Sunteți pe pagina 1din 105

Studiul Vechiului Testament

Anul II
Semestrul 1

Pr. Lect. Dr. Mihai Teodorescu

1
I Sfânta Scriptură

Cuprins:

1.1 Despre Sfânta Scriptură


1.2 Împărţirea cărţilor Sfintei Scripturi
1.3 Studiul introducerii în Sfânta Scriptură
1.4 Izvoarele şi literatura introducerii în Vechiul Testament
1.5 Test de evaluare şi răspunsuri

Obiective educaţionale:
După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să cunoască:
 Împărţirea şi sensul denumirii Sfintei Scripturii
 Necesitatea, scopul şi metoda corespunzătoare studiului biblic
 Izvoarele şi literatura ce a condus la alcătuirea unei veritabile
introduceri în Vechiul Testament

1. 1 Despre Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi considerate sfinte şi canonice de


către Biserică, deoarece ele sunt scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Având în vedere timpul în care au fost scrise cărţile, Sfânta Scriptură se împarte în:
Cuvinte cheie: 1. Vechiul Testament –alcătuit din 39 cărţi canonice scrise înainte de Hristos.
Scriptură, :
dispoziţie de 2. Catalogul cărţilor canonice ale Vechiului Testament: Facerea sau Geneza, Noul
pe urmă, Testament –alcătuit din 27 cărţi scrise după Hristos.
legământ, Ieşirea sau Exodul, Leviticul, Numerele, Deuteronomul, Iosua Navi, Judecători,
testament, Rut, 1-4 Regi (sau 1-2 Samuel şi 1-2 Regi), 1-2 Paralipomena (sau 1-2 Cronici),
lege, Ezdra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Ecclesiastul,
paraşe, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel,
haftare, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdia, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Zaharia şi
isagogie. Maleahi.
Aceste cărţi sunt sfinte atât prin originea lor, cât şi prin cuprinsul lor.
După origine, cărţile sunt sfinte pentru că ele nu sunt produsul minţii
omeneşti, ci sunt scrise de către autori inspiraţi de Duhul Sfânt.
După cuprins, cărţile sunt sfinte deoarece expun:
 evenimente istorice care fac parte din iconomia mântuirii neamului
omenesc;
 adevăruri religioase, descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu privire la
scopul supranatural destinat lor şi la raportul omului faţă de Dumnezeu;
 îndemnuri practice necesare oamenilor pentru a-şi conforma viaţa, astfel
încât să-şi atingă menirea;

2
Caracterul special al acestor cărţi a fost conştientizat chiar de autorii lor.
Astfel, Moise numeşte cartea sa „Cartea Legii” (Dt 31, 26), la fel şi Iosua Navi (Ios
24, 26). Profetul Daniel numeşte Scriptura „Cărţile” prin excelenţă (Dn 9, 2), iar în
vremea Macabeilor ele se vor numi „Cărţile Sfinte” (1 Mac 12, 9). Mântuitorul
Hristos numeşte Vechiul Testament „Legea” (In 10, 34), iar Sf. Ap. Pavel „Sfintele
Scripturi” (Rom 1, 2). Pe alocuri, găsim şi numirea simplă de „Scriptură”.
Sfinţii Părinţi dau acestor cărţi diferite numiri –„Scriptură Sfântă”,
„Scriptură Dumnezeiască”, „Scriptură Inspirată”, „Pagini cereşti” –toate arătând
că ei erau deplin conştienţi de caracterul divin al Sfintei Scripturi.
Din timpul Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV) este adoptată numirea τα Βιβλια
τα αγια-„Cărţile Sfinte”, apoi pe scurt τα Βιβλια. Această numire a trecut în limba
latină cu corespondentul Biblia, -ae, generalizându-se, ulterior, în această formă la
toate popoarele creştine.

1.2 Împărţirea cărţilor Sfintei Scripturi

Cea mai generală şi mai cunoscută împărţire a Sfintei Scripturi o aflăm la


Tertulian, care împarte cărţile sfinte în: Vechiul Testament şi Noul Testament.
În Septuaginta, Vechiul Testament este denumit prin termenul διαθήκη (=
dispoziţie de pe urmă, legământ, testament), folosit de alexandrini pentru a reda
ebraicul berit (=legământ, învoială, pact). Termenul berit a fost utilizat de evrei
spre a desemna, iniţial, Legământul propriu-zis încheiat de Dumnezeu cu poporul
ales, pentru ca, ulterior, să fie aplicat nu doar Pentateuhului, ci tuturor cărţilor sfinte
ale Vechiului Testament.
Însă διαθήκη, derivând de la verbul διατίθημι (=a da ultima dispoziţie, a
dispune), nu redă cu acurateţe alianţa, legământul exprimat prin berit, ci are mai
mult un sens testamentar.
Achila, Simmah şi Theodotion au tradus ebraicul berit prin συνθήκη, derivat
de la verbul συνθίτημι (=a face pact, a face legământ), termen mai potrivit, dar care
nu s-a consacrat.
Itala traduce gr. διαθήκη prin lat. testamentum.
Tertulian era de părere că, termenul juridic instrumentum(=act doveditor,
document) este cel mai potrivit, deoarece cărţile Sfintei Scripturi conţin dovezi ale
existenţei lui Dumnezeu.
Cu aplicaţie la Sfânta Scriptură, termenul testament are, pe lângă sensul
obişnuit de voinţa, ultimă dispoziţie a celui ce moare, şi sensul de pact, învoială,
legământ între cei vii.
Cauza pentru care legământul lui Dumnezeu cu oamenii se numeşte
testament o arată Sf. Isidor Pelusiotul: „Pactul, adică făgăduinţa, Scriptura îl
numeşte testament pentru fermitatea lui inviolabilă, căci pactele se strică adesea, nu
se strică însă testamentele legale”.
Mântuitorul Hristos şi autorii Noului Testament numesc Scriptura Vechiului
Testament, de multe ori, cu denumirea „Lege”; Noul Testament numindu-se „Legea
Nouă”, în opoziţie cu Vechiul Testament –„Legea Veche”.
Cărţile Sfintei Scripturi au mai fost împărţite, atât la evrei, cât şi la creştini,
fie în funcţie de cuprinsul lor, fie în scop liturgic, practic şi ştiinţific.

3
Evreii împărţeau, în sec. II î.Hr., cărţile Vechiului Testament în 3 clase:
1. Legea lui Moise (Tora), adică Pentateuhul;
2. Profeţii:
 anteriori (nebiim rişonim): Iosua Navi, Judecători, 1-2 Samuel, 1-2
Regi;
 posteriori (nebiim anahorim): cărţile profetice propriu-zise;
3. Scrieri (Chetubim), adică restul cărţilor canonice ale Vechiului Testament;
Ulterior, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Ecclesiastul şi Estera au format o
colecţie separată (Meghilot=volume), dat fiind că aceste cărţi erau lecturate la
anumite sărbători: Cântarea Cântărilor la Paşti, Rut la Cincizecime, Plângerile la
comemorarea dărâmării Ierusalimului, Ecclesiastul la sărbătoarea Corturilor, Estera
la sărbătoarea Purim.
Nu se ştie ce anume i-a determinat pe evrei să împartă astfel cărţile
Vechiului Testament. Părerile sunt diverse: unii consideră că gradul de inspiraţie
prezent în cele trei grupe ar fi cauza împărţirii, alţii spun că ordinea cronologică a
scrierilor sau a primirii lor în canon ar fi fost luată în calcul, sau asemănarea
cuprinsului.
Pe lângă această împărţire în 3 clase, evreii au realizat şi o împărţire a textul
biblic în scop liturgic. Moise poruncise ca în fiecare an, la sărbătoarea Corturilor, să
se citească Legea în faţă poporului (Dt. 31, 11). Ulterior, apare obiceiul de a se citi
în zilele de sabat anumite părţi din Lege.
În acest sens, evreii din Palestina împărţiseră textul Pentateuhului astfel
încât, în decurs de 3 ani să fie citit în întregime, în timp ce în Babilon, Legea trebuia
citită, integral, în zilele de sabat ale unui singur an. Obiceiul sinagogilor din
Babilon a fost preluat, treptat, de către toate sinagogile şi păstrat până astăzi. De
aceea, Legea a fost împărţită în 54 paraşe (de la verbul paraş=a împărţi), după
numărul sâmbetelor dintr-un an. Cu timpul, pe lângă paraşe, au început să fie citite
în adunările liturgice şi părţi din Profeţi, care au fost şi ei împărţiţi în 85 haftare
(fatar=a demite), ce se citeau la sfârşitul serviciului divin.
În vremea Mântuitorului era în uz citirea atât din Lege, cât şi din Profeţi, iar
din sec. III d.Hr., evreii au împărţit şi Scrierile în 7 capitole.
De la creştini, iudeii au adoptat împărţirea actuală în capitole şi versete a
testului biblic.
Funcţie de cuprinsul lor, creştinii au împărţit cărţile sfinte ale Vechiului
Testament în 4 clase:
1. cărţi legislative: Pentateuhul
2. cărţi istorice: Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4 Regi, 1-2 Paralipomena,
Ezdra, Neemia, Estera;
3. cărţi didactico-poetice: Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cântarea
Cântărilor, Ecclesiastul, Plângerile;
4. cărţi profetice: 16 cărţi;
Astăzi, a fost adoptată împărţirea în 3 clase:
1. cărţi istorice
2. cărţi didactico-poetice
3. cărţi profetice

4
Această împărţire în 3 clase include Pentateuhul în categoria cărţilor istorice.
Creştinii au preluat de la iudei obiceiul de a citi, atunci când se adunau
pentru săvârşirea cultului, anumite părţi din Sfânta Scriptură, apărând, astfel, şi la ei
necesitatea de a împărţi textul sacru pentru uz liturgic. Dovezi în acest sens avem la
Sf. Iustin Martirul, Fragmentul Muratori, Tertulian, Fer. Augustin ş.a. Sf. Ioan
Hrisostom spune că, în Răsărit, se citea într-un an întreaga Scriptură a Noului
Testament.
În sec. V d.Hr., diaconul Eutalie din Alexandria, împarte textul Faptelor şi
pe cel al Epistolelor în 57 lecţiuni, pentru fiecare duminică şi sărbătoare a anului.
Aceasta este prima împărţire despre care se ştie cu certitudine, dar, desigur, şi
înainte de Eutalie trebuie să se fi făcut o astfel de împărţire asupra textului
Evangheliilor, în aşa fel încât să poată fi citite în întregime într-un singur an. Cu
siguranţă, citiri se făceau şi din Vechiul Testament, până astăzi avem citirea
Paremiilor.
Împărţirea Sfintei Scripturi în capitole şi în versete a fost făcută pentru uz
particular şi ştiinţific. În sec. XIII, cardinalul Ştefan Langton împarte textul biblic în
capitole, iar în sec. XVI, editorul Robert Ştefan introduce în textul Vulgatei
împărţirea în versete.

1.3 Studiul Introducerii în Sfânta Scriptură

Studierea textului Sfintei Scripturi necesită o parte introductivă, având


scopul de a arătă şi a apăra caracterul divin al Scripturii cu toate consecinţele ce
decurg de aici.
Acest Studiu introductiv este menit să împărtăşească cunoştinţele necesare
pentru a dobândi înţelegerea sensului adevărat al Sfintei Scripturi.
Studiului biblic cu scop introductiv îi corespunde disciplina teologică
numită Isagogie (gr. εισάγειν=a introduce).
Necesitatea acestui studiu este dată de chiar natura specială a Sfintei
Scripturi. Învăţăturile teologice şi filozofice cuprinse în Sfânta Scriptură sunt
sublime, dar ele au fost scrise într-un timp foarte îndepărtat, limba originală a
scrierilor este moartă, împrejurările istorice, politice şi sociale în care au trăit
scriitorii şi primii cititori s-au schimbat, toate acestea generând dificultatea unei
înţelegerii corecte doar în baza citirii textului.
Cunoaşterea temeinică a sensului adevărat al textelor biblice constituie un
izvor nesecat de înălţare sufletească, de încurajare şi de mângâiere sufletească. O
tâlcuire eronată şi o înţelegere greşită a Scripturii pot deveni piatră de poticnire şi
pot genera învăţături eretice, aducând ruina sufletească.
Scopul unui studiu introductiv adecvat trebuie să răspundă necesităţii care
l-a generat şi i-a favorizat dezvoltarea.
Scopul studiului biblic este de a face posibilă înţelegerea corectă a Sfintei
Scripturi, iar pentru asta este necesar să înţelegem, în primul rând, caracterul divin
al Scripturii, acela de carte sfântă, şi, apoi, să rezolvăm toate acele probleme care se
pun în legătură cu ea: autenticitatea, integritatea şi adevărul ei.
Studiul biblic are două scopuri:
a) înţelegerea adecvată a Sfintei Scripturi;

5
b) apărarea autorităţii divine a Sfintei Scripturi;
Metoda corespunzătoare studiului biblic este una istorică.
Faptul inspiraţiei este un fapt istoric, autenticitatea, adică scrierea cărţilor
de către oameni este fapt al revelaţiei, păstrarea textului biblic este fapt istoric,
persoanele şi evenimentele tratate sunt şi ele istorice, deci întreg studiul biblic este
un studiu eminamente istoric. Orice eveniment istoric trebuie dovedit pe cale
istorică, cu argumente istorice, argumente externe, care sunt singurele doveditoare
în materie istorică. În acest sens, argumentele istorice au fost analizate, criticate, iar
în măsura în care şi-au dovedit forţa au fost adoptate.

1.4 Izvoarele şi literatura Introducerii în Vechiul Testament

Spre a putea afla adevăratul sens al unei scrieri, este necesar să se efectueze
cercetări, să se realizeze transpunerea interpretului în mediul respectiv, să se
cunoască împrejurările interne (mentalitate, cultură, concepţie, stare sufletească
etc.) şi externe (timpul şi locul scrierii, starea socială a persoanelor etc.) ale
autorului şi ale primilor cititori.
Astfel, apare necesitatea unor studii auxiliare:
Filologia sacră sau cunoaşterea limbilor originale în care au fost scrise cărţile
Scripturii este foarte importantă, deoarece, adesea, trebuie să se recurgă la textul
original pentru a se restabili sensul adevărat al exprimărilor.
Istoria contemporană, biblică şi profană, aduce o bună cunoaştere a împrejurărilor
istorice în care s-au petrecut evenimentele relatate.
Arheologia, profană şi sacră, furnizează date despre starea de cultură generală şi
starea de civilizaţie a timpului în care s-au petrecut evenimentele.
Geografia Palestinei şi geografia ţărilor învecinate.
Cărţile sfinte oferă informaţii deosebit de importante pentru rezolvarea diferitelor
probleme, aducând mărturii autentice despre originea, istoria, scopul şi calitatea
scrierilor sfinte, indicând adesea direct sensul anumitor locuri ale Scripturii (ex:
textele profetice din Vechiul Testament au fost înţelese corect, abia în urma derulării
evenimentelor din Noul Testament).
Biserica are autoritatea şi misiunea de a se pronunţa atunci când se discută anumite
sensuri exprimate de textul biblic.
Operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti se constituie în izvoare
deosebit de importante pentru Introducerea în studiul biblic, deoarece în scrierile lor
găsim adesea o interpretare directă a textelor sau mărturii importante despre
autoritatea, calitatea şi istoria cărţilor sfinte.
Operele isagogice, antice şi moderne, care tratează probleme în legătură cu
autoritatea şi interpretarea Sfintei Scripturi.
În timpurile mai vechi, nu a fost resimţită nevoia studierii unor elemente
introductive pentru cunoaşterea sensului adevărat al Scripturii, deoarece cititorii
erau aproape, sub aspect istoric şi cultural, de vremea în care au fost scrise aceste
cărţi. Nevoia unor reguli de interpretare apare ulterior, în sec. II d.Hr. Meliton de
Sardes scrie prima carte –„Cheia” –cuprinzând reguli de interpretare a expresiilor
tropice. Nevoia de a apăra autoritatea divină a cărţilor sfinte devine stringentă
datorită prezenţei şi activităţii ereticilor, determinând apariţia regulilor de

6
interpretare. La aproape toţi Sfinţii Părinţi întâlnim, mai mult sau mai puţin,
abordarea problemei isagogice. În sec. II, Sf. Teofil al Antiohiei pune problema
vechimii Scripturii Vechiului Testament; în sec. III, Sf. Irineu apără autoritatea
divină a Scripturii împotriva ereticilor, iar Clement Alexandrinul vorbeşte în
lucrările sale despre autoritatea Scripturii, el fiind iniţiatorul interpretării alegorice.
Tertulian este şi el preocupat de probleme isagogice. Origen, părintele exegezei
biblice, exeget de interpretare alegorică, a fost un cercetător neobosit al textului
sacru.
Această activitate de studiere şi interpretare a fost continuată de foarte mulţi
Părinţi şi scriitori bisericeşti: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Efrem
Sirul, Fer. Ieronim, Fer. Augustin ş.a.
Din sec. XIV, problemele isagogice încep să fie tratate separat, ajungându-
se la folosirea anumitor metode: istorico-critică, istorico-literar-critică, îmbrăţişate
de diferite şcoli.
Aceste metode au deschis calea raţionalismului biblic, ceea ce a provocat în
anumite şcoli negarea evenimentelor biblice relatate şi deformarea adevărurilor
revelate.
1.5 Test de evaluare:
I. Prima denumire a cărţilor Vechiului Testament a fost: 1 Biblia, 2 legământ,
3 testament, 4 Legea.
II. Evreii au împărţit cărţile Vechiului Testament în funcţie de: 1 cuprins, 2
timpul apariţiei fiecărei cărţi, 3 răspândirea fiecărei cărţi.
III. Ce sunt paraşele şi haftarele: 1 texte din cărţi istorice, 2 texte din cărţi
deuteronomice, 3 texte din Pentateuh şi profeţi.
 Răspunsuri: 1-4, 2-1, 3-3.

II Canonul cărţilor Vechiului Testament

Cuprins:

2.1 Noţiunea de “canon”


2.2 Originea canonului iudaic
2.3 Canonul Vechiului Testament în Biserica creştină
2.4 Istoria canonului Vechiului Testament în timpurile noastre
2.5 Caracterul inspirat al Sf. Scripturi
2.6 Noţiunea de inspiraţie
2.7 Extensiunea inspiraţiei
2.8 Test de evaluare şi răspunsuri

7
Obiective educaţionale:
După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să cunoască:
 Istoria canonului Vechiului Testament până azi
 Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi
 Controversele în privinţa extensiunii inspiraţiei

2.1 Noţiunea de „canon”


Cuvinte cheie:
Canon, Din punct de vedere etimologic, unii autori sunt de părere că termenul
inspiraţie „canon” derivă de la grecescul „κανων”, iar alţii de la ebraicul „cane”. Sensul
locală şi propriu al termenului este acela de măsurătoare sau băţ (trestie) folosit de arhitecţi
verbală pentru măsurarea lungimii. În sens tropic, „canon” înseamnă îndreptar sau regulă.
Sf. Ap. Pavel foloseşte termenul cu sensul de „regulă morală”: „Şi toţi cei
ce vor umbla după dreptarul acesta...” (Ga 6, 16).
Prin canon se înţelege astăzi catalogul cărţilor declarate de Biserică drept
cărţi de îndreptare creştinească şi inspirate, chiar aceste cărţi numindu-se cărţi
canonice.
Cărţile canonice sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi în ele există rânduieli şi
norme de vieţuire creştină indispensabile pentru viaţa morală necesară mântuirii
credincioşilor.
Aceste cărţi sunt de origine dumnezeiască şi sunt scrise sub inspiraţia
Duhului Sfânt, de aceea, canonic echivalează şi cu sensul de inspirat.
Sfânta Biserică este cea care are autoritatea de a hotărî dacă o carte este sau
nu inspirată, doar ea având sarcina de a veghea asupra păstrării nealterate a
învăţăturii creştine.
De-a lungul veacurilor, Sfânta Biserică şi-a îndeplinit această misiune, fie
în sens pozitiv (decretând o carte drept canonică), fie în sens negativ (excluzând o
carte; ex. cărţile apocrife).
Caracterul canonic al unei cărţi este stabilit de Sfânta Biserică pe baza
Sfintei Tradiţii.
Aşadar, există un criteriu mai îndepărtat al canonului, Sfânta Tradiţie şi un
criteriu mai apropiat, autoritatea Sfintei Bisericii.
Bazată pe Sfânta Tradiţie, Biserica Ortodoxă recunoaşte drept canonice 39
cărţi ale Vechiului Testament, cărţi asupra cărora, în decursul veacurilor, nu a existat
nici o îndoială cu privire la originea lor divină.
Mântuitorul Hristos a citat adesea din Scriptura Vechiului Testament (In 5,
39; Lc 24, 44; Mt 21, 42 etc.), atribuindu-i origine divină şi autoritate divină.
Aşadar, Însuşi Mântuitorul a arătat caracterul inspirat şi normativ al Scripturii
Vechiului Testament.

2.2 Originea canonului iudaic

Canonul iudaic s-a format treptat, datorită preoţimii care păstra la Templu
cărţile socotite ca fiind inspirate de Dumnezeu.

8
Începutul colecţiei cărţilor sfinte a fost făcut cu Pentateuhul, Moise
încredinţându-şi scrierea „preoţilor, fiii lui Levi, cei ce purtau chivotul
legământului Domnului” spre a o aşeza „alături de chivotul legământului
Domnului ca să fie ea acolo spre mărturie” (Dt. 31, 9, 26). Urmaşul lui Moise,
Iosua Navi, a scris şi el cele petrecute în vremea sa, cartea fiind păstrată tot prin
intermediul preoţilor (Ios 24, 26). Şi Samuel a scris 2 cărţi pe care le-a pus înaintea
Domnului (1 Sam 10, 25). Proorocul Ieremia s-a îngrijit să-i fie scrise cuvântările
(Ir 36, 4), iar Isaia îşi numeşte scrierile „Cartea lui Iahve”.
În timpul profetului Daniel exista deja o colecţie de cărţi profetice (Dn 9,
2), apoi s-au format colecţii de psalmi (2 Par 29, 30) şi de proverbe (Prov 25, 1).
În prologul cărţii lui Isus, fiul lui Sirah, carte scrisă pe la anul 200 î.Hr., se
spune că la acea vreme exista întreaga colecţie de cărţi sfinte.
Criteriile în baza cărora au fost selectate aceste cărţi nu sunt cunoscute cu
exactitate, dar ele au existat cu certitudine, preoţii excluzând din canon cărţile de
cuprins şi de caracter profan.
Se consideră că, în vremea Mântuitorului, canonul iudaic era deja încheiat.
Cel mai probabil, încheierea acestuia a avut loc în perioada de reorganizare politică
şi religioasă care a urmat întoarcerii din exilul babilonic, preotul Ezdra fiind cel
care se presupune că a săvârşit-o.
Mărturiile istorice care pledează pentru această părere sunt următoarele:
a) Scriptura mărturiseşte că reorganizarea politică şi religioasă a poporului,
după întoarcerea din Babilon, este făcută de Ezdra şi Neemia. Însă, reorganizarea
cultului fără grija tezaurului religios al cărţilor sfinte, nici nu se poate închipui.
b) 2 Macabei conţine o mărturie clară asupra faptului că Neemia a înfiinţat
o bibliotecă în care a adunat toate cărţile regilor (probabil, profeţii anteriori), ale
profeţilor (profeţii posteriori), ale lui David (aghiografele), cât şi epistolele regilor
perşi despre daruri (probabil, cărţile lui Ezdra şi Neemia). Textul în cauză este
următorul: „...acesta (Neemia), întemeind o bibliotecă, a adunat în ea cărţile
privitoare la regi şi profeţi şi cele privitoare la David, precum şi scrisori regale cu
privire la sfintele prinoase” (2, 13).
c) De la Iosif Flaviu (38-100 d.Hr.) aflăm că evreii din vremea sa venerau
22 cărţi sfinte, pe care el le împarte în 3 categorii: 5 cărţi ale lui Moise, 13 cărţi ale
profeţilor (ele cuprind evenimente petrecute de la moartea lui Moise şi până la
domnia lui Artaxerxes), 4 cărţi ce cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale
pentru oameni. Scriitorul iudeu mai spune că, după timpul lui Artaxerxes, au mai
fost scrise cărţi, dar ele nu au aceeaşi valoare cu cele scrise până atunci, deoarece
succesiunea profetică a fost întreruptă.
d) Talmudul afirmă cu claritate că, în timpul lui Ezdra şi Neemia, canonul
Vechiului Testament a fost încheiat.
e) Cartea apocrifă a lui Ezdra (4 Ezdra 14, 18) spune că Dumnezeu i-a
descoperit lui Ezdra toate cărţile Vechiului Testament, 24 la număr.
f) În sec. I d.Hr., unii rabini puneau la îndoială caracterul inspirat al unor
cărţi (Cântarea Cântărilor, Iezechiel, Ecclesiastul) şi propuneau excluderea lor din
canon, ceea ce înseamnă că ele se găseau deja în canon.
Cele 22 cărţi venerate de evrei erau, aşa cum le ştim astăzi, de fapt 39 cărţi,
asta pentru că evreii uneau: cartea Rut cu cartea Judecători, 1-2 Samuel într-o

9
singură carte, 1-2 Regi într-o singură carte, 1-2 Paralipomena într-o singură carte,
Ezdra şi Neemia într-o singură carte, Plângerile lui Ieremia cu Cartea lui Ieremia,
12 Profeţi mici într-o singură carte.
Evreii au, de fapt, până astăzi, 39 cărţi în canon, aceleaşi cărţi pe care le
avem şi noi.
Spre deosebire de iudei şi ortodocşi, romano-catolicii au în canon 45 cărţi,
incluzând în rândul cărţilor canonice: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2 Macabei,
Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, adaosurile la
cartea lui Daniel, Cântarea celor trei tineri, Istoria Suzanei şi Istoria nimicirii lui
Bel şi a balaurului, precum şi unele adaosuri la cartea Esterei.
În Biserica romano-catolică aceste cărţi şi fragmente de cărţi se numesc
„deuterocanonice”. Biserica Ortodoxă le consideră necanonice, dar folositoare
pentru viaţa religioasă, însă nu şi pentru a dovedi adevăruri dogmatice.
Pe lângă canonul lui Ezdra, numit palestinian, s-a presupus că ar mai fi
existat şi un canon al evreilor din Alexandria, numit alexandrin, ultimul cuprinzând
şi cărţile scrise după timpul lui Ezdra şi până în timpul Mântuitorului, adică: Baruh,
Tobit, Iudita, 1-2 Macabei, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul
lui Sirah. Mărturie pentru acest canon este Septuaginta.
Existenţa unui dublu canon a fost susţinută mai ales de Biserica romano-
catolică, se pare că în scopul fundamentării învăţăturii despre extensiunea canonului
Vechiului Testament.
Cum toţi criticii biblici sunt de acord că Mântuitorul şi autorii
noutestamentari citează după recenzia alexandrină, romano-catolicii spun că acest
fapt este o aprobare implicită a recenziei alexandrine în toată extensiunea ei.
Totuşi, nu există nici un temei istoric solid pentru presupunerea unui dublu
canon la iudei. Unitatea religioasă deosebită existentă la poporul biblic nu permite
presupunerea că iudeii din Alexandria ar fi avut un alt tezaur sacru al Scripturii,
decât cei din Palestina. Existenţa unei colecţii de cărţi în Alexandria nu denotă cu
necesitate că toate acestea erau considerate canonice. Evreii din diaspora vorbeau
doar limba greacă şi nu cunoşteau limba străbună, motiv din care au ţinut să aibă la
un loc toate cărţile, şi pe cele canonice şi pe cele necanonice, dar folositoare pentru
viaţa religioasă, însă aşezarea lor în aceeaşi colecţie nu indică în mod necesar şi
coordonare în autoritate.
Aşadar, cărţile necanonice existente în colecţia alexandrină erau folosite de
evrei datorită împrejurărilor în care se aflau, originea lor fiind atribuită curentului
elenist născut în Alexandria. Evreii din diaspora aveau tendinţa de a pune în acord
religia iudaică cu postulatele filozofiei profane, ceea ce a dat naştere unui amestec
religios filozofic.

2.3 Canonul Vechiului Testament în Biserica creştină

Dat fiind că „Scriptura” citată de Mântuitorul Hristos şi de autorii


noutestamentari a trebuit negreşit să cuprindă cele 39 cărţi sfinte aflate în posesia
sinagogii, Biserica a acceptat fără rezerve canonul preluat din sinagoga iudaică.
Numărul cărţilor inspirate din Scriptura Vechiului Testament nu este indicat,
cu precizie, nicăieri, nici de Mântuitorul, nici de Sf. Apostoli.

10
Primele veacuri creştine reprezintă o perioadă de cristalizare a canonului în
Biserica creştină, nici un Sinod ecumenic nu se întrunise ca să hotărască numărul
cărţilor inspirate, motiv din care unii Sf. Părinţi au folosit în scrierile lor şi cărţi ce
nu fac parte din cele 39. Folosind unele sau altele din cărţile necanonice, Sf. Părinţi
nu s-au declarat însă, prin simpla lor utilizare, în favoarea canonicităţii lor, ci doar
au ales din acestea ceea ce au considerat bun şi folositor.
Mulţi autori şi cercetători biblici nu exclud nici astăzi caracterul inspirat al
cărţilor necanonice, ele având o anumită autoritate conferită de faptul că sunt
considerate bune şi ziditoare de suflet.
În sec. IV, problema canonului Vechiului Testament se rezolvă definitiv,
precizându-se, totodată, raportul dintre cărţile canonice şi cele necanonice.
Sinodul din Laodiceea, anul 360, hotărăşte prin can. 59 ca în Biserică, la
cult, să nu se folosească decât cărţile canonice, iar în can. 60 prezintă numărul şi
lista cărţilor canonice, identice cu cele actuale.
În anul 367, Sf. Atanasie cel Mare în „Epistola festivă 39” menţionează
cele 39 cărţi şi precizează raportul valoric existent între cărţile necanonice
(anaghinoscomena =bune de citit) şi cele canonice, arătând importanţă practică şi
autoritatea fiecărei categorii şi stabilind principiile prin care se deosebesc.
„Constituţiile Apostolice”, compuse din diferite izvoare pe la sfârşitul sec.
IV sau începutul sec. V, expun, în partea a III-a, 85 canoane apostolice, considerate
ca fiind decretate de Sf. Apostoli, şi recunoscute de Sinodul Trullan (692). În can.
85 se găseşte catalogul cărţilor Vechiului Testament.

2.4 Istoria canonului Vechiului Testament în timpurile noastre

Biserica Ortodoxă păstrează punctul de vedere tradiţional, considerând


canonice cele 39 cărţi recunoscute, fără controverse, de cei mai de seamă
reprezentanţi ai învăţăturii Mântuitorului Hristos.
La apariţia protestantismului, Biserica Ortodoxă a trebuit să-şi definească şi
ea, din nou, canonul. Acest lucru a fost realizat prin câţiva patriarhi ecumenici.
În Mărturisirile de credinţă publicate de Mitrofan Critopolos şi Chiril
Lucaris, în sec. XVII, sunt enumerate, drept canonice şi autentice, 22 cărţi, iar
despre cărţile necanonice (anaghinoscomena) se afirmă că nu trebuie respinse
deoarece conţin precepte morale şi sunt demne de laudă.
Cele 39 cărţi canonice pe care le avem astăzi erau, la vremea aceea,
comprimate în 22 cărţi.
Chiril Lucaris spunea că, în conformitate cu cele hotărâte la Sinodul din
Laodiceea, cărţile anaghinoscomena nu trebuiesc socotite apocrife. (??)
Biserica Ortodoxă Româna respectă tradiţia răsăriteană şi păstrează cărţile
anaghinoscomena în Sfânta Scriptură, considerându-le „folositoare şi ziditoare de
suflet”, deoarece „sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le
foloseşte, pe unele din ele, chiar la sfintele slujbe”.
În Biserica romano-catolică, canonul Vechiului Testament a fost fixat de
către Fer. Augustin. Deşi nu au lipsit anumite discuţii în baza cărţilor necanonice,
autoritatea Fer. Augustin a fost mereu invocată spre a combate orice opinie radicală.

11
Romano-catolicii numesc cele 39 cărţi considerate canonice de ortodocşi,
protocanonice şi pe cele anaghinoscomena, deuterocanonice.
În Biserica Protestantă, cărţile necanonice au fost păstrate de marii
reformatori şi aşezate într-un apendice (epilog).
La confesiunile protestante, actualmente, oficial, cele 39 cărţi ale canonului
se numesc cărţi canonice, cele necanonice se numesc apocrife, iar apocrifele noastre
se numesc pseudoepigrafe. Aceasta se petrece datorită faptului că libertatea
conştiinţei, spun ei, este cea care permite fiecăruia să se pronunţe asupra
canonicităţii unei cărţi, iar această libertate le spune lor că acele cărţi nu sunt
inspirate.
În Biserica Anglicană, cărţile anaghinoscomena sunt declarate ca având o
valoare instructiv-morală, dar nefolositoare pentru demonstrarea dogmelor.
În Societatea Britanică Biblică, fondată la Londra în 1804, s-a reuşit ca,
prin insistenţele presbiterilor, după lungi dispute, cărţile anaghinoscomena să fie
scoase din ediţiile Bibliei.
Bisericile vechi: armeană, coptă, etiopiană etc. au păstrat în canon şi cărţile
anaghinoscomena.

2.5 Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură este sfântă şi canonică, adică normativă şi infailibilă pentru


credinţă şi morală, datorită inspiraţiei divine care stă la baza alcătuirii ei. Sfânta
Scriptură este de origine divină, deci unică şi extraordinară, ea fiind „Cuvântul lui
Dumnezeu”.
Faptul inspiraţiei este un fapt supranatural şi poate fi cunoscut personal
doar prin descoperire dumnezeiască. Izvoarele Revelaţiei divine sunt Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Învăţătura de credinţă a Bisericii cu privire la caracterul
inspirat al Scripturii este bazată pe Revelaţia divină.
Dovezi pentru caracterul inspirat al Vechiului Testament avem atât în
Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament (mult mai explicite), precum şi în
tradiţia iudaică şi în cea creştină. Astfel:
a) Numeroase texte scripturistice din Vechiul Testament menţionează acţiunea
divină asupra autorilor sfinţi, aceştia mărturisind că au scris din imbold şi călăuzire
divină. Din aceste mărturisiri reiese, cu evidenţă, că autorii respectivi sunt doar
trimişii speciali ai lui Dumnezeu, „gura Sa” către oameni, cele rostite de ei nu
provin din cugetare proprie, ci exprimă mesajul divin transmis lor spre a-l face
cunoscut oamenilor.
Nu se poate obiecta că, autorii sfinţi L-ar fi luat pe Dumnezeu ca autor al spuselor
lor, dintr-un interes propriu, căci este ştiut că misiunea profetică nu a fost niciodată
uşoară sau rentabilă, profeţii sfârşind, adesea, rău, datorită oamenilor care nu i-au
înţeles. Activitatea profetică expunea la privaţiuni, umilinţe, suferinţe şi prigoane,
motiv din care unii profeţi chiar au încercat să scape de misiune (ex. Iona, Ieremia).
Nici obiecţia conform căreia dovedirea caracterului inspirat al Sfintei Scripturi prin
însăşi Sfânta Scriptură ar fi sofism, nu este fondată. Asta pentru că Sfânta Scriptură
are o dublă autoritate: divină şi umană. Prin autoritatea ei umană se poate dovedi
autoritatea ei divină fără a comite sofism. Autoritatea umană este incontestabilă,

12
autorii inspiraţi sunt personaje istorice, demne de crezare, autentice. Aceştia au
afirmat despre ei că sunt „trimişii lui Dumnezeu” şi că „prin ei vorbeşte
Dumnezeu”, afirmaţie pe care o întăreau cu minuni şi profeţii, a căror săvârşire nu
era în puterea lor, ci în puterea lui Dumnezeu. Aşadar, cele scrise în Scriptură
trebuie să le credem pentru deplina ei autoritate umană, deci şi faptul că autorii ei
vorbesc din inspiraţie divină.
b) Noul Testament mărturiseşte şi el caracterul inspirat al Vechiului Testament.
Însuşi Mântuitorul Hristos afirmă nu doar caracterul profetic ci şi pe cel inspirat,
spunând că prin Scriptura Vechiului Testament a vorbit Dumnezeu sau Duhul
Domnului. Sfinţii Evanghelişti atestă faptul că profeţiile VT au fost inspirate de
Dumnezeu, iar Sf. Ap. Pavel afirmă, în termeni fără echivoc, caracterul inspirat al
întregii Scripturi: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2 Tim 3, 16)
c) Tradiţia iudaică mărturiseşte şi ea caracterul inspirat al Vechiului Testament,
scriitorii iudei din sec. I d.Hr. (Iosif Flaviu, Filon din Alexandria), scrierile rabinilor
şi Talmudul oferind dovezi clare în acest sens.
d) Tradiţia creştină afirmă caracterul inspirat al Vechiului Testament, fapt
remarcat încă din sec. I d.Hr.
Părinţii bisericeşti din această perioadă folosesc anumite formule pentru a introduce
citările biblice: „Scris este”, „Scriptura zice”, „Domnul zice”, „Spiritul profetic
zice”. În cele mai multe cazuri, nici nu mai amintesc autorul omenesc sau titlul
cărţii, dovadă că ei nu se bazau pe autoritatea umană a Scripturii, ci pe autoritatea
divină, conferită de caracterul ei inspirat.
Ulterior, alţi Sfinţi Părinţi spun că Scriptura este „Ilustraţie divină” (Dionisie
Areopagitul), „Manuscrisul lui Dumnezeu” (Fer. Augustin), „Scrisoarea pe care
Dumnezeu a trimis-o făpturilor sale” (Sf. Grigorie cel Mare), „Chitara la care
cântă Dumnezeu” (Sf. Iustin). Toate aceste epitete arată, cu evidenţă, credinţa lor
categorică în caracterul inspirat al Sfintei Scripturi.

2.6 Noţiunea de „inspiraţie”

Sfânta Scriptură este rezultatul colaborării a două cauze: Dumnezeu şi


omul. Autorul principal al Scripturii este Dumnezeu, iar omul este autorul secundar
(cauza secundara sau instrumentală).
Lucrarea prin care Dumnezeu a activat pe autor la scrierea cărţilor sfinte
se numeşte inspiraţie.
Fazele inspiraţiei:
a. îndemnul prin care Dumnezeu îi determină pe oameni la împlinirea voinţei
Sale;
b. împărtăşirea sau descoperirea lucrurilor care trebuie comunicate;
c. asistenţa divină sau ferirea de greşeli până la atingerea scopului;
Aceste trei faze sunt esenţiale, în afară lor, Scriptura nu poate fi numită „Cuvântul
lui Dumnezeu”. Îndemnul este de la Dumnezeu şi el face ca Scriptura să fie de
origine divină, comunicarea determină caracterul inspirat al cuprinsului, iar
asistenţa continuă face ca scrierea autorului ales să redea fidel şi infailibil ceea ce
Dumnezeu vrea.

13
Astfel, inspiraţia divină este influenţa Duhului Sfânt asupra autorului
uman, care cuprinde în sine îndemnul de a scrie, sprijinirea şi ferirea de greşeli şi
comunicarea unor revelaţii pozitive în timpul scrierii.
Aşadar, Dumnezeu este autorul principal, iar omul este autorul secundar,
instrumentul care transpune pe înţelesul semenilor ceea ce vrea Dumnezeu. De
aceea, cărţile sfinte au o dublă autoritate: divină –bazată pe inspiraţie– şi umană –
autorii sfinţi sunt demni de crezare.
Inspiraţia biblică este posibilă atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din
partea omului. Ea este nu doar posibilă, ci şi absolut necesară, căci reprezintă
singura modalitate de a comunica adevărurile religioase şi morale alterate prin
cădere, adevăruri la cunoştinţa cărora omul căzut se află în imposibilitate de a
ajunge pe cale naturală, dar care îi sunt indispensabile pentru mântuire.
Se poate vorbi despre o inspiraţie pozitivă (Dumnezeu descoperă pozitiv
adevărurile) şi o inspiraţie negativă (acţiunea inspiratoare a lui Dumnezeu se
mărgineşte la asistenţa continuă a autorului, în cursul scrierii, cu scopul de a-l feri
de greşeală).
Darul inspiraţiei nu a fost oferit de Dumnezeu oamenilor pentru interes
personal, ci pentru a lucra conform voinţei divine.
Darul inspiraţiei nici nu presupune sfinţenia anterioară în omul ales, nici nu
îi aduce sfinţenia. Cineva poate fi sfânt fără a avea darul inspiraţiei, după cum poate
avea darul inspiraţiei şi să fie păcătos.
Inspiraţia nu are un caracter permanent, ci durează până ce scopul divin este
atins. Persoana inspirată nu trebuie să fie neapărat conştientă de darul inspiraţiei.
Cineva poate fi inspirat chiar şi atunci când crede că lucrează după cauze sau ocazii
în aparenţă naturale.

2.7 Extensiunea inspiraţiei

Inspiraţia divină nu suprimă, ci înalţă individualitatea autorului sacru, care


conlucrează liber şi conştient cu harul Duhului Sfânt.
În secolele trecute, începând cu apariţia protestantismului, s-au făcut două
greşeli în ceea ce priveşte extensiunea inspiraţiei:

A. s-a susţinut inspiraţia verbală conform căreia acţiunea divină asupra


autorului sfânt merge atât de departe, încât Dumnezeu îi dictează cuvânt cu cuvânt
tot ceea ce scrie;
Această poziţie a fost adoptată de tanaimii care au alcătuit Talmudul, dar şi
de marii reformatori: Luther, Calvin, Zwingli, precum şi de mai mulţi autori apuseni
vechi şi noi.
Mai recent, este avansată o altă teorie: textele scripturistice sunt de origine
divină deoarece emană de la o persoană care, prin darul inspiraţiei, a fost ridicată la
ordinea supranaturală. Din această teorie rezultă că textul inspirat este doar textul
autograf, iar apografele şi traducerile îşi pierd caracterul inspirat.
Susţinătorii inspiraţiei verbale nu pot explica însă diferenţele stilistice şi
frazeologice existente între diferiţi autori, nici variantele apărute în reproducerea

14
aceloraşi cuvinte ale Mântuitorului, căci, conform teoriei lor, Duhul Sfânt nu ar
putea să-i inspire în două sau mai multe feluri pe autorii sfinţi asupra aceloraşi idei.
Mai mult, din analiza citatelor Vechiului Testament redate în Noul
Testament, rezultă ca autorii noutestamentari nu citează după textul ebraic, ci după
cel grecesc, sau chiar din memorie.

B. s-a susţinut o inspiraţie locală, produsă doar asupra locurilor ce vizează


aspecte doctrinare, dogmatice şi de credinţă;
În realitate, inspiraţia nu poate fi redusă doar la locurile dogmatice, căci tot
ceea ce se spune în Scriptură este în strânsă legătură cu aceste locuri. Nu se poate
face o delimitare între textele cu conţinut dogmatic şi cele cu conţinut profan, tot
ceea ce pare istoric şi profan fiind, de fapt, clarificarea, lămurirea sau
exemplificarea adevărurilor religioase.
Sf. Ap. Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2Tim
3, 16), iar Biserica mărturiseşte că toate scrierile canonice sunt integral inspirate.
Sfânta Scriptură este Cartea în care Dumnezeu a inspirat totul, lăsând aghiografului
libertatea de a-şi manifesta stilul literar şi specificul gândirii sale.
Adevărul Sfintei Scripturi reiese din chiar caracterul ei inspirat, ea este
cuvântul lui Dumnezeu, deci în ea nu este greşeală, căci Dumnezeu nici nu înşeală,
nici nu se lasă înşelat. Infailibilitatea Sfintei Scripturi este consecinţa logică a
caracterului ei inspirat. Trebuie precizat că:
a. Adevărul este cuprins în întregime doar în textul autograf, deoarece doar el a
fost scris sub supravegherea imediată a Duhului Sfânt. Apografele şi traducerile
cuprind adevărul numai în măsura în care nu se îndepărtează de textul autograf.
b. Caracterul divin al Sfintei Scripturi nu implică cu necesitate ca aceasta să
spună totdeauna adevărul absolut, fiind suficient şi adevărul relativ, ea trebuia scrisă
de oameni şi pentru oameni, iar conţinutul ei trebuia să fie inteligibil pentru aceştia.
c. Caracterul Sfintei Scripturi nu cere ca scrierile ei să spună totdeauna
adevărul obiectiv, fiind suficientă consemnarea că o anumită persoană a spus sau a
săvârşit un anumit lucru. Dacă autorul sfânt aprobă cuvintele reproduse înseamnă că
ele sunt un adevăr absolut, dacă nu, înseamnă că ele sunt false, iar dacă nici nu le
aprobă, nici nu le dezaprobă, adevărul cuvintelor reproduse rămâne în seama
izvorului citat, Scriptura rămânând veridică doar în relatarea lor (adevărul istoric)
ceea ce este suficient pentru mântuirea oamenilor.

2.8 Teste de evaluare:


I. Cine a stabilit canonicitatea unei cărţii: 1 ierarhii Bisericii primare, 2
tradiţia păstrată în bisericile importante, 3 Biserica pe baza sfintei Tradiţii.
II. Evreii recunoşteau drept canonice un număr de: 1) 39 cărţi, 2) 45 de cărţi,
3) 22de cărţi (de fapt cele 39 combinate)
III. Inspiraţia Sfintei scripturi s-a făcut asupra : 1 oricărei text biblic, 2 doar
atunci când Dumnezeu a vrut să comunice o învăţătură deosebit de
importantă, 3 în cele mai mici amănunte
IV. Răspunsuri 1-3, 2-3, 3-1.

15
III Istoria textului biblic

CUPRINS:

3.1 Înţelegerea textului biblic


3.2 Limba originală a cărţilor Vechiului Testament
3.3 Istoria şi autoritatea critică a textului ebraic
3.4 Traduceri vechi ale Vechiului Testament
3.5 Test de evaluare

Obiective educaţionale:
Parcurgerea acestui curs oferă cunoştinţe despre:
 Recunoaşterea şi aprecierea integrităţii dogmatice păstrată până astăzi
 Conservarea textului biblic în mediul iudaic şi creştin
 Necesitatea efectuării primelor traduceri

3.1 Integritatea textului biblic

Întrebarea care se pune este: textul biblic s-a păstrat integral? În cazul unui
Cuvinte cheie: răspuns negativ, autoritatea lui este periclitată.
Cărturari, Textul biblic are o vechime de câteva mii de ani, timp în care el a fost citit,
masoreţi, studiat, transcris, multiplicat, tradus în diferite limbi, apoi chiar tipărit. În cursul
codici, veacurilor el a fost pentru unii obiect de veneraţie, pentru alţii de critică, a fost
targume, tălmăcit şi răstălmăcit. Toate acestea s-au soldat cu consecinţe asupra textului
însuşi.
Pentru credincioşi, autoritatea divină a Sfintei Scripturi este incontestabilă,
dar în această carte sfântă trebuie făcută distincţie între elementul esenţial divin
(dogmatic) şi elementul formal omenesc (verbal).
Vorbim, deci, despre o dublă integritate:
a. materială sau dogmatică;
b. formală, critică sau verbală;
Păstrarea integrităţii dogmatice nu implică cu necesitate şi păstrarea
integrităţii verbale. Adevărul dogmatic poate fi exprimat, fără modificare intrinsecă,
în mai multe forme. Integritatea dogmatică este esenţială, deoarece ea este cuprinsă
în scopul Scripturii, care este acela de a comunica oamenilor adevăruri
supranaturale.
Asupra integrităţii dogmatice sau materiale ne putem documenta pe cale
istorică, iar acest demers se realizează prin:
a. compararea recenziilor textului original;
b. compararea textelor traducerilor vechi cu cele ale traducerilor actuale;
c. compararea citatelor folosite de Sfinţii Părinţi în scrierile lor cu textul de
azi;
Rezultatul acestei triple verificări este acela că, deşi între diferitele recenzii
există deosebiri sau variante, acestea sunt deosebiri pur formale, care nu ating cu
nimic integritatea dogmatică.

16
În concluzie, integritatea dogmatică s-a păstrat, însă cea verbală nu a fost cu
putinţă să se păstreze, fie din cauza împrejurărilor istorice, fie datorită
imperfecţiunii umane. Lipsa de atenţie, erorile de văz sau auz ale copiştilor, evoluţia
literară a limbii (ebraică sau greacă), intenţia de a înlocui, pentru o aparentă
claritate, cuvintele, schimbările intenţionate etc. sunt tot atâtea cauze care au condus
la apariţia deosebirilor verbale de text.
Critica textului este chemată să aleagă dintre variantele existente pe cele
mai probabil autentice, deci pe cele mai apropiate de autografele scriitorilor
inspiraţi.
Textul Vechiului Testament are o dublă recenzie: ebraică şi greacă, ambele
socotite autentice. Din punct de vedere critic religios, ambele texte au autoritate.
Textul grecesc îşi revendică autoritatea pe temeiuri critice şi pe faptul că s-a aflat în
uz permanent în Biserică. El a fost utilizat de autorii noutestamentari şi de scriitorii
bisericeşti.

3.2 Limba originală a cărţilor Vechiului Testament

Cărţile canonice ale Vechiului Testament au fost scrise în ebraica biblică,


excepţie câteva fragmente scrise în aramaică (Ieremia 10, 11; Daniel 2, 4-7, 28;
Ezdra 4, 7-6, 18; 7, 11-28).
Ebraica veche (biblică) este limba vorbită de Avraam şi descendenţii săi
până la exilul babilonic. Avraam a venit, la chemarea Domnului, din cetatea Ur, din
Caldeea, în Canaan, iar aici a găsit o populaţie de origine semitică (triburi
descendente din Sem). Limba semitică era limba comună tuturor locuitorilor din
Canaan, chiar dacă aceştia făceau parte din triburi diferite.
Pentateuhul este cea dintâi carte scrisă în limba ebraică şi, până la scrierea
sa, această limbă a atins un anumit grad de dezvoltare, pentru ca ulterior, să nu mai
cunoască o evoluţie însemnată, între limba Pentateuhului şi limba documentelor din
timpul lui Solomon (sec. X î.Hr. –moment de înflorire a literaturii ebraice) existând
foarte mici deosebiri.
Începând cu exilul babilonic, ebraica veche încetează a mai fi în uz,
deoarece evreii au adoptat în exil limba aramaică. Aramaica este o limbă tot de
origine semitică, cea mai apropiată de limba ebraică dintre toate dialectele semitice,
ea fiind vorbită pe o largă suprafaţă a Asiei Mici şi chiar spre zona bazinului
Tigrului şi Eufratului. Limba aramaică s-a vorbit în toate provinciile de la vest de
Eufrat, fiind vorbită inclusiv de aramei (sirienii antici). Aceasta era limba vorbită în
mod curent de poporul iudeu în timpul Mântuitorului.
Caracteristică limbii aramaice este „scrierea pătrată”, care s-a format din
scrierea feniciană, cu care au fost scrise şi autografele Vechiului Testament. La
traducerea Septuagintei a fost folosit originalul cu scriere feniciană.

3.3 Istoria şi autoritatea critică a textului ebraic

Autografele cărţilor sfinte s-au pierdut, astăzi existând doar copii ce


reproduc diferite recenzii de text, provenite de la diferiţi autori.

17
Recenziile nu sună uniform între ele, datorită variaţiilor de text, variaţii
produse de cauzele amintite.
În baza analizei documentelor vechi, codicilor manuscris, critica textului
încearcă restabilirea textului original, prin alegerea celei mai probabil autentică
variantă. Vechimea unui codice este indicată de semnele critice paleografice.
Există colecţii şi liste de codici manuscrişi ebraici, cca. 15-16.000 codici
aflaţi în diferite biblioteci ale lumii, unele chiar particulare, deci critica textului are
un bogat material pentru analiză. Deşi există şi unele fragmente mai vechi, aceşti
codici sunt, în majoritatea lor, de dată recentă, cei mai vechi datând din sec. IX
d.Hr. Această situaţie este rezultatul faptului că textul ebraic a rămas mult timp
exclusiv în posesia iudeilor, iar ei obişnuiau să ardă sau să îngroape exemplarele
deteriorate, spre a le feri de profanare. Totuşi, cercetările critice asupra schimbărilor
textului şi a celor introduse în recenzii se pot face.
În perioada post exilică, iudeii au făcut eforturi de conservare a textului
sacru şi de împiedicare a coruperii lui. Cărturarii sunt cei care au operat astfel de
corecturi, Talmudul prezentând chiar paşii făcuţi în direcţia restabilirii textului
original.
Trebuie menţionat că limba ebraică a avut anumite particularităţi. Astfel,
iniţial sunetele vocale nu se notau grafic, ci doar consoanele. Ulterior, vocalele se
notau cu ajutorul unor semne, numite „ajutătoare de citire”, care, pe de o parte, se
puteau uşor schimba, iar pe de altă parte, pentru acelaşi sunet sau sunete
asemănătoare exista un singur semn.
Fer. Ieronim spune că, în timpul său (sec. IV), vocalizarea se făcea după
voia cititorului sau după regiune.
Notarea de astăzi a semnelor vocale şi a accentelor este opera masoreţilor,
acest proces încheindu-se în sec. VIII d.Hr., iar în privinţa modului de pronunţare şi
de determinare grafică a vocalelor nu a existat, iniţial, o conformitate între iudei.
În Babilon vocalele se aşezau deasupra consoanelor, iar în Palestina ele se
aşezau sub consoane. Treptat, sistemul intraliniar a fost acceptat, renunţându-se la
cele subliniar şi supraliniar.
Multiplele observări şi reguli referitoare la textul sacru au fost adunate într-
o colecţie numită Masora. Din punct de vedere al etimologiei acestui cuvânt, unii îl
deduc de la „sar”=a lega, iar alţii de la „masar”=a preda, predanie, tradiţie.
Masora este o lucrare sau o colecţie de observaţii critice textuale, derivate
de la diferiţi autori, din diferite timpuri, cu privire la vocalizarea textului ebraic iar
fixarea ei în scris este atribuită şcolii iudaice din Tiberiada.
La restabilirea critică a textului au contribuit şi punctatorii, ei fiind cei care
revizuiau şi îndreptau orice copie a textului, spre a fi conformă cu originalul, şi
aşezau vocalele şi accentele (acest lucru îl făceau, uneori, şi masoreţii).
Aşadar, cărturarii au fixat textul consonantic, masoreţii au determinat
accentele şi vocalizarea, punctatorii au păstrat şi sintetizat lucrările cărturarilor şi
ale masoreţilor.
După timpul masoreţilor, diferiţi autori, iudei şi creştini, s-au ocupat de
critica textuală.

Codicii sau manuscrise la cărţile Vechiului Testament

18
a. Codicii sfinţi sau sinagogali
Conţin textul Pentateuhului sau al părţilor şi cărţilor care se citeau la cult. Ei se
păstrează sub formă de suluri din pergament, scrierea fiind calometrică, fără vocale
şi accente.
b. Codicii particulari
Sunt scrişi pe pergament sau hârtie, scrierea este calometrică sau în stihuri (cazul
cărţilor profetice), iar semnele vocale sunt prezente.
Pentateuhul samarinean
Cuprinde o recenzie a Pentateuhului cu scriere veche feniciană şi are o
valoare deosebită în critica textului ebraic. El se află în uz la samarineni până astăzi
şi reprezintă o dovadă a faptului că integritatea de fond a Sfintei Scripturi a fost
păstrată.
Samarinenii s-au născut din amestecul evreilor rămaşi în Israel după
deportarea din 722 î.Hr., cu coloniştii aduşi aici de asirieni. Religia samarinenilor a
fost sincretistă, cuprinzând elemente din mozaism, dar şi elemente din cultele
idolatre ale coloniştilor. Din cărţile Vechiului Testament, samarinenii au păstrat doar
Pentateuhul.
Pentateuhul samarinean a fost cunoscut din vechime, iar importanţa lui a
fost recunoscută chiar de Origen (sec. III) şi Fer. Ieronim. Ulterior, Pentateuhul
samarinean s-a pierdut, el fiind regăsit de peregrinul creştin, Petru della Valle, în
anul 1616, într-o sinagogă din Damasc şi adus în Europa.
Asupra originii Pentateuhului samarinean există mai multe ipoteze:
 Se susţine că el ar data din vremea scindării regatului davidic (schisma lui
Ieroboam –sec. X î.Hr). Cele 10 triburi care au alcătuit regatul lui Israel, cu capitala
în Samaria, aveau nevoie de un cult mozaic şi de cărţi religioase, importanţa căzând
asupra Torei.
 Se mai spune şi că samarinenii ar fi dobândit Pentateuhul lor de la un preot
eliberat din captivitate de regele asirian Asarhadon şi trimis în ţară.
 Alţii sunt de părere că el ar data din timpul schismei lui Manase (sec. V
î.Hr.), când evreii întorşi din captivitatea babilonică au refuzat oferta samarinenilor
de a contribui la rezidirea templului din Ierusalim.
Prima ipoteză este cea care se bucură de o mai mare autoritate, deşi sec. X î.Hr.
pare, totuşi, prea devreme pentru alcătuirea acestei cărţi de cult, existentă deja în
Ierusalim.

3.4 Traduceri vechi ale Vechiului Testament

Traducerile vechi sunt deosebit de importante pentru critica textuală şi


pentru dovedirea integrităţii dogmatice a textului sfânt, dat fiind că ele au fost
făcute după o recenzie a textului original deosebită de recenzia masoretică pe care o
avem astăzi.

A. Traduceri greceşti
a. Septuaginta
Cea mai veche şi mai însemnată traducere a cărţilor Vechiului Testament
poartă numele de Septuaginta. Această traducere prezintă atât o importanţa critică,

19
cât şi una dogmatică, textul biblic fiind aprobat în această variantă de Biserică şi
folosit încă din epoca creştinismului primar.
Septuaginta este o traducere în limba greacă, după un original cu caractere
feniciene, ce a fost făcută în Alexandria în sec. III-II î.Hr.
Există o epistolă antică, epistola lui Pseudo-Aristea, în care se relatează că
în vremea regelui egiptean, Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr), a fost dispusă
traducerea Legii iudeilor în limba greacă, spre a fi păstrată în Biblioteca regală din
Alexandria. În continuare, se spune ca această traducere a fost făcută în 72 zile, de
72 bărbaţi înţelepţi aduşi din Ierusalim (câte 6 din fiecare seminţie), după un
exemplar al Legi dat de marele arhiereu din Ierusalim. Dacă în antichitate, epistola
a fost considerată autentică, astăzi este dovedit faptul că ea este o plăsmuire lipsită
de autenticitate.
Cu toate că epistola menţionată nu este autentică, nu toate faptele pe care le
relatează sunt contestate. Astfel, se poate afirma, cu certitudine, că traducerea s-a
făcut în sec. III-II î.Hr., în Alexandria. Ea este cunoscută filozofului elenist
Aristobul, lui Filon, Iosif Flaviu, Eusebiu, Epifaniu ş.a. Faptul că această traducere
este numită în mod constant Alexandrină de către tradiţie, denotă că locul traducerii
a fost Alexandria, iar denumirea de Septuaginta (=cei 70 bătrâni), indică un număr
mare de traducători, deşi numărul 70 are doar valoare simbolică.
Traducerea a fost făcută treptat, s-a început cu Tora şi, în decurs de
aproximativ 1 secol, s-a ajuns la ultima carte a Vechiului Testament (Înţelepciunea
lui Isus Sirah). Ea a fost făcută pentru folosul liturgic ale evreilor din Alexandria.
Iudeii din diaspora cunoşteau doar limba greacă, motiv din care aveau nevoie de un
exemplar al cărţilor sfinte în această limbă.
Marea autoritate a Septuagintei, recunoscută ca fiind inspirată şi la
Ierusalim, este datorată credinţei în originea ei miraculoasă. Treptat, îi este atribuit
chiar caracter divin, pe baza unor legende în legătură cu traducerea ei. În acest sens,
Filon din Alexandria spune că Dumnezeu a acţionat în mod direct asupra
traducătorilor, deoarece ei au lucrat în mod separat, dar, când şi-au prezentat
traducerile, acestea consonau verbal.
După căderea Ierusalimului (70 d.Hr.), iudeii, văzând că Septuaginta a fost
adoptată de creştini şi datorită resentimentelor pe care le nutreau faţă de tot ce era
străin Palestinei, au renunţat să mai folosească traducerea alexandrină, şi chiar au
considerat că textul sacru a fost profanat prin traducerea lui în limba greacă. S-a
ajuns până acolo încât a fost rânduită o zi anuală de post (8 Tebet) pentru pomenirea
profanării textului sfânt.
În creştinism, autoritatea Septuagintei a fost crescândă, ea ajungând în uz
general şi exclusiv. Fer. Augustin şi Rufin chiar s-au supărat pe Fer. Ieronim care a
făcut traducerea Vulgatei după un original ebraic. Fer. Augustin era nelămurit cu
privire la ce anume nu găseşte bun Ieronim în textul alexandrin, din moment ce
Mântuitorul şi Sf. Apostoli l-au folosit. De altfel, cu excepţia traducerii siriene
-Peschitto, toate traducerile vechi au fost făcute după textul Septuagintei.
Dat fiind că Septuaginta se bucura de o atât de mare apreciere în rândul
creştinilor, aceştia neglijau diferenţele existente între aceasta şi textul ebraic,
considerându-le opera unor iudei falsificatori, în timp ce iudeii acuzau folosirea
textului alexandrin, pe care îl socoteau o traducere greşită.

20
În primele veacuri creştine, Septuaginta a fost intens multiplicată, acţiune
ce s-a soldat cu apariţia diferenţelor de text între recenzii. Ele au fost urmarea
neglijenţei celor care au copiat, a dorinţei de a înlocui unele expresii ebraice etc.
Deosebirile evidente între Septuaginta şi textul ebraic, dezacordul cu
traduceri apărute ulterior, precum şi acuzaţia adusă creştinilor că au falsificat textul
sfânt au impus, cu necesitate, îndreptarea greşelilor apărute în textul ei.
Opera de corectare a textului Septuagintei a fost făcută de Origen (sec. III),
conducătorul şcolii catehetice din Alexandria. El a adunat toate traducerile existente
la acea dată şi a compus o operă monumentală ce poartă numele de Exapla. Exapla
este o lucrare în şase coloane (de aici şi numirea de Exapla) reproducând textul
biblic în şase coloane paralele:
Coloana 1: textul ebraic cu caractere ebraice;
Coloana 2: textul ebraic cu litere greceşti;
Coloana 3: textul traducerii lui Achilla;
Coloana 4: textul traducerii lui Simmah;
Coloana 5: textul Septuagintei;
Coloana 6: textul traducerii lui Teodotion;
Origen a făcut o muncă impresionantă, având intenţia de a arăta autoritatea
Septuagintei, adică a dovedi că textul ei nu a fost falsificat, precum şi a evidenţia
justeţea unor corecturi în textul ajuns până la el. În coloana Septuagintei, Origen
face observaţiile critice, prin aşezarea de semne critice folosite în vremea sa.
Opera rezultată avea dimensiuni foarte mari (50 volume) şi a fost aşezată în
biblioteca Sf. Pamfil din Cezareea, fiind distrusă, aşa cum se crede, în incendiul
provocat cu ocazia cuceririi oraşului de către mahomedani, în anul 638. Din cauza
dimensiunilor sale, Exapla nu a fost, probabil, niciodată copiată în întregime.
Coloana Septuagintei cu semnele critice a fost copiată, din iniţiativa lui Eusebiu şi
Pamfil, şi apoi s-a răspândit în Biserică, fiind cunoscută sub numele de recenzia
exaplară. Fragmente din ea au ajuns până la noi, păstrându-se în unii codici mai
vechi.
Textul exaplar al Septuagintei a cunoscut, la rândul său, multiple transcrieri,
apărând, cu timpul, diferite variante.
Revizuirea textului Septuagintei este şi astăzi o preocupare a anumitor
cercetători.
Trebuie spus că, textul Septuagintei este socotit ca având deplină autoritate
dogmatică, totuşi, cel mai apropiat de textul original ebraic este cel masoretic.
Acolo unde textul Septuagintei concordă cu textul samarinean şi, eventual, cu alte
traduceri mai vechi, se preferă Septuaginta textului masoretic.
Cele mai vechi manuscrise care ne-au păstrat textul Septuagintei sunt:
Codicele Vatican, scris pe la jumătatea sec. IV, în Alexandria, este cel mai mare
codice manuscris al Vechiului Testament. El redă o recenzie a Septuagintei făcută
mai înainte de timpul lui Origen şi cunoscută sub numele de recenzia vulgară
anteorigeniană.
Codicele Alexandrin, tot din sec. IV, dăruit de Chiril Lucaris, în 1628, regelui
englez Carol I, se păstrează la Muzeul Naţional din Londra.
Codicele Sinaitic, tot din sec. IV, a fost descoperit de C. Tischendorf la Mânăstirea
Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, în 1854, şi se află în prezent la Londra.

21
Codicele Efrem –rescriptus, din sec. V, cuprinde fragmente din Vechiul Testament şi
se află actualmente la Paris.

Deşi au respins Septuaginta, evreii aveau nevoie de traduceri în limba


greacă, pentru cei aflaţi în diaspora.
Din acest motiv, au fost făcute mai multe încercări de traducere a Vechiului
Testament în limba greacă, traduceri care, potrivit dorinţei iudeilor, să fie mai
conforme cu textul ebraic.

b. Traducerea lui Achilla


Traducerea lui Achilla este, din punct de vedere critic, cea mai însemnată.
Achilla a fost un păgân încreştinat, originar din Pont. Împăratul Adrian (sec.
II) îi încredinţează sarcina de a supraveghea lucrările de reconstrucţie a
Ierusalimului.
Aici învaţă ebraica, iar ulterior ajunge în conflict cu Biserica şi este
excomunicat. Din răzbunare, el trece la iudaism.
Achilla realizează o traducere a Vechiului Testament dusă până la servilism,
pe care iudeii, din tendinţă polemică faţă de creştinism, o adoptă în locul
Septuagintei.
Traducerea sa este oarecum apreciată de Origen, Fer. Ieronim, Epifaniu ş.a.,
iar critica modernă constată că Achilla este cel mai bun martor în materie de
lexicografie şi etimologie.
Dacă din punct de vedere literar traducerea lui Achilla e fără valoare, din
punct de vedere al criticii textului sacru ea este un mijloc excelent pentru
cunoaşterea textului ebraic din sec. II d.Hr., precum şi o dovadă istorică pentru
păstrarea integrităţii textului original, arătând indirect şi valoarea critică a textului
masoretic.
Din această traducere ni s-au păstrat doar câteva fragmente la scriitorii
vechi.

c. Traducerea lui Simmah


Simmah a trăit în a doua jumătate a sec. II d.Hr., în timpul împăratului Marc
Aureliu. După Epifaniu, Simmah a fost un samarinean care a trecut la iudaism, iar
după Eusebiu şi Fer. Ieronim, a fost ebionit.
Simmah este un foarte bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, el face
o traducere elegantă, sub aspectul limbii, ce îl arată mereu preocupat de căutarea şi
redarea sensului, aşa încât pe alocuri ajunge la parafrazare. Numele proprii ebraice
le transcrie literar în greceşte. Evită antropomorfismele.
Alături de Septuaginta şi Vulgata, traducerea lui Simmah este socotită astăzi
ca fiind cea mai bună după un original ebraic. Traducerea s-a păstrat numai în
fragmente.

d. Traducerea lui Teodotion


Datele despre Teodotion sunt puţine şi contradictorii, astfel, unii spun că era
originar din Pont, Sf. Irineu spune că din Efes, alţii că era marcionit, iar după

22
Ieronim era ebionit, cert fiind doar faptul că şi-a făcut traducerea prin anii 180-183
d.Hr., în timpul împăratului Commodus.
Traducătorul ţine calea de mijloc între servilismul lui Achilla şi traducerea
liberă a lui Simmah, aşa încât, astăzi, opera sa este socotită mai mult o revizuire a
Septuagintei, decât o traducere propriu-zisă.
Traducerea lui Teodotion este prima traducere în a cărei componenţă sunt
incluse şi cărţile anaghinoscomena.
Ea este traducerea favorită a lui Origen, ceea ce lipsea Septuagintei el
preferând să ia de la Teodotion.
Biserica a înlocuit cartea lui Daniel din traducerea Septuagintei (care
conţinea multe greşeli) cu cea a lui Teodotion.

Se ştie că au mai fost făcute şi alte traduceri ale Vechiului Testament în


limba greacă, prin vremea lui Origen, dar fără a se cunoaşte cu exactitate autorii lor.

B. Targumele sau parafrazele aramaice

Targumele sunt traduceri libere care s-au născut dintr-o necesitate practică:
în robia babilonică evreii au început să uite limba ebraică şi să adopte, în vorbirea
curentă, limba aramaică.
Acest proces de înlocuire a limbii materne cu limba aramaică, declanşat în
Babilon, s-a dovedit a fi îndelungat dar ireversibil, ajungându-se ca în vremea
Mântuitorului întreg poporul iudeu să vorbească aramaica.
Cum în adunările cultice aveau loc citiri din textul sacru scris în limba
ebraică, ascultătorii erau în situaţia de a nu mai înţelege cele citite. De aici nevoia
stringentă de a traduce textul sfânt în limba aramaică.
Noile apariţii, numite targume, nu sunt traduceri propriu-zise, ci parafrazări
ale textului ebraic în aramaică. Expunerile au fost mai întâi orale, abia după aceea
fiind fixate în scris.
Cele mai vechi targume datează din sec. I d.Hr. şi sunt mult mai puţin
bogate decât originalul, adesea îmbrăcând caracter de halaka (expunere cu caracter
juridic în legătură cu legea), hagadă (expunere ştiinţifică) sau midraş (expunere cu
caracter religios şi moral-instructiv) şi fiind, pe alocuri, adevărate comentarii.
Cele mai importante targume sunt:
a. Targumul Onkelos
Datează din sec. I-II d.Hr., a fost compus în Palestina, dar adoptat de şcoala
rabinică din Babilon, care i-a dat forma actuală. Cuprinde Pentateuhul şi, spre
deosebire de celelalte urmăreşte destul de strict textul, putând fi considerat, într-o
oarecare măsură, chiar o traducere. Targumul Onchelos are masoră proprie, ceea ce
denotă că el s-a bucurat de o mare autoritate.
Talmudul spune că traducătorul ar fi fost discipolul lui Gamaliel. Mai nou,
se crede că Onchelos ar fi aceeaşi persoană cu Achilla.
b. Targumul lui Ionatan ben Uziel
Acest targum şi-a primit forma definitivă în sec. V. Cuprinde profeţii
anteriori şi posteriori, şi este mai puţin riguros în urmărirea textului biblic decât

23
targumul lui Onkelos. Talmudul babilonian spune că autorul ar fi fost discipol al lui
Hilel. Din cuprins nu lipsesc şi unele fabule rabinice.
c. Targumul Pseudo-Ionatan sau Ieruşalimi I
Acest targum cuprinde Pentateuhul şi are un caracter preponderent hagadic.
Întâlnim numeroase fabule rabinice şi multe greşeli. Limba este impregnată de
neologisme greceşti, latineşti şi persane. Autorul face amintire de Constantinopol,
de turci şi de longobarzi.
d. Targumul Ieruşalimi II
Cuprinde fragmente din Pentateuh, iar sub aspect lingvistic este asemănător
cu Ieruşalimi I. Se pare că datează din sec. VIII.

Targumele, cu excepţia targumului Onkelos, nu au valoare sub aspectul


criticii textului original. Totuşi, ele contribuie într-o oarecare măsură la dovedirea
păstrării integrităţii dogmatice a textului biblic şi dau informaţii asupra modului în
care se făcea exegeza iudaică.

C. Traduceri latine
Răspândirea creştinismului la popoarele latine a adus necesitatea traducerii
Sfintei Scripturi în limba latină.
a. Itala
Când anume a fost făcută prima traducere în latină, nu se ştie cu exactitate,
dar în sec. II d.Hr. exista, cu certitudine, o astfel de traducere.
Numirea de Itala dată acestei traduceri vechi de Fer. Augustin, a rămas
comună până astăzi. Cei mai mulţi autori consideră că locul traducerii a fost Africa
proconsulară, nu Italia, deoarece în Italia se vorbea destul de mult limba greacă (în
sec. I şi II greaca a fost limba bisericească), deci nu se impunea cu necesitate o
traducere latină pentru adunările cultice.
În sec. III existau deja mai multe variante, dar Fer. Augustin menţionează
Itala ca fiind o traducere făcută cu mai multă pricepere. În fapt, Itala era o colecţie
de texte traduse de diferiţi autori, iar limba era latina vulgară vorbită în sec. I-II.
b. Vulgata
Treptat, apar mai multe variante de text, motiv din care, în anul 382, papa
Damasus îi încredinţează Fer. Ieronim sarcina de a face o nouă traducere. Ieronim
traduce, mai întâi, Sf. Evanghelii, apoi celelalte cărţi ale Noului Testament, şi abia
apoi trece la cărţile Vechiului Testament, folosind Exapla lui Origen şi ghidându-se
după Septuaginta. Deşi criticat de contemporanii săi, Fer. Augustin şi Rufin, Fer.
Ieronim se apleacă cu deosebire asupra textului ebraic.
Ieronim a început traducerea Vechiului Testament în anul 390 şi o va
termina 15 ani mai târziu. Lucrarea este începută în Italia şi continuată în Betleem.
Mai întâi, el a tradus Psaltirea. Cărţile necanonice le-a preluat dintr-o veche
traducere latină, excepţie cartea Iuditei, care este tradusă după un original ebraic.
Traducătorul lucrează extrem de repede: traduce cartea Tobit într-o singură zi,
cartea Iuditei într-o noapte, iar cele trei cărţi ale lui Solomon în trei zile.
Opera rezultată a primit numele de Vulgata, datorită faptului că a fost scrisă
în latina vulgară. În sec. VIII, Vulgata era în uz general şi exclusiv, în Apus.

24
Critica textuală actuală consideră Vulgata ca fiind o traducere în general
fidelă şi exactă. Desigur, nu lipsesc nici greşelile, datorate fie vitezei de traducere,
fie caracteristicilor textului ebraic folosit. Ca şi celelalte cărţi de largă circulaţie,
Vulgata a cunoscut numeroase multiplicări, iar prin desele copieri au rezultat mai
multe variante.
În sec. VIII are loc prima acţiune de curăţire a textului Vulgatei, iar
revizuirea a fost normativă până în sec. XIII, când se constituie corporaţii de
învăţaţi şi apar chiar ordine monahale care se ocupau cu corectoria biblică. Cele mai
însemnate corectorii au fost cele ale benedictinilor, franciscanilor, cea a
Universităţii Sorbona, a Vaticanului ş.a.
Până la noi au ajuns peste 8.000 manuscrise ale Vulgatei, cele mai vechi
datând din sec. VI.
D. Traduceri siriene
Limba siriană este o ramură a tulpinii semito-aramaice, aramaica orientală
fiind limba vorbită de sirieni.
În Siria, credinţa creştină a pătruns încă din epoca apostolică. Prima
traducere siriană este Peschitto (peschitto=simplu, vulgar, comun), denumirea fiind,
de fapt, aplicată în sec. VIII. Data exactă a acestei traduceri nu se poate preciza, cert
este că ea era în uz general în Siria secolului II (este folosită de scriitorii vechi
sirieni, Afaates şi Sf. Efrem Sirul, iar Meliton de Sardes pare să o fi cunoscut şi el).
Traducerea se pare că a fost făcută în Edesa, centru de cultură creştină în acel timp,
iar stilurile diferite ale cărţilor conduc la concluzia că au existat mai mulţi
traducători, probabil iudeo-creştini.
La baza traducerii a stat un text ebraic, diferit de cel pe care îl avem azi, dar
în esenţă identic cu cel masoretic. Peschitto este o traducere fidelă, dar nu servilă,
cuprinde atât cărţile canonice cât şi pe cele necanonice, iar traducerea Vechiului
Testament a premers traducerii Noului Testament, fapt dovedit de pasajele din
Vechiul Testament ce sunt reproduse în Noul Testament, după Peschitto. Cel mai
vechi codice care păstrează Peschitto este codicele Ambrozian, datând din sec. VI,
şi aflat în prezent la Milano.
În sec. VI, episcopul iacobit Filoxen din Mabburg solicită o nouă traducere
a Sfintei Scripturi, după Septuaginta, deoarece Peschitto era întrebuinţată de sirienii
ortodocşi. Opera rezultată este cunoscută sub numele de traducerea filoxeniană şi
este foarte valoroasă pentru studiul şi reconstituirea textului exaplar origenian,
deoarece traducerea Vechiului Testament a fost făcută după recenzia exaplară.
E. Traduceri copte sau egiptene
Limba coptă este limba formată din vechea egipteană, care este reprezentată
prin scrierea demotică. Copţii părăsesc această scriere şi trec la alfabetul grecesc,
datorită faptului că ea se învechise fiind uzitată vreme de mai multe secole de vechii
egipteni.
Limba coptă cunoaşte cinci dialecte (sahidic sau teban, bohairic sau
memfitic, faiumic, memfitic propriu-zis, acmimic), care s-au aflat în uz
concomitent, dar care, treptat, au fost înlocuite cu limba arabă, ca urmare a invaziei
mahomedanilor. Limba coptă se păstrează şi astăzi, însă doar ca limba în Biserica
Coptă.

25
În această limbă au fost făcute mai multe traduceri ale Vechiului şi Noului
Testament, cele mai însemnate fiind în dialectele sahidic şi bohairic, însă nici un
codice nu ne-a păstrat aceste traduceri în întregime.
Timpul în care au fost făcute nu poate fi determinat cu precizie,
presupunându-se doar că începutul ar fi cândva în a doua jumătate a sec. II, sau, mai
târziu, în prima jumătate a sec. III.
Datorită faptului că majoritatea călugărilor din Egipt nu cunoşteau decât
limba coptă, este de presupus că, în sec. III, exista o traducere a Sfintei Scripturi în
această limbă şi că ea era în uz general acolo unde se vorbea această limbă.
F. Traducerea armeană
Biserica armeană a folosit, iniţial, limba siriană în cult. Prima traducere a
Sfintei Scripturi în limba armeană a fost făcută în sec. V, de către patriarhul Isaac,
ajutat de Mesrob, inventatorul alfabetului aramean. Traducerea a fost făcută după
Peschitto, căci armenii nu aveau nici oameni buni cunoscători de limbă greacă, nici
codici greceşti. Abia după sinodul din Efes (431), patriarhul Isaac primeşte un
exemplar al textului grecesc şi doi învăţăcei din Alexandria, cu ajutorul cărora va fi
făcută o nouă traducere, de această dată după textul exaplar al Septuagintei.
G. Traducerea georgiană
Încreştinarea georgienilor s-a făcut prin intermediul vecinilor armeni, în
sec. IV, tot atunci ei primind şi Scriptura. O tradiţie armeană spune că Mesrob este
cel care a introdus alfabetul armean şi la georgieni, tot el ar fi tradus în georgiană
Sf. Scriptură.
Cel mai probabil, prima traducere a fost făcută în sec. V-VI, după un text
grecesc.
H. Traducerea gotică
Episcopul got Ulfila (310-380) este traducătorul Sfintei Scripturi în limba
gotică, anterior el alcătuind alfabetul gotic din litere greceşti şi latine. Sf. Ioan
Hrisostom a cunoscut Biblia lui Ulfila.
Ulfila a fost creştin, iar mai apoi a trecut la arianism. Nu se poate preciza
dacă traducerea Scripturii a făcut-o înainte sau după îmbrăţişarea credinţei ariene,
însă fragmentele păstrate nu indică nici o influenţă ariană.
Traducerea a avut la bază textul Septuagintei şi ea este o traducere fidelă.
I. Traducerea etiopiană
În Etiopia, vestirea creştinismului s-a făcut de către tinerii nobili Frumenţiu
şi Edesiu, în sec. IV. Frumenţiu a fost hirotonit episcop de către Sf. Atanasie cel
Mare, iar după tradiţia etiopienilor, el este primul traducător al Sf. Scripturi în limba
etiopiană, deci traducerea s-ar fi făcut încă din sec. IV.
Totuşi, modul diferit al traducerii cărţilor indică existenţa mai multor
traducători, ceea ce înseamnă că ea s-a făcut treptat, fiind terminată, cu certitudine,
până sec. VI. Vechiul Testament din Biblia etiopiană a fost tradus după recenzia
alexandrină. Cei mai vechi codici în care se păstrează traducerea etiopiană datează
din sec. XIII.
J. Traduceri în limba română
Cel mai vechi text biblic din Vechiul Testament este „Psaltirea Şcheiană”,
datând din sec. XV. o traducere destul de îngrijită.

26
În anul 1577, apare „Psaltirea lui Coresi”, iar în 1582 meşterul Şerban, fiul
lui Coresi, tipăreşte „Palia de la Orăştie”. Palia cuprindea primele două cărţi din
Pentateuh, dar în prefaţă se spune că s-ar fi tradus toate cele 5 cărţi ale lui Moise.
Termenul palie este o prescurtare a numirii greceşti pentru Vechiului Testament.
Traducerea a avut la bază originale ebraice, greceşti şi sârbeşti. În textul Paliei apar,
pe alocuri, chiar maghiarisme caracteristice românilor din Transilvania.
În anul 1661 apare, sub patronajul mitropolitului Simion Ştefan, „Psaltirea
de la Bălgrad”, tradusă după un original ebraic.
La Uniev în Polonia, apare, în 1673, „Psaltirea în versuri” a mitropolitului
Dosoftei.
Principala lucrare de traducere a Vechiului Testament în limba română este
„Biblia lui Şerban”, anul 1688 fiind, de fapt, anul în care, pentru prima dată, a fost
tipărită în limba româna întreaga Sfânta Scriptură. Traducerea a fost făcută după
Septuaginta şi reprezintă primul document sigur de limbă română literară, stabilită
pe înţelesul tuturor românilor.
Biblia de la Blaj (1795) este o traducere după Septuaginta, ea a fost
începută de episcopul unit Petru Pavel Aron, continuată de Samuel Micu Clain şi
revizuită de Ioan Bob, episcopul Făgăraşului. Cuprinde atât cărţile canonice şi
necanonice, cât şi unele cărţi apocrife.
Episcopul Filotei tipăreşte Biblia de la Buzău, în cinci volume, anul 1854.
În anul 1858 este tipărită Biblia lui Şaguna tradusă după Septuaginta.
La Budapesta, sub patronajul Societăţii Biblice Britanice, apare în 1873,
întreaga Scriptură în limba română, fără cărţile necanonice.
În anul 1914 este tipărită întreaga Biblie, în ediţia Sfântului Sinod. Anumite
cărţi din Vechiul Testament (îndeosebi cele poetice) au un text greoi. Au fost
folosite textele româneşti existente bazate pe Septuaginta.
În 1936, din îndemnul şi purtarea de grijă a Patriarhului Miron Cristea,
apare o nouă traducere a Scripturii, realizată de preoţii Vasile Radu şi Gala
Galaction. Traducătorii au folosit textul Septuagintei.
În 1938, aceiaşi traducători fac o traducere a Vechiului Testament, după un
original ebraic.
În 1944 apare Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă de Patriarhul
Nicodim. Textul este alcătuit pe baza Septuagintei, cu ajutorul traducerilor slave,
franceze etc.
În 1968 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi în româneşte, Biblia
sau Sfânta Scriptură, sub patronajul Patriarhului Justinian; în 1972 –o nouă ediţie la
Mica Biblie.
În 1982 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi, sub patronajul
Patriarhului Iustin.

3.5 Test de evaluare.


I. Pentru conservarea autorităţii divine a Sf. Scripturi este nevoie de
păstrarea integrităţii: 1 materială şi formală, 2 critică sau verbală, 3
dogmatică

27
II. Textul Vechiului testament a fost scris în limba: 1 ebraică cu scriere
feniciană, 2 ebraică şi aramaică cu scriere specifică derivată din feniciană
3Ebraică şi aramaică cu scriere akadiană
III. Ce este textul masoretic folosit astăzi de evrei: 1 textul original al
autorilor Scripturii, 2 textul vocalizat al scripturii, 3 textul consonantic al
Scripturii
IV. Raspunsuri: 1-3, 2-2, 3-2

IV Pentateuhul

Cuprins:
4.1 Numele şi importanţa Pentateuhului
4.2 Caracterul Pentateuhului şi unitatea lui
4.3 Cuprinsul Pentateuhului
4.4 Originea mozaică a Torei
4.5 Profeţii mesianice în Pentateuh
4.6 Valoarea socială a legilor din Pentateuh
4.7 Test de evaluare

Obiective educaţionale:
După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să cunoască:
 Aspecte legate de unitatea, importanţa şi caracterul Pentateuhului
 Profeţiile mesianice cuprinse în Pentateuh
 Consecinţele sociale şi morale ca urmare a redactării acestei cărţi.
Cuvinte cheie:
4.1 Numele şi importanţa Pentateuhului
Pentateuhul,
Tora,
Prima parte a Vechiului Testament este alcătuită dintr-un grup de cinci cărţi,
monogamie,
numite generic Pentateuh (πεντε –cinci şi τευκος=cărţi).
dispoziţii
Dat fiind că aceste cărţi cuprind Legea dată de Dumnezeu, evreii le numesc
teocratice.
Tora sau Legea, iar după autorul omenesc le numesc Legea lui Moise.
Aceste 5 cărţi au şi denumiri proprii. Iudeii, în conformitate cu obiceiul
păstrat de-a lungul veacurilor, le-au denumit cu primele cuvinte ce le deschid:
Bereşit („La început”), Vaiele Semot („Şi acestea sunt numele”), Vaicra („Şi a
chemat”), Bamitbar („În pustiu”) şi Hadebarim („Şi acestea sunt cuvintele”);
traducătorii grecii şi latinii au preferat să le numească după cuprinsul lor: Geneza
sau Facerea, Ieşirea sau Exodul, Levitic, Numerele, Deuteronom.
Iniţial, aceste scrieri alcătuiau o singură carte, împărţirea fiind făcută de
către autorii Septuagintei, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere unităţii
intrinseci a operei.
Importanţa teologică a Pentateuhului este deosebit de mare, el reprezentând
temeiul istoric al întregii religii revelate.

28
Ordinea dogmatică şi morală a Vechiului şi Noului Testament nu poate fi
înţeleasă şi justificată fără Pentateuh, celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi fiind
urmarea firească a celor cuprinse în aceste 5 cărţi.
Aici este afirmată frăţietatea popoarelor, născute din acelaşi strămoş: Adam
şi, tot aici, se găseşte temeiul universalităţii păcatului strămoşesc şi al
răscumpărării.
Fără căderea în păcatul strămoşesc răscumpărarea nu ar fi necesară, iar dacă
lumea nu este una şi la origine şi după aceea, răscumpărarea prin Mesia nu este
universală, Hristos nu este Mântuitorul lumii, iar creştinismul nu e o lege divină
pentru toate neamurile.
Dacă Pentateuhul nu ar fi o carte autentică, sfântă, inspirată, deci dacă nu ar
împlini criteriile canonicităţii, atunci chiar temeliile creştinismului ar fi compromise
şi tot eşfodajul creştin s-ar prăbuşi.

4.2 Caracterul Pentateuhului şi unitatea lui

Moise nu a scris o carte istorică în sensul comun şi propriu al cuvântului,


nici nu a intenţionat asta, după cum nu face nici cosmogonie, nici geogonie, ci
relatează istoria întemeierii neamului omenesc.
Cuprinsul principal, centrul şi fondul Pentateuhului este Legea dată de
Dumnezeu, însă forma pe care Moise o alege în prezentarea ei nu este cea obişnuită,
adică expunerea sistematică, în paragrafe, ca într-un cod de legi, ci expunerea Legii
se face istoric, în ordinea în care ea a fost promulgată. Astfel: Geneza este prologul
istoric, relatând împrejurările în care a fost promulgată Legea;
Ieşirea, Leviticul şi Numerele expun însăşi legislaţia şi unele evenimente în legătură
cu promulgarea legilor;
Deuteronomul este epilogul care recapitulează şi confirmă constituirea Legii;
Pe Muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu şi poporul Israel,
legământ ce fusese prevestit în făgăduinţa făcută lui Avraam (Fc 17, 7). Acest
legământ se va desăvârşi în legământul harului, instituit de Mântuitorul Hristos.
Acesta este motivul din care anumite intervale de timp, care nu au nici o importanţă
pentru ordinea supranaturală, sunt suprimate (istoria patriarhilor este expusă foarte
sumar, istoria de după Noe şi până la risipirea neamurilor, perioada robiei egiptene,
cei 40 ani petrecuţi în pustiu), în timp ce evenimentele din iconomia mântuirii sunt
redate amănunţit (căderea în păcat, potopul, risipirea neamurilor, ieşirea din Egipt
şi, îndeosebi, legislaţia sinaitică).
Unitatea scrierii se află în strânsă legătură cu unitatea autorului şi se
dovedeşte în câteva puncte:
Întregul material este grupat în jurul a 3 idei principale:
 ideea mesianică;
 separarea poporului biblic de alte neamuri;
 dreptul divin şi istoric al Israelului asupra Canaanului;
1 Ideea mesianică
Debutează cu protoevenghelia (Fc 3, 15), cea dintâi veste bună dată
protopărinţilor după cădere, în care este anunţată venirea unui Izbăvitor, apoi se
precizează că El va fi din descendenţa lui Sem (Fc 9, 25-26), din urmaşii lui Avraam

29
(Fc 12, 3), din Iacob (Nm 24, 17), din Iuda, fiul lui Iacob (Fc 49, 10) şi va fi un
proroc asemenea lui Moise (Dt 18, 15).
Alte precizări nu se mai fac, această idee urmând a fi dezvoltată de celelalte
cărţi ale Vechiului Testament.
2 Separarea poporului biblic de alte neamuri
Acest lucru a fost realizat prin legi severe şi speciale, care urmăreau
apărarea, conservarea şi cultivarea monoteismului iudaic. Prin aceste legi, toate
aspectele vieţii umane erau în aşa fel ordonate, încât poporul Israel să-şi aducă
permanent aminte de Dumnezeu. Acţiunea de amplasare a poporului ales într-un
anumit spaţiu geografic, Canaan, ferit de contacte cu lumea păgână şi apărat de
calamităţi, a avut în vedere conservarea monoteismului.
3 Dreptul divin şi istoric asupra Canaanului
Israeliţii şi-au exercitat stăpânirea asupra Canaanului în virtutea unui dublu
drept: divin –Dumnezeu a făgăduit această ţară lui Avraam şi descendenţilor lui–, şi
istoric sau natural –aici s-au născut strămoşii acestui popor, părinţii celor 12
seminţii.
Modul în care Moise face istorisirea
Autorul expune evenimentele detaliat sau succint, în funcţie de locul ce le
acordă în iconomia întregului, păstrând însă firul istorisirii. Se insistă, cu precădere,
asupra Legii.
Caracterul lingvistic
În Pentateuh sunt prezente anumite particularităţi şi arhaisme care ar
rămâne cu totul inexplicabile în cazul în care s-ar admite mai mult de un autor. Este
adevărat că stilul Deuteronomului este puţin diferit de al celorlalte cărţi, dar acest
aspect este explicabil, fie prin natura problemelor abordate, fie prin chiar vârsta
autorului.

4.3 Cuprinsul Pentateuhului

1. Facerea sau Geneza


Este prima din cele cinci cărţi ale lui Moise şi ea poate fi împărţită în două
mari secţiuni:
Cap. 1-11: se arată cum a pregătit Dumnezeu întreaga omenire în vederea mântuirii;
Cap. 12-50: Dumnezeu, în opera de mântuire, trece de la calea universală la cea
particulară, alegând în acest scop un popor, anume pe cel al descendenţilor lui
Avraam.
Numele cărţii este datorat faptului că, în cuprinsul ei, este arătată originea
tuturor lucrurilor: cer, pământ, vieţuitoare, om; indirect arată şi începutul iconomiei
mântuirii supranaturale.

2. Ieşirea sau Exodul


Cartea îşi datorează numele marelui eveniment din istoria poporului evreu,
eveniment pe care ea îl tratează: Ieşirea din Egipt.
Această carte este structurată în 4 părţi:
Introducere –Cap. 1, 1-7

30
Se arată, pe scurt, cum urmaşii lui Iacob în Egipt s-au înmulţit şi au devenit un
popor numeros şi puternic.
Istoria ieşirii din Egipt –Cap. 1, 8-13, 16
În Egipt iudeii sunt asupriţi, Dumnezeu le dă un eliberator, pe Moise, iar Moise
primeşte colaborator pe fratele său, Aaron. Cei doi îi cer lui Faraon eliberarea
poporului, acesta refuză şi, drept urmare, asupra Egiptului vin 10 plăgi. În amintirea
ultimei plăgi, este instituit Paştile iudaic.
Călătoria spre Sinai –Cap. 13, 17-18, 27
Poporul este călăuzit în mod miraculos de Dumnezeu; trecerea minunată prin Marea
Roşie şi pieirea egiptenilor; israeliţii sunt ocrotiţi de Dumnezeu; apa dulce de la
Meriba; Moise scoate apă din stâncă; biruinţa asupra amaleciţilor;
Promulgarea Legii –Cap. 19-40
Este relatat evenimentul promulgării Legii pe Muntele Sinai, eveniment însoţit de
fenomene miraculoase. După promulgarea Decalogului de către Dumnezeu, sunt
date şi alte legi legate de aducerea jertfelor, apoi este ratificat legământul sinaitic
încheiat de fiii lui Israel cu Iahve, prin jertfe şi stropirea poporului cu sânge. Moise
petrece 40 zile pe Muntele Sinai, unde primeşte noi descoperiri şi instrucţiuni
pentru construirea unui locaş de cult, timp în care poporul cade în idolatrie.
Sfărâmarea primelor table ale Legii şi uciderea celor vinovaţi pentru construirea
viţelului de aur. Reînnoirea legământului şi noile table ale Legii, construirea
Cortului Sfânt.

3. Leviticul
Cartea mai este numită de evrei şi „Legea preoţilor” sau „Legea jertfelor”,
şi ea expune dispoziţii referitoare la cultul sacru.
Poate fi împărţită în două mari secţiuni:
Cap. 1-10: relatează despre felurile jertfelor, despre preoţime şi despre drepturile şi
îndatoririle ei, precum şi despre consacrarea solemnă a preoţilor;
Cap. 11-27: dispoziţii cu privire la curăţirea leviţilor şi a poporului; norme speciale
pentru curăţirea preoţilor;

4. Numerele
Numele cărţii se referă la recensământul poporului, făcut de Moise din
poruncă divină, însă cartea cuprinde, de fapt, istoria peregrinării poporului în
deşertul Arabiei şi poate fi împărţită în 3 părţi:
Cap. 1-14: este istorisit recensământul, apoi este relatată răzvrătirea poporului ca
urmare a informaţiilor false aduse de iscoadele trimise în Canaan, dar şi a lipsei de
hrană şi a oboselii, iar printre răzvrătiţi se numără şi Aaron şi Mariam, care este
pedepsită cu lepră; Dumnezeu hotărăşte ca generaţia celor care s-au răsculat să
piară în pustiu; urmează 40 ani de peregrinare prin deşert, timp în care pedeapsa
decretată de Dumnezeu se împlineşte;
Cap. 15-19: sunt relatate întâmplări din pustiu, se dau noi legi cu privire la pârgă şi
sunt completate dispoziţiile referitoare la drepturile şi obligaţiile preoţilor;
pedepsirea lui Core, Datan şi Abiron, care s-au răzvrătit împotriva prevederilor
divine;

31
Cap. 20-36: se relatează despre moartea Mariamei şi a lui Aaron, locul lui Aaron
fiind luat de Eleazar, despre şarpele de aramă, despre ocuparea teritoriului locuit de
amoniţi, înfrângerea madianiţilor, opoziţia moabiţilor şi ocuparea teritoriului din
estul Iordanului, care e dat în stăpânirea triburilor Ruben, Gad şi jumătate din tribul
lui Manase; Dumnezeu porunceşte stârpirea canaaniţilor;

5. Deuteronomul
Rabinii numesc această carte „repetarea Legii”, pentru că prin cele 3
cuvântări ale lui Moise, pe care le cuprinde această carte, cuvântări în care sunt
amintite binefacerile primite şi promise de Dumnezeu celor ce vor respecta Legea,
practic se repetă sumar Legea însăşi.
Prima cuvântare –Cap. 1-4
Moise evidenţiază, prin chiar evenimentele principale ale migrării prin
deşert, bunătatea şi fidelitatea divină, îndemnând poporul la respectarea Legii.
A doua cuvântare –Cap. 5-11
Este repetat Decalogul, apoi Moise insistă asupra separării israeliţilor de
alte neamuri, poporul este din nou sfătuit să nu uite binefacerile ce s-au revărsat
asupra lui şi să se călăuzească permanent după poruncile divine, căci bunăstarea
fiilor lui Israel este exclusiv rodul bunăvoinţei lui Dumnezeu, Care acordă privilegii
deosebite poporului Său, îl călăuzeşte şi îi poartă de grijă atâta timp cât el se va
conforma voii divine ce i s-a făcut cunoscută prin Lege. Sun prezentate mai detaliat
prescripţiile ce trebuie strict respectate, anume cele cu privire la: cult, mâncăruri,
sărbători, conducători, preoţi, profeţi, viaţa şi bunurile aproapelui, relaţiile între
bărbaţi şi femei.
A treia cuvântare –Cap. 27-30
Moise adresează un nou îndemn pentru respectarea Legii, de această dată cu
evidenţierea recompensei sau pedepsei, binefacerii sau blestemului care, funcţie de
atitudinea pe care iudeii o vor manifesta faţă de Lege, vor veni negreşit asupra lor.
Bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă pe toţi la respectarea poruncilor.
Adaos istoric –Cap. 31-34
Se relatează despre alegerea lui Iosua, cântarea lui Moise, moartea şi jelirea
lui în Moab.

IV.4 Originea mozaică a Torei

Autoritatea celor cuprinse în Pentateuh este direct dependentă de


autenticitatea acestuia.
Problema care s-a pus a fost aceea dacă Moise este sau nu este autorul
întregului Pentateuh.
Textul Pentateuhului îl atestă, cu evidenţă, pe Moise drept autor, drept
receptacul al Revelaţiei divine, iar Biserica, în concordanţa cu tradiţia şi şcolile
rabinice, a omologat această atestare încă din epoca apostolică. Acest lucru îşi are
temeiul cu precădere în faptul că Însuşi Mântuitorul Hristos îl prezintă pe Moise
drept autor al Legii: „Oare nu Moise v-a dat Legea?”(In 7, 19), „toate cele scrise
despre Mine în Legea lui Moise...” (Lc 24, 44); la fel şi Sf. Evanghelişti: „şi când s-
au împlinit zilele curăţirii lor după Legea lui Moise...” (Lc 2, 22), „...căci Legea

32
prin Moise s-a dat...” (In 1, 17), „L-am aflat pe Acela despre Care a scris Moise în
Lege” (In 1, 45); de asemenea, Sf. Ap. Pavel: „...ca şi din Legea lui Moise, şi din
prooroci să-i încredinţeze despre Iisus” (Fapte 28, 23), „într-adevăr Moise scrie
despre dreptatea ce vine din Lege” (Rom 10, 5). Sfinţii Părinţi, atât răsăriteni cât şi
apuseni, sunt unanimi în a recunoaşte originea mozaică a Pentateuhului.
Critica autenticităţii Pentateuhului se împarte în:
 critica pozitivă: arată, în baza argumentelor istorice şi a dovezilor interne, că
Pentateuhul este opera lui Moise;
 critica negativă: combate teoriile adverse autenticităţii;
Orice problemă de autenticitate este, în general, una istorică, căci autenticitatea
afirmă un fapt istoriceşte petrecut, iar o problemă istorică poate fi demonstrată doar
cu argumente externe istorice, ele fiind singurele decisive, în timp ce argumentele
interne sunt de natură a da doar probabilitate şi a întări concluziile la care conduc
dovezile istorice.
În ceea ce priveşte Pentateuhul, nu se susţine că textul actual este identic cu
autograful lui Moise, ci se afirmă doar păstrarea integrităţii dogmatice a textului. În
decursul veacurilor au fost omise anumite părţi, după cum au fost adăugate
introduceri ulterioare, s-au produs chiar unele inversiuni în ordinea textului, dar
toate acestea nu sunt de natură să prejudicieze integritatea dogmatică, autoritatea şi
autenticitatea Pentateuhului.

IV.5 Profeţii mesianice în Pentateuh

În cărţile Vechiului Testament, toate textele care vorbesc despre persoana şi


lucrarea lui Mesia poartă numele de profeţii mesianice.
Numele Mesia (în greceşte Hristos), derivând de la ebraicul maşa=a unge,
înseamnă Unsul Domnului şi Îl indică pe Mântuitorul promis de Dumnezeu.
Aproape toate cărţile canonice veterotestamentare vorbesc în sens profetic
despre Mesia, iar în Pentateuh locurile cu caracter mesianic sunt numeroase, cele
mai importante fiind:

 Protoevanghelia
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Aceea îţi
va zdrobi ţie capul, iar tu Îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15)
Aceasta este cea dintâi profeţie mesianică, marcând chiar începutul ideii
mesianice, Dumnezeu sădind în sufletul omului căzut nădejdea într-un ajutor divin,
datorită căruia omenirea va fi eliberată din robia păcatului şi a morţii. Dumnezeu le
arată astfel protopărinţilor şi urmaşilor lor, că lupta dintre ei şi diavol nu va fi fără
izbândă, ci încununată de victorie atunci când se va întrupa Mesia.
Profeţia se încadrează în prima fază de dezvoltare a ideii mesianice şi are în
vedere naşterea lui Mesia dintr-o urmaşă a Evei.
Protopărinţii au crezut că Cel făgăduit va veni curând, de aceea, atunci când
Eva naşte primul copil, ei se duc cu gândul la Acela despre Care le vorbise
Dumnezeu. Neamul omenesc, de la Adam până la potop, a păstrat vie nădejdea
venirii Răscumpărătorului. După amestecarea limbilor la turnul Babel şi răspândirea
oamenilor pe tot pământul, promisiunea făcută în protoevanghelie s-a păstrat, mai

33
mult sau mai puţin, la fiecare popor în parte, fiecare însă, înţelegând-o într-un fel
propriu.
„Vrăjmăşia” de care se vorbeşte în acest text se referă la şarpe şi femeie,
însă textul indică un anumit şarpe, pus în raport de egalitate cu bărbatul şi în raport
de superioritate intelectuală cu femeia. Şarpele despre care se face vorbire aici, în
Vechiul Testament îl întruchipează pe diavol, iar în Noul Testament, diavolul este
numit: „şarpele cel vechi”, „satana”, „balaurul cel mare” care înşeală pe toată
lumea.
Sfinţii Părinţi spun că şarpele care i-a ispitit pe primii oameni a fost un
instrument prin care a lucrat diavolul, el a fost un şarpe real, însă l-a reprezentat pe
satana.
Femeia despre care vorbeşte acest text este considerată de unii exegeţi ca
fiind Eva, iar prin „sămânţa” ei înţeleg pe urmaşii Evei, adică întreaga omenire. Alţi
exegeţi văd aici o femeie a viitorului, pe Maria, iar prin „sămânţa” ei Îl înţeleg pe
Mesia. Sunt şi exegeţi care consideră că textul se referă la Eva, în sens literar şi la
Maria, în sens spiritual.
„Sămânţa” şarpelui semnifică răul colectiv din lume, iar individual pe
diavol.
În partea a doua a acestei profeţii, atenţia cade pe pronumele masculin
„Acela”, despre Care ni se spune că şarpele va putea să-i înţepe doar călcâiul,
muşcătura nefiind fatală, în timp ce El îi va sfărâma capul şarpelui, ceea ce
echivalează cu distrugerea totală.
Vorbind de acest text, Sf. Ap. Pavel înlocuieşte „sămânţa femeii” cu titlul
mesianic „Domnul păcii” (Rom 16, 20), potrivit tâlcuirii pauline avem: Urmaşul
femeii este de origine divină şi El va fi deplin învingător în războiul cu satana
(şarpe). Învăţătura paulină trece în Sfânta Tradiţie.
Aşadar, profeţia afirmă următoarele: în decursul existenţei sale, omenirea va
trebui să lupte cu Răul, sub toate manifestările lui, însă, printr-un reprezentant
celebru, Urmaş al Evei, ea va ieşi învingătoare.

 Binecuvântarea lui Noe


„Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi! Binecuvântat să fie
Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să-i fie rob! Să-l înmulţească Dumnezeu
pe Iafet şi să locuiască în corturile lui Sem, iar Canaan să le fie slugă” (Facerea 9,
25-27)
Canaan cel blestemat aici de Noe să fie rob, nu este fiul lui Noe, ci nepotul
lui, adică fiul lui Ham.
Origen comentează acest loc arătând că, primul vinovat al scenei relatate
anterior în cap. 9, este Canaan, întrucât el a fost primul martor ocular, apoi l-a
chemat pe tatăl său, Ham, şi amândoi au râs.
Se pare că blestemarea lui Canaan în locul lui Ham a fost făcută, pe de o
parte, pentru că Ham fusese anterior binecuvântat, deci cu greu putea să cadă asupra
lui blestem, iar pe de altă parte, pentru a arătă că blestemul părinţilor are efecte
dezastruoase asupra descendenţei.
Sem este binecuvântat cu o binecuvântare spirituală. Dumnezeu este numit
„Dumnezeul lui Sem”, aşa cum, pentru a specifica raporturile dintre Avraam şi

34
Dumnezeu, Dumnezeu este numit „Dumnezeul lui Avraam”, iar Mântuitorul Îl va
numi „Dumnezeul Meu”.
În conformitate cu profeţia lui Noe, Dumnezeu va intra într-o legătură
specială cu Sem, neamul lui urmând beneficia de binecuvântări divine deosebite, în
calitatea sa de purtător al făgăduinţelor dumnezeieşti.
Iafet este binecuvântat cu o binecuvântare materială, dar cu perspectiva de a
lua parte la binecuvântarea spirituală a lui Sem: „să locuiască în corturile lui Sem”.
Binecuvântările şi blestemul evidenţiază faptul că păcatul se pedepseşte, iar
virtutea se răsplăteşte.
 Făgăduinţa făcută lui Avraam
„Şi Eu voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi
vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe
cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate
neamurile pământului”(Facerea 12, 2-3)
Datele generale despre persoana lui Mesia se întregesc prin grupul de texte
care conţin făgăduinţele făcute de Dumnezeu patriarhului evreu Avraam (Fc 12, 2-3;
18, 18; 22, 17-18).
Promisiunile divine făcute lui Avraam privesc prosperitatea materială şi
spirituală a urmaşilor săi, întrucât din familia sa se va naşte Mesia. Este afirmată
universalitatea mântuirii, arătându-se că binecuvântările mesianice se vor revărsa nu
doar asupra descendenţilor trupeşti ai lui Avraam, ci şi asupra tuturor celor de alt
neam care vor crede în Mesia: „se vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului”.
Evanghelia după Matei, care deschide seria cărţilor canonice ale Noului
Testament, are ca prim verset „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul
lui Avraam...”, arătând astfel împlinirea celebrităţii făgăduite de Dumnezeu lui
Avraam, „şi-ţi voi mări numele”, patriarhul evreu fiind „tatăl” Mântuitorului, după
trup, peste veacuri.
Toţi Sfinţii Părinţi au recunoscut caracterul mesianic şi eshatologic al
acestui text.
 Urmaşul celebru
„Te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să
fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării ... şi se vor binecuvânta prin
neamul tău toate popoarele pământului” (Facerea 22, 17-18)
Această nouă promisiune divină făcută lui Avraam a fost determinată de
deosebita credinţă de care patriarhul evreu a dat dovadă, precum şi de faptul că el a
păstrat toate poruncile Domnului.
Îi este din nou făgăduită o posteritate extrem de numeroasă. Izvorul
binecuvântării va fi un descendent ilustru al lui Avraam, iar obiectul binecuvântării
este întreaga omenire.
Asemenea făgăduinţe divine au fost repetate şi celorlalţi patriarhi evrei:
Isaac (Fc 26, 4) şi Iacob (Fc 28, 14).
 Profeţia lui Iacob
„Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele lui, până ce va
veni Împăciuitorul (Şilo), Căruia se vor supune popoarele” (Facerea 49, 10)

35
Această profeţie a fost făcută de ultimul patriarh evreu, Iacob, pe patul de
moarte şi ea se încadrează în cuvântarea rostită celor 12 fii ai săi. Textul este, în
acelaşi timp, şi o binecuvântare şi o profeţie.
Cei 12 fii ai lui Iacob sunt binecuvântaţi de acesta, în ordinea vârstei lor. În
fiecare binecuvântare există o referire la persoana pentru care este făcută, iar aceste
referiri au în vedere fie un viitor apropiat, fie perioada mesianică.
Versetele 8-9 introduc profeţia propriu-zisă, Iuda fiind numit „pui de leu”,
numire ce indică faptul că Iuda şi seminţia lui va avea întâietate între fraţii săi şi
seminţiile lor.
În antichitate, cel care conducea trebuia să poarte un sceptru, simbol al
suveranităţii şi regalităţii.
Iacob prevesteşte că Iuda şi urmaşii lui vor deţine un primat între ceilalţi fii
ai lui Israel „până ce va veni Şilo”. Expresia „până ce va veni Şilo” poate avea
sens de finalitate sau de continuitate, ceea ce înseamnă că domnia lui Iuda se va
termina sau nu, la venirea lui Şilo. Sensul acestei expresii depinde de interpretarea
termenului Şilo, iar acestui termen i-au fost date multiple interpretări. Astfel, Şilo ar
avea sensul de: Nou născutul, sau Salem (Ierusalim), sau Şilo (oraş cu acest nume în
Ţara Sfântă), sau Împăciuitorul, sau Acela căruia i se cuvine domnia ş.a. Oricum,
un lucru e sigur, termenul Şilo are încărcătură mesianică.
În concluzie, profeţia spune că: urmaşii lui Iuda vor avea un viitor strălucit,
vor deţine o superioritate în mijlocul poporului Israel, marcată de faptul că din
această seminţie se vor ridica regi începând cu David şi până ce va veni Şilo, adică
Mesia, descendent şi El din Iuda. În acest moment va înceta stăpânirea politică şi va
continua sub o altă formă, cea spirituală, căreia i se vor supune toate neamurile.
Această nouă formă de stăpânire, cea spirituală, este prefigurată de prioritatea şi
superioritatea lui Iuda între fraţii săi, prioritate ce nu va înceta prin sosirea lui
Mesia, ci tocmai prin El va atinge cel mai înalt grad de dezvoltare.
De remarcat că, spre deosebire de textele mesianice anterioare, această
profeţie se referă în mod direct şi explicit la Mesia, Care îşi va exercita deplina Sa
putere pe plan spiritual.
 Steaua lui Iacob
„Ieşi-va din sămânţa lui (Israel) un om care va stăpâni neamuri multe... Îl văd, dar
acum încă nu este; Îl privesc dar nu de aproape; o Stea va răsări din Iacob şi un
toiag se va ridica din Israel şi va lovi căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va
zdrobi” (Numerele 24, 16-17)
Profeţia este rostită de vrăjitorul păgân Valaam. Sensul mesianic al textului
este evident. Printr-un fascicul de lumină revelatoare, Valaam străbate timpurile
până în vremea lui Mesia, pe Care Îl vede născându-Se ca descendent al lui Iacob.
Origen spune că profeţia se referă la Mântuitorul Care avea să vină la
„plinirea vremii”. Şi targumele prezintă acest text ca fiind o profeţie mesianică.
Aşadar, Dumnezeu a binevoit să descopere, uneori, în mod pozitiv, şi
popoarelor păgâne faptul că Mântuitorul lumii Se va naşte din poporul Israel.
Cuvintele profeţiei lui Valaam exprimă descendenţa israelită a Mântuitorului
Hristos, textul acestei profeţii, consemnat de Moise, prevesteşte cu 13 secole înainte
momentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, a Cărui împărăţie va cuprinde toate
neamurile pământului.

36
 Profetul cel Mare
„Prooroc asemenea mie îţi va ridica Domnul, Dumnezeul tău, dintre fraţii tăi; pe
Acela să-L ascultaţi!” (Deuteronom 18, 15)
Această profeţie a fost rostită de Moise în cea de a doua cuvântare ţinută în
faţă israeliţilor. El vesteşte că Mesia va fi un Mare Profet, adică un vestitor
desăvârşit al voii divine.
Într-adevăr, Moise a fost un mare profet, prin el Dumnezeu a vorbit
poporului şi a încheiat cu acesta legământul sinaitic, dar, dintr-un anumit punct de
vedere, se poate spune că Isaia, de exemplu, a fost un profet mai mare decât Moise.
Însă acest text vorbeşte despre Profetul cel Mare ca fiind asemenea cu
Moise din perspectiva activităţii desfăşurate de Moise, adică a faptului că Profetul
cel Mare va încheia un Nou Legământ, va da o Lege nouă şi învăţătura Sa va
reprezenta un dreptar spiritual desăvârşit.
Analizând acest text, Procopiu de Gaza spune: „Moise e profet ca şi Hristos,
căci Moise a eliberat poporul din Egipt, iar Hristos lumea din ghearele diavolului”.
Valoarea şi importanţa viitorului profet este subliniată de Moise prin
îndemnul adresat poporului de a asculta de persoana lui Mesia.
Vechii evrei îl identificau pe acest profet mare cu Iosua Navi, Ieremia sau
altul, dar, conştienţi că profeţia nu se împlinise în persoana niciunui profet, în
vremea Mântuitorului evreii încă îl aşteptau pe adevăratul profet promis de Moise.
Caracterul mesianic al acestui text este confirmat de autorii
noutestamentari, care îl aplică la persoana Mântuitorului Iisus Hristos (Fapte 3, 22;
In 1, 21).

IV.6 Valoarea socială a legilor din Pentateuh

Moise nu este un legiuitor oarecare, ca Hamurabbi, Numa Pompiliu, Solon


sau Licurg, iar legile cu caracter social expuse în Pentateuh nu sunt compuse nici ca
urmare a studiului efectuat asupra legilor antice contemporane, după cum nu sunt
nici imitarea sau modificarea acestora, nici o codificare a dreptului practicat în mod
obişnuit în acea vreme, ci ele sunt aprobate de Dumnezeu prin aşezarea lor într-o
carte scrisă după voia şi sub călăuzirea Sa.
Acest aspect deosebit Îl angajează direct pe Dumnezeu şi face ca adevărul şi
dreptatea acestor legi să fie de natură a întări sau a compromite adevărul
monoteismului iudaic însuşi.
Deci, întrebarea care se pune, este următoarea: pot aceste legi servi ca bază
a unei drepte aşezări sociale pentru întreaga omenire?
Ca răspuns, trebuie avut în vedere, în primul rând, caracterul istoric ale
legilor pe care Dumnezeu le-a promulgat prin Moise.
Astfel, aceste legi au fost date, acum 3. 500 ani, unui popor în scopul
organizării lui sociale. Ori, în acea vreme, problematica socială nu era atât de
complexa, cum va deveni ulterior, singurul criteriu de orientare în rezolvarea
problemelor de acest tip, fiind bunul simţ, ce a fost sădit de Dumnezeu în firea
omului. La vremea respectivă, poporul biblic căuta forme potrivite unei evoluţii
sociale sănătoase.

37
Tendinţa de a imita şi a importa aşezăminte străine este caracteristică
tuturor popoarelor, deci a existat şi la poporul biblic, şi ea este socotită, în general,
un factor de progres şi evoluţie, însă, de multe ori, sunt imitate şi lucruri
dăunătoare.
Prin alegerea pe care a făcut-o cu privire la poporul Israel, căruia i-a
conferit un rol special în planul divin de mântuire a lumii, Dumnezeu nu a schimbat
firea acestui popor, ci doar a intrat într-o legătură specială cu el, făcându-i
descoperiri pentru ca acesta să păstreze legea naturală şi ideea mesianică, în toată
puritatea ei. În acest scop, Dumnezeu dă multe dispoziţii conforme cu legiuirile
contemporane sau mai vechi, care proveneau din legea naturală. Cu caracter
temporar, sunt tolerate şi anumite stări contrare legii naturale (ex. poligamia), în
timp ce alte abuzuri sunt restricţionate în fondul lor, fiind păstrată doar forma
externa (ex. sclavia). În toate, Dumnezeu procedează planificat.
Toate dispoziţiile sociale teocratice au un profund caracter umanitar.
Străinul trebuie tratat cu bunătate şi cu dragoste, el nu trebuie nedreptăţit
sau asuprit. Umanitarismul se dezvoltă atât de mult, încât dragostea cade şi asupra
animalelor, care sunt şi ele lăsate să se odihnească în zi de sabat, iar anul jubileu şi
anul sabatic erau ani în care pământul, în acelaşi scop, era lăsat nelucrat. Şi
prevederile în caz de război dovedesc acelaşi spirit umanitar, căci înainte de a trece
la cucerirea armată a unei cetăţi, locuitorii trebuiau întrebaţi dacă acceptă să se
predea în condiţii paşnice, spre a evita vărsarea de sânge. Legea mozaică acordă o
grijă deosebită sprijinirii săracilor, văduvelor, orfanilor şi străinilor.
Aceste dispoziţii umanitare cuprind legea iubirii aproapelui şi pot fi reduse
la legea fundamentală creştină: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, aşa să le
faceţi voi lor!”.
Temelia vieţii sociale a fost hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, pentru că în om a
fost sădit sentimentul social, care s-a dezvoltat mai întâi în viaţa de familie şi, apoi,
în societate.
Pentru ca viaţa familiala să fie aducătoare de fericire, la temelia ei se aşează
relaţia monogamă, în care soţul şi soţia formează o singură unitate morală. Însă, pe
măsură ce păcatul s-a înmulţit, degradarea morală a oamenilor s-a accentuat, astfel
încât a fost introdusă, în mod abuziv faţă de voinţa divină, poligamia. La poporul
evreu, poligamia a fost o stare excepţional tolerată, ea fiind, de regulă, apanajul
regilor. Legea lui Moise nu a curmat nici ea acest abuz, de fapt ea a ales dintre două
aspecte rele, pe cel mai puţin rău, adică, între situaţia existenţei unor relaţii trupeşti
în afară căsniciei şi poligamie, a fost preferată poligamia. Însă această acceptare a
fost restricţionată: legea prevedea posibilitatea de a avea doar 2 soţii şi interzicea
orice discriminare între copiii rezultaţi de la aceste soţii.
Pe de altă parte, poligamia nu a fost considerată împotriva legii naturale,
deoarece la poporul evreu s-a urmărit înmulţirea neamului.
Starea socială a femeii, la poporul evreu, a fost indiscutabil mai bună
comparativ cu cea existentă la alte popoare. Femeia nu are statut de sclavă, ci are
anumite drepturi, chiar dacă nu egale cu ale bărbatului, are libertatea de a se
manifesta în viaţa socială, impunându-se doar o atitudine rezervată faţă de străini,
putând lua parte la manifestaţii publice. O deosebită grijă acordă Legea fidelităţii
conjugale. Prostituţia era interzisă, violul sever sancţionat, iar adulterul oricărei

38
părţi atrăgea pedeapsa capitală. De aceea, la evrei nu a existat o decădere morală
publică.
Sclavia nu a fost interzisă de Legea mozaică, dar s-a încercat îngrădirea şi
diminuarea efectelor ei.
La poporul evreu, sclavii erau consideraţi servitori ai casei, stăpânul nu
avea drept de viaţa şi de moarte asupra sclavilor săi, aşa cum se întâmpla la alte
popoare. O situaţie mai grea o aveau sclavii proveniţi dintre străini şi dintre captivii
de război. În cazul mutilării unui sclav acesta devenea liber, iar dacă tratamentul
aplicat de stăpân sclavului era inuman, acesta avea dreptul de a pleca de la
respectivul stăpân şi a-şi alege altul. Sclavii aveau dreptul la repaus sabatic, iar în
anul sabatic erau scutiţi de munci grele.
Plata unui muncitor cu ziua acoperea dublul necesarului de hrană pentru o
zi.
S-ar putea reproşa Legii că nu a desfiinţat sclavia. În fapt, atât Legea, cât şi
Creştinismul nu au urmărit o revoluţionare socială, ci promovarea spirituală a
individului.
Pentru apărarea drepturilor şi bunurilor individuale şi pentru sancţionarea
abuzurilor, Legea mozaică a prevăzut justiţia şi modul de aplicare a acesteia.
Dumnezeu este izvorul tuturor drepturilor şi bunurilor omului, de aceea, El este
singurul Care are dreptul de a judeca şi sancţiona. Judecătorii se numeau
„elohimi”=dumnezei, arătându-se prin asta că judecata lor vine de la Dumnezeu.
Lămurirea cauzelor se făcea printr-un proces public: inculpatul era obligat să se
prezinte, în caz contrar putea fi adus cu forţa, obligatorie era şi prezenţa martorilor
şi audierea lor, jurământul şi probarea vinovăţiei făcându-se cu minimum 2 martori.
Sentinţa era executată în faţa judecătorilor, iar, dacă respectivul caz reclama
pedeapsa capitală, execuţia era publică.
În privinţa dreptului de proprietate, Legea face distincţie între bunurile
mobile şi bunurile imobile. Primele formează proprietatea personală individuală şi
pot fi trecute de la o persoană la alta doar prin vânzare-cumpărare. Bunurile
imobile, adică pământul şi clădirile, nu beneficiau de acelaşi regim, întrucât
singurul şi adevăratul proprietar al pământului era considerat Dumnezeu, omul fiind
un simplu beneficiar al roadelor lui. În anul jubileu, proprietăţile rurale înstrăinate,
din orice motiv, reveneau la vechii proprietari. În acest fel, nu se putea vorbi de o
vânzare propriu-zisă a pământului, căci el nu-şi schimba proprietarul, vândute fiind
doar roadele respectivului pământ.
Testamentul era necunoscut în Legea Veche, deoarece moştenirile erau
reglementate prin dispoziţiile Legii.
Străinii beneficiau şi ei de prescripţiile Legii, cu condiţia să nu practice
ritualurile păgâne. Nu se cunoşteau cerşetorii şi vagabonzii, deoarece cei ajunşi într-
o situaţie financiară dificilă se vindeau ca robi.
Camăta fiind interzisă prin Lege, împrumutul la evrei nu avea caracterul
unei afaceri, ci al unei fapte de milostenie. Dobândă se putea percepe doar de la
străini, pentru că şi aceştia cereau, la rândul lor, dobândă.
Cu referire la dreptul penal, acesta a urmărit:
 să stingă din inima omului înclinarea spre nelegiuire;
 sancţiunea se extindea şi asupra încălcării voinţei divine;

39
 pedeapsa să fie proporţională cu vina şi să-l vizeze doar pe cel culpabil, deci
nu se răsfrângea şi asupra familiei acestuia;
 pedeapsa să fie conformă cu imputabilitatea morală a vinovatului, adică se
lua în calcul intenţionalitatea faptei comise;
Orice evreu avea obligaţia de a denunţa o fărădelege despre care avea
cunoştinţă, însă nu avea dreptul să se răzbune singur, răzbunarea personală fiind
pedepsită.
Sancţiunile prevăzute erau, de regulă, umane şi ţineau cont de demnitatea
fiinţei umane.
Crima împotriva dreptului de proprietate nu se pedepsea cu moartea, iar
pedepsele fizice nu erau nici prea umilitoare, nici prea dureroase.
Legea mozaică apăra şi bunurile morale: onoarea, numele, cinstea femeilor.
Orice degenerare morală, sexualitatea excesivă sau sadismul erau grav pedepsite.
Legi pentru violarea drepturilor de proprietate imobilă nu au fost date, ni se
spune doar că Legea pedepsea mutarea pietrelor de hotar.
Furtul şi delapidarea se pedepseau cu restituirea bunului însuşit în mod
abuziv, plus 1/3 din preţul real al acestuia.
Între dispoziţiile sociale ale Pentateuhului sunt şi unele anacronice pentru
societatea actuală.

IV.7 Test de evaluare

I. Până în secolul al III-lea î Hr. când a apărut Septuaginta se considera că Moise


a scris: 1 o singură carte numită de evrei Tora, 2 cinci cărţi bine delimitate
între ele, 3 anumite fragmente din acele cărţi.
II. Profeţia mesianică făcută de Iacob conţinând termenul “Şilo” se referă la: 1
nou născut, Salem (Ierusalim), 2 oraşul Şilo din Ţara Sfântă, 3 Împăciutorul,
Acela căruia i se cuvine domnia.
III. În ce constă caracterul umanitar al legilor din Pentateuh: 1 legi care
reglementează cultul divin, 2 legi care fixează raporturile dintre rege şi supuşii
săi, 3 legi referitoare la instituirea căsătoriei, starea oamenilor, categorii
sociale, dreptul de proprietate şi moştenire.
 Răspunsuri: 1-1, 2-1,2,3,; 3-3.

V Cartea lui Iosua Navi

Cuprins:
5.1 Numele şi cuprinsul cărţii
5.2 Scopul şi originea cărţii
5.3 Timpul şi autoritatea cărţii
5.4 Textul cărţii
5.5 Test de evaluare

40
Obiective educaţionale:
Parcurgând acest curs studentul va fi capabil:
 Să înţeleagă dreptul de stăpânire al israeliţilor
 Să cunoască elemente informative necesare înţelegerii cărţii Iosua Navi

5.1 Numele şi cuprinsul cărţii


Cuvinte cheie: Cartea lui Iosua îşi datorează numele personajului principal din cuprinsul
Iosua, Rahab, ei. Iosua, în ebraică, înseamnă Domnul este mântuire.
habiru Septuaginta traduce Iosua prin Isus al lui Navi sau Nun, adică Isus, fiul lui
Navi.
Iosua Navi este cel care, la capătul călătoriei prin pustia Sinaiului, a fost
rânduit de Dumnezeu pentru a prelua conducerea poporului israelit după moartea lui
Moise. Ocuparea teritoriului din vestul Iordanului, adică a pământului propriu-zis al
Canaanului, şi împărţirea lui celor 12 triburi, se vor face sub conducerea lui Iosua.
Cuprinsul cărţii lui Iosua Navi poate fi structurat în 2 părţi:
Partea I –Cap. 1-12
În această primă parte este relatată cucerirea Canaanului, acţiune care,
deşi are caracterul unei campanii armate, este în foarte mică măsură opera
armelor, ea fiind, în principal, rezultatul ajutorului pe care Dumnezeu îl dă
poporului Său.
Din estul Iordanului, Iosua trimite 2 iscoade în Canaan, cei doi scapă cu
bine datorită ajutorului dat de Rahab şi se întorc cu informaţii despre cetatea
Ierihon. Iordanul este trecut în mod miraculos, prin despărţirea apelor, ca şi în cazul
Mării Roşii. Israeliţii vor ridica un monument alcătuit din 12 pietre luate din albia
Iordanului, în amintirea acestei minuni.
Tot miraculos este cucerită şi cetatea Ierihonului, ale cărei ziduri se vor
prăbuşi, pur şi simplu, la strigătele poporului şi la sunetele din trâmbiţă ale
preoţilor. În Ghilgal, sunt supuşi tăierii împrejur cei din pustiu şi se serbează primul
Paşte în Canaan. Locuitorii Ierihonului sunt măcelăriţi, fiind cruţată doar Rahab,
care este luată în căsătorie de Salmon, din tribul lui Iuda. Pe Rahab o regăsim în
genealogia Mântuitorului (Mt 1, 5).
Următoarea cetate atacată de israeliţi este cetatea Ai, la cucerirea căreia nu
mai sunt ajutaţi de Iahve, datorită nelegiuirii comise de Acan. Acan îşi însuşise
anumite bunuri provenite din cetatea Ierihon (o manta, 200 sicli de argint şi 1 drug
de aur), acest lucru fiind contrar dispoziţiilor divine, în virtutea cărora toate
bunurile cetăţii ar fi trebuit distruse. Pentru fapta sa, Acan este pedepsit de popor
(lapidat şi apoi ars), iar Dumnezeu îi ajută să cucerească cetatea Ai.
Cetatea Ghibea scapă graţie vicleşugului locuitorilor ei, care încheie un pact
de neagresiune cu evreii, iar ca urmare a înţelegerii ghibeoniţii devin slujitori
permanenţi ai cortului sfânt.
5 regi amorei se coalizează împotriva evreilor, dar sunt învinşi, datorită unei
noi minuni divine, Dumnezeu oprind soarele pe cer, spre a prelungi timpul de luptă
al evreilor.

41
Spre finalul acestei prime părţi este expusă sumar cucerirea zonelor de nord
şi sud ale Canaanului, iar în încheiere se prezintă o listă a numelor regilor învinşi de
israeliţi, la est şi vest de Iordan.

Partea a II-a –Cap. 12-24


Este o parte geografic-istorică, relatând evenimentul împărţirii Canaanului
celor 12 seminţii ale lui Israel.
În conformitate cu dispoziţiile lui Moise, seminţiile Dan, Zabulon, Neftali,
Aşer, Efraim, Isahar, Simeon, Veniamin, Iuda şi jumătate din seminţia lui Manase
primesc, prin tragere la sorţi, pământ în partea de vest a Iordanului.
Seminţiile Ruben, Gad şi cealaltă jumătate a seminţiei Manase primesc
teritorii în partea de est a Iordanului, aşa cum ei ceruseră şi Moise hotărâse.
Având în vedere că era destinată slujirii preoţeşti, seminţia lui Levi nu a
primit un teritoriu anume, ci doar 48 cetăţi cu terenurile înconjurătoare, răspândite
în tot Canaanul, spre a putea servi trebuinţelor religioase ale întregului popor.
Hotarele teritoriilor cuvenite triburilor au fost determinate, sub aspect
geografic, în mod amănunţit. Pământul a fost împărţit de către Iosua Navi şi
arhiereul Eleazar, iar prin tragerea la sorţi, teritoriul fiecărui trib a fost hotărât de
Dumnezeu.
Sunt stabilite 6 cetăţi de azil, menite să adăpostească pe cei vinovaţi de
omor prin imprudenţă, 3 la est de Iordan (Beţer, Ramot, Golan) şi 3 la vest de
Iordan (Hebron, Sichem, Chedeş).
Iosua dă sfaturi poporului şi reînnoieşte legământul dintre Iahve şi fiii lui
Israel, pentru ca ei să-şi poată împlini misiunea şi astfel să se reverse asupra lor
binefacerile divine.
De pe muntele Garizim, 6 seminţii (Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi
Veniamin) rostesc binecuvântările ce vor veni peste popor dacă acesta va împlini
voia divină, iar de pe muntele Ebal, celelalte 6 seminţii (Ruben, Gad, Aşer, Neftali,
Zabulon şi Dan) rostesc blestemele ce se vor abate, în caz contrar, asupra poporului.
Triburile care optaseră pentru pământ în estul Iordanului sunt trimise de
Iosua la moştenirea lor, fiind îndemnate să păstreze cu fidelitate legământul cu
Dumnezeu.
Este relatată moartea lui Iosua, în vârstă de 110 ani, el este înmormântat în
muntele Efraim, iar în mormântul său sunt puse cuţitele de piatră folosite pentru a-i
tăia împrejur pe israeliţi în Ghilgal, aşa cum fusese porunca Domnului. Moare şi
arhiereul Eleazar, fiul lui Aaron, care este îngropat în Ghibea. Noul arhiereu este
Finees, fiul lui Eleazar.
Evenimentele relatate în această carte acoperă un interval de aproximativ 50
ani.

5.2 Scopul şi originea cărţii

Scopul acestei cărţi este dovedirea împlinirii promisiunilor divine, întrucât


întreg cuprinsul ei confirmă împlinirea făgăduinţei pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui
Avraam, anume aceea că va da, lui şi descendenţilor lui, stăpânirea asupra

42
Canaanului. Aşa cum reiese din carte, cucerirea Canaanului a fost realizată mai mult
cu ajutorul lui Dumnezeu decât prin vitejia poporului.
Această scriere evidenţiază o nouă etapă a iconomiei mântuirii: aşezarea
neamului biblic în pământul din care va răsări mântuirea.
O parte a reprezentanţilor criticii negative susţin că această carte ar face
parte integrantă din Pentateuh, aşa încât ar fi mai corect să se vorbească de
hexateuh, decât de Pentateuh.
Argumentele pe care le aduc în acest sens sunt următoarele:
 teoriile Pentateuhului, mai ales ipoteza izvoarelor în forma ei
wellhauseniană, se pot aplica şi acestei cărţi;
 cele relatate în cartea lui Iosua sunt o completare logică, istorică şi necesară
a celor expuse în Pentateuh; astfel, dacă Pentateuhul arată dreptul istoric şi divin al
poporului biblic asupra Canaanului, cartea lui Iosua arată faptic executarea acestui
drept;
În realitate, nici un document antic nu consideră cartea lui Iosua ca fiind o
parte a Pentateuhului. Traducătorii alexandrini şi întreaga tradiţie au considerat
această carte ca una detaşată de cărţile lui Moise.

5.3 Timpul şi autoritatea cărţii

Timpul scrierii nu se cunoaşte cu exactitate, dar, se crede, că ar fi cel


imediat următor morţii lui Iosua, întrucât din cuprins reiese că la scrierea cărţii
Rahab era încă în viaţa, movila de piatră ridicată pe malul Iordanului era încă
vizibilă, iar iebuseii încă stăpâneau Ierusalimul.
Partea principală a cărţii, se crede, a fost scrisă de Iosua, dar forma actuală
şi-a primit-o mai târziu, oricum, în mod sigur, anterior anului 1006 î.Hr. Există unii
critici care susţin că, istorisirea opririi soarelui pe cer, eveniment petrecut în timpul
luptei israeliţilor cu coaliţia regilor amorei, nu ar fi fost scrisă de Iosua, pe motiv că,
dacă Iosua ar fi autorul, el nu ar avea de ce să facă referire, pentru confirmare, la
„cartea dreptului”.
Este de presupus că la cartea originală au fost ulterior adăugate unele
istorisiri sau au fost făcute unele schimbări (ex. istorisirea morţii lui Iosua şi
Eleazar).
Autoritatea acestei cărţi este confirmată de mărturii interne şi externe.
Mărturii interne:
 evenimentele relatate în cuprinsul cărţii sunt confirmate şi de alte cărţi ale
Vechiului Testament (Judecători, 2 Regi);
 descrierea geografică a Canaanului este extrem de amănunţită, ceea ce
implică un autor care să fi fost martor ocular;
Mărturii externe:
 cartea afirmă că ţara Canaanului a fost invadată de israeliţi dinspre răsărit,
adică din estul Iordanului, fapt confirmat de inscripţiile găsite la Tell-el-Amarna;
astfel, există tăbliţe care reflectă corespondenţa curţii faraonului cu statele
învecinate, iar între cei care se adresau faraonului era şi principele Abd-hiba al
cetăţii Urusalim (Ierusalim), care, împreună cu alţi conducători de cetăţi-state, se

43
plângea de pericolul asedierii de către acei habiru (evrei) veniţi de dincolo de
Iordan;
 Moise de la Horone, istoriograf armean din sec. V, vorbeşte despre o
inscripţie aflată la Tigisis, în Algeria, inscripţie în limba feniciană, cu textul: „Noi
suntem cei ce am fugit din faţă hoţului Iosua, fiul lui Nun”;
Autoritatea divină a cărţii este atestată de mărturiile unor persoane sfinte:
Pavel, Iacob, fratele Domnului, şi arhidiaconul Ştefan.
Cartea lui Iosua a făcut, totdeauna, parte din canonul Vechiului Testament.
Trebuie spus că există câţiva autori mai noi, care aduc prejudicii grave atât
autorităţii divine, cât şi autorităţii umane a cărţii.
Aceştia aduc în discuţie textul din Nm 21, 2-3, text în care se arată o făgăduinţa
făcută de Israel lui Iahve, dacă va da în mâinile lui poporul din Canaan, anume:
„Ţi-l voi aduce în dar, pe el şi cetăţile lui”, iar Iahve a ascultat glasul lui Israel şi
poporul „i-a adus în dar Domnului, pe ei şi oraşele lor”. În baza celor afirmate
aici, s-a spus că blestemul rostit şi executat asupra locuitorilor din Canaan
reprezintă, de fapt, juruinţe de jertfe umane, folosite pentru a aduce cult lui Iahve.
Asta înseamnă că şi evreii, ca şi alte popoare antice, practicau aducerea de jertfe
omeneşti. Ca dovadă în acest sens, autorii respectivi citează jertfirea lui Isaac, pe
care Iahve o cere lui Avraam, apoi jertfirea fiicei judecătorului Ieftae.
În realitate, întreaga istorie sfântă nu face nici o referire la jertfe omeneşti;
episodul cu privire la jertfirea lui Isaac reprezentând doar o încercare a tăriei
credinţei lui Avraam. Blestemul rostit şi executat împotriva locuitorilor Canaanului
nu contravine nici bunătăţii, nici milei lui Dumnezeu. Aceste neamuri au fost
pedepsite de Dumnezeu cu nimicirea, tocmai datorită păgânătăţii şi nelegiuirilor lor
(Dt 9, 5), pedeapsa divină venind asupra lor prin iudei.
În ceea ce priveşte autoritatea umană a cărţii, ea este contestată pe temeiul
minunii opririi soarelui pe cer. Dat fiind că oprirea soarelui pe cer presupune
geocentrism, ar rezulta imposibilitatea absolută a fenomenului, deci el ar ieşi chiar
şi din rândul „minunilor”. În fapt, această explicaţie este o reducere la legile
cunoscute, iar o minune, prin însăşi definiţia ei, rămâne inexplicabilă în baza unor
astfel de legi.

5.4 Textul cărţii

Textul acestei cărţi îl avem astăzi în două recenzii: cea masoretică şi cea
alexandrină. Între ele, pot fi semnalate deosebiri destul de numeroase, deşi nu se
ştie care recenzie reproduce textul în forma autentică. Numerele şi numirile din text
sunt corupte, în multe cazuri. Multe din localităţile amintite au rămas necunoscute
până azi. De aceea, textul este destul de obscur şi greu de interpretat.
Cucerirea Canaanului a durat 7 ani, aşa cum reiese din compararea Iosua
14, 7-10 cu Deuteronom 2, 14.
Deşi israeliţii, sub conducerea lui Iosua au parcurs biruitori întreg
Canaanul, ei nici nu i-au omorât pe toţi canaaniţii, nici nu le-au cucerit toate
localităţile şi toate teritoriile. Cucerirea totală a Canaanului va fi, aşa cum anunţase
Dumnezeu, o sarcină a urmaşilor lui Iosua.

44
Cele mai însemnate localităţi din cartea lui Iosua, cunoscute astăzi, ca o
mărturie a veridicităţi acestei cărţi sunt:
Şitim este localitatea din care Iosua a trimis primele iscoade în Canaan; Ghilgal este
o localitate situată între Iordan şi Ierihon, aici a fost aşezată movila de pietre luate
din albia Iordanului şi tot aici se serbează primul Paşte al evreilor în Canaan. În cea
de a doua zi a sărbătorii Paştilor, încetează căderea manei, căci fiii lui Israel s-au
hrănit cu roadele ţării făgăduite.
Ierihon este prima cetate cucerită de evrei, ea este amplasată în Valea Iordanului, la
cca. 10 km nord de Marea Moartă.
Gabaonul este o localitate celebră prin minunea opririi soarelui pe cer.
Sichem este locul morţii şi înmormântării lui Iosua Navi.
Şilo este cetatea care va deveni centrul religios al ţării, aici se instalează cortul
sfânt, ce va rămâne în această localitate până în zilele arhiereului şi judecătorului
Eli.

5.5 Test de evaluare


I. Pedepsirea lui Acan se face pentru: 1 a da o lecţie tuturor israeliţilor în
privinţa furtului, 2 recuperarea bunurilor tăinuite de acesta, 3 îndepărtarea
efectului blestemului aruncat asupra cananiţiilor şi prin extensie şi asupra
bunurilor acestora unele dintre ele ajungând în tabăra israeliţilor prin Acan.
II. Minunea opririi soarelui pe cer este: 1 un eveniment imposibil contrar legilor
naturale, 2 o reluare a modalităţii de lucru observată la Moise pentru a întării
autoritatea lui Iosua capabil deci de o faptă similară înaintaşului său. 3 O
minune ce depăşeşte cunoaşterea umană limitată la nivelul legilor fizice
cunoscute.
III. Dreptul evreilor de a stăpânii Canaanul se datorează: 1 cuceririlor militare
evreieşti, 2 vitejiei lui Iosua Navi, 3 promisiunilor divine făcute lui Avraam.
 Răspunsuri: 1-3, 2-3, 3-3.

VI Cartea Judecătorilor

Cuprins:
6.1 Numele şi cuprinsul cărţii
6.2 Scopul şi unitatea cărţii
Cuvinte cheie: 6.3 Timpul scrierii şi autoritatea
Şofetim, 6.4 Precizări istorico-critice
moabiţi, 6.5 Test de evaluare
filisteni, amoniţi
Obiective educaţionale:
Parcurgând acest curs studentul va fi capabil să înţeleagă:
 Perioada de tranziţie dintre conducerea lui Iosua şi primul rege al
evreilor
 Motivele care au dus la apariţia primelor cazuri de apostazie de la
credinţa mozaică
 Problematica isagogică a cărţii

45
6.1 Numele şi cuprinsul cărţii

Judecătorii (eb. şofetim – gr. κρηταί) erau acei bărbaţi pe care Dumnezeu îi
ridica, la anumite intervale de timp, spre a guverna poporul în vremuri grele, când
neamuri străine invadau teritoriul Ţării Sfinte. Aşadar, ridicarea judecătorilor era
cerută, totdeauna, de împrejurări speciale, motiv din care activitatea lor nu a fost
continuă, nici succesivă, ci, adesea, paralelă, asupra unui trib sau a mai multora, şi
întreruptă pe timp de pace. Cartea relatează evenimentele petrecute de la moartea
lui Iosua şi până la instituirea regalităţii (cca. 1050 î.Hr.), deci acoperă un interval
de 360-400 ani.
După moartea lui Iosua, conducerea poporului este preluată de „bătrâni”. Ei
erau cunoscători ai minunilor dumnezeieşti, ştiau istoria celor 40 ani de peregrinare
în pustiul Sinaiului, în timpul lor poporul Israel slujindu-I cu credinţa lui Iahve.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu generaţia următoare, care nu mai duce la
îndeplinire porunca divină de a-i stârpi pe canaaniţi, limitându-se la încasarea unor
impozite de la aceştia şi, chiar, stabilind contacte cu ei.
Israeliţii sunt avertizaţi de un înger al Domnului, pentru moment ei îşi
reconsideră atitudinea, varsă lacrimi de pocăinţă şi aduc jertfă de ispăşire, dar la
scurt timp cad în idolatrie şi încep să se închine lui Baal şi Astartei, precum şi altor
zeităţi păgâne. Pe lângă aceasta, în pofida interdicţiei divine categorice, iudeii
contractează şi căsătorii mixte, cu neamuri străine. În aceste condiţii, pedeapsa este
inevitabilă şi ea îmbracă forma asupririi venite din partea neamurilor străine.
Primul invadator este Cuşan Rataşaim, regele Mesopotamiei, a cărui
asuprire durează 8 ani, şi de sub ea Dumnezeu îi eliberează prin ridicarea
judecătorului Otniel, fratele mai mic al lui Caleb. Urmează o perioada de 40 ani de
pace.
Însă evreii se întorc la vechile păcate, moabiţii sunt trimişi de Dumnezeu
asupra lor şi îi asupresc până la trimiterea judecătorului Aod. Acesta îl ucide pe
Eglon, regele moabiţilor şi în ţară vin 80 ani de pace.
Filistenii ajung în conflict cu iudeii, judecătorul următor, Şamgar, ucigând,
cu un fier de plug, 600 de filisteni.
Triburile iudaice din nordul ţării sunt asuprite de Iabin, regele Canaanului,
iar Iahve îl trimite pe judecătorul Barac. Barac este ajutat de proorociţa Debora şi
reuşeşte să-i alunge pe invadatori. Generalul lui Iabin, Sisera, este ucis de o evreică,
numită Iaela, pe care proorociţa Debora o preamăreşte, pentru fapta sa, într-o
cântare.
Urmează o noua apostazie a evreilor şi o nouă asuprire, de data aceasta,
venită prin madianiţi. Madianiţii asupresc vreme de 7 ani pe locuitorii din sudul
ţării, răpindu-le recoltele şi silindu-i să trăiască în peşteri. Evreii se pocăiesc, iar
Iahve le ridică pe judecătorul Ghedeon. Anterior, Ghedeon distrusese nişte idoli ai
zeităţilor Baal şi Astarte, motiv din care fusese numit Ierubaal, adică distrugător de
Baal. Acest judecător este încredinţat în mod miraculos de misiunea sa divină, (prin
lâna o dată uscată, apoi plină de rouă) fapt petrecut în Efra, în timp ce Ghedeon
îmblătea secara sub un copac. Inspirat de Dumnezeu, Ghedeon găseşte un mod
ingenios de a-i pune pe fugă pe madianiţi şi, ajutat de 300 luptători, îi măcelăreşte.

46
Poporul îşi exprimă dorinţa de a-l pune rege, dar Ghedeon refuză, primind însă în
dar 1.700 sicli de aur din care va face un efod, care va deveni mai apoi cauza multor
rele în popor. După moartea lui Ghedeon, Abimelec, fiul său, se proclamă rege al
iudeilor, în Samaria. Spre a scăpa de eventualii pretendenţi la această demnitate,
Abimelec îşi omoară fraţii, cu excepţia lui Iotam. Iotam, fiul ce mic al lui Ghedeon,
condamnă fapta lui Abimelec şi ceartă poporul (fabula regelui ales de către copaci).
Acest fapt dă naştere unui război civil, iar Abimelec este ucis de o piatră de moară
pe care o femeie i-o aruncă în cap.
Urmează judecătorii Tola şi Iair . După ei, evreii din partea de răsărit a ţării
cad din nou în idolatrie, pe care Dumnezeu o pedepseşte prin asuprirea venită de la
amoniţi, asuprire ce va dura 18 ani. Judecătorul trimis să-i elibereze este Ieftae, el
face o făgăduinţă Domnului şi, pentru a o respecta, este nevoit să-şi jertfească
singura sa fiică. Ieftae a fost judecător vreme de 6 ani. După el, urmează judecătorii
Ibţan, Elon şi Abdon.
O nouă apostazie a poporului Israel şi filistenii devin instrumentele
pedepsei lui Iahve, israeliţii fiind asupriţi vreme de 40 ani. La sfârşitul acestui
interval de timp, Domnul ridică pe judecătorul Samson, care răzbună toate
nedreptăţile şi asupririle suportate de evrei. Samson va judeca poporul 20 ani.
La sfârşitul acestei cărţii se găsesc două adaosuri, care relatează două
întâmplări caracteristice pentru degenerarea moravurilor în vremea judecătorilor.
Cap. 17-18 conţin istorisirea căderii în idolatrie a tribului Dan, care răpeşte idolul
familiei Mica şi pe levitul ce servea ca preot al idolului, pentru ca apoi idolatria să
fie practicată de tot tribul.
Cap. 19-21 istorisesc o crimă îngrozitoare comisă de locuitorii cetăţii Ghibea, din
tribul lui Veniamin, asupra concubinei unui levit, ce mergea de la Betleemul Iudeii,
la Sichem. Pentru răzbunarea acestei crime, toate seminţiile lui Israel se adună la
Miţpa, însă tribul lui Veniamin refuză să-i pedepsească pe ghibeoniţi, luându-le
chiar apărarea. Se declanşează o luptă între Veniamin şi celelalte seminţii, care se
soldează cu nimicirea, aproape totală, a celor din Veniamin. Cum supravieţuitorii au
fost foarte puţini, iar ceilalţi israeliţi se juraseră înaintea Domnului să nu le dea în
căsătorie fete din triburile lor, tribul Veniamin era ameninţat cu dispariţia. În cele
din urmă le sunt date 400 de fete din Galaad, locuitorii acestei cetăţi nu
participaseră la jurământ, iar pe restul li se îngăduie să le răpească din celelalte
seminţii.

6.2 Scopul şi unitatea cărţii

Cartea Judecătorilor evidenţiază lupta monoteismului contra idolatriei


canaanite. Lipsa unităţii naţionale duce la înmulţirea fărădelegilor, credinţa
monoteistă slăbeşte, starea sacerdotală degenerează, preoţimea îşi pierde autoritatea.
Dumnezeu, potrivit legământului încheiat cu Israel, este nevoit să pedepsească
nelegiuirea. Atunci când Israel a împlinit Legea, în ţară au fost şi vremuri de pace,
timp în care poporul s-a odihnit şi s-a bucurat de linişte.
Aşadar, scopul acestei cărţi este arătarea credincioşiei divine.
Unitatea cărţii şi a autorului sunt evidenţiate de unitatea expunerii.

47
Pentru redactarea cărţii, autorul a apelat la memoriile scrise de bărbaţi
contemporani cu evenimentele, diversitatea acestor izvoare constituind explicaţia
diferenţelor de stil semnalate între diferite părţi ale cărţii. În cuprinsul cărţii nu
există contradicţii de natură să afecteze unitatea sau autoritatea ei, aparentele
contradicţii elucidându-se dacă se ţine cont de faptul că teritoriul Canaanului nu a
fost cucerit dintr-o dată, ci această acţiune s-a făcut progresiv, canaaniţii şi israeliţii
coexistând multă vreme în acest spaţiu geografic. Unele cetăţi se aflau, deci, încă în
posesia canaaniţilor, altele, care fuseseră cucerite de evrei, au fost recucerite de
vechii stăpânitori, toate acestea fiind de natură să explice caracterul aparent
contradictoriu al unor relatări. Introducerea şi adaosurile cărţii se află în strânsă
legătură cu cuprinsul ei şi cu succesiunea evenimentelor. Cele două adaosuri au
doar aparent un caracter independent, în realitate, ele fiind lămuritoare pentru
înţelegerea cuprinsului.

6.3 Timpul scrierii şi autoritatea

Se apreciază că timpul scrierii acestei cărţi este cel al primilor ani ai


domniei lui Saul. La această concluzie s-a ajuns datorită următoarelor aspecte:
 Samuel şi vremea sa nu erau, încă, materie de istorie, motiv din care nici nu se
amintesc;
 în carte, găsim următoarea precizare: „în zilele acelea nu era rege în Israel”, ceea ce
denotă că la momentul scrierii exista rege şi, mai mult, regalitatea era plăcută
poporului; aceste afirmaţii se potrivesc perioadei de început a domniei lui Saul;
Cei mai mulţi exegeţi, inclusiv tradiţia iudaică, consideră că autorul acestei
cărţi este Samuel.
A fost emisă şi părerea că această scriere ar trebui datată mai târziu, părere
ce aduce spre justificare textul de la 18, 30: „Iar fiii lui Dan au ridicat pentru ei
chipul idolului. Iar Ionatan, fiul lui Gherşon, şi fiii săi au fost preoţii seminţiei lui
Dan până în ziua în care în care chivotul a fost dus în robie”.
În privinţa acestui loc scripturistic, unii cred, că robia la care face referinţă ar fi
robia asiriană (722 î.Hr.), în baza faptului că, în unele recenzii, în loc de
baaron=chivot, se găseşte baareţ=pământ.
Dacă se rămâne la termenul „chivot”, atunci textul ar putea, foarte bine, fi
interpretat ca făcând referire la răpirea chivotului de către filisteni, eveniment
petrecut în vremea arhiereului Eli.
Chiar dacă s-ar adopta termenul „pământ”, nu este absolut necesar ca evenimentul
menţionat să fie tocmai robia asiriană, ci ar putea fi vorba de una din călcările
trecătoare de pământ, frecvente în acea epocă.
Autoritatea umană a cărţii este atestată de izvoarele scrise şi orale pe care
autorul le-a folosit în prezentarea evenimentelor ce se întind pe mai multe secole.
Pornind de la diferenţele de stil existente între anumite părţi ale cărţii, s-a
ajuns la concluzia că, fragmente precum: parabola lui Iotam, cântarea Deborei ş.a.,
au fost compuse în baza unor izvoare scrise, în timp ce izvoarele orale folosite au
putut păstra amintirea evenimentelor până la data scrierii lor.
Argumentele interne pledează şi ele pentru autoritatea umană a cărţii:
autorul este sincer, nepărtinitor, aminteşte, deopotrivă, fapte istorice eroice şi fapte

48
detestabile de idolatrie, prezentând şi concepţia morală corectă şi cazuri de
dezbinări interne şi politice. Toate acestea îl arată ca fiind întru totul preocupat de
expunerea adevărului istoric. Pe de altă parte, cuprinsul cărţii se află în strânsă
legătură cu scrierile anterioare, precum şi cu multe din cele ulterioare. Documentele
profane contemporane lipsesc, motiv din care nu se poate verifica adevărul istoric al
cărţii.
Autoritatea divină a acestei scrieri este recunoscută atât de tradiţia iudaică,
cât şi de tradiţia creştină prin primirea consecventă în canonul cărţilor sfinte.
Profetul Isaia confirmă evenimentul înfrângerii madianiţilor, pe care această carte îl
relatează. Cartea Psalmilor face referire la multe evenimente cuprinse în Cartea
Judecătorilor. Sf. Apostol Pavel afirmă şi el autoritatea divină a cărţii.

6.4 Precizări istorico-critice


I.
Zeităţile păgâne cinstite de fiii lui Israel au fost zeul Baal şi zeiţa Astarte.
Termenul Baal are semnificaţia de domn sau stăpânitor.
În Vechiul Testament, soţia îşi numea soţul Baal, adică stăpân.
Pe de altă parte, termenul este folosit spre a numi, câteodată, şi pe
Dumnezeu, atât Dumnezeul adevărat, cât şi dumnezeul fals. Pluralul lui Baal este
Baalim şi semnifică, totdeauna, idoli.
Fiecare regiune geografică şi-a avut Baal-ul său, considerat protectorul ei
special. Se crede că acest idol ar fi fost reprezentat sub formă de soare sau de stea.
Bel al asirienilor şi al babilonienilor este identic cu Baal al canaaniţilor.
Astarte este zeiţa amintită alături de Baal, ea era, probabil, considerată soţia
acestuia. Această zeitate, la asirieni şi babilonieni, o găsim cu numele de Iştar, ei
fiindu-i atribuită fertilitatea atât în lumea vegetală, cât şi în lumea umană. Întrucât
în sfera de activitate a acestei zeiţe se considera că
intră şi sprijinirea oamenilor, rezultă că ei i se atribuia o dublă funcţie, feminină şi
masculină, motiv din care se apreciază că Iştar ar fi fost reprezentată ca o zeitate
androgină.
Treptat, Astarte devine zeiţa voluptăţii şi a dragostei, ei corespunzându-i
zeiţa Venus, la romani şi zeiţa Afrodita, la greci.
Un alt nume des întâlnit în cultele idolatre este acela al zeiţei Aşera, zeitate
despre care se crede că ar fi identică cu Astarte. Cultul Astartei a fost profund
imoral, cuprinzând practicarea prostituţiei sacre.

II.
Efodul făcut de Ghedeon din cei 1.700 sicli de aur.
Termenul efod are mai multe semnificaţii, principala fiind aceea de veşmânt
arhieresc, confecţionat din in. Un astfel de veşmânt folosea şi Ghedeon atunci când
slujea, însă efodul confecţionat de el, din sicli de aur primiţi în dar, nu a fost un
astfel de obiect de vestimentaţie, căci ar fi avut nu mai puţin de 25 kg. Mai degrabă,
pare a fi vorba despre un obiect superstiţios, prin intermediul căruia fie se consulta
voinţa lui Dumnezeu, fie se făcea magie. Acest efod misterios a fost aşezat de
Ghedeon în cetatea sa, Ofra (Efra) şi, cu timpul, el „a devenit o piatră de poticnire
pentru Ghedeon şi casa lui”, dar şi pentru alţii.

49
III.
Problema jertfirii fiicei judecătorului Ieftae a fost pe larg dezbătută de
Sfinţii Părinţi, însă ea se menţine în actualitate, numeroşi exegeţi biblici mai noi
străduindu-se să răspundă la întrebarea: Ieftae şi-a jertfit fiica la modul propriu,
adică o jertfă sângeroasă, prin ardere, sau la modul figurat, în acest caz destinând-o
slujirii la cortul sfânt pentru tot restul vieţii, adică unei feciorii perpetue?
Iosif Flaviu, Talmudul, Origen, Sf. Efrem Sirul, Sf. Ioan Hrisostom, Sf.
Ambrozie, Fer. Ieronim, Fer. Augustin, Toma d’ Aquino ş.a., precum şi mulţi
exegeţi mai noi susţin o jertfire reală.
Deşi Ieftae, înainte de războiul cu amoniţii, a făcut Domnului juruinţă de
jertfă în sens propriu, contând chiar pe eventualitatea unei jertfe umane, totuşi,
opiniile favorabile unei jertfiri la modul figurat, nu lipsesc. Autorii lor aduc în
sprijin laudele ce i-au fost aduse judecătorului Ieftae, laude ce ar fi fost total
incompatibile cu o nelegiuire atât de mare ca cea a aducerii unei jertfe omeneşti. Pe
de lată parte, este greu de crezut că preoţimea ar fi tolerat o comemorare anuală de 4
zile a „victimei”, dacă ar fi fost vorba de o jertfă sângeroasă, dat fiind că o astfel de
practică era cu totul potrivnică Legii Domnului, şi necunoscută în practica
religioasă iudaică.
În concepţia biblică, fecioria perpetuă echivalează cu o adevărată jertfă.
Mai mult, cuvintele „şi n-a cunoscut bărbat...” indică o astfel de jertfă improprie, o
jertfă de feciorie. Despre fiica judecătorului Ieftae ni se spune mai spune şi că a
primit de la tatăl său un răgaz de 2 luni, spre a merge prin munţi şi a-şi plânge
fecioria împreună cu prietenele ei.
Totuşi, textul afirmă explicit că Ieftae a împlinit asupra fiicei sale
făgăduinţa făcută Domnului, ceea ce ar explica durerea pe care el o simte atunci
când, la întoarcerea de la lupta cu amoniţii, fiica sa îi iese în întâmpinare. De aceea,
majoritatea exegeţilor sunt de părere că este vorba despre o jertfă omenească, prin
care Ieftae şi-a împlinit juruinţa pripită, înţelegând că ea este o datorie ce trebuie
negreşit îndeplinită.
În orice caz, faptele săvârşite chiar şi de bărbaţi trimişi de Dumnezeu, sau
ridicaţi în funcţii de El, îi angajează în sens moral pe ei personal şi nu Legea, pe
care fiecare este liber să o respecte sau să o încalce.

6.5 Test de evaluare


I. Dacă evrei au cucerit Canaanul de ce cartea Judecătorilor mai aminteşte de
lupta cu popoare canaanite : 1 pentru că au rămas enclave teritoriale
necucerite, 2 pentru că popoarele respective nu locuiau în Canaan, 3 pentru că
evreii nu au stârpit aceste popoare preferând să convieţuiască cu ele în
schimbul unor avantaje economice
II. Cazuri de idolatrie la Baal şi Astarta în poporul evreu se datorează: 1 uitării
minunilor săvârşite de Dumnezeu datorită succesiunii generaţiilor, 2
influenţelor canonite ce ademeneau la un cult amplu faţă de o zeitate văzută, 3
lipsa unei organizări statale centralizate care să ofere o capitală administrativă
şi religioasă dar care să fie şi capabilă de a îndruma viaţa religioasă a noilor
generaţii

50
III. Judecătorii au fost: 1 oameni viteji care au polarizat spiritele militare ale
evreilor, 2 oameni obişnuiţi din popor aleşi de Dumnezeu pentru a face
judecată popoarelor străine şi dreptate poporului Israel, 3 oameni aleşi ai
poporului rânduiţi cu funcţie de judecători peste anumite triburi iudaice.
IV. Răspunsuri: 1-1,3; 2-1,2,3,; 3-2.

VII Cărţile Rut şi 1,2 Samuel

Cuprins:
7.1 Numele şi cuprinsul cărţii
7.2 Scopul şi istoricitatea cărţii Rut
7.3 Numele şi cuprinsul cărţilor Samuel
7.4 Autorul cărţilor şi autoritatea istorică
7.5 Profeţii mesianice
7.6 Test de evaluare

Obiective educaţionale:
Parcurgând acest curs studentul va fi capabil să înţeleagă:
 Beneficiile unei vieţi virtuoase
 Importanţa genealogică a seminţiei lui David
 Mentalităţile şi obiceiurile vremii
 Să cunoască împrejurările instalării monarhiei iudaice,
 să înţeleagă modalitatea conlucrării teocraţiei cu regalitatea
 Să pătrundă în atmosfera social-politică şi religioasă a monarhiei
davidice
Cuvinte cheie: 7.1 Numele şi cuprinsul cărţii
teocraţie,
monarhie, Cartea Rut este de dimensiuni reduse, are doar 4 capitole, şi îşi datorează
Samuel, Saul, numele eroinei principale din cuprinsul ei. Deşi în canonul actual ea figurează ca şi
David, Goliat. carte independentă, în vechime, constituia un adaos la cartea Judecătorilor.
Septuaginta a aşezat cartea Rut în rândul cărţilor istorice, iar Vulgata îi
precizează poziţia între cartea Judecătorilor şi cărţile lui Samuel. De altfel, aici este
cel mai bine încadrată, deoarece întâmplarea pe care o relatează se petrece în
vremea judecătorilor şi, prin datele pe care le oferă, cartea contribuie, în acelaşi
timp, la istoria originii lui David.
Evenimentele expuse de autor în cartea Rut completează cele 2 adaosuri din
cartea Judecătorilor, oferind, de această dată, un exemplu de viaţa morală prin
ascultare de Legea lui Moise.
Pe scurt, întâmplarea este următoarea: O foamete abătută peste Canaan în
epoca judecătorilor, îl determina pe iudeul Elimelec, originar din Betleem, ca
împreună cu soţia sa, Noemina şi cu cei doi fii ai săi, Mahlon şi Chilion, să
părăsească Canaanul şi să se stabilească în Moab. La scurt timp, Elimelec moare,
iar cei doi fii se căsătoresc cu doua moabitence: Ofra şi Rut. După laţi 10 ani, cei
doi israeliţi mor şi ei, Noemina rămânând astfel singură cu cele două nurori. Cum

51
foametea din Canaan încetase, Noemina se hotărăşte să se întoarcă acasă. Ştiut fiind
că un evreu nu avea voie să se căsătorească cu femei de neam străin, iar Noemina
nu mai avea alţi copii, care să urmeze legea leviratului, soacra îşi sfătuieşte nurorile
să rămână în Moab, aici având posibilitatea de a se recăsători. Ofra găseşte
înţeleaptă judecata soacrei sale şi, în cele din urmă, îi urmează sfatul, în timp ce
Rut, dând dovadă de un ataşament deosebit faţă de Noemina, o însoţeşte în Canaan.
Cele doua femei se aşează la moşia lor. Dat fiind situaţia lor modestă, Rut merge la
cules de spice în urma secerătorilor, pe ogorul unei rude bogate a Noeminei, cu
numele Booz. În baza acestei legături de rudenie şi pentru că Booz o îndrăgeşte şi o
apreciază pe Rut pentru calităţile ei, până la urmă, cei doi se vor căsători. Din
căsătoria lui Booz cu Rut s-a născut Obed, care l-a născut pe Iesei, tatăl lui David.

7.2 Scopul şi istoricitatea cărţii Rut

Cu privire la scopul urmărit de autor prin scrierea sa au fost emise mai


multe opinii. Cea mai îndreptăţită părere pare a fi aceea că autorul cărţii a
intenţionat să arate genealogia lui David şi, prin el, genealogia Mântuitorului
Hristos. De asemenea, autorul a dorit să arate că şi păgânii vor putea fi părtaşi ai
darurilor divine dacă vor ajunge la cunoaşterea Dumnezeului adevărat, aşa cum a
făcut moabiteanca Rut.
Moabiteanca Rut s-a dovedit a fi vrednică de a fi menţionată în genealogia
Mântuitorului Hristos, alături de alte femei păgâne (Rahab) sau păcătoase (Tamara),
acest aspect constituind o lovitură dată orgoliului naţional evreiesc, dat fiind că
iudeii se considerau unicii beneficiari ai darurilor divine.
Istoricitatea întâmplării nu poate fi obiect de discuţie, ea fiind dovedită de
însăşi istorisirea simplă, reală, cu persoane cu caracter consecvent.
Timpul scrierii este aproximat la perioada în care David fusese uns rege, dar
nu se afla încă în posesia puterii regale, deci în ultimii ani ai domniei lui Saul.
Cu privire la autorul scrierii, cea mai puternică opinie, susţinută şi de
Talmud, îl indică drept autor pe Samuel.
Întâmplarea relatată în cartea Rut este, fără îndoială, una reală şi ea aruncă
o lumină asupra vieţii sociale a poporului biblic. Personajele principale dau dovadă
de o atitudine morală deosebită, de înţelepciune, prudenţă, respect, ataşament
deosebit, sentimente umanitare etc. Într-o lume stăpânită de idolatrie şi degradare
morală, toate acestea constituie o pildă de urmat.

7.3 Numele şi cuprinsul cărţilor Samuel

Evreii numesc aceste două cărţi Cărţile lui Samuel şi, în canonul iudaic,
până în sec. XVI d.Hr., ele au alcătuit o singură carte.
În Septuaginta şi Vulgata le întâlnim separate.
Cărţile lui Samuel continuă cele istorisite în cartea Judecătorilor şi prezintă,
pe larg, întemeierea dinastiei davidice. Deşi sunt numite ale lui Samuel, Samuel nu
este autorul lor, ci doar personajul care a deţinut un rol deosebit în evenimentele
epocii.
Aceste cărţi pot fi împărţite astfel:

52
1 Sam 1-7: prolog
1 Sam 8-31: istorisirea pregătirii tronului lui David
2 Sam 1-20: fondarea şi întărirea tronului lui David
2 Sam 21-24: epilog
Prolog – 1Sam 1-7
Acţiunea se petrece în epoca judecătorilor, evreii sunt asupriţi de duşmani,
centrul religios este la Şilo, arhiereul Eli moare, iar în locul lui este chemat Samuel.
Samuel a fost dobândit de mama sa în urma unor rugăciuni stăruitoare şi a fost
educat, la cortul sfânt, de arhiereul Eli.
Samuel adună poporul la Miţpa şi aduce jertfă de ispăşire, spre a obţine
împăcarea poporului cu Iahve. Filistenii nu privesc cu ochi buni această manifestare
cu vădit caracter naţional, motiv din care îi atacă pe israeliţi, dar sunt învinşi.
Samuel se consacră treburilor publice, ridică altare şi aduce jertfe în Rama,
Betel şi Ghilgal.
Istorisirea pregătirii tronului lui David – 1 Sam 8-31
Ajuns la bătrâneţe şi copleşit de mulţimea obligaţiilor ce îi reveneau,
Samuel îşi pune fiii judecători în locul său. Însă aceştia nu se ridică la înălţimea
tatălui lor, nedreptăţile pe care le săvârşeau şi zgârcenia de care dădeau dovadă
determinându-i pe iudei să ceară ungerea unui rege.
Samuel Îl consultă pe Dumnezeu, Care îi spune să îndeplinească voinţa
poporului. Samuel îi avertizează, mai întâi, pe israeliţi asupra problemelor inerente
unui regim monarhic, însă pentru că aceştia insistă să li se ungă un rege, el îl unge
rege pe Saul din tribul lui Veniamin, urmând astfel indicaţiile date de Iahve. Poporul
adunat la Miţpa aprobă alegerea făcută.
Saul îi învinge pe amoniţi şi este confirmat, pentru a doua oară, rege de
israeliţii adunaţi la Ghilgal. În acest fel, regimul judecătorilor încetează şi începe
regimul monarhic (cca. 1050 î.Hr.). Într-o cuvântare publică, Samuel Îl cheamă
martor pe Dumnezeu şi renunţă la demnitatea avută, dar promite că nu va înceta să
vegheze asupra poporului şi să mijlocească între Dumnezeu şi israeliţi. Treptat, Saul
nu-L mai ascultă pe Dumnezeu, motiv din care el este mustrat de Samuel şi i se
prezice că va fi respins de Iahve, ceea ce se va şi întâmpla. Datorită unor acţiuni
necugetate, Saul îşi atrage şi dezaprobarea poporului. Samuel este în căutarea unui
nou rege, iar Dumnezeu îl indică pe David, fiul cel mic al lui Iesei, din Betleemul
Iudeii. David este uns rege.
Domnul îl părăseşte pe Saul, care se îmbolnăveşte psihic, David fiind adus
la curte pentru a-i cânta din harpă. În scurt timp, David ajunge scutierul regelui şi,
într-un război cu filistenii, îl învinge pe Goliat, victorie după care devine ginerele
lui Saul. Între David şi Ionatan, fiul lui Saul, se naşte o mare prietenie. Dar, în
curând, Saul îşi schimbă atitudinea faţă de David şi unelteşte să-l piardă. David fuge
mai întâi în Rama la Samuel, apoi la preotul Ahimelec în Nobe, după care va rătăci
o vreme prin Filistea şi Moab, pentru ca, în cele din urmă, să se întoarcă în casa
părintească. Pentru faptul că l-a ascuns pe David, întreaga familie a preotului
Ahimelec este măcelărită de Saul, fiind cruţat doar Abiatar, care merge la David cu
chivotul Legii.
Saul află de întoarcerea lui David şi reia urmărirea. Din nou fugar, David
rătăceşte prin deşerturile Faran şi Zif, apoi se refugiază la regele filistenilor.

53
Filistenii atacă oastea lui Saul în Valea Izreel, iar Saul, disperat, apelează la o
vrăjitoare din Endor, căreia îi cere să-i mijlocească o întâlnire cu duhul lui Samuel,
la data aceea mort, pentru a-l întreba despre sfârşitul luptei. Într-adevăr Samuel
apare şi confirmă cele mai mari temeri ale lui Saul: va muri împreună cu fiii săi în
lupta de a doua zi, ceea ce se şi întâmplă.
Fondarea şi întărirea tronului lui David – 2 Sam 1-20
După moartea lui Saul, David este proclamat rege în Hebron, a doua oară,
de către tribul lui Iuda. Celelalte triburi fac însă o altă alegere, proclamându-l rege
pe Işboşet, fiul lui Saul. După 7 ani, generalul Abner îl părăseşte pe Işboşet şi trece
de partea lui David, evenimentele se precipită, Abner este asasinat de Ioab, aceeaşi
soartă o primeşte şi Işboşet din mâinile a doi ucigaşi.
David este proclamat rege de toate cele 12 seminţii şi va avea o glorioasă
domnie ce se întinde de-a lungul a 40 ani. În prima jumătate a domniei sale, David
este preocupat de asigurarea hotarelor ţării, în acest sens el poartă lupte cu filistenii,
moabiţii, amoniţii, sirienii şi iudumeii, lupte din care iese biruitor, regatul
dobândind cea mai mare întindere teritorială pe care a avut-o vreodată. În ultimii 20
de ani, regele David îşi îndreaptă atenţia spre organizarea internă a regatului.
Ierusalimul, cucerit de la iebusei, îl transformă în capitală a ţării, reorganizează
preoţia şi cultul, acesta din urmă dobândind o splendoare deosebită prin
introducerea muzicii sacre.
Epilog – 2 Sam 21-24
David îi execută pe toţi descendenţii lui Saul, excepţie ologul Mefiboşet.
Relaţia păcătoasă cu Batşeba, soţia generalului Urie, îi aduce lui David ruina
politică şi spirituală. Regele psalmist este aspru mustrat de proorocul Natan, se
căieşte şi se roagă pentru iertare (Ps 50), însă crima trebuia ispăşită, iar urmările ei
s-au materializat în vărsări de sânge în familia lui David, chiar un viol petrecându-
se între copiii lui. Amon, cel vinovat de viol, este pedepsit cu moartea de către un
alt frate, Abesalom. Abesalom stârneşte o revoltă împotriva lui David, ea
degenerează într-un război civil, în care Abesalom este ucis.
Din raţiuni profane şi din orgoliu, David intenţionează să facă un
recensământ, intenţia sa atrăgând mânia lui Dumnezeu, Care loveşte poporul cu
ciumă. Într-o singură zi mor 70.000 de evrei, iar David înfricoşat se roagă pentru
iertare. Un înger al Domnului i se arată în aria lui Aravna Iebuseul şi îl anunţă că
pedeapsa a încetat. Acest teren este cumpărat de David, el hotărându-se să
construiască aici templul.

7.4 Autorul cărţilor şi autoritatea istorică

Autorul acestor cărţi a rămas, până astăzi, necunoscut. Evident, Samuel nu


poate fi autorul, căci el moare înainte de urcarea lui David pe tron.
Tot ce se poate spune despre autorul acestor cărţi este că el a trăit, probabil,
la puţin timp după schisma lui Ieroboam (sec. X î.Hr.) şi înainte de robia babilonică,
întrucât acest eveniment marcant nu este amintit.
Acest autor a folosit în redactarea cărţii printre alte izvoare scrise şi pe cele
ale profeţilor Samuel, Natan şi Gad.

54
Unitatea concepţiei şi a limbii dovedesc că ambele cărţi au acelaşi autor.
Limba cărţii este pură, clasică, pe alocuri poetică, indicând perioada de maximă
înflorire a literaturii ebraice
În ceea ce priveşte autoritatea istorică, aceasta este dovedită de fidelitatea
psihologică proprie descrierii personajelor din aceste cărţi, autorul prezentându-le în
adevărata lor înfăţişare şi fără a cruţa ceva din adevărul istoric. Sunt evidenţiate,
deopotrivă, şi aspectele pozitive şi aspectele negative ale personalităţilor. Astfel, lui
Saul i se face o descriere psihologică fidelă: iubit iniţial de Dumnezeu şi de popor,
apoi respins şi urgisit, şi de Dumnezeu şi de popor, din cauza orgoliului şi a
abuzurilor de putere săvârşite; la fel de fidelă este şi descrierea lui David, despre el
autorul spune că era „mare în toate”, adică şi în virtuţi şi în păcate, om cu deosebite
însuşiri sufleteşti, dar şi măcinat de rele porniri trupeşti.
Evenimentele istorice relatate în cărţile 1-2 Samuel sunt în deplină
concordanţă cu cele din 1-2 Cronici.
Autoritatea divină a cărţii este atestată de tradiţia iudaică şi de cea creştină,
prin primirea consecventă în canon. Mântuitorul şi Sf. Apostoli fac referite la
evenimente relatate în aceste cărţii; ele conţin chiar şi unele referinţe mesianice.
Deoarece textul ebraic al acestor cărţi este foarte alterat, el fiind, de-a
lungul timpului, obiectul unor multiple modificări, critica actuală atribuie mai multă
autoritate textului Septuagintei decât textului original, iar dintre recenziile
Septuagintei mai autentică este socotită cea din Codicele Vatican.

7.5 Profeţii mesianice

 Cântarea Anei –1 Sam 2, 1-10


Această profeţie îmbracă forma unui imn religios rostit de Ana, mama lui
Samuel, în faţă altarului, şi cunoscut în istoria biblică sub numele de Cântarea Anei.
Partea culminantă a imnului este reprezentată de versetul 10 în care se
spune: „Domnul va judeca marginile pământului şi putere le va da regilor noştri şi
va înălţa fruntea (cornul) Unsului Său”.
Textul exprimă acţiunea în urma căreia Dumnezeu va răsplăti pe cei drepţi
şi va pedepsi pe cei păcătoşi, prin expresia „marginile pământului” fiind indicată
sfera acestei acţiuni, care va cuprinde lumea întreagă. „Cornul” este simbolul
puterii, iar „Unsul” Îl indică pe Hristos.
În Vechiul Testament, „Unsul” indică pe cel uns cu untdelemn sfinţit,
practică pe care preoţii sau profeţii o aplicau regilor, iar, la rândul lor, preoţii şi
arhiereii erau unşi în momentul instituirii. Cu sensul de regi şi preoţi ai familiilor
lor, unşi se mai numeau şi patriarhii evrei. Ungerea era simbolul împărtăşirii unei
puteri nevăzute.
Miruirea este şi ea un simbol al bucuriei şi stimei, barba şi fruntea
oaspeţilor erau unse cu untdelemn. Uneori, ungerea este simbol al prezenţei
Duhului Sfânt. Treptat, expresia „Unsul” se aplică la Mesia (Dn 9, 24).
În concluzie, profeţia spune: Va fi o judecată universală, Judecătorul
suprem va fi Dumnezeu, El va judeca cu dreptate. Toate darurile bune vin de la
Dumnezeu, deci şi puterea pe care o deţin conducătorii pământului se datorează tot

55
lui Dumnezeu. Mesia, în tripla Sa calitate de rege, arhiereu şi profet, va activa în
numele Celui Preaînalt şi va atinge culmi de glorie spirituală nebănuite.

 Împărăţia veşnică –2 Sam 7, 12-16


În timpul regelui David, care a fost şi psalmist, ideea mesianică a cunoscut
un avânt deosebit.
Textul acestei profeţii spune că, după moartea lui David, care va adormi şi
se va aşeza lângă părinţii săi, va exista un urmaş din casa lui, Care va întemeia o
împărăţie nouă, cu totul remarcabilă, veşnică: „iar Eu îi voi întări tronul până-n
veac... casa lui va fi neclintită, regatul său va rămâne veşnic înaintea Mea, iar
tronul său în veac va fi întărit”. Profeţia precizează şi raportul existent între
Dumnezeu şi viitorul rege, anume acela dintre un tată şi fiul său, caracterizat de o
iubire desăvârşită: „Eu îi voi fi lui Tată, iar el Îmi va fi Mie fiu”.
Această profeţie lansează, pentru prima dată, ideea că Mesia este Fiul lui
Dumnezeu.

 Legământul veşnic – 2 Sam 23, 5


„Nu este aşa, oare, casa mea la Dumnezeu? Căci legământ veşnic a făcut El cu
mine, aşezământ pe veci şi neschimbat. Şi El face să răsară întreaga mântuire şi
întreaga mea dorinţă”
Din text reiese că Dumnezeu a încheiat cu familia davidică un legământ, în
virtutea căruia ea se deosebeşte de toate celelalte familii de pe pământ, întrucât este
purtătoarea făgăduinţelor divine. Din acest legământ cu caracter neschimbător şi
veşnic, decurg numeroase binefaceri: bucurie, fericire, mântuire, dorinţa de viaţă.
Deşi David este trecător, casa şi împărăţia sa vor dăinui în veac, veşnicia lor fiind
garantată printr-un urmaş celebru.
Ideea pe care acest verset o exprimă este reluată în Evanghelia după Luca,
atunci când se vorbeşte despre împărăţia ce nu se trece şi nici nu se ia de la oameni.
Aşadar, acest text profetic afirmă o rânduială divină prin care regele Mesia
va fi descendentul lui David.
7.6 Test de evaluare
I. Rama, Betel şi Ghilgal sunt: 1 localităţi unde este mutat pe rând cortul
sfânt, 2 localităţi unde se ridică altare de jertfă, 3 noi centre religioase
menite să stimuleze sentimentul religios monoteist al evreilor.
II. David îl înlocuieşte pe Saul pentru că: 1 Samuel a mijlocit această
preferinţă a lui Dumnezeu, 2 Saul a ieşit din limitele monarhiei
teocratice, 3 David era tânăr, promiţător că va deveni un rege
important.
III. În ce constă ineditul profeţiilor mesianice făcute în cărţile 1 şi 2 Regi:
1 Mesia va fi unsul lui Dumnezeu, 2 Mesia va fi Fiul lui Dumnezeu, 3
Mesia va fi descendent al casei lui David .
IV. Rut face parte din genealogia Mântuitorului pentru că: 1 este
moabiteană, 2 este frumoasă şi harnică, 3 face dovada multor virtuţi
meritorii
V. Scopul cărţi este: 1 strict mesianic 2 încurajator în relaţiile cu străinii 3
genealogic

56
 Răspunsuri: 1-3; 2-2; 3-1,2,3,; 4-3; 5-2.

VIII Cărţile 1 şi 2 Regi

Cuprins:
Cuvintele cheie: 8.1 Numele şi cuprinsul cărţilor
Solomon, Hiram, 8.2 Unitatea cărţilor
Sion, Sargon. 8.3 Timpul scrierii
8.4 Autoritatea cărţilor
8.5 Ideile mesianice
8.6 Test de evaluare

Obiective educaţionale
După parcurgerea acestui curs studentul va fi capabil:
 Să cunoască influenţa şi presiunile popoarelor înconjurătoare în
perioada regală
 Să-şi contureze o imagine cât mai clară despre perioada de apogeu a
monarhiei iudaice.
8.1 Numele şi cuprinsul cărţilor

Asemenea cărţilor 1-2 Regi, şi cărţile 3-4 Regi au format în canonul iudaic,
până în sec. XVI, o singură carte.
Septuaginta şi Vulgata le prezintă separat.
Aceste cărţi cuprind istoria revelaţiei divine din timpul lui Solomon şi până
la căderea regatului Iuda (586 î.Hr.). Cărţile 3-4 Regi reprezintă, sub aspect istoric,
continuarea cărţilor 1-2 Regi. Totuşi, ele se remarcă printr-un specific aparte. Astfel,
personajele istorice, precum David, Natan, Abner ş.a., sunt determinate mai
îndeaproape, timpul cronologic este determinat precis, autorul îşi menţionează,
adesea, părerea despre persoane sau evenimente, el aminteşte, fapt inedit, izvoarele
consultate, iar limba scrierilor nu este aşa curată ca cea a cărţilor 1-2 Regi.
Cuprinsul cărţilor 3-4 Regi poate fi structurat în trei părţi:
Partea I – 3 Regi 1-11: cuprinde istoria lui Solomon
Solomon este fiul şi succesorul lui David la tron. El execută persoanele
vinovate de ucideri şi îl înlocuieşte pe arhiereul Abiatar cu Sadoc, descendent al lui
Aaron pe linia lui Itamar. Solomon se căsătoreşte cu fiica faraonului şi Îl roagă
fierbinte pe Dumnezeu să-i dăruiască înţelepciune pentru a guverna cu dreptate, iar
Dumnezeu îi împlineşte cererea. Regele numeşte demnitari destoinici, iar în cel de
al 4-lea an de domnie începe zidirea templului pe muntele Sion. Lucrarea durează 7
ani, Solomon este ajutat de Hiram, regele Tirului, cu materiale de construcţie şi
meşteri pricepuţi. Pe lângă Templu, Solomon mai construieşte şi multe alte clădiri
publice, un palat pentru el şi pentru regină, fortifică şi reclădeşte numeroase oraşe,
sădeşte vii şi grădini, construieşte apeducte şi şosele, are chiar şi o flotă comercială
cu marinari fenicieni şi, se presupune, a întreţinut legături comerciale cu India şi

57
Arabia, importând aur, argint, fildeş, pietre scumpe etc. Regina de Saba a venit
special pentru a-i admira înţelepciunea şi bogăţia.
Însă bogăţia şi luxul merg cumva mâna în mâna cu degradarea morală şi îl
duc la desfrâu, femeile îl corup şi îl atrag în idolatrie, aşa încât ajunge să ridice
altare zeiţei Astarte şi zeului Moloh. Pune mari şi grele impozite asupra poporului,
pe care îl duce la disperare.
Din cauza acestor păcate grele, Dumnezeu îi prezice năruirea şi dezbinarea
ţării, dar, pentru meritele tatălui său David, pedeapsa nu va veni în zilele lui. Ruinat
sufleteşte, Solomon moare, la capătul unei domnii de 40 ani.
Partea a II –a: 3 Regi 12 –4Regi 17
Roboam a fost succesorul lui Solomon la tronul davidic. 10 din cele 12
triburi ale lui Israel cer noului rege uşurarea sarcinilor publice, dar Roboam le
răspunde prin înăsprirea acestora. Acest fapt a condus la scindarea regatului davidic,
deoarece cele 10 triburi îl aleg rege pe Ieroboam, fost general al lui Solomon,
refugiat în Egipt din pricina mâniei regelui său. Cele zece seminţii au format regatul
de nord, Israel sau Efraim, cu capitala în Samaria, iar celelalte două seminţii (Iuda
şi Veniamin) au format regatul de sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim.
Regatul Israel va dăinui 211 ani, aici regalitatea va fi capricioasă, se
întâlnesc dese uzurpări de tron şi asasinate. S-au perindat 9 dinastii, care au ocupat
tronul fie prin complot, fie prin măcelărirea dinastiei anterioare. Poporul s-a
demoralizat şi el, în aceste condiţii. Regii din Israel au urmărit consecvent
realizarea unei separări tot mai accentuate a acestui regat de regatul Iuda. Altare
destinate slujirii idolilor au fost ridicate în Betel şi Dan, chiar Ieroboam I
reintroducând cultul viţelului de aur. Sunt aduse sacrificii idolilor, chiar în localităţi
destinate lui Iahve (Ghilgal, Miţpa, Tabor, Sichem). Singurii profeţi care au activat
aici au fost Osea, Amos, Ilie şi Elisei. Acest regat a avut 19 regi: Ieroboam I, Nadab,
Baeşa, Ela, Zimri, Omri, Ahab, Ohozia, Ioram, Iehu, Ioahaz, Ioaş, Ieroboam II,
Zaharia, Şalum, Menahem, Pecahia, Pecah, Osea. Regele Hosoa refuză tributul
cuvenit regelui Salmanasar al Asiriei, motiv din care ţara este invadată de asirieni,
ocupată şi distrusă. După un asediu de 3 ani, capitala ţării cade, în 722 î.Hr., sub
asirienii conduşi de Sargon. Urmează deportarea şi risipirea poporului în vastul
imperiu asirian, pe teritoriul regatului de nord asirienii aducând colonişti.
În această secţiune a cărţii sunt expuse şi evenimentele din regatul Iuda, desfăşurate
de la schisma lui Ieroboam şi până la căderea Samariei.
Partea a III-a: 4 Regi 18-25
Această ultimă parte expune evenimentele petrecute în Iuda, începând cu
regele Iezechia. În plan religios, regele Iezechia s-a remarcat prin combaterea
idolatriei, el a distrus idolii şi altarele lor, şi a poruncit sărbătorirea Paştelui,
invitându-i şi pe locuitorii din Israel. Însă, în plan politic, acest rege refuză să
asculte sfaturile profetului Isaia şi se încurcă în tot felul de războaie şi alianţe cu
regi străini.
Pe tronul davidic urmează, mai întâi regii idolatrii Manase şi Amon, apoi un
rege pios, Iosia. Iosia face două reforme pentru restaurarea cultului, ajutat de profeţi
(Ieremia) şi de arhiereul Hilchia. În anul 621 î.Hr., cu prilejul unor restaurări la
templu, este găsită Legea ascunsă aici în timpul regilor Manase şi Amon, spre a fi

58
ferită de profanare. În anul 609 î.Hr., Iosia moare în lupta cu faraonul Neco, în
apropiere de Meghido.
După moartea lui Iosia, regatul Iuda devine prilej de dispută între Babilon şi
Egipt, teritoriul iudaic este des invadat şi devastat, şi începe deportarea locuitorilor
în Babilon. Succesorul lui Iosia a fost Ioahaz, care după doar 3 luni de domnie este
dus în robie. Următorul rege este Ioiachim, în timpul căruia Nabucodonosor
invadează ţara şi jefuieşte templul, regele şi mulţi locuitori fiind nevoiţi să ia
drumul robiei.
Ultimul rege al regatului Iuda a fost Sedechia, el duce o politică egiptofilă,
motiv din care Nabucodonosor ocupă ţara, distruge capitala şi incendiază templul,
Sedechia este dus în robie.

8.2 Unitatea cărţilor

Caracterul unitar al celor două cărţii este reflectat de unitatea materiei şi de


unitatea limbii, deosebirile de stil existente datorându-se exclusiv izvoarelor folosite
de autor.
Domniile regilor sunt descrise după acelaşi şablon, autorul caracterizându-i
funcţie de atitudinea lor religioasă şi politică.
Izvoarele folosite de autor şi menţionate în scriere sunt: analele lui
Solomon, analele regilor lui Iuda şi Israel, însemnările profeţilor.

8.3 Timpul scrierii

Se apreciază că aceste cărţi au fost scrise, cu certitudine, în timpul robiei


babilonice. Însă, pe de o parte, se poate afirma că această scriere este anterioară
anului 538 î.Hr, anul edictului dat de Cirus, lucru evidenţiat de faptul că autorul nu
menţionează acest eveniment atât de important şi de fericit pentru evrei. Iar pe de
altă parte, ultimul termen istoric amintit de autor este anul eliberării regelui
Ioiachim din închisoare şi repunerea lui în demnitatea regală, adică anul 37 al
robiei, respectiv 562 î.Hr. În baza acestor observaţii, se consideră că autorul şi-a
scris cărţile cândva între 562-538 î.Hr.
Sub aspectul concepţiei, cartea este identică cu cea a profetului Ieremia,
acelaşi lucru putând fi constatat şi sub aspect lingvistic. Dacă se mai are în vedere şi
faptul că scrierea nu face nici o amintire despre profetul Ieremia, al cărui rol în
evenimentele epocii a fost deosebit de important, precum şi faptul că ultimul capitol
al cărţii este aproape literar identic cu un capitol din cartea lui Ieremia, se poate
concluziona, aşa cum au făcut mulţi exegeţi biblici, că această scriere îi aparţine
profetului Ieremia. Tradiţia iudaică atribuie şi ea aceste cărţi profetului Ieremia.

8.4 Autoritatea cărţilor

Autoritatea istorică a cărţilor se sprijină pe autoritatea izvoarelor consultate


şi folosite de autor. Adevărul fondului se confirmă categoric, deoarece aceleaşi
izvoare sunt folosite şi de autorul Cronicilor, iar între 3-4 Regi şi 1-2 Cronici nu
există contradicţii relevante.

59
Autoritatea divină este atestată de primirea cărţilor atât în canonul iudaic cât
şi în cel creştin. Mântuitorul şi Sf. Apostoli fac referire la evenimente relatate în
aceste cărţi.
Adevărul istoric al acestor cărţi este confirmat de cercetările istorice.

8.5 Ideile mesianice

Textele mesianice din 3-4 Regi aduc o contribuţie preţioasă la evoluţia ideii
mesianice. Persoana în jurul căreia se grupează este Solomon.
Împărăţia veşnică
„Atunci tronul domniei tale peste Israel îl voi ridica pentru vecie, aşa cum i-am
grăit lui David, părintele tău, zicând:
Nu-ţi va lipsi bărbat cârmuitor în Israel” (3 Regi 9, 5)
Textul afirmă, cu evidenţă, că tronul împărăţiei lui Israel va fi veşnic
ocupat, nelipsind niciodată rege din seminţia davidică. Solomon este trecător, dar
dinastia lui este eternă, cum eternă va fi şi împărăţia întemeiată de un descendent
celebru din familia lui Solomon.

8.6 Test de evaluare


I. Ce greşeală a săvârşit Solomon cu consecinţe asupra integrităţii regatului: 1
Favorizarea apariţiei idolatriei, 2 Faptul de a avea prea multe femei 3 Impunerea
de taxe grele asupra poporului.
II. Ce merite a avut Solomon pentru a conduce statul iudeu la apogeul dezvoltării
sale: 1 Construirea templului iudaic 2 Dezvoltarea relaţiilor internaţionale 3
înţelepciune remarcabilă
III. Ce aspecte au contribuit la decăderea statului politic evreu: 1 Fiscalitatea
apăsătoare asupra poporului 2 Alianţe cu tot felul de puteri străine 3 Încredere prea
mare faţă de imperiile înconjurătore şi neîncrederea faţă de Dumnezeu
 Răspunsuri 1-3, 2:-1-2-3, 3:-1-2-3;

IX Cărţile 1-2 Paralipomena


sau 1-2 Cronici
Cuprins:
Cuvintele cheie  9.1 Numele cărţilor
Paralipomena,  9.2 Cuprinsul cărţilor
genealogie,  9.3 Scopul cărţilor
Roboam, Abia,  9.4 Timpul scrierii
Asa , Ioaş,  9.5 Autoritatea istorică
Amasia, Manase,  9.6 Test de evaluare
Iosia Obiective educaţionale
După parcurgerea acestui curs studentul va putea cunoaşte:
 Elementele isagogice ale acestor cărţi
 Aspectul inedit al completării cărţilor 1-4 Regi
 Accentul deosebit pe care îl puneau iudeii în cunoaşterea genealogiilor.

60
9.1 Numele cărţilor

Aceste două cărţi au format, în textul original ebraic, o singură carte,


împărţirea fiind făcută în sec. XVI.
Septuaginta şi Vulgata l-au tratat, de la început, ca doua cărţi.
În Vulgata ele se numesc Cronici, iar Septuaginta le-a dat numele de
Paralipomena (gr. παραλειπομένον, de la verbul παραλείπω= a omite) numire ce
are în vedere cuprinsul lor şi sugerează faptul că aici se regăsesc evenimente omise
de Cărţile Regilor.

9.2 Cuprinsul cărţilor

Cuprinsul cărţilor Paralipomena poate fi structurat în 3 părţi:


Partea I -1Par 1-9:
Această primă parte prezintă genealogia seminţiilor care au legătura cu
familia lui David şi cu templul, toate genealogiile încep de la Adam şi trec peste
genealogiile din Facere, inclusiv ale triburilor şi popoarelor străine. Se insistă pe
genealogiile triburilor lui Iuda, Levi şi Veniamin.
Partea a II-a -1Par. 10-29:
Autorul se ocupă acum de activitatea desfăşurată de regele David în scopul
organizării cultului divin. Se vorbeşte despre cucerirea Ierusalimