv fără să-şi mişte ochii, în realitate aceştia săvârşesc în timpul fixaţiilor respective o serie de
micromişcări voluntare şi imperceptibile. Aceste mişcări sunt de trei tipuri principale: a) tremorurile –
oscilaţii mărunte ale ochilor cu o amplitudine de 5-15 minute unghiulare şi cu o frecvenţă de 20-150 Hz
(în percepţia vizuală ele nu au o semnificaţie prea mare); b) draivurile – mişcări relativ lente cu o
amplitudine de 3-30 min.u şi cu o viteză de 6 min.u./s; aceste mişcări participă la procesul de menţinere
a imaginii în zona optimă a retinei (fovea centrală) şi totodată împiedică formarea aşa-numitului „câmp
gol”, adică dispariţia din percepţie a obiectului, a cărui imagine este strict fixată pe retină („imagine
stabilizată”); c) flicurile – mişcări oculare rapide cu o amplitudine de 2-10 min.u., care apar la intervale
cuprinse între 100 ms şi câteva secunde; şi ele împiedică formarea adaptării locale, care duce la apariţia
„câmpului gol”.
Să notăm că în prezent este destul de răspândită „teoria motrică” a percepţiei (în opoziţie cu teoria
senzorială a percepţiei), potrivit căreia motricitatea joacă un rol decisiv în formarea imaginilor
perceptive. Pentru ilustrare se face referinţă la mişcările globilor oculari, care participă la percepţia
vizuală a spaţiului (a formei, poziţiei, mărimii obiectelor, a distanţei etc.).
Fără a subestima contribuţia motricităţii la perceperea activă şi adecvată a realităţii trebuie spus că
adesea se exagerează. Perceperea realităţii poate avea loc şi fără participarea imediată a motricităţii
musculare. De pildă, relaţiile spaţiale pot fi suficient de exact apreciate şi la lumina fulgerului
(noaptea), înainte ca ochii să poată efectua vreo mişcare. De asemenea s-a constatat că omul poate
percepe (şi înţelege) vorbirea şi în condiţiile paraliziei prin curarizare a muşchilor aparatului verbal.
Acţiunile obiectuale, care implică motricitatea sunt absolut necesare şi de o mare însemnătate în
procesul de formare a imaginilor perceptive (mai ales la copii). După ce s-au constituit, însă, ele posedă
o relativă independentă faţă de componenta motrică.
Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei şi al pipăitului au fost puse în evidenţă
patru operaţii sau, mai exact petru niveluri ale acţiunii perceptive: depistarea, discriminarea,
identificarea şi recunoaşterea (V.P. şi T.P. Zincenko, 1976).
Detecţia ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv, constă în faptul că subiectul este în stare să constate
prezenţa sau absenţa stimulului. Discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte este
operaţia propriu-zisă de formare a imaginii perceptive. O particularitate a acţiunii perceptive este
caracterul său desfăşurat, succesiv. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia relevării conţinutului
senzorial specific în conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o are de îndeplinit
subiectul.
După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. Dar, pentru ca
recunoaşterea să poată avea loc, este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi
identificarea. Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al
recunoaşterii. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un
moment dat şi imaginea păstrată în memorie. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea,
dar nu se reduce la ea. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea
obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte, percepute anterior) şi degajarea etalonului
corespunzător din memoria de lungă durată.
O problemă frecvent abordată este volumul percepţiei (mai ales vizuale). După cum s-a arătat, în
efectuarea variatelor sarcini (lectura unui text, examinarea unor obiecte fixe) ochii se deplasează
sacadat şi extrag informaţia corespunzătoare numai în pauzele de fixaţie dintre salturi. Se pune
întrebarea: câte obiecte pot fi percepute într-o singură fixaţie (sau într-o expunere scurtă)?
De asemenea, s-a cercetat cum se modifică volumul percepţiei în funcţie de instructajul dat subiectului,
de natura materialului, de vârsta subiectului etc. În experimente, ca stimuli au fost utilizate litere, cifre,
silabe, cuvinte, puncte sau figuri etc., înscrise pe cartonaşe şi prezentate subiecţilor cu ajutorul
tahistoscopului (un aparat electronic pentru expuneri scurte, măsurate în miimi de secundă).A reieşit că
atunci când elementele prezentate nu sunt legate între ele, volumul percepţiei este de 4-8 elemente.
Dacă însă elementele formează unităţi mai ample (cuvinte, configuraţii de puncte etc.), deşi pragul se
menţine, volumul percepţiei creşte semnificativ.
A fost emisă ipoteza că, chiar în expunerile scurte subiectul este în stare să extragă o cantitate mai mare
de informaţie decât cea pe care o redă ulterior. Cercetările au confirmat că volumul materialului
reprodus nu depinde de volumul percepţiei, ci de posibilităţile memoriei.
Percepţia poate fi considerată nu numai ca unul dintre procesele cognitive, ci şi ca formă de activitate
relativ independentă. În mod obişnuit percepţia ca proces este inclusă în diverse forme de activitate
practică sau intelectuală, în calitate de componentă de care adesea nici nu ne dăm seama. Sunt situaţii,
însă, în care percepţia devine o activitate perceptivă mai mult sau mai puţin autonomă, având un scop,
un sistem de motive, anumite modalităţi de realizare şi un rezultat determinat. Activitatea perceptivă
poartă numele de observaţie (în acest context nu se confundă cu observaţia ca metodă de cercetare
ştiinţifică). Reiese, deci, că observaţia este un proces de percepere intenţionată, planificată şi controlată
a obiectelor sau fenomenelor lumii reale (inclusiv a propriilor acte de conduită). Ea este necesară în
orice domeniu în care omul îşi desfăşoară activitatea – munca profesională, activitatea şcolară,
activitatea de creaţie etc. În procesul de învăţământ, şcoala trebuie să cultive la elevi spiritul de
observaţie, ca o trăsătură tipică a structurii psihice a personalităţii, care constă în priceperea de a
percepe destul de complet şi multilateral obiectele şi fenomenele, de a sesiza unele aspecte de detaliu,
dar adesea semnificative, de a remarca deosebirile dintre obiectele asemănătoare şi de a interpreta mai
obiectiv rezultatele observaţiilor proprii.

2.3. Formele percepţiilor

Percepţiile pot fi clasificate după criterii variate. Astfel, în funcţie de componenta senzorială
dominantă, putem vorbi de percepţii vizuale, percepţii auditive, percepţii tactil-kinestezice etc.

2.3.1. Percepţia spaţiului

Prin percepţia spaţiului se înţelege reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor spaţiale ale lucrurilor
(mărimea şi forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele, a mişcării lor. Percepţia spaţiului este o condiţie
necesară a orientării eficiente a individului în lumea înconjurătoare.
Localizarea în spaţiu se face prin inferenţe inconştiente, rezultând din reglări realizate la nivelul
gândirii senzorio-motorii. Există indici care fac posibilă aprecierea distincţiei printr-o vedere
monoculară:
1) mărimea imaginii pe retină, în cazul obiectelor sau fiinţelor cunoscute;
2) perspectiva lineară (aproprierea unor linii paralele în depărtare);
3) perspectiva aeriană (absenţa detaliilor indică depărtarea);
4) umbrele (în cazul desenelor, ele permit iluzia reliefului);
5) suprapunerea obiectelor (cele din faţă le acoperă pe cele din spatele lor);
6) acomodarea ochiului.
Sunt şi informaţii ce ţin de existenţa a doi ochi situaţi la 50-70 mm unul de altul:
1) convergenţa oculară – crescând dacă un corp se apropie de noi;
2) paralaxa binoculară – disparitatea celor două imagini retiniene, rezultând din distanţa dintre ochi;
deosebirea dintre cele două imagini este cu atât mai mare cu cât un obiect se apropie de ochii noştri;
suprapunerea celor două imagini se realizează în scoarţa cerebrală, dar nepotrivirea crează o impresie
ce devine indicator de apropiere.
Ideea care stă în spatele indicilor de distanţă este aceea că observatorul percepe o proprietate esenţială –
de exemplu, că un obiect apare mai mare decât altul – şi atunci, în mod inconştient, deduce informaţia
de distanţă din acea proprietate. Această noţiune de raţionament inconştient a fost propusă de către
Helmoltz, (1909). Deşi ea continuă să fie ideea-cheie în studiul percepţiilor (Rock, 1983), unii
psihologi propun o altă abordare a percepţiei adâncimii.
Gibson (1950, 1966, 1979) argumentează faptul că nu deducem adâncimea, ci mai degrabă o percepem
direct. Autorul afirmă că în ciuda căutării proprietăţilor ce caracterizează obiectele în spaţiu, oamenii
vor căuta informaţia despre fond. Cel mai bun exemplu de astfel de informaţie este gradientul de
textură.
Gradientul de textură apare dacă observăm o suprafaţă în perspectivă. Elementele care alcătuiesc
suprafaţa structurată par din ce în ce mai compacte pe măsură ce suprafaţa se depărtează. Acest
gradient va da naştere unei puternice impresii de adâncime.

2.3.2. Percepţia timpului

Percepţia succesiunii
Fraisse considera că în percepţia succesiunii intervin trei categorii de factori: fizici (de exemplu, viteza
de transmitere a sunetului sau luminii), biologici (distanţa de la receptor la cortex) şi psihologici
(atitudinile subiecţilor).

Percepţia şi estimarea duratei

Durata se referă la intervalul obiectiv care separă doi stimuli între ei. Ea poate fi scurtă (inferioară
valorii de 0,5 s), lungă (de la 1 la 2 s) şi intermediară (de la 0,5 la 1 s). În afara aspectelor de ordin strict
cantitativ care vizează măsurarea riguroasă a celor 3 categorii de durate, intervin şi aspecte calitative.
De exemplu, unii autori au arătat că există tendinţa supraestimării intervalelor scurte şi a subestimării
intervalelor lungi, fapt care duce în concepţia lui Fraisse la constatarea că o valoare intermediară va fi
percepută fără erori sistematice, ea apărând în plan subiectiv ca nefiind nici lungă, nici scurtă,
Când spunem că percepem durata, consemna Fraisse, avem în vedere capacitatea omului de a cuprinde
cvasisimultan aspectele succesive ale schimbării. Percepţia este legată de prezent, de „aici şi acum”,
fiind în concepţia autorului o reacţie imediată la o stimulare prezentă. Noţiunea de prezent psihologic a
fost introdusă de Piéron şi preluată de Fraisse; ea este ilustrativă pentru înţelegerea acestui fenomen.
Perceperea duratei, care implică o reacţie a individului la o stimulare prezentă cu durată determinată,
este mult mai obiectivă decât estimarea duratei, care presupune intervenţia memoriei şi este realizată
retrospectiv, în acest ultim caz intervenind o multitudine de factori (natura sarcinii, atitudinile,
motivaţiile, atenţia subiectului, influenţa drogurilor etc.).
Atunci când un interval este saturat de activităţi intense, complexe va fi estimat ca fiind mai scurt decât
un alt interval sărac în activităţi, care va părea mai lung. Vârsta, caracterul plăcut sau neplăcut al unei
activităţi sunt alţi factori care influenţează estimarea timpului.

Orientarea temporală
Orientarea temporală depăşeşte practic percepţia şi estimarea timpului, dar se bazează pe ele. Ea constă
în a situa o frază a schimbării în raport cu un întreg ciclu de schimbări. În aceste condiţii, principala
problemă care se ridică este aceea a reperelor pe care oamenii la utilizează pentru a se putea orienta.
Cei mai mulţi autori consideră că există 3 sisteme (interne/externe) care îndeplinesc un asemenea rol:
- sistemul fizic şi cosmic (alternanţa zi/noapte, mişcarea astrelor, succesiunea zilelor, lunilor,
anotimpurilor);
- sistemul biologic (ritmicitatea funcţiilor organismului: somn/veghe, alimentaţie, ciclurile metabolice);
- sistemul socio-cultural (existenţa şi activităţile umane, ambele amplasate socio-istoric şi socio-
cultural).
Aceste sisteme furnizează direct sau indirect (observabil sau pe baza unor metode de analiză elaborate)
informaţii despre mecanismele de orientare temporală.

2.3.3. Percepţia mişcării

Dacă dorim să ne deplasăm eficient în mediul nostru, trebuie să cunoaştem nu numai dispunerea
obiectelor statice, ci şi traiectoriile de deplasare ale fiecărui obiect. Mişcarea constituie o schimbare de
poziţie în spaţiu a unui obiect într-un anumit timp.
Există mai multe tipuri de mişcare:
• reală – când un obiect se deplasează dintr-un punct în altul
În condiţii optime, pragul pentru vederea mişcării este extrem de scăzut; un obiect trebuie să se mişte
aproximativ numai o cincime din diametrul unui singur con de retină pentru a detecta mişcarea
(Nakayama&Tyler, 1981). Anumite aspecte ale mişcării reale sunt codate de către celulele specifice din
cortexul vizual. Aceste celule răspund la anumite mişcări, fiecare celulă răspunzând cel mai bine la o
anumită direcţie şi la o anumită viteză ale mişcării.
• aparentă – când un obiect este nemişcat şi totuşi pare că se mişcă;
• indusă – când un obiect este integrat în altul şi pare că se mişcă, în realitate cel care se mişcă
fiind obiectul integrator. De exemplu, când un obiect voluminos se mişcă în jurul unuia mai
mic, obiectul mai mic pare a fi cel în mişcare, chiar dacă este static. Fenomenul a fost studiat
iniţial de către psihologul gestaltist Dunker, 1929;
• autocinetică – când privim un punct luminos într-o cameră întunecoasă în care nu există nici un
reper, punctul respectiv pare că se mişcă, el rămânând nemişcat în realitate;
• consecutivă – când privim o suprafaţă în mişcare şi apoi privim obiectele din mediul
înconjurător, avem impresia că şi acestea se mişcă.
Mecanismele percepţiei mişcării
În realizarea percepţiei mişcării, o semnificaţie enormă o are analizatorul vizual. Unul dintre
mecanismele percepţiei mişcării îl constituie coordonarea dintre mişcările imaginii de pe retină şi
mişcările ochilor.
Iluziile care apar în timpul percepţiei mişcării pot fi considerate un alt mecanism specific al acestuia.
Iluziile se datorează lipsei unor puncte de reper. De îndată ce asemenea puncte de reper sunt fixate,
iluziile dispar. Se demonstrează în felul acesta importanţa reperelor în buna funcţionare a percepţie
mişcării.

2.4. Mecanismele şi legile percepţiei

Percepţia implică explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici
ale acestora, organizarea internă a schemelor perceptive etc.
Piaget încadra în rândul mecanismelor perceptive diverse activităţi pe care le definea drept „procese ce
intervin în cursul percepţiilor în măsura în care este vorba de a relaţiona centrările sau produsele lor,
atunci când distanţele lor în spaţiu sau în timp exclud o interacţiune imediată” (1961). Altfel spus,
atunci când doi sau mai mulţi stimuli urmează a fi comparaţi între ei sau când unul şi acelaşi stimul
necesită o analiză mai atentă şi mai profundă, subiectul trebuie să recurgă la explorări şi transpoziţii
spaţio-temporale, la coordonări perceptive, schematizări etc.
Rolul acestor mecanisme este dublu: pe de o parte, ele asigură cunoaşterea profundă a obiectului,
favorizează constanţa percepţiei, facilitează percepţia cauzalităţii, diminuează erorile primare; pe de
altă parte, ele conduc la o serie de deformări (pe care Piaget le numea „iluzii secundare”), datorită
faptului că pun în relaţie elemente sau caracteristici ale obiectelor până atunci nerelaţionate.

2.4.1. Mecanismele senzoriale ale percepţiei

Explorarea perceptivă este unul dintre cele mai răspândite mecanisme.

Conduita de explorare este definită ca „ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoaşterii, în timp
ce organismul viu utilizează capacităţile sale de observare a mediului (Bloch, 1997).
A explora perceptiv un obiect înseamnă a intra în contact treptat cu el, fie prin intermediul unui singur
organ de simţ, fie prin cooperarea mai multor organe de simţ. Explorarea presupune acţiuni de tatonare,
căutare, analiză, comparare. Cu cât în procesul explorări sunt antrenate mai multe organe de simţ, mai
multe tipuri de operaţii, cu atât obiectul va fi reflectat mai bine, în integralitatea însuşirilor lui.
Explorarea urmează o serie de reguli, dintre care cele mai importante sunt:
• regula economiei (fixarea cu privirea a punctului cel mai apropiat spaţial faţă de cel fixat
anterior);
• regula disimetriei sus-jos (privirea de sus în jos care corespunde unui mod de activitate în care
structura spaţială este legată de cea a organismului: forţa de gravitaţie, solul pe care mergem
etc.);
• regula zonelor informative (fixarea cu privirea a zonelor figurii sau obiectului care conţine cea
 mai mare cantitate de informaţii: intersecţiile liniilor, unghiurilor etc.).
Importante sunt şi principiile care stau la baza explorării:
• principiul extensiei (cu cât sunt explorate mai multe obiecte, cu atât percepţiile vor fi mai clare
şi mai corecte; cu cât în percepţii sunt antrenate mai multe organe de simţ, cu atât posibilitatea
formării unei imagini integrale creşte);
• principiul diversităţii (cu cât în câmpul perceptiv vor fi introduse şi explorate obiecte ce aparţin
unor clase, categorii variate, cu atât percepţia va fi mai performantă);
• principiul toleranţei (adecvarea cantităţii de informaţii la capacitatea de admisie şi rezoluţie a
subiectului; adică furnizarea acelei cantităţi de informaţie pe care el o poate recepţiona;
informaţia care depăşeşte capacitatea de admisie a organelor de simţ este pierdută);
• principiul semnificaţiei (asocierea dintre elementele câmpului perceptiv şi motivaţia actuală a
subiectului)

Gruparea şi legile ei
Gruparea este mecanismul pus la baza percepţiei de către gestaltişti.
„Termenul de grupare desemnează din punct de vedere fenomenologic faptul că elementele picturale
par a «alerga împreună», ca aparţinând uneia şi aceleiaşi unităţi, separate de alte unităţi” (Bonnet,
1989).
Nu întotdeauna o formă este „cea mai bună” posibil. Pentru aceasta, ea trebuie să îndeplinească o serie
de caracteristici: să fie regulată, simplă, simetrică. Când elementele din câmpul perceptiv dispun de
aceste caracteristici, ele tind să se structureze spontan într-o anumită formă (gestalt). La rândul lor,
gestalturile, în virtutea uneia dintre caracteristicile lor esenţiale, şi anume pregnanţa, tind a se detaşa de
fond, relaţia dintre ele şi fond fiind reversibilă. Ceea ce la un moment dat a fost obiect al percepţiei,
poate deveni fond şi invers, fondul devine obiect. Desenul prezentat în figura 2.1. poate fi perceput ca
fiind o vază sau două profiluri umane.
 Figura 2.1. Figură şi fond reversibile

Cupa reversibilă ilustrează inversarea figură-fond. Observaţi că se poate percepe atât porţiunea
luminoasă (vasul), cât şi porţiunea întunecată (două profiluri), sub forma unei figuri pe fundal, însă
numai una o dată. Acest vas a fost dăruit Reginei Elisabeta a II-a cu prilejul jubileului de argint,
prezentând profilul ei şi pe cel al Prinţului Philip.

Figuri compuse din diverse elemente pot da naştere la interpretări diferite la peroane diferite, în funcţie
de punctul de referinţă. Când ele dau naştere aceleiaşi interpretări, înseamnă că au intrat în funcţiune
legile generale ale organizării câmpului perceptiv. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:
- legea similarităţii: elementele apropiate sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi forme. În figura 2.2.
sunt percepute mai uşor liniile orizontale decât cele verticale;

Figura 2.2.

- legea continuităţii: elementele de orientare în aceeaşi direcţie tind să se organizeze într-o aceeaşi
formă. În figura 2.3. percepem dintr-o dată încrucişarea a două linii oblice, iar în figura 2.4. un pătrat şi
o curbă, nu un segment de curbă care continuă colţul pătratului;

Figura 2.3 Figura 2.4.

- legea simetriei: figurile care au una sau două axe simetrice constituie „forme bune” şi sunt percepute
mai uşor. Figurile 2.5 şi 2.6, care sunt simetrice, se percep mai uşor, formând un obiect unic, spre
deosebire de figura 2.7 care este asimetrică;

Figura 2.5 Figura 2.6. Figura 2.7.

- legea închiderii: percepţia evită, pe cât posibil, interpretările echivoce care conduc la trasee
incomplete; dimpotrivă, ea are tendinţa de a fi prinsă într-o configuraţie închisă, bine delimitată,
dovedind o mare stabilitate. În figura 2.8 percepem două figuri geometrice (un triunghi şi o elipsă) şi
nu trei (cele două dinainte plus elementul care apare din intersecţia celorlalte). Acest element introduce
unele dificultăţi, de aceea percepţia îl evită. În figura 2.9 se percep două dreptunghiuri suprapuse şi nu
cinci patrulatere;
 Figura 2.8 Figura 2.9.

- legea generalizării perceptive: perceperea unei forme implică concomitent şi perceperea unei
semnificaţii;
- legea constanţei: formele bune tind să-şi conserve caracteristicile lor proprii în ciuda modificării
prezentării lor;
- legea proximităţii: elementele apropiate sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi forme. În figura 2.10
sunt percepute 3 coloane distincte apropiate şi o lini izolată la dreapta şi nu 3 coloane depărate şi o linie
izolată la stânga.

Figura 2.10

2.4.2. Mecanismele intelectuale ale percepţiei

Anticiparea
În cursul percepţiei se pot naşte treptat o serie de atitudini anticipatoare sau pot intra în funcţiune
diverse anticipări propriu-zise preexistente.
Dacă un obiect (A) este comparat cu un altul (B), nu există nici o raţiune ca obiectul B să fie anticipat
ca fiind mai mare, mai mic sau egal cu obiectul A. Dacă însă, după o suită de prezentări care au condus
la stabilirea relaţiei de egalitate între obiecte (A = B = C) sau de inegalitate (A < B < C), subiectul se
poate aştepta ca obiectul următor (D) să fie egal sau mai mic decât obiectul anterior (C). În acest caz, în
timpul percepţiei, în subiect s-a născut o atitudine anticipatoare care a condus în final la o anumită
anticipare. Anticiparea este un fel de preinferenţă, un aspect al unei scheme perceptive antrenând altele
printr-un mod de implicare imediată care modifică percepţia.
Schematizarea reprezintă o generalizare după o structură comună sau schemă a unei activităţi
senzorio-motorii ca urmare a repetării ei. Schematizarea constă şi în legarea percepţiilor anterioare de
cele ulterioare. Situaţiile noi, considerate echivalente precedentelor, pot fi asimilate schemelor de
acţiune exercitate asupra lor.
Conceptele de schemă şi schematizare au fost preluate şi de alţi autori: Bartlett le încadrează în
memorie, Vernon le utilizează ca mediatoare ale percepţiei; şcoala rusă se ocupa cu geneza schemelor
sub influenţa activităţilor perceptive, mai ales a explorării.
Pentru mulţi autori, termenii „schemă” şi „schematizare” sugerează „o tendinţă centrală analoagă
proceselor de construcţie a unui portret-robot sau a unui prototip, reunind proprietăţile comune ale unui
ansamblu de obiecte în vederea formării unui concept de clasă” (Vurpillot, in Bloch, 1997).
Organizarea interioară a câmpului perceptiv
Piaget arăta ca dacă o schemă perceptivă prezintă caracteristicile a, b şi c, este suficient să fie percepute
clar a şi b, pentru ca şi c să fie perceput şi să se integreze efectului global al percepţiei, aceasta
deoarece a şi b îl implică pe c printr-un fel de preferinţă.
Piaget stabilea 3 tipuri de inferenţe:
• inductive (trecerea de la parte la întreg; de la un detaliu al figurii la schema ei de ansamblu);
• deductive (trecerea de la întreg la parte);
• din aproape în aproape (de la o parte la altă parte).

2.4.3. Legile generale ale percepţiei

Diversele investigaţii desfăşurate de cercetători au arătat că legile percepţiei stabilite de gestaltişti nu

sunt universal valabile; ele au valabilitate doar pentru stimulii artificiali cu care s-a lucrat (figuri
geometrice) şi mai puţin pentru obiectele reale cu însuşirile lor caracteristice. Astfel, psihologia a fost
nevoită să formuleze o serie de legi generale ale percepţiei care să elimine limitările inerente legilor
stabilite de gestalitişti. Aceste legi sunt următoarele:
- legea integralităţii perceptive exprimă faptul că percepţia crează conştiinţa unităţii şi integralităţii
obiectului, ea operând nu cu însuşiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Unitatea imaginii
perceptive provine din unitatea obiectului;
- legea structuralităţii perceptive arată că însuşirile obiectului numai împreună, organizate şi ierarhizate
creează efecte de percepţie; totodată ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de
importante pentru perceperea lui, ci doar cele care dispun de cea mai mare încărcătură informaţională;
- legea selectivităţii perceptive este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii, a faptului
că nu toate obiectele sunt percepute, ci doar unele; nu toate însuşirile obiectului, ci doar o parte a
acestora, în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ;
- legea constanţei perceptive constă în menţinerea invarianţei imaginii, chiar şi atunci când există
variaţii ale obiectului perceput. Astfel, obiectul va fi perceput ca fiind relativ constant, indiferent de
schimbarea luminozităţii sau de poziţia din care îl privim.
Deşi constanţa nu este perfectă, ea reprezintă un aspect remarcabil al experienţei vizuale.
- legea semnificaţiei semnalează faptul că se percep mai bine, mai corect şi mai rapid obiectele care au
o anumită valoare, semnificaţie pentru subiect, decât cele indiferente;
- legea proiectivităţii imaginii perceptive precizează faptul că deşi imaginea perceptivă se elaborează
cortical, ea este proiectată la nivelul obiectului.
Din aceste legi rezultă faptul că percepţia îndeplineşte nu doar un rol informativ, servind doar la
diferenţierea condiţiilor acţiunii şi creând astfel posibilitatea unei acţiuni corespunzătoare acestor
condiţii, ci şi un rol de orientare şi reglare a acţiunilor umane. Percepţia furnizează individului ipoteze
inegal probabile despre starea mediului, reacţia organismului fiind dependentă de aceste informaţii.
Prin reţinerea celor mai probabile ipoteze, individul ajunge în final la limitarea incertitudinii şi la
cunoaşterea adecvată a obiectelor şi fenomenelor din realitatea înconjurătoare.
 2.5. Modele explicativ-interpretative ale percepţiei

Toate modelele explicativ-interpretative pornesc de la considerarea relaţiei dintre organism şi mediu în

procesul perceptiv, de la implicarea diverselor mecanisme procesuale psihofiziologice, ca şi de la
sublinierea unor caracteristici ale produselor perceptive. Diferenţierile dintre ele apar odată cu
accentuarea unuia sau altuia dintre elementele relaţiei.
Modelul grilei porneşte de la ideea că informaţia furnizată de stimul este comparată cu variatele copii
miniaturale cu care subiectul a acţionat în experienţa sa anterioară şi care sunt stocate în memoria de
lungă durată.
Din perspectiva acestui model, percepţia este un fel de „grilă” pe care subiectul o foloseşte pentru a
compara stimulul exterior cu stimulul interiorizat şi devenit imagine. Dacă cei doi stimuli se potrivesc,
obiectul va fi recunoscut şi încadrat în activitatea cognitivă a individului.
Acest model mai este cunoscut şi sub denumirea de modelul „tiparului” sau „şablonului”. Valoarea sa
constă în recunoaşterea rolului experienţei anterioare a subiectului în percepţie.
Limitele modelului: deoarece obiectele din realitatea înconjurătoare sunt extrem de numeroase şi
diverse, ar trebui ca individul să dispună de tot atâtea „grile” specifice câte obiecte există.
Modelul prototipului porneşte de la premisa că în procesul perceptiv importante sunt similarităţile
dintre stimuli, deoarece acestea arată că fiecare stimul, fiind component al unei clase de stimuli, posedă
caracteristicile acestei clase. Ca urmare a acestor similarităţi, în mintea individului se formează un
prototip, un fel de imagine schematizată a unei întregi categorii de stimuli.
Prototipul reprezintă imaginea formată în mintea individului asupra unei forme sau asupra unui obiect,
rezultată dintr-o sinteză statistică a tuturor formelor individuale ale unei categorii de obiecte.
Limitele modelului: modelul nu furnizează informaţii suficiente cu privire la formarea prototipurilor.
Modelul abributelor distinctive porneşte de la premisa că o mare importanţă în procesul perceptiv o
au nu doar similarităţile dintre stimuli, ci şi atributele specifice sau caracteristice ale acestora.
Procesul perceptiv începe cu extragerea atributelor caracteristice ale stimulilor prezentaţi, continuă cu
combinarea şi compararea lor cu informaţia aflată în memoria subiectului, şi se încheie cu
recunoaşterea sau nerecunoaşterea stimulilor.
Modelul „întregului” se centrează pe de o parte, pe stimulul luat ca întreg, iar pe de altă parte, pe
procesele de organizare care conduc la realizarea percepţiei.
Modelul îşi are originea în cercetările psihologilor gestaltişti, începute în Germania în 1912 şi
continuate în SUA. Pentru gestaltişti, întregul conţine părţile organizate într-un tot. Gestaltiştii credeau
că sistemul nervos este predispus din naştere la gruparea unor elemente senzoriale după anumite reguli
sau „principii de grupare”.
Psihologia modernă, încercând să răspundă la întrebarea «Cum se obţine întregul perceptiv?», a
formulat răspunsuri congruente.
A. Treisman a dezvoltat ideea potrivit căreia pentru a percepe un obiect ca întreg este necesară mai întâi
detectarea elementelor primare şi apoi integrarea lor în părţi din ce în ce mai mari.
I. Biederman a postulat ideea „recunoaşterii întregului prin componente”.
Autorul susţine teza potrivit căreia trăsăturile obiectelor includ o serie de forme geometrice (de
exemplu, cilindri, conuri, cuburi). Aceste trăsături se referă la geoni (un neologism utilizat în descrierea
ionilor geometrici). Biederman afirmă că un set de 36 geoni, combinaţi, este suficient pentru descrierea
formei tuturor obiectelor identificabile de către oameni.
Dovada faptului că geonii sunt trăsături, provine din experimentele în care subiecţii încearcă să
recunoască obiectele prezentate într-un interval scurt de timp. Descoperirea generală constă în faptul că
recunoaşterea unui obiect este bună în măsura în care pot fi descoperiţi geonii obiectului.
Rolul percepţiilor
• Percepţia îi crează omului certitudinea existenţei şi fiinţării lui printre celelalte obiecte. De
exemplu, dacă este tulburată percepţia spaţiului, orientarea individului în mediul înconjurător
devine aproape imposibilă.
• Percepţiile sunt elemente componente ale operaţiilor şi acţiunilor, ale activităţilor şi gândurilor
noastre. Nici o acţiune, nici un gând nu s-ar putea realiza şi finaliza în afara percepţiilor.
• Nu există formă de activitate umană, simplă sau complexă, care să nu implice forme ale
percepţiei şi abilităţii perceptive.
• Învăţarea – ca formă importantă a activităţii umane – presupune într-o mare măsură intervenţia
percepţiei. Există şi o formă de învăţare – învăţarea perceptivă – care constă în a învăţa să
percepi.
În opinia lui M. Zlate (1999), percepţia îndeplineşte trei roluri fundamentale în raport cu existenţa şi
activitatea individului:
• rol de informare a individului asupra existenţei şi caracteristicilor obiectelor din mediul
înconjurător; acest aspect facilitează adaptarea lui la lumea obiectelor;
• rol de ghidare, orientare, de reglare a comportamentelor;
• rol comutator, în sensul că ea închide şi deschide circuitele traiectoriilor foarte întinse ale
actelor mintale şi motorii.
 CAPITOLUL 3
REPREZENTAREA

3.1. Caracterizarea psihologică a reprezentării

Pentru înţelegerea reprezentărilor, este necesară specificarea conţinutului lor informaţional, a formei
ideal-subiective sub care el se traduce în plan mintal, a mecanismelor psihofiziologice ce stau la baza
funcţionării lor.
Reprezentarea constituie procesul psihic ce face trecerea spre procesele cognitiv-logice, reflectând
obiectele şi fenomenele în absenţa lor21.

1. Conţinutul informaţional
Spre deosebire de percepţie, al cărei conţinut informaţional îl constituie însuşirile concrete, dar
exterioare ale obiectelor şi fenomenelor, reprezentarea are drept conţinut informaţional o caracteristică
concretă a obiectului, însă mai importantă, mai reprezentativă.
Garner (1978) a furnizat schema conceptuală cea mai adecvată referitoare la proprietăţile (însuşirile)
obiectelor. Autorul arată că stimulii au două categorii distincte de proprietăţi:
- proprietăţi componenţiale, care cuprind: dimensiunile şi trăsăturile;
- proprietăţi holistice care cuprind configuraţiile.
Dimensiunile se caracterizează prin faptul că prezintă o pluritate de valori, mutual exclusive (de
exemplu, dacă un stimul are o culoare verde, el nu poate fi roşu).
Trăsăturile deţin numai o singură valoare, care poate fi disociată de stimul, fără a-i afecta existenţa (de
exemplu, dacă bara orizontală a literei A este înlăturată, aceasta nu afectează celelalte părţi ale literei).
Proprietăţile configurale sau relaţionale arată că stimulul este altceva decât suma părţilor sale. Printre
acestea, la nivel global intră simetria şi repetiţia, iar la nivel particular, intersecţia şi separarea
unghiulară între linii. Spre deosebire de dimensiuni şi trăsături, proprietăţile configurale se referă la
relaţiile dintre părţile sau componentele unui stimul, ele neputând fi schimbate fără a schimba şi unele
componente ale stimulului. Proprietăţile care rezultă în urma combinării părţilor componente sunt
numite proprietăţi emergente.
În opinia lui M. Zlate22, este mai probabil ca reprezentarea să reflecte proprietăţile holistice,
configurale, ale stimulilor. Această presupunere se bazează pe o caracteristică esenţială a
reprezentărilor: caracterul lor generalizat.
2. Forma ideal-subiectivă
Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului sub formă de imagini. În
concepţia lui M. Zlate, imaginea este forma ideal subiectivă sub care se reflectă conţinutul
informaţional în spiritul individului. Când această imagine apare în condiţiile acţiunii directe a
stimulilor asupra organelor de simţ, vorbim de senzaţii şi percepţii; când ea apare în lipsa acţiunii
actuale a obiectului, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ, ne aflăm

21
Şchiopu, U., coord., ibidem, p. 607

22
Zlate, M., op.cit., p. 195
în prezenţa reprezentării; când imaginea apare în lipsa totală a acţiunii obiectului asupra organelor de
simţ, avem de-a face cu imaginaţia. Imaginea este entitatea psihică (mintală, cognitivă) cu care
operează toate aceste mecanisme psihice.
Specificul imaginilor din reprezentare poate fi evidenţiat prin compararea imaginii din reprezentare cu
cea din percepţie şi prin compararea imaginii din reprezentare cu produsele informaţionale ale gândirii.
Primul demers a fost întreprins de către H. Ebbinghaus, care a studiat comparativ imaginea perceptivă
cu cea din reprezentare, arătând că aceasta din urmă este mai ştearsă, mai palidă (cu claritate redusă),
mai instabilă şi fluctuantă (apărând şi dispărând cu repeziciune), mai fragmentară, lacunară (lipsind din
ea multe amănunte). Aceste caracteristici erau puse de psihologul german pe seama lipsei actuale a
obiectului. Caracteristicile imaginii din reprezentare, indiferent căror factori s-ar datora, l-au condus pe
Ebbinghaus la concluzia potrivit căreia reprezentarea ar fi inferioară percepţiilor.
De problema specificului imaginilor din reprezentare comparativ cu a celor din percepţie s-a interesat şi
psihologia contemporană. Constatările realizate pot fi grupate în 3 categorii:
a) constatări care confirmă pe deplin presupunerile lui Ebbinghaus;
b) constatări potrivit cărora diverse caracteristici ale percepţiei se realizează maximal în cadrul
reprezentărilor;
c) constatări care susţin că nu întotdeauna imaginile din reprezentări sunt mai palide, mai instabile sau
mai fluctuante. Cercetările au demonstrat că în cazul în care reprezentările corespund unor motivaţii
puternice, unui scop fundamental al individului, atunci ele pot fi neobişnuit de strălucitoare, bogate şi
stabile. Imaginile palide îşi depăşesc acest statut de îndată ce sunt încadrate în structurile
psihocomportamentale complexe ale individului, dintre care cele motivaţionale sunt esenţiale.
Deşi constatările psihologiei contemporane sunt oarecum contradictorii, ele conduc la următoarele
concluzii:
a) imaginea din reprezentare posedă caracteristici structurale şi proprietăţi moştenite de la percepţie;
între cele două categorii de imagini există un izomorfism structural;
b) reprezentarea este o percepţie „pe jumătate realizată”, deoarece ea explorează urmele obiectelor şi
nu obiectele ca atare;
c) reprezentarea obţine performanţe care nu sunt accesibile percepţiei, astfel încât aşa-numitul „deficit”
al reprezentării în raport cu percepţia este în avantajul reprezentării, el apărând ca o condiţie absolut
necesară pentru deplasarea acesteia spre o imagine mai generalizată. Această idee s-a impus o dată cu
apariţia tratării (procesării) informaţilor, care consideră reprezentările ca o premisă a percepţiei, nu
numai a gândirii.
La cele trei caracteristici ale imaginii din reprezentare stabilite de Ebbinghaus, trebuie adăugată şi o a
patra şi anume caracterul ei generalizat. Această caracteristică este esenţială, celelalte trei apărând doar
ca implicaţii, ca momente sau condiţii tranzitorii ale reprezentării.
La om, generalizarea este determinată de legile vieţii sociale, în imagine pătrunzând însuşirile care
servesc drept model al funcţiei sociale a obiectului. Dacă în percepţie sunt surprinse şi introduse în
imagine însuşirile fizice ale obiectului, în reprezentare sunt generalizate aşa-numitele „însuşiri”
funcţionale ale acestuia, care exprimă utilitatea lui socială. Caracterul general al reprezentării se
exprimă şi în faptul că ele înlocuiesc mai multe obiecte de acelaşi fel, fapt care a permis considerarea
lor ca simboluri „de primă instanţă”, noţiunile fiind simboluri prescurtate „de ordinul doi”.
Fixarea semnificaţiei sociale a obiectelor în cuvinte, în semne constituie o nouă etapă în generalizarea
reprezentărilor. Faptul că reprezentarea este fixată în cuvinte permite conştientizarea ei, apariţia unor
reprezentări comune pentru mai mulţi oameni şi abstractizarea ei pornind de la situaţia concretă, fapt
care o plasează ca verigă de legătură şi de trecere spre logic.
Prin gradul ei de generalizare, reprezentarea apare în raport cu percepţia, ca un proces superior calitativ
nou, cea mai înaltă imagine senzorială. Imaginea rămâne forma ideal-subiectivă a reprezentărilor.
În concepţia lui J. Piaget şi B. Jnhelder cu privire la „imaginile mintale” şi relaţia lor cu stadiile
dezvoltării gândirii, sunt diferenţiate două tipuri de imagini mintale: imaginile reproducătoare (evocă
scene deja cunoscute şi percepute anterior) şi imaginile anticipatoare (care imaginează mişcări sau
transformări, fără ca subiectul să fi asistat la realizarea lor).
 3.2. Mecanismele reprezentării

1. Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, reproduceri pasive ale
acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sistematizări, al unor combinări şi recombinări ale însuşirilor
senzoriale, fapt care permite reţinerea unor însuşiri, amplificarea lor, estomparea şi eliminarea altora.
Secenov le definea ca fiind, „ansambluri medii de percepţii diferenţiate”, deoarece nu se reţin toate
însuşirile obiectelor, ci doar cele care se repetă şi sunt comune pentru mai multe obiecte şi fenomene.
Această idee este subliniată şi de psihologia contemporană. Psihologia cognitivă consideră
reprezentările drept modele interiorizate ale lumii, utilizate ca surse de informare şi instrumente de
reglare şi planificare a conduitelor.
2. Un alt mecanism îl constituie selecţia însuşirilor obiectelor. Aceasta nu se face întâmplător, ci
reflectă semnificaţia acordată de subiect însuşirilor respective sau semnificaţia obiectivă pe care ele o
au în raport cu practica socială.
3. Mecanismul esenţial care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor este cuvântul. El asigură
structurarea elementelor reprezentării, organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa
individului, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite ca reprezentarea să fie
purtătoarea unui sens.
4. Mecanismele amintite funcţionează în consens cu activitatea individului. Acţiunea este cea care
fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. Tot acţiunea este cea care obligă la accentuarea
selectivităţii; acţiunea determină o condensare congruentă a informaţiei. Reprezentările nu sunt
posibile decât dacă acţiunile senzorio-motorii şi acţiunile verbale au fost interiorizate, prin intermediul
lor fixându-se schemele de evocare şi facilitându-se reglarea conştientă. Din acest motiv, acţiunea a fost
numită „mediul de incubaţie al reprezentării”.
5. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele în funcţie de sursa lor generatoare. Unele
imagini din reprezentări sunt generate de realitate, altele de memoria de lungă durată (MLD), unde au
fost stocate. În investigarea lor, doi indicatori temporali au o mare importanţă:
- durata necesară generării imaginii în sistemul de tratare;
- durata menţinerii imaginii în sistemul de tratare.
Cercetările pe această temă au evidenţia cel puţin trei concluzii:
a) stipulează existenţa unor mecanisme cerebrale specifice, destinate generării şi menţinerii imaginilor
din reprezentare;
b) a doua concluzie arată că imaginile generate şi menţinute sunt tranzitorii;
c) a treia concluzie precizează că procesele activatoare ale reprezentărilor trebuie distinse de procesele
care acţionează asupra imaginilor, permiţând afectarea diferitelor tipuri de tratări: explorări, rotiri,
transformări.
6. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele şi dependent de tipul de reprezentări în care
sunt implicate. O categorie aparte de reprezentări o constituie cele semantice. Cu ajutorul lor, individul
se implică în înţelegerea unui discurs sau text scris. Legat de aceste reprezentări, două situaţii tipice au
o mare importanţă:
- situaţia în care individul nu deţine nici o informaţie despre subiectul vehiculat;
- situaţia în care individul cunoaşte foarte bine subiectul discuţiei.
În primul caz avem de-a face cu o construcţie a reprezentărilor, cu generarea unor noi reprezentări
semantice sau a unor noi fragmente de reprezentări semantice, în timp ce în cel de-al doilea caz este
vorba doar despre o reconstrucţie a reprezentărilor semantice.

3.3. Clasificarea reprezentărilor

1. Perspectiva psihologiei generale

Psihologia generală tradiţională clasifică reprezentările din mai multe puncte de vedere:
a) după analizatorul predominant, ele pot fi: vizuale, auditive, kinestezice, gustative etc.;
b) după tipul de activitate în care sunt implicate, pot fi; literare, artistice, muzicale, sportive etc.;
c) după gradul lor de generalizare, sunt: generale şi individuale;
d) după procesul psihic în cadrul căruia se realizează, sunt reprezentări ale memorie, ale imaginaţiei;
e) după prezenţa/absenţa intenţiei şi a efortului voluntar, se împart în: voluntare şi involuntare;
f) după specificul obiectului de învăţământ, putem vorbi de: reprezentări geometrice, istorice,
geografice etc.
O clasificare interesantă este realizată din perspectiva evoluţiei lor ontogenetice:
a) reprezentări primare – bazate pe codul perceptiv şi întâlnite în stadiul senzorio-motor;
b) reprezentări ce au la bază codul conceptual – apar şi funcţionează între 3-10 ani;
c) reprezentări din perioada adolescenţei, susţinute de codul formal.
După gradul lor de mobilitate, reprezentările se împart în statice (neoperaţionale) şi dinamice
(operaţionale). Primele vizează forma şi configuraţia spaţială a diferitelor elemente. Celelalte se referă
la transformarea obiectelor şi a elementelor componente, asigurând planificarea şi ghidarea acţiunii.
Reprezentările operaţionale trebuie să dispună obligatoriu de următoarele caracteristici:
a) finalitatea (orientarea în vederea realizării unui scop);
b) selectivitate (reţin doar proprietăţile care sunt pertinente în raport cu activitatea şi cu scopul ei);
c) accentuare (relevarea punctelor cu cea mai mare încărcătură informaţională în funcţie de sarcina
vizată, fapt care minimalizează posibilitatea de eroare);
d) instabilitate (conţinutul lor variază în funcţie de tipul de activitate predominant într-o anumită
perioadă);
e) posibila absenţă a ştiinţificităţii (conţinutul şi structura lor nu sunt întotdeauna „ştiinţifice”, adică
elevate, ele pot dispune de elemente adecvate unei situaţii, dar nu şi pentru întreaga gamă de situaţii
corespunzătoare).
Toate aceste tipuri de reprezentări se diferenţiază între ele prin conţinut, structură, mecanisme, funcţii,
finalitate.
Nu există reprezentări pure, indiferent de criteriul utilizat în clasificarea lor.
Reprezentările sunt plurimodale, însă cu o uşoară dominanţă a unui tip sau a altuia.
Corelarea diferitelor tipuri de reprezentări între ele, dar şi cu alte fenomene psihice, duce la apariţia
unor efecte inedite. Cel mai interesant dintre acestea îl constituie efectul de ideomotricitate, care constă
în însoţirea reprezentărilor (mai ales a celor kinestezice) cu microcontracţii şi microrelaxări musculare.
Analiza diferitelor tipuri de reprezentări oferă cel mai bun prilej de a surprinde specificul relaţiilor
dintre imagine şi concept în activitatea de cunoaştere. Imaginile din reprezentări, pe măsură ce capătă
un caracter tot mai generalizat, pe măsură ce sunt elaborate după o serie de reguli, norme, principii se
intelectualizează.
2. Perspectiva psihocognitivă
O clasificare interesantă a reprezentărilor este cea propusă de Jean-Françoise Le Ny care adoptă drept
criteriu de clasificare gradul de abstractizare al reprezentărilor. Din această perspectivă, există două
categorii de reprezentări: unele cu un grad moderat de abstractizare, altele cu un grad înalt de
abstractizare.
Reprezentările cu un grad moderat de abstractizare se caracterizează prin:
a) familiaritate – prezintă o mare posibilitate de a fi evocate în cursul activităţilor cotidiene;
b) figurativitate – conţin componente perceptive şi figurative puternice;
c) discursivitate perceptuală – nu presupun neapărat folosirea limbajului pentru achiziţionarea lor,
decurgând de obicei din învăţarea perceptivă;
d) lipsa caracterizării lor cu ajutorul mijloacelor explicării verbale.
Reprezentările un grad înalt de abstractizare se caracterizează prin:
a) nefamiliaritate;
b) grad înalt de abstractizare;
c) discursivitate verbală – se achiziţionează cu ajutorul limbajului;
d) prezenţa caracterizării lor într-o manieră verbală.
O altă grupare a reprezentărilor o întâlnim la Eysenck şi Keane.
• Reprezentările externe sunt constituite din orice semn sau set de simboluri care reprezintă ceva,
în absenţa acelui ceva. Semnul poate fi reprezentat sub forma unui desen şi atunci vorbim de
reprezentări picturale, fie sub forma unor cuvinte şi atunci avem reprezentări lingvistice.
• Reprezentările interne sau mintale sunt cele existente în mintea individului. Ele reproduc doar
câteva dintre aspectele obiectului şi mediului înconjurător.
• Reprezentările simbolice se împart în analogice şi propoziţionale, primele având un conţinut de
imagini, celelalte un conţinut ideaţional.
• Reprezentările distribuite prezintă informaţia sub forma unor reţele sau conexiuni între
elementele sau caracteristicile unui obiect.
Clasificarea propusă a stat la baza formulării unor teorii. Astfel, A. Paivio concepe teoria codării duale,
potrivit căreia ar exista două sisteme simbolice (verbal şi nonverbal) care stau la baza cogniţiei umane,
deci la procesarea informaţiei. Sistemul verbal stochează şi procesează informaţia lingvistică, în timp
ce sistemul nonverbal stochează şi procesează imaginile.
3. Perspectiva psihosocială
Psihologia socială acordă o atenţie mare unui tip aparte de reprezentări numite reprezentări sociale.
Noţiunea a fost lansată în 1961 de S. Moscovici. Reprezentarea socială este în concepţia autorului „un
sistem de valori, de noţiuni şi practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social
care permit nu numai stabilirea cadrului de viaţă al indivizilor şi grupurilor, dar constituie în mod egal
un instrument de orientare a percepţiei situaţiei şi de elaborare a răspunsurilor”. Reprezentarea socială
nu este o simplă colecţie de reprezentări individuale, ci o imagine asupra socialului, determinată de
social şi constructoare de social.
În opinia lui M. Zlate23, deşi generarea acestor reprezentări este socială, elaborarea lor rămâne
întotdeauna personală.
Reprezentările sociale se diferenţiază de reprezentările mintale individuale (care reflectă fracţiuni din
universul exterior individului), de fantasme (produse ale imaginaţiei), de prejudecăţi (imagini
preformate), de stereotipuri (clişee mintale, stabile, constante), de credinţe şi superstiţii.

23
Zlate, M., idem, p. 213
 3.4. Proprietăţile reprezentărilor

3.4.1. Figurativitatea

Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare încărcătură şi
saturaţie informaţională. Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un
fel de portret rezumativ al acestora şi chiar al unei clase întregi de obiecte. Imaginea obiectelor devine
reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. Oricât de accentuată ar fi
schematizarea şi generalizarea, congruenţa şi coerenţa obiectului individual se păstrează.

3.4.2. Operativitatea

Această proprietate este cel mai bine surprinsă de Piaget, care defineşte reprezentarea ca o
„reconstrucţie operatorie”. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere şi mecanisme de
contrast, motricitate şi ideomotricitate.

3.4.3. Panoramizarea

B.F. Lomov arăta că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor dimensiuni ale
obiectelor care nu pot fi percepute decât succesiv În reprezentare, panoramizarea reprezintă limita
superioară a performanţelor posibile.

4. Alte proprietăţi (D. Jodelet):

a) caracterul integrat – reprezentarea dispune şi de capacitatea de a reuni figurativul cu simbolicul,
perceptibilul cu conceptualul;
b) caracterul simbolic şi semnificant – reprezentarea dispune şi de proprietatea de a se substitui
obiectului care este prezent;
c) caracterul constructiv – interacţiunea subiectului şi obiectului, a subiectului cu lumea înconjurătoare
duce atât la modificarea subiectului, cât şi la modificarea obiectului;
d) caracterul autonom şi creativ – se referă la capacitatea reprezentărilor de a se desprinde de purtătorul
lor concret şi de a „circula” în mediul social al subiectului, aşa încât deşi reprezentarea este individuală,
elementele ei constitutive sunt preluate, împrumutate din mediul înconjurător;
e) caracterul social – reprezentarea conţine elemente sociale.

Concluzie
Reprezentările joacă un rol important în cunoaştere. Ele constituie punct de plecare, punct de sprijin,
material concret pentru majoritatea proceselor psihice. Astfel, ele pot completa noile percepţii,
constituie „materia primă” pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie.
Procesele logice, raţionale, fără acest suport intuitiv, ar fi goale, seci, rupte de realitatea concretă.
Apărute ca urmare a relaţiei dintre organism şi mediu, dintre subiect şi obiect, reprezentările servesc ca
instrumente (psihice) de adaptare la realitate.
Prin caracteristicile lor, dar mai ales prin rolul lor, reprezentările apar în şirul proceselor de cunoaştere
nu doar ca un simplu moment, ca o etapă a contemplării vii, ci ca un rezultat, un bilanţ al cunoaşterii,
care pe de o parte sedimentează în ele toate achiziţiile de până acum ale cunoaşterii, iar pe de altă parte,
pregătesc şi deschid calea spre cunoaşterea logică raţională.
 CAPITOLUL 4
GÂNDIREA
Introducere
Marele salt calitativ al speciei umane constă în abilitatea de gândire abstractă, precum şi în cea de a
comunica aceste gânduri.
Gândirea include o serie de activităţi mentale.
Mulţi psihologi au încercat să definească foarte exact ce vrem să spunem când utilizăm termenul
<gândire>, dar aceasta este o sarcină extrem de dificilă. În 1953, Osgood a definit gândirea ca
„reprezentarea internă a evenimentelor”, o definiţie destul de vagă, dar cu care, probabil, puţini
psihologi nu ar fi de acord. Această modalitate de definire a gândirii presupune existenţa unui domeniu
extrem de mare de activităţi mintale care ar putea fi numite gândire.
Asupra originilor gândirii au fost formulate o serie de opinii diferite. Freud (1900) considera că
gândirea îşi are originea în necesitatea de a găsi metode de satisfacere a cerinţelor biologice. Când unui
copil îi este foame, prin asociere, iau naştere imaginile obiectelor care i-au satisfăcut aceste necesităţi,
iar gândirea rezultă din nevoia de a traduce imaginea internă în realitate, sub formă de mecanisme de
control al mişcărilor, pentru atingerea unui scop.
Piaget (1952) considera că gândirea provine dintr-un proces biologic de adaptare la mediul
înconjurător. Copilul îşi dezvoltă înţelegerea asupra lumii din jurul său formând reprezentări interne sau
scheme. Aceste scheme se dezvoltă continuu pe măsura creşterii experienţei copilului, printr-un proces
dublu de asimilare sau absorbţie a informaţiei noi şi ajustare a schemei pentru a corespunde noilor
tipuri de experienţe, proces cunoscut sub denumirea de acomodare.
Într-un sens larg, gândirea exprimă actul de reflectare mijlocită, complexă, abstractizată a realităţii, ce
operează cu simboluri, cu legături logice şi este specifică omului24.

4.1. Caracterizarea psihologică a gândirii

Specificitatea psihologică a gândirii rezidă într-un ansamblu de caracteristici, în unitatea acestora. Cele
mai semnificative şi distinctive caracteristici psihologice ale gândirii sunt:
1. Caracterul informaţional-operaţional
Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare şi evaluare a informaţiilor.
Gândirea surprinde însuşirile interne ale obiectelor şi fenomenelor şi relaţiile dintre ele; ea extrage
invarianţii existenţi în obiecte şi relaţiile ascunse, mascate, mai puţin evidente. Gândirea nu este o
simplă operare cu informaţii, ci o conectare şi o corelare a informaţiilor prin categorizare şi
esenţializare. P.P. Neveanu definea gândirea ca fiind procesul şi produsul coordonărilor prin care
invarianţii obiectuali şi relaţionali sunt organizaţi, actualizaţi, corelaţi între ei şi referiţi la realitate.
2. Caracterul mijlocit
Gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi fenomenelor, ci asupra informaţiilor
furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări; de aceea ea este o prelucrare secundară a informaţiilor.
Gândirea nu este mijlocită doar de experienţa anterioară furnizată de senzaţii şi percepţii, ci şi de multe
alte mecanisme psihice. Ea este mediată de informaţiile stocate în memorie şi evocate cu ajutorul
acestuia. Un rol la fel de important ca şi memoria îl au combinările imaginative obţinute prin punerea
în funcţiune a fanteziei. Cel mai pregnant, gândirea este mijlocită de limbaj, care apare într-o dublă
ipostază:
- ca instrument de exteriorizare a produselor gândirii;
- ca mijloc de asimilare a informaţiilor ce urmează a fi prelucrate.

24
Şchiopu, U., coord., ibidem, p. 317
Gândirea este verbală prin excelenţă, ea uzează de modelele lingvistice.
Datorită multitudinii factorilor mijlocitori, putem considera gândirea nu doar mijlocită, ci
multimijlocită.
3. Caracterul mijlocitor
Gândirea este mecanismul psihic care mijloceşte şi influenţează alte mecanisme psihice, contribuind la
accelerarea funcţionalităţii şi la sporirea eficienţei lor. Ea atribuie un înţeles imaginilor perceptive,
utilizează denumiri verbale, construieşte scheme-mnezice, se implică activ în procedeele imaginaţiei,
direcţionează fluxurile afectiv-motivaţionale şi contribuie la realizarea reglajului voluntar.
4. Caracterul generalizat şi abstractizat
Gândirea operează cu însuşirile generale, abstracte; operează abstract şi generic, opunându-se astfel
concretului senzorial. Cunoaşterea umană parcurge două mari salturi unul de la concret la abstract şi
altul de la abstract la concret. Natura concretului este diferită: în primul caz este vorba de concretul
senzorial; în cel de-al doilea caz este vorba de concretul logic. În timp ce concretul senzorial este
încărcat cu însuşirile exterioare, neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, concretul logic redă obiectul
în „multitudinea determinărilor sale concrete”, adică a însuşirilor concrete interpretate prin intermediul
abstracţiilor logice, fapt ce permite ca ele să capete o nouă semnificaţie.
Prin saltul de la concret la abstract, s-ar părea că gândirea se îndepărtează de realitate. De fapt,
generalizând şi abstractizând, gândirea se îndepărtează doar aparent de realitate, îndepărtare care îi este
absolut necesară pentru că îi oferă posibilitatea de a se debarasa de încărcătura elementelor
nesemnificative. Orice salt la abstract, subordonat unor criterii de adevăr şi verificabilitate, se soldează
cu lărgirea şi îmbogăţirea cunoaşterii, cu înţelegerea superioară a legilor acesteia.
În opinia lui M. Zlate, există trei tipuri de abstract:
- abstractul pur – în care gândul/ideea nu are aproape nici un corespondent sau suport în imagine;
- abstractul figural – în care se împleteşte imaginea şi conceptul;
- abstractul intuitiv-plastic – care este invadat de imagini şi exteriorizat de cele mai multe ori prin
intermediul unor însuşiri ce pot fi cu uşurinţă vizualizate şi reprezentate.
5. Caracterul acţional
Baza genetică a gândirii trebuie căutată în acţiune; gândirea izvorăşte din acţiune şi se finalizează în ea.
Pe măsură ce gândirea se constituie, pe măsură ce ea va trece de la acţiunea materială la acţiune
mintală, va tinde să anticipeze acţiunile materiale. În acest fel, gândirea capătă o importantă funcţie de
comandă şi control asupra desfăşurării acţiunii.
6. Caracterul finalist
Acesta trebuie raportat la două momente ale procesului gândirii: înainte de desfăşurarea proceselor
rezolutive şi după încheierea lor. Înainte de a fi executată, activitatea este planificată, fundamentată din
punctul de vedere al scopului, eficienţei, consecinţelor. Deci, gândirea nu trebuie redusă doar la o
simplă alegere a unei alternative optime din mai multe posibile, ci trebuie considerată ca o anticipare a
scopului.
Omul îşi stabileşte scopul nu în timpul desfăşurării activităţii, ci cu mult înainte de a trece la executarea
ei. Când gândirea s-a finalizat într-un anumit produs (o idee, o judecată, un raţionament), se trece
adeseori la raţionalizarea lui.
7. Caracterul multidirecţional
Spre deosebire de unele mecanisme psihice care sunt orientate spre o singură dimensiune temporală,
gândirea se întinde pe toate cele 3 dimensiuni: trecut, prezent, viitor. M. Golu arată că gândirea
foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia
despre trecut şi prezentul obiectului pentru a determina/prevedea starea lui în viitor. Datorită acestei
caracteristici, gândirea are prin definiţie o orientare incursiv-recursivă.
8. Caracterul sistemic
Gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate, între care sunt posibile o multitudine de combinaţii,
fapt care îi asigură autoreglabilitatea. Ea poate fi redusă la un sistem cibernetic, deoarece dispune de
toate cele trei categorii de „mărimi” ale sistemului:
a) mărimile de intrare (întrebări, probleme);
b) mărimile de stare (mulţimea transformărilor informaţionale);
c) mărimile de ieşire (răspunsurile şi soluţiile formulate).
Caracterul hipercomplex al sistemului de gândire provine nu doar din multitudinea şi varietatea
„mărimilor” implicate în realizarea lui, ci şi din multitudinea şi varietatea legăturilor dintre aceste
mărimi. Dintr-o perspectivă cibernetică, gândirea apare ca fiind cea mai înaltă formă de prelucrare a
informaţiei şi de exercitare a comenzii şi controlului.

4.2. Laturile gândirii

4.2.1. Unităţile de bază ale gândirii

În psihologia contemporană, începe să se acrediteze ideea potrivit căreia gândirea conţine mai multe
componente:
- imaginea – ca reprezentare mintală a unui obiect specific, unitatea cea mai primitivă a gândirii;
- simbolul – o unitate mai abstractă a gândirii, care redă obiectul, evenimentul;
- conceptul – o etichetă pusă unei clase de obiecte, evenimente care au în comun câteva atribute;
- prototipul – ca exemplu ce ilustrează cel mai bine un concept;
- operaţia – acţiune interiorizată, reversibilă, care serveşte la formarea conceptelor sau la rezolvarea
problemelor;
- regula sau legea – cea mai complexă unitate a gândirii, ce presupune stabilirea relaţiei între două sau
mai multe concepte.
Imaginile, simbolurile, conceptele, prototipurile, operaţiile şi regulile constituie „blocurile de bază ale
activităţii mintale”. Ele furnizează „un mod eficient şi economic pentru oameni de a reprezenta
realitatea, de a manipula şi reorganiza, de a descoperi noi moduri de a acţiona”.
Ordonarea şi gruparea unităţilor de bază ale gândirii permit stabilirea laturilor acesteia. Gândirea are
două mari laturi:
- o latură informaţională – care dezvăluie conţinutul gândirii, faptul că aceasta dispune de „unităţi
informaţionale” despre obiecte, fenomene, evenimente;
- o latură operaţională – care relevă funcţionalitatea gândirii, faptul că ea implică transformări ale
informaţiilor în vederea obţinerii unor produse care, prin depăşirea situaţiei problematice, să asigure
adaptarea la mediu.
Din perspectiva acestor două laturi, gândirea a fost definită ca „procesul de schimbare şi reorganizare a
informaţiilor stocate în memorie în vederea creării unor noi informaţii”.
 4.2.2. Latura informaţională a gândirii

Latura informaţională a gândirii conţine acele unităţi de bază ale acesteia care dispun de cea mai mare
încărcătură informaţională.
Noţiunile şi conceptele, ca forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor, ca
unităţi cognitive esenţiale ale gândirii, îndeplinesc un rol enorm în cunoaşterea umană. Conceptele, în
calitatea lor de constructe mintale au rolul de a lărgi structurile cognitive ale individului.
Conceptul este o „imagine simplificată, scheletică, redusă la trăsăturile esenţiale formalizate ale
obiectului desemnat” (Changeux). Conceptele – în opinia lui Lefton „sunt categorii mintale pe care
oamenii le utilizează pentru a clasifica evenimentele şi obiectele cu respectarea proprietăţilor lor
comune”. În afara acestor definiţii de tip esenţialist, există şi definiţii tip caracterizare, cum este cea a
lui W.E. Vinacke. Autorul stabileşte şapte caracteristici ale conceptului:
1. conceptele nu sunt date senzoriale, ci sisteme produse de răspunsurile noastre la diferite situaţii
trecute, caracteristice;
2. utilizarea lor înseamnă aplicarea experienţei trecute la situaţia actuală;
3. conceptele reunesc date senzoriale independente;
4. la om, cuvintele sau alte simboluri constituie mijloacele de legătură ale elementelor independente
aparţinând experienţei noastre;
5. conceptele au o utilizare extensivă (comună pentru toţi oamenii, necesară când conceptele sunt
utilizate public) şi o utilizare intenţională (care variază de la un individ la altul, depinzând de
experienţa personală);
6. un concept nu este în mod obligatoriu „raţional”;
7. un concept poate exista fără a fi formulat într-o manieră ştiinţifică.
Pentru psihologi, conceptele sunt „sisteme de răspunsuri învăţate care permit organizarea şi
interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care influenţează comportamentul, independent de
orice stimulare provenind din mediu, permiţându-ne aplicarea automată a experienţei noastre trecute la
situaţiile prezente”.
Conceptul nu constituie doar o entitate cognitivă, un construct mintal, ci şi o entitate semantică,
depinzând de limbaj şi comunicare. Suportul conceptului este fie cuvântul, fie expresia verbală.
Conceptele ne ajută să generalizăm, să relaţionăm experienţele şi obiectele, să asociem clase de obiecte
sau de evenimente.
Conceptul are o natură complexă, informaţional-operaţională; deşi conţine o cantitate mai redusă de
informaţie decât imaginea, aceasta este esenţială, structurată şi unificată. În concept însuşirile sunt
integrate; ele apar ca totalităţi informaţionale bine sudate. Conceptul implică înţelegerea semnificaţiei.
Din punct de vedere psihologic, numai interacţiunea dintre general şi particular este în măsură să
explice adecvat natura conceptului. Specificul conceptelor provine şi din faptul că ele nu există izolat
unele de altele, ci sunt interdependente şi ierarhizate. Ele se leagă unele de altele, trec unele în altele, se
evocă sau se actualizează unele pe altele, motiv pentru care conceptul poate fi considerat o structură
structurantă, deoarece pe măsură ce se formează, ea include şi integrează în sine alte concepte
compatibile şi le exclude pe cele incompatibile. Conceptul are un caracter evolutiv.
Unii psihologi au investigat metodele prin care acumulăm concepte, analizând timpul necesar unui
individ pentru a-şi manifesta acordul sau dezacordul cu o anumită afirmaţie.
Într-un studiu efectuat de Collins şi Quillian, subiecţilor li s-au adresat întrebări referitoare la anumite
concepte, fiecare întrebare implicând un anumit număr de paşi. De exemplu, afirmaţia: „o gaiţă albastră
este o pasăre” implică mai puţini paşi decât afirmaţia „o gaiţă albastră este un animal”, dacă
presupunem că informaţia este stocată ierarhic, „animal” reprezintă conceptul principal, care poate fi
subîmpărţit în <păsări>, <mamifere>, <peşti>, <insecte> etc.

Autorii au constatat că intervalul de timp de care au avut nevoie subiecţii pentru a aproba sau nu astfel
de afirmaţii a corespuns cu această formă de organizare şi a sugerat că acumularea conceptelor se face
ierarhic.
După gradul lor de generalitate, conceptele pot fi clasificate în: individuale, particulare şi generale.
După existenţa sau inexistenţa unui corespondent concret în realitatea înconjurătoare, vorbim de
concepte concrete şi abstracte. După calea de formare şi conţinutul lor, conceptele pot fi empirice şi
ştiinţifice. Conceptele empirice se formează pe căi neorganizate, nesistematizate, ca urmare a relaţiilor
cotidiene de comunicare. Conceptele ştiinţifice sunt produsul căilor organizate, dirijate şi cuprind în
conţinutul lor esenţializarea obiectelor şi fenomenelor.
Noţiunile empirice, numite şi spontane sau cotidiene sunt saturate de experienţa practic-intuitivă şi de
cea operantă a individului. Ele ţin de procesul comunicării interumane şi de cel al învăţării spontane. În
conţinutul lor intră însuşirile accidentale, neesenţiale, concrete, particulare. Deşi conţinutul lor este
dispus la diferite niveluri de abstractizare şi generalizare, ele sunt limitate şi se soldează adesea cu
efecte nefavorabile asupra cunoaşterii.
Ele conduc fie la îngustarea, fie la lărgirea nepermisă a sferei noţiunilor. Ele sunt puternic
individualizate, au un caracter fragmentar, o lipsă totală a ierarhizării însuşirilor reflectate, au un
caracter fragil. Deşi limitate, noţiunile empirice au o valoare practică operatorie, ele fiind instrumente
de comunicare eficientă între adult şi copil, iar pentru o anumită vârstă, ele constituie singurele
mijloace intelectuale accesibile gândirii copilului.
Conceptele ştiinţifice sunt constructe ipotetico-deductive, presupun deliberări conştiente, inserţie
voluntară şi coordonări raţionale în interiorul sistemului intelectual (P.P. Neveanu). Conceptele
ştiinţifice facilitează formularea definiţiilor. Specificul conceptelor ştiinţifice provine şi din
caracteristicile conţinutului: caracter mobil, flexibil, dinamic, structurat şi organizat. Conceptele
ştiinţifice se organizează în reţele şi sisteme, în care fiecare concept reprezintă „un nod”. L.S. Vîgotski
introduce expresia „piramida noţiunilor” pentru a prezenta mai plastic organizarea şi ierarhizarea
conceptelor. Cu cât o noţiune se află mai aproape de vârful piramidei cu atât ea are un grad mai mare
de generalitate şi o valoare cognitivă mai extinsă.
O altă particularitate a conceptelor ştiinţifice constă în faptul că sunt transformatoare în activitate
practică.
Din punct de vedere genetic şi funcţional, conceptele empirice şi cele ştiinţifice se află într-o
permanentă unitate şi continuitate. Empiricul joacă rol de premisă, punct de pornire, factor facilitator în
raport cu ştiinţificul, dar şi un rol de piedică dacă nu este depăşit. Ştiinţificul foloseşte, suplimentează,
restructurează, corectează sau înlătură empiricul. Influenţele sunt reciproce, ele putând fi pozitive sau
negative.
E. Rosch a emis 2 teorii în ceea ce priveşte prototipurile:
- prima postulează ipoteza că nici un membru al unei categorii nu deţine în egală măsură toate
atributele categoriei respective; de aceea, membrul care posedă cele mai multe atribute este considera a
fi prototip al întregii categorii;
- a doua postulează semnificaţia prototipului în ansamblul gândirii umane, acesta având rol în
încadrarea exemplarelor concrete în categorii.
În opinia lui M. Zlate25, prototipurile nu dispun de structuri conceptuale şi reprezintă mai mult expresia
unor percepţii condensate şi concentrate decât expresia gândirii. Prototipul este un exemplu de gândire
implicită, el amplasându-se între percepţie şi gândire. Se pare că prototipul este echivalentul noţiunilor
empirice, iar uneori chiar inferior lor, deoarece noţiunile empirice operează cu atributele obiectelor,
indiferent de valoarea lor, pe când prototipurile operează cu distanţele dintre aceste atribute.

4.2.3. Structuri conceptuale complexe

Conceptele, la fel ca şi prototipurile se întretaie, interferează, se înlănţuie, dând naştere unor structuri
conceptuale complexe. Rolul acestor structuri este acela de a reproduce în plan mintal relaţiile
obiective existente între obiecte.
Structurile conceptuale complexe sunt clasificate în următoarea schemă:

Se face mai întâi distincţia dintre structurile conceptuale corespondente cunoştinţelor (care se
elaborează treptat în procesul învăţării şi se înscriu în memoria de lungă durată a individului) şi
interpretărilor (se elaborează dependent de context, de sarcină şi face parte din memoria de lucru a
individului).
Structurile conceptuale ale cunoştinţelor se subdivid în două categorii:
- reţele semantice – corespondente relaţiilor de incluziune din lumea obiectivă;
- schemele şi scenariile cognitive – corespondente relaţiilor parte-întreg existente între obiectele şi
fenomenele din realitatea înconjurătoare.
Reţeaua semantică se defineşte ca o organizare de clase care respectă relaţia de incluziune a claselor. Ea
sugerează caracterul organizat şi structurat al cunoştinţelor. Este construită din noduri (concepte) şi
arcuri (relaţii dintre concepte, care pot fi de subordonare şi de predicţie). În fiecare nod sunt incluse
numai proprietăţile specifice ale conceptului. Când un concept dispune de caracteristici comune altor
concepte, acestea sunt introduse în conceptul superior. De aici derivă o proprietate importantă a
reţelelor semantice – eritabilitatea trăsăturilor (fiecare concept moşteneşte proprietăţile conceptului sau
ale claselor supraordonate).
O astfel de reţea (construită pentru prima dată de Collins şi Quillian) mai prezintă încă o caracteristică
– economicitate cognitivă – potrivit căreia proprietăţile aparţinând unui concept sunt stocate la cel mai
înalt/general nivel de aplicabilitate a conceptului.
Criticile aduse modului au fost următoarele:
- modelul nu permite explicarea efectelor de vecinătate asupra răspunsurilor negative;
- modelul este bazat pe logică şi nu pe fapte empirice;
- ipoteza potrivit căreia toate legăturile au o forţă egală, nu se verifică, mai ales în cazul prototipurilor.
Ca răspuns la numeroasele critici, Collins şi Loftus propun un model revizuit care introduce principiul

25
Zlate, M., idem, p. 247
activării difuze a conceptelor.
Alte critici aduse reţelelor semantice vizau faptul că acestea se centrează pe relaţia dintre concepte, dar
neglijează legăturile care există între concepte şi lumea din afara lor.
Schemele şi scenariile cognitive sunt alte două structuri conceptuale complexe ale cunoştinţelor.
Termenul „schemă” se aplică oricărei forme de structură statică, în timp ce termenul „scenariu” este
foarte specific şi se aplică numai evenimentelor. Conceptul de <schemă> a fost introdus în psihologie
în 1932 de F. Bartlett, care îl definea ca fiind structura organizată care integrează cunoştinţele şi
aşteptările individului în raport cu un aspect al lumii.
Pentru Piaget, termenul <schemă> desemnează o grupare de operaţii.
În psihologia cognitivă, el are înţelesul de ansamblu organizat de cunoştinţe activate simultan,
corespunzător unor situaţii complexe din realitate.
Schemele cognitive sunt blocuri de cunoştinţe care se definesc prin ele însele, neavând nevoie de
raportarea la alte cunoştinţe. Schema cognitivă este definită de contextul situaţional în care se află
obiectele şi de relaţiile tipice existente între elementele lor componente. Schemele cognitive sunt:
- situaţionale – descriind situaţiile complexe în care se află omul;
- asimilabile – fiind date câteva elemente, omul le asimilează şi le integrează schemelor cunoscute;
- exprimă cunoştinţe declarative – nu sunt legate de o utilizare particulară, dar servesc diferitelor
utilizări.
Rumelhart şi Norman rezumă caracteristicile schemelor cognitive:
a) sunt pachete de informaţii ce conţin un nod fix şi elemente variabile;
b) au un caracter integrator;
c) conţin cunoştinţe cu grade diferite de abstractizare, fapt care permite ca domeniul lor de
aplicabilitate să fie vast;
d) reprezintă mai degrabă cunoştinţe decât definiţii şi constau în experienţe directe, mai degrabă decât
în abstracţii.
Rolul schemelor cognitive constă în selecţia şi inferarea unor caracteristici inexistente – însă
compatibile cu schema; sau în respingerea altor caracteristici prezente, dar inconsistente în raport cu
schema; la procesarea şi stocarea preferenţială a itemilor identificaţi ca elemente ale schemei.
Scenariile cognitive sunt succesiuni de evenimente specifice unui anumit context, care ghidează
comportamentul oamenilor. Din punct de vedere psihologic se pun probleme legate de învăţarea
scenariilor, de eficienţa/ineficienţa lor.
Cea de a doua mare categorie de structuri conceptuale – structurile interpretării – cuprinde structuri de
bază şi structuri complexe.
Structurile de bază (predicative) se bazează pe structura predicat – argument, predicatul fiind o stare, un
eveniment sau o acţiune, iar argumentul indicând care sunt obiectele privitoare la
stare/eveniment/acţiune.
Structura predicativă constituie un enunţ minimal care atribuie valoare de „adevăr” sau de „fals”.
Structurile conceptuale de interpretare complexe servesc la interpretarea textelor narative; există trei
asemenea structuri:
- reţele propoziţionale (presupun stabilirea relaţiilor între propoziţii);
- macrostructurile (provin din condensarea informaţiilor, reţinându-se un fel de rezumat);
- modelele situaţionale (constituie o reprezentare a ceea ce figurează în text).
 4.2.4. Latura operaţională a gândirii

Cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mintale de transformare a informaţiilor, de relaţionare şi

prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi noţiunilor în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi
sau a rezolvării unor probleme. Gândirea foloseşte două categorii de operaţii: unele sunt fundamentale,
de bază, prezente în orice act de gândire (analiza şi sinteza, generalizarea şi abstractizarea, comparaţia
şi concretizarea), iar altele sunt instrumentale, utilizate în anumite acte de gândire, în funcţie de
domeniul cunoaşterii (procedee algoritmice şi euristice, productive şi reproductive, convergente şi
divergente etc.).
Otto Selz a introdus conceptul de operaţie, a realizat clasificarea lor, le-a analizat profund în
succesiunea actului gândirii.
În opinia lui C. Spearman, actele intelectuale parcurg trei etape: înţelegerea experienţei, deducerea
relaţiilor, deducerea corelaţiilor. Piaget oferă o fundamentare teoretică şi practică (experimentală)
caracterului operatoriu al gândirii.
Operaţiile fundamentale ale gândirii
1. Analiza şi sinteza sunt operaţii corelative. Analiza presupune dezmembrarea mintală a obiectului în
elementele sau părţile lui componente, în vederea determinării proprietăţilor esenţiale, a semnificaţiei
fiecărui element în cadrul întregului.
Sinteza, pornind de la elementele sau însuşirile date izolat, reconstruieşte mintal obiectul. Ea nu este o
simplă asociere, ci o operaţie care presupune relaţionarea logică a însuşirilor obiectului.
Prin analiză sunt selectate însuşirile interne, proprii obiectului, care apar în forma lor „pură”, ca urmare
a eliminării însuşirilor neesenţiale, accidentale.
Între analiză şi sinteză nu există o ruptură, ele nu sunt despărţite una de alta, ci se presupun reciproc,
trec una în alta.
2. Abstractizarea şi generalizarea sunt alte operaţii corelative, strâns legate de analiză şi sinteză.
Abstractizarea înseamnă reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte a altceva.
A generaliza înseamnă a extinde însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte sau a ne ridica
de la însuşirile concrete, particulare, la însuşiri din ce în ce mai generale.
Abstractizarea este o operaţie complexă, amplă, care tinde spre evidenţierea necesarului şi genericului.
În literatura de specialitate au fost descrise diferite tipuri de abstractizări:
- în psihologia germană se diferenţiază abstractizarea prin izolare (desprinderea totală a unui element
de celelalte) de abstractizarea prin subliniere (elementul abstras este situat mintal pe primul plan);
- în cadrul procesului de învăţământ se evidenţiază abstractizarea analitică;
- în psihologia cognitivă abstractizarea este asimilată atenţiei selective. Ea este prezentă într-o
multitudine de sarcini: sarcinile de clasificare şi sortare, sarcinile de modificare a clasificărilor,
sarcinile de rezolvare a problemelor.
În abstractizare, un rol important îl au următorii factori:
- atributele şi valorile de atribuit ale obiectelor;
- gradul sau nivelul abstractizării;
- extensia şi conţinutul conceptelor;
- gradul de familiaritate.
Generalizarea reprezintă rezultatul unei analize împletite cu abstracţia; este în acelaşi timp şi o funcţie
de sinteză, deoarece reuneşte într-o nouă organizare informaţia oferită de abstractizarea pozitivă.
Generalizarea mintală constituie premisa oricărei cunoaşteri teoretice.
Una dintre condiţiile esenţiale şi necesare pentru declanşarea şi stimularea generalizării o reprezintă
flexibilitatea gândirii. Un rol la fel de important îl are şi transferul – înţeles ca o extensie în plan mintal
a condensatelor informaţionale asupra întregii clase de obiecte şi fenomene.
O mare importanţă o are generalizarea conceptuală care se referă la faptul că elaborarea unui concept
include în mod necesar posibilitatea aplicării lui la o multitudine de obiecte şi la o întreagă clasă de
elemente.
3. Comparaţia – este o operaţie a gândirii implicată ca premisă sau ca mijloc în toate celelalte. A
compara înseamnă a stabili mintal asemănările şi deosebirile esenţiale dintre obiecte şi fenomene pe
baza unui criteriu.
Psihologia tradiţională şi cea contemporană acordă o atenţie deosebită comparaţiei. Multe din modelele
procesării informaţiilor (la nivel perceptiv/intelectual) se bazează pe compararea informaţiilor care
intră în sistemul cognitiv cu cele care există deja. Comparaţia funcţionează la niveluri diferite. Baza
comparaţiei o formează generalul, esenţialul.
Comparaţia începe cu un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu unul analitic
(desprinderea asemănărilor şi deosebirilor) şi se finalizează printr-o nouă sinteză şi generalizare.
Comparaţia este o analiză prin sinteză, finalizată într-o nouă sinteză.
Specificul comparaţiei provine din structura şi particularităţile materialului cu care se operează
(material verbal sau nonverbal), din influenţa similitudinii, deosebirii şi aparenţei însuşirilor.
4. Concretizarea logică este una din operaţiile gândirii care a stat cel mai puţin în atenţia cercetătorilor.
Levitov definea concretizarea ca fiind „un proces de ilustrare sau de lămurire a unei teze generale cu
ajutorul unui exemplu”.
Concretizarea se diferenţiază de abstractizare prin natura şi conţinutul ei. Spre deosebire de
abstractizare, care este o operaţie elaborată, complexă, concretizarea este o operaţie mai concisă, mai
comprimată, ea operând numai cu esenţialul.
Concretizarea logică este una dintre cele mai complexe operaţii ale gândirii, deoarece ea reprezintă o
continuare firească a celorlalte operaţii şi include în structura sa elemente, aspecte din toate celelalte
operaţii. Diferenţierea concretizării logice de celelalte operaţii ale gândirii se realizează prin: conţinut,
mod de funcţionare şi efectele ei.

4.3. Activităţile gândirii

Activităţile fundamentale ale gândirii care o individualizează în raport cu alte mecanisme psihice şi îi
acordă un caracter de maximă eficacitate sunt: conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea problemelor,
raţionamentele, decizia şi creaţia. Activităţile gândirii sunt împărţite de unii autori în două categorii:
- primare (rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, raţionamentul);
- metacognitive (conştiinţa propriei procesări a problemelor, un fel de cogniţie a cogniţiei).
Cele care au reţinut atenţia psihologilor au fost activităţile de bază sau primare.
A. Conceptualizarea
A conceptualiza înseamnă „a ajunge” la concept, a intra în posesia conceptului, a forma sau asimila
concepte. Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei clase de obiecte care sunt
apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee-concept, capacitatea de a sesiza atributele distinctive ale
unei clase de obiecte.
În formarea conceptelor s-au confruntat două orientări: cea empirică şi cea raţionalistă. Potrivit
orientării empiriste, conceptele se formează prin extragerea invarianţilor din diversitatea elementelor.
Pentru raţionalişti, conceptele sunt entităţi mentale prezumate în vederea explicării şi acţiunii.
Vergnaud propunea definirea conceptelor printr-un triplet de ansamblu:
a) ansamblul situaţiilor de referinţă care dau sens conceptelor;
b) ansamblul invarianţilor operatori care sunt constitutivi conceptelor;
c) ansamblul sistemelor simbolice care permit simbolizarea conceptelor.
Mecanismele psihologice implicate şi surprinse în procesualitate formării noţiunilor au fost intens
studiate de către psihologi şi încadrate în câteva modele teoretice:
1. Modelul suprapunerii imaginilor este unul din primele modele propuse în explicarea formării
noţiunilor. A fost formulat de către F. Galton şi este de inspiraţie asociaţionistă. Galton credea că
noţiunile se formează prin simpla suprapunere şi contopire a imaginilor obiectelor. În viziunea lui,
noţiunea era un fel de „fotografie colectivă”. Noţiunea apare pe cale asociativă datorită consolidării
corespunzătoare particularităţilor comune mai multor obiecte şi datorită slăbirii altor legături
corespunzătoare particularităţilor deosebite ale obiectelor. Autorul nu explică procesul complex al
formării şi dezvoltării noţiunilor.
Cercetările ulterioare au arătat că simpla suprapunere şi combinare de imagini nu duce la formarea
noţiunii. Modelul are mai mult o valoare istorică.

2. Modelul mediaţionist este orientat împotriva modelului asociaţionist. Potrivit acestui nou model,
procesul formării noţiunilor nu are un caracter asociativ, ci productiv. Ceea ce contează în formarea
noţiunilor sunt condiţiile funcţionale ale apariţiei noţiunii, factorii fundamentali mediatori care reglează
cursul asociaţiilor şi al elaborării noţiunilor.
Reprezentativi pentru modelul mediaţionist sunt: N. Ach – cu lucrarea „Activitatea voluntară şi
gândirea” (1905) şi L.S. Vîgotski – cu lucrarea „Gândire şi limbaj” (1934).
N. Ach consideră că ceea ce mediază formarea noţiunilor este sarcina şi tendinţa care decurge din
reprezentarea scopului (sarcinii) către care se orientează întreaga activitate a individului. Formarea
noţiunii are loc după o schemă orientativ-determinantă, în care procesul orientat spre un scop este
alcătuit dintr-un şir de operaţii ce joacă rolul de mijloace în raport cu rezolvarea sarcinii principale.
Autorul propune o metodă originală pentru demonstrarea acestei idei, numită metoda genetico-sintetică
de studiere a formării noţiunilor. În explicarea procesului formării noţiunilor, Ach a subliniat caracterul
productiv al acestui proces şi a accentuat rolul momentului funcţional în apariţia noţiunii.
Limitele concepţiei lui Ach au fost exploatate de Vîgotski, care propune propria sa viziune.
Rezultatele la care a ajung Vîgotski utilizând metodica dublei stimulări pentru a demonstra rolul de
mediator al cuvântului în formarea noţiunilor, sunt impresionante. El a desprins trei trepte
fundamentale ale procesului formării noţiunilor, fiecare dintre ele cuprinzând mai multe etape/faze:
a) treapta formării mulţimii neelaborate şi neordonate şi a separării unui grup de obiecte;
b) treapta gândirii complexuale – caracterizată prin îmbinarea diferitelor obiecte concrete în grupuri
comune şi prin generalizarea relaţiilor obiective existente în mod real între obiecte;
c) treapta gândiri noţionale.
Vîgotski a exagerat atunci când a considerat că noţiunea oferă cheia pentru înţelegerea psihicului.

3. Modelul acţiunilor intelectuale

Începând din anii ’52-’53, P.I. Galperin, inspirându-se din opera lui Vîgotski, criticând limitele şi
exagerările ei, propune un nou model al explicării procesului de formare a noţiunilor.
În esenţă, este vorba despre o explicare psihologică şi nu logică sau filosofică, aşa cum o dăduseră alţi
autori (K. Bühler, W. Stern, J. Piaget) şi o explicare acţională, axată pe sublinierea rolului acţiunilor
intelectuale în formarea noţiunilor.
În opinia lui Galperin, elementele de natură strict psihologică capabile a explica gândirea şi procesul
formării noţiunilor sunt: orientarea, imaginea şi acţiunea, strâns legate între ele.
Galperin insistă asupra rolului tipului general de orientare în obiectele la care se referă o anumită
sarcină, descriind trei tipuri de asemenea orientări:
a) incompletă (duce la erori, dar şi la cristalizarea treptată a acţiunii);
b) completă (deşi erorile apar, ele sunt întâmplătoare şi necaracteristice, ea oferind posibilitatea
realizării unui transfer limitat);
c) completă (bazată pe reprezentarea legăturilor şi conţinuturilor generale, pe transferul total).
Pentru Galperin, în gândire este vorba despre orientarea în lucruri pe baza imaginilor şi nu despre
lucrurile propriu-zise; de aceea, imaginea constituie una din laturile specifice omului şi animalelor,
studiul ei urmând a defini chiar obiectul psihologiei. Este vorba de imaginea raportată la activitatea în
structura căreia joacă un rol util, specific şi se formează.
Acţiunea reprezintă „unitatea firească a gândirii”, realizată prin intermediul a două verigi:
- veriga de orientare – care se sprijină pe imagini şi reprezintă aparatul de conducere a acţiunii ca
proces exterior;
- veriga de executare – care constituie transformarea reală, într-un scop bine determinat, a materialului
iniţial în produsul sau starea propusă.
Pentru a realiza trecerea spre executare, sunt necesare o serie de condiţii reale, care vor facilita
formarea acţiunii. Se militează pentru construirea, formarea deliberată şi dirijată a acţiunilor. Galperin
consideră că trecerea acţiunii din „exterior” în „interior” se realizează prin intermediul mai multor
etape:
- prima etapă: acţiunea este externă, materială sau materializată, ea constând în operarea cu un material
concret;
- a doua etapă: acţiunea se desfăşoară pe planul limbajului oral, deci cu voce tare;
- a treia etapă: acţiunea se produce pe plan mintal, transformându-se într-o acţiune intelectuală. În
această etapă, acţiunea capătă o serie de particularităţi: caracter generalizat, prescurtat, automatizat etc.
Modelul explicativ propus de Galperin a avut o largă răspândire în psihologia est-europeană. În
psihologia românească, P. Golu a susţinut acest model, la fel şi G. Nicola care a formulat opinia potrivit
căreia desfăşurarea conţinutului conceptual ca un câmp problematic generativ asigură organizarea
învăţării ca orientare gradată într-un asemenea câmp.
Criticile aduse modelului lui Galperin au fost:
- etapele formării acţiunilor intelectuale sunt superficiale;
- unele etape (de exemplu etapa acţiunii materiale) pot să lipească;
- modelul nu rezolvă corect raportul dintre imagine şi acţiune, înţelegere şi asimilare.

4. Modelul atributelor definitorii îşi are originea în lucrarea lui Bruner, Goodnow şi Austin (1956).
Modelul porneşte de la distincţia dintre extensiunea şi intensiunea conceptului. Sfera (extensiunea)
conceptului se referă la setul de entităţi care reprezintă membrii conceptului, iar conţinutul
(intensiunea) conceptului vizează numărul atributelor care arată ce înseamnă a fi membrul unui
concept.
Acest modelul formulează premisa potrivit căreia un concept poate fi caracterizat printr-un număr de
atribute definitorii, iar când aceste atribute sunt descoperite şi asimilate de subiect, asistăm la formarea
conceptului. Postulatele modelului, sistematizate de Eysenck şi Keane sunt următoarele:
a) înţelesul unui concept poate fi redat printr-o listă de atribute intercorelate;
b) atributele sunt elemente de bază, atomii necesari construirii blocurilor de concepte;
c) fiecare atribut este necesar şi toate la un loc sunt suficiente pentru a defini un concept;
d) membrii conceptului sunt clar definiţi;
e) toţi membri unui concept sunt egal reprezentativi;
f) când conceptele sunt organizate într-o ierarhie, definirea unui concept mai specific presupune
acordarea tuturor atributelor conceptului supraordonat.
Cercetările mai noi au arătat că stabilirea atributelor definitorii nu se realizează la întâmplare, ci
dependent de informaţiile deţinute de subiecţi.
Limitele aduse acestui model au fost: dificultatea stabilirii atributelor definitorii; opinia eronată potrivit
căreia toate atributelor definitorii ale unui concept sunt la fel de importante; opinia eronată potrivit
căreia toţi membrii unei categorii sunt egal reprezentativi pentru un concept.

5. Modelul comparării atributelor a fost propus de Rips (1973) şi Smith (1974) pentru a depăşi limitele
modelului anterior. Postulatele acestui model, sintetizate de Eysenck şi Keane sunt:
a) un concept are două categorii de atribute: definitorii şi caracteristice;
b) atributele definitorii constituie miezul definiţiei unui concept, ele fiind deţinute de toţi membrii lui;
c) atributele caracteristice sunt cele care arată cât de tipic sau reprezentativ este un membru al unei
categorii pentru acea categorie;
d) formarea conceptelor se realizează în urma intrării în funcţiune a unui proces de comparare în doi
paşi:
• se compară între ele toate atributele (definitorii şi caracteristice);
• se compară numai atributele definitorii;
e) pasul al doilea este facultativ, el fiind realizat numai dacă primul pas eşuează în producerea unui
rezultat favorabil.
Se remarcă axarea pe mecanismul formării conceptelor – mecanismul comparării, ca şi tendinţa
armonizărilor cu postulatele teoriei prototipului. Eysenck şi Keane atrag atenţia asupra faptului că
modelul comparării atributelor nu este altceva decât un caz particular al teoriei prototipului.
Limitele acestui model constau în dificultatea determinării atributelor definitorii; greutatea diferenţierii
atributelor definitorii de cele caracteristice; conexiunea strânsă dintre procesul formării noţiunilor şi o
sarcină particulară.
6. Alte modele actuale
Cercetările din anii ’80 au încercat să depăşească viziunea separatistă asupra conceptelor ca entităţi de-
sine-stătătoare, izolate unele de altele, ca şi viziunea statică asupra cunoaşterii, accentuând relaţiile,
legăturile dintre concepte şi mai ales caracterul dinamic al formării şi utilizării conceptelor. Astfel au
prins contur noi modele explicative asupra formării conceptelor:
- modelul combinării conceptelor postulează importanţa pe care o au în cunoaştere conceptele
combinate, un concept combinat conţinând un set de entităţi ce reprezintă o conjuncţie a membrilor a
două concepte constituente;
- modelul coerenţei conceptuale încearcă să răspundă la întrebarea “Ce anume ţine conceptele legate
între ele?”. Faptul că membrii unei categorii sunt similari cu alţii este important, dar nu suficient;
- modelul instabilităţii conceptelor arată că în afara unui context independent, care asigură asemănarea
şi stabilitatea conceptelor, există şi un context dependent, care diferenţiază conceptele între ele,
făcându-le instabile. Uneori conceptele sunt create de oameni pentru a-şi atinge diversele scopuri
(concepte ad-hoc). Ele au o mare instabilitate, dar şi un rol enorm în cunoaştere.

B. Înţelegerea
Înţelegerea reprezintă una dintre cele mai importante activităţi ale gândirii, semnul ei distinctiv,
trăsătura esenţială şi permanentă a gândirii umane; ea asigură buna desfăşurare a celorlalte activităţi ale
gândirii.
Pentru I.P. Pavlov, înţelegerea reprezenta utilizarea vechilor cunoştinţe în vederea desprinderii unor noi
cunoştinţe, momentul înţelegerii fiind echivalent cu încadrarea noilor cunoştinţe în cele vechi.
În anii ’60, N. Chomski şi G. Miller introduc conceptul de operator al înţelegerii, prin care desemnează
centrii funcţionali ai activităţii integratoare a conştiinţei. Operatorii înţelegerii interpuşi între „intrări” şi
„ieşiri” asigură organizarea informaţiilor ce intră în sistemul psihic, elaborarea unor ipoteze, formularea
unor concluzii etc.
Tot în anii ’60, D. Ausubel şi F.G. Robinson propun 2 accepţiuni ale înţelegerii:
- ca proces ale rezolvării de probleme – implicând o abordare orientată spre emiterea şi verificarea
ipotezelor;
- ca produs al rezolvării de probleme – implicând posibilitatea imediată a reproducerii şi transpunerii.
În anii ’70, înţelegerea a fost definită ca o „latură” funcţională a intelectului uman, în sensul generic al
codificării şi decodificării conceptelor.
În opinia lui M. Zlate, a înţelege înseamnă:
a) a sesiza existenţa unei legături între setul noilor cunoştinţe şi setul vechilor cunoştinţe gata elaborate;
b) a stabili efectiv natura şi semnificaţia acestei legături;
c) a încadra şi încorpora noile cunoştinţe în cele vechi, care în felul acesta se modifică şi se îmbogăţesc.
Din punct de vedere operaţional, înţelegerea este un proces analitico-sintentic care începe prin
desprinderea elementelor esenţiale ale materialului şi se încheie cu reunirea lor într-un întreg. Deci,
înţelegerea este pregătită de analiză şi se finalizează prin sinteză.
Pentru înţelegere sunt esenţiale cel puţin trei caracteristici:
a) caracterul conştient (a înţelege înseamnă a încadra un obiect într-o clasă de obiecte, a-i stabili natura,
dezvoltarea, legităţile – operaţii ce nu pot fi desfăşurate în afara conştiinţei);
b) caracterul mijlocit (se bazează pe actualizarea relaţiilor elaborate anterior, relaţii care mijlocesc
procesul actual);
c) caracterul activ (înţelegerea presupune acţiune mintală şi practică, presupune un şir de operaţii ca:
analiza, abstractizarea, comparaţia, sinteza, corelarea acţiunilor mintale etc.
Înţelegerea dispune de o multitudine de forme.
După nivelul ei de dezvoltare, Piaget desprinde două forme:
- înţelegerea superioară – caracterizată prin extensia conceptelor şi simbolism, subordonarea lor unui
sistem informaţional bine organizat;
- înţelegerea elementară – bazată pe stabilirea asemănărilor şi pe abstracţii simple.
Luând în considerare posibilitatea exprimării, Piaget vorbeşte despre o înţelegere implicită şi o
înţelegere explicită.
Alţi autori, luând în considerare modul ei de realizare, au desprins alte două forme:
- înţelegerea spontană (instantanee, imediată);
- înţelegere discursivă (presupune desfăşurarea în timp şi travaliu).
Există şi alte forme de înţelegere:
- înţelegerea empatică – necesitată de înţelegerea comportamentelor şi trăirilor psihice ale altor
persoane;
- înţelegerea contextuală – contextul în care figurează cuvintele determină înţelegerea cuvintelor şi a
textului ca atare;
- înţelegerea socială – utilă în desluşirea relaţiilor interindividuale.
Existenţa mai multor forme ale înţelegerii evidenţiază nu doar complexitatea, ci şi caracterul suplu şi
dinamic, apelul la aceste forme realizându-se dependent de particularităţile individului (scopuri şi
posibilităţi) şi de cele ale situaţiei în care se află.
În procesul desfăşurării înţelegerii intervin o serie de factori care o pot facilita, bruia sau bloca:
a) particularităţile structurilor cognitive ale subiectului;
b) particularităţile noului material ce urmează a fi înţeles; din acest punct de vedere, reţin atenţia cel
puţin trei caracteristici:
1. asociativitatea (capacitatea acestuia de a se lega de materialul vechi);
2. substanţialitatea (capacitatea noului material de a rămâne constant atunci când se foloseşte un
alt termen verbal echivalent);
3. structurarea logică (caracterul logic al relaţiei dintre cele două categorii de material);
c) prezenţa intenţiei individului de a raporta noile informaţii de la cele însuşite deja.
În acest sens, un rol important îl joacă limbajul, cu ajutorul căruia se formulează intenţia, fapt care i-a
determinat pe unii autori să definească înţelegerea ca proces de integrare şi corelare verbală.
Înţelegerea, ca activitate fundamentală şi permanentă a gândirii, contribuie la continua sistematizare şi
resistematizare a informaţiilor, la producerea unor salturi calitative în procesul cunoaşterii.

C. Rezolvarea problemelor constituie o altă activitate esenţială a gândirii care intră în funcţiune numai
în situaţiile problematice care cer o rezolvare. Este vorba de situaţii ce presupun răspunsuri adaptative
pe care subiectul nu le poate pune în disponibilitate utilizând direct conduitele deja elaborate.
1. Rezolvarea problemelor în diferite orientări psihologice
Concepţii mai clar conturate cu privire la rezolvarea problemelor se întâlnesc în gestaltism,
behaviorism, psihologia genetică şi psihologia cognitivă.
Pentru gestalitişti, problema echivalează cu un dezechilibru apărut între subiect şi mediu ca urmare a
omiterii sau a întreruperii diferitelor verigi ale câmpului relaţional. Problema este o structură, o
configuraţie neîncheiată, în timp ce soluţia este o altă structură, dar una închisă. A rezolva o problemă
înseamnă a „închide” circuitele întrerupe, a trece de la o structură la alta, fapt care are loc în urma unei
restructurări, a unei reorganizări a câmpului perceptiv.
Gestaltismul a pierdut din vedere rolul experienţei anterioare în rezolvarea problemelor, crezând că
aceasta este semnificativă doar pentru gândirea reproductivă.
Pentru behaviorişti, problema este „orice situaţie externă în raport cu care organismul interpretat ca un
întreg nu dispune de un răspuns elaborat prin condiţionare”. Behavioriştii au încercat să explice
rezolvarea problemelor în termenii relaţiei dintre stimul şi reacţie. Conexiunea dintre S şi R se
realizează sub formă de lanţ cu nenumărate elemente mediaţional verbale. Astfel explică R.M. Gagné
apariţia formelor comportamentale superioare din cele inferioare. Maltzman arăta că un stimul se poate
asocia cu mai multe răspunsuri (R1, R2, R3), numai că aceste răspunsuri sunt inegal disponibile.
Stimulul va fi asociat cel mai frecvent cu răspunsul care se află în vârful piramidei şi care este capabil
să soluţioneze situaţia. Cu cât răspunsul adecvat se află mai aproape de baza ierarhiei, cu atât
soluţionarea problemei va fi mai lungă şi mai dificilă. Behaviorismul a exagerat explicarea
disponibilităţii unui răspuns faţă de un anumit stimul doar pe baza frecvenţei asocierilor dintre S şi R.
Psihologia genetică oferă un punct de vedere prolific în interpretarea procesului rezolvării problemelor.
Piaget consideră că soluţionarea unei probleme necesită „umplerea golurilor”, iar acest lucru se poate
face prin desfăşurarea operaţiilor grupărilor descoperite de el în evoluţia inteligenţei. Problema apare
atunci când subiectul se întâlneşte cu un fapt nou, încă neclasificat, ceea ce duce la o relativă
dezechilibrare a grupărilor. În momentul în care faptul nou este clasificat şi explicat, adică integrat în
vechile structuri cognitiv operatorii, are loc rezolvarea problemei.
Concepţia elaborată de Piaget în „Psihologia inteligenţei” a fost ulterior renovată. Ei considerau că a
rezolva o problemă înseamnă a aplica structurile generale ale cunoştinţelor la nişte conţinuturi specifice
(demers descendent). Cercetările lui Piaget şi Inhelder s-au axat pe demonstrarea modului în care
cunoştinţele se transformă în acţiune. Noul punct de vedere reactivează conceptul de schemă lansat de
Piaget. Caracteristicile schemei sunt următoarele:
a) este reproductibilă (conţine condiţiile recunoaşterii situaţiilor la care este aplicabilă);
b) este asimilatoare (asimilează în sine situaţiile ei);
c) are caracter teleologic (fapt care o dotează cu un sistem de control şi îi permite să atribuie
semnificaţii funcţionale).
Punctele de vedere ale Şcolii de la Geneva sunt următoarele:
- descoperirea unor procedee necesare soluţionării problemelor rezultă din activarea şi adaptarea
schemelor;
- schemele generează procedee care pot fi adecvate sau inadecvate în raport cu soluţionarea
problemelor;
- scopul ce urmează a fi atins şi care acordă procedeelor caracterul finalist se prezintă sub două forme:
el poate fi legat de o finalitate internă sau externă.
Rezolvarea problemelor constă în esenţă în punerea în disponibilitate a schemelor evocate de situaţii, în
organizarea de către ele atât a reprezentărilor situaţiei, cât şi a tentativelor de soluţionare.
Psihologia cognitivă lărgeşte şi mai mult cadrul abordării rezolvării problemelor. Din perspectiva ei,
este vorba de o activitate laborioasă, care constă în formularea ipotezelor, stabilirea strategiilor de
căutare şi elaborare a informaţiilor, cele din urmă referindu-se nu numai la datele actuale prezente în
câmpul perceptiv, ci şi la datele absente. Rezolvarea problemelor este concepută de cognitivişti ca un
proces de prelucrare a informaţiilor. Spre deosebire de gestaltişti – care refuzau experienţa anterioară,
cognitiviştii se bazează tocmai pe ea, pe structurile informaţional-operaţionale stocate care îl ajută pe
subiect să determine gradul de complexitate a problemei. Pentru cognitivişti sunt importante trei
elemente:
a) noţiunea de spaţiu problematic – care este format din ansamblul stărilor situaţiei, ţinând cont de
maniera în care sunt înţelese datele problemei. Din perspectiva acestui element, a rezolva o problemă
înseamnă a găsi drumul care leagă starea iniţială de starea finală;
b) construirea operatorului. Operatorul este elementul care permite rezolvarea problemelor;
c) explorarea euristică. Euristicile sunt reguli generale de explorare a spaţiului problemei.
În esenţă, psihologia cognitivă îşi propune reproducerea (simularea) pe calculator a capacităţilor umane
specifice care permit rezolvarea problemelor.
Asemănarea orientărilor psihologice provine din modul de definire a problemei şi a rezolvării de
probleme. În toate orientările, problema echivalează cu o stare de dezechilibrare, de nedeterminare, iar
rezolvarea problemei cu refacerea echilibrului, cu trecerea de la o stare calitativ inferioară la alta
calitativ superioară. Şi mecanismele implicate în „refacerea” echilibrului sunt asemănătoare, chiar dacă
poartă denumiri diferite: restructurare, reorganizare, integrare, prelucrare.
Diferenţele evidente provin din modul de concepere a funcţionalităţii acestor mecanisme, din
considerarea sau refuzul experienţei anterioare, din locul şi rolul acordat subiectului şi activităţii sale
intelectuale în rezolvarea problemelor, din conceptele general teoretice ale autorilor lor.
2. Procesualitatea rezolvării problemelor
problema reprezintă bariera, obstacolul, dificultatea teoretică sau practică, lacuna cognitivă – ce trebuie
depăşite, înlăturate, rezolvate.
Situaţia problematică este ceea ce apare ca fiind atipic, nedeterminat, ambiguu, ceea ce generează
conflicte, tensiuni pentru individ. La apariţia unei situaţii problematice concură şi lipsa unor procedee
uzuale necesare umplerii „golului”, ca şi existenţa a două sau mai multe alternative. Confruntarea
situaţiei problematice cu disponibilităţile rezolutive ale subiectului duce la apariţia spaţiului
problematic. Spaţiile problematice pot fi diverse şi presupun prezenţa a trei categorii de stări:
- stările iniţiale (ceea ce este cunoscut);
- stările intermediare (ansamblul transformărilor succesive ale stărilor iniţiale în stări finale);
- stările finale (ce urmează a fi obţinut).
Transformările stărilor iniţiale în stări finale sunt ghidate de o serie de acţiuni fizice sau operaţii logice
– numite operatori – şi o serie de acţiuni aplicabile în anumite condiţii – numite constrângeri de
aplicare.
Caracterul procesual al conduitei rezolutive este prezentat în următoarea schemă:
În derularea etapelor rezolvării problemelor intervin o serie de procese şi mecanisme. J.F. Richard
înţelege prin procese tot ceea ce se întâmplă în timpul rezolvării problemelor (evenimente externe,
interne, schimbări). Mecanismele sunt sisteme sau reguli care prin funcţionarea lor angajează procesele
solicitate de rezolvarea problemelor. Principalele procese rezolutive sunt:
- interpretarea situaţiei sau reprezentarea problemei;
- elaborarea scopurilor şi planificarea;
- memorarea evenimentelor critice;
- evaluarea rezultatelor acţiunii.
Cele mai cunoscute mecanisme sunt: activarea în memorie a semnificaţiilor, a cunoştinţelor declarative
şi procedurale; raţionamentele; memorizarea, mecanismele deciziei.
Horwat şi Gillham au propus următorul model al rezolvării de probleme:
3. Criteriile particularizării conduitelor rezolutive
Conduita rezolutivă a individului se particularizează în funcţie de o serie de criterii:
a) Durata procesului rezolutiv
Uneori, parcurgerea etapelor se realizează foarte rapid, alteori ea necesită perioade mai lungi de timp.
b) Natura problemei
După natura lor, problemele pot fi împărţite în:
- probleme şcolare – formulate de profesor şi date spre soluţionare elevilor;
- probleme ale vieţii reale – mult mai complexe, pe care individul şi le formulează singur.
În concepţia lui Ausubel şi Robinson, problemele vieţii reale se caracterizează prin următoarele:
- scopul lor nu este uşor de definit;
- prezintă o mare incertitudine cu privire la „corectitudinea” soluţiei;
- dispun de un număr nelimitat de criterii relevante;
- decizia implică procese extralogice.
Unele dintre cele mai răspândite probleme ale vieţii reale le constituie conflictele sociale dintre oameni,
grupuri, societăţi. În acest context, rezolvarea problemelor este văzută ca „efortul de a dezvolta soluţii
mutual acceptabile”.
c) Gradul de structurare a problemelor
Newell şi Simon au desprins două categorii de probleme:
- probleme bine definite – în care se specifică în întregime starea iniţială, starea finală, setul de
operatori şi condiţiile de aplicare ale acestora;
- probleme slab definite – starea iniţială şi starea finală sunt parţial descrise.
Rezolvarea primului tip de probleme se realizează mai uşor; rezolvarea celorlalte se produce mai greoi,
într-un timp mai îndelungat şi necesită o mare cantitate de informaţii în vederea soluţionării.
Problemele bine definite apelează mai mult la strategiile algoritmice, iar cele slab definite apelează
preponderent la strategiile euristice.
d) Gradul de dificultate a problemelor
Reitman descrie cinci categorii de probleme:
1. probleme reproductiv-necreative (bazate pe gândirea reproductivă, pe strategii algoritmice);
2. probleme demonstrativ-explicative (în care starea finală este bine specificată, dar nu şi drumul care
duce la obţinerea ei);
3. probleme euristic-creative (în care starea iniţială e bine specificată, iar cea finală slab delimitată);
4. probleme inventiv-creative (starea iniţială bine specificată, iar starea finală slab specificată;
5. probleme de optimizare sau de reproiectare creativă (starea iniţială perfect specificată, cea finală slab
sau deloc specificată).
Conduita rezolutivă diferă în ceea ce priveşte strategiile rezolutive folosite, sensul derulării „paşilor”
rezolutivi, gradul de libertate şi de risc, finalitatea rezolvării problemelor.
d) Specificul proceselor cognitive implicate în găsirea soluţiei
Greeno (1978) desprinde următoarele categorii:
- probleme de inducere a structurii (utilizează analogia);
- probleme de transformări (transformarea informaţiilor dintr-o starea în alta);
- probleme de aranjări (se recurge la diferite tipuri de substituţii).
f) Specificul sarcinii subiectului
N. Mackwort distingea rezolvarea problemelor (problem solving) – în care problema este dată
subiectului, de descoperirea problemelor (problem finding) – în care problema trebuie descoperită de
subiect.
F.L. Vidal realizează deosebirea dintre cele două situaţii în termenii următori:
- rezolvarea problemelor ţine de o specializare strictă, se leagă de un sistem procesual constant,
manifestă tendinţa de a transforma problema în nonproblemă prin soluţionarea ei; descoperirea
problemelor ţine de diversificarea specializării, se leagă de structuri cognitive flexibile;
- rezolvarea problemelor presupune alegerea de programe, seturi, metode rezolutive; descoperirea
problemelor face o asemenea selecţie din programele existente, dar şi din cele viitoare (aşteptate).
g) Condiţiile rezolvării problemelor
Problemele pot fi rezolvate individual sau în grup. În literatura de specialitate este acreditată ideea
potrivit căreia rezolvarea problemelor în grup este mai productivă decât rezolvarea individuală. Teoria
recentă a lui Weisberg pune sub semnul întrebării această concluzie, arătând că grupul poate spori
cantitatea soluţiilor, dar împiedică calitatea lor.
4. Creaţia reprezintă una dintre cele mai complexe activităţi ale gândirii, forma ei externă care duce la
un nivel nou de sinteză, superior celui presupus de rezolvarea problemelor.
Creaţia – ca activitate a gândirii – generează conduita creativă. Aceasta poate fi interpretată în două
accepţiuni:
- se referă doar la produsele noi în raport cu experienţa anterioară a individului;
- se referă la produsele noi în raport cu experienţa societăţii.
În ambele cazuri, nivelul înalt de sinteză, de originalitate şi relevanţă în raport cu situaţia abordată, apar
ca fiind caracteristici esenţiale ale conduitei creatoare. Pentru R. Gagné, creaţia constituie tipul superior
de învăţare şi constă în combinarea a două sau mai multe reguli însuşite anterior, pentru a produce o
nouă capacitate.
Esenţială pentru gândirea creatoare este ideea combinării informaţiilor între care există legături
aparente sau foarte îndepărtate.
În anii ’80, studiul intensiv al gândirii i-a condus pe unii psihologi la confundarea creaţiei cu rezolvarea
de probleme. Alţi autori au reafirmat diferenţa existentă între cele două activităţi ale gândirii.
Creaţia parcurge în linii mari aceleaşi etape ca şi rezolvarea problemelor, chiar dacă acestea poartă
denumiri diferite. Etapele procesului creator se individualizează în planul funcţionalităţii şi al finalităţii
lor. Ele presupun intrarea în acţiune a mecanismelor inconştiente, a unor procese imaginativ-inventive.
 CAPITOLUL 5
MEMORIA

5.1. Procesele memoriei

Ideea potrivit căreia memoria este un mecanism ce se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o
serie de procese, s-a impus în psihologie de timpuriu. Este unul din domeniile în care cercetătorii au
căzut de acord asupra numărului, naturii, funcţiilor şi specificului proceselor mnezice. Existenţa a 3
procese principale de intrare în funcţiune a mecanismelor mnezice este un aspect recunoscut. Singura
diferenţă constă în denumirea lor:
- psihologia tradiţională preferă termenii de memorare (întipărire, fixare, engramare), păstrare (reţinere,
conservare), reactualizare (reactivare, ecforare);
- psihologia modernă, dintr-o perspectivă psihocognitivistă, recurge la termeni ca: encodare, stocare,
recuperare.
Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care-i permite
pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagine sau în unităţi cu sens.
Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o perioadă oarecare de timp.
Recuperarea vizează scoaterea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei.
Memoria este procesul psihic de reflectare a experienţei anterioare prin fixarea (întipărirea şi păstrarea),
recunoaşterea şi reproducerea imaginilor senzoriale, ideilor, stărilor afective26.

5.1.1. Encodarea

Encodarea reprezintă primul proces parcurs de mecanismele mnezice în dinamica lor.

Natura encodării
Traducerea informaţiei se realizează prin intermediul unui cod; de aceea, natura encodării va fi
dependentă de natura codului. Există trei tipuri de coduri – vizuale, auditive şi semantice, deci trei
tipuri de encodare:
- encodare vizuală – care face apel la codul de imagine;
- encodarea auditivă – care foloseşte codul sunet;
- encodarea semantică – căreia îi este specific codul propoziţiei27.
Rezultă că, în esenţă, întâlnim două tipuri de coduri:

26
Şchiopu, U., coord., ibidem, p. 439

27
Acelaşi tip de cod este întâlnit sub denumirea de “cod lexical” şi este văzut ca o interfaţă a memoriei, în concepţia lui
Leury, A., 1990, idem, p. 81
- unul modal (dependent de modalitatea senzorială adiacentă);
- altul amodal (independent de modalităţile senzoriale, dar dependent de modul de procesare mintală a
informaţiilor).
Craik şi Lockhart sugerează clasificarea codurilor mnezice în funcţie de nivelul procesării informaţiilor.
Astfel se disting:
- codul structural – corespunzător primului nivel de procesare a informaţiilor, produs de analiza
structurii fizice a stimulului;
- codul fonemic – corespunzător celui de-al doilea nivel de procesare a informaţiilor, produs de
denumirea stimulului, de asocierea acustică cu alţi stimuli similari;
- codul semantic – corespunzător celui de-a treilea nivel de procesare a informaţiilor, produs de
înţelegerea umană.
Între cele două clasificări există o similitudine perfectă: codul structural este codul vizual; codul
fonemic corespunde codului auditiv; codul semantic corespunde codului propoziţional.
R. Shepard, comparând memoria pentru cuvinte, propoziţii şi imagini, a descoperit că mult mai bine
sunt reamintite imaginile. El a dedus existenţa a două stocuri mnezice diferite:
- stocul „imagine” – care cuprinde informaţia analogă obiectelor sau imaginilor percepute cu proprietăţi
similare acestora;
- stocul verbal – în care informaţia verbală este reţinută sub forma unor entităţi discrete, arbitrar legate
de obiectele pe care le reprezintă. El lansează ipoteza „dublului codaj”, cu ajutorul căreia explică
superioritatea encodării vizuale. Obiectele sau imaginile percepute ale acestora sunt encodate atât sub
formă de imagini, cât şi sub formă verbală (prin denumirea lor), pe când cuvintele sunt encodate numai
verbal.
A fost elaborată o nouă ipoteză cunoscută sub denumirea de ipoteză propoziţională, potrivit căreia ar
exista un cod comun care reprezintă cele două categorii de informaţii (vizuale şi auditive) sub aceeaşi
formă – un ansamblu de propoziţii şi relaţii abstracte interconectate.
Snodgrass consideră că efectele specifice ale unuia sau altuia dintre codurile menţionate sunt
dependente de tipul de material folosit (vizual sau verbal) şi de tipul de sarcină cu care se confruntă
subiectul. Modelul permite înţelegerea mai riguroasă a performanţelor obţinute în diverse sarcini, cum
ar fi cele de denumire sau de encodare propriu-zisă a imaginilor sau cuvintelor.
Formele encodării
Se sugerează existenţa a două forme ale encodării:
- una automată – numită şi encodare incidentală;
- alta care presupune efortul subiectului, numită şi encodare intenţională. În psihologia tradiţională,
aceste două forme de encodare se întâlnesc sub denumirea de memorare involuntară şi memorare
voluntară.
Encodarea incidentală sau automată nu necesită atenţie sau control voluntar, ea nu este afectată de
intenţia de a memora, nici de prezenţa simultană a altor activităţi.
În encodarea incidentală contează gradul de interacţiune cu activitatea pe care individul o desfăşoară,
gradul de implicare a lui în rezolvarea activităţii.
Cu cât activismul intelectual şi profunzimea înţelegerii sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi
memorarea incidentală.
Encodarea intenţională se caracterizează printr-o sarcină special formulată de a reţine, stabilirea
conştientă a scopului, mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea realizării lui, utilizarea
unor procedee speciale care să faciliteze memorarea.
Cunoaşterea duratei, preciziei cu care urmează a fi memorat un material, cunoaşterea succesiunii, a
ordinii în care trebuie memorat un material sunt de maximă importanţă, uşurând procesul memorării
intenţionale.
Între encodarea incidentală şi cea intenţională există relaţii de interdependenţă. Adesea, memorarea
incidentală este începutul celei intenţionale. Cercetările au demonstrat că prin învăţare, memorarea
intenţională poate deveni automată.
Cercetările de laborator au condus la concluzia că memorarea intenţională este superioară din punct de
vedere al productivităţii memorării incidentale. Investigaţiile ulterioare au concluzionat că memorarea
incidentală poate fi la fel de productivă ca şi cea intenţională, ceea ce contează fiind gradul de
implicare a subiectului în activitate.
Alături de cea intenţională, memoria incidentală trebuie considerată un important mijloc psihic cu
ajutorul căruia omul îşi finalizează activităţile întreprinse, economisindu-şi astfel energia.

Factorii facilitatori sau perturbatori ai encodării

Factorii care influenţează encodarea pot fi clasificaţi în două categorii:
1. factori ce ţin de particularităţile materialului de memorat;
2. factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează.
1. Particularităţile materialului de memorat se referă la:
a) Natura materialului
Materialul ce urmează a fi memorat poate fi, prin natura lui:
- intuitiv – obiectual sau abstract;
- descriptiv sau explicativ – raţional;
- semnificativ sau lipsit de sens logic;
- teoretic sau pragmatic – utilitar.
Cercetările experimentale au arătat că se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial decât unul
simbolic-abstract, unul verbal-semnificativ decât altul verbal-nesemnificativ;
b) Organizarea materialului
În cadrul acestui factor trebuie avute în vedere două aspecte: gradul de organizare a materialului (mare,
mediu, redus) şi modul de organizare al acestuia (în serii succesive de elemente – în care un element
devine stimul pentru următorul, sau în serii întrerupte).
Un material care dispune de un grad mare de structurare şi organizare va fi mai bine memorat decât
altul cu organizare şi structurare reduse.
Investigaţiile care vizau organizarea în serie a materialului au arătat că elementele de la începutul seriei
şi sfârşitul acesteia sunt mai bine engramate decât cele de la mijlocul ei (efect de primaritate, respectiv
efect de recenţă). O explicaţie a acestui fenomen a fost propusă de Foucault, care considera că intervin
două tipuri de inhibiţii:
- inhibiţia progresivă internă – care constă în acţiunea interferentă a stimulilor precedenţi asupra
stimulilor care urmează;
- inhibiţia regresivă internă – care constă în acţiunea interferentă a stimulilor finali asupra celor
precedenţi. Cele două tipuri de inhibiţie acţionează simultan în timpul învăţării.
c) Omogenitatea sau heterogenitatea materialului
În legătură cu acest factor, psihologia memorie a consemnat trei tipuri de efecte:
- Efectul Robinson – cu cât o serie e mai omogenă, cu atât ea poate fi memorată mai rapid;
- Efectul Restorff – elementele heterogene plasate într-o serie mare de elemente omogene sunt mai bine
reţinute decât acestea din urmă;
- Efectul Underwood – materialele cu un grad mai mare de omogenitate se reţin mai greu decât
materialele cu un grad mai scăzut de omogenitate. Efectele pot fi explicate prin teoria neo-
asociaţionistă a generalizării şi diferenţierii formulată de Gibson – care postulează că învăţarea va fi
mai lentă şi reţinerea mai slabă pe măsură ce gradul de similitudine a materialului creşte, sau prin teoria
gestaltistă a „formelor bune” – care postulează că un câmp compus din stimuli apropiaţi are o
organizare mai puţin pregnantă.
d) Volumul materialului
S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării unui material este cu atât mai mare cu cât
materialul este mai amplu. S-au stabilit şi două legi:
- Dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, timpul de memorare creşte în progresie
geometrică.
- În condiţii egale de exersare, materialul lung se aminteşte mai bine decât materialul scurt.
e) Alte particularităţi ale materialului: familiaritatea, semnificaţia, caracterul lui agreabil/dezagreabil
etc. influenţează procesul memorării. Cercetările au demonstrat că un material semnificativ se
memorează mult mai bine decât altul puţin/de loc semnificativ.
La un timp constant de execuţie şi la o lungime egală a sarcinii, numărul de stimuli memoraţi este cu
atât mai mare cu cât gradul de semnificaţie a acestor stimuli este mai mare; pentru învăţarea unui
material nesemnificativ va fi necesar un număr mai mare de exerciţii decât pentru învăţarea unui
material semnificativ.
Probabilitatea de a memora stimulii nesemnificativi va creşte dacă vom mări valoarea lor prin asociere.
Materialul agreabil se reţine mai bine decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil se reţine mult mai bine
decât cel indiferent.
2. Particularităţile subiectului se referă la:
a) Gradul de implicare în activitate
Cu cât implicarea subiectului în activitate este mai mare, cu cât interacţiunea dintre el şi materialului de
memorat este mai intensă şi profundă, cu atât performanţele mnezice vor fi mai crescute.
Memoria unui material se realizează mai facil atunci când subiectul îşi elaborează singur o serie de
repere, puncte de sprijin sau mediatori decât atunci când acestea lipsesc.
Au fost formulate o serie de legi ale memorării:
• Materialul care constituie obiectul acţiunii directe este mai bine memorat, chiar involuntar, cu
atât mai mult voluntar, decât acelaşi material care constituie obiectul acţiunii pasive asupra
organelor de simţ.
• Materialul care formează conţinutul scopului principal al acţiunii se memorează mai bine decât
acelaşi material care face parte din condiţiile de realizare a scopului.
• Un material poate fi reţinut mai bine chiar dacă face parte din condiţiile de realizare a scopului,
atunci când este foarte semnificativ pentru subiect.
b) Modul de învăţare (memorare) poate fi:
- global, a întregului material dintr-o dată;
- parţial, bazat pe împărţirea materialului pe fragmente şi pe însuşirea lor succesivă.
Fiecare dintre cele două moduri de memorare prezintă avantaje şi dezavantaje.
Memorarea globală permite degajarea structurii de ansamblu a textului, a logicii lui interne, dar nu
poate fi utilizată la orice vârstă şi în raport cu orice volum al materialului. Memorarea parţială
facilitează delimitarea riguroasă a unităţilor logice, crează stări afective pozitive, dar produce dificultăţi
în asamblarea părţilor.
Productivitatea memorării globale creşte odată cu vârsta cronologică şi cu coeficientul de inteligenţă.
Eficienţa ei creşte atunci când subiectul are de memorat un material simplu şi nu prea mare ca volum.
Memorarea parţială este avantajată de repetiţiile eşalonate, poate fi aplicată cu succes şi la vârstele mai
timpurii, este mai economică în cazul materialului cu un volum mare.
Antrenamentul (obişnuinţa) individului în una sau alta din aceste tipuri o avantajează pe cea în care el
este antrenat.
c) Nivelul reactivităţii sistemului nervos
C. Voicu, studiind relaţia dintre performanţele mnezice şi nivelul reactivităţii SN a constatat existenţa
unei dependenţe direct proporţionale între cele 2 variabile, dar numai pentru subiecţii caracterizaţi
printr-un nivel de reactivitate foarte scăzut, scăzut şi mediu. Subiecţii „hiperreactivi” au obţinut
rezultate mnezice mai bune decât cei hiporeactivi, mai ales pentru memorarea stimulilor neverbali cu
durată scurtă de acţiune.
d) Repetiţia
Repetarea singură nu duce neapărat la encodare, pentru aceasta fiind necesară procesarea informaţiilor
după înţeles. Nici numărul în sine al repetiţiilor nu este suficient, ci doar cel optim (optim repetiţional).
În jurul acestuia se învârt: supraînvăţarea (bazată pe un număr prea mare de repetiţii) şi subînvâţarea
(bazată pe un număr insuficient de repetiţii).
Eficienţa repetiţiilor depinde şi de forma lor:
1) repetiţia comasată – presupune repetarea integrală de câteva ori a materialului până când acesta este
memorat;
2) repetiţia eşalonată – bazată pe separarea şi desfăşurarea în timp a repetiţiilor. Cercetările au arătat că
mult mai productive sunt repetările eşalonate;
- repetiţia susţinută (de menţinere) – prin intermediul căreia se evită uitarea; ea este responsabilă de
transportarea informaţiei din MSD în MLD;
- repetiţia elaborată sau constructivă – permite învăţarea durabilă şi măreşte profunzimea encodajului
unui item.
Este eficientă o repetiţie dozată optim din punct de vedere al numărului, formei, intervalului la care se
efectuează. Repetiţia activă este superioară repetiţiei pasive. Repetiţia încărcată cu sens este mai
productivă comparativ cu cea mecanică. Repetiţia planificată este în avantaj faţă de cea accidentală.
Repetiţia făcută din plăcere este mai eficientă decât repetiţia făcută din obligaţie.

5.1.2. Stocarea

Stocarea este procesul de reţinere (păstrare, conservare) a informaţiilor până în momentul în care este
necesară punerea lor în disponibilitate.
Durata stocării este extrem de variabilă, uneori ea este foarte scurtă, alteori medie, iar uneori foarte
mare. Durata variabilă a stocării a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de memorie: de scurtă durată
(MSD) şi de lungă durată (MLD) şi memoria de durată medie – interpusă între primele două.
Durata stocării este variabilă în funcţie de o serie de factori:
- natura şi semnificaţia informaţiilor memorate.
Cercetările au arătat că se reţine mai bine şi pentru mai mult timp un material cu sens decât un material
fără sens; evenimentele cu caracter personal se reţin mai mult timp decât cele neutre, impersonale;
informaţiile semantice au o durată mai mare din punct de vedere al păstrării decât cele nonsemantice.
Dinamica stocării
În timpul stocării, are loc conservarea materialului, păstrarea lui într-o formă cât mai asemănătoare cu
cea a encodării lui. Uneori are loc o restructurare a materialului astfel încât reactualizarea este mult
diferită de encodare. Alteori are loc un proces de ştergere şi dispariţie a materialului, nemaiputându-se
asigura reproducerea.
• Fidelitatea stocării depinde de calitatea encodării. Dacă memorarea a fost efectuată în condiţii
corespunzătoare, dacă este bună, există toate şansele ca informaţia să se păstreze aşa cum s-a
encodat. Cel mai important mecanism al encodării este cel al legării între ele a informaţiilor ce
urmează a fi reţinute. Un alt mecanism care explică fidelitatea stocării este cel a consolidării
informaţiilor.
• Amplificarea, îmbogăţirea, sistematizarea şi logicizarea conţinutului material stocat. De-a
lungul timpului, conţinutul materialului memorat nu rămâne identic, ci suportă o serie de
transformări şi restructurări care conduc la amplificarea, îmbogăţirea şi sistematizarea lui. Ceea
ce contribuie la restructurarea pozitivă a materialului stocat este mecanismul organizării
informaţiilor. Organizarea este definită drept „proces de grupare a itemilor individuali, distincţi,
în unităţi mai mari, în funcţie de existenţa unor relaţii specifice între itemi”.
În literatura psihologică sunt descrise două forme de organizare a materialului stocat:
- organizarea indusă – prin utilizarea materialului categorizat (liste de cuvinte ce aparţin aceleaşi
categorii naturale);
- organizarea subiectivă – prin utilizarea materialului necategorizat (liste de cuvinte între care nu există
nici o legătură);
Organizarea materialului în timpul stocării poate fi de mai multe feluri:
- organizare logic serială – informaţiile sunt înlănţuite după o serie de criterii;
- organizare categorială – pe grupe sau categorii distincte;
- organizarea în reţea sau în ciorchine;
- organizarea sub forma reţelelor semantice, a schemelor şi scenariilor cognitive.
Organizarea sau gruparea informaţiilor în timpul stocării se realizează în funcţie de o serie de criterii:
familiaritatea, relevanţa personală, forma şi sonoritatea, gradul de asemănare sau diferenţiere.
Argumentele care pledează în favoarea rolului pozitiv al organizării informaţiilor din timpul stocării
sunt: economia de spaţiu (informaţia grupată în categorii ocupă un spaţiu mai mic decât cea
neorganizată) şi facilitarea recuperării (organizarea oferă posibilitatea recuperării informaţiei conţinută
de o unitate).
Stocarea informaţiilor poate fi facilitată sau, dimpotrivă, îngreunată de existenţa unei interacţiuni între
cunoştinţe. Interacţiunea poate avea o influenţă pozitivă – şi atunci vorbim de transfer, dar poate avea
un efect negativ, numit interferenţă28.
• Diminuarea, degradarea şi dispariţia materialului encodat – are la bază mecanismul uitării. Cele
mai frecvente „semne” ale uitării sunt: imposibilitatea reamintirii unor evenimente, date,
informaţii (total sau parţial); recunoaşterile şi reproducerile mai puţin adecvate sau chiar eronate
(ceea ce a fost memorat iniţial este înlocuit cu un substituit asemănător); lapsusul sau uitarea
momentană.

28
Cosmovici, A., 1996, op.cit., p. 150
Formele uitării sunt extrem de variate:
a) Uitarea curentă, banală, cotidiană care intervine frecvent în cele mai diverse situaţii. Ea se datorează
faptului că operăm cu reprezentări ale obiectelor, reprezentări care adesea sunt foarte schematice şi
care, dacă nu sunt reactualizate, dispar cu timpul.
b) Uitarea represivă (evidenţiată de P. Janet), denumită şi uitarea motivată, serveşte ca protecţie
împotriva gândurilor anxioase.
c) Uitarea provocată, denumită şi uitarea traumatică: uităm evenimente/informaţii ca urmare a unui şoc,
traumatism, accident cerebral, care afectează capacitatea de tratare a informaţiilor complexe.
d) Uitarea prin simultaneitate: concomitenţa în timp şi spaţiu a unor evenimente face ca unele dintre ele
să fie uitate.
e) Uitarea regresivă – uităm informaţii din trecutul nostru odată cu înaintarea în vârstă, datorită
degenerescenţei progresive a ţesuturilor cerebrale.
f) Uitarea dirijată, voluntară: uităm ceea ce vrem să uităm.
g) Uitarea dependentă de împrejurări constă în ştergerea din minte a împrejurărilor în care informaţia a
fost engramată, a detaliilor.
Curba uitării, stabilită de Ebbinghaus în 1885, ia forme diferite în funcţie de volumul materialului,
semnificaţia lui, particularităţile de vârstă şi individuale ale subiecţilor. Uitarea se manifestă inegal şi
dependent de procesele memoriei.
Uitarea treptată, graduală a anumitor informaţii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al
individului, asigurându-i un caracter dinamic. Caracterul necesar al uitării decurge din faptul că uitarea
îndeplineşte importante funcţii de reglare şi autoreglare a sistemului mnezic al individului. Ea oferă
posibilitatea „descărcării şi eliminării” inutilului, lăsând loc noului material informaţional cu valenţe
adaptative.

5.1.3. Recuperarea

Recuperarea este procesul memoriei care constă în scoaterea la iveală a conţinuturilor encodate şi
stocate în vederea utilizării lor în funcţie de necesităţi. Recuperarea joacă şi rolul de a evidenţia
modificările, „metamorfozele” suferite de materialul conservat.

Specificul recuperării
Una dintre primele probleme formulate de psihologi a fost aceea dacă recuperarea reprezintă un proces
automat, realizat de la sine, fără efort sau, dimpotrivă, discursiv şi cu efort. Pentru unii (Tulving,
Thomson), recuperarea este un proces unic în care informaţia disponibilă interacţionează cu contextul.
În opinia lor, „căutarea informaţiei” în memorie se produce automat de-a lungul unui traiect
predeterminat, amorsat printr-un indice. Pentru alţii (Baddley), recuperarea este un proces activ în care
subiectul stabileşte indicii de recuperare, îi evaluează şi progresează treptat spre reprezentarea unui
eveniment trecut şi care îi pare a fi acceptabil.
Şi alţi autori au conceput recuperarea ca un proces desfăşurat în cel puţin două etape:
- o etapă de căutare iniţială;
- o etapă de decizie, bazată pe caracterele apropiate ale informaţiei recuperate.
În majoritatea cazurilor, recuperarea se soldează cu succes, cu evocarea corectă, adecvată a informaţiei
encodate şi stocate. Există însă şi fenomenul de eşec al recuperării. Se poate vorbi de două tipuri de
eşecuri:
- unul provocat de absenţa informaţiei din memorie, ca urmare a ştergerii ei;
- altul datorat incapacităţii de recuperare, când informaţia deşi există, nu poate fi evocată; este vorba
despre distincţia realizată de Tulving între disponibilitate şi accesibilitate.
Eşecul reactualizării se poate datora şi altor cauze: achiziţie defectuoasă, slabă conservare, deficienţe
de recuperare.
În ceea ce priveşte mecanismele recuperării, în opinia lui M. Zlate, procesarea serială explică mai bine
recuperarea discursivă şi recuperarea corectă, în timp ce procesarea paralelă dispune de valenţe mai
puternice în explicarea recuperării instantanee, asociată cu o mai mare probabilitate a apariţiei eşecului
în recuperare.

Recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării

Recunoaşterea este o evocare tacită sau implicită a unei idei/imagini în prezenţa materialului.
Reproducerea se realizează în absenţa materialului, ea constând într-o „evocare a evocării”.
Recunoaşterea este un mecanism de tipul „totul sau nimic”, un item neputând exista decât în două stări:
recunoscut sau nerecunoscut. Reproducerea constituie un mecanism cu nenumărate alternative.
Recunoaşterea este mult mai uşoară decât reproducerea. Dacă recunoaşterea presupune în principal
suprapunerea modelului actual prezent în faţa subiectului peste cel vechi aflat în mintea sa,
reproducerea implică confruntarea, compararea mintală a modelelor şi scoaterea la iveală a celui optim.
În recunoaştere sunt implicate procesele de decizie, pe când reproducerea implică prezenţa ambelor
procese. Pornindu-se de la această distincţie, au fost formulate mai multe modele explicative:
• Modelul familiarităţii (Kintsch, 1970): decizia, ca proces comun recunoaşterii şi reproducerii,
apreciază dacă un răspuns de acceptare poate fi formulat în funcţie de informaţia de familiaritate
dată de frecvenţa şi durata de prezentare a stimulului în faza de encodare.
• Modelul contextualităţii (Anderson, Brown, 1972): ceea ce serveşte ca informaţie de referinţă
pentru decizie o constituie elementele contextuale ale informaţiei prezentate.
• Modelul cercetării condiţionale (Tiberghien, Lecocq, 1983): le combină pe primele două;
procesul de căutare în memorie în vederea recunoaşterii şi reproducerii este excepţional (nu
caracterizează situaţiile curente) şi condiţional (depinde de un proces prealabil de evaluare a
familiarităţii).
Recunoaşterea şi reproducerea dispun de o serie de asemănări:
a) ambele implică atât forme voluntare (intenţionate), cât şi forme involuntare (neintenţionate);
b) ambele presupun grade diferite de precizie, variind de la a fi foarte precise şi riguroase până la a fi
vagi, imprecise sau pur şi simplu eronate;
c) modul de funcţionare, ca şi productivitatea recunoaşterii şi reproducerii pot fi puse în evidenţă prin
tehnici simple (reproducere liberă, serială, ghidată, în lanţ etc.).

Condiţiile şi strategiile de recuperare

Recuperarea informaţiilor, cu principalele ei mecanisme este inegal productivă. În legătură cu factorii
care facilitează recuperarea şi conduc la sporirea productivităţii ei, au fost formulate mai multe ipoteze:
• Ipoteza distinctivităţii codurilor din memorie (Ellis, 1987) postulează ideea potrivit căreia
recuperarea unei informaţii din memorie se realizează cu atât mai uşor cu cât ea este mai
distinctă în raport cu altele.
• Ipoteza indicilor de recuperare
Un indice de recuperare este un fragment al situaţiei de învăţare care poate servi la suscitarea
recuperării. Studiile efectuate (Tulving&Osler, 1968) au sugerat ipoteza potrivit căreia succesul
recuperării depinde de compatibilitatea dintre informaţia memorată şi informaţia prezentată în faza de
recuperare.
• Ipoteza contextualităţii postulează faptul că recuperarea va fi optimă atunci când are loc
în acelaşi context cu învăţarea (memorarea).
În opinia lui Baddley există două categorii de contexte:
- interactive (care determină maniera în care un item va fi encodat);
- independente (când itemul memorat şi cel asociat aparţin unor domenii diferite).
Engramarea itemilor are loc concomitent cu engramarea contextelor; dacă în reamintire se reinstalează
acelaşi context, reamintirea va fi simţitor ameliorară.
• Ipoteza metamemoriei se referă la cunoştinţele pe care trebuie să le deţină omul despre propria
sa memorie, pentru a reuşi să recupereze mai uşor informaţiile encodate şi stocate.
- prima fază constă în decizia de căutare a informaţiei;
- a doua fază este evaluarea rezultatelor de căutare în memorie;
- faza a treia – cunoaşterea şi folosirea strategiilor recuperării eficace – depinde de cunoaşterea
conţinutului memoriei, a particularităţilor sarcinii, a strategiilor eficace.

5.1.4. Interacţiunea proceselor memoriei

Între cele trei procese ale memoriei – encodare, stocare, recuperare – există o foarte strânsă
interacţiune. Unii autori au pus în dependenţă directă condiţiile şi conţinutul reactualizării de condiţiile
şi conţinutul encodării. Deşi o asemenea dependenţă există, ea nu trebuie absolutizată.
Deşi procesele se succed în ordinea: engramare, păstrare, reactualizare, această succesiune nu trebuie
nici ea absolutizată. Sunt cazuri când un material stocat intră în rezervorul inconştientului, nemafiind
reactualizat.
Interacţiunea normală, firească a proceselor memoriei prezintă garanţia funcţionării optime şi eficiente
a ei.

5.2. Modele explicativ-interpretative ale memoriei

5.2.1. Modele neurofiziologice

A. Modele localizaţioniste
Aceste modele încearcă să identifice suportul anatomic al memoriei, structurile cerebrale răspunzătoare
de encodarea, păstrarea şi reactualizarea informaţiilor. Încă din 1917, K.S. Lashley a interpretat creierul
ca un întreg omogen, dispunând de potenţialităţi egale pe toată suprafaţa sa. Teoria lui a purtat numele
de echipotenţialism. Funcţiile psihice sunt răspândite difuz pe toată suprafaţa creierului, diversele lui
porţiuni participând în mod egal la realizarea lor.
Deşi s-a dovedit a fi greşită, teoria lui Lashely a contracarat excesele teoriilor localizaţionsite care
stabileau „centre” speciale în creier pentru toate funcţiile psihice şi a deschis drumul elaborării unei noi
teorii – cea a localizărilor dinamice sau funcţionale (scoarţa cerebrală nu este echipotenţială în toate
zonele sale).
Concluziile la care s-a ajuns până în prezent cu privire la localizarea tipurilor, formelor şi sistemelor
mnezice, sunt: memoria procedurală este asociată structurilor cortico-striate şi cerebelului; memoria
declarativă implică structurile cortico-limbice şi diencefalice; memoria semantică este legată de
neocortexul non-rinencefalic; memoria episodică este asociată hipocampului şi lobilor frontali şi
temporali; memoria de scurtă durată se află în raport cu sistemul limbic, regiunea temporală şi
diencefal şi cu cortexul prefrontal. Memoria de lungă durată se află în raport cu bucla sensori-
senzorială care tranzitează prin hipocamp şi amigdală, sub controlul sistemului bazal subfrontal (atenţia
selectivă); memoria explicită este dependentă de structurile temporale, memoria implicită este legată de
activarea sistemelor senzoriale şi motorii.

B. Modele neuronale
Această categorie de modele evidenţiază rolul organizării şi funcţionării neuronilor, al reţelelor şi
circuitelor neuronale.
Există o terminologie unanim acceptată care desemnează nivelurile organizării neuronale: molecule,
sinapse, neuroni, circuite, arii corticale, sisteme, SNC. Se consideră posibilă stocarea informaţiilor sub
formă de entităţi masive, la fiecare dintre aceste niveluri, totul depinzând de complexitatea celor
memorate. În urma cercetărilor neuronale asupra memoriei s-au impus două idei:
- experienţa schimbă activitatea neuronală;
- creierul este astfel organizat încât oferă posibilitatea folosirii acestor schimbări neuronale.

C. Modele biochimice şi bioelectrice

Cercetătorii au „căutat” substanţele chimice din neuroni răspunzători de realizarea memoriei.
Elementele din compoziţia internă a neuronului (mai ales protoplasma şi nucleul acestuia), în stare a
explica memoria, trebuiau să satisfacă două condiţii esenţiale:
- să dispună de o foarte mare capacitate de a realiza combinaţii;
- să rămână permanent „deschise” şi pentru alte combinaţii posibile în viitor.
Cei mai mulţi cercetători, în urma investigaţiilor efectuate, au ajuns la concluzia că astfel de condiţii
sunt îndeplinite de ADN-ul şi ARN-ul din celulele corticale, fiecare dintre aceştia având roluri diferite
în procesul memoriei. ADN-ul ar avea rolul de păstrare a informaţiei, iar ARN-ul de prelucrare a
acesteia şi de „transportare” la suprafaţă sau în protoplasma din jur. ADN-ul a fost numit „purtător”, iar
ARN-ul „mesager”. Memoria umană ar putea fi ameliorată prin consumul sau prin inocularea directă în
sânge a unor substanţe, cum ar fi fosfo-lipidele, despre care E. Macovski crede că au o mare putere de
întipărire, păstrare şi evocare.
5.2.2. Modele psihologice
A. Modelul structural
Acest model a fost conceput de R. Atkinson şi R. Shiffrin în 1968. Idea lor este relativ simplă:
informaţia care provine de la diferite modalităţi senzoriale este reţinută pentru un timp foarte scurt în
registrul senzorial; o parte a informaţiei trece apoi în memoria de scurtă durată, rolul ei constând în a
reţine temporar informaţia printr-o serie de procese; o parte a informaţiei din memoria de scurtă durată
este folosită în reacţiile curente ale individului, în timp ce o altă parte este transferată în stocul
memoriei de lungă durată. Modelul celor doi autori se numeşte structural deoarece încearcă să
surprindă arhitectura proceselor şi a mecanismelor mnezice, modul lor de înlănţuire. Unii autori l-au
numit şi modal pentru că se referă la modulele din care se compune memoria. Alţi autori l-au numit
stadial pentru că fluxul informaţional se deplasează în stadii de la un modul la altul.
Sunt şi autori care îl numesc modelul multistocării.
Modelul postulează:
• trecerea treptată a informaţiei dintr-un stadiu în altul, succesiunea stadiilor (RIS, MSD, MLD)
fiind obligatorie;
• locul central ocupat de MSD, care închide circuitul între RIS şi MLD;
• rolul fundamental al proceselor de control care au loc în MSD;
• caracterul specific, distinct al MSD;
• existenţa a două sisteme mnezice diferite, unul de scurtă durată şi altul de lungă durată, fiecare
dintre ele necesitând un set distinct de principii pentru a putea fi înţeles, modelul sugerează şi
faptul că cele două sisteme mnezice lucrează diferit pentru evenimentele recente şi pentru cele
vechi.

B. Modelul nivelului de procesare a informaţiilor

Conceput de M. Craik şi S. Lockhart (1972), acest model constituie o alternativă la modelul anterior.
Autorii abandonează ideea „stadiilor distincte” şi se concentrează pe tipurile de procese asociate
diferitelor niveluri ale retenţiei. Memoria este descrisă ca o activitate, nu ca o structură. La baza acestui
model stau două idei fundamentale:
1. durata memoriei este un produs secundar al percepţiei şi înţelegerii, ca dovadă că ne reamintim mai
bine informaţia/evenimentul la care am avut acces prin percepţie sau raţional;
2. reţinerea diferită a unui eveniment se produce în funcţie de nivelul la care a fost procesată
informaţia: cu cât procesarea are loc la un nivel mai profund, cu atât ea va fi reţinută mai bine şi pentru
un timp mai îndelungat.
Postulatele modelului sunt:
• memoria este un subprodus al proceselor perceptive şi intenţionale;
• performanţa memoriei este determinată de tipul de analiză şi de nivelul la care are loc analiza;
• atenţia acordată atributelor semantice determină o memorie mai bună decât atenţia acordată
componentelor nonsemantice, deoarece analiza semantică presupune un nivel mai profund de
procesare;
• informaţia semantică durează mai mult decât cea nonsematică.

C. Modelul memoriei de lucru

Într-o primă variantă, modelul memoriei de lucru a fost formulat de A. Baddeley şi G. Hitch, fiind
perfecţionat ulterior de Baddeley.
Premisele care stau la baza modelului sunt:
• scăderea interesului pentru MSD odată cu apariţia modelului nivelului de procesare a
informaţiilor;
• limita modelului structural.
După Baddeley şi Hitch, modelul memoriei de lucru se compune din: administrator (controlor) central
şi două subsisteme „sclave” – unul specializat în tratarea verbală (bucla articulatorie sau fonologică),
iar celălalt specializat în tratarea imagistică (calea vizuo-spaţială).
Administratorul (controlorul) central funcţionează ca un sistem atenţional. El interacţionează cu MLD
şi se sprijină pe mecanismul de luare a deciziei şi de control al memoriei de lucru. Îndeplineşte două
categorii de funcţii:
- recrutarea şi realizarea operaţiilor cerute de sarcina curentă;
- alocarea capacităţilor în alte subsisteme ale memoriei de lucru, făcând posibilă realizarea sarcinii
cognitive. Depinde de funcţionarea lobilor frontali.
Bucla articulatorie (fonologică) are rolul de a stoca şi manipula materialul verbal. Conţine două
componente;
- o unitate de stocaj fonologic, capabilă să reţină informaţiile provenite de la limbaj;
- un proces articulator corespunzător limbajului interior.
Calea vizuo-spaţială stochează şi manipulează imaginile mintale şi materialul vizuo-spaţial. Cele două
componente (vizuală şi spaţială) corespund unor structuri cerebrale diferite.
Principalele postulate ale modelului sunt:
- renunţarea la ideea unităţii MSD şi înlocuirea ei cu funcţionarea memoriei de lucru în subsisteme
specializate pentru sarcini diferite;
- fiecare dintre sistemele memoriei de lucru posedă resurse proprii şi o relativă autonomie de
funcţionare;
- stocajul temporar nu este pasiv;
- nu există trasee obligatorii care să ducă spre MLD;
- se accentuează ideea existenţei unor resurse comune de tratare a diferitelor sarcini cognitive.

D. Modelul modal al memoriei cu intrări multiple

Descrierea iniţială a acestui model a fost făcută de M.K. Johnson (1983, 1990). Modelul porneşte de la
două premise de bază:
1. memoria este o înregistrare a operaţiilor proceselor cognitive;
2. o arhitectură a memoriei specifică natura proceselor cognitive ce stau la baza memoriei şi a relaţiilor
dintre ele.
Johnson şi colaboratorii propun trei distincţii:
- prima este cea dintre procesele de percepţie şi reflecţie;
- a doua este apreciată în interiorul proceselor de percepţie;
• unele dintre acestea (notate cu P1) susţin învăţarea, dar nu reproduc în mod necesar experienţa
fenomenală a obiectelor;
• altele (P2) sunt esenţiale pentru producerea lumii fenomenale;
- a treia distincţie vizează diferenţierile existente în interiorul proceselor de reflecţie:
• unele (R1) au rolul de a exprima şi satisface scopuri într-o manieră relativ simplă;
• altele (R2) realizează comunicarea între scopuri sau programe multiple.
Pentru a fi flexibil, fiecare dintre cele patru subsisteme (P1, P2, R1, R2) trebuie să satisfacă un minim de
cerinţe, concretizate într-o serie de procese (mecanisme) componente.
Subsistemul P1 cuprinde:
a) mecanisme pentru localizarea stimulilor;
b) mecanisme de descompunere a dispozitivului perceptual în unităţile lui de bază (margini, geoni etc.);
c) mecanisme de urmărire a stimulilor în mişcare;
d) mecanisme de extragere a invarianţilor din dispozitivele perceptive.
Subsistemul P2 conţine:
a) mecanisme pentru identificarea obiectelor şi fenomenelor;
b) mecanisme pentru plasarea obiectelor sau fenomenelor aflate în relaţii spaţiale unele cu altele;
c) mecanisme de examinare sau investigare perceptuală a unui sau mai multor aspecte ale stimulului;
d) mecanisme pentru structurarea sau extragerea unui pattern de organizare a unui stimul extins în
spaţiu sau timp.
Subsistemul R1 se compune din:
a) un mecanism de activare a informaţiei inactive în momentul prezent;
b) un mecanism de reîmprospătare, care prelungeşte activarea curentă;
c) un mecanism de modificare a perspectivei, pentru a activa aspecte alternative ale stimulilor;
d) un mecanism pentru notarea sau identificarea relaţiilor dintre informaţiile activate.
Subsistemul R2 constă din:
a) mecanisme pentru reactualizare;
b) mecanisme pentru reflectare;
c) mecanisme pentru iniţiere;
d) mecanisme pentru descoperire.
Acţiunea concomitentă sau corelată a mecanismelor reflexive asigură generarea şi manipularea internă
a informaţiilor, ceea ce înseamnă că ele permit experienţei mintale să se desfăşoare fără input
perceptual.
Principalele postulate ale modelului sunt:
• elaborarea unei arhitecturi cognitive bazată pe subsisteme, cu mecanisme care disting între
procesarea informaţiilor provenite din exterior şi procesarea informaţiilor provenite din interior,
 precum şi mecanismele de control şi monitorizare, inclusiv interacţiunile dintre ele;
• coerenţa proceselor din interiorul subsistemelor creşte eficienţa, iar interacţiunea proceselor
între subsisteme creşte complexitatea sarcinilor ce pot fi realizate;
• ordinea de apariţie şi dezvoltare a subsistemelor este P1, P2, R1, R2,;
• interacţiunile se realizează mai uşor între procesele componente ale subsistemelor alăturate
(adiacente) decât între subsisteme neadiacente.

5.2.3. Modele cognitiviste

A. Modelul ACT* şi ACT-R29

Aceste două modele elaborate de R. Anderson în 1983 şi 1993, se încadrează în grupa modelelor
computo-simbolice.
Modelul ACT* postulează existenţa a trei blocuri mnezice:
- memoria declarativă de lungă durată (MD);
- memoria procedurală de lungă durată (MP);
- memoria de lucru (ML).
Primul bloc conţine informaţiile factuale sau conceptele într-o reţea semantică, sub forme diferite
(propoziţii, imagini, secvenţe).
Al doilea bloc cuprinde procedurile sub forma unor reguli de producere.
Blocul al treilea este partea activată a celor două forme de memorie de lungă durată (MD şi MP).
Dinamica întregului sistem este determinată de o serie de procese fundamentale:
• encodare – procesul prin care se înregistrează în ML informaţiile din mediul extern;
• stocare – creează reprezentări în MD şi măreşte forţa conţinuturilor deja existente în MD;

29
Miclea, M., 1994, Psihologie cognitivă, p. 453
 • recuperarea – procesul prin care informaţiile din MD intră în sfera ML prin creşterea valorii ei
de activare;
• potrivirea – punerea în corespondenţă a datelor din ML cu datele din MP;
• aplicaţia – arată că învăţarea noilor reguli de producere se realizează studiindu-se istoria
aplicării producţiilor existente;
• execuţia – transferul din ML a unor reguli de producere care s-au dovedit a fi corecte în urma
procesului de punere în corespondenţă;
• performanţa – converteşte „comanda” din ML în comportament.
Acest model aduce două mari schimbări:
• prima se referă la originea declarativă a cunoştinţelor procedurale;
• a doua se referă la statutul de lungă durată a cunoştinţelor din memoria declarativă.
Modelele propuse de Anderson depăşesc spaţiul memoriei, ele furnizând informaţii cu privire la
structura (arhitectura) mai generală a cunoaşterii.
Limitele modelelor:
a) nu explică modul de formare a reprezentărilor simbolice manipulate de sistemele mnezice;
b) nu oferă nici o articulare între sistemul cognitiv şi structurile neurofiziologice implicate în memorie;
c) descriu imprecis procesele de control care asigură dinamica autoadaptativă a sistemului mnezic.

B. Modele conexioniste
Aceste modele pornesc de la posibilitatea modelării şi simulării activităţii cognitive pe baza unor
descripţii de inspiraţie neuronală.
Propuse de J. McClelland şi D.E. Rumelhart (1986, 1987), modelele conexioniste vizează o mai bună
înţelegere a creierului şi conceperea maşinilor inteligente.
Au fost propuse mai multe modele:
• Modele localizate – fiecare unitate de informaţie este distribuită în casete distincte;
• Modele difuze – cu o singură masă de memorie, ocupată în întregime de fiecare item
informaţional, care se suprapune itemilor deja stocaţi;
• Modele matriceale – patternuri de semnale multidimensionale puse în corespondenţă.
Modelele matriceale au următoarele caracteristici:
a) sistemul mnezic este compus din unităţi elementare interconectate, elementele fiind activabile;
b) o colecţie de elemente realizează un modul, conectat el însuşi la alte module;
c) informaţia este encodată în conexiunea globală a reţelei, nu în componentele particulare;
d) traseele mnezice sunt concepute ca diferenţe de ponderare în funcţie de timp şi de interacţiunile
elementelor componente.
Cel mai cunoscut model conexionist este cel propus de McClelland (1981). El descrie felul în care
poate fi folosit un model de reţea pentru a găsi informaţia generală şi cea specifică.
Modelul prezintă avantajul „degradării elegante” prin faptul că sistemul poate fi distrus parţial, fără să
cadă în totalitate. Reţeaua include şi valorile implicite, adică cele mai bune estimări ale informaţiilor
neincluse în reţea. Reţeaua se poate generaliza în mod spontan. Caracteristicile se desprind din reţea în
mod natural, ele nefiind încorporate în mod specific.
 5.3. Tipuri, forme şi aspecte ale memoriei

5.3.1. Memoria senzorială

Memoria senzorială (registrul informaţional senzorial – RIS) constituie o varietate de memorie menită
a stoca informaţia primită în vederea procesării ei. Funcţia ei esenţială constă în păstrarea informaţiei
senzoriale până când alte procese cognitive sunt capabile să o preia, să o analizeze, să o interpreteze.
Rolul ei apare şi mai evident în situaţiile în care asupra organelor noastre de simţ acţionează simultan
mai multe însuşiri. În timp ce noi procurăm informaţii despre o însuşire, informaţia despre alte însuşiri
nu se pierde, ci este menţinută până când îi vine rândul să fie procesată.
Se poate spune că există tot atâtea tipuri de memorii senzoriale câte tipuri de senzaţii cunoaştem. Cel
mai frecvent studiate sunt memoria vizuală (numită şi iconică) şi memoria auditivă (numită şi ecoică).
Retenţia senzorială a stimulului este automată (nu reclamă efort din partea subiectului) şi preatenţională
(procesele implicate în memoria senzorială preced iniţierea celor implicate în atenţie).

5.3.1.1. Memoria iconică

Să presupunem că prezentăm subiecţilor la tahistoscop, cu un timp de expunere de câteva sutimi de

secundă, o configuraţie de litere ca în figura:
 A R D C

B S Z K

V F L P

Figura 5.1. Grupuri de litere prezentate simultan, cu un timp de expunere de câteva sutimi de secundă
(Treisman, 1966)

Dacă, după expunerea acestor litere subiecţilor din lotul experimental li se cere să le reproducă, ei vor
oferi în medie 3-4 răspunsuri corecte, indiferent de numărul de litere de pe display. Vor pretinde însă că
au reţinut mai multe litere, dar în timpul reproducerii primelor litere le-au uitat pe celelalte. Pentru a
preveni această situaţie, Sperling (1960) a prezentat subiecţilor o configuraţie de litere similară celei
din figura 5.1. Fiecare serie de litere era expusă pe o durată de 50 milisecunde, apoi erau administrate
subiecţilor diverse categorii de sunete. Dacă sunetul avea o intensitate ridicată, subiecţii trebuiau să
reproducă itemii din şirul superior. Dacă era de intensitate medie – itemii din rândul mijlociu şi dacă
era de intensitate scăzută – literele din şirul inferior. Se menţionează faptul că subiecţii nu erau avizaţi
care dintre aceste sunete urma să le fie prezentate, astfel încât nu-şi puteau „orienta atenţia” asupra unei
anumite serii de stimuli. Rezultatele au fost net superioare faţă de cele obţinute prin metoda anterioară,
subiecţii reţinând toţii itemii. Aceste performanţe erau obţinute doar dacă stimulul sonor care declanşa
reproducerea survenea la un interval de până la aproximativ 100 milisecunde după terminarea expunerii
grafemelor respective. În condiţiile în care sunetul era amânat, după 150-200 milisecunde apărea o
deteriorare semnificativă a performanţelor, subiecţii reproducând doar 1-2 itemi dintr-o serie. Aceasta
înseamnă că durata de retenţie a stimulilor vizuali, deci a memoriei iconice, este de aproximativ 100
ms. Ea se realizează preatenţional, automat şi are, în principiu, o cantitate limitată.
Funcţia memoriei iconice constă în extragerea caracteristicilor fizice semnificative care vor constituit
inputuri pentru unele procesări ulterioare. Se poate spune că durata memoriei iconice corespunde în
general duratei necesare pentru activarea detectorilor de trăsături.

5.3.1.2. Memoria ecoică

Durata memorie ecoice a fost estimată între 200 milisecunde – 2 secunde. Într-un experiment invocat
adesea în literatura de specialitate, Plomp (1964) prezintă succesiv două sunete de intensitate medie.
Dacă intervalul dintre cele 2 sunete creşte până la 200 milisecunde, subiecţii relatau că au auzit un
singur sunet. Aceasta înseamnă că un stimul auditiv poate fi prelungit până la aproximativ 200
milisecunde, pentru a face fuziune cu un sunet ulterior. Peste această valoare subiectul surprinde două
sunete distincte.
Concluzii:
• memoria senzorială constă în prelungirea persistenţei stimulului după încetarea acţiunii sale
asupra receptorului pentru a permite activarea detectorilor de trăsături;
• memoria senzorială e specifică unui anumit tip de senzaţii; avem, aşadar, mai multe memorii
senzoriale;
• aceste memorii au o locaţie anatomică precisă, chiar dacă insuficient studiată;
• informaţia reţinută e precategorială, iar retenţia ei se face automat, preatenţional.

5.3.2. Memoria cognitivă, afectivă şi motrică

O asemenea clasificare se realizează în funcţie de un dublu criteriu:

- pe de o parte, conţinutul celor memorate (imagini, idei, stări afective, mişcări);
- pe de altă parte, specializarea proceselor psihice implicate în procesarea informaţiilor.
Putem vorbi despre existenţa memoriei cognitive (de cunoaştere), care în funcţie de conţinutul ei poate
lua forma memoriei intuitiv-plastice, fie forma memoriei verbal-logice.
Persoanele reţin nu doar faptele de cunoaştere, ci şi propriile lor trăiri afective (emoţii, dispoziţii,
sentimente, pasiuni); aceasta este ceea ce Th. Ribot a denumit memorie afectivă. Actualmente, memoria
afectivă este considerată un tip specific al memoriei.
Alături de informaţia cognitivă şi de trăiri afective, omul reţine şi descrie mişcări, operaţii sau acţiuni
efectuate în vederea finalizării activităţilor. Acest lucru nu ar fi posibil fără existenţa memorie motorii.

5.3.3. Memoria de scurtă durată (MSD) şi memoria de lungă durată (MLD)

Cele trei stadii ale memoriei nu operează în acelaşi mod în toate situaţiile. Se pare că memoria diferă în
situaţiile care necesită stocarea materialului pentru câteva secunde şi cele care necesită stocarea
materialului pe intervale mai mari, de la câteva minute la ani. Se poate spune că prima situaţie
abordează memoria de scurtă durată, iar cea din urmă reflectă memoria de lungă durată.
Un prim criteriu diferenţiator între MSD şi MLD îl constituie conţinutul celor două tipuri de memorie.
MLD păstrează informaţiile trecute, semnificative, impregnate de valoare şi utilitate pentru viaţa
individului, pe când MSD permite operarea cu informaţii imediate şi recente, momentan-semnificative.
MSD operează cu informaţiile curente, cotidiene exact atât cât e necesar, având de aceea un mare grad
de productivitate momentană.
Capacitatea celor două tipuri ale memorie reprezintă un alt criteriu distinctiv.
În ceea ce priveşte MSD, aceasta are o capacitate foarte limitată. În medie, limita este de 7 itemi, plus
sau minus 2 (72). Această constantă a fost cunoscută încă de la începuturile psihologiei experimentale.
Hermann Ebbinghaus, care în 1885 a iniţiat studiile experimentale asupra memoriei, a raportat faptul că
propria lui capacitate de memorare este de 7 itemi.
Aproximativ 70 de ani mai târziu, G. Miller (1956) denumeşte această constantă „numărul magic
şapte”. Acestei probleme i se adaugă observaţiile referitoare la unităţile informaţionale numite „chunk”,
la gruparea lor în funcţie de criteriul semnificaţiei, care ar putea creşte destul de mult capacitatea MSD,
fără ca aceasta să devină competitivă cu cea a MLD.
Pentru materialele verbale, reprezentarea dominantă în MLD se bazează pe semnificaţia itemilor.
Cea mai mare parte a conţinutului MLD nu este disponibilă în permanenţă. Ea poate fi reactivată la
diverse trebuinţe sau în situaţii deosebite.
Durata celor două tipuri de memorie le diferenţiază şi mai mult una de cealaltă. MSD are o durată de
maxim 15-20 secunde, pe când durata MLD este nelimitată, întinzându-se de-a lungul întregii vieţi a
individului.
Codarea în MSD este fonologică (se encodează patternurile de sunete), pe când MLD este semantică
(se encodează semnificaţiei itemilor).
Stocarea şi mai ales prelungirea duratei ei se obţine în MSD prin autorepetare (repetarea fără încetare a
informaţiei) – numită şi repetiţie de menţinere, sau prin gruparea itemilor, în timp ce în MLD mărimea
duratei stocării se obţine prin repetiţia elaborativă (proces care presupune formarea asociaţiilor între
itemii deja aflaţi în memorie) şi prin organizarea itemilor în reţele, scheme mnezice, scenarii.
Reactualizarea informaţiilor din cele două tipuri de memorie se realizează şi ea diferit.
Cercetările experimentale ne arată faptul că reactualizarea în MSD devine cu atât mai lentă cu cât sunt
mai mulţi itemi în memoria de scurtă durată. Reactualizarea unui element din MSD poate depinde de
activarea acelui element ajuns la nivel critic.
Numeroase cazuri de uitare a informaţiilor din MLD rezultă mai degrabă dintr-o pierdere a accesului la
informaţie, decât dintr-o pierdere a informaţiei în sine. O memorie „săracă” adeseori reflectă un eşec de
reactualizare şi nu unul de stocaj. Se observă că acest lucru diferă în cazul MSD, unde uitarea este
rezultatul depăşirii capacităţii de stocare, în timp ce reactualizarea este relativ lipsită de eroare.
Unii autori cred că reactualizarea din MSD se datorează procesării seriale a informaţiilor, pe când
reactualizarea din MLD presupune o procesare paralelă. De asemenea, efectul poziţiei seriale, cu cele
două aspecte distincte – efectul de primaritate (evocarea mai bună a itemilor de la începutul unei liste)
şi efectul de recenţă (reamintirea mai bună a itemilor de la sfârşitul listei) a fost folosit drept argument
pentru diferenţierea MSD de MLD. S-a considerat că efectul de recenţă este specific MSD, iar efectul
de primaritate, MLD.
Uitarea în MSD şi MLD este la fel de diferenţiată. Unii autori explicau uitarea din MSD prin teoria
degradării traseelor mnezice ca urmare a nerepetării informaţiilor, în timp ce alţii explicau uitarea în
MLD prin teoria interferenţei care constă în amestecarea informaţiilor, acestea având efecte negative
unele asupra altora.
Unii autori cred că între cele două tipuri ale memoriei există distincţii şi în plan anatomic şi
neurofiziologic. Se presupune că MSD ar fi localizată în hipocamp, pe când MLD în ariile parieto-
occipitale stângi.
Există şi argumente de ordin psihopatologic care justifică distincţia dintre MSD şi MLD. În amnezia
anterogradată (incapacitatea pacientului de a reţine evenimente consecutive unui traumatism sau unei
boli), MSD rămâne intactă, pe când MLD este profund afectată.

5.3.4. Memoria senzorio-motrie, socială şi autistică

Distincţia a fost realizată de J. Delay şi P. Pichot. Autorii le numesc „trei memorii” sau „trei structuri de
niveluri psihologice diferite”.
Memoria senzorio-motorie sau biologică constă în capacitatea de a reţine şi a reactualiza senzaţiile şi
mişcările. Ea este comună pentru om şi animal. Deşi este extrem de simplă, necesită recunoaşterea
stimulului care declanşează acţiunea. Recunoaşterea este acţionată şi nu gândită, reducându-se la un
fenomen de ordin motor.
Memoria socială este specific umană şi corespunde „conduitei sociale” (P. Janet), care este logică,
implicând o ordine raţională, reprezentări colective, universale, fiind inseparabilă de recunoaşterea sau
cunoaşterea trecutului.
Memoria autistică se manifestă în somn sau în unele maladii sub forma visului şi delirului. În ea, omul
retrăieşte scenele trecutului, numai că trecutul nu este recunoscut ca atare, ci este luat ca prezent.
Cele trei tipuri de memorie se ierarhizează într-o manieră specifică: în vârf se află memoria socială;
urmează memoria autistică, iar la nivel inferior se amplasează memoria senzorio-motorie.

5.3.5. Memoria explicită şi memoria implicită

Distincţia teoretică dintre memoria explicită şi memoria implicită a fost consacrată în 1985 de P. Graf şi
D. Schachter. Ei notau: „Memoria explicită apare când performanţa în sarcină necesită o reamintire
conştientă a experienţei anterioare. Memoria implicită se relevă atunci când experienţele precedente
facilitează performanţa la o sarcină care nu necesită reamintirea conştientă sau intenţionată a acestor
experienţe”.
Dicţionarele recente de psihologie consacră aceeaşi accepţiune: „Memoria explicită este memoria
conştientă, memoria unui material de care cineva este conştient... Memoria implicită este memoria
inconştientă, memoria unui material de care cineva nu este conştient” (Reber, 1995).
Cunoştinţele reprezentate verbal sau imagistic, evidenţiate prin probe de reproducere sau recunoaştere
formează memoria explicită a subiectului uman. Ea se numeşte explicită deoarece conţinuturile ei sunt
accesibile conştiinţei şi pot face obiectul unei reactualizări intenţionate. În literatura de specialitate,
acest tip de memorie mai poartă numele de memorie declarativă (declarative memory).
Memoria implicită (non-declarativ sau procedurală) desemnează cunoştinţele non-declarative ale
subiectului (de exemplu, reguli de execuţie, deprinderi cognitive sau motorii, reflexe condiţionate), care
nu sunt accesibile conştiinţei şi nu pot face obiectul unei reactualizări intenţionate (Miclea, 1994).
În tabelul 5.1. sunt rezumate caracteristicile celor două sisteme mnezice.
 Tabelul 5.1. Caracteristicile celor două sisteme mnezice30

Memoria explicită Memoria implicită

1. Conţine cunoştinţe despre fapte sau 1. Conţine cunoştinţe despre reguli sau
stări de lucruri (cunoştinţe declarative) proceduri (cunoştinţe procedurale) şi
despre asocierile regulate ale unor
stimuli.

2. Cunoştinţele sunt verbalizate şi fac 2. Cunoştinţele neverbalizabile sau

obiectul unei reactualizări intenţionate, greu verbalizate nu sunt accesibile
conştiente printr-un efort intenţionat, conştient.

3. Este estimată prin teste de 3. Este estimată prin impactul asupra

recunoaştere sau reproducere. modului efectiv de realizare a unei
sarcini, prin amorsaj sau condiţionare.

4. Reprezentarea cunoştinţelor: Reprezentarea cunoştinţelor: non-

verbală, imagistică, semantică. verbală, reguli de producere.

5. Se deteriorează în cadrul amneziei. 5. Rămâne neafectată de amnezie.

6. Are o locaţie cerebrală relativ 6. Are locaţii cerebrale diferite de ale

unitară: structurile limbic-biencefalice, memoriei explicite: structurile cortico-
în special hipocampusul. striate pentru deprinderi şi habitudini,
cerebelul pentru condiţionarea clasică.

7. Are o flexibilitate ridicată (poate fi 7. Are o flexiblitate redusă (poate fi

folosită în multe situaţii). folosită numai în situaţii identice sau
foarte asemănătoare cu cea de învăţare.

8. Fiabilitate redusă. 8. Fiabilitate mare.

9. Filogenetic mai recentă. 9. Filogenetic mai timpurie.

În 1920, Hering afirma: „Se pare că datorăm memoriei aproape tot ceea ce avem sau suntem: ideile şi
concepţiile noastre reprezintă activitatea ei, iar percepţia, gândirea şi activitatea de zi cu zi sunt derivate
din această sursă. Memoria colectează nenumărate fenomene într-un tot unitar; şi aşa cum organismul
nostru s-ar risipi într-o pulbere de particule componente, dacă ele nu ar fi ţinute prin atracţia materiei,
tot aşa şi conştiinţa ar fi divizată în tot atâtea fragmente precum secundele trăite, dacă nu ar exista forţa
de legătură şi unificare a memoriei”.
Cuvintele rostite de Hering la Academia de Ştiinţe din Viena atestă importanţa memoriei în viaţa
mentală. Vorbind despre conştiinţă, el sugerează că memoria este aceea care asigură sensul continuităţii
de care depinde importanta noţiune de „eu”. Trebuie să înţelegem rolul central al memoriei, atunci când
ne gândim la ceea ce înseamnă de fapt să fii fiinţă umană (Atkinson, 2002).

5.4.1. Memoria şi vârsta

30
Miclea, M., op.cit., p. 326
Memoria dispune de o dinamică internă şi de o dinamică în timp, de o evoluţie cu sens progresiv, ce se
înscrie pe o traiectorie de la simplu la complex, de la inferior la superior.
Ea evoluează odată cu vârsta cronologică sau intelectuală a omului.
• În perioada 0-3 ani (perioada sugarului şi antepreşcolarului), memoria este legată fie de
satisfacerea trebuinţelor biologice, fie de respectarea unor stimuli. Urmele lăsate pe scoarţa
cerebrală de procesele nervoase durează foarte puţin şi de aceea memoria copilului mic este de
scurtă durată.
Datorită faptului că în jurul vârstei de 2-3 ani copilul îşi amplifică bagajul reprezentărilor şi începe să-şi
însuşească limbajul, îşi fac apariţia şi unele elemente simple ale reproducerii. În esenţă, la această
vârstă memoria copilului este mai ales involuntară, mecanică, de scurtă durată, cu predominanţa celei
motrice şi kinestezice.
• În perioada preşcolară (3-6/7 ani), memoria copilului suferă modificări importante. Este
perioada când se fac eforturi de trecere spre formele superioare şi mai productive ale memoriei,
care coexistă însă cu cele mai simple şi mai puţin productive. Datorită unor particularităţi ale
scoarţei cerebrale, ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie, copilul memorează cu mare rapiditate,
dar şi uită cu aceeaşi rapiditate. Insuficienta dezvoltare a inhibiţiei face ca memoria copilului
preşcolar să fie nediferenţiată, difuză, incoerentă, nesistemică, haotică.
La copilul preşcolar predomină mai ales memoria intuitiv-plastică, concretă şi cea afectivă, în sensul
reţinerii figurilor şi evenimentelor imediate, ca şi a situaţiilor care provoacă emoţii puternice (pozitive
sau negative). Cerinţele activităţilor didactice din grădiniţă impun necesitatea de a reţine voluntar şi
logic.
Tot în această perioadă este fixată şi data apariţiei primelor amintiri personale, care adeseori sunt
incerte, fragile, mai ales de tip afectiv.
• Perioada şcolarităţii (6/7 – 18 ani) este marcată de modificări mult mai semnificative ale
memoriei.
În perioada şcolară mică (6/7 – 10/11 ani) sunt utilizate forme de învăţare simple bazate, în special, pe
solicitările memoriei. Sunt mai active formele legate de impresionabilitate şi atractivitate (culoare,
imagine). Ca urmare a exerciţiilor susţinute, păstrarea devine mai de lungă durată şi facilitează
clasificarea şi organizarea informaţiilor stocate de memorie. Recunoaşterea capătă şi ea tot mai multă
importanţă, deoarece permite dese raportări la asemănări şi deosebiri între obiecte şi fenomene.
Reproducerile mnezice nu sunt doar verbale, ci şi de acţiuni, chiar afective. La începutul perioadei (6-8
ani), reproducerile nu sunt fidele, dar spre 10 ani ele devin tot mai exacte.
Prin repetiţie, învăţarea şi memorarea se ajustează la scheme bazate pe înţelegerea şi organizarea
lecţiei, fapt semnificativ pentru constituirea răspunsului. Înţelegerea face posibilă nu numai achiziţia
unui volum mare de cunoştinţe, dar şi organizarea lor coerentă.
În perioada pubertăţii (10/11-14/15 ani) se dezvoltă tot mai mult memorarea logică. Copilul încearcă
să-şi formeze un stil propriu de memorare; memoria sa devine mai economicoasă (număr mai mic de
repetiţii, timp mai redus pentru memorare) şi, deci, mai eficientă.
În şcolaritatea mare (adolescenţă: 14/15 – 18/19 ani), datorită lecturilor, creşte foarte mult volumul
memoriei, iar caracterul ei activ şi selectiv se amplifică; creşte caracterul organizat, sistematizat şi
voluntar al memoriei.
La adult, memoria atinge apogeul dezvoltării sale, ea restructurându-se sub influenţa profesiunii. Se
reţin mai bine incidentele critice, problemele care au generat succesul şi insuccesul, cele legate de
activitatea profesională specifică.
Valorificarea mnezică se bazează pe strategii acumulate în timp şi pe servirea intereselor mai deosebite.
Calităţile de supleţe, volum, fidelitate sunt dependente de structura solicitărilor de viaţă. În cadrul
proceselor memoriei, fixarea şi păstrarea au o longevitate mai mare, în timp ce recunoaşterea şi mai
ales reproducerea înregistrează o uşoară scădere, după 55 de ani. Luând în considerare tipurile de
memorie, se constată că cea mecanică scade între 40-55 de ani şi este mai rezistentă cea logică (vezi
Figura 5.2.).

Figura 5.2. Fluxul informaţional şi sistemul memoriei umane adaptat după Atkinson şi Shiffrin (Verza,
2000)

• La vârsta a III-a, pentru memorie este semnificativă degradarea în componenta ei de scurtă

durată (MSD) şi se menţine mai bine memoria de lungă durată (MLD). Deşi mai rezistentă, în
MLD pot apărea confuzii în stabilirea asociaţiilor necesare în evocarea evenimentelor petrecute
cu mult timp în urmă.
La această vârstă se poate remarca o uşoară atrofie cerebrală, ce se exprimă şi prin aplatizarea relativă a
unor scizuri şi circumvoluţiuni, cu aspecte negative asupra activităţii mentale. Ca atare, individul
devine mai lent în gândire şi în ritmica verbală. Se diminuează reactivitatea şi impresionabilitatea, apar
discontinuităţi în cele relatate, ca urmare a ştergerii unor date din memorie31.
Studierea amnezicilor a demonstrat importanţa disocierilor semantice, episodice şi procedurale. La
aceşti bolnavi memoria episodică ar fi sever afectată, în timp ce memoria semantică şi procedurală ar fi
păstrată, dovedind că efectele de amorsare sunt protejate. Interpretarea neurologică ar fi că în amnezie
este afectat hipocampul şi, deci, memoria semantică şi mai ales cea procedurală ar fi independente de
această structură nervoasă32.
În experimentele sale, Baltes (1977) a demonstrat apariţia unei creşteri semnificative a performanţei

31
Verza, E., Verza, E.F., 2000, Psihologia vârstelor, p. 246

32
Fontaine, R., 2008, Psihologia îmbătrânirii, p. 145
memorării la vârstnici atunci când sunt folosiţi stimuli de tip verbal sau vizual şi mai ales strategii de
combinare şi asociere a acestora.
Baddley considera că problema îmbătrânirii trebuie abordată din unghiul optimizării. „Optimizarea
înseamnă a găsi modalităţi de a ne asigura că susceptibilitatea ei mare faţă de erori să nu conducă la o
scădere a eficienţei totale.”33

5.4.2. Memoria martorilor oculari

Primele cercetări experimentale serioase care vizau impactul factorilor psihologici asupra practicii
judiciare (Binet, 1900), s-au focalizat pe domeniul mărturiei abordând următoarele aspecte:
• distorsiunea involuntară a memoriei martorului prin informaţiile posteveniment;
• distorsiunea involuntară a memoriei martorului prin modul în care i se cere acestuia
reactualizarea evenimentului la care a asistat (de exemplu, modul de formulare a întrebărilor);
• distorsiunea voluntară a memoriei pentru evenimentul la care martorul a asistat şi detectarea
simulării.
Deşi promiţătoare la un moment dat, aceste cercetări s-au blocat datorită următoarelor cauze:
• insuficienta maturizare a ştiinţei psihologice pentru a putea susţine aplicaţii de anvergură
într-un domeniu atât de complex ca domeniul juridic;
• datorită metodologiei utilizate şi angajamentului teoretic care favorizau elaborarea unor
concluzii „globaliste” şi generale, fără impact pragmatic, în detrimentul microteoriilor
care ar fi putut susţine aplicaţii ţintite.
Cercetările mai recente (Loftus, 1975; Gudjonsson, 1984; Johnson, 1994) reconsideră aspectele mai
vechi pe care le clarifică, detaliază, pragmatizează şi în acelaşi timp aduc aspecte noi cu impact asupra
practicii juridice. Aspectelor mai sus menţionate li se adaugă şi altele:
• impactul inconştient al informaţiilor (probelor) false şi/sau irelevante asupra deciziilor
judecătoreşti şi elaborarea unor tehnici specifice de blocare a acestui efect;
• dezvoltarea consilierii psihologice şi a psihoterapiei în domeniul juridic (de exemplu, asistenţa
psihologică a victimei şi agresorului, inserţia şi recuperarea socială după efectuarea pedepsei în
scopul prevenţiei, recidivei etc.);
• aspecte legate de probaţiune;
• consiliere părţilor implicate în conflict pentru a evita derularea procesului;
• probleme de expertiză psihologică reclamate de activitatea juridică;
• elaborarea unor tehnici de sporire a eficienţei şi fidelităţii mărturiei.

33
Baddley, A., 1999, Memoria umană, p. 202
Cercetările realizate de un colectiv de psihologi de la Catedra de Psihologie din Cluj-Napoca (Buş, I,
Miclea, M., David, I., Opre, A, 2003) au fost orientate pe 3 direcţii principale:
1. distorsiunile involuntare ale memoriei martorilor prin informaţiile posteveniment şi elaborarea unor
tehnici de sporire a eficienţei fidelităţii mărturiei;
2. distorsiunea involuntară a memoriei martorului prin modul în care i se cere acestuia reactualizarea
evenimentului la care a asistat;
3. impactul inconştient al informaţiilor (probelor) false şi/sau irelevante asupra deciziilor judecătoreşti
şi elaborarea unor tehnici specifice de blocare a acestui efect.
Analizând depoziţiile martorilor, care reprezintă aproape întotdeauna sursa principală de informaţie în
funcţie de care se iau deciziile judecătoreşti, se pot pune o serie de probleme cu importantă valoare
practică. De exemplu:
1. În ce măsură relatarea unui martor presupus onest poate fi considerată veridică, nefiind influenţată de
alte informaţii colaterale;
2. În ce măsură întrebările avocaţilor pot influenţa modul de activare a informaţiilor din memorie şi,
implicit, modul de relatare a faptelor.
În 1975, Loftus întreprinde un experiment menit să dovedească faptul că acurateţea depoziţiilor
martorilor diferă în funcţie de interferenţa cu informaţii din alte surse (care pot fi neadecvate) despre
evenimentul la care au asistat. Un grup de subiecţi vizionează un film. Ulterior, unii dintre ei (complici
cu experimentatorul), discutau despre anumite aspecte din film care de fapt nu existau în pelicula
prezentată. Puşi să relateze ceea ce au vizionat, subiecţii din grupul experimental au inclus în mărturia
lor o serie de aspecte care nu existau în film, dar care erau prezente în discuţiile complicilor.
Într-o altă manipulare experimentală (Weigardt, Loftus, Lindsay, 1995), subiecţii investigaţi vizionează
un film despre un accident rutier. După diverse intervale de timp (ore, zile), o parte dintre subiecţi sunt
solicitaţi să răspundă la următoarea întrebare: vă amintiţi cum anume prima maşină a atins-o pe cea de-
a doua?
Cealaltă parte a subiecţilor a trebuit să răspundă la următoarea întrebare: vă amintiţi cum anume prima
maşină a izbit-o pe cea de-a doua?
În ambele cazuri se cerea şi o relatare amănunţită a faptelor, după care subiecţii erau solicitaţi să
estimeze viteza cu care s-a realizat impactul dintre maşini.
Fiind influenţaţi de modul în care li s-a pus întrebarea anterioară („atins” sau „izbit”) subiecţii din cele
două grupe au răspuns diferit. Astfel, primul grup a oferit o estimare medie de aproximativ 35 mile/oră,
iar al doilea grup de 60 mile/oră. Ulterior fiind solicitaţi să răspundă la următoarea întrebare: „Aţi
observat geamurile sparte ale maşinii lovite (care de fapt nu erau sparte în filmul prezentat), doar 19%
din subiecţii cărora li s-a pus prima întrebare au răspuns „da”, în schimb toţi cei cărora li s-a pus a doua
întrebare au răspuns afirmativ.
O avalanşă de cercetări experimentale declanşată după publicarea acestui studiu a conformat robusteţea
acestui fenomen. Altfel spus, un avocat inteligent, prin informaţiile posteveniment pe care le oferă
martorului şi prin tipul de întrebări prin care cere reactualizarea evenimentului la care martorul a
asistat, poate influenţa hotărâtor acurateţea memoriei martorilor în sensul dorit de el. Mai mult, această
influenţă nu este conştientizată de martor, el având certitudinea că depune o mărturie acurată şi că
informaţiile pe care le oferă sunt adevărate. Altfel spus, martorul nu conştientizează manipularea.
În privinţa acestor situaţii, psihologii afirmă: „Este destul de surprinzător, avându-se în vedere valoarea
remarcabilă a cercetărilor efectuate, că tentativele psihologilor de a elucida complexităţile mărturiei
oculare şi gradul ei potenţial de evocare au avut un impact atât de modest asupra admisibilităţii acestui
element probatoriu (Eysenck&Eysenck, 1998).
Pe de altă parte, juriştii afirmă: „Opinia noastră este că între cercetarea teoretică a capacităţilor minţii
noastre şi cerinţele practice ale curţilor de justiţie exisă o prăpastie şi că nu s-a ajuns încă la stadiul în
care concluziile investigaţiei psihologice să capete o acceptare suficient de largă sau să fie suficient de
bine adaptate necesităţilor demersului juridic, încât să ajungă a constitui o bază pe care să se întemeieze
o modificare a procedurii (Raportul Devlin din 1976).
Şi unii şi alţii conştientizează rolul extrem de important al cercetărilor şi concluziilor psihologilor, mai
greu de înţeles fiind de ce nici unii, nici alţii nu fac joncţiunea necesară.
 CAPITOLUL 6
IMAGINAŢIA

6.1. Accepţiunile noţiunii de imaginaţie

1. Imaginaţia ca formare sau ca producere de imagini – reprezintă cea mai veche accepţiune a
conceptului de imaginaţie. Pentru majoritatea filosofilor şi psihologilor, imaginaţia este capacitatea
omului de a produce imagini; ea înseamnă fie simpla reproducere a senzaţiilor în lipsa obiectelor care
le-au provocat, fie creaţiile libere ale fanteziei umane.
2. Imaginaţia ca mobilitate a spiritului – a fost introdusă în lucrarea „Aerul şi visele” (1943) a lui
Gaston Bachelard. În concepţia autorului, imaginaţia este mobilitatea spiritului şi nu doar simpla
construire de imagini, deoarece imaginile o dată constituite, se stabilizează, se închid în ele însele,
capătă din ce în ce mai mult caracteristicile percepţiei prezente, iar „percepţia taie aripile imaginaţiei”.
3. Imaginaţia ca experimentare mintală – accepţiune propusă de Jeanne Bernis. Autoarea consideră că
imaginea trebuie privită în dublă ipostază:
- sub forma ei cea mai simplă, golită de calităţile obiective, în cadrul percepţiei individuale, caz în care
este lipsită de originalitate;
- sub forma ei complexă, implicată în momentul creaţiei mintale şi practice, adică în invenţii,
înţelegere, acţiune.
Este demnă de reţinut încercarea lui Bernis de a reuni într-un tot unitar imaginaţia şi afectivitatea şi
ideea (atracţii sau repulsii între idei).
4. Imaginaţia ca o combinatorică mintală – această accepţiune a fost formulată şi susţinută de P.P.
Neveanu.
Una dintre funcţiile importante ale combinării imaginative o reprezintă funcţia analitico-sintentică. Prin
combinatorică, ca şi prin alte caracteristici ale ei (depăşirea limitelor posibilului), imaginaţia „se
instituie ca o zonă a libertăţii şi disponibilităţilor, ca o latură constructivă inovatoare, creatoare a SPU,
ca un mod de a fi al personalităţii umane”.
Concluzie
Cele patru accepţiuni sunt complementare; fiecare dintre ele are anumite limite. Cea mai limitată este
prima, deoarece procesul de constituire a imaginilor este caracteristic şi altor procese psihice.
Accepţiunile noţiunii de imaginaţie sunt mai degrabă caracteristici generale ale imaginaţiei şi nu
definiţii ale acesteia.
 6.2. Definirea imaginaţiei şi delimitări conceptuale (imaginaţie, imaginar, simbol)

- P.P. Neveanu (Dicţionar de psihologie): Imaginaţia este procesul psihic de operare cu imagini mintale,
de combinare sau construcţie imagistică, tinzând spre producerea noului în forma unor reconstruiri
imagistice, a unor tablouri mintale, planuri iconice (imagini reproductiv-figurative) sau proiecte.
- imaginaţia este procesul de combinare şi recombinare a datelor din experienţa anterioară în vederea
dobândirii unor imagini noi fără un corespondent în realitate sau în experienţa personală.
- imaginaţia este procesul de creare a noului în formă ideală.
Imaginaţia reprezintă procesul psihic de creare de imagini noi în plan mental, formă de proiectare
mintală şi act de creaţie34.
Definiţiile formulate depăşesc modul de concepere a imaginaţiei din psihologia tradiţională, unde
imaginaţia apărea doar ca fixare şi evocare a unei experienţe în forma imaginilor.
S-a afirmat că imaginaţia neagă realul. Sartre avansa ideea că prin negarea realităţii sub aspectul
faptelor prezente, imaginaţia devine un act de libertate, permiţând explorarea posibilităţilor şi
elaborarea proiectelor.
Imaginarul
- imaginarul este produsul imaginaţiei. El nu apare ca echivalent al realităţii obiective, ci ca o iluzie, o
ficţiune. Ca lume imaginară a subiectului, creată de el însuşi, imaginarul mijloceşte relaţiile individului

34
Şchiopu, U., coord., ibidem, p. 352
cu lumea. Funcţia imaginarului este dublă:
- permite omului să se detaşeze, să nu se implice în acţiune;
- oferă omului posibilitatea de expresie şi realizare.
G. Durand pune în corespondenţă imaginarul cu evoluţia speciei umane, cu personalitatea, cu spiritul şi
conştiinţa, el apărând de fiecare dată ca fundamental pentru acestea.
Cea mai ilustrativă formă de imaginar o constituie simbolul. J. Chevalier considera imaginarul simbolic
drept „o răspântie a psihicului uman, în care se întâlnesc afectivitatea şi dorinţa, cele cunoscute şi cele
visate, conştientul şi inconştientul”.
Simbolul declanşează activitatea intelectuală, dar şi mobilizează psihismul în totalitatea lui.
Studiul, simbolului – ca formă de imaginar – depăşeşte cu mult graniţele psihologiei, el fiind întreprins
de multe alte ştiinţe.

6.3. Locul şi rolul imaginaţiei în SPU (analiză selectivă)

Vîgotski conceperea imaginaţia „o combinaţie a câtorva funcţii prin intermediul unei relaţii specifice”.
- pentru asociaţionişti: imaginaţia era un „atom psihic”;
- pentru structuralişti: „o totalitate”;
- pentru funcţionalişti: „o atitudine a conştiinţei”.
1. Imaginaţie şi senzaţie
Oricât de mare ar părea distanţa dintre imaginaţie şi senzaţie – imaginaţia creând ceva nou, spre
deosebire de senzaţie care reflectă ceea ce există deja, între ele se conturează o strânsă interacţiune.
- sesizarea diferenţei dintre imaginaţie şi senzaţie
Hobbes: „Imaginaţia nu este altceva decât o senzaţie în curs de degradare”.
- rolul senzaţiei în procesele imaginaţiei
Hobbes: „Senzaţia reprezintă un fel de materie primă pentru imaginaţie”.
Imaginile sugerate de senzaţie au un caracter obiectiv, dar pot lua şi un caracter halucinatoriu. Se poate
considera că senzaţia joacă un dublu rol în raport cu imaginaţia:
- intră în conflict cu aceasta, o înfrânează;
- serveşte ca punct de plecare, ca sprijin.
2. Imaginaţie şi percepţie
Cel mai adesea, imaginaţia a fost redusă la percepţie sau chiar identificată cu ea. Wundt arăta ca
imaginaţia este capabilă să creeze numeroase combinaţii noi din elementele anterioare, dar nu poate
crea nici un element nou. Astfel, imaginaţia nu depăşeşte datele percepţiei.
La polul opus se plasează autorii care trasează o linie de demarcaţie netă între imaginaţie şi percepţie.
Sartre păstrează termenul de imagine, dar îi dă un alt sens: raportul conştiinţei cu un obiect imaginar,
neîntâlnit în percepţie. El nota: conştiinţa imaginativă este reprezentativă, spontană şi creatoare.
Bachelard în „Aerul şi visele”(1943) scria: „A percepe şi a imagina sunt tot atât de antitetice ca şi
prezenţa şi absenţa. A imagina înseamnă a fi absent, a te lansa către o nou viaţă”.
Poziţiile de până acum conduc la întrebarea: imaginaţia se limitează doar la a se grefa pe un material
cognitiv prealabil sau este o funcţie originară? Prima interpretare priveşte imaginaţia ca pe o repetare a
conştientului perceptiv. Cea de-a doua interpretare porneşte de la un subiect care dispune de o suită de
reprezentări sau de date ale imaginaţiei stocate în memorie, care îl vor ajuta în percepţiile actuale.
Cele două poziţii sunt complementare. Ele sugerează pe de o parte condiţionarea senzorio-perceptivă a
proceselor imaginative, iar pe de altă parte rolul imaginaţiei în constituirea bazei activităţii perceptiv-
reprezentative, a impresiilor acumulate şi transformate într-o formă sau combinaţie nouă.
3. Imaginaţie şi gândire
În „Vocabular de psihologie” Piéron definea imaginaţia drept un produs al gândiri. Şi alţi psihologi
dizolvă complet imaginaţia în gândire. Consecinţa unor asemenea puncte de vedere o reprezintă
diminuarea rolului imaginaţiei în cunoaştere.
Dificultatea înţelegerii relaţiei dintre imaginaţie şi gândire provine din faptul că în plan procesual cele
două mecanisme se plasează la capetele unui continumm, graniţele dintre ele neputând fi trasate cu
precizie. În al doilea rând, dificultatea provine din caracterul net contradictoriu al produselor şi
mecanismelor lor. Astfel, în timp ce imaginaţia tinde spre imagini eliberate de orice reglementare,
gândirea tinde spre polarizări conceptuale, spre construcţie teoretică, prin raţionament. În timp ce
imaginaţia se caracterizează prin spontaneitate şi plasticitate, gândirea se caracterizează prin precizie,
rigurozitate.
Deşi rezultatul imaginaţiei este imagine plastică, intuitiv-concretă, ea se bazează pe scheletul logic
furnizat de gândire, fiind practic o imagine construită şi mulată pe scheletul logic.
!Relaţiile dintre imaginaţie şi gândire pot fi concepute în două planuri: genetic şi funcţional.
În plan genetic, asistăm la o alternanţă a imaginaţiei şi gândirii. Imaginaţia apare ca o premisă a
gândirii logice.
În plan funcţional, imaginaţia se integrează în structura gândirii abstracte, iar gândirea abstractă are
drept suport imaginarul; astfel, imaginile se impregnează de semnificaţie, iar noţiunile – cu
semnificaţiile lor conduc la imagini. Atât imaginile, cât şi noţiunile se formează în procesul
interiorizării acţiunilor materiale (obiective) sau materializate.
Galperin, în teoria formării pe etape a acţiunilor mintale afirmă că formarea noţiunilor este un fel de
model desfăşurat al formării oricărei imagini.
Imaginaţia nu rămâne la statutul de anexă a gândirii, aşa cum apărea în vechile orientări psihologice, ci
este un mijlocitor al diferitelor activităţi ale gândirii (înţelegerea, rezolvarea problemelor, creaţia,
conceptualizarea).
Imaginaţia se construieşte înlăuntrul gândirii, ca o latură absolut necesară a acesteia, iar gândirea se
articulează într-o zonă centrală a câmpului imaginativ, ambele mijlocindu-se una pe alta.
4. Imaginaţie şi memorie
Platon compara memoria cu un scrib care fixează amintirile în suflet, iar imaginaţia cu un pictor care dă
formă ideilor.
În psihanaliză, imaginaţia este determinată integral de amintirile din copilărie. Atât imaginaţia, cât şi
memoria se supun la două logici interne diferite: memoria care se referă la imagini şi cunoştinţe este
centrată pe restituirea amintirilor aşa cum erau ele în momentul achiziţiei, în timp ce imaginaţia are
tendinţa de a acompania reprezentările trecute cu elemente proiective actuale.
Memoria este pentru imaginaţie punctul de plecare, dar şi punctul de sosire. Vîgotski afirma că
„imaginaţia îşi are rădăcinile ei puternice în memoria noastră”.
Imaginaţia este pentru memoria factor restructurator, ea separă, îngroaşă, schimbă semnificaţia
amintirilor, le colorează, le amplifică sau le diminuează.
Interpretată ca proces şi produs al restructurării experienţei, imaginaţia depăşeşte memoria.
5. Imaginaţie şi afectivitate/motivaţie
Ribot definea imaginaţia ca „proprietatea pe care o au imaginile de a se reuni în combinaţii noi”.
Freud concepe imaginaţia ca pe o realizare în plan mintal a dorinţelor refulate.
Stările afective (emoţii, sentimente, pasiuni) declanşează, facilitează sau inhibă imaginaţia. Uneori,
influenţa tensiunilor emotive asupra imaginaţiei este atât de mare, încât aceasta se supune unei alte
logici decât celei raţionale şi, anume logicii afective, fapt care permite depăşirea schemelor rigide ale
gândirii.
Procesele afective reprezintă o sursă energetică majoră pentru imaginaţie.
Imaginaţia participă la apariţia stărilor afective, la transformarea lor. Imaginaţia declanşează şi întreţine
emoţia. Imaginaţia poate transforma sentimentele în pasiuni oarbe.
Datorită faptului că uneori motivaţiile sunt iraţionale, capricioase, egocentrice, relaţiile dintre
imaginaţie şi motivaţie au fost puse sub semnul întrebării.
6. Imaginaţie şi personalitate
Imaginaţia nu trebuie raportată numai la diversele procese psihologice ale individului, ci şi la
personalitatea acestuia.
Trăsăturile caracteriale ale omului influenţează atât evoluţia, cât şi productivitatea imaginaţiei.
Osborn arăta că teama paralizează imaginaţia, blochează, inhibă la oameni producţia de idei creative.
Alţi autori au subliniat importanţa încrederii în sine şi în alţii în procesul imaginativ. Atitudinile
subiectului faţă de propria activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esenţiali ai comportamentului
creativ. Curiozitatea, căutarea noului, asumarea riscului pot influenţa pozitiv imaginaţia.
Tipul general de personalitate are o mare semnificaţie în actul imaginativ:
- criticul – aflat în faţa unei ipoteze sau idei noi, caută să-i demonstreze inexactitatea;
- receptivul – speculează asupra implicaţiilor posibile.

6.4. Formele imaginaţiei

• În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar, se poate vorbi despre:
- imaginaţia voluntară (caracterizată prin prezenţa scopului şi a efortului voluntar);
- imaginaţia involuntară.
Prima este superioară celeilalte prin focalizarea şi conducerea conştientă, în schimb ea este mai
sărăcăcioasă, mai schematică datorită conformării la modelele raţionale.
Imaginaţia involuntară beneficiază de aporturile structurilor inconştientului, care dispun de un grad mai
mare de flexibilitate.
După starea de activism a subiectului, există:
- forme pasive de imaginaţie (visul din timpul somnului şi reveria);
- forme active de imaginaţie (imaginaţia reproductivă şi imaginaţia creatoare, visul de perspectivă).
• După tipul de activitate în care se încadrează, există: imaginaţie artistică, literară,
tehnico-ştiinţifică, muzicală etc.
• După tipul de reprezentări dominante, vorbim de imaginaţie plastic-vizuală, auditiv-
motrică etc.
În toate aceste forme de imaginaţie sunt utilizate o varietate de procedee (moduri de operare mintală)
care duc la rezultate diferite cantitativ şi calitativ.
 CAPITOLUL 7
MOTIVAŢIA

7.1. Accepţiunile noţiunii de motivaţie

Studiul motivaţiei are în vedere explorarea aspectelor care stau la baza acţiunilor noastre: cum ajungem
să acţionăm şi ce gen de factori ne influenţează acţiunile.
Modelul motivaţiei umane, la vechii greci se încadra în teoria lor tripartită asupra naturii umane:
domeniile experienţei cognitive, conative şi afective. Analogia utilizată pentru a explica această alegere
era o şaretă trasă de doi cai: domeniul cognitiv este vizibil, care ia deciziile şi conduce cursa, dar forţa
motrice (caii care trag şareta) ia naştere din combinaţia intenţiilor (domeniul conativ) şi a emoţiilor sau
sentimentelor (domeniul afectiv). Pentru greci, aceste două domenii erau considerate forţa motrice a
comportamentului uman.
Nuttin arată că termenul <motivaţie> este utilizat pentru a desemna aspectul dinamic şi direcţional
(selectiv sau preferenţial) al comportamentului. A Roşca (1943) înţelegea prin <motivaţie> „totalitatea
mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau
neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”.
Stimulii externi capătă valenţe motivaţionale numai dacă au o semnificaţie în raport cu condiţiile
interne.
În 1965, Michotte a definit motivaţia ca o „cauză internă” a comportamentului.
P. Golu defineşte motivaţia ca „model subiectiv al cauzalităţii obiective, cauzalitate reprodusă psihic,
acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăţare şi educaţie în achiziţie internă a persoanei.
În opinia autorului, motivaţia leagă persoana de lume şi o menţine în sfera determinismului exterior,
fapt vital pentru fiinţarea persoanei. Pe de altă parte, ea operează o anumită întrerupere în lanţul
cauzelor din afară, preluând treptat funcţia de punct de comandă dominant în comportamentul
persoanei. Ea construieşte între stimul şi reacţie un sistem de filtre şi comparatori care lasă informaţia
să se propage selectiv în funcţie de liniile de semnificaţie ale ansamblului persoanei.
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrice a întregii sale
dezvoltări psihice şi umane. Motivaţia sensibilizează diferit persoana la influenţele externe, făcând-o
mai mult sau mai puţin permeabilă la ea.
În filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizare ale organismului
pentru diferite obiecte. Acestea sunt:
• trebuinţe – procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările sau excesele
intervenite în organism sau în sistemul personalităţii;
• impulsuri – trebuinţe aflate în stare de excitabilitate accentuată;
• intenţii – implicări proiective ale individului în acţiune;
• valenţe – orientări afective spre anumite rezultate;
 • tendinţe – forţe direcţionate mai mult sau mai puţin precis.
Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl determină pe individ să şi le
satisfacă, formează sfera motivaţiei acestuia.

7.2. Efectele funcţionalităţii formelor şi structurilor motivaţionale

7.2.1. Trebuinţele

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele ei motrice cele
mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibrul bio-psiho-social al omului, în condiţiile
solicitărilor mediului exterior. Ele sunt sursa primară a acţiunii.
Trebuinţele pot fi clasificate în trebuinţe fiziologice (presupun schimburi biochimice în organism,
menite a menţine echilibrul mediului intern) şi trebuinţe psihologice (rezultă din relaţiile subiectului cu
situaţiile).
În funcţie de geneza şi conţinutul lor, trebuinţele pot fi primare (înnăscute, cu rol de asigurare a
integrităţii fizice a organismului şi secundare (formate în decursul vieţii şi cu rol în asigurarea
integrităţii psihice şi sociale a individului).
În categoria trebuinţelor primare sunt incluse:
a) trebuinţele biologice sau organice (foame, sete, sexuale);
b) trebuinţe fiziologice sau funcţionale (de mişcare, relaxare, descărcare).
În categoria trebuinţelor secundare sunt incluse:
a) trebuinţele materiale (de locuinţă, confort);
b) trebuinţele spirituale (de realizare a propriei personalităţi);
c) trebuinţele sociale (de comunicare, cooperare, integrare etc.).
Clasificarea trebuinţelor a fost realizată şi în funcţie de nivelul la care se realizează relaţia dintre
individ şi mediu:
- dacă relaţia are loc la nivel biologic, vorbim de trebuinţe biologice;
- dacă relaţia are loc la nivelul relaţiilor psihosociale, vorbim de trebuinţe sociale.
Trebuinţele pot fi clasificate şi în funcţie de gradul lor de generalitate:
- trebuinţe generale (întâlnite în mai multe tipuri de activităţi);
- trebuinţe specifice (cu un caracter mai restrâns).
Se poate vorbi de existenţa unor trebuinţe independente şi a unor trebuinţe derivate, care iau naştere din
modalităţile de satisfacere ale altora.
Satisfacerea trebuinţelor se soldează cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor duce la dilatarea sau
exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturaţie. Nesatisfacerea lor pe o perioadă mai mare de timp
poate periclita existenţa, fizică şi psihică a individului.
 7.2.2. Motivele
Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate.
Leontiev considera motivele „trebuinţele conştientizate”; această definiţie îngustează sfera noţiunii
respective, deoarece nu toate sunt conştiente.
Paul Diel (1970) susţine existenţa unor „motive intime”, care sunt tensiuni interne, secrete ale
individului; unele sunt elementare şi inconştiente, iar altele superioare şi stau la baza formării
structurilor psihice complexe.
Diferenţa dintre trebuinţe şi motive este realizată fie în funcţie de raportul lor cu acţiunea, fie după
gradul lor de generalitate.
Motivul este mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea. De aici decurg şi cele
două segmente ale motivului, segmente între care există o strânsă interacţiune:
- unul energizant, dinamogen;
- altul orientativ şi direcţional.
Motivele au trei caracteristici importante: un caracter generalizat, un caracter personalizat şi o
autonomie funcţională.
Funcţionalitatea concretă a diferitelor modalităţi şi structuri motivaţionale generează apariţia unor
fenomene deosebit de importante. Astfel, ca urmare a persistenţei în timp a aceluiaşi tip de relaţie
preferenţială dintre individ şi mediu, apare fenomenul de saturare (asociat cu tendinţa de căutare a
schimbării). Datorită faptului că structurile motivaţionale nu sunt statice, ci extrem de mobile, ele se
pot deplasa spre alte obiecte decât cele care au stat iniţial la baza lor. Intervine astfel fenomenul
substituirii care se manifestă sub diferite forme. Deplasarea substitutivă a motivaţiei implică
restructurarea întregului sistem cognitiv al individului. Important este şi fenomenul de perfecţionare a
structurilor motivaţionale, individul urmărind nu doar realizarea unui scop, ci şi a unui grad de
perfecţiune în activitatea desfăşurată.
Dinamica structurilor motivaţionale este exprimată şi mai pregnant de fenomenul diferenţierii, realizat
în plan orizontal (trecerea de la un obiect la altul) şi în plan vertical (acelaşi obiect urmărit la diferite
niveluri de perfecţiune).

Principii comune ale diferitelor motive

În anii ‚40-’50, mulţi psihologi considerau că toate motivele primare operează conform principiului de
reducere a pulsiunii: motivele sunt orientate către stingerea (reducerea) stării psihologice în care o
persoană este tensionată, iar persoana resimte plăcere din această stingere a tensiunii sau impulsului. Se
pare că stingerea impulsului este variabilă pentru motivele legate de supravieţuire. În cazul privării de
hrană, simţim tensiune, care se reduce în momentul alimentării, iar această reducere a tensiunii o
resimţim ca plăcută.
Teoria reducerii pulsiunii nu poate cuprinde motivele legate de curiozitate.
Această teorie sugerează faptul că orice persoană evită situaţiile de tensiune extremă; dar unele
persoane caută asemenea situaţii, precum în motociclism sau paraşutism (Geen, Beatty şi Arkni, 1984).
Actualmente, psihologii resping teoria stingerii impulsului, în favoarea principiului nivelului de
activare, conform căruia oamenii caută un nivel optim de activare. Nivelul optim variază în funcţie de
persoană. Privările fiziologice, de tipul foamei sau setei, ridică nivelul de excitare peste cel optim şi
determină manifestări comportamentele specifice pentru a readuce excitarea la nivel normal.
Chiar dacă noţiunea de nivel de excitare nu este lipsită de puncte criticabile, ea pare un principiu de
unificare a motivelor primare mult mai valabil decât stingerea impulsului.

7.3. Teorii ale motivaţiei

7.3.1. Teoriile instrumentaliste

Teoriile instrumentaliste au avut o largă răspândire în psihologie. În esenţă, ele presupun stabilirea unor
liste de trebuinţe.
A. Murray (1938), pornind de la investigarea unor caracteristici ale personalităţii, stabileşte o listă de
trebuinţe corespunzătoare unor tipuri de comportamente motivate social. El se referă la două categorii
de trebuinţe:
- unele primare sau viscerogenice (aproximativ în număr de 12, de exemplu nevoia de apă, aer, sex);
- altele secundare sau psihogenice (27, de exemplu nevoia de afiliere, autonomie etc.).
O listă asemănătoare este întocmită de R.B. Catell (1950), în care sunt incluse trebuinţele organice şi
înclinaţiile organice.
A. Maslow aduce o critică vehementă acestor teorii bazate pe liste atomiste de motive, la fel ca şi H.
Bessel care arată că listele nu satisfac criteriile de ireductibilitate ale nevoilor, independenţa şi
exhaustivitatea acestora.

7.3.2. Teoriile holist-umaniste

Teoriile holist-umaniste asupra motivaţiei deplasează atenţia spre structurarea, organizarea şi

ierarhizarea nevoilor.
Teoria lui Lasow, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „piramida trebuinţelor”,
cuprinde 5 niveluri distincte:
1. trebuinţele organice;
2. trebuinţele de securitate;
3. trebuinţele de apartenenţă la un grup;
4. trebuinţele de stimă şi statut social;
5. trebuinţele de autorealizare.
Teoriile holist-umaniste sesizează mai bine determinarea socio-culturală a nevoilor, depăşind
„artificialismul” multora dintre listele de motive.
Criticile aduse „piramidei” lui Maslow au vizat: tendinţa de a generaliza anumite valori proprii culturii
occidentale asupra tuturor celorlalte culturi (M. Maruyama) şi caracterul ei static şi unideterminat (C.
Mamali).
Teoria dinamico-evolutivă asupra motivaţiei, propusă de C. Mamali este bazată pe evoluţia sistemului
motivaţional al indivizilor, ca urmare a interacţiunii dintre ei. El introduce termenul de balanţă
motivaţională, prin intermediul căreia explică raporturile dintre indivizii intraţi în acţiune şi relaţiile
dintre rolurile lor. Principalele stări ale balanţei motivaţionale sunt:
1. stagnarea motivaţională, părţile rămânând la acelaşi nivel motivaţional;
2. dezvoltarea motivaţională inegală sau contradictorie, evoluţia sistemului motivaţional al unei părţi
producându-se prin stagnarea sau regresia sistemului motivaţional al celeilalte părţi;
3. involuţie motivaţională reciprocă – când ambele părţi trec în procesul interacţiunii de la niveluri
motivaţionale superioare la niveluri inferioare;
4. coevoluţia motivaţională – când ambele părţi aflate în interacţiune trec spre niveluri motivaţionale
superioare.
Modelul relaţional al motivaţiei, elaborat de J. Nuttin are ca punct de plecare relaţiile preferenţiale pe
care omul le stabileşte cu lumea.
Principalele postulate ale modelului sunt:
• individul (ca potenţial de acţiune) şi mediul (ca material situaţional) formează o unitate
bipolară;
• sistemul relaţional individ-mediu are un caracter dinamic;
• originea dinamismului sistemului individ-mediu se află tocmai în trebuinţele sale;
 • trebuinţele, înainte de a fi canalizate spre un obiect specific, există sub o formă
precomportamentală ce presupune o orientare implicită spre o categorie de obiecte;
• motivaţia este un proces de reglare continuă, ea este o direcţionare activă a comportamentului,
dirijând şi coordonând diferit operaţii spre un obiect-scop;
• comportamentele sunt intrinsec motivate, în măsura în care tind să atingă obiectul care se află la
capătul lor;
• orientarea fundamentală a trebuinţelor este înnăscută, ceea ce nu înseamnă că ele nu se dezvoltă
şi nu se concretizează în forme diferenţiate, modelate de factori experienţiali, situaţionali şi
procese de elaborare cognitivă;
• datorită caracterului relaţional al procesului motivaţional, activarea lui îşi are originea fie în
condiţiile individului, fie în obiect.
Opusul personalizării motivaţiei îl constituie alienarea motivaţională, care presupune efectuarea unor
acţiuni contrare dorinţelor şi intenţiilor, sub influenţa presiunii sociale, a autorităţii sau din nevoia
conformităţii.
Modelul relaţional al motivaţiei constituie o încercare de evidenţiere a rolului reflexivităţii în motivaţie,
exprimat atât în conştientizarea gradată a diferitelor forme motivaţionale, cât şi în elaborarea şi
structurarea unor atitudini cognitiv-afective faţă de acestea.
 7.4. Funcţiile motivaţiei

Printre funcţiile motivaţiei se numără:

1. funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru psihologic sau fiziologic. În
această fază, starea de necesitate dăinuie, dar nu declanşează acţiunea. De obicei, această funcţie este
specifică trebuinţelor;
2. funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunii. Acesta constituie motivul, definit de Piéron (1966)
ca „mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată”;
3. funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea –
prin intermediul conexiunii inverse, influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.
Efectele cantitative ale motivaţiei se exprimă în faptul că ea pune organismul în situaţia de a trece la
acţiune sub influenţa stimulărilor interne sau externe. Ea susţine activitatea organismului pentru un
timp mai scurt sau mai îndelungat.
Efectele calitative ale motivaţiei se exprimă în faptul că ea permite organismului să treacă de la un scop
la altul. Motivaţia facilitează ierarhizarea diferitelor scopuri posibile.
 CAPITOLUL 8
AFECTIVITATEA

8.1. Definirea şi specificul proceselor afective

Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă, obiectele, fenomenele, evenimentele care

acţionează asupra lui au un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa. Între stimulii interni (reuniţi sub
denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări ale căror efecte sunt procesele
afective. Aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm;
nesatisfacerea sau contrazicerea lor duce la neplăcere, nemulţumire, tristeţe etc.
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă în forma unor trăiri subiective de o
anumită intensitate şi durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii
de necesitate şi dinamica evenimentelor din planul obiectiv extern35.
P.P. Neveanu definea afectivitatea ca „fenomen de rezonanţă a lumii în subiect, care se produce în
măsura şi pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului şi este totodată vibraţia expresivă a
subiectului social în lumea sa,...”.
În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care
acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect pentru că

35
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei II, p. 451
numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii
trebuinţelor.
Procesele afective sunt procese psihice generate de relaţiile dintre obiect şi subiect sub formă de trăiri,
uneori atitudinale.
Deşi sunt strâns legate de toate celelalte fenomene psihice, procesele afective îşi au propriul lor
specific.
a) Afectivitate şi cogniţie
Încă din 1825, Herbert arăta că emoţiile nu pot exista în afara actelor intelectuale, ele fiind produsul
ciocnirii reprezentărilor. Se aprecia corect factorul declanşator, dar nu şi natura lor. Emoţiile sunt
declanşate de informaţiile ce vin din mediul extern, însă prin natura lor sunt trăiri tensionale generate
direct de motivaţie.
Schachter (1964) injectând subiecţii cu epinefrină în condiţii de informare, semiinformare, ignoranţă şi
placebo a constatat că emoţii mai puternice apar în situaţiile de semiinformare şi ignoranţă. Acest fapt
l-a determinat să considere că importantă este interpretarea cognitivă, nu atât arousalul fiziologic.
Piaget consideră că inteligenţa şi afectivitatea sunt inseparabile. În opinia lui, afectivitatea joacă rol de
sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei, dar nu şi structurile ei36. Energetica conduitei
relevă afectivitatea, în timp ce structurile ei relevă funcţiile cognitive.
Interesantă este şi apropierea care s-a făcut între „stadiile dezvoltării intelectului” (stabilite de Piaget) şi
„stadiile dezvoltării afective a copilului” (creionate de Freud).
Golse (1989) le compară după următoarele criterii:
- gradul de organizare (la Freud stadiile interferează, lăsând în urma lor sedimente; la Piaget ele sunt

36
Zlate, M., 2006, Fundamentele psihologiei, p. 264
paliere de echilibru dinamic între structurile cognitive formate, nelăsând urme după ce au fost
depăşite);
- legătura dintre regresia afectivă şi deteriorarea intelectuală (la Piaget evoluţia este ireversibilă; la
Freud există nenumărate mişcări regresive, tranzitorii sau permanente);
- cronologia stadiilor (la Piaget există o cronologie logică a stadiilor, la Freud aceasta chiar dacă există,
nu este obligatorie).
Psihologia modernă a evidenţiat o serie de diferenţieri existente între cele două categorii de procese. În
procesele cognitive, omul operează cu instrumente specializate (analiză, sinteză, generalizare,
abstractizare, diminuare, divizare, aglutinare etc.); în procesele afective el reacţionează cu întreaga
fiinţă.
Afectivitatea este o vibraţie concomitent organică, psihică şi comportamentală, ea este tensiunea
întregului organism cu efecte de atracţie sau respingere, căutare sau evitare.
Deşi procesele afective sunt declanşate prin fapte cognitive, ele nu sunt reductibile la acestea. Atunci
când conflictul afectiv este solidar cu conflictul cognitiv, randamentul activităţii intelectuale este mai
mare. Dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferenţă, se va reduce şi
capacitatea individului de a soluţiona probleme noi.
b) Afectivitate şi motivaţie
V. Pavelcu arată că afectivitatea nu este un simplu însoţitor al motivului, deşi capătă proprietăţi
motivaţionale.
I. Radu, inspirând-se din concepţia lui Pavelcu, arată că motivul are un caracter vectorial, în timp ce
procesul afectiv prezintă aspectul unui „câmp”. El consideră că emoţia nu este doar „un fapt secund”,
derivat, ci atât cauză, cât şi efect al motivaţiei.
P.P. Neveanu arăta că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o situaţie dată, iar
motivele sunt procese afective condensate, cristalizate, „solidificate”. Deşi între motivaţie şi afectivitate
există o strânsă interacţiune, ele nu trebuie confundate37. Reuchlin (1988) arăta că există stări de
motivaţie fără emoţie, dar şi emoţii care nu se asociază cu stări motivaţionale.
c) Afectivitate şi alte funcţii psihice
Afectivitatea se regăseşte în faza „ciocnirii motivelor” sau în „faza deliberării” din actul voluntar, ea
este transfigurată în temperament, unele trăsături ale acesteia fiind chiar de ordin afectiv, altele având o
mare încărcătură afectivă. Afectivitatea este prezentă începând cu pulsaţiile inconştientului şi terminând
cu realizările ultimative ale conştiinţei. Tocmai de aceea ea este considerată componenta bazală,
infrastructurală a psihicului şi nota lui definitorie.

8.2. Proprietăţile proceselor afective

A. Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie
în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor şi
aspiraţiilor. De obicei, procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi cu elemente contrare:
bucurie-tristeţe, iubire-ură etc.
Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic al
acestora, în caracterul lor încordat sau destins.
Polaritatea trăirilor afective se manifestă în funcţie de particularităţile situaţiei, dar mai ales dependent
de particularităţile personale38.
B. Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat
trăirea afectivă. Dina ceastă perspectivă, întâlnim stări afective intense şi foarte intense şi altele mai
puţin intense. Ea este în funcţie de valoarea afectivă a obiectului şi de semnificaţia lui în raport cu
37
Zlate, M., op.cit., p. 265

38
Cosmovici, A., 1996, Psihologie generală, p. 219
trebuinţele subiectului, de capacitatea afectivă a subiectului.
Creşterea intensităţii stărilor afective se obţine prin schimbarea (amplificarea) semnificaţiilor
afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem în relaţie. O asemenea creştere a intensităţii
trăirilor afective trebuie să se producă în anumite limite optime; este necesar nu doar un optimum
motivaţional, ci şi un optimum afectiv.
C. Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă
persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente39.
Această proprietate este foarte importantă, deoarece alimentând permanent semnificaţia afectogenă a
unui stimul (obiect sau persoană) putem ţine mereu trează starea afectivă faţă de el.
D. Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de
la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la
alta, de la o trăire la alta numai în condiţii de necesitate. Din acest considerent, ea trebuie deosebită de
fluctuaţia trăirilor afective – care presupune tot o trecere de la o stare la alta, însă fără nici un motiv.
Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturităţii sau chiar patologiei proceselor
afective.
E. Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi
„văzute”, „citite”, „simţite”. Exteriorizarea se realizează prin intermediul expresiilor emoţionale. Cele
mai cunoscute expresii emoţionale sunt40:
• mimica (ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei);
• pantomimica (ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul);
• modificările de natură vegetativă (vasoconstricţia, vasodilataţia, gol în stomac etc.);
• schimbarea vocii (a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei etc.).
Expresiile emoţionale se corelează şi se subordonează stărilor afective, dând naştere conduitei
emoţional-expresive. Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii, fie prin
imitaţie, fie prin efort. Expresiile emoţionale îndeplinesc rol de comunicare, rol de influenţare a
conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte, rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la

39
Zlate, M., op.cit., p. 269

40
Neveanu, P.P., Zlate, M., Creţu, T., 1999, Psihologie, p. 111
situaţie, rol de contagiune şi rol de accentuare sau diminuare a însăşi stării afective.

8.3. Teorii ale emoţiilor

8.3.1. Teorii fiziologice periferice

Potrivit versiunii clasice, succesiunea cauzală în determinismul emoţiei ar fi:

Stimulul (situaţia)  percepţia situaţiei  emoţia  expresia emoţiilor (mimică, modificări fiziologice
etc.).
W. James propune o altă succesiune: Stimulul  percepţia stimulului  expresia emoţională  emoţia.
Fiziologic, succesiunea evenimentelor apare astfel: Stimulul (S)  perceperea stimulului (PS) 
excitaţia reflexă a organelor interne şi a musculaturii striate (EO)  percepţia reacţiilor viscerale şi
somatice (= emoţia E). Sursa emoţiilor o constituie excitaţiile, semnalele provenite de la viscere,
muşchi etc.
Teoria lui James a fost numită periferică, deoarece reduce conţinutul emoţional la senzaţii de ordin
periferic şi în acelaşi timp fiziologică, pentru că reacţiile fiziologice apar ca fiind determinante în
constituirea semnificaţiei afective conştiente.
Fiziologul danez Lange reducea emoţia la modificările vasomotorii, adică la ceea ce simte individul ca
efect al dilatării şi constricţiei vaselor sanguine, a modificării fluxului sanguin în organe.
Dacă la James emoţia era cauzată de feedback-ul modificărilor organice (somatice şi vegetative), la K.
Lange acest feedback e doar vascular, vasomotor.
Această teorie a fost infirmată de cercetările experimentale efectuate pe animale care au arătat că
reacţiile emoţionale nu se suprimă atunci când creierul este separat de viscere.
Teoria fiziologică periferică include şi o parte de adevăr: feedback-ul vegetativ al organelor efectoare
joacă rolul de a întreţine şi exagera într-o anumită măsură emoţia.

8.3.2. Teorii fiziologice centrale

Pornind de la experienţele de extirpare a unor porţiuni din creier, experienţe care au evidenţiat rolul
diencefalului în producerea reacţiilor afective, Cannon şi apoi Bard au propus teoria talamică a
emoţiei. Potrivit acestei teorii, trăirea emoţională constituie un eveniment central. În mecanismul de
producere al emoţiei talamusul ar avea un rol important.
În concepţia lui Cannon, stimularea la nivelul receptorului determină impulsul către talamus. De aici,
descărcările talamice produc (la nivelul viscerelor şi a muşchilor striaţi) modificările vegetative şi
motorii caracteristice, iar simultan – datorită descărcării ascendente spre cortex – apare trăirea
emoţională.
Mecanismul fiziologic al emoţiei se transferă – în optica lui Cannon – între diencefal şi scoarţa
cerebrală. Cercetările ulterioare au evidenţiat participarea şi a altor regiuni ale creierului în elaborarea
emoţiei.
Papez şi McLean au propus explicaţii bazate pe conexiuni corticotalamice, arătând că participarea
scoarţei cerebrale este esenţială în ceea ce priveşte aspectul subiectiv al emoţiei, în timp se
hipotalamusul rămâne centrul efector al expresiei emoţionale.
Ipoteza sistemului limbic a fost treptat completată şi validată.
Caracteristic acestui grup de teorii este faptul că pun pe seama activităţii SNC atât componenta
subiectivă, cât şi controlul, răspunsurile vegetative şi comportamentale.

8.3.3. Teorii cognitiv-fiziologice

Sistematizarea datelor culese în experienţe fiziologice a dus la modele parţiale, care ajung să fie
depăşite progresiv prin integrarea unor informaţii inedite în modele mai cuprinzătoare.
Se conturează ideea că emoţia reprezintă un sindrom organizat în care dimensiunea cognitiv-subiectivă,
cea vegetativă şi manifestările motorii comportamentale îşi au fiecare importanţa lor.
Teoriile cognitiv-fiziologice care domină scena fiziologiei emoţiei în ultimii 20 de ani, se bazează pe
datele unor experienţe în care se manipulează doi factori: componenta neurovegetativă şi contextul
cognitiv-social. Se urmăreşte modul în care un anumit dublaj informaţional ce însoţeşte modificări
fiziologice controlate, determină tipul de evaluare subiectivă în procesul emoţional.
Teoriile cognitiv-fiziologice susţin că o stare emoţională este produsul interacţiunii între două
componente: o activare fiziologică (marcată de o activare simpatică ridicată) şi o cunoaştere a cauzei
activării. În timp ce prima componentă este privită ca emoţional nespecifică (ea determină doar
intensitatea procesului emoţional) informaţia, cunoaşterea este aceea care determină calitatea stării
afective.
În procesele afective fuzionează informaţia despre situaţia care produce emoţia, relaţia persoanei faţă
de situaţie şi modificările vegetative şi comportamentale care apar în organism.

8.4. Modificări organice, vegetative în procesul emoţional

Încercând o inventariere a modificărilor organice vegetative ce au loc în procesul emoţional, rezultă o

configuraţie destul de complexă41:
a) modificări în tabloul EEG sub forma unei „treziri” bioelectrice, a unei activări cu blocarea
consecventă a ritmului alfa sincronizat;
b) modificări în activitatea cardiacă şi a sistemului circulator (puls, tensiune sanguină, reacţii
vasomotorii); ca urmare se modifică temperatura pielii (aspect periferic);
c) modificări de respiraţie (durată, ritm, amplitudine, raportul inspiraţie-expiraţie); apare suspinul,
blocarea etc.;
d) schimbări în mobilitatea gastro-intestinală (în situaţii de teamă, neplăcere, iritare – mişcările se
inhibă; la surpriză se accentuează);
e) modificări în tensiunea musculară;
f) sub influenţa emoţiei se modifică rezistenţa pielii, un indiciu al activării simpatice;
g) compoziţia chimică a sângelui se schimbă sub aspectul conţinutului de adrenalină, zahărului, a
echilibrului acid-bază;
h) secreţia salivară descreşte în emoţii de frică şi mânie, în schimb se accentuează transpiraţia.
Întreaga gamă de reacţii are loc datorită participării sistemului nervos vegetativ (SNV) cu cele două
ramuri ale sale: sistemul nervos simpatic (SNS) şi sistemul nervos parasimpatic (SNP). De aceea, ele se
mai numesc reacţii vegetative. În acest circuit complex intervine şi sistemul endocrin.
Desfăşurarea procesului emoţional, sesizată în substratul ei neuroendocrin este aproximată în figura
8.1.
Punctul de plecare al procesului emoţional îl constituie în mod obişnuit un eveniment extern, care este
înregistrat şi evaluat la nivel cortical.
Există o relaţie imediată între cortex şi sistemul limbic, inclusiv hipotalamusul, formaţiuni nervoase
implicate nemijlocit în emoţie.
Odată cu activarea sistemului limbic, un mesaj electrochimic este trimis spre SNS. Comunicarea se
realizează prin neurotransmiţători, graţie lanţului complex de sinapse. După intrare în acţiune a SNS,

41
Radu, I. (coord.), 1991, Introducere în psihologia contemporană, p. 243
devine activ şi SNP, procesul emoţional fiind caracterizat printr-o descărcare variabilă a celor două
ramuri, deci o anumită balanţa neurovegetativă.
După ce SNS este activat, sunt stimulat glandele suprarenale care produc hormoni (epinefrina,
norepinefrina etc.). Aceştia intră în fluxul sanguin exercitând o acţiune lentă şi continuă asupra
organelor-ţintă (inimă, plămâni, vase sanguine etc.). Hormonii menţionaţi acţionează în acelaşi sens ca
şi descărcările SNS. În ansamblu se produce o stare de activare fiziologică.

Figura 8.1. Circuitul neuroendocrin al emoţiei

(după Landy F., 1986)42

Un circuit paralel este cel endocrin: neurotransmiţătorii stimulează hipofiza, glandă ce produce
hormoni antrenaţi în fluxul sanguin.
Scoarţa cerebrală intervine în această desfăşurare în cel puţin două momente: în recunoaşterea
stimulului extern şi etichetarea lui, apoi în etichetarea (evaluarea) stării de activare, respectiv a
tabloului de modificări fiziologice reflectat prin semnale interoceptive. În acelaşi timp, cortexul
controlează, reglează răspunsul emoţional, putând determina chiar suspendarea acestuia.

42
Radu, I. (coord.), op.cit., p. 244
 CAPITOLUL 9
COMUNICAREA ŞI LIMBAJUL

9.1. Noţiuni de bază

Limbajul constituie cel mai important instrument de comunicare a gândurilor şi, mai mult decât atât,
este un instrument universal: orice societate umană posedă un limbaj şi orice persoană cu nivel
intelectual normal achiziţionează şi utilizează fără efort limba maternă. Orice om poate folosi un
impresionant sistem lingvistic, iar acest fenomen reprezintă una dintre problematicile fundamentale de
care este preocupată psihologia.
Cel mai frecvent, limbajul este definit ca fiind activitatea psihică de comunicare între oameni prin
intermediul limbii.
N. Sillamy (1965) definea limbajul ca „activitatea verbală, comunicare prin intermediul limbii: una
dintre formele activităţii comunicative ale omului”.
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale), ce dispune de o
organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem închegat de semne (cuvinte) şi
de reguli gramaticale stabilite social-istoric. În raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde
nu de existenţa în sine a individului, ci de existenţa colectivităţii umane, a poporului. Din acest punct
de vedere, ea este extraindividuală.
Între limbă şi limbaj există cel puţin două diferenţieri importante:
a) în timp ce limba este un fenomen social (elaborată de societate şi nu de fiecare individ în parte),
limbajul este un fenomen individual, realizându-se atât în plan fiziologic (datorită unor particularităţi
ale aparatului fonator), cât şi în plan psihologic (el având o manifestare personală şi diferită de la
individ la individ);
b) dacă limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune
transformarea elementelor limbii în elemente proprii.
Comunicarea a fost definită cel mai adesea ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau
mai multe persoane, două sau mai multe grupuri.
În concepţia lui Anzieu şi Martin (1969), comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice şi fizice
prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie a unei persoane sau a mai multora, cu o alta sau cu
mai multe, în vederea atingerii unor obiective. Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
1. relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri;
 2. schimbul, transmiterea şi receptarea semnificaţiei;
3. modificarea voită sau neintenţionată a comportamentului celor angajaţi în comunicare.
În ceea ce priveşte conţinutul comunicării, acesta este extrem de variat. Comunicarea vehiculează
imagini, noţiuni, idei (conţinutul informaţional), ea facilitează şi manifestarea conduitelor afective,
produce disonanţa/consonanţa psihică, efectele de acceptare/refuz, concordanţă/neconcordanţă
(conţinutul afectiv-emoţional); prin comunicare se transmit trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune
(conţinutul motivaţional), se iniţiază, se declanşează sau se stopează activităţile, se manifestă rezistenţa
la efort (conţinutul volitiv).
Diferenţa dintre comunicare şi limbaj
Cele două noţiuni se diferenţiază după sfera lor: comunicarea, datorită faptului că se realizează atât prin
mijloace verbale, cât şi nonverbale, are o sferă mai largă decât limbajul care este o comunicare verbală,
realizată prin mijloace lingvistice.
V. Mare (1985) considera că între comunicare şi limbaj există relaţii de coincidenţă parţială a sferelor,
cele două noţiuni conţinând şi elemente proprii, ireductibile unele de altele. Limbajul depăşeşte limitele
comunicării propriu-zise, desfăşurându-se într-un fel sau altul şi atunci când nu are loc comunicarea
interumană.
La rândul ei, comunicarea depăşeşte limitele limbajului verbal, angajând o serie de comportamente
specifice ale vieţii psihice a omului (imitaţia, contaminarea, competiţia etc.). Autorul citat atrage atenţia
asupra faptului că cele două fenomene sunt indisolubil legate între ele.

9.2. Nivelurile limbajului

Folosirea limbajului presupune atât producerea, cât şi înţelegerea lui.

Producerea limbajului începe cu un gând propoziţional, transpus într-o fază şi se finalizează cu sunetele
care exprimă respectiva frază. Înţelegerea limbajului începe cu auzirea sunetelor, ataşarea semnificaţiei
la sunetele auzite sub formă de cuvinte, combinarea cuvintelor pentru a forma fraze, şi se finalizează cu
extragerea unei propoziţii logice. În figura 9.1. sunt explicitate nivelurile limbajului.

Figura 9.1. Nivelurile limbajului

În partea superioară a figurii se situează nivelul unităţilor propoziţiei logice, adică expresiile şi
propoziţiile, Nivelul imediat inferior este cel al cuvintelor şi al diferitelor particule purtătoare de
semnificaţie. Nivelul situat în partea inferioară a figurii este cel al fenomenelor (sunetele vorbirii).
Nivelurile prezintă strânse interconexiuni: expresiile unei propoziţii sunt construite din cuvinte (care
pot cuprinde sufixe sau prefixe), iar acestea la rândul lor sunt formate din foneme.
Limbajul este un sistem cu mai multe niveluri, sistem care leagă gândirea de vorbire prin intermediul
cuvântului şi al unităţilor propoziţionale (Chomsky, 1965).

9.3. Neurofiziologia limbajului

Procesul limbajului are la bază mecanisme nervoase reflexe; el începe întotdeauna cu stimularea
neuronilor eferenţi (motori) sub influenţa impulsurilor aferente (auditive, vizuale, kinestezice, tactile
etc.) la nivelul scoarţei cerebrale. Neuronii verbo-motori stimulaţi trimit impulsuri spre musculatura
organelor verbale, care realizează respiraţia, fonaţia şi articulaţia sunetelor verbale.
Controlul şi reglarea mişcărilor complexe efectuate de variatele organe şi segmente ale aparatului
verbal periferic se realizează pe baza informaţiilor primite de centrii nervoşi corticali, pe calea
aferentaţiei inverse, despre modalitatea de execuţie a mişcărilor verbale.
Aferentaţia inversă cuprinde impulsuri nervoase variate, care circulă mai ales pe canalul auditiv, dar şi
pe alte căi; de cea mai mare importanţă sunt impulsurile aferente proprioceptive (kinesteziile verbale),
care apar în urma contracţiei muşchilor verbali şi ajung la cortex. Toate aceste informaţii aferente
„inverse” se confruntă cu „modelul” mişcărilor verbale învăţate (acceptorul acţiunii) şi dacă mişcarea
efectuată nu coincide cu „modelul”, centrul nervos trimite răspunsuri aferente. Mecanismele de feed-
back dintre organele periferice ale limbajului verbal şi proiecţiile lor corticale sunt prezentate în figura
9.2.

Figura 9.2. Organele periferice ale limbajului verbal şi proiecţiile lor cerebrale
Cercetările de neurofiziologia limbajului au evidenţiat un localizaţionism dinamic şi diferenţial:
a) pentru percepţia limbajului oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal (centrul Wernicke);
afazia senzorială, rezultată din lezarea acestor zone, duce la tulburarea decodificării în recepţia vorbirii
celor din jur;
b) actul vorbirii reclamă zonele motorii din lobul frontal (centrul Broca şi zonele adiacente), ca urmare
a lezării acestor zone se ajunge la o afazie expresivă ce constă în subminarea capacităţii subiectului de
a produce independent limbajul oral;
c) actul citirii angrenează zonele primare şi asociative din lobul occipital şi a celor motorii şi vizuale
din lobul frontal; tulburările de lectură rezidă din leziuni la nivelul acestor zone;
d) scrierea (producerea semnelor grafice) e legată de unele motrice din lobul frontal.
În general, se consideră că majoritatea funcţiilor lingvistice sunt localizate în emisfera dominantă
(stânga pentru dreptaci, dreapta pentru stângaci). Se citează însă şi cazuri de bilateralitate, în care
funcţiile limbajului rezultă din emergenţa ambelor emisfere.

9.4. Formele comunicării

• După numărul de persoane care participă la procesul comunicaţional, desprindem;

- comunicarea interpersonală (se desfăşoară între două persoane, capătă o nuanţă personală atunci
când partenerii se află în relaţii intime, reciprocitate sau o nuanţă profesională, când partenerii se
cunosc mai puţin);
- comunicarea de grup care poate fi împărţită în comunicare intragrup (desfăşurată în interiorul
grupului) şi comunicare intergrup (între grupuri).
• După prezenţa/absenţa unor obiective, desprindem:
- comunicare incidentală (individul furnizează informaţia fără intenţia de a o face);
- comunicare consumatorie (survine ca o consecinţă a unor stări emoţionale sau motivaţionale a unui
individ, fiind expresia directă a acestor stări);
- comunicare instrumentală (urmăreşte modificarea conduitei receptorului);
- comunicare comuniune (partenerii comunică cu bucurie reciprocă, doar pentru a „sărbători”
întâlnirea lor).
• În funcţie de instrumentele comunicării vorbim de:
- comunicare verbală;
- comunicare nonverbală.

9.4.1. Comunicarea verbală (limbajul)

Limbajul reprezintă mai mult decât un mijloc de transmisie; el este şi un tip aparte de conduită a
individului (conduita verbală) ce implică activităţi diverse (vorbire, ascultare, reţinerea mesajelor
sonore etc.).
Contribuţii remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentaţii şcolii constructiviste (Wallon,
Vîgotski, Luria, Piaget). preocupaţi de investigarea achiziţiei limbajului.
Teoriile învăţării limbajului au fost dezvoltate de behaviorişti. Skinner în lucrarea „Comportamentul
verbal” (1957), lansa ideea potrivit căreia limbajul nu este în mod special diferit de orice altă formă a
comportamentului.
Spre deosebire de behaviorismul tradiţional al lui Watson (care punea accent pe două elemente: stimul
– reacţie), Skinner adăuga un al treilea;
- întărirea (recompensa). Aceste 3 elemente interacţionează astfel: stimulul care acţionează asupra
organismului oferă ocazia declanşării răspunsului, care poate fi întărit. Acesta este tipul de acţiune pe
care Skiner îl numeşte <operant>.
Comportamentul verbal este un asemenea comportament operant, achiziţionat prin condiţionarea
operantă.
Modelul abstract al comunicării umane este redat în figura 9.3.
 Figura 9.3. Comunicarea interumană după Meyer-Eppler

Se disting în această schemă; emiţătorul (E) şi receptorul (R). Între cele două se interpune canalul sau
calea de comunicare. Pentru ca informaţia să treacă prin acest canal, ea trebuie redată într-o formă aptă
de transmisie; altfel spus, mesajul trebuie transpus într-un cod (sistem de semne), care să fie comun cel
puţin în parte emiţătorului şi receptorului. În figura de mai sus, această relaţie este redată de cele două
cercuri secante: RE indică repertoriul emiţătorului, iar RR – repertoriul receptorului, în timp ce partea
haşurată marchează repertoriul comun (RE ∩ RR).
Comunicarea verbală nu are numai un sens funcţional, de schimb de informaţie impus de rezolvarea
unei sarcini comune, comunicarea interumană vehiculează şi un conţinut emoţional, caracterizându-se
printr-un anumit grad de consonanţă psihică, de acceptare/inacceptare.
Esenţial este faptul că participanţii la comunicare se influenţează unii pe alţii.
Comunicarea interumană, dialogul între două persoane A şi B se poate menţine pe baza unei motivaţii
profunde.
Th. Newcomb a schiţat o teorie a actelor comunicative.
Chiar şi în cele mai simple acte de comunicare sunt implicate două persoane (A şi B) care discută
despre evenimente (X) ce fac parte din universul lor comun. Se instituie o dinamică specifică a acestor
relaţii, care se supune unor regularităţi. Atitudinile asemănătoare manifestate de A şi B faţă de X se pot
numi „relaţii simetrice”.
Când într-o relaţie duală (între două persoane) apare dezacordul, cu cât este mai puternică atracţia lui A
faţă de B, cu atât va căuta să reducă mai mult diferenţa sau abaterea eventuală între propria atitudine
faţă de X şi aceea pe care o înregistrează la B.
Restabilirea echilibrului poate lua – după Newcomb – forme diferite:
a) apropierea celor două atitudini graţie evoluţiei unuia sau a celor doi parteneri;
b) atenuarea importanţei acordate obiectului sau evenimentului care formează sursa tensiunii, a
dezacordului;
c) reducerea intensităţii afective între A şi B, ceea ce va diminua şi nevoia de comunicare reciprocă – în
caz de eşec al alternativelor (a) şi (b).

9.4.2. Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, mai
amplu abordate şi investigate, fiind corpul uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea. Unii psihologi
estimează că aprox. 65% din semnificaţiile prezente într-o conversaţie sunt purtate de semnale
nonverbale (gesturi, expresii faciale, poziţii ale corpului, mişcări oculare, aşezare în spaţiu)43.
Comunicarea prin corp este cea mai complexă, deoarece corpul poate deveni un produs voluntar
travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, mutilare). Ea recurge la mijloace
ca: aparenţa fizică, gesturi, mimică (expresia feţei).
Legat de aparenţa fizică, o mare importanţă o are îmbrăcămintea persoanei, ca furnizor de informaţii
adecvate sau false despre individ.
Gesturile reprezintă unul dinte cele mai importante mijloace. J. Stoetzel le clasifică în trei categorii:
- gesturi autice (trădează o anumită stare afectivă a individului, de exemplu, frământarea mâinilor);
- gesturi obişnuite (de exemplu, degetele ridicate ale elevilor care doresc să răspundă la întrebări);
- gesturi simbolice (prin care se exprimă aprobarea, indiferenţa, entuziasmul).
Mimica are un rol foarte mare în comunicarea nonverbală. Privirea se distinge ca element central al
feţei. Susţinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stări de admiraţie, iubire, duşmănie

43
Radu, I. (coord), op.cit., p. 157
etc. Prin expresia feţei putem stimula, orienta, decodifica şi înţelege intenţiile partenerului.
Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu
Modul de delimitare şi amenajare a spaţiului „comunică” multe informaţii despre individ.
E.T. Hall (1966) a studiat rolul distanţelor spaţiale în comunicare. În concepţia autorului, există patru
tipuri de distanţe ce reglează comunicarea în funcţie de respectarea sau încălcarea lor:
- distanţa intimă (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol minor);
- distanţa personală (45-75 cm, vocea este normală, familiară);
- distanţa socială (125-210 cm, vocea este plină şi distinctă, mai intensă decât în distanţa anterioară);
- distanţa publică (3,60 7,50 m, discursul este formalizat, gesturile stereotipe, interlocutorul devine un
simplu spectator, iar comunicarea un spectacol).
Comunicarea prin imagini
Deşi este mai puţin interactivă, exercitându-se într-un singur sens, comunicarea prin imagini este mult
mai eficientă, afectând un număr foarte mare de persoane.
De Vito stabileşte şase funcţii ale comunicării nonverbale, asociate celei verbale: accentuează,
completează, contrazice, reglează, repetă, substituie comunicarea verbală.

9.5. Funcţiile comunicării şi limbajului

În raport cu individul, limbajul şi comunicarea îndeplinesc următoarele funcţii (G. Wackenheim, 1969):
1. funcţia de integrare a individului în mediul său (permite individului să trăiască împreună cu alţii, să
ţină seama de experienţa altora etc.);
2. funcţia de dezvăluire şi autodezvăluire (prin comunicare, individul se cunoaşte pe sine şi pe alţii);
3. funcţia valorizatoare (comunicarea răspunde nevoii individului de a fi apreciat);
4. funcţia reglatoare a conduitei altora (comunicând cu alţii, un individ îi poate determina pe alţii să-şi
schimbe atitudinile);
5. funcţia terapeutică (comunicarea este un mijloc curativ).
În raport cu grupul, funcţiile comunicării sunt:
1. funcţia productiv-eficientă (permite realizarea sarcinilor, mai ales în situaţia în care acestea implică
un grad înalt de cooperare între membrii grupului);
2. funcţia facilitatoare a coeziunii grupului (prin comunicare se naşte şi subzistă un grup);
3. funcţia de valorizare a grupului (prin comunicare grupul îşi afirmă prezenţa, îşi relevă originalitatea);
4. funcţia rezolutivă a problemelor grupului (comunicarea salvează onoarea grupului, iar când acesta se
degradează trece prin perioade dificile, poate fi utilizată ca mijloc terapeutic).
 CAPITOLUL 10
ATENŢIA

10.1. Caracterizarea generală a atenţiei

Atenţia face parte din categoria fenomenelor psihice care susţin energic activitatea. Ea este o funcţie
prin care se modelează tonusul nervos, necesar pentru desfăşurarea celorlalte procese şi structuri
psihice. Prezenţa ei asigură o bună receptare senzorială şi perceptivă a stimulilor, înţelegerea mai
profundă a ideilor, o memorare mai tainică şi fidelă, selectarea şi exersarea mai adecvată a priceperilor
şi deprinderilor etc. Lipsa atenţiei sau atenţia slabă duce la omisiuni în receptarea stimulilor, la erori în
reacţiile de răspuns, la confuzii în descifrarea sensurilor, la utilizarea greşită a instrumentelor.
Atenţia a avut în câmpul cercetării psihologice o evoluţie extrem de sinuoasă făcând saltul de la
considerarea ei ca fiind o facultate psihică centrală până la ignorarea sau chiar izgonirea ei din
psihologie44. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, atenţia era considerată
de către introspecţionişti o facultate de sine stătătoare, independentă, cu conţinutul său specific, la fel
ca alte procese şi activităţi psihice, având un rol determinant, decisiv în buna desfăşurare a celorlalte
fenomene psihice. Prin intermediul ei se explica toată bogăţia vieţii sufleteşti, toate celelalte fenomene
psihice, omiţându-se, însă, tocmai explicarea ei. În Europa, Wundt, Eddinghaus considerau că atenţia s-
ar datora aşa numitei „priviri interioare”, ea fiind tributară clarităţii şi purităţii stărilor de conştiinţă,
îngustării câmpului conştiinţei, care ar asigura astfel ridicarea nivelului reprezentărilor şi a gândirii. În
America, funcţionalismul (reprezentat prin James) s-a centrat pe natura selectivă a atenţiei ca o funcţie
activă a organismului bazat pe starea ei motivaţională, în timp ce structuralismul (cu reprezentantul său
de frunte Titchener) vedea atenţia ca o stare a conştiinţei caracterizată prin creşterea concentrării şi a
clarităţii senzoriale, centrându-se de aceea, pe studiul condiţiilor, care tind să maximizeze claritatea şi
proeminenţa senzaţie. Titchener (1908) afirma despre atenţie, că reprezintă „nervul întregului sistem
psihologic”45. Din păcate, odată cu apariţia şi dezvoltarea behaviorismului, „soarta” atenţiei devine mai
precară, ea fiind ignorată sau chiar eliminată din psihologie. Behavioriştii tradiţionali interpretau atenţia
în termeni pur comportamentali. W.S. Hunter (1928), de exemplu consideră că ceea ce numim prin
termenul de atenţie n-ar fi altceva decât o componentă a unui comportament dominant. Schimbarea
câmpului teoretic al psihologiei, datorită în principal apariţiei unor noi perspective de abordare,
multiplicarea cerinţelor vieţii practice, care implică sporirea capacităţilor atenţiei, au condus cu timpul
şi la schimbarea atitudinii faţă de atenţie, care a reintrat în câmpul investigaţiilor şi cercetării
experimentale.
De-a lungul secolelor s-au dat o mulţime de definiţii atenţiei. Astfel, atenţia este „orientarea selectivă a

44
Corsini, R.J., 1987, Concise Encyclopedia of Psychology, p. 94

45
Zlate, M., 2000, idem, p. 205
activităţii psihice” (Piéron, 1934). Pentru Zaporojet atenţia este „activitatea psihică ce constă în
orientarea spre obiecte şi fenomene înconjurătoare şi care asigură reflectarea lor ceea mai deplină şi
mai precisă în creierul omului” (1959). Oswald defineşte atenţia ca „fenomen ce dispune de calitate
selectivă şi orientativă” (1962). Atenţia este „concentrarea spiritului asupra unor lucruri. A fi atent
înseamnă a te detaşa de mediul exterior pentru a te focaliza pe ceea ce te interesează”. Aceste definiţii
însă sunt insuficiente. Nu e îndeajuns să ştim că atenţia este însuşirea conştiinţei sau activităţii psihice
de a fi orientată sau concentrată într-o anumită direcţie; B. Zorgo afirma că trebuie să ştim şi în ce
anume constă această activitate de orientare a activităţii psihice . Autorul citat arată că specificul
orientării trebuie căutat în „ierarhizarea interioară a raporturilor de forţă determinate de condiţiile
obiective”. Concentrarea constă în îngustarea, limitarea câmpului conştiinţei din punct de vedere
neurofiziologic având loc o inhibiţie relativă şi temporară a excitaţiei nervoase, structurile centrale
(cortexul cerebral) acţionând direct asupra celor inferioare. Mecanismul facilitării, reliefării anumitor
stimuli în detrimentul altora este problema centrală a atenţiei. O foarte mare importanţă în procesul
atenţiei o are şi starea de pregătire pentru actul respectiv, atitudinea pregătitoare, numită de unii autori
set, de alţii atenţiei preperceptivă, premotorie.
Discuţii despre atenţie se poartă în fiecare domeniu a ştiinţei cognitiviste. Pe lângă întrebările care se
ridică în domeniile cognitiviste individuale, studii ale atenţiei se confruntă inevitabil cu probleme de
integrare şi coordonare între diferitele domenii cognitiviste în controlul integral a comportamentului.
Acestea constituie problemele centrale pentru teoriile atenţiei şi trebuie incluse în mod sigur printre
cele mai complexe şi dificile probleme în ştiinţa cognitivistă.
Înţelegerea oricărei funcţii mintale complexe fără îndoială necesită explicaţii la mai multe nivele
diferite. David Marr (1977, 1982) a arătat importanţa formulării clare şi explicite la nivelul teoriei
computaţionale, adică la nivelul la care scorurile unei categorii date de procesări cognitive urmează să
fie specificate cu „constrângeri” interne şi externe sub influenţa cărora ei trebuie să opereze şi care fac
acele procesări posibile. Multe teorii din ultimii ani au tins să conceptualizeze atenţia – selectivitatea
atenţiei – ca rezultatul unui sistem limitat: ca rezultat al unei resurse de procesare limitată sau
insuficientă sau capacitatea de procesare în creier. Multe din cercetările empirice ale atenţiei s-au
ocupat cu identificarea naturii acestor sisteme limitate şi a locului lor funcţional în arhitectura
procesării informaţionale umane. Stimulat parţial de mai buna înţelegere a procesării informaţiei în
sisteme de distribuţie paralele şi de dezvoltările în neuroştiinţe şi în neuropsihologia cognitivă, Allan
Allport încearcă să alcătuiască un cadru conceptul pentru funcţiile atenţiei vizuale care oferă o
alternativă pentru preocuparea tradiţionalistă pe tema capacităţii limitate şi a selectivităţii procesării.
Nu trebuie să înţelegem atenţia ca o dispunere statică a energiei psihonervoase, care se instalează la un
moment dat şi rămâne invariabilă. Ea presupune dinamicitate, desfăşurare în timp, organizare şi
structurare de mecanisme neurofuncţionale. Atenţia implică alte două stări neurofuncţionale şi anume
cea de veghe şi cea de vigilenţă. Starea de veghe este opusă celei de somn şi se caracterizează prin
faptul, că scoarţa cerebrală este activată difuz, iar omul reliefează o contemplare generală sau aşteptare
pasivă. Pe acest fond se instalează apoi, starea de vigilenţă, care presupune explorarea generală a
mediului, aşteptare şi căutare a ceva încă nedefinit. Ea nu are o orientare anume. Nu se opreşte asupra a
ceva, ci explorează orice. Prin vigilenţă înţelegem, alături de Head (1923), starea caracterizată printr-un
înalt grad de eficienţă fiziologică. Piéron asimilează termenul de vigilenţă cu cel de atenţie. Fapt ce nu
este întru totul corect, întrucât nivelul de vigilenţă este foarte variabil.
Atenţia are câteva caracteristici proprii. În primul rând este orientată spre ceva anume, are un obiect,
care poate fi un stimul exterior, de exemplu un sunet, o lumină, un tablou etc. sau unul interior, cum ar
fi o idee, o dorinţă, o amintire etc. Direcţionarea spre un obiect sau un fenomen se face de cele mai
multe ori, în legătură cu o sarcină pe care omul o are de îndeplinit, şi totdeauna ceea ce are legătură cu
aceasta, atrage atenţia.
Atenţia este selectivă, adică orientarea spre anumiţi stimuli care sunt în centrul ei, iar spre alţii se
manifestă puţină atenţie sau chiar lipsa totală a ei.
Atenţia presupune o concentrare optimă a energiei psihonervoase spre ceea ce este obiectul ei, se află
deci în câmpul focalizării ei şi este mai bine şi clar reflectat în timp ce, ceea ce corespunde zonei
periferice este mai vag receptat şi interpretat. Această concentrare optimă este concomitentă cu
inhibarea relativă a altor zone corticale şi cu limitarea acţiunii stimulilor colaterali. Mecanismele
corticale ale focalizării şi orientării energiei psihonervoase pot fi mai simple sau mai complexe. Dacă
un obiect, care reprezintă interes pentru o persoană, răspunde nevoilor sau trebuinţelor acestuia şi
generează trăiri afective pozitive, aceste stări motivaţional-afective vor stimula, orienta şi regla atenţia,
şi o vor menţine cu uşurinţă timp îndelungat. Deci, ceea ce interesează, ne stârneşte atenţia.
Fenomenele de atenţie presupun reglări şi autoreglări de niveluri diferite.
Putem sintetiza aceste caracteristici ale atenţiei în următoarea definiţie: atenţia este fenomenul psihic de
activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei psihonervoase în vederea desfăşurării optime a
activităţii psihice, cu deosebire a proceselor senzoriale şi cognitive.

10.2. Însuşirile atenţiei

Calităţile atenţiei sunt un rezultat al funcţionării timp mai îndelungat a atenţiei la un anumit nivel
calitativ.
Volumul atenţiei înseamnă cantitatea de elemente asupra cărora se poate orienta şi concentra atenţia
simultan. Ele pot fi puncte, figuri, cifre, litere etc. Volumul mediu al atenţiei este de 5-7 elemente. El
poate fi influenţat favorabil de următoarele condiţii:
a) Organizarea în structuri cu sens a elementelor respective. Se constată că un grup de litere, dacă este
organizat într-un cuvânt cu sens, se recepţionează în număr mai mare şi mai bine.
b) Complexitatea elementelor de recepţionat. Dacă acestea au mai puţine proprietăţi, ele se vor
recepţiona în număr mai sporit.
c) Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determină cuprinderea, în câmpul atenţiei
sale, a unui mare număr de elemente.
d) Antrenamentul special şi experienţa profesională cresc volumul atenţiei.
Volumul atenţiei este o însuşire valoroasă pentru anumite profesii cum sunt: conducerea automobilului,
pilotarea avioanelor, operator la un panou de comandă etc. Se folosesc frecvent diferite căi de măsurare
a volumului atenţiei, cum ar fi: expunerile foarte rapide la tahistoscop a unor stimuli, prin semne
convenţionale, cuvinte, cifre etc., subiecţii trebuind să identifice un număr cât mai mare de stimuli, de
câte ori ei apar.
Stabilitatea atenţiei se referă la persistenţa în timp, a posibilităţii de a menţine atenţia asupra unui
obiect, fenomen, acţiune. Realizarea ei este relativă deoarece există cel puţin trei întreruperi sau blocaje
ale atenţiei la fiecare minut, iar la stimuli foarte simpli aceste fluctuaţii pot interveni după 8 sau 10
secunde. Este vorba de o constantă a orientării atenţiei spre ceva. Ea creşte odată cu vârsta. Stabilitatea
atenţiei este condiţionată de complexitatea şi bogăţia stimulului, de natura sarcinii, de motivaţia pentru
activitatea desfăşurată.
Concentrarea atenţiei presupune delimitarea între o dominantă, un focar de excitaţia intensă şi zonele
apropiate, relativ inhibate şi inaccesibile la factori perturbatori. Nivelul concentrării atenţiei
condiţionează eficienţa percepţiei, gândirii, memoriei, activităţilor practice, asigurând precizie,
profunzime, claritate în desfăşurarea acestora. Concentrarea atenţiei depinde de: importanţa activităţii,
interesul pentru activitate, structura bună a activităţii, antrenamentul special de rezistenţă la factori
perturbatori.
Distributivitatea atenţiei este acea însuşire care permite desfăşurarea concomitentă a mai multor
activităţi cu condiţia ca măcar una din ele să fie relativ automatizat. Această însuşire este cerută cu
precădere în activităţi complexe cu un larg câmp al percepţiei sau al problematicii de gândire şi acţiune
practică.
Mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei constă în deplasarea şi reorientarea ei de la un obiect la altul în
intervalele cerute de desfăşurare a activităţii. Posibilitatea de deplasare a atenţiei trebuie să fie de
minimum 1/6 dintr-o secundă ca să fie satisfăcute necesităţile activităţilor. Dacă acest prag este mai
mare, se manifestă inerţia atenţiei.

10.3. Teoriile filtrului

La nivelul algoritmic şi computaţional problematica atenţiei vizează criteriile pe baza cărora se

realizează procesarea selectivă a informaţiei, cum şi unde anume în arhitectura sistemului cognitiv se
realizează segregarea informaţiei. În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări s-au conturat trei tipuri
de modele:
a) Modelul filtrajului timpuriu, care consideră că segregarea procesării informaţiei se realizează la nivel
senzorial, filtrându-se informaţiile stocate în memoria senzorială;
b) Modelul filtrajului târziu: selectivitatea procesării apare abia la nivelul procesărilor superioare
centrale ale informaţiei;
c) Modelul filtrelor atenuante: segregarea apare la mai multe niveluri de procesare a informaţiei. Cu
alte cuvinte, mesajul este procesat, prelucrat în mai mică sau mai mare măsură în funcţie de capacitatea
sistemului cognitiv şi cerinţele sarcinii.
Problema care a preocupat studiile atenţiei în ultimii 35 de ani se referă la nivelul atenţiei unde se
localizează capacitatea limitată şi deci nivelul la care are loc selecţia. În aceasta constă vechea
controversă dintre selecţia timpurie şi târzie. Broadbent a argumentat, că filtrajul selectiv al informaţiei
senzoriale are loc într-un stadiu relativ timpuriu al analizei, adică înainte de stadiul categorizării sau
recunoaşterii preceptuale. Variaţii ale acestei ipoteze au fost puse în dezbatere de mulţi alţi autori
(Francolini şi Egeth 1980, Hoffman 1986, Johnston şi Dark 1985, 1986, Kahneman şi Treisman 1984,
Treisman şi Gelade 1980, Ullman 1984 etc.). Au apărut de asemenea păreri controversate atât în
domeniu empiric cât şi teoretic, cu privire la stadiul relativ târziu în care are loc selecţia (Coltheart
1984, Deutsch şi Deutsch 1963, Duncan 1980, Kantowitz 1974, Kelle şi Neill 1978, Marcel 1983,
Mewhort 1984, Neill 1989, Norman 1968, Pashler 1987, Posner 1978, 1982, Schneider şi Shiffrin
1977, Shaffer şi LaBerge 1979, Tipper 1985, Tipper şi Driver 1988, Allport, Tipper şi Chmiel 1985).
Dovada empirică care a susţinut acest grup de ipoteze a fost revăzută în totalitate de Allport 1980,
Kahneman şi Treisman 1984, Keele şi Neill 1978, Johnston şi Dark 1986.
Aceste argumente empirice nu sunt reluate de Allport în studiul său despre atenţia vizuală. El se ocupă
cu ipotezele care până la un anumit grad sunt comune ambelor poziţii. Faptul, că după un sfert de scol
de cercetări experimentale, controversa dintre filtrajul timpuriu şi târziu încă nu este rezolvată din
punct de vedere empiric înseamnă, că, cadrul conceptual în care aceste ipoteze au fost formulate,
necesită cercetări mai riguroase în domeniu (Allport 1987, Lambert, Beard şi Thompson, 1988,
Neumann, 1987, Pashler şi Badgio 1988, Van der Heijden 1987). Un set important de ipoteze subliniind
această dezbatere se referă la ceea ce este considerat târziu şi timpuriu în procesarea cognitivă,
incluzând ipoteze implicite sau explicite despre o rânduire admisă a stadiilor de procesare.
Filtrajul timpuriu depinde exclusiv de cotarea însuşirilor fizice, senzoriale şi operează în primul rând
sau chiar exclusiv în termenii locaţiei spaţiale. Filtrajul târziu, după aceeaşi dihotomie teoretică
operează în termenii identificării categoriale.
Ipoteza construită pe aceste alternative teoretice este aceea, că encodarea locaţiei spaţiale şi relaţia
spaţială este filtrată într-un stadiu timpuriu, iar encodare identităţii categoriale, sau alte însuşiri
semantice este selectat într-un stadiu târziu de procesare.
În urma acestei dihotomii teoretice, orice operaţie, în special operaţia selectivă, pe proprietăţi spaţiale,
senzoriale sau de relaţie este atribuită unui filtraj timpuriu, iar orice operaţie contingentă pe criterii
categoriale sau semantice este atribuită unui stadiu de filtraj timpuriu.
Acest set de ipoteze este foarte dificil de demonstrat cu probe actuale neuropsihologice, referitor la
arhitectura funcţională a codării spaţiale şi categoriale în creier. Mai mult, este evident că encodarea
locaţiei spaţiale în termenii coordonatelor retinotopice şi altele centrate pe cap şi corp şi în termenii
relaţiilor cu mediul înconjurător este foarte complexă din punct de vedere computaţional (Feldman
1985, Hinton şi Parsons 1988, Heannerod 1987, Zipser 1986). Locaţii vizual spaţiale pot fi găsite din
stadiile timpurii ale codării vizuale până la stadiile târzii ale procesării cognitive, sau chiar motorii
(Goldberg şi Segraves 1987, Rolls 1981, 1987).
Într-adevăr, selecţia timpurie poate să aibă loc după procesarea independentă a identităţii figurale şi
locaţiei relative, adică în integrarea acestor domenii de codare (Coltheart 1980, Pashler şi Badgio 1985,
Styles şi Allport 1986).
O altă ipoteză critică cu privire la selecţie este de părere, că dacă selecţia este considerată ca având loc
pentru a proteja un mecanism cu capacitate de selecţie limitată, este normal să considerăm că selecţia
înseamnă procesare selectivă.
S-a afirmat adesea, că sarcinile de selecţie bazate pe locarea spaţială şi atribute senzoriale este mult mai
uşoară decât selecţia bazată pe criterii semantice (Broadbent 1970). Kahneman şi Treisman (1984) au
afirmat printre alţii, că această teorie empirică furnizează cea mai puternică dovadă a teoriei filtrajului
timpuriu şi aduce argumente împotriva filtrajului târziu, adică automatismului puternic a categorizării
stimulului. În concluzie este important să stabilim o distincţie între ceea ce se numeşte sugestie
selectivă, adică procesul prin care informaţiile cu sarcină relevantă sunt însemnate pe baza unor
sugestii de selecţie pentru controlul unui răspuns dat şi întrebările unei procesări selective. Eficienţa
sugestiei selective este indexată de exemplu de prezenţa sau absenţa inferenţei de răspuns rezultând din
prezentarea distractorilor irelevanţi (Francolini şi Egeth 1980, Kahneman şi Treisman 1984).
Selectarea eficientă definită în termenii desemnării efective a informaţiei pentru controlul unei anumite
acţiuni nu are o implicaţie necesară în nivelul procesării sau neprocesării informaţiei care nu a fost
desemnat.
Chiar dacă selectarea bazată pe locaţia spaţială poate fi dovedită ca fiind eficientă, această descoperire
ar mai lăsa ferestre larg deschise la întrebarea dacă categorizarea perceptual-semantică este sau nu
selectivă, adică este sau nu dependentă de direcţionarea spaţială a atenţiei. De asemenea rămâne
deschisă întrebarea dacă categorizarea perceptual-semantică poate avea loc cronologic înainte, după sau
simultan cu procesele de selecţie spaţială. Selecţia în vedere poate într-adevăr opera preferenţial în
domeniul spaţial. Când selecţia într-un domeniu spaţial (culoare sau mişcare) este folosită pentru a
desemna un subset de informaţii disponibile într-un alt domeniu vizual (de exemplu formă) selectarea
depinde de codarea locaţiei (Nissen 1985). Pe de altă parte nu este întotdeauna adevărat că selecţia
vizuală bazată pe atribuţii fizice este mai eficientă decât selecţia bazată pe criterii semantice. De
exemplu, Bundesen, Pedersen şi Larsen (1984) au dovedit, că selecţia vizuală bazată pe atribuţii fizice
este considerată mai puţin eficientă decât selecţia bazată pe categoria alfanumerică.
Mircea Miclea, pentru a explica modelul filtrajului timpuriu, reia modelul lui D. Broadbent (1958) care
consideră că sistemul cognitiv uman – ca sistem de procesare a informaţiei – poate fi reprezentat
schematic conform figurii:
 Figura 10.1. Modelul filtrajului timpuriu (Broadbent, 1958)

Stimulii sunt recepţionaţi la nivelul analizatorilor. Informaţiile extrase din prelucrarea la nivel senzorial
a acestor stimuli sunt stocate în memorie de scurtă durată sau senzorială. Capacitatea acestei memorări
este considerată practic nelimitată. Selecţia este făcută de mecanismele de filtrare. Informaţiile care trec
prin aceste filtre sunt transmise printr-un canal cu capacitate limitată spre memoria de lungă durată.
Filtrele sunt, de fapt, mecanisme care blochează procesarea unor informaţii, favorizând prelucrarea
preferenţială a altor informaţii. Cu cât această procesare este mai elaborată, cu atât scoaterea în
memoria de lungă durată este mai persistentă.
Majoritatea datelor experimentale care au stat la baza acestui model, provin din experimente de
ascultare dihotomică (Chery, 1953). Într-un astfel de experiment subiecţilor le sunt prezentate
concomitent două mesaje auditive diferite, unul la o ureche, altul la cealaltă. Subiecţii sunt solicitaţi să-
şi focalizeze atenţia doar pe mesajul recepţionat de una din urechi, pe care vor trebui sa-l reproducă
ulterior cât mai exact posibil. După ascultarea celor două mesaje, subiecţii sunt chestionaţi, contrar
instrucţiunilor anterioare, asupra mesajului, căruia nu i-au acordat atenţie. Se constată că, subiecţii nu-
şi amintesc conţinutul, sau semnificaţia acestor mesaje, chiar dacă o frază este repetată chiar de 35 de
ori (Moray, 1953). În cel mai bun caz, subiecţii pot reţine eventuala prezenţă a numelui propriu inserat
în mesaj, sau locaţia sa. Întrucât s-a arătat, că din mesajul ignorat nu se reţin decât caracteristici fizice,
s-a tras concluzia, că segregarea procesării informaţiei devine de timpuriu, înainte de procesarea
semnificaţiei semantice a stimulului. Informaţia neselecţionată, procesată doar la nivelul
caracteristicilor fizice e uitată rapid. În concluzie, după Broadbent selecţia informaţiei se face la nivelul
procesărilor primare a informaţiei, pe baza unor caracteristici fizice ale stimulului: intensitatea,
frecvenţa, locaţia sau modalitatea senzorială.
În deceniul şapte, o serie de date experimentale au început să contrazică eventualitatea unor filtre
timpurii. Norman (1969) întrerupe experimentul de ascultare dihotomică pe la jumătatea timpului de
ascultare. Se constată, că o parte a mesajului ignorat poate fi reamintit fără dificultate.
Un alt experiment, care merită menţionat în acest context, a fost efectuat de câţiva proaspeţi absolvenţi
de la Oxford, Gray şi Wedderburn (1960). Într-un experiment de ascultare dihotomică ei au prezentat
subiecţilor un mesaj cu sens la urechea asupra căruia trebuie să-şi concentreze atenţia, care era imediat
urmat de un mesaj fără sens la aceeaşi ureche. În acelaşi moment însă la urechea ignorată era prezentat
un mesaj cu sens, care continua mesajul de la prima ureche. În ciuda instrucţiunilor date subiecţilor de
a-şi focaliza atenţia asupra unei singure urechi, subiecţii relatează ulterior mesaje hibride, rezultate din
combinarea mesajelor cu sens de la ambele urechi.
Toate aceste date experimentale duc la concluzia, că mesajele la care nu suntem atenţi, pot fi procesate
doar parţial şi sub aspect semantic, fiind apoi stocate în memoria de lungă durată.
Dacă se pot prelucra la nivel semantic şi mesajele care au fost ignorate, care au ieşit din sfera atenţiei
noastre, atunci înseamnă că mecanismele atenţiei selective (filtrele) operează într-o etapă cât mai târzie
a procesării informaţiei.
Pornind de la aceste rezultate, D.A. Norman (1968) a propus un model al filtrajului târziu. Conform
acestui model, procesarea stimulilor la nivel senzorial se realizează în mod automat. Stimulii din mediu
iniţiază detectorii de trăsături, care funcţionează în marea lor majoritate, fără implicarea atenţiei.
Recunoaşterea obiectelor presupune, însă, punerea în corespondenţă a trăsăturilor detectate cu modelele
stocate în memoria de lungă durată. Toate mesajele sunt prelucrate nediscriminativ, în aceeaşi măsură,
până la nivelul prelucrării unor caracteristici semantice. Mesajele cu valoare motivaţională sau
relevante pentru sarcină fac obiectul unor procesări mai laborioase, iar celelalte sunt ignorate. Uneori,
mecanismele de pertinenţă selecţionează informaţia semnificativă sub raport motivaţional şi îi asigură o
stocare pe o durată de timp mai îndelungat.
Rezultatele experimentale obţinute de A. Treisman (1969, 1988) au atras atenţia asupra inflexibilităţii
modelului filtrajului târziu.

10.4. Teoriile capacităţii

În legătură cu această problemă s-au pus două întrebări: care sunt scopurile atenţiei şi constrângerile
proceselor atenţionale? Cadrul conceptual din majoritatea cercetărilor din acest domeniu a dat
răspunsuri aparent clare la aceste două întrebări. Constrângerile fundamentale care impun toate
operaţiile atenţiei dar şi selectivitatea ei este capacitatea limitată de procesare a creierului („Dacă
creierul ar avea capacitatea infinită de procesare a informaţiei, nu am avea nevoie de mecanismul
atenţional”, Mesulam, 1985, p. 125). Funcţia de bază, deci, a atenţiei este de a proteja capacitatea
limitată a creierului la supraîncărcare. „Selecţia are loc pentru a proteja un mecanism cu capacitatea
limitată” (Broadbent, 1971). Acest concept a fost subliniat prima dată de Broadbent în 1958, 1971,
1982. După părerea lui Broadbent, capacitatea limitată afectează direct procesarea informaţiilor
senzoriale. Adnotarea caracteristicilor psihice simple a inputului senzorial este posibilă în paralel; iar pe
de altă parte categorizările semantice, sau identificarea combinaţiilor însuşirilor nu este posibilă. Deşi
în teoria lui Broadbent „sistemul cu capacitate limitată” a fost identificat explicit cu un sistem de
categorizare perceptual semantică. Informaţia „neselectată” a fost exclusă din categorizarea semantică,
iar selecţia, datorită acestei interpretări este sinonimă cu procesarea selectivă, adică excluderea
informaţiilor neselectate din analizele viitoare.
Concepţia originală a lui Broadbent cunoscută sub numele de teoria filtrajului (Broadbent, 1958), a
suferit modificări ulterioare în sensul că inputul senzorial neselectat nu mai este exclus categoric din
sistemul capacităţii limitate, doar atenuat în puterea semnalului. Astfel, categorizarea poate să apară şi
la stimuli nonselectivi pe baza analizei trăsăturilor incomplete (Broadbent, 1971, 1982). Totuşi,
conceptul de bază a unei capacităţi de procesare centrală limitată ca o constrângere cauzală
fundamentală care impune nevoia pentru procesare selectivă, rămâne neschimbată. Mai mult, în ciuda
altor abordări diferenţiale, ideea capacităţii limitate ca baza atenţiei limitate a rămas ipoteza centrală în
diversele abordări teoretice ale atenţiei (Duncan 1980,. Kahneman 1973, Mesulam 1985, Neisser 1967,
Norman şi Bobrow 1975, Posner 1978, 1982, Schenider, Dumais şi Shiffrin 1984, Shiffrin şi Schneider
1977, Treisman 1988, Ullman 1984 şi Wickens 1984 etc.).
Ideea capacităţii limitate a fost legată explicit de către unii teoreticieni de natura limitată a conştiinţei.
Postner (1982) a identificat „un sistem de capacitate limitată care poate fi identificată cu conştiinţa”.
Pentru mai mulţi autori relaţia dintre aceste două concepte este redată în următorul citat: „Din moment
ce noi suntem conştienţi doar de o mică parte din informaţiile care ne apar pe retină la un moment dat o
mare parte din informaţii trebuie filtrată, ştearsă” (Moran şi Desimone 1985). După părerea lui Allport
(1988), identificarea sistemului cu capacitate limitată cu conştiinţa poate sta la baza conceptului de
capacitate limitată, dar această identificare clarifică doar baza computaţională a limitării postulate în
capacitate.
Nu s-au găsit alte teorii pentru a susţine această idee. Astfel Broadbent remarca faptul că utilitatea
evidentă a unui sistem selectiv este de a produce o economie în mecanism. Dacă s-ar face o analiză
completă chiar şi pe mesaje neglijate nu ar mai fi nevoie deloc de selecţie.

10.5. Procese automate şi controlate

Atenţia nu se manifestă în unul şi acelaşi fel în toate activităţile omului. Există forme mai simple şi
forme mai complexe ale atenţiei. Criteriul de diferenţiere este reprezentat de natura reglajului care
poate fi automat sau controlat (voluntar, involuntar).
Atenţia involuntară este o formă simplă întâlnită şi la animale. Ea poate apărea sub influenţa a două
categorii de factori: externi şi interni.
Factorii externi care pot determina apariţia atenţiei involuntare sunt: intensitatea deosebită a stimulilor:
(un zgomot puternic, o lumină intensă ne captează imediat atenţia); noutatea şi neobişnuitul stimulilor,
aspect deosebit de valorificat în reclamele comerciale; apariţia sau dispariţia bruscă a stimulului,
procedeu foarte utilizat pentru avertizări în circulaţia rutieră; mobilitatea unui stimul pe fondul altor
stimuli ficşi face ca el să fie foarte repede sesizat, să recapteze repede atenţia; gradul de complexitate a
stimulului, un stimul simplu poate capta atenţia 1-2 minute, pe când unul complex pe măsură ce este
explorat ne poate trezi interesul şi astfel îl menţine mult în câmpul central al acestuia.
Factorii interni care stimulează şi menţin atenţia involuntară sunt: interesul care-l prezintă pentru
persoană acel obiect sau fenomen, interesul provoacă o receptare cât mai completă, înţelegere, reţinere
foarte bună; actualizarea unor motive şi trăirea afectivă pozitivă a relaţiei cu obiecte prin care se
satisfac şi se menţine nivelul energiei şi gradul ei de concentrare fără efort, timp îndelungat şi fără să
apară oboseala.
Atenţia involuntară este avantajoasă prin aceea că mecanismele ei neurofuncţionale specifice asigură
eficienţa pentru o activitate fără să apară oboseala. Ea nu poate fi suficientă pentru toate felurile de
activităţi şi pentru momentele acestora.
Atenţia voluntară spre deosebire de cea involuntară nu apare spontan, ci este intenţionată şi autoreglată
conştient. Această formă a atenţiei este superioară atât prin mecanismele de producere, cât şi prin
efectele ei pentru activitatea omului. Un rol important în declanşarea şi menţinerea atenţiei voluntare îl
au mecanismele verbale şi lobii frontali. Prin intermediul cuvântului se ia decizia de a fi atent şi se
stimulează şi focalizează atenţia. Autoreglajul voluntar se exprimă în reglarea intenţionată spre obiectul
atenţiei, intensificarea activităţii psihice, inhibarea voită a altor preocupări colaterale, izolarea de
excitanţi perturbatori sau limitarea influenţei acestora, menţinerea concentrării atenţiei pe durata
necesară îndeplinirii acelei activităţi. Atenţia voluntară susţine activitatea în toate momentele ei.
Voluntar se poate modula orientarea, concentrarea şi stabilirea în raport cu mersul activităţii. De aceea,
se consideră că atenţia voluntară este esenţială pentru desfăşurarea activităţii. Ea poate fi favorizată de
respectarea următoarelor condiţii:
a) stabilirea cât mai clară a scopurilor, dacă acestea sunt vagi, atenţia se concentrează mai greu;
b) scoaterea în evidenţă a semnificaţiei activităţii, remarcarea consecinţelor pozitive ale îndeplinirii ei;
c) stabilirea momentelor activităţii şi identificarea momentelor mai dificile care cer atenţie încordată;
d) eliminarea sau diminuarea factorilor perturbatori;
e) crearea intenţionată a ambianţei favorabile.
După perioadele de atenţie voluntară apar momente de oboseală, de slăbire a atenţiei, a vigilenţei, de
trecere în stare de somnolenţă, deci atenţia voluntară este avantajoasă prin eficienţa sa pentru toate
felurile de activităţi, dar limitată ca posibilitate de realizare. Utilizarea repetată a atenţiei voluntare
generează un anumit grad de automatizare a acesteia, transformând-o într-un sistem de deprinderi.
Acest ansamblu de deprinderi constituie atenţia postvoluntară.
Este un nivel superior de manifestare a atenţiei, este la fel de bine organizată ca şi atenţia voluntară, dar
în virtutea automatismelor implicate, nu necesită încordare voluntară, obositoare. În desfăşurarea
variatelor sale activităţi, omul îmbină şi complementarizează cele trei forme ale atenţiei, asigurând în
fiecare moment cea mai economică şi eficientă energie psihonervoasă.
Există şi o altă explicaţie a atenţiei, după direcţia ei principală de orientare: atenţia externă şi atenţia
internă. Conducând automobilul, în urmărirea unui traseu, în observarea unui peisaj obiectul atenţiei
este exterior nouă şi subiectul se concentrează asupra lui.
În momentele când suntem captivaţi de amintiri, când suntem preocupaţi de rezolvarea unei probleme
de viaţă, când ne facem planuri de viitor, mai ales când medităm sau chibzuim, obiectul atenţiei este
înăuntrul nostru, în sfera subiectivă, mintală. Şi în această sferă intervin cele trei forme ale atenţiei:
involuntară, voluntară, postvoluntară.
Atenţia este unitară şi cele două forme ale ei – externă şi internă – se îmbină, sunt complementare şi
real nu pot fi disociate, dar este evident că în anumite situaţii domină atenţia externă, iar în altele
atenţia internă.

10.6. Neurofiziologia atenţiei

Acest subcapitol introduce o nouă perspectivă, cea neuropsihologică asupra atenţiei spaţiale. El conţine
o trecere în revistă a datelor neuropsihologice, ilustrând caracterul distribuţional şi modular al funcţiilor
cognitive, în special al funcţiilor atenţionale. Va urma după aceea o recapitulare a tulburărilor
neuropsihologice a atenţiei spaţiale şi a neglijării spaţiale. Psihopatologia atenţiei spaţiale a jucat un rol
foarte mic în dezvoltarea sau evoluţia teoriilor atenţiei.
Date neurofiziologice şi neuropsihice arată, că o mulţime de canale şi sisteme cognitive cvasi-modulare
sunt specializate în diferite operaţii cognitive elementare (Coltheart 1985, Creutzfeldt 1985, Ellis şi
Young 1988, Goldman-Rakic 1988, Posner, Petersen, Fox şi Raichle 1988). Această organizare
distributivă pe mai multe canale se găseşte nu numai în sisteme de percepţie (Barlow 1986) sau motorii
(Wise şi Evarts 1981) şi în interacţiunea perceputal-motorie (Arbib 1987, Creutzfeld 1985, Dean 1988),
dar şi în limbaj şi alte procese psihice superioare (Allport, Mackay, Prinz şi Scheerer 1987).
Principala formaţiune implicată în realizarea atenţiei este sistemul reticulat. Acesta pregăteşte cortexul
şi căile senzoriale pentru a răspunde adecvat la un stimul. Lezarea accidentală sau experimentală a
acestei formaţiuni duce la comă profundă. Pe de altă parte cercetările experimentale au arătat că
stimularea acestei zone duce la trezirea subiectului uman ce participă la experiment din starea de somn.
Stimularea formaţiunii reticulare, atunci când subiectul se află în stare de veghe duce la apariţia
reflexului de orientare. Această formaţiune se află în strânsă legătură cu cortexul. Pe baza sistemului
reticulat activator ascendent, formaţiunea reticulară activează cortexul, făcându-l disponibil pentru
recepţionarea şi procesarea semnalelor de la analizatori. Formaţiunea reticulară din trunchiul cerebral
generează o reacţie tonică, ce alterează cortexul, în vreme ce proiecţiile talamice ale sistemului reticulat
generează o reacţie fazică, implicată în concentrarea şi comutarea atenţiei. Cortexul, de asemenea, are o
acţiune excitatoare sau inhibatoare asupra formaţiunii reticulate.
Stimulii recepţionaţi la nivelul analizatorilor sunt transmişi spre cortex fie direct, prin căile lemniscale,
la zonele specifice de proiecţie, fie indirect, colateral, prin medierea formaţiunii reticulate. În funcţie de
nivelul de activare indus de sistemul reticulat, cortexul realizează o procesare selectivă a informaţiei
recepţionată de la analizatori. Unităţile de informaţie mai activate sunt selecţionate şi fac obiectul unor
procesări ulterioare, mai laborioase. Informaţiile subactivate, insuficient susţinute de sistemul reticulat
activator ascendent, sunt ignorate sau slab procesate. Această subactivare se poate datora fie intensităţii
reduse a stimulului recepţionat, fie valorii sale motivaţionale reduse, fie unei analize descendente
insuficiente.
Relaţiile dintre formaţiunea reticulară şi cortex au fost modelate deja de Sokolov (1963), pentru a
explica reflexul de orientare. Reflexul de orientare este un conglomerat de modificări neurofiziologice
şi comportamentale, care apare când organismul este confruntat cu un stimul nou şi semnificativ din
punct de vedere motivaţional. El constă într-o redirecţionare a atenţiei asupra acestui stimul, a locaţiei
sale sau a canalului senzorial care l-a receptat. Sokolov a postulat existenţa unui model acceptor,
concretizat, eventual, sub forma unor patternuri de activare specifice, de care dispune cortexul în
vederea identificării stimulului. Stimulul, odată recepţionat, este transmis de receptor direct la cortex în
zonele de proiecţie sau indirect prin canalele colaterale spre formaţiunea reticulată-cortex.

Figura 10.2. Modelul lui Sokolov (1963)

Dacă stimulul corespunde unui model acceptor din cortex, care permite identificarea sa rapidă,
(cvasi)automată, cortexul inhibă căile colaterale de la receptor spre formaţiunea reticulară, care nu mai
induce sporirea nivelului de activare în cortex. Dacă însă cortexul nu dispune de un model adecvat
pentru un stimul, mesajele sosite de la receptor activează formaţiunea reticulară, care la rândul său,
activează informaţia sosită deja la cortex, ceea ce permite exercitarea unor procesări mai laborioase. Pe
plan comportamental şi fenomenologic, acest fenomen neurofiziologic este etichetat ca reflex de
orientare. Deşi pare speculativ, acest model explică şi prezice o serie de comportamente, manifeste şi
este în concordanţă cu date neurofiziologice mai recente. Cercetările din neuroştiinţe au arătat că dacă
într-o succesiune de sunete cu intensitate joasă este inserat un sunet cu intensitate ridicată, potenţialele
evocate din zona de proiecţie se modifică brusc, pe durata a câtorva sutimi de secundă. Aceste
modificări bioelectrice corespund discrepanţelor din stimul şi model acceptor existent, nu prezenţei sau
absenţei stimulului respectiv.
Cu cât un mesaj este mai activat, cu atât mai mult sunt inhibate celelalte mesaje, prin mecanismul
inhibiţiei laterale. Unităţile informaţionale activate inhibă automat unităţile învecinate. Astfel se
realizează o selecţie automată a informaţiei ce urmează a fi procesată detaliat. Dacă suntem consecvenţi
cu raţionamentul nostru, ajungem la concluzia, că atenţia nu este un proces de selecţie a informaţiilor.
Această selecţie se realizează automat. Ca atare, atenţia nu e cauza selecţiei informaţiei, ci este un
efect. Este efectul activării unor unităţi informaţionale care inhibă alte unităţi cognitive. Ceea ce numim
atenţie este decupajul, pe baza introspecţiei, a celor mai activate unităţi cognitive.
Formaţiunea reticulară nu este singura zonă implicată în procesualitatea atenţiei. O serie de cercetări
mai noi au scos în evidenţă caracterul distribuit al atenţiei, faptul că, la realizarea ei participă, în
momente diferite, zone cerebrale diferite. Utilizând tehnica înregistrării fluxului sanguin local, Roland
şi Friberg (1985) au relevat participarea unor zone corticale diferite în faza de pregătire şi în cea de
execuţie a unei sarcini atenţionale. Posner şi colaboratorii (1988) au constatat, că în detecţia ţintei este
implicat cortexul cingulat anterior, iar în urmărirea ţintei – comutarea atenţiei – cortexul cingulat
posterior şi formaţiunea reticulară din creierul mijlociu. Alte subsisteme formând o reţea de distribuţie
complexă, de componentă corticală sau subcorticală, sunt activate în direcţionarea spaţială a atenţiei.
Aceste subsisteme includ cortexul parietal posterior, zona frontală a ochilor, cortexul circulator
posterior, diferiţi nuclei talamici, ganglionul bazal, colicul superior şi formaţiunea reticulară
mezencefalică (Deuel 1987, Mesulam 1981, Milner 1987, Rizzolatti şi Camarda 1987, Vallar şi Perani
1987). Cu alte cuvinte, moduli diferiţi realizează sarcini diferite a ceea ce, la nivel macroscopic numim
atenţie. Leziunea uneia dintre aceste subsisteme poate afecta selectiv focalizarea, distragerea,
menţinerea sau mobilitatea atenţiei spaţiale.
Cercetările de neuropatologie au arătat că, lezarea unor regiuni cerebrale, care participă la realizarea
atenţiei pot determina neglijarea stimulilor dintr-o anumită locaţie. De pildă, pacienţi cu leziunea
lobului frontal drept nu-şi pot focaliza atenţia asupra stimulilor din partea stângă a câmpului vizual, iar
cei cu lobul parietal stâng lezat, nu pot conştientiza elementele din câmpul vizual drept. Acest simptom
apare în condiţiile menţinerii intacte a analizatorilor. Ei pot ignora nu numai obiecte sau persoane din
spaţiul extern, ci şi propriile segmente ale corpului (braţe, picioare). Această ignorare selectivă a
stimulilor din mediu nu afectează integralitatea obiectelor. Sunt ignorate obiectele în întregime, nu
fragmente ale acestora (Volpe, LeDoux, Gazzaniga, 1979).
Cercetările asupra neurochimiei atenţiei au pus în evidenţă rolul activator al catecolaminelor şi rolul
inhibitor al monoaminooxidei (Kulcsar, 1988). Dinamica acestor substanţe este însă incomplet
cunoscută.
Conceptul de reţea atenţională permite evitarea concepţiei localizaţioniste, care atribuie o topografie
specifică funcţiilor cerebrale cele mai diverse. Atenţia dirijată permite evitarea prelucrării aprofundate a
tuturor stimulilor externi. Principalii centrii sunt localizaţi în emisfera dreaptă şi au o acţiune
asimetrică. Lezarea lor duce la ignorarea stimulilor („visual neglect”) din spaţiul stâng, adică subiectul
nu este atent la ceea ce se petrece în partea stângă a câmpului vizual. După Mesulam, această
indiferenţă are trei componente corticale: parietală, frontală şi cingulară, necesitând şi intervenţia unor
centrii subcorticali. Centrul parietal, localizat în partea posterioară a lobului parietal inferior, permite
detectarea şi reperarea în spaţiul extrapersonal a stimulilor care au o semnificaţie comportamentală.
Centru frontal permite dirijarea privirii către stimul şi explorarea eventuală a caracteristicilor acestuia
prin explorare motorie. Rolul girusului cingular anterior este mai puţin cunoscut: s-a sugerat că el ar fi
implicat în evaluarea emoţională a stimulului.
Ceea ce ne interesează în cazul atenţiei este funcţionarea circuitului cortical din lobul occipital. Mai
mult decât atât, prin stimularea unei arii specifice de pe retină, se delimitează o arie ce defineşte
câmpul receptiv pentru neuronii luaţi în discuţie. Mărimea câmpului receptiv aparent se micşorează
atunci când se include un stimul relevant pentru sarcină şi se exclude unul nerelevant. Acest lucru se
întâmplă când ambii stimuli se pierd în zona originală a câmpului receptiv (Miran&Desimone, 1985).
Atunci când sarcina cere o discriminare fină între orientarea a două linii, răspunsul unui neuron la o
anumită orientare devine mult mai specific (Spitzer, Desimone&Moran, 1988). Kinchla (1992) nota
următoarele „concentraţia câmpului perceptiv şi accentuarea nivelelor de convexitate par a servi unei
funcţii selective sau atenţionale”.
Controlul acestor schimbări în câmpul receptiv pare a fi influenţat şi de talamus, localizat în creierul
mijlociu, care are rolul de conducere pentru un număr mare de căi senzoriale. Scanarea PET la subiecţii
umani a demonstrat creşterea fluxului sanguin implicând creşterea activităţii neuronale în porţiunea din
talamus, numită nucleul talamic pulvinar, atunci când observatorul primeşte instrucţiunea de a uita
stimulii nerelevanţi, dar clar vizibili (La Berge&Buchsbaum, 1990). Leziuni în această arie se asociază
cu dificultăţi în direcţionarea atenţiei vizuale (Rafal&Posner, 1987). Nucleul talamic pulvinal nu este
singurul mecanism de control al atenţiei în creierul uman. Posner şi Peterson (1990) au descoperit că
diferite arii reorientează poziţia punctului luminos al atenţiei într-un nou punct focal. În viziunea lor,
nucleul talamic pulvinar „traduce informaţia” valabilă în noul focar al atenţiei. Dacă apar disfuncţii în
acest sistem se evidenţiază tulburarea numită ignorare spaţială „spaţiu neglect”), amintită mai sus.
Această tulburare poate fi urmărită la pacienţii care citesc numai cuvintele din partea dreaptă a unui
paragraf sau nu desenează decât partea dreaptă a unei schiţe care li s-a dar spre copiere
(McCarthy&Warrington, 1990). Aceşti pacienţi par să aibă probleme în comutarea voluntară a
câmpului atenţiei în partea neglijată (Posner, 1982).
Studii pe pacienţii cu leziuni corticale au demonstrat că există sisteme separate pentru reglarea
orientării la semnale exogene şi sisteme pentru orientarea spaţială sub control voluntar. Aceste orientări
neurofiziologice au arătat că orientarea reflexivă este mediată de o cale talamică, iar orientarea
endogenă se află sub control cortical.
Dovezile privind rolul talamusului în orientarea umană rezultă din trei surse:
a) s-au făcut studii pe pacienţi cu leziuni la nivelul talamusului pentru a vedea ce comportamente
ghidate vizual sunt afectate;
b) pacienţii cu hemianopsie, datorată leziunilor la nivelul cortexului vizual, au fost examinaţi pentru a
determina ce comportamente ghidate vizual sunt conservate atunci când numai creierul vizual
funcţionează;
c) pe subiecţi normali s-a studiat zona extracingulată prin compararea orientării atenţiei în câmpul
temporal şi nazal.
Filogeneza talamusului este reprezentată asimetric în comparaţie cu semicâmpul temporal care
recepţionează mai multă informaţie vizuală (Rafal, Henik&Rhodes, 1991).
Tulburările de ateţie sunt observate în mod frecvent în sindromul frontal.
Componenta tonică a atenţiei este reprezentată în practică de fenomenul de atenţie reflexă (reflexul de
orientare). Componenta tonică a atenţiei, bazată pe reacţii de trezire şi de alarmă, este în raport direct
cu nivelul vigilenţei, care poate suferi variaţii diurne. Această componentă tonică a atenţiei se află sub
dependenţa sistemului reticular mezencefalic şi a diferiţilor centri talamici (primul nivel).
Componenta fazică a atenţiei se referă la un proces de modulare, adică la gradul de modificări imediate
ale alarmei după semnal; este vorba de un efect nespecific foarte rapid. Această componentă se află sub
dependenţa centrilor intralaminari ai talamusului şi a pulvinarului (al doilea nivel). „Distractibilitatea”
pacienţilor se datorează în parte unei leziuni la acest nivel.
La cel mai înalt nivel de integrare, lobul prefrontal controlează atenţia selectivă, care se divide în trei
tipuri: 1) atenţia dirijată spre un scop precis; 2) atenţia distributivă; 3) atenţia susţinută.
„Distractibilitatea” frontalilor, la fel ca şi frecventele lor lamentări cu privire la incapacitatea de a face
două lucruri în acelaşi timp sunt exemple clinice ale deficitului de atenţie selectivă (al treilea nivel).
La nivel cortical, buna funcţionare a sistemelor de atenţie selectivă aparţin unei reţele
anatomofiziologice care include lobul prefrontal, aria 8, dar, în acelaşi timp şi cortexul parietal
posterior şi girusul gingulat. Acest fapt este de la sine înţeles, căci atenţia presupune respectiv,
integrarea spaţială şi motivaţia pentru efectuarea unei sarcini.
Un exemplu in vivo al modului de funcţionare complex al mecanismelor atenţiei este următorul. Testul
Stroop este considerat din punct de vedere clasic ca un test exclusiv al atenţiei selective şi flexibilităţii
mentale, perturbată în cazul leziunilor frontale. În acest test, există, de asemenea, o competiţie între o
activitate care necesită menţinerea orientării şi apariţia factorilor de distragere. În cazul studiilor ce
folosesc tomografia cu emisiune de pozitroni, performanţa la testul Stroop la normali este asociată unei
activări a cortexului orbito-frontal drept şi a cortexului parietal bilateral, rezultat cu totul neaşteptat.
Într-un al doilea experiment, pentru a verifica rezultatele celui dintâi, s-a găsit o activare focală a
girusului cingulat anterior drept şi a cortexului frontopolar drept. O evaluare finală, incluzând
manipularea experimentală a activării la nivelul girusului cingulat anterior, a demonstrat că, în timpul
performanţei la testul Stroop există nu numai o activare a regiunilor cerebrale anterioare, dar, de
asemenea, o inhibare reciprocă a regiunilor cerebrale posterioare. Aceste date permit:
a) validarea existenţei circuitelor funcţionale ale atenţiei;
b) o confirmare a punctului de vedere al lui Teuber privind activităţile frontale, care nu sunt în
exclusivitate nici motorii, nici senzoriale, ci în special de integrare senzorio-motorie.
 CAPITOLUL 11
VOINŢA

11.1. Caracterizarea generală a voinţei

Abordarea problematicii voinţei în psihologie a fost puternic influenţată de tendinţele şi curentele

manifestate în cadrul filosofiei. Astfel, voinţa a fost considerată fie ca o forţă divină care situează omul
deasupra şi în afara influenţelor situaţiilor externe concrete, fie ca o tendinţă internă de opunere activă
la aceste influenţe, de contracarare a lor şi de autodelimitare şi autodeterminare.
Într-o accepţiune generală, voinţa vizează orice activitate a omului în care dorinţa joacă un rol
important şi, prin extensie, orice conduită în care individul îşi propune un plan şi îşi angajează toate
resursele de care dispune pentru a-l îndeplini.
La polul opus faţă de comportamentele instinctive şi automate, actul voluntar presupune preexistenţa
unei idei, a unei reflecţii şi a unui angajament. Ar exista deci concepţia unui proiect, apoi deliberarea
interioară pentru alegerea acţiunii celei mai bune şi mai adaptate scopului urmărit, decizia şi, în sfârşit
executarea acţiunii, care rămâne controlată de conştiinţă până la finalizare.
În cadrul acestei scheme intervin anumite determinisme – în special inconştiente şi sociale, de la care
subiectul nu se poate sustrage, liberul său arbitrul nefiind decât o iluzie. Dar acest lucru nu împiedică
angajamentul său voluntar să păstreze o veritabilă autenticitate46.
Omniprezentă în activitatea conştientă şi finalist orientată a omului, încercată zilnic de către fiecare
dintre noi în diferite situaţii de viaţă, voinţa aparţine acelor fenomene ale universului psihic care nu şi-
au găsit un loc bine precizat în sistematica psihologiei generale. Punctele de vedere exprimate diferă
unele de altele şi nu de puţine ori se situează chiar la poli opuşi. De pildă la un pol voinţa este
recunoscută ca o entitate distinctă şi ireductibilă, declarată drept componenta fundamentală a vieţii
psihice a omului; la polul opus i se neagă cu desăvârşire statutul de entitate distinctă, individualizată,
fiind dizolvată în procesualitatea fiziologică47.
În psihologie, voinţa a fost derivată fie din gândire (Herbart o definea ca act elaborat prin intermediul
gândirii şi centrat pe efectuarea de alegeri şi luarea de hotărâri), fie din afectivitate (Wundt o definea ca
formă de organizare şi gestionare raţională a afectivităţii).
Încercând să ajungă la o formulare mai operaţională, J. Piaget arăta că putem vorbi de existenţa voinţei
în cazul în care sunt prezente două condiţii:
a) un conflict între două tendinţe (o singură tendinţă nu generează un act voluntar);
b) când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, cedând una celeilalte, iar prin actul de voinţă are loc
o inversare: ceea ce era mai slab devine mai puternic, iar ceea ce era iniţial mai puternic devine învins
de ceea ce era mai slab.
H. Piéron atribuie calificativul de „voluntar” numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai înalte
şi raportate la situaţiile cele mai dificile. El apreciază că o conduită are un caracter voluntar cu atât mai
pronunţat, cu cât ea rezultă din predominarea tendinţelor instinctuale.

46
Larousse Marele Dicţionar al Psihologiei, 2006, p. 1300

47
Golu, M., 2007, Fundamentele Psihologiei, p. 697
P. Janet, creatorul psihologiei acţionale şi a conduitei, susţine ideea că voinţa este o caracteristică a
acţiunilor complicate social, care necesită un grad mare de mobilizare şi se execută cu dificultate. În
acest context, voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi
pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern.
În „Dicţionarul de psihologie” (N. Sillamy, 1996), voinţa este definită ca aptitudine de actualizare şi
realizare a intenţiilor proprii. Actul voluntar, precedat de o idee şi determinat de ea, presupune o
reflecţie şi o angajare. Conduitele care nu răspund acestui criteriu, nu depind de voinţă.
În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan intelectual sau în
plan motor, dar actul voluntar integral include ambele verigi, chiar dacă în proporţii diferite.
Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre
atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a
înaltelor performanţe în orice activitate.
Locul voinţei în sistemul de personalitate al individului
Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei; de aceea, mulţi psihologi o
consideră mai degrabă o caracteristică sau o capacitate a personalităţii în acţiune, decât o facultate de-
sine-stătătoare.
Alţi autori o văd ca pe o simplă „componentă” a personalităţii, amalgamată cu altele. Efectul este
acelaşi: estomparea diferenţelor dintre ea şi alte capacităţi psihice. Voinţa nu trebuie interpretată ca o
„instanţă independentă care se integrează în mozaicul personalităţii”, ci ca o „funcţie care rezultă din
integritatea şi unitatea personalităţii implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor
psihice... şi dobândind, prin aceasta, o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare
deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii” (B. Zörgö, 1980).
Specificul psihologic al voinţei constă nu doar în efortul voluntar ce urmează a fi mobilizat în vederea
atingerii scopurilor, ci şi în dinamica acestuia. Dinamica efortului voliţional, ca stare de tensiune, de
încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase depinde de mularea lui pe mărimea
obstacolului.
Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezultă din confruntarea posibilităţilor individului cu
condiţiile obiective ale activităţii.
Când între mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o concordanţă, avem de-a face cu
un reglaj voluntar eficient; când între cele două mărimi apar discrepanţe, reglajul voluntar este deficitar.
Situaţiile de supramobilizare voluntară, ca şi cele de submobilizare sunt la fel de ineficiente: în primul
caz, deşi activitatea se finalizează, are loc un consum energetic prea mare care duce la oboseală,
surmenaj; în cel de-al doilea caz, activitatea nici măcar nu se finalizează. Iată de ce este necesară
realizarea nu doar a unui optim motivaţional sau afectiv, ci şi a unui optim voliţional.
În legătură cu efortul voluntar, trebuie făcute câteva precizări:
• Ca urmare a confruntărilor individului cu sarcini de acelaşi fel, efortul voluntar se poate
specializa, adică devine capabil de a se manifesta doar în acele tipuri de activităţi, care vor fi,
din acest motiv, căutate;
• Capacitatea de a manifesta efort voluntar este foarte mare, dar nu nelimitată; când efortul
voluntar este îndelungat şi puternic, se ajunge la obosirea şi surmenajul individului, deci la
scăderea performanţelor;
• În rezolvarea concretă a sarcinilor contează nu doar mărimea efortului voluntar, ci şi uşurinţa cu
care el poate fi disponibilizat.
 11.2. Structura actului voluntar

Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin două
atribute esenţiale:
1. diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente – motivul, mijlocul şi scopul, cu
posibilitatea transformării a fiecăreia dintre ele în „obiect” de analiză specială şi de evaluare;
2. prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei,
condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe,
scopuri – pe de o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective) pe de altă parte, între efortul
întreprins şi rezultatele înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial – discursiv şi multifazic al structurării şi desfăşurării actului
voluntar.
Analizând actul voluntar, putem distinge patru etape:
1. Conceperea situaţiei constă în stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat.
K. Lewin arăta că în această etapă apar unul sau mai multe conflicte.
Dintre mai multe conflicte, cel mai intens va declanşa imediat acţiunea.
2. Deliberarea constă în analiza fiecărei alternative, inventarierea argumentelor pro şi contra, în funcţie
de sistemul de valori de care ele dispun.
Deliberarea presupune şi alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micşora riscurile în cazul
alegerii unei alternative.
3. Decizia constă în reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile.
4. Execuţia reprezintă traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor propuse.
În legătură cu această schemă, cele mai frecvente comentarii au fost următoarele:
• Nu toate fazele actului voluntar presupun efortul voluntar.
P. Foulquié considera că actul propriu-zis şi exclusiv care aparţine voinţei este doar decizia „care constă
în rezoluţia fermă şi definitivă de a executa proiectul estimat ca rezonabil” (1968).
Ed. Claparède (1969) considera că voinţa constă în „sacrificarea unei dorinţe pe altarul altei dorinţe”,
deci în optarea pentru una dintre ele.
Deşi numai decizia presupune prezenţa expresă a voinţei, celelalte faze sunt păstrate şi considerate ca
fiind condiţii necesare ale actului voluntar48;
• Nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar.
Sub influenţa psihanalizei, schema clasică a actului voluntar este contestată. Valoarea deliberării este
pusă la îndoială şi uneori, total negată. Psihanaliştii afirmă că o mare parte a actelor noastre sunt
determinate de inconştient, astfel încât deliberarea nu este decât o comedie.
• fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisă de schema clasică
Unii autori afirmă că nu este exclus ca momentele actului voluntar să se inverseze, să se revină asupra
unora dintre ele, să fie compromise altele.
În opinia lui M. Zlate49, toate fazele actului voluntar îşi au semnificaţia şi importanţa lor, însă cea mai
importantă este execuţia, deoarece ea reprezintă finalizarea actului respectiv.

11.3. Teorii asupra actului voluntar

11.3.1. Teorii intelectualiste

48
Zlate, M., 2000, idem, p. 223

49
Zlate, M, 2000, idem, p. 225
În Grecia antică a dominat punctul de vedere conform căruia raţiunea joacă rolul principal în actul
voluntar, evidenţiindu-se rolul deliberării. Aristotel considera că la baza actului de voinţă stă un
silogism, decizia fiind concluzia raţionamentului.
Rolul gândirii, al raţionamentului în etapa deliberării este evident, dar argumentele nu au numai un
suport logic; de obicei, ele sunt impregnate de stări afective; dorinţele şi sentimentele le influenţează
puternic.

11.3.2. Teorii psihofiziologice

B. Skinner vede actul voluntar ca un rezultat al complicării legăturilor temporare, ca un reflex

condiţionat instrumental. Animalul, stimulat de trebuinţe prin excitaţii interne, devine activ, caută
anumite semnale care anunţă prezenţa hranei. Actul voluntar este un act ideomotor.

11.3.3. Aspectul afectiv (după Cuvillier)

Evidenţiind rolul afectivităţii (W. Wundt, F. Rignano), psihologii se apropie mai mult de problemele
esenţiale ale voinţei. Ei subliniază că actul de voinţă începe cu anumite dorinţe, aspiraţii. La baza
actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele.

11.3.4. Sublinierea aspectului specific

În concepţia lui W. James, actul de voinţă este următorul: ne hotărâm să acţionăm împotriva unei
dorinţe prezente care e puternică, arzătoare, pentru a face altceva lipsit de atracţie.
Subliniind acest aspect, după partizanii liberului arbitru, voinţa este o cauză primară; avem capacitatea
de a ne hotărî în mod arbitrar, necondiţionat, conform cu principiile conştiinţei libere.
S. Freud vorbea de Supraeu, de cenzura care interzice impulsurilor să se realizeze. El explica apariţia
lui prin interdicţiile pe care părinţii le impun copiilor de la cea mai fragedă vârstă, interdicţii ce se
dovedesc a fi respectate şi de persoanele din jur.

11.3.5. Problema iniţiativei

Reliefarea aspectului afectiv, ca şi a celui imperativ clarifică anumite acte de voinţă. Când o tânără
trebuie să aleagă între doi tineri care au cerut-o în căsătorie, şi îl alege pe cel la care ţine mai mult, este
hotărâtor sentimentul, conştiinţa morală neavând nici un rol.
Iniţiativa este un act de imaginaţie, un act creator, care dă naştere aspiraţiilor şi sentimentelor, dirijând
întreaga activitate.

11.4. Calităţile voinţei

Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un mod de organizare funcţională a întregului
sistem al personalităţii şi, ca urmare, evidenţiază o serie de atribute sau calităţi specifice a căror
influenţă se exercită asupra întregii vieţi psihice.
Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt:
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi concentra energia psihică în
vederea asigurării rezistenţei la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulărilor externe. Se
poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică cu cât ea poate să-şi stăpânească
trebuinţe sau stări interne bulversante, de intensitate mai ridicată; în acelaşi timp, forţa voinţei este cu
atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului este mai mare.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atâta timp cât e necesar pentru
atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi care se pot ivi.
Perseverenţa poate fi evaluată în funcţie de numărul tentativelor pe care un subiect le face pentru
rezolvarea unei probleme mai dificile sau pentru a realiza ceea ce şi-a propus în condiţiile apariţiei unor
piedici neprevăzute. Pe lângă factorul educaţional şi exerciţiu, ea depinde şi de rezerva energetică a
individului, exprimată în forţa sistemului nervos şi în echilibrul emoţional, tipul puternic şi echilibrat
fiind favorizat în raport cu tipul slab sau cu cel puternic neechilibrat.
Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa dintre
convingeri şi acţiune. Ea se integrează în structura caracterului, devenind o trăsătură axiologică
(valorică) a personalităţii.
Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional – instrumentală a deciziilor luate în diferite situaţii, în
pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur de a ne determina să revenim asupra lor, spre a le
modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează instaurarea
în relaţiile interpersonale a unor repere clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza viaţa pe baza iniţiativelor, hotărârilor
şi scopurilor proprii. Deşi presupune şi anumite predispoziţii înnăscute, de genul potenţialului energetic
sau activismului, independenţa este în cea mai mare parte rezultatul stilului educaţional primit în
copilărie. Un regim educaţional echilibrat, bazat pe un raport optim între permisivitate şi interdicţie este
de natură să asigure modelarea în limite normale a independenţei.
Independenţa oferă măsura autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu ceilalţi semeni. Ea devine
sursă de iniţiativă şi acţiune, prin asumarea conştientă a responsabilităţii şi riscurilor aferente.
Aceste calităţi se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi comunicare reciprocă. Statistic,
între ele se constată existenţa unei relaţii pozitive semnificative, astfel că, dacă una are valori ridicate şi
celelalte vor tinde să ia valori proporţional mari, şi invers50

Concluzie
Actul de voinţă este un act de sinteză, foarte complex, în care este antrenată întreaga personalitate:
memoria, gândirea, sentimentele, deprinderile, trăsăturile de temperament şi caracter.
Latinii spuneau: <Labor improbus omnia vincit> (“munca îndârjită învinge orice”). Într-adevăr, forţa
omului cu voinţă, perseverent este foarte mare. Ne-o dovedesc toate creaţiile măreţe ale umanităţii.

50
Golu, M., 2007, op.cit., p. 710
 Bibliografie selectivă
Arseni, C., Popoviciu, L. (1984), Patologia stărilor de veghe şi de somn. Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică.
Albu, M (1998), Construirea şi utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Editura Clusium.
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J. (2000), Introducere în psihologie. Bucureşti:
Editura Tehnică.
Baddley, A. (1999), Memoria umană, Ed. Teora, Bucureşti
Bernstein, D.A., Stewart-Clarke, A., Roy, E.J., Wickens, C.D. (1997), Psychology, Fourth Edition.
Boston: Houghton, Miffin Company.
Carrol, C.R. (1993), Drugs in modern society. Oxford: Brown&Brechmark Publishers.
Corsini, R.J. (1987), Encyclopedia of Psychology, New York, John Wiley & Sons
Cosmovici, A. (1996), Psihologie generală. Iaşi: Editura Polirom.
Eliade, M. (2000), Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic
Fontaine, R. (2008), Psihologia îmbătrânirii, Ed. Polirom, Iaşi
Freud, S. (1992), Dincolo de principiul plăcerii. Bucureşti: Editura „Jurnal literar”.
Freud, S. (2003), Opere, vol. 9 - Interpretarea viselor. Bucureşti: Editura Trei
Gelder, M, Gath, D., Mayon, R. (1994), Tratat de psihiatrie. Oxford, ed. a II-a, Asociaţia Psihiatrilor
Liberi din România şi Geneva Initative on Psychiatry.
Gheorghiu, V.A., Ciofu, I. (1982), Sugestie şi sugestibilitate. Aspecte psihologice şi psihofiziologice.
Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
Gleitman, H. (1995), Psychology, Fourth Edition. New York: W.W. Norton&Company.
Golu, M. (2000), Fundamentele psihologiei II, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti
Guiton, H. (1997), Fiziologia umană şi mecanismele bolilor, Bucureşti: Editura Medicală Amaltea
Hayes, N., Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie. Bucureşti: Editura All.
Hăulică, I. (1996), Fiziologia umană, Bucureşti, Editura Medicală
Ionescu, G. (coord.) (1985), Psihologie clinică. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
Jung, C.J. (2001), Amintiri, vise, reflecţii. Bucureşti, Editura Humanitas
Jung, C.G. (1994), Reflecţii teoretice privind natura psihismului. Bucureşti: Editura Anima.
Jung, C.G. (1994), Psihologia analitică. Temeiuri. Bucureşti: Editura Anima.
Jung, C.G. (1994), Descrierea tipurilor psihologice. Bucureşti: Editura Anima.
Lieury, A., (1990), Manual de Psihologie generală, Ed. Antet XX Press
Lyman, M.D., Potter, G.W., (1991), Drugs in Society: causes, concepts and control, Ohio, Cincinnati,
Anderson
Mucchielli, A. (1996), Noua psihologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
National Institute on Drug Abuse (2000), The Brain: Understanding Neurobiology Through The Study
 of Addiction, BSCS, Colorado
Neveanu, P.P., Zlate, M., Creţu, T., (1999), Psihologie, EDP, Bucureşti
Paraschiv, G. (2006), Drogurile – Ispita otrăvitoare, Ed. Cartea Universitară
Pavelcu, V. (1972), Drama Psihologiei, E.D.P., Bucureşti
Pettijohn, T.F. (1989), Psychology – A Concise Introduction, 2nd Edition. The Dushkin Publishing
Group.
Podar, T., Cremene, I., Crososchi, M., Câmpean, A. (2003), Istoria psihologiei şi psihopedagogiei
speciale. Târgu-Mureş: Editura “Dimitrie Cantemir”.
Popescu, S. (1998), Curs de psihologie clinică. Târgu-Mureş: Editura „ Dimitrie Cantemir”.
Popoviciu, L., Foişoreanu, V. (1994), Visul – de la medicină la psihanaliză, cultură, filosofie,
Bucureşti: Editura Universul
Preda, M. (1999), Jung şi Psihologia analitică, prezentarea conceptelor fundamentale
Radu, I. (coord) (1991), Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca: Editura Sincron.
Radu, I. (coord.) (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor. Cluj-Napoca: Editura Sincron.
Rădulescu, M.S. (2006), Sociologia consumului şi abuzului de droguri, Ed. Lumina Lex
Seamon, G.J., Kenrick, D.T. (1992), Psychology. New Jersey: Prentice Hall, Englewood Cliffs.
Şchiopu, U. (1997), Dicţionar de Psihologie. Bucureşti: Editura Babel.
Şerdakov, V.N. (1998), Iluzia binelui. Bucureşti: Editura Politică:
Vraşti, R. (2001), Alcoolismul. Detecţie, diagnostic şi evaluare. Timişoara.
Verza, E., Verza, E.F. (2000), Psihologia vârstelor, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti
World Health Organisation (2004), Neuroscience of Psychoactive Substance - use and dependence,
Geneva
Zlate, M. (2000), Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Editura Pro Humanitate.
Zlate, M. (2000),
Introduc
ere în
psiholo
gie. Iaşi:
Editura
Polirom.