Politica matrimonială a domnilor Valahiei, în secolul al XIV-lea

drd. Adrian Stănilă - Universitatea din București

Principala dovadă de moralitate şi de maturitate a domnului era căsătoria. Dacă nu era

deja căsătorit, o dată urcat pe tron, domnul era dator să se însoare. Inițial, nu se cerea ca mireasa
să împărtăşească aceeaşi confesiune. Bineînţeles că nunţile princiare au reprezentat ceremonii
impresionante, în Argeşul secolului al XIV-lea. Cum ele trebuiau oficiate de către mitropolitul
Ungrovlahiei, înclin să cred că acestea aveau loc nu la Curtea regală a Ungariei sau în
Constantinopol (centrul patriarhal), ci în centrele administrative ale ţării (Câmpulung și
Arghiş). Pentru perioada amintită, nu cunoaştem domni a căror căsătorie să fi fost oficiată de
către patriarh. Vârsta nubilă fiind cea de 14 ani nici nu avem relatări sau presupuneri asupra
faptului că principii, coconii sau domnițele Valahiei s-ar fi căsătorit sub această vârstă sau că
și-ar fi asociat parteneri minori.
Politica matrimonială a domnilor Valahiei a vizat cel puțin două aspecte: cel al
alianțelor cu lumea sud-slavă și cel al menținerii vasalității maghiare. Sub aportul primului
aspect, atât Basarab cât și fiul său Alexandru erau descriși de contemporanii lor ca adevărați
împărați. Mai întâi, Zakonikul lui Stefan Uroș IV Dușan (1331-1355) îl includea pe Basrab în
rândul celor 7 țari care au atacat Serbia la Velbujd. Apoi, mitropolitul Theofan de Paritheorion
îl încadra și el pe Alexandru Basarab în rândul “împăraților pământului” care au corespondat
cu sfântul Grigore Sinaitul. Cert, titlul imperial nu poate fi unul explicit, fiind mai degrabă o
punere în valuare a semioticii medievale. Prin încredințarea fiicelor sale către înalți suverani ai
zonei, principele valah devenea basileopator al acestora. Juridic, Basarab și fii săi nu erau decât
simpli principi, mai mult sau mai puțin independenți. Semiotic, însă, părintele spiritual al unui
țar nu putea fi receptat pe o treaptă inferioară acestuia. Sub aportul celui de al doilea aspect,
principilor valahi nu le-au fost niciodată rezervate prințese maghiare, ci mai degrabă fiicele
unor nobili de importanță medie. Rezultatul juridic al unor astfel de alianțe oferea, totuși, titlul
de mare baron, și chiar apartenență la familia regală.
De origine maghiară sau saxonă, unica soție a lui Basarab se numea Margueta. Primii
care au numit-o Marghita, în istoriografia românească au fost Dionisie Fotino și Tunusli.
Numele i-a fost dat după sfânta Margareta de Antiohia, cunoscută mai ales drept Marina. Ca
antroponim, numele derivă chiar din semiotica margaretei, semnalând primei principese
muntene calitatea de sfat tainic al domnului (pierdută juridic la următoarele doamne).
Genealogia Cantacuzinilor o numea Cneajna, subliniindu-i apartenența la gena regală. În fapt,
Margueta pare a fi o descendentă severineană a familiei Dobkay, dar sunt și interpretări care o
văd originară din Câmpulung. Cuplul Basarab - Margueta pare a fi avut cel puțin o fiică și mai
mulți fii, dintre care cunoscuți cert au rămas Teodora, împărăteasa Bulgariei, și Alexandru,
moștenitorul tatălui său.
Încă din 1323, când acorda prima susţinere lui Michail Şişman (1323-1330), ţarul de
Tărnova, Basarab îşi demonstra capacităţile politice şi militare. Linia politică vlaho-bulgară a
fost realizată de Basarab prin căsătoria viitorului ţar Ivan Aleksandăr (1331-1371) cu fiica sa
Teodora, dar şi prin sprijinul acordat aceluiaşi Şişman la Velbujd (28 iunie 1330) împotriva
kral-ului sârb Stefan Uroš III Dečanski (1322-1331).
Citând notițele lui Nestor Vornicescu, fost mitropolit al Olteniei, Alexandru
Stănciulescu-Bârda consideră că Basarab a mai avut și o fiică Ruxanda, care în același an cu
sora sa (1323) devenea soția lui Stefan Dečanski. Pentru că nu avem suficiente surse, putem
pune la îndoială existența acestei prințese. E greu de crezut că o prințesă a Valahiei s-ar fi putut
căsători numai pentru scurtul interval 1323-1324. Pe de altă parte, considerându-i existența,
înțelegem că repudierea unei prințese Basarab de către sârbi ar fi putut determina clar
participarea valahilor la Velbujd. Ruxanda nu putea fi regina sârbilor, pentru ca asta i-ar fi adus
atestări certe, deci nu a fost soția lui Dečanski. Orbit în 1314 la Ovcar Polje și revenit miraculos
în 1320, Stefan Uroș III Dečanski a confruntat în acea perioadă doi importanți pretendenți,
ambii autoproclamați și susținuți extern pentru ocuparea tronului sârb. Este, vorba despre acel
Stefan Konstantin (1320-1322), fratele viitorului rege, și vărul lor Vladislav II (1322-1324). În
perioada orbirii lui Dečanski, Konstantin fusese desemnat de tatăl lor ca guvernator al Zetei și
moștenitor al Serbiei. In cazul unei alianțe între principatul Valahiei și Regatul Sârb, realizate
înainte de 1322, Stefan Konstantin era unicul moștenitor și cel mai în măsură să întreprindă
alianțe matrimoniale. După ce Konstantin e decapitat de vărul său, acesta va fi cel care se
proclamă kral prin susținerea Regatului Maghiar și luptă împotriva lui Dečanski. Pecetluindu-
și astfel susținerea față de unul din antikralii sârbi, Basarab rezolva ambele deziderate ale
politicii sale externe: menținea raportul de suveranitate față de Regatul Maghiar, urmând,
totodată, tradiția alianțelor sud-slave.
Născută în jurul anilor 1299-1303, la 1323 Teodora devenea despina regiunii Lovec,
iar la 1331 chiar tsaritsa întregii Bulgarii. Repudiată la 1341 de către soțul său, ea nu se întoarce
în Valahia pentru a nu provoca război între Casa Basarab și Ivan Aleksandăr. Ea alege să se
călugărească la mănăstirea Trapezitsa (în Tărnova) sub numele de Teofana. Diplomația
Valahiei se pune repede în mișcare și rezultatele apar. Când țarul se recăsătorește cu o evreică
din Tărnova, el o botează tot cu numele Teodora, iar botezul are loc în chiar manastirea condusa
de maica Teofana. Juridic, acceptul scris al fostei tsaritse presupunea un veritabil act de
împăcare.
Nicolae Constantinescu interpretează că noua tsaritsa, Sarah Teodora, s-a implicat
direct și în construcția Bisericii Domnești de la Arghiș, ca despagubire față de fratele Teodorei/
Teofana. Se pare ca ea ar fi trimis meșteri, bani sau materiale. Pe pilastrul de NE al respectivei
biserici, există un zgrafit cu numele unui meșter (Akaki) și cu mențiunea că acesta a fost trimis
la Argeș de catre “evreisa gospojda” (țarina evreică). Același lucru ne indică și descoperirea
unui dinar de argint de la Ivan Aleksandăr (databil 1347-1352) pe albia râului, la nord de oraș.
Moneda nu putea ajunge acolo datorită diverșilor negustori ci indică, mai degrabă, o tezaurizare
a sa la Argeș.
Când fiul său Ivan Srațimir se căsătorește cu nepoata sa Anca (pronunțat Anța),
Teodora/ Teofana îi urmează la Vidin. Ca fostă împărăteasă și ca fost egumen al principalei
mănăstiri de maici din Bulgaria, ea obține pentru fiul său mai mult de o treime din teritoriul
Bulgariei, având rol hotărâtor în crearea noului Țarat de Vidin. Alături de nepoata/ nora/
împărăteasa sa Anca, maica Teofana a realizat la Vidin o importantă activitate culturală, și a
coordonat întocmirea primei Vieți a Sfinților în limba bulgară.
La fel ca şi măreţul său tată, Nicolae Alexandru şi-a căsătorit două dintre fiice (cele
dăruite de doamna Klára Dobokay, a doua soţie) cu importanţi dinaşti sud-est europeni. Astfel,
domniţa Anca devenea soţia despotului sârb Stefan Uroš V Nejaki (1355-1371), iar sora sa,
Ana, era căsătorită cu ţarul de Vidin, Ivan Sraţimir (1356-1396). Alianţele matrimoniale ale lui
Alexandru nu omit nici puterea suzerană. Toate cele trei soţii ale domnului (Maria Lackffy,
Klára Dobokay, ... ) erau fiicele unor nobili maghiari. În plus, o a treia fiică a acestuia,
Elisabeta, era căsătorită cu palatinul regal, Oppelny László. Catolică la origine, în Klára
Dobokay și-a găsit sprijinul și propaganda franciscană sau ioanită, ea fiind numită de către papa
Urbanus V drept “iubită fiică întru Hristos”.
 În planul diplomaţiei matrimoniale, Vladislav urma politica dinastică, fiind căsătorit,
încă dinainte de ocuparea tronului cu Anna, fiica lui Ivan Aleksandăr. Nicolae Iorga o
considera, însă, pe această doamnă ca fiică a banului Bosniei, Stjepan Tvrko II Kostromanić
(1322-1352), considerând-o ca pe un compromis între vasalitatea faţă de Coroana maghiară şi
tradiţia dinastică a alianţelor cu lumea sud-slavă. Interesant este că pe reversul unora dintre
ducaţii emiși la Arghiș apare şi numele doamnei lui Vladislav: „† Io Ana Vd †”. Cum şi acel
Vladislava de pe reversul celorlalţi ducaţi denotă genul feminin, înclin să cred că Vladislav
emitea monedă alături de soţia sa, pe care şi-o asociase ca „mare voievodesă”.
Domnii secolului XIV par, însă, a fi fost deja căsătoriţi, la urcarea pe tron. Excepţia,
nedovedită însă, poate fi cea a lui Radu I (1377-1383), a cărui primă soţie se numea Ana şi era
mama lui Dan I (1385-1386). Aceasta putea fi o persoană distinctă, dar putem avea de a face
şi cu văduva fostului domn. În această situaţie, Radu s-a căsătorit, la Argeş, cu ocazia
încoronării, nu ca simplu cocon domnesc. Tot la Argeş se căsătorea, ca domn văduv, acelaşi
Radu I. De această dată el se orienta în chiar direcţia Impeiului Bizantin (Basileia Rhōmaiōn),
a doua soţie fiind Kalinikia Palaiologos.
Soţia fiului său Dan era fiica kral-ului sârb Vuk Branković (1378-1389). Încheind o
alianţă militară cu socrul său, domnul pleca în campanie împotriva lui Ivan Şişman (1371-
1395), ţarul bulgar de Tărnova, şi murea pe câmpul de luptă.

GLOSAR
Arghiș (Arğiș) = numele medieval al orașului Argeș, actuamente Curtea de Argeș, așa cum
reiese el din documente.
baron = titlu de noblețe situat deasupra cavalerului și inferior vicontelui
basileopator (gr.) = socru al împăratului
despina, soția unui despot = guvernator autonom al unei provincii
kral (srb.) = rege medieval al Serbiei
palatin = vicerege (în Regatul Maghiar); principal nobil al unei Curți medievale și conducator
al Sfatului Regal
Tărnova = numele medieval al actualului Veliko Tarnovo, fostă capitală a Țaratului Bulgar
tsaritsa, soția unui țar = împărăteasă medievală a Bulgariei.
țar (lat. caesar) = împărat.
vârstă nubilă = vârsta la care un om are dreptul legal de a se căsători.
Zakonik = cod juridic medieval al Regatului Sârb.
 BIBLIOGRAFIE

ALBERTI, Alberto, Ivan Aleksandăr (1331-1371). Splendore e tramonto del second impero
bulgaro, Firenze, Firenze University Press, 2010.
ANDREESCU, Ștefan, Alliances dynastiques des princes de Valachie (XIVeXVIe siècles), în
“Revue des Études Sud-Est Européennes”, tome 23, nr. 4, Editura Academiei R.S.R.,
București, 1985, pp. 359-368.
CAZACU, Matei; MUREȘAN, Dan Ioan, Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării
Românești, Chișinău: Cartier, 2013.
CHIHAIA, Pavel, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti: Editura Meridiane,
1974.
COPOS, Gheorghe; Alianțe matrimoniale privind politica principilor români din Țara
Românească și Moldova în secolele XIV-XVI, București: Niculescu, 2014.
GANE, Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe [ed. a II-a], vol. I, Editura ziarului
Universul, S. A., București, 1933.
GIURESCU, Constantin C., Istoria românilor. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea
lui Alexandru cel Bun (1432), București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946.
HASAN, Mihai Florin, Aspecte ale relațiilor matrimoniale dinastice munteano-maghiare din
secolele XIV-XV, în “Revista Bistriței”, XXVII, Bistrița: Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud,
2013, pp. 128-159.
HOWELL, Martha C., The marriage exchange : property, social place, and gender in cities of
the Low Countries, 1300-1550, The University of Chicago Press, Ltd., London, 1998.
HASDEU, B. P., Istoria critica a romaniloru din ambele Dacie in secolulu XIV, tomu I, volumu
I, Bucuresci, 1873.
***Istoria Românilor, vol. III, Genezele româneşti, coord. Ştefan Pascu şi Răzvan
Theodorescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; vol. IV, De la Universalitatea creştină
către Europa „patriilor”, Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşanu (redactori responsabili), Tudor
Teoteoi (secretar ştiinţific), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
MAZILU, Dan Horia, Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată. Iaşi:
Polirom, 2003.
MIČETA, Luka, Dušan Silni, Beograd: Laguna, 2014.
IDEM, Stefan Dečanski. Biografija najnesrećnijeg srpskog vladara, Beograd: Laguna, 2014.
MINEA, Ilie, Cherana sau Cheraţa, în „Cercetări Istorice”, I (1925), pp. 412-414.
NEGRĂU, Elisabeta, Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti. O
perspectivă artistică, Iaşi: Lumen, 2011.
REZACHEVICI, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova
a. 1324-1881, vol. I, secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, București, 2001, pp. 53-59.
STĂNCIULESCU-BÂRDA, Alexandru, Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sf.
Nicodim, în “Episcopia Severinului și Strehaiei. 600 de ani de la nașterea în ceruri a Cuviosului
Nicodim cel Sfințit”, Turnu Severin, 2008, pp. 99-113.