Sunteți pe pagina 1din 18

UNGUREANU Ovidiu, MUNTEANU Cornelia, REFLECŢII PRIVIND

INCAPACITĂŢILE DE DREPT CIVIL


Revistă: Pandectele Romane 1 din 2006

Autori:
UNGUREANU Ovidiu
MUNTEANU Cornelia
Tip:
Doctrina

REFLECŢII PRIVIND INCAPACITĂŢILE DE DREPT CIVIL1


Demersul nostru priveşte numai incapacităţile persoanei fizice.
dr. OVIDIU UNGUREANU
Profesor universitar
Facultatea de Drept - Sibiu
drd. CORNELIA MUNTEANU
Asistent universitar
Facultatea de Drept - Sibiu
1. Consideraţii generale
Noţiunea de incapacitate este o noţiune largă care poate acoperi mai multe situaţii. Deoarece
materia incapacităţilor utilizează noţiuni şi distincţii proprii, unii autori vorbesc despre o
teorie generală a incapacităţilor2.
I. Micescu, Curs de drept civil. Restitutio, Editura All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 158. După
cum s-a observat: „În spatele cuvântului incapacitate se ascunde slăbiciunea umană cu toate
faţetele sale: copilul, bătrânul, bolnavul, risipitorul şi nebunul. De aceea în dreptul
incapacităţilor există sentimente puternice şi nobile: solidaritatea şi compasiunea, mila,
ajutorul reciproc şi iubirea, lupta împotriva cupidităţii, împotriva slăbiciunii altuia, împotriva
dominaţiei celor puternici şi împotriva decăderii celor slabi. Dreptul incapacităţilor are un
suflu imens: iubirea faţă de cel slab, de cel mic pe care viaţa l-a lovit şi l-a distrus. Dreptul
incapacităţilor este onoarea dreptului” (Ph. Malaurie, L. Aynes, Les personnes. Les
incapacités, Defrénois, 2003, p. 209).
Foarte general, prin incapacitate vom înţelege starea unei persoane care a fost lipsită prin
lege de folosinţa sau exerciţiul anumitor drepturi3. Nici Codul civil dar nici alte legi nu au
consacrat o parte specială incapacităţilor; de aceea ele fiind reglementate dispersat a fost
necesar ca doctrina şi jurisprudenţa să construiască un aşa numit „drept al incapacităţilor".
Dar acest drept al incapacităţilor intră adesea în coliziune cu securitatea circuitului civil şi
pentru acest motiv este necesar să se stabilească un echilibru între cei astfel ocrotiţi şi
securitatea comerţului. De aceea acest drept nu este iubit de comercianţi, este pus la îndoială
de funcţionari iar băncile îl suspicionează.
Incapacitatea este inaptitudinea juridică care, în cazurile determinate de lege, împiedică o
persoană să dobândească un drept sau să exercite valabil un drept (G. Cornu, Vocabulaire
juridique, PUF, 2004, p. 465). Incapacitatea înseamnă „starea unei persoane de a fi lipsită de
capacitate civilă" (V. Ursa în Dicţionar de drept civil de M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 272).
De mai mult timp materia incapacităţilor nu mai este conţinută numai în dreptul civil ci are
prelungiri în dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul constituţional
care irigă toate celelalte ramuri ale dreptului. Materia incapacităţilor întreţine cele mai
apropiate raporturi cu dreptul persoanelor şi dreptul familiei; cu dreptul persoanelor pentru că
prin incapacitate este atinsă chiar persoana, capacitatea sa juridică este cea diminuată; de
asemenea cu dreptul familiei deoarece adesea în familie legea găseşte remediile cele mai
adecvate de protecţie şi ocrotire a incapabilului4.
În termeni de dicţionar „prin incapabil se desemnează persoana fizică lipsită de capacitate
de exerciţiu", în M.N. Costin, M.C. Costin, Dicţionar de drept civil (D - K), Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1980, p. 396; Aceasta este accepţiunea stricto sensu a termenului. Într-o altă
formulare, incapabilul este cel care există, fără puterea de a acţiona prin el însuşi (Ph.
Malaurie, L. Aynes, op. şi loc. cit.).
Astăzi există tendinţa de a se renunţa la termenul de incapabil; bunăoară, în loc de incapabil
major se preferă major ocrotit sau protejat iar în loc de incapabil minor pur şi simplu copil
(legiuitorul a fost probabil deranjat de etimologia cuvântului minor provenit din lat. minor,
ori - mic; minus - mai puţin) ; alte ori legiuitorul a introdus termenii de „inaptitudine" şi de
„inapt" (cum a procedat legiuitorul quebecoaz în 1989) sau prin Legea nr. 17/2000 legiuitorul
a înlocuit termenul de „bătrân" prin „persoană vârstnică". Această terminologie este
binevenită deoarece subliniază scopul instituţiei iar pentru persoana în cauză este mai puţin
umilitor.
Aşa cum am mai arătat, există o legătură strânsă între personalitate şi capacitate: ambele
permit activitatea juridică5. O personalitate plenară presupune o capacitate completă iar acolo
unde nu există personalitate, nu există nici capacitate. Totuşi legea poate interzice anumitor
persoane fie să dobândească un drept determinat, fie să exercite drepturile care sunt
susceptibile de a fi dobândite; acesta este domeniul incapacităţilor. El se referă prin excelenţă
la actele juridice şi nu la faptele juridice.
O. Ungureanu, C. Munteanu, Observaţii privind persoana fizică şi personalitatea juridică,
în Pandectele Române, nr. 4/2005, Partea a VI-a, p. 182-186.
Principiul în materie: capacitatea este regula, incapacitatea excepţia. Acest caracter
excepţional al incapacităţilor este statuat de lege care stabileşte că nimeni nu poate fi îngrădit
în capacitatea sa de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute delege (art. 6 alin. 1 din
Decretul nr. 31/1954, de asemenea art. 49 alin. 1 şi 2 din Constituţie). Încă o dată, nu poate
exista incapacitate decât în virtutea legii iar legile care stabilesc o incapacitate sunt
întotdeauna de strictă interpretare (s.n.).
Caracterul excepţional al incapacităţilor are un rol practic pe tărâmul dreptului probator:
capacitatea se prezumă şi nu trebuie dovedită6. Totuşi aceasta nu exclude verificarea ei
(bunăoară, în raporturile contractuale)7. Dar importanţa practică a acestui caracter rezidă în
regimul ales de lege sau de judecător ca remediu pentru incapabil atunci când incapacităţile
sunt remediabile. Astfel, remediile cele mai puţin restrictive trebuie să aibă întâietate dacă în
fapt ele sunt suficiente; bunăoară, protecţia ocazională este preferabilă celei permanente iar
curatela este preferabilă tutelei.
„Dreptul are puţine de spus despre capacitate care este starea obişnuită a fiinţei umane"
spunea decanul J. Carbonnier (Droit civil. Les personnes, 21 édition, PUF, 2000, p. 11);
pentru C. Athias „capacitatea este într-un fel situaţia de fapt de care beneficiază cel care a
reuşit să rămână în afara câmpului de aplicare a regulilor restrictive ale autonomiei
personale" (Les personnes. Les incapacités, Collection de droit fundamental, PUF, 1985, p.
126). De lege ferenda propunem introducerea unui registru civil care să aibă o funcţie de
publicitate şi care să permită terţilor care intră in raporturi juridice cu o persoană majoră să
fie informaţi şi să poată verifica capacitatea sa, eventual prin eliberarea unei copii (în Franţa
există un asemenea centralizator încă din 1968).
În sfârşit, incapacităţile au o importanţă particulară şi pentru că numărul celor care au nevoie
de protecţie este mare şi în continuă creştere; incapacităţile cele mai frecvente sunt date de
majorii în vârstă şi de minori; societăţile industriale asigură o mai mare longevitate dar şi o
mai mare nesiguranţă pentru echilibrul uman, cum nu era într-o societate patriarhală agrară.
Nu este mai puţin adevărat că lista persoanelor lovite de o anumită incapacitate este variabilă
de la epocă la epocă, după cum legiuitorul apreciază o categorie de persoane ca fiind într-o
situaţie de dificultate sau nu. În orice caz ea pune în lumină caracterul fluctuant al noţiunii de
egalitate a persoanelor în faţa dreptului8.
Până în 1932 (când au fost abrogate dispoziţiile privitoare la femeia măritată) dreptul
nostru cunoştea patru categorii de incapabili: minorul, femeia măritată, interzisul judecătoresc
şi cel pus sub consiliu judiciar. Aceasta înseamnă că incapabilii formau, juridiceşte, marea
majoritate a populaţiei. Înaintea acestei date, femeia, din simplul fapt al căsătoriei, trecea sub
puterea maritală a soţului şi devenea o „ incapabilă" ; de aceea se spunea despre femeia
căsătorită că este „eterna minoră" (pe larg despre incapacitatea femeii în regimul Codului
civil, ase vedea, P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 135-140). Se pare că incapacitatea femeii măritate ar fi produsul
creştinismului, pentru că Hristos a zis: „Bărbatul şi femeia vor fi doi într-un trup" (duo in uno
corpore erunt). Or, după cum corpul are un singur cap şi căsătoria trebuie să aibă un singur
cap care este bărbatul (N. Titulescu, Drept civil, Editura All-Beck, Bucureşti, 2004, p. 283).
Cato, într-un acces de sinceritate spunea despre femei bărbaţilor: „Aşa înlănţuite cum sunt,
tot vă este greu să le stăpâniţi. Ce s-ar întâmpla dacă le-aţi reda libertatea, dacă le-aţi îngădui
să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi voi? Credeţi că le-aţi mai putea fi atunci stăpâni? În
ziua când vor deveni egalele voastre, vă vor fi superioare" (sic!), în G. Boissier, Cicero şi
prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Editura Univers,
Bucureşti, 1977, p. 154.
2. Incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu
Această clasificare rezultă logic din cele două grade de capacitate: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Diviziunea este clasică şi a fost reţinută atât în doctrina noastră cât şi
în cea străină9. Ea are la bază gravitatea incapacităţilor.
C . Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Restitutio,
vol. I, Editura All-Beck, Bucureşti, 1997, p. 356-357; Gh. Beleiu, Drept civil român, ediţia a
VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2001, p. 318; A. Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, avec le
concours de M. Julliot de la Morandiére, tom I, Dalloz, p. 75-77 ; Fr. Terré, Introduction
générale au droit, 4 édition, Dalloz, 1998, p. 303, nr. 291 ; B. Stark, H. Roland, L. Boyer,
Introduction au droit, Litec, 1996, p. 405-407 ; J. L. Aubert, Introduction au droit et themes
fundamentaux du droit civil, 7 édition, Armand Colin, 1996, p. 189; H. et L. Mazeaud, J.
Mazeaud, Fr. Chabas, Introduction a l'étude du droit, 11 édition, Montchrestien, 1996, p.
383, 443; R. Cabrillac, Introduction générale au droit, 5 édition, Dalloz, 2003, p. 65.
O incapacitate se numeşte de folosinţă atunci când o persoană nu poate fi titulara unuia sau
mai multor drepturi şi incapacitatea va fi de exerciţiu când o persoană nu poate să exercite
singură anumite drepturi deşi este titulara lor.
a) Incapacitatea de folosinţă are ca obiect de a interzice unei persoanei îndeplinirea unui act;
ea îl privează pe incapabil de dreptul de a-l încheia el singur sau prin intermediul altuia10. În
alte cuvinte, dreptul de a încheia actul juridic neputând să se nască, el nu se poate bucura de
acest drept, adică nu-l poate dobândi11. Este deci vorba despre o diminuare a personalităţii
juridice. Incapacităţile de folosinţă nu pot fi decât speciale nu şi generale; nu pot fi generale
deoarece astfel i s-ar refuza persoanei calitatea de subiect de drept, am fi deci în prezenţa unei
morţi civile (capitis deminutio). C h. Larroumet, Introduction a l'étude du droit privé, tome
I, 4 édition, Editura Economica, 2004, p. 202. Incapacitatea de folosinţă privează radical
individul de a dobândi un drept determinat. Însăşi folosinţa dreptului (şi deci aptitudinea de a
dobândi) este cea care îi este refuzată (G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les
biens, 11 édition, Montchrestien, 2003, p. 206). Incapacităţile de folosinţă echivalează cu
privaţiunea de un drept; ele constituie o măsură excepţională şi de întindere limitată (J.L.
Aubert, op. cit., p. 190). Incapacitatea este numită de folosinţă atunci când persoana lovită de
ea este inaptă să fie titulara unuia sau mai multor drepturi; ea nu poate fi generală (Lexique
des termes juridiques, sous la direction de S. Guinchard et G. Montagnier, Dalloz, 1999, p.
280).
Motivele pentru care legiuitorul instituie incapacităţi de folosinţă sunt diferite. Astfel, într-un
caz incapacitatea poate să derive dintr-o pedeapsă aplicată unei persoane prin care i se
interzice să dobândească un drept, această pedeapsă fiind accesorie unei condamnări penale
(bunăoară, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti şi interzicerea dreptului de a fi tutore
sau curator - art. 64 lit. d şi e din C. pen.). Alte ori, legiuitorul urmăreşte protecţia persoanei
cum ar fi cazul actelor de dispoziţie cu titlu gratuit când se interzice anumitor persoane să
încheie un contract de donaţie sau să facă un testament: de exemplu, art. 806 C.civ. care
dispune că minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale prin
donaţie sau testament (incapacitate absolută); sau art. 807 C.civ. potrivit căruia minorul între
16 şi 18 ani nu poate dispune prin testament decât de jumătate din bunurile de care ar fi putut
dispune dacă ar fi fost major12; aici ar fi vorba despre o incapacitate parţială de folosinţă13.
Apoi, legea poate să urmărească o protecţie specială cum ar fi cazul în care actul de
dispoziţie cu titlu gratuit nu este interzis decât dacă este încheiat de incapabil cu o persoană
determinată care va fi ea însăşi lovită de aceeaşi incapacitate de a încheia actul cu
incapabilul; aşa este cazul minorului de 16 ani care nu poate dispune prin testament în
favoarea tutorelui său (art. 809 C.civ.)14. Evident, în aceste cazuri legiuitorul înţelege prin
aceasta să protejeze minorul împotriva propriei sale lipse de experienţă şi împotriva
influenţelor exterioare (suntem în prezenţa unei incapacităţi relative). Prin art. 1307 alin. 1
C.civ. care statuează că vânzarea între soţi în timpul căsătoriei este prohibită, legiuitorul a
urmărit protecţia moştenitorilor legali, a creditorilor personali şi interdicţia de a eluda
principiul revocabilităţii donaţiilor între soţi (articolul corespunzător din Codul civil francez a
fost abrogat)15.
În ce priveşte incapacitatea de folosinţă a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă de
a face donaţii ori de a garanta obligaţiile altuia (socotite îndeobşte ca atare) s-a opinat că
diferitele prohibiţii de a contracta nu sunt incapacităţi de folosinţă, ci sunt, în realitate,
incapacităţi speciale de exerciţiu; autorul consideră că „suntem în prezenţa unor posibile
îngrădiri ale capacităţii de folosinţă numai atunci când, cu titlu de sancţiune, o anumită
persoană este lipsită de unele drepturi pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată"
(I. Reghini, Persoana fizică, în I. Reghini,S. Diaconescu, Introducere în dreptul civil, vol. I,
Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 131). În acest sens, D. Chirică, Drept civil.
Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 147. Pentru detalii, D. Chirică,
op. şi loc. cit.; pentru capacitatea de a dispune prin testament în dreptul roman, a se vedea,
M.D. Bocşan, Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 42-57. S-a propus şi la noi abrogarea acestui text - opinie
la care aderăm - aducându-se în sprijinul acestei soluţii argumente demne de luat în seamă (I.
