Sunteți pe pagina 1din 16

I NOȚIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE

I 1. Familia - grup social specific

Transformările profunde prin care au trecut familiile din societățile contemporane în


ultimele decenii sunt un subiect dezbătut atât în cercurile specialiștilor în domeniul familiei,
cât și la nivelul opiniei publice.
Integrată în dinamica societății, familia se află într-un proces de restructurare,
adoptându-se schimbărilor sociale și economice, influențând la rândul sau evoluția societății.
Ca instituție socială, familia a fost considerată un factor de stabilitate, păstrătoare și
transmițătoare a tradițiilor și valorilor naționale și având o mare capacitate de inerție. Această
perspectivă clasică asupra rolului și importanței familiei oferă o interpretare care nu mai
corespunde realității familiei din actualul context social. Familia are propriul său dinamism,
determinat pe de o parte de acțiunea unor factori specifici ei ca grup social, iar pe de altă parte
de emanciparea, democratizarea si modernizarea promovate în societatea globală. Opusă
acestei perspective, teoria potrivit căreia familia se află într-o fază de declin și disoluție face
predicții negative cu privire la rolul său ca instituție fundamentală în societate.
Prezentă în literatura sociologică de mai mult de un secol, tema crizei familiei s-a
concentrat pe idei precum: scăderea autorității patriarhale, condiția morală precară a familiei
și proliferarea divorțurilor și a cuplurilor consensuale, celibatul definitiv, cuplurile
homosexuale (Popescu R., 2009, p. 18-19).
Între familie ca grup social și societate există o rețea complexă de relații care se
manifestă pe multiple planuri:
- familia contribuie la dezvoltarea cantitativă a populației, asigurând forță de muncă și
masă de consumatori;
- familia exercită o influență puternică asupra dezvoltării calitative a populației pentru
că ea se preocupă de dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a copiilor;
- familia este unul dintre principalii factori care asigură menținerea identității
culturale naționale;
- inegalitățile și nivelul moral, educațional și cultural al familiilor duc la aprofundarea
inegalităților sociale;
- modificarea relațiilor de proprietate și a organizării economice a societății produc
transformări ale funcțiilor familiei;
- natura acțiunilor desfășurate în interiorul și în afara familiei determină schimbări în
ceea ce privește dimensiunile familiei, în relațiile dintre parteneri;
- preluarea de către stat a unor funcții tradiționale ale familiei precum educarea
copiilor, îngrijirea bolnavilor și a persoanelor vârstnice, duce la creșterea importanței relațiilor
socio-afective dintre parteneri și cauzează apariția unor noi modele familiale;
- mobilitatea socială și profesională dintr-o anumită societate depinde de mobilitatea
modelelor familiale și a ideologiilor familiale;
- politicile familiei pot avea influență asupra modelelor familiale și asupra
dimensiunii familiei.

3
Definirea noțiunii de familie prezintă dificultăți, familia putând fi abordată atât din
perspectivă sociologică, cât și juridică. Tratatele de dreptul familiei pleacă de la înțelegerea
familiei ca un fenomen social, ca o formă de relații sociale dintre oameni legați între ei prin
căsătorie sau rudenie, între care există drepturi și obligații reglementate prin lege. În acest
înțeles, familia este o realitate juridică, este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte
normative care se referă la raporturile de căsătorie, la cele care rezultă din rudenie precum și
raporturile rezultate din adopție. Normele dreptului familiei reglementează o serie de
probleme referitoare la căsătorie, încheierea, desființarea ei, desfacerea acesteia, stabilirea
paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de
transmitere a moștenirii.
Principiile generale care stau la baza dreptului familiei sunt:
- principiul ocrotirii căsătoriei și familiei;
- principiul ocrotirii intereselor mamei și copilului;
- principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie;
- principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii îndatoririlor părintești și interesul
copiilor;
- principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin
moral și material;
- principiul monogamiei.
Din perspectiva sociologiei, familia ca formă specifică de comunitate umană este
definită prin evidențierea unor aspecte ce privesc structura, funcțiile și caracteristicile familiei.
Acest mod de a înțelege familia reiese din definițiile următoare:
- familia este un grup social realizat prin căsătorie, din persoane care trăiesc
împreună, cu gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural-biologice,
psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății (Stănoiu A.,
Voinea M., 1983, p.16);
- „familia este forma primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni
legați prin consangvinitate și înrudire” (Dicționarul de filosofie, 1978)
- familia este ”un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție,
gospodărindu-se împreună, interacționând și comunicând între ele de pe poziția rolurilor
sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră, creând și menținând o cultură
comună (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, p. 191)
- familia este ”un grup de persoane între care există relații de sânge, căsătorie și
adopție, drepturi și obligații cu originea în acte juridice”;
- familia este ”un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consangvinitate
și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente aspirații și valori comune, un grup
primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate” (Mihăilescu I., 2003).
Perspectiva juridică și cea sociologică asupra familiei sunt complementare. În anumite
situații, perspectiva sociologică poate determina schimbarea reglementărilor legale privind
familia. De asemenea, există situații în care nu există o suprapunere, o coincidență între cele
două abordări. Spre exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens
sociologic, încetează între soți, deoarece nu există între ei o comuniune de viață și de interese.
Dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe (cele

4
privind întreținerea, dreptul la nume, privind bunurile comune, dacă acestea nu au fost
împărțite la desfacerea căsătoriei (Filipescu I.P., Filipescu I., 2006, p.12-13).
Principalele relații din cadrul familiei, relevante sub aspect sociologic pot fi grupate
astfel:
- relații dintre soți (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens;
- relații dintre părinți și copii (dintre ascendenți și descendenți);
- relații dintre descendenți (dintre copiii aceluiași cuplu);
- relații de rudenie dintre membrii cuplului familial și alte persoane (părinți din familia de
origine, socri, cumnați etc.).