Popa, Contractul de vânzare-cumpărare. Studiu comparativ de doctrină şi jurisprudenţă,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 285).
Legiuitorul poate urmări evitarea unui abuz de influenţă (sau a uneltirilor) din partea unei
persoane faţă de alta cu prilejul încheierii unui contract; de pildă, medicul nu poate primi o
liberalitate care i-ar fi făcută de bolnavul pe care l-a îngrijit în timpul ultimei sale boli (art.
810 C.civ.)16; de asemenea preoţii; tot astfel interdicţia impusă judecătorilor, procurorilor şi
avocaţilor de a deveni cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa tribunalului în
a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor - art. 1309 C.civ.17 Judecătorii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
pot dobândi drepturi litigioase pe tot cuprinsul ţării. De asemenea, incapacitatea ofiţerilor de
marină de a primi legate printr-un testament făcut pe navă (art. 833 C.civ.). Acestea sunt aşa
numitele incapacităţi de suspiciune care pot fi denumite şi incapacităţi preventive. În sfârşit,
interdicţia de a încheia acte juridice poate viza protecţia societăţii în general şi ordinea
publică, cum este ipoteza decăderii totale sau parţiale a părinţilor din drepturile părinteşti (art.
109 C. fam. şi art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia copilului),
nedemnitatea succesorală deoarece persoana a atentat la viaţa defunctului (art. 655 alin. 1
C.civ.)18, vechiul regim (dar încă actual) privind incapacitatea străinilor şi a apatrizilor de a
dobândi în proprietate terenuri inclusiv prin legate particulare19 etc.; acestea din urmă sunt,
alături de altele, incapacităţi sancţiune20. Totuşi, nici aici ideea de protecţie nu este absentă;
bunăoară, decăderea din drepturile părinteşti are până la urmă ca scop protecţia copilului. De
aceea credem că această categorie (a incapacităţilor-sancţiune) este astăzi restrânsă.
S-ar impune ca această interdicţie să se aplice şi personalului care exercită orice funcţie
într-un cămin de bătrâni organizat potrivit art. 14 din Legea nr. 7/2000. Pentru detalii, D.
Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.
134. În ce priveşte executorii judecătoreşti cărora, potrivit art. 43 din Legea nr. 188/2000, le
este interzis să dobândească direct sau prin persoane interpuse, pentru ei sau pentru alţii,
bunurile ce au făcut obiectul activităţii de executare silită, autorul susţine că, în principiu,
problema litigiozităţii drepturilor nu se mai pune, interdicţia apropiindu-se mai mult de
incapacităţile prevăzute de art. 1308 C.civ. iar nu de incapacităţile prevăzute de art. 1309
C.civ.(op. şi loc. cit.). Credem că atât în cazul lor cât şi (cu atât mai mult) în cazul art. 1309
C.civ. sancţiunea este nu nulitatea relativă ci cea absolută pentru că se pune în joc prestigiul
justiţiei. A se vedea pentru detalii, M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, p. 52 şi urm. Pentru actualul art. 44 alin. 2 din Constituţie, a se vedea, M.
Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită,
Editura All-Beck, Bucureşti, 2004, p. 92-95. Unii autori disting în cadrul incapacităţii de
folosinţă: incapacităţile de protecţie, incapacităţile de suspiciune (acestea vizează în
principal vânzarea şi donaţia şi protejează împotriva abuzurilor de influenţă şi tentativelor de
captaţie), incapacităţile-sancţiune (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 405). Alţi
autori disting : incapacităţi de a da şi a primi, incapacităţi de folosinţă, incapacităţi de
protecţie (sunt incapacităţile de exerciţiu stabilite pentru a proteja incapabilul şi sunt
sancţionate printr-o nulitate relativă numită de protecţie), incapacităţi de exerciţiu(G. Cornu,
Vocabulaire juridique.… , p. 465).
În doctrina noastră, în ce priveşte incapacităţile de folosinţă domină clasificarea făcută după
finalitatea normelor juridice : incapacităţi cu caracter de sancţiune şi incapacităţi cu
caracter de protecţie (G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All-Beck,
Bucureşti, 2002, p. 306; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura All-Beck, Bucureşti,
2003, p. 74; E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All-Beck,
Bucureşti, 2002, p. 306-311; O. Ungureanu, Persoana fizică, în O. Ungureanu, C. Jugastru,
Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 93). Sunt însă şi alte clasificări
precum: incapacităţi instituite în considerarea persoanei (intuitupersonae) şi incapacităţi
instituite în considerarea naturii sau destinaţiei specifice a anumitor bunuri (intuitu rei); a se
vedea în acest sens, G. Boroi, op. cit., p. 154.
Desigur, nu trebuie să confundăm incapacitatea de a înstrăina cu inalienabilitatea; dacă
incapacitatea este „o calitate" a persoanei, inalienabilitatea este o calitate a unor bunuri. Aşa
cum s-a arătat, un incapabil nu poate face o serie de acte de înstrăinare nu pentru că bunurile
sale sunt lovite de inalienabilitate ci pentru că persoana sa este lovită de incapacitate21.
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 56.
O precizare importantă: ceea ce caracterizează incapacităţile de folosinţă este absenţa
remediului; este imposibil să li se aducă un remediu oarecare. Altfel spus, actul interzis nu va
putea fi încheiat în nici un caz, nici de incapabil însuşi, nici prin reprezentare. Aceasta este de
fapt deosebirea esenţială dintre incapacităţile de folosinţă şi incapacităţile de exerciţiu care au
un remediu; acest criteriu pare să răspundă în mod satisfăcător în a caracteriza diferitele
prohibiţii de a încheia acte juridice ca incapacităţi de folosinţă sau incapacităţi de exerciţiu.
Aşadar, dacă dreptul de a încheia un act nu se poate naşte în beneficiul incapabilului, acest
drept nu va putea fi niciodată exercitat indiferent de forma în care s-ar face.
O altă remarcă este aceea că bolile mintale sau fizice nu antrenează, în principiu, incapacităţi
de folosinţă; ele nu împiedică bolnavii să dobândească drepturi şi obligaţii. Sub acest aspect
legea civilă este mai liberală decât cea din alte ramuri de drept (de pildă, dreptul muncii,
drept constituţional). Dreptul familiei este revelator sub aspectul liberalismului civil deoarece
căsătoria este permisă bolnavilor chiar şi atunci când sunt în pragul morţii (căsătoria in
extremis).
În ce priveşte sancţiunea incapacităţilor de folosinţă unii autori susţin că sancţiunea lor
trebuie să fie nulitatea absolută deoarece ele ocrotesc un interes general în timp ce
incapacităţile de exerciţiu sunt sancţionate cu nulitatea relativă; aceasta din urmă nu poate fi
invocată decât de persoana protejată22. Această opinie pare a fi izolată.
Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 213.
Apreciem însă, împreună cu alţi autori, că o nulitate va fi absolută sau relativă în funcţie de
interesul ocrotit prin norma juridică care stabileşte o anumită incapacitate23. De aceea
incapacităţile absolute (cele care interzic încheierea actului de către incapabil cu orice
persoană) nu vor antrena în toate cazurile o nulitate absolută după cum nici incapacităţile
relative (care împiedică încheierea actului de către incapabil numai cu o anumită persoană)
nu conduc numai la sancţiunea nulităţii relative.
G. Boroi, op. cit., p. 358 ; I. Reghini, op. cit., p. 132.
Bunăoară, nulitatea relativă va fi incidentă în cazul incapacităţilor prevăzute de art. 806, 807,
809, 810, 883, 1307, 1308 C.civ. etc. iar nulitatea absolută în cazul art. 44 alin.2 teza a II-a
din Constituţie, art. 1309 C.civ. etc.
b) Incapacităţile de exerciţiu spre deosebire de incapacităţile de folosinţă nu au ca obiect de a
interzice unei persoane să dobândească un drept ci numai de a împiedica să exercite un drept
pe care poate să-l fi dobândit. În alte cuvinte ele nu presupun absenţa unui drept ci doar o
imposibilitate de a folosi acest drept în mod autonom. Aşadar, persoanele atinse de o
incapacitate de exerciţiu sunt numai împiedicate să exercite ele însele drepturile cu care au
fost investite24. Ceea ce este însă important este faptul că ele au remediu (bunăoară, actul
poate fi încheiat pe seama incapabilului de reprezentantul legal sau de ocrotitorul legal,
uneori cu încuviinţarea autorităţii tutelare)25.
Uneori incapacităţile de exerciţiu au fost denumite incapacităţi de a contracta (Ph.
Malinvaud, Introduction a l'étude du droit, Litec, 1998, p. 93). Î n acest sens, Ch.
Larroumet, op. cit., p. 205.
Apoi, în timp ce incapacităţile de folosinţă nu pot fi decât speciale, incapacităţile de exerciţiu
pot fi şi generale, adică să privească toate actele juridice (cazul interzisului judecătoresc şi al
copilului sub 14 ani, adică cei care nu au capacitate de exerciţiu)26; incapacităţile de exerciţiu
ar putea fi generale sau speciale în funcţie de nevoia de protecţie a celor vizaţi de legiuitor.
Totuşi ele nu ating cu nimic personalitatea juridică a celui pe care îl protejează; capacitatea
de folosinţă rămâne neatinsă. Atunci când incapacitatea este mai puţin gravă, incapabilul nu
este în întregime exclus din circuitul civil pentru că actele sale sunt încheiate de el dar legea îi
ataşează lângă el o persoană însărcinată să vegheze asupra lui (exemplu, minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă); el este astfel asistat şi sfătuit.
S-a afirmat că incapacitatea de exerciţiu poate fi mai mult sau mai puţin gravă; că, din
acest punct de vedere, se disting două feluri de incapacităţi de exerciţiu, după cum ea este
generală sau specială (Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 213). În Franţa, prin Legea din 3
ian. 1968 (art. 491,491 -6 C.civ. fr.) s-a adăugat o a treia categorie: capacitatea de exerciţiu
condiţionată. Prin ea majorul care suferă de o diminuare a facultăţilor sale mintale (în mod
pasager sau limitat) este pus sub protecţia justiţiei. El este capabil dar actele sale lezionare
sau excesive pot fi anulate sau reduse; el are o capacitate controlată aposteriori. În acest caz
majorul nu este nici un incapabil (cum este majorul sub tutelă) nici un semi-capabil (cum este
majorul sub curatelă); el este un capabil diminuat. Aşadar, această protecţie nu constituie o
veritabilă incapacitate, protecţia lui neavând loc decât mai târziu când actele pot fi anulate în
caz de leziune sau de exces (art. 491-2 C.civ. fr.). Această protecţie se instituie în mod
pasager, când nu este util să se instituie o tutelă sau o curatelă; de exemplu, pentru victima
unui accident care i-a cauzat un traumatism sau o stare comatoasă pasageră şi când pentru
cele câteva luni nu este util să se instituie o tutelă sau o curatelă.
Incapacităţile de exerciţiu reprezintă regimul obişnuit al incapacităţilor. Stricto sensu despre
ele este vorba atunci când se înfăţişează incapacitatea. Deoarece incapacităţile nu privesc
decât actele juridice, incapabilul rămâne supus obligaţiilor stabilite prin lege. De aceea
părintele, fie el major sau minor, este ţinut de obligaţia alimentară a copilului său chiar dacă
el este decăzut din drepturi.
Incapacitatea de exerciţiu are ca raţiune protecţia persoanei; ea nu este niciodată o sancţiune.
Dimpotrivă, ea reprezintă o măsură de protecţie. Cum s-a spus uneori, ea nu este nimic
altceva decât dreptul la o anumită iresponsabilitate. Cel mai adesea incapacităţile de exerciţiu
sunt instituite în scopul protejării persoanei împotriva ei însăşi. Ele vin să suplinească o
deficienţă sau dificultate a persoanei de a-şi exprima în mod adecvat voinţa, fie din lipsa de
experienţă şi a discernământului datorate vârstei (protecţia minorilor), fie din alterarea
facultăţilor mintale sau fizice (de pildă, protecţia majorilor instituită datorită unei boli sau a
slăbiciunii cauzată de vârsta înaintată). Desigur, realizarea protecţiei justifică o limitare mai
mică sau mai mare, după caz, a libertăţii de autonomie a incapabilului în viaţa juridică.
Este însă exagerat să fie calificate în mod univoc ca incapacităţi de protecţie deoarece, cum
am văzut, şi incapacităţile de folosinţă sunt adesea de protecţie. Oricum, este adevărat că cele
mai importante dintre incapacităţile de exerciţiu au ca finalitate protecţia incapabilului
împotriva slăbiciunii sale; desigur, indirect ele vor asigura şi protecţia intereselor creditorilor
şi moştenitorilor săi prezumtivi; rămâne însă esenţială protecţia intereselor incapabilului.
Incapacitatea şi lipsa de putere. - Nu trebuie să punem semnul egalităţii între noţiunea de
„capacitate" şi cea de „putere", după cum tot astfel între noţiunea de „incapacitate" şi „lipsă
de putere". Capacitatea priveşte folosinţa şi exercitarea drepturilor de către titularul lor.
Dimpotrivă, puterea vizează posibilitatea de a exercita drepturile care aparţin altei persoane,
de a gera interesele altuia; este cazul, bunăoară, al tutorelui care exercită drepturi în numele
minorului. Se spune despre el că exercită o putere. În alte cuvinte, puterea este o prerogativă
juridică conferită unei persoane care, în interesul altei persoane, poate încheia acte juridice
ale căror efecte se produc în patrimoniul acesteia din urmă27. Puterile poartă, în general
asupra bunurilor însă ele pot să poarte şi asupra persoanei altuia. Absenţa sau restricţia
puterilor nu afectează cu nimic capacitatea juridică a persoanei. În sfârşit, dacă capacitatea
este regula, puterile sunt excepţia şi ele rezultă întotdeauna dintr-o abilitare28.

Într-un sens puterea înseamnă aptitudinea de origine legală, judiciară sau convenţională de
a exercita drepturile altuia (persoană fizică sau morală) şi a acţiona pe seama acestei persoane
în limitele investiturii primite (G. Cornu, Vocabulaire juridique…, p. 681). În doctrină s-a
ridicat întrebarea legitimă dacă nu cumva în cazul în care ocrotitorul legal îşi depăşeşte
puterile şi încheie un act în numele minorului cu capacitate restrânsă (fără participarea
acestuia), sancţiunea să fie inopozabilitatea actului faţă de minor şi nu nulitatea (I. Reghini,
op. cit.,p. 202). De altă parte, disputată poate rămâne şi situaţia în care reprezentantul legal al
unui incapabil a vândut un bun al acestuia (fără îndeplinirea formalităţilor legale) ca şi cum
bunul ar fi al lui. În acest caz nulitatea actului derivă din regimul incapacităţilor sau din
vânzarea bunului altuia? Răspunsul este important deoarece regimul lor este diferit;
chestiunea a fost dezbătută în doctrina franceză. Într-o primă opinie s-a spus că ar fi vorba de
nulitatea vânzării lucrului altuia şi că nulitatea nu ar putea fi invocată decât de dobânditor;
incapabilul nu ar putea să invoce o asemenea nulitate dar ar putea să exercite o acţiune în
revendicare care nu poate fi paralizată decât de prescripţia achizitivă. O a doua opinie susţine
că am fi în prezenţa unei nulităţi de formă şi drept consecinţă nulitatea nu ar putea fi invocată
decât de incapabil; aşadar, nulitatea nu ar putea fi invocată nici de vânzător şi nici de
dobânditor iar acţiunea s-ar prescrie prin 5 ani începând de la sfârşitul incapacităţii, din
momentul în care incapabilul a avut cunoştinţă de actul neregulat (pentru detalii, Ph.
Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 223). Se pare că prima soluţie este cea care trebuie reţinută
deoarece apără mai bine interesele incapabilului.
3. Incapacităţi legale şi incapacităţi naturale
O clasificare secundară este cea care distinge între incapacităţi legale şi incapacităţi
naturale. De la început trebuie să nu confundăm capacitatea cu discernământul. Legiuitorul
însă, când atribuie capacitatea de exerciţiu, are în vedere discernământul persoanei29. Astfel,
persoanele lipsite de această capacitate (minorul şi interzisul judecătoresc30) sunt prezumate a
nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie sănătăţii mintale; acestea sunt
incapacităţile legale. Dar nici aici diferenţierea, în fapt, nu este netă pentru că nu vom putea
pune semnul egalităţii între incapacitatea care atinge un copil de leagăn cu cea a unui tânăr de
17 ani. Acesta din urmă nu are capacitate deplină numai pentru că legiuitorul a considerat că
vârsta medie la care se dobândeşte experienţa vieţii civile este de 18 ani şi nu pentru că
acesta, în fapt, nu ar putea avea discernământul necesar (el ar putea avea discernământ şi la
12 ani). Tot astfel, în fapt, nu se va putea pune pe acelaşi plan incapacitatea copilului cu
incapacitatea debilului mintal. Incapacitatea copilului de vârstă fragedă este în acelaşi timp
naturală şi legală, în timp ce cea a adolescentului este legală fără a fi întotdeauna naturală31.
Este de precizat că potrivit art. 948 C.civ. actele încheiate de o persoană lipsită de capacitate
sunt anulabile chiar pentru acest motiv; rămâne deci indiferent dacă ea a avut sau nu
discernământ la momentul încheierii actului; dovada constă doar în relevarea minorităţii ori a
punerii sub interdicţie.
În legislaţii s-au imaginat patru sisteme de determinare a majoratului: a) un majorat
individualizat în care capacitatea ar trebui să depindă de aptitudinile personale ale fiecărui
adolescent (este reţinut uneori de dreptul penal). Acest sistem este luat în considerare de
legiuitor atunci când copilul cere întreţinere părinţilor după majorat pentru continuarea
studiilor. El nu poate fi generalizat deoarece nu este posibil să examinezi facultăţile fiecărui
adolescent pentru a-i decide capacitatea ; b) majoratul pe etape, cunoscut dreptului roman,
unde erau patru feluri de minori loviţi de o incapacitate descrescătoare : infans (copilul în
vârstă de până la 7 ani), infantae proximus (copilul între 7 şi 14 ani) care avea o capacitate
limitată pentru anumite acte, pubertatis proximus - copilul aproape de pubertate care putea să
facă acte care îi sporeau patrimoniul, minorul de 25 de ani (legitima actas) sub curatelă (C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 362). Sistemul nostru actual -
deoarece minorul poate încheia anumite acte - combină majoratul pe etape cu majoratul
diferenţiat ; c) majoratul diferenţiat variază după gravitatea actului ; este situaţia minorului
între 14-16 ani în privinţa încheierii anumitor acte juridice (de exemplu, art. 807 C.civ.), de
asemenea ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani pentru stabilirea locuinţei
minorului etc. ; d) majoratul global care este regula în majoritatea legislaţiilor (în Franţa din
1974 este fixat la 18 ani, la fel în Germania, Italia, Anglia, Suedia în timp ce în Austria vârsta
majoratului este la 19 ani iar în Elveţia la 18 ani (din 1994, anterior fiind la 20 de ani).
Este de menţionat că în proiectul Noului cod civil minorul de 16 ani se poate bucura de o
capacitate de exerciţiu anticipată ; această capacitate deplină de exerciţiu este dată, pentru
motive temeinice, de către instanţa de tutelă cu ascultarea părinţilor sau tutorelui, luându-se,
după caz, şi avizul consiliului de familie (art. 1-18). Aşadar, în viitor minorul va putea accede
la deplina capacitate înainte de majoratul său prin emancipare.
Interdicţia nu poate fi cerută decât pentru alienaţie mintală ori debilitate mintală care
provoacă lipsa de discernământ, iar nu pentru alte situaţii sau deficienţe fizice care nu
provoacă lipsa de discernământ (Î.C.C.J., sec. civ., dec. nr. 2196/2004, în Buletinul
jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2004, Editura All-Beck, Bucureşti, 2005, p. 216).
Lipsa discernământului nu trebuie generalizată. „Regula este că discernământul nu are vârstă;
este o problemă de fapt, de la caz la caz" (J. Carbonnier, op. cit., p. 232). Pentru corelaţia
capacitate de exerciţiu şi discernământ, a se vedea cu folos, I. Reghini, op. cit., p. 170-172.
Autorul observă cu subtilitate că în cazul faptelor ilicite discernământul presupune
aptitudinea de a deosebi între bine şi rău, între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, în
vreme ce în cazul actelor juridice discernământul presupune mai degrabă aptitudinea
persoanei de a distinge între ceea ce este util sau păgubitor, oportun sau neoportun (p. 122).
Aşadar, de multe ori legea determină o vârstă (vârsta legală) care distinge mai multe
categorii (cei care au depăşit această limită de vârstă şi cei care nu au împlinit-o încă) pentru
a da tuturor persoanelor din aceeaşi categorie un statut propriu privind capacitatea sau
incapacitatea lor. Bunăoară, legea distinge între majori şi minori; consecinţa este că legea
conferă majorilor capacitate de exerciţiu deplină, adică abilitarea de a încheia ei înşişi şi
singuri (fără reprezentare sau încuviinţare) toate actele legate de viaţa juridică, în opoziţie cu
minorii. Apoi, perioada minorităţii este împărţită şi ea în raport cu vârsta: minorii până la 14
ani şi minorii între 14 şi 18 ani aceştia din urmă având o anumită independenţă în viaţa
juridică sau cel puţin dreptul de a fi consultaţi.
De altă parte, vârsta reală a unei persoane nu rămâne nici ea indiferentă legiuitorului. Aşa, de
exemplu, considerarea vârstei (vârstă tânără, vârstă înaintată) poate constitui pentru judecător
un element de individualizare judiciară în materie de răspundere delictuală unde răspunderea
minorului este antrenată dacă fapta păgubitoare a fost săvârşită cu discernământ (art. 25 alin.
3 din Decretul nr. 32/1954: „minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru
fapta lor ilicită, decât dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ")32; dar dobândirea
discernământului este o chestiune de vârstă în concepţia legiuitorului (vârsta
discernământului) iar pentru judecător este o chestiune de fapt, de la caz la caz33.
Pentru capacitatea delictuală a se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972, p. 225; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura All-Beck, Bucureşti,1998, p. 197-199. În Franţa, din 1968 potrivit art.
489 alin. 2 : „Acela care a cauzat un prejudiciu altuia, atunci când era sub imperiul unei
tulburări mintale, este obligat la reparare". Se observă că legiuitorul francez a introdus
noţiunea de tulburare mintală care este mai largă decât aceea de demenţă folosită de Codul
Napoleon vechi (art. 504). Jurisprudenţa a extins această regulă şi la minori. Considerăm că o
astfel de prevedere ar trebui consacrată şi în legislaţia noastră. G. Cornu, Droit civil.
Introduction. Les personnes. Les biens, 11 édition, Montchrestien, 2003, p. 204.
Acestor incapacităţi legale li se opun uneori incapacităţile naturale sau „de fapt"; ele îşi pot
produce efectele în mod direct prin ele însele. Bunăoară, persoana care nu este în stare să
manifeste o voinţă raţională (pasager sau durabil) deşi după lege ea este capabilă (de pildă,
lipsa temporară a discernământului în caz de beţie, consum de droguri, somnambulism,
hipnoză, mânie puternică ori din cauza unei maladii); ea este, de regulă, o incapacitate de
moment34. De exemplu, o persoană sub efectul momentan al drogului poate fi incapabilă să
dea un consimţământ valabil la încheierea unui contract, fără ca totuşi să fie sub un regim de
protecţie; ea deci nu poate contracta valabil ceea ce nu înseamnă că va beneficia de avantaje
faţă de cei puşi sub un anumit regim de protecţie. Instanţele vor judeca suveran asupra
gradului de rătăcire mintală pe care o persoană trebuie să o atingă pentru a anula actul.
Aşadar, incapacitatea naturală se referă la cazurile în care există o imposibilitate faptică de a
da un consimţământ valabil; în măsura în care contractantul sau testatorul nu are capacitatea
de a înţelege importanţa actului său, nu-l poate aprecia, nu poate consimţi la el pe motivul
slăbiciunii minţii şi totodată nu poate cântări valoarea actului şi consecinţele sale, actul său va
fi nul din cauza lipsei unui consimţământ valabil. Nulitatea incidentă este relativă deoarece
este vorba de protecţia persoanei deşi aparent absenţa consimţământului este mai gravă decât
viciul de consimţământ şi logic sancţiunea ar fi nulitatea absolută35. Soluţia contrară, adică
nulitatea absolută, ar fi condus să se recunoască cocontractantului dreptul de a cere nulitatea,
în timp ce nulitatea relativă, care protejează alienatul, nu poate fi invocată decât de el
(excepţie, căsătoria). De altă parte, prin sancţionarea actului cu nulitatea relativă se
asimilează situaţia alienatului care nu se bucură de nici o măsură de protecţie cu situaţia
alienatului sub tutelă36.
S-a observat, pe drept cuvânt, că expresia „incapacitate naturală" pare a fi improprie
deoarece există o absenţă a consimţământului şi nu incapacitate în sensul juridic al
termenului (E. Deleury, D. Goubau, Les droits des personnes physiques, 3 édition, Edition
Yvon Blais, Quebec, 2002, p. 374). S-a mai subliniat că nu trebuie să confundăm „abilitarea
de a consimţi" (a da consimţământul) cu abilitarea „de a se obliga" (adică dreptul dat de lege
de a se angaja în mod voluntar). Pentru „ insanitatea de spirit" (din lat. Sanus - sănătos şi lat.
spiritus) care echivalează cu lipsa de discernământ la întocmirea testamentului şi care este
sancţionată cu nulitatea relativă, a se vedea, D. Chirică, Succesiuni şi testamente…, p. 138.
Autorul consideră că această sintagmă este mai potrivită decât aceea de „incapacitate
naturală". Suferinţele fizice ale testatorului, vârsta înaintată sau slăbiciunea facultăţilor
mintale nu sunt prin ele însele suficiente pentru a se reţine insanitatea de spirit a
dispunătorului (op. şi loc. cit.).
Totuşi proiectul Noului cod civil foloseşte sintagma „Incapacitate naturală" (art. 5-16, Sec. 3,
„Încheierea contractelor" statuând: „(1 ) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care,
la momentul încheierii acestuia, se află, fie numai şi vremelnic, într-o stare care o punea în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale". Art. 1398 C.civ. Quebec edictează:
„Consimţământul trebuie să fie dat de o persoană care, la timpul când îl manifestă, expres sau
tacit, este aptă să se oblige" (Code civil du Quebec Baudouin-Renaud, 2003-2004). În vechiul
art. 986 alin. 4 C.civ. B.-C. imposibilitatea faptică de a da un consimţământ valabil se referea
la persoanele „alienate sau care suferă de o rătăcire temporară cauzată de boală, accident,
stare de ebrietate sau alte cauze". În concepţia Codului civil elveţian „Orice persoană care nu
este lipsită de facultatea de a acţiona în mod raţional din cauza vârstei tinere sau care nu este
lipsită de aceasta ca urmare a bolii mintale, a slăbiciunii de minte, a stării de ebrietate sau a
altor cauze asemănătoare, este apt de discernământ în sensul prezentei legi" (art. 16) iar
potrivit art. 17 alin. 2: „Actele celui care este incapabil de a avea discernământ nu au efect
juridic; afară de excepţiile prevăzute de lege" (Code civil suisse, Edité par la Chancellarie
fédérale, 2004).
A se vedea, Trib. Supr.,dec. nr. 377/1972, în Repertoriu … 1969-1975, p. 113. În Franţa,
prin legea din 3 ianuarie1 968 s-a consacrat această soluţie. S-a spus că alterarea facultăţilor
mintale suprimă rar în mod total inteligenţa şi voinţa autorului actului ci se mulţumeşte cel
mai adesea să le vicieze, înrudindu-se astfel cu un viciu de consimţământ şi cerând, în mod
firesc o sancţiune identică (Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 853). Anterior legii din 1968
sancţiunea (pentru o parte a doctrinei şi jurisprudenţei) era nulitatea absolută, chiar
inexistenţa.
În ce priveşte sarcina probei, aceasta incumbă celui ce urmăreşte desfiinţarea actului; se
aplică, deci, dreptul comun în materie - teoria actului juridic civil. Aşadar, cel ce a fost lipsit
de discernământ la încheierea actului nu beneficiază de prezumţia de inaptitudine a persoanei
protejate prin organizarea incapacităţilor37. De aceea dovada este dificilă mai ales dacă este
vorba despre un act mai vechi cu aparenţa unui act regulat. Totuşi, jurisprudenţa admite o
prezumţie conform căreia dacă persoana cu tulburări psihice era în stare de demenţă înainte şi
după actul încheiat se presupune că alienatul nu era lucid la momentul încheierii actului. Şi
mai dificilă este această probă în cazul în care acţiunea în anulare este introdusă după
moartea alienatului. Fiind un fapt incapacitatea naturală (insanitatea de spirit) poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă; este însă necesar a se dovedi nu numai existenţa
incapacităţii naturale ci şi că datorită ei persoana a fost lipsită de luciditate38.
Cu toate acestea art. 5-17 din proiectul Noului cod civil stabileşte că „este anulabil
contractul încheiat de o persoană pusă, ulterior, sub interdicţie dacă, la momentul când actul a
fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute". Aceasta
înseamnă că va fi anulabil şi contractul încheiat anterior punerii sub interdicţie (în aşa numita
„perioadă suspectă") dacă cauzele ei existau în mod notoriu, deoarece alterarea facultăţilor
mintale precede adesea hotărârea de punere sub interdicţie. Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 181 ; D. Chirică, op. şi loc. cit.
În cazul răspunderii delictuale dovada este diferită. În adevăr, în cazul minorului care nu a
împlinit 14 ani şi care este prezumat ca lipsit de discernământ, victima faptei ilicite va trebui
să probeze că acesta a lucrat cu discernământ la momentul săvârşirii faptei; în cazul
minorului peste 14 ani, prezumat că are discernământ, dacă el vrea să fie exonerat de
răspundere va trebui să demonstreze că nu a avut discernământ în momentul săvârşirii
faptei39. Aşa cum s-a subliniat, împrejurarea că minorul este sub sau peste 14 ani are
importanţă numai din punct de vedere al repartizării sarcinii probei existenţei sau inexistenţei
discernământului40.
I . Reghini, S. Diaconescu, op. cit., p. 123. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 234.
4. Categorii de persoane ocrotite
Fără a intra în detalii, prima categorie care trebuie să fie protejată este cea a minorilor (omul
se naşte minor şi incapabil). O tradiţie universală vede în copil o persoană care trebuie
ocrotită şi educată; el s-a bucurat dintotdeauna, mai mult sau mai puţin, de un statut de
protecţie. Acest statut este asigurat, de regulă, de familie (ocrotirea părintească). Un curent
nou provenit din drepturile omului recunoaşte „drepturile copilului"41. Noile reglementări în
materie se înscriu pe această linie. Astfel, orice copil care este lipsit de ocrotirea părinţilor
(temporar sau permanent) are dreptul la protecţie alternativă, adică tutelă, măsuri de protecţie
specială prevăzute de art. 39 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 (plasament, plasament în regim
de urgenţă, supravegherea specializată) şi adopţia. Copilul, în mod firesc, are dreptul de a fi
protejat împotriva abuzurilor, oricăror forme de violenţă, a relelor tratamente sau neglijenţă.
Această protecţie este necesară pentru că în perioada minorităţii cei mai mulţi minori nu sunt
apţi să-şi protejeze singuri persoana lor şi nici să-şi administreze bunurile42. Incapacitatea
minorului se întemeiază pe o insuficientă voinţă conştientă şi un discernământ necesar pentru
a conştientiza însemnătatea şi consecinţele actelor sale43. De aceea legiuitorul, după cum am
arătat, a fost nevoit să delimiteze existenţa discernământului şi calitatea acestuia statuând că
au capacitate de exerciţiu deplină persoanele majore, normale din punct de vedere psihic în
timp ce minorii şi majorii care suferă de o boală psihică gravă şi sunt puşi sub interdicţie sunt
lipsiţi sau restrânşi în capacitatea de exerciţiu.
Despre Convenţia de la New York din 26 ianuarie 1990 privind drepturile copilului, J.
Thérey spunea: „Noile drepturi ale copilului sunt şi drepturi fără îndatoriri, drepturi fără
responsabilitate. Dacă copilul abuzează de exemplu de dreptul său de expresie, părinţii sunt
cei care vor răspunde în justiţie pentru o eventuală acţiune în defăimare şi nu copilul însuşi
(…). Ce fel de cetăţean va deveni copilul care va fi învăţat că nimic nu este mai important
decât de a spune: dreptul meu, dreptul meu?" (în Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 232, nota
4). O măsură specială de protecţie este prevăzută şi de art. 6 din Legea nr. 2/1998 care
statuează că este interzisă prelevarea de organe şi ţesuturi umane de la potenţiali donatori
minori, precum şi de la persoanele lipsite de discernământ. Credem că aceeaşi interdicţie
trebuie să opereze pentru aceste categorii de persoane şi în ceea ce priveşte produsele
corpului uman (părul, părul de pe corp, unghiile, dinţii, laptele matern, excreţiile); pentru
detalii, O. Ungureanu, Reflecţii privind protecţia corpului uman, în Pandectele Române,
Supliment 2004, In onorem Ion Deleanu, Culegere de studii, p. 45-53. Uneori incapacitatea
minorului a fost numită incapacitate de disciplinare deoarece ea provine atât din autoritatea
parentală cât şi din insuficientul discernământ şi voinţă ale copilului.
A doua categorie care trebuie ocrotită este cea a majorilor care din varii motive (medicale,
socio-medicale, psiho-afective etc.) sunt în situaţia de a-şi fi pierdut total sau parţial
autonomia, inclusiv alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie.
Lumea incapabililor majori este numeroasă, diversă şi tristă: nebunii (violenţi sau
melancolici), nevrozaţii, depresivii, schizofrenicii, psihopaţii, risipitorii, cei slabi cu duhul,
drogaţii44, alcoolicii, exaltaţii, comatoşii şi bătrânii slăbiţi, diminuaţi, solitari, atinşi de
decrepitudine în pragul destinului biologic implacabil. Există pentru aceştia din urmă nu
numai vârsta senectuţii crepusculare ci şi vârsta senectuţii de azur45.
Pentru o propunere de lege ferenda de admitere a leziunii pentru unele categorii de majori
(cei dependenţi de droguri, de alcool, o slăbiciune datorată vârstei când ei nu pot să evalueze
corect raportul dintre prestaţie şi contraprestaţie etc.), pentru ca în acest fel dreptul să se
armonizeze cu morala, a se vedea, O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a V-a,
Editura All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 139. Uneori instanţele noastre pentru a suplini această
lacună şi simţind inechitatea au interpretat disproporţia vădită dintre prestaţii ca fiind o
leziune care s-ar analiza într-o cauză ilicită sancţionând actul cu nulitatea absolută (Trib.
Supr., sec. civ., dec. nr. 1542/ 1973, în R.R. D. nr. 6/1974, p. 74); sancţiunea care s-ar impune
ar fi nulitatea relativă (pentru cauză de leziune) deoarece se protejează un interes personal.
Se pare că trecerea anilor aduce şi demnitate. S-a spus: „Demnitatea este un lucru vechi la om
şi creşte o dată cu vârsta" (E. Jünger, Mantrana, în Secolul XX, nr. 10-12/2000, p. 148). Şi,
de fapt, Platon în Republica sa nu fericea bătrâneţea spunând că omul la vârsta senectuţii se
eliberează de „zeiţa necesităţii" cea care mai înainte îl ţinea într-o continuă nelinişte şi robie,
şi astfel poate deveni înţelept?
Deosebit de protecţia persoanei majore prin tutelă şi curatelă46 relativ recent legiuitorul a
stabilit şi un alt cadru de protecţie a persoanelor vârstnice (Legea nr. 7/2000 privind asistenţa
socială, inclusiv consilierea juridică a persoanelor vârstnice)47. Sunt considerate persoane
vârstnice, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege (art. 1 alin. 4).
Beneficiază de asistenţă socială persoana vârstnică care: a) nu are familie sau nu se află în
întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta; b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea
de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; c) nu realizează venituri proprii
sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; d) nu se poate gospodări
singură sau necesită îngrijire specializată; e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile
sociomedicale datorită bolii sau stării fizice sau psihice (art. 3 din lege). Serviciile comunitare
au în vedere îngrijirea temporară sau permanentă la domiciliu, într-un cămin pentru persoane
vârstnice sau în centre de zi, cluburi pentru vârstnici etc.48
S-a decis că dacă o persoană, deşi capabilă, deci cu discernământ, nu poate să-şi
administreze bunurile şi să-şi apere interesele din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei
infirmităţi fizice, nu sunt întrunite condiţiile pentru punerea sub interdicţie, ci cele pentru
instituirea curatelei (Î.C.C.J., sec. civ., dec. nr. 3653/2004, în Buletinul jurisprudenţei
…2005, p. 217). O prevedere specială este conţinută în art. 30 care stabileşte că persoana
vârstnică va fi asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, în vederea încheierii unui
act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparţin, în scopul
întreţinerii şi îngrijirii sale, de un reprezentant al autorităţii tutelare a consiliului local în a
cărui rază teritorială domiciliază persoana vârstnică respectivă. Evident, dacă actul juridic se
încheie fără asistarea persoanei vârstnice de către reprezentantul autorităţii tutelare, actul va fi
valabil deoarece înstrăinătorul are deplina capacitate de exerciţiu. De aceea el va putea
renunţa la această asistenţă (G. Boroi, op. cit., p. 385). Legea este imperfectă din mai multe
puncte de vedere şi ea nu protejează îndeajuns persoana vârstnică care se află într-o situaţie
specială. O instituţie utilă în materie este cea a mandatului de incapacitate sau a mandatului
dat în previziunea inaptitudinii care funcţionează deja în alte ţări (de exemplu, în provincia
Quebec din 1989, în Germania de la 1 martie 2005); ea îndeplineşte un dublu scop: în primul
rând permite oricărei persoane majore să hotărască ea însăşi cine se va ocupa de ea în caz de
incapacitate, apoi ea simplifică formalităţile în cazul în care survine incapacitatea.
Obiectul specific acestui contract este de a asigura, în eventualitatea inaptitudinii
mandantului, protecţia persoanei sale şi administrarea bunurilor sale. Un rol esenţial îl are
acest mandat în materie de consimţământ la îngrijiri medicale. Survenirea inaptitudinii - de
exemplu în sistemul quebecoaz - poate fi dovedită prin martori dar este nevoie şi de o
constatare medicală şi psihologică. Omologarea mandatului se va face de un judecător sau de
grefierul districtului în care mandantul îşi are domiciliul sau reşedinţa (E. Deleury, D.
Goubau, op. cit., p. 601 ). O astfel de propunere a fost făcută şi în cadrul dezbaterilor celui de
al IV-lea Congres al Notarilor Publici din ţara noastră (O. Rogojanu, Mandatul de
incapacitate, Buletinul Notarilor Publici, nr. 3/2005, p.47). Ea va trebui adoptată şi de
legiuitorul nostru deoarece mandatul de drept comun sau curatela nu o pot suplini în mod
veritabil.
Un alt mijloc de ocrotire a persoanei majore este tratamentul medical în cazul persoanelor cu
tulburări psihice instituit prin Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia
persoanelor cu tulburări psihice. Ea are ca scop apărarea sănătăţii mintale şi totodată
prevenirea şi tratamentul tulburărilor psihice în regim de internare voluntară sau nevoluntară
într-un spital psihiatric; prin acest act normativ s-a abrogat Decretul nr. 313/1980 privind
asistenţa bolnavilor psihici periculoşi49.
Pe linia înlocuirii unor termeni degradanţi şi care creau repulsia, legiuitorul a înlocuit
sintagma „bolnavi psihici periculoşi" cu noţiunea generică de „persoane cu tulburări psihice";
în acelaşi registru, se preferă astăzi „alterarea facultăţilor mintale" în loc de „demenţă",
„nebunie" etc.
Fără a dezvolta (deoarece am depăşi cadrul propus) subliniem că această protecţie este o
măsură administrativă dispusă de autoritatea medicală, instanţa judecătorească având doar
rolul de a soluţiona eventualele plângeri; evident, ea nu se confundă cu interdicţia
judecătorească deşi presupune uneori şi internarea nevoluntară. Apoi este esenţial de reţinut
că prin instituirea acestui tratament capacitatea de exerciţiu a pacientului nu este atinsă. Cu
toate acestea credem că tratamentul medical al persoanei cu tulburări psihice în stare de
internare nevoluntară este cel puţin o semi-incapacitate de exerciţiu. Persoana cu tulburări
psihice este persoana bolnavă psihic, persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient
dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri, precum şi persoana care manifestă
alte dereglări ce pot fi calificate ca fiind tulburări psihice iar persoana cu tulburări psihice
grave este aceea care prezintă tulburări psihice şi care nu este în stare să înţeleagă
semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, aşa încât necesită ajutor psihiatric
imediat50. Diagnosticarea sănătăţii mintale se face de regulă cu consimţământul liber al
persoanei în cauză. Dacă persoana respectivă are dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei
decizii care o priveşte, ea poate beneficia de asistenţa reprezentantului personal sau legal. Dar
diagnosticarea poate fi făcută şi la cererea unor instituţii autorizate în condiţiile unei internări
silite.
Aşadar, se pare că în concepţia acestei legi sfera protecţiei se referă la alte maladii psihice
decât alienaţia ori debilitatea mintală care suprimă discernământul (art. 142 alin. 1 C. fam.).
Totuşi, noţiunea de tulburări psihice (mintale) este mai largă incluzînd atât o perturbare
subită (furie, criză de nervi etc.) pasageră (hipnoză, stare de ebrietate etc.), cât şi o stare
durabilă (alterarea facultăţilor mintale, alienaţie mintală); aceste tulburări psihice pot să
justifice, după caz, anularea actului juridic civil dar şi aplicarea unui regim de protecţie (G.
Cornu, Vocabulaire juridique.… , p. 919). Aşadar, alienaţia mintală nu este tot una cu
tulburare psihică şi nici cu debilitatea mintală; acestea sunt specii ale tulburărilor psihice;
dacă în cazul alienaţiei discernământul lipseşte, în cazul debilităţii discernământul este
diminuat. Alienaţia mintală reprezintă alterarea facultăţilor mintale de aşa natură încât
individul nu are deplina conştiinţă a actelor sau faptelor sale (Lexique des termes
juridiques.… , p. 30). Tulburările psihice se disting şi de alterarea facultăţilor mintale
deoarece acestea din urmă sunt atingeri grave şi durabile care afectează psihicul şi, deci, ele
nu pot fi pasagere.
O inovaţie a legii este cea a reprezentantului personal care este persoana, alta decât
reprezentantul legal, care acceptă să reprezinte interesele unei persoane cu tulburări psihice,
desemnată de aceasta. Ar fi deci vorba, în concepţia noastră, de un mandat dat special pentru
cazul survenirii în persoana mandantului a unor tulburări psihice; dar în măsura în care se va
adopta şi în legislaţia noastră mandatul de incapacitate, reprezentantul personal al pacientului
ar putea fi ales, în avans, de către acesta.
Din cele prezentate în rezumat rezultă că protecţia persoanei nu este o chestiune simplă
pentru că trebuie conciliate necesităţile curative cu libertatea bolnavului. În adevăr, trebuie să
se garanteze libertatea persoanei bănuită de alienare mintală împotriva internărilor arbitrare.
Totuşi, în unele cazuri, societatea trebuie protejată împotriva bolnavilor periculoşi şi deci
internările de urgenţă trebuie admise.
Se poate conchide că în materie de remedii ale incapacităţii de exerciţiu funcţionează două
principii: principiul necesităţii, adică o măsură de protecţie nu poate fi instituită cu privire la
un major decât dacă ea este necesară şi principiul subsidiarităţii în sensul că o măsură nu se
va lua decât dacă alte instituţii, în special familia, nu reuşesc protecţia. Oricum, protejând
incapabilul se protejează indirect familia.
Sancţiunea incapacităţilor de exerciţiu. - Este, desigur, dificil - dacă nu imposibil - să se
stabilească măsuri preventive care să împiedice, pur şi simplu, încheierea unui act juridic care
este prejudiciabil pentru incapabil. A fost deci necesar să se instituie o măsură aposteriori,
adică nulitatea actului. Ea este de natură a descuraja pe orice terţ să contracteze cu un
incapabil, fără respectarea condiţiilor impuse de lege; implicit, descurajând terţul se
protejează incapabilul deoarece acesta este împiedicat să încheie acte care îi sunt interzise.
Fără a intra în detalii, nulitatea care intervine este o nulitate relativă deoarece se protejează
cu precădere interesele personale ale incapabilului51. Fiind o nulitate relativă ea se va supune
acestui regim dar cu unele particularităţi. Este apoi o nulitate expresă fiind prevăzută de
dispoziţii legale.
Art. 1 -22 din proiectul Noului cod civil dispune că nulitatea actelor juridice făcute cu
încălcarea dispoziţiilor privitoare la capacitate este, de regulă, relativă.
De altă parte, este de observat că această nulitate este de cele mai multe ori o nulitate de
formă deoarece în măsura în care formalităţile cerute de lege la încheierea actului nu au fost
respectate, judecătorul este obligat să pronunţe nulitatea (art. 25 alin. 2 din Decretul nr.
32/1954,art. 129 alin. 3 C. fam., art. 133 alin. 4 C. fam.). Aşadar, el nu poate aprecia dacă
actul a fost echitabil sau oportun. De aceea, într-un fel este o nulitate de drept (pentru cei ce
acceptă această categorie) dar care este însă judiciară. De la regula enunţată există o excepţie:
aplicarea răspunderii delictuale împotriva minorului care a recurs la manopere frauduloase
pentru a-şi disimula incapacitatea cu ocazia încheierii actului (art. 1162 C.civ.).
În alte cazuri suntem în prezenţa unei nulităţi condiţionate izvorâtă dintr-o acţiune în
resciziune pentru leziune. În adevăr, în cazuri aproape singulare legiuitorul ia în considerare
rezultatul economic al actului cu scopul de a-l menţine sau a-l anula. Este cazul minorului
între 14 şi 18 ani care a încheiat singur acte de administrare fără încuviinţarea ocrotitorului
legal şi care sunt lezionare pentru minor (disproporţia contraprestaţiilor trebuie să fie
vădită)52.
Pentru alte efecte ale anulării actului din lipsa ori insuficienţa capacităţii, a se vedea, M.
Mureşan, A. Boar, S. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca,
2000, p. 101-102; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p. 120-121 ; I Reghini, op. cit., p. 215.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 1 din data de 28
februarie 2006
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
50
51
52