I.2 Perspective și teorii sociologice asupra familiei

Perspectivele teoretice asupra familiei au evoluat în funcție de modificările apărute în


familie, în special în ultimele decenii. De la o teorie generală, care susținea că familia
îndeplinește funcții esențiale pentru membrii săi și pentru societate, s-a ajuns la teorii de rang
mediu și mic, astfel că în prezent se poate vorbi despre o pluralitate teoretică în domeniul
sociologiei familiei.
Perspectiva structural - funcționalistă
Din această perspectivă, familia este o instituție socială cu numeroase funcții, ceea ce
face ca ea să fie unitatea de bază a societății. Această teorie pune în prim plan proprietățile
structurale și funcțiile sistemelor familiale. Pornind de la realizarea acestor funcții, s-a făcut
distincția relativă între familii funcționale și nefuncționale, făcându-se abstracție de faptul că
unele familii minimizează anumite funcții și maximizează altele.
Funcțiile pe care trebuie să le realizeze familia pot fi reduse la următoarele:
reproducere, socializarea copiilor, îngrijire, protecție și sprijin emoțional, conferirea unui
statut și reglementarea comportamentului sexual.
O problemă pusă în evidență din această perspectivă se referă la schimbările din
interiorul familiei odată cu tranziția de la structura de tip instituțional (tradițional) la cea de tip
democratic (modern). Este analizată îndeosebi problema rolului fiecărui partener al cuplului,
dar și cea a relațiilor de putere din cadrul sistemului familial.
Cele mai reprezentative modele structurale au fost cele elaborate de T. Parsons și R.
Boles (1965), care asociază rolul soțului cu susținerea efectivă și rolul soției cu susținerea
psiho-emoțională, cel al lui S. Minuchesi, care consideră familia ca un sistem ce se opune
schimbării, păstrând patern-urile propuse de Olson, Sprentle și Russel, care consideră
coeziunea și adaptabilitatea ca fiind dimensiuni esențiale ale vieții de familie.
Perspectiva interacționist simbolică
Inspirat de pragmatismul filosofic, la începutul secolului XX, G. H. Head a constatat
că pentru a se adapta la mediu, oamenii se sprijină pe simboluri.
Din această perspectivă (Herbert Stremen), familia ca unitate de persoane aflate în
interacțiune este locul în care membrii familiei construiesc și comunică simboluri, atribuie
sens și semnificații acțiunilor lor și relațiilor dintre ei, au reprezentări despre propria familie.
Membrii familiei interacționează permanent între ei prin intermediul imaginilor, al
percepțiilor, al reprezentărilor pe care le au unul despre altul. Viața de familie este rezultatul

5
acestei construite și reconstruite realități simbolice. Funcționarea familiei este în legătură
directă cu sistemul de imagini, construit al fiecărui membru și îndeosebi cu modul în care
aceste imagini se combină, se suprapun sau se resping. Membrii familiei se raportează la
familia lor pe baza interpretărilor date semnificațiilor pe care le construiesc.
Din punctul de vedere al acestei paradigme, căsătoria implică un proces de redefinire,
de restructurare simbolică permanentă. Soții își redefinesc reprezentările despre ei înșiși,
despre viața lor cotidiană, despre experiența lor trecută și despre viitor. Raporturile cu rudele,
cu prietenii și colegii sunt redefinite în consens cu așteptările partenerului. Nașterea copiilor
impune o nouă remodelare a relațiilor dintre parteneri. „ Cuplul constituie o biografie comună
cu o memorie coordonată în comun” (Popescu R., 2009, p. 24).
Perspectiva sistemică
Prin sistem, în general, se înțelege un ansamblu de elemente care funcționează pe
baza unor relații care duc la interdependență, astfel încât modificarea unuia dintre elemente
produce modificări în toate celelalte. Orice sistem dispune de homeostazie.
Ca sistem, familia este formată din suma membrilor ei componenți, fiecare cu
personalitatea lui și interacțiunile dintre aceștia.
Ca sistem social, familia are o structură, o funcționalitate și o tendința permanentă de
a menține un echilibru dinamic. Ea are totodată capacitate de reglaj, de modificare, de
creștere, de schimbare. În interiorul ei există mai multe subsisteme, fiecare cu rolurile sale
specifice. Astfel , subsistemul adulților (subsistemul marital al soților) are rolul de a modela
intimitatea și angajamentul, devenind un refugiu față de presiunea exterioară și o matrice
pentru contactul cu alte sisteme sociale. Subsistemul parental, care apare atunci când se naște
primul copil, are rolul de a satisface nevoile acestuia.
În funcție de relaționarea familiei ca sistem cu alte sisteme sociale, se distinge între
familii închise și familii deschise. Cele închise relaționează foarte puțin sau chiar nu
relaționează cu mediul înconjurător. Ele funcționează după propriile reguli și principii, sunt
rezistente la schimbări, nu sunt vizitate de prieteni, vecini sau rude, își educă copiii potrivit
propriilor reguli și principii, sunt reticente la nou și la influențele externe.
Teoria developmentalistă (teoria ciclurilor vieții)
Această teorie este o abordare dinamică care se referă la dezvoltarea și creșterea
membrilor familiei într-un stil evolutiv. De-a lungul timpului, în cadrul vieții de familie,
indivizii trec prin niște stadii care presupun drepturi și obligații prescrise social. Aceste stadii
sunt momente-cheie, care presupun numeroase schimbări și care provoacă deseori crize în
familie. Ele urmează o ordine secvențială :
- stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii;
- stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari;
- stadiul familiei cu copii de vârstă școlară;
- stadiul familiei cu copii adulți ce părăsesc mediul de proveniență („cuibul gol”);
- stadiul văduviei.
Ca sistem deschis, viu, familia se schimbă de la un moment la altul, în funcție de
evenimentele care se produc în interiorul și exteriorul ei. Fiecare etapă aduce cu sine noi
provocări, iar familia trebuie să se restructureze și să se reorganizeze în funcție de acestea. Nu
există o versiune standard, universal valabilă a etapelor vieții de familie, pentru că există

6
diferite tipuri de familii cu norme și reguli pe care le experimentează pentru a face față
stresului specific fiecărei etape.
Valoarea acestei teorii este că ea precizează intervalele de timp în care se produc
schimbări în cadrul familiei, oferind din punct de vedere metodologic posibilitatea focalizării
pe problematica familiei într-unul sau altul din stadiile ei de dezvoltare” (Mitrofan I., 1998,
p.1 43-145).
Teoria istoristă (intergenerațională )
Această teorie se axează pe schimbarea și stabilitatea în familie, explicând prezentul
din perspectiva generațiilor anterioare. Prin generație se înțelege totalitatea indivizilor plasați
în același interval de timp. Familia este și ea o generație de filiație, constituită din indivizi
înrudiți biologic. Această paradigmă utilizează metoda longitudinală ce se concentrează
asupra microistoriei și genealogiei familiei (Iluț P., 2005). Instrumentul de bază este arborele
genealogic ce duce la construirea unor ipoteze cu privire la comportamentul diferitelor
generații și la premisa că numeroase comportamente se transmit de la o generație la alta.
Raporturile dintre generații (părinții alcătuiesc prima generație din care a rezultat a doua a
copiilor, apoi a treia a nepoților) sunt caracterizate prin valori comune, dar pot fi și raporturi
tensionate, conflictuale. Funcționalitatea familiei depinde de existența unui echilibru al
modelelor de viață ale generațiilor care o compun.

I 3. Structura familiei. Tipologii familiale. Structura de autoritate

Prin structura familiei înțelegem „acele caracteristici permanente ale familiei ca


întreg, care reprezintă proprietățile grupului, nefiind instituite la fiecare membru luat
individual”. (Stănoiu A., Voinea N., 1983, p.83).
Există mai multe accepțiuni ale structurii familiei, pornind de la următoarele aspecte:
- componența numerică;
- structura pe generații;
- structura de roluri și statusuri;
- locuința, protecția spațială a familiei;
- structura de autoritate.
a) După criteriul dimensiunii, al componenței numerice, se poate vorbi despre familii
simple și familii lărgite (extinse).
Familia simplă sau nucleară este tipul de familie compus din două generații: cea a
adulților căsătoriți și cea a descendenților lor. După părerea a numeroși autori, acest tip de
familie este un grup social universal, care există în toate societățile cunoscute. Există însă și
cercetări care nu recunosc universalitatea familiei nucleare, aducând ca exemplu unele
societăți tradiționale care nu au cunoscut această formă de organizare.
Fiecare adult face parte din cel puțin două familii nucleare: cea în care se naște și cea
pe care și-o construiește prin căsătorie.
Familiile nucleare pot fi complete și incomplete (Stănoiu A., Voinea N., 1983, p.8). În
cele complete pot exista trei diade nucleare:
- diadă soț – soție;
- diadă tată – copil;
- diadă mamă – copil.
În cele incomplete există următoarele tipuri :

7
- tată cu copil (copii);
- mamă cu copil (copii);
- doi sau mai mulți frați (surori) fără părinți.
Cauzele unor familii cu o structură incompletă pot fi decesul, divorțul sau abandonul.
Familia extinsă (lărgită, compusă) cuprinde pe lângă nucleul familiei și alte rude sau
generații. Avantajele familiei lărgite ar fi acelea de a furniza servicii sociale membrilor ei, a
asigura un rol educativ mai consistent, mai multă afecțiune, de a acumula mai multe resurse
materiale, de a susține psiho-emoțional, dar și material, membrii familiei în cazul dispariției
unuia sau unora dintre ei. Cât privește dezavantajele familiei extinse, ele constau în
dificultățile de a conduce un sistem complex de familie, în satisfacerea limitată a cerințelor
tinerilor, în posibilitatea mărită a conflictelor între membrii familiei (Stănoiu A, Voinea N,
1983, p.12).
Genograma familiei lărgite pe verticală este alcătuită din soț, soție, copii și părinții
unuia dintre soți.
Genograma familiei lărgite pe orizontală este alcătuita din soț-soție, soție-copii și frații
unuia din soți.
Genograma familiei lărgite pe orizontală și pe verticală este alcătuită din soț, soție,
copii, părinții unuia dintre soți și frații acestuia. Familia tradițională se întâlnește îndeosebi în
societățile tradiționale caracterizate prin conservatorism al regulilor și al tradițiilor.
b) După criteriul locuinței, familiile se împart în:
- familii care pot locui temporar împreună, care au o locuință comună și desfășoară unele
activități economico- gospodărești;
- familii de interacțiune (persoane care nu locuiesc sub același acoperiș, dar care sunt legate
prin relații de rudenie și au relații bazate pe întrajutorare, vizite, petrecerea în comun a
concediilor etc).
c) După criteriul numărului de părinți, familiile se împart în familii biparentale și
familii monoparentale.
Familiile biparentale sunt alcătuite fie din părinții naturali ai copiilor, fie din familii
mixte sau reconstituite, în cazul în care părinții au divorțat ori și-au pierdut soțul sau soția.
Membrii acestor familii pot fi copiii din noua căsătorie, dar și copiii fiecăruia dintre parteneri.
Familiile monoparentale sunt formate dintr-un singur părinte și copilul sau copiii
crescuți de acesta. Ele sunt rezultatul fie al dispariției unui părinte prin deces, fie prin divorț,
dar pot fi și asumate prin adopția unui copil sau prin decizia unei mame de a aduce pe lume un
copil și de a-l crește singură.
d) După numărul de copii familiile se împart în:
- familii fără copii, care nu au încă sau nu vor avea niciodată copii;
- familii cu un singur copil;
- familii cu doi sau mai mulți copii.
e) După criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri se întâlnesc:
- familii heterosexuale, care au cea mai mare pondere în societate, în care cei doi
parteneri sunt heterosexuali;
- familii homosexuale, în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene și pot
avea copii proveniți din căsătoriile anterioare cu părinți heterosexuali, prin adopție ori prin
fertilizarea în vitro.
f) După criteriul apartenenței culturale a partenerilor există:
- parteneri care aparțin aceleiași culturi;
- parteneri care aparțin unor culturi diferite.

8
Fiecare familie are anumite reguli care descriu funcționarea rolurilor într-un anumit
timp și loc de viață a familiei și anumite ritualuri corelate cu ciclul vieții de familiei și cu viața
cotidiană. Structura rolurilor conjugale modelează și structura de autoritate a familiei, care la
bază cunoaște trei tipuri fundamentale tradiționale: autoritatea bărbatului asupra femeii,
autoritatea celor mai vârstnici asupra celor mai tineri, autoritatea părinților asupra copiilor.
Acest model a fost vehement criticat de curentul feminist care reduce autoritatea bărbatului.
H. Touzard (1965), pornind de la două variabile și anume acțiunea și decizia în cuplu,
enumeră următoarele tipuri de interacțiuni posibile ce definesc conduitele de rol din cadrul
grupului:
- autonomia soțului (bărbatul acționează și decide);
- autonomia soției (femeia acționează și decide);
- autocrația soțului (bărbatul decide, femeia acționează );
- autocrația soției (femeia decide, bărbatul acționează );
- conducerea soțului (bărbatul decide, acționează împreună);
- conducerea femeii (femeia decide, acționează împreună );
- diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acționează, decid împreună);
- cooperare sincretică (acționează împreună, decid împreună ).

I. 4. Statuturi și roluri în familie, sex-rolurile, stereotipurile de gen

Fiecare membru al unei familii are statutul său în interiorul acesteia, un anumit loc, o
poziție. În funcție de acest statut, el trebuie să îndeplinească un anumit rol familial,
înțelegându-se prin acesta setul de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la
el. Astfel, există trei roluri familiale:
- rolul conjugal (de partener, soț/soție);
- rolul parental (de părinte);
- rolul fratern (de frate).
Fiecare dintre aceste roluri este asociat cu niște prescripții:
- rolul conjugal presupune cunoașterea de sine și reciprocă a partenerilor, satisfacerea
reciprocă a nevoilor afective și sexuale, a intimității, susținerea reciprocă în realizarea
funcțiilor familiei și achitarea sarcinilor etc;
- rolul parental presupune creșterea și educarea copiilor, formarea identității lor
sexuale, dezvoltarea personalității copiilor, satisfacerea nevoilor lor;
- rolul fratern presupune învățarea traiului alături de egali, formarea și completarea
identității de sine și a celei sexuale, susținerea afectivă etc.
Minimalizarea sau exacerbarea îndeplinirii rolurilor familiale duc la conflicte și
disfuncții în cadrul familiei. Spre exemplu, minimalizarea rolului parental duce la neglijarea
copiilor, cu consecințe nefaste asupra dezvoltării acestora sau exacerbarea rolului matern duce
la neglijarea și ignorarea partenerului.
Incongruența dintre rolurile multiple ale unuia dintre membrii familiei duce deseori la
conflictul de rol. Acesta generează stări psihice tensionate, anxiogene și disfuncționalități pe
plan comportamental. Orice rol are subroluri care se activează succesiv și dacă o persoană
refuză mai multe subroluri, se creează starea de conflict. Spre exemplu, o femeie acceptă

9
rolul de mamă care dă viață unui copil și este iubitoare, dar respinge rolul de mamă care se
ocupă de educația copilului sau cel de doică.
Diferența între sex și gen a fost teoretizată de psihologul Robert Stoller (1967).
Termenii de sex și gen sunt adesea confundați în limbajul de zi cu zi, deși au sensuri diferite.
Sexul se referă la deosebirile biologice care există între bărbați și femei. Termenul de sex
include următoarele caracteristici: biologic, înnăscut, constant, universal.
Genul se referă la relațiile sociale existente între bărbați și femei. Termenul de gen
semnifică diferența constituită și interpretată social și cultural dintre bărbați și femei. Genul
este deci totalitatea normelor sociale și culturale pe care societatea le impune oamenilor în
funcție de sexul biologic.
Rolurile de gen sunt un set de modele scontate de comportare pentru femei și bărbați,
un sistem de prescripții și așteptări sociale caracteristice fiecărui gen în parte.
În majoritatea societăților, încă de mici, copiii sunt socializați diferit în raport cu
sexul: culoarea hainelor, jucăriile, pieptănătura, educația sunt diferite la băieți și la fete. Toate
acestea au un rol important în formarea identității psihosociale a copiilor. Identitatea
psihosexuală se dezvoltă discret, influențată de modelele parentale, fiind la început difuz
integrată în individualitatea familiei. Cei cu model parental puternic conturat ca masculinitate
sunt mai siguri de ei, mai încrezători, mai protectivi, relaxați, calmi și chiar fericiți” (Ph.
Mussen, I. I. Conger, I. Kagan, în Mitrofan I., Ciupercă C., 1997).
Criza de identitate este mai acută la fete, deoarece rolul femeii este în schimbare pe
plan social. Diversele modele feminine tradiționale, de tranziție și moderne, creează conflicte
de rol.
Stereotipurile de gen sunt sisteme organizate de credințe și opinii în legătură cu
caracteristicile femeilor și bărbaților, precum și cu presupusele calități ale masculinității și
feminității. Aceste stereotipuri au un nivel larg de acceptabilitate socială, se încadrează într-un
sistem de credințe despre gen, au un caracter normativ în sensul că descriu și promovează
niște norme despre cum trebuie să arate și să acționeze o femeie sau un bărbat. Cel mai larg
răspândit stereotip asociază femeia cu emoționalitatea, cu absența obiectivității, cu blândețea,
cu docilitatea, cu un spirit redus de aventură, cu preocuparea pentru aspectele relaționale cu
ceilalți. Bărbatul, dimpotrivă, este asociat cu curajul, puterea, raționalitatea, emoționalitatea
scăzută, luciditatea, competitivitatea, independența. Problema nu constă în faptul că trăsăturile
tipice femeilor sunt fie rezultatul genelor și al hormonilor, fie rezultatul unui proces de
învățare socială, ci în aprecierea diferită care se dă atributelor celor două sexe, cele masculine
fiind privilegiate.
Un alt stereotip, cu rădăcini în secolul trecut, legat de extinderea muncii salariate într-
o societate industrializată, a impus ca arhetip femeia fără vreo profesiune, femeia casnică,
centrată pe îndatoriri tipic feminine, acelea de soție și mamă, bărbatul fiind destinat sferei
profesionale.
Fiecare membru al familiei îndeplinește concomitent un set de roluri, ceea ce duce
deseori la dificultăți în exercitarea cerințelor fiecărui rol în parte. Numeroși psihologi și
sociologi sunt de acord cu importanța biologicului în specificitatea rolurilor de sex, însă susțin
că intervenția decisivă în constituirea personalității de un tip sau altul (femeie-bărbat) îl are
socializarea.

10
Rolul prescris social determină un anumit conținut socializant și educativ și în
consecință un anumit tip de personalitate. Așteptările diferențiate de rol, de sex, sunt adânc
imprimate în mentalitatea cotidiană. Familia, școala, societatea, prin mecanismul direct al
recompensei și pedepsei, induc copiilor pe lângă o grilă de valori și norme generale și o
conduită specifică în funcție de sex.
Există numeroase teorii cu privire la originea diferențelor dintre bărbați și femei puse
fie pe seama genului, fie considerate ca fiind rezultatul sexului. Cei mai mulți autori sunt de
părere că diferențele de comportament dintre bărbați și femei se produc mai ales în urma
învățării sociale a identității feminine sau masculine. Familia ocupă un loc important în
socializarea genului, prin faptul că furnizează un ansamblu de roluri distincte în funcție de
sexul copilului, roluri pe care acesta le va prelua ulterior.
Identitatea de gen reprezintă o componentă de bază a conștiinței de sine, iar formarea
și dezvoltarea acesteia depind atât de factori biologici, cât mai ales de cei socio-culturali.

I 5. Funcțiile familiei

Familia este un grup social complex, care realizează funcții multiple. Sociologii s-au
preocupat atât de descrierea propriu-zisă a acestora, cât și de evoluția lor de-a lungul timpului
în legătură cu schimbările produse la nivelul societății
Funcționalitatea familiei trebuie să fie analizată în raport cu fiecare membru al
grupului familial, cu familia ca grup, ca unitate distinctă și cu societatea globală, carențele
funcționale manifestându-se diferit la cele trei niveluri menționate” (Stănoiu A, Voinescu M.,
1983, p. 93).
Funcțiile familiei au fost clasificate în diverse moduri. Astfel G. P. Murdock (1949),
pornind de la susținerea universalității familiei nucleare, distinge patru funcții: sexuală,
reproductivă, economică și socializatoare.
W. J. Oghurn (1953), referindu-se la familia tradițională, apreciază că aceasta
îndeplinea următoarele funcții: de reproducere, economică, educațională, recreațională,
religioasă și social-psihologică.
T. Parsons și R. F. Bales (1955), consideră că funcțiile specifice familiei sunt cea de
socializare primară a copiilor în vederea integrării lor în societate și cea de asigurare a
securității emoționale a persoanelor adulte într-o societate dată.
J. Sabran (1970) deosebește funcții fizice (cu subtipurile funcții de reproducere,
economică și de protecție) și funcții culturale (funcția de educație și de asigurare a bunăstării
membrilor familiei).
În țara noastră, în literatura de specialitate este larg acceptată și utilizată clasificarea
profesorului H. Stahl (1962), în care sunt puse în evidență următoarele tipuri și subtipuri:
a) funcții interne (prin care se asigură membrilor familiei un climat de solidaritate,
afecțiune protecție și sprijin):

11
- funcții biologice și sanitare, constând în satisfacerea nevoilor sexuale ale
partenerilor cuplului conjugal, procrearea copiilor, asigurarea condițiilor ingienico - sanitare
ale copiilor și dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei;
- funcții economice, care constau în organizarea gospodăriei pe baza unui buget
comun, în acumularea resurselor materiale și financiare necesare funcționării menajului;
- funcții de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimentul de
egalitate, respect și dragoste între membrii familiei;
- funcții pedagogico-educative și morale sau de socializare, care vizează asigurarea
educației și învățământului copiilor.
b) funcții externe (prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul):
- încadrarea vieții de familie în viață socială;
- încadrarea corespunzătoare a maturilor apți de muncă în procesul de producție.
Aceste funcții permit evidențierea câtorva particularități în raport cu cei care compun
familia și cu societatea spre care este ea orientată (Voinea N., 1993):
- funcțiile strict specializate ale familiei ca grup social, nerealizate de alte instituții,
cum sunt cea biologico-sanitară, de solidaritate familială și cea de socializare;
- în raport cu membrii grupului, familia are rolul de a asigura socializarea primară,
securitatea emoțională și trebuința de apartenență la grup a membrilor ei;
- în raport cu sine, ca grup social, are rolul de a se afirma ca grup unitar și conștient de
sine, de identitatea sa, capabil să asigure bunăstarea în dezvoltarea normală a personalității
fiecărui membru;
- în raport cu societatea externă are rolul de a asigura forța de muncă a societății;
- distincția intern-extern referitoare la funcții nu trebuie absolutizată, între ele existând
interferențe, prelungiri, determinare.
Gradul de îndeplinire a funcțiilor familiei într-o societate este în strânsă legătură cu o
multitudine de factori sociali: caracterul totalitar sau democrat al societății, nivelul de
dezvoltare economică, nivelul general de instrucție în educație, legislația și politicile sociale.
Acestor factori externi li se adaugă și o serie de factori interni, familiali și anume: forma
legală a familiei , diviziunea rolurilor și a autorității, personalitatea membrilor familiei etc.
Funcția biologică este o dimensiune esențială a familiei. Cu toate că societatea
contemporană a devenit mai permisivă cu raporturile premaritale și extraconjugale, familia
rămâne principalul loc de satisfacere a necesităților sexuale și de procreare a copiilor. Familia
trebuie să asigure condițiile dezvoltării biologice a membrilor, să se preocupe de sănătatea lor
fizică și psihică.
În determinarea comportamentului reproductiv al familiilor sunt implicați factori
externi macrosociali și deopotrivă factori interni (Stănoiu A, Voinea N, 1983, p. 106-108).
Există o relație directă între schimbările la nivel social și dinamica fertilității la nivelul întregii
populații. Condițiile socio-economice sau culturale pot indica un anumit comportament
demografic, o limitare sau dimpotrivă o creștere a natalității.
Printre factorii care influențează nivelul de fertilitate se pot enumera și vârsta la
căsătorie- în special a soției, normele sociale cu privire la mărimea familiei, evoluția funcțiilor
familiei și a relațiilor dintre membrii grupului familial, costul crescut al educației copiilor,
implicarea femeilor în cariera profesională.

12
Preocuparea pentru starea de sănătate a membrilor familiei și asigurarea igienei lor, cât
și a locuinței sunt sarcini importante, căci o stare de sănătate precară și o locuință insalubră
afectează funcționalitatea grupului familial. Igiena alimentației, a odihnei, a îmbrăcămintei și
deprinderile igienico-sanitare ale membrilor grupului familial reprezintă factori esențiali în
asigurarea unei bune stări de sănătate.
Funcția economică a familiei are mai multe componente: de producție, de
profesionalizare a descendenților, de generare și gestionare a unui buget comun, de
transmitere a patrimoniului acumulat. Exercitarea acestei funcții depinde de nivelul de
dezvoltare social-economică a societății. Dacă în trecut, îndeosebi în cadrul familiei rurale
tradiționale, familia era o unitate productivă relativ independentă, o serie de bunuri materiale
fiind produse în gospodăria familială, în familiile din societățile contemporane, componenta
de producție a funcției economice și-a diminuat mult importanța.
În societățile tradiționale, familia asigura și profesionalizarea descendenților, copiii
reproducând în mod obișnuit profesiile părinților. În zilele noastre, chiar dacă unii copii
îmbrățișează profesiile părinților, formarea lor profesională este asigurată în principal de
instituții educaționale exterioare familiei.
Chiar dacă a crescut independența financiară a soților, administrarea unui buget comun
rămâne o trăsătură definitorie pentru majoritatea familiilor. După modelul de cheltuieli se
poate vorbi despre bugete echilibrate și dezechilibrate.
„Modul structural al cheltuielilor poate fi deosebit de relevant atât pentru spiritul
gospodăresc, pentru capacitatea de administrare rațională a bugetului, dar și pentru
surprinderea profilului psihologic al membrilor grupului familial, al tipului de preocupări, a
sistemului de valori și norme împărtășite, a relațiilor între partenerii cuplului conjugal, a
coeziunii acestuia, a relațiilor între părinți și copii și a atitudinii față de formarea și educarea
copiilor” (Stănoiu A., Voinea N., 1983, p. 118).
Un alt indicator al bunăstării economice a familiei îl constituie locuința. O locuință
necorespunzătoare, neîncăpătoare, insalubră, inconfortabilă este o sursă de disfuncționalități
familiale.
O locuință poate fi însă neprimitoare și datorită degradării treptate a vieții de familie, a
tensiunilor existente între membrii familiei, a lipsei de comunicare, ceea ce duce la preferința
de a petrece cât mai mult timp în afara locuinței.
Familia este și un loc de acumulare a unui patrimoniu folosit în comun de membrii
familiei și transferat copiilor. Transmiterea patrimoniului de la părinți la descendenți este
reglementată prin acte normative. În principal, prin patrimoniu se înțelege cantitatea de bunuri
materiale posedate, dar se poate vorbi și de un capital cultural (limbaj, moduri de gândire,
cărți, opere de artă), de capital social (relații și poziții sociale), precum și de un capital
simbolic (imagine , reputație , prestigiu).
Familia este una din principalele instituții socializatoare ale societății, iar scopul
oricărei societăți este acela de a-și menține echilibrul, ordinea socială și normativă.
Socializarea este un proces de interacțiune socială prin care individul dobândește cunoștințe,
valori, atitudini, comportamente necesare pentru participarea efectivă la viața socială
(Mihăilescu I., 2003).
Fiind un proces complex, socializarea cuprinde procesele, mecanismele și instituțiile
prin care personalitatea umană este formată potrivit așteptărilor și prescripțiilor sociale.

13
Socializarea în familie are mai multe componente:
- normativă, prin care i se transmit copilului principalele norme și reguli morale;
- cognitivă, prin care copilul dobândește deprinderi și cunoștințe necesare acțiunii de
adult;
- creativă, prin care se stimulează gândirea creatoare și capacitatea de adaptare la
stimuli și situații noi;
- psihologică, prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaționării cu părinții, cu
viitorul partener, cu propriii copii și cu alte persoane.
Socializarea primară în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a
copilului. Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivelul comunităților și al
societății. Copiii care au fost socializați în discordanță cu normele și valorile sociale generale,
vor fi neintegrați și în permanent conflict cu societatea.
Solidaritatea familială vizează în primul rând relațiile dintre partenerii cuplului
conjugal, dar și relațiile dintre părinți și copii, relațiile dintre familia nucleară și părinții celor
doi soți. Între soți se stabilesc relații emoțional-afective care contribuie la constituirea de
factori interni precum: „dragostea reciprocă, sentimentul de îndatorire față de celălalt soț și
față de copii (îndeplinirea îndatoririlor familiale este urmărită și sancționată și la nivel social),
aspirația comună spre bunăstare; grija pentru casa comună și pentru gospodăria comună,
năzuința conștientă sau inconștientă de a îndeplini așteptările mediului social, năzuința de a
dobândi recunoașterea socială pentru faptul de a avea o familie exemplară, năzuința spre
împlinirea visurilor, așteptărilor premaritale, posibilitățile oferite de familie pentru
dezvoltarea armonioasă a soților și pentru împlinirea potențialelor creatoare” (Mihăilescu I.,
1999, p. 100).
Printre factorii externi care condiționează solidaritatea familială se enumeră:
sancțiunile juridice, sociale, religioase, la care apelează societatea pentru a evita disoluția
familială, greutățile economice, controlul unor instituții sociale asupra exercitării unor sarcini
și funcții familiale.

I 6. Familia tradițională; familia modernă; familia post modernă

Studiile de sociologia familiei din ultimele decenii se axează pe dezinstituționalizarea,


individualizarea și democratizarea vieții de familie. Interpretarea schimbărilor de la nivelul
familiei se face pornind de la comparația dintre familia tradițională și cea modernă, vorbindu-
se despre familia postmodernă.
Mulți autori au considerat că modelul tradițional de familie al familiei lărgite cu multe
generații sub același acoperiș ar oferi numeroase avantaje în comparație cu alte forme de
familie. Acestea pot fi sistematizate astfel:
a) capacitate sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei (îngrijirea
familiei, bolnavilor, vârstnicilor);
b) posibilitatea de a acumula mai multe resurse;
c) durabilitatea și continuitatea acestei forme de asociere, mai ales în condițiile
dispariției unuia din membrii familiei;

14
d) influența mai mare pe care o poate exercita asupra comunității locale, mai ales în
mediul rural (Popescu R, 2009, p. 28).
Există numeroase studii care demonstrează că, în realitate, tipul extins al familiei
caracteristic societăților agrare tradiționale nu a fost niciodată dominant. „Exista mai degrabă
o puternică mitologie privind familiile extinse (...); tipul extins de familie nu a reprezentat
modelul cel mai răspândit, ci mai degrabă cel mai puternic idealizat” (Popescu R., ibidem).
Prin rolul său fundamental în societate și prin funcțiile sale, familia extinsă poate fi
considerată caracteristică societății preindustriale.
Familia tradițională se caracterizează prin conservatorism în ceea ce privește valorile
morale și religioase, tradițiile și obiceiurile, rigiditatea regulilor privitoare la viață de familie,
participarea tuturor membrilor la producție și consum, care sunt realizate în cadrul
gospodăriei proprii.
Funcția dominantă a familiilor tradiționale este cea de reproducere, educația copiilor
se face predominant în familie, este asigurată protecția instrumentală și emoțională,
stabilitatea și coeziunea familiei. Respectarea ierarhiei familiale este un factor de echilibru,
conflictele între generații sunt mai reduse și netolerate, iar rolurile sunt distribuite în funcție
de această ierarhie. „Se consacră superioritatea părinților asupra copiilor, a vârstnicilor asupra
tinerilor, a fratelui mai mare asupra celor mai mici. Relațiile de gen sunt asimetrice, bărbatul
deținând poziția privilegiata” (ibidem, p. 29). Mama este implicată direct în creșterea și
educarea copiilor, ocupându-se și de munca în gospodărie. Copiii sunt mai atașați afectiv de
mamă, dar există și o relație afectivă puternică între bunici și nepoți și un rol educativ
conștient al bunicilor.
Dezvoltarea urbană și industrializarea au produs schimbări la nivelul familiei. Noul
context social a făcut ca familia să se deschidă spre exterior și să se adapteze schimbărilor
aduse de industrializare, atât în ceea ce privește structura, cât și stilul de viață. Astfel, s-a
impus că model ideal familia nucleară, și în studiile de specialitate s-a afirmat că familia
nucleară sau mica gospodărie este un mod special, adaptat producției industriale, promițând
mobilitatea forței de muncă în fabrici și birouri” (Goody, I., 2003, p. 178). Modernizarea a
produs numeroase transformări ale instituției familiale:
- libertatea alegerii partenerului de viață;
- diminuarea funcției de producție și conservarea celei de consum;
- scăderea autorității patriarhale;
- creșterea importanței funcției de solidaritate;
- mobilitatea spațială;
- afirmarea femeilor în activitățile profesionale extrafamiliale;
- flexibilizarea structurii de autoritate și putere;
- reducerea numărului de copii ai cuplului;
- intervenția statului în educația și protecția copilului.
Schimbările politice, economice, culturale și sociale din ultimele decenii din societatea
occidentală au produs modificări semnificative în stilurile de viață ale indivizilor și au dus la
trecerea de la modelul familiei nucleare la o diversitate de modele familiale, ceea ce nu
echivalează cu dispariția tipului nuclear.
Teoreticienii postmodernismului au afirmat că ne aflăm în fața unei noi civilizații în
care, la nivel valoric, se poate vorbi de o filosofie a libertății și experimentării bazate pe

15
toleranță, o nouă fază a consumerismului (anticonsumerism sau consumerism lucid), un
hedonism controlat, apariția unor modalități de petrecere a timpului liber în care „jocul devine
foarte important (...). Fără a asista la o dispariție a specificului modernității, avem de-a face cu
o accelerare și intensificare a fenomenelor apărute în acea perioada” (Popescu R, 2009, p 34).
Individul post-modern nu mai crede în existența unui adevăr absolut, nici într-o autoritate
social-instituțională, nici în valabilitatea universală a unor norme morale. El își elaborează
propria filosofie asupra vieții și acționează în funcție de aceasta, creându-și propriul stil de
viață, asociindu-se cu cine-i place, încercând să trăiască potrivit preferințelor sale.
Totodată, societatea a devenit mai permisivă la diferențele culturale, religioase, etice,
sexuale, familiale, odată cu consolidarea procesului de globalizare, cu apariția mișcărilor
sociale și politice ale minorităților sexuale, etnice, mișcări feministe, cu extinderea noilor
tipuri de mass-media și tehnologii de comunicare.
Revoluția personală, care accentuează proeminența individului în raport cu grupul, a
satisfacțiilor personale în raport cu comandamentele sociale, a sentimentelor față de
motivațiile economice, sociale și politice, a fost posibilă în contextul creșterii generale a
nivelului de trai, a independenței economice a indivizilor și a oportunităților de realizare
personală (Voinea, 1994). Restructurarea familiei și dezvoltarea unor modele alternative ale
vieții de familie au fost determinate și de implicarea femeilor în activități extrafamiliale, de
creșterea gradului lor de ocupare pe piață muncii, de dorința lor de a se realiza pe plan
profesional. Toate acestea au condus la diminuarea autorității masculine, la creșterea ratei
divorțurilor, la scăderea fertilității.
În societatea postmodernă, rolul familiei se estompează continuu, familia nu mai este o
instituție fundamentală pentru supraviețuirea individului și reproducerea socială. Această
funcție a fost preluată de alte instituții și grupuri sociale care se dezvoltaseră încă din
modernitate. Așa cum arată I. Mihăilescu (1995, p. 161), s-a schimbat comportamentul
tinerilor necăsătoriți odată cu generalizarea relațiilor sexuale înainte de căsătorie, s-a extins
uniunea în coabitare bazată pe afectivitate, a scăzut rata nupțialității paralel cu creșterea
vârstei la prima căsătorie, s-a mărit numărul copiilor proveniți din cupluri divorțate, s-a
modificat structura de autoritate și de roluri în cadrul familiei (tendința către familia bazată pe
dialog și parteneriat).
Planificarea nașterilor și implicarea activă a femeilor pe plan profesional și social a
dus la diminuarea importanței funcției de procreare. Copiii sunt născuți mai târziu, numărul
lor este redus, dar există o mare preocupare parentală în ceea ce privește asigurarea condițiilor
materiale și a educației necesare dezvoltării sale. Condiția copilului s-a schimbat fundamental,
el fiind conceput ca o persoană cu drepturi și libertate de exprimare și de comportament. În
ceea ce privește distribuția rolurilor între parteneri, se constată pe de o parte o mai mare
implicare a tatălui în creșterea și educarea copiilor, dar și o creștere a numărului taților care își
abandonează familia. Atât prin relațiile dintre parteneri, cât și dintre părinți și copii, aspectul
emoțional, afectiv este esențial. Bazându-se pe sentimente, legăturile familiale devin mai
fragile, iar coabitările mai puțin durabile.

I. 7. Profilul familiei românești

16
Spre deosebire de țările din Europa Occidentală, în România se manifestă un
atașament ridicat față de familie, chiar dacă au avut loc schimbări important în privința
stilurilor de viață familială.
Țara noastră are una dintre cele mai ridicate rate ale căsătoriei din Europa, a vârstei
tinere la încheierea căsătoriei și la nașterea copiilor. Natalitatea însă are una dintre cele mai
scăzute rate din Europa. Modelul familial cel mai răspândit este cel al cuplurilor căsătorite cu
un singur copil.
Din cauza emancipării femeii, a creșterii participării ei pe piața muncii și în contextul
schimbărilor valorice recente, tot mai multe cupluri amână conceperea copiilor sau chiar
renunță la a mai avea copii. Scăderea fertilității sub nivelul de înlocuire al generațiilor
reprezintă probabil cea mai mare problemă. Cel mai adesea numărul de copii ai unei femei se
reduce prin amânarea nașterilor și deci prin scurtarea perioadei fertile (Popescu R, 2009).
Rata divorțialității în România este destul de scăzută în context european: aproximativ
1,5 divorțuri la o mie de locuitori. Divorțul are loc în general în cazuri extreme, fiind cauzat
de violență conjugală, alcoolism, infidelitate.
În ceea ce privește stilurile de viață familială, se constată o mare răspândire a
familiilor monoparentale, a familiilor comasate formate din persoane divorțate cu copii, dar și
a uniunilor consensuale. Numărul celibatarilor este destul de restrâns.
Comparativ cu celelalte țări europene, datorită persistenței modelului familial
tradițional, în România se întâlnește o proporție destul de mare a familiilor extinse,
multigeneraționale.
Principalele motive ale conflictelor familiale sunt cauzate de veniturile reduse, de
distribuția sarcinilor în gospodărie și de comportamentul copiilor.
Modelul căsniciei la români este unul romantic, iubirea și sexualitatea legată de iubire
fiind considerate esențiale. „Celelalte lucruri importante sunt în ordinea opțiunilor încrederea
reciprocă, condițiile bune de locuit, sprijinul și respectul reciproc, fidelitatea, înțelegerea
reciprocă și disponibilitatea financiară” (Popescu, 2008, p. 56).
În evoluția familială din România, ca și în alte țări europene, s-a produs o
transformare a relațiilor de autoritate. Coabitarea mai multor generații în același menaj, deși
redusă în ultimele decenii, este o sursă de tensiuni între generații.
Pentru generația vârstnică autoritatea părinților asupra copiilor căsătoriți este acceptată
ca normală, fiind întemeiată pe tradiție. Generația tânără socializată nu numai conform
modelelor familiale ale părinților, dar influențată și de alte valori și norme care promovează
autonomia și independența indivizilor, recunoaște tot mai puțin autoritatea generațiilor
vârstnice cu cât diferențele de comportament culturale și sociale sunt mai puternice”
(Mihăilescu I, 1999, p. 92).
Relațiile de autoritate dintre soți au suferit și ele modificări, având loc o diminuare
considerabilă a autorității soțului. Este preferată familia egalitară, dar mulți soți nu vor să
renunțe la poziția privilegiată pe care o aveau în familia tradițională, ceea ce conduce la
conflicte familiale.
Cercetările de specialitate au arătat că așteptările soției spre o distribuție egalitară a
autorității au evoluat mai repede decât răspunsurile soților la aceste așteptări. Distribuirea
autorității dintre soți în familiile din România continuă să prezinte diferențieri importante în

17
raport cu numeroși factori situaționali: modul de socializare în familia de origine, idealul de
familie al celor doi soți, caracteristicile educaționale și profesionale etc. (Mihăilescu I., 1999).
Analizele efectuate de numeroși sociologi (Chipea, 2001;Voicu, 2004; Popescu, 2002)
arată că, în ceea ce privește distribuția sarcinilor în gospodărie, majoritatea treburilor casnice
revin femeii. Bărbații se ocupă mai mult de relația familiei cu spațiul public, dar și de
creșterea și îngrijirea copiilor.
Deși sarcinile domestice sunt la fel de importante pentru supraviețuirea societății
precum activitatea productivă ce are loc în mod formal în câmpul economiei, „ele sunt
trivializate la nivelul sistemului comun și sunt considerate drept o responsabilitate a femeii”
(Hărăguș P. T., în Iluț P., coord, 2007, p. 221).

18

S-ar putea să vă placă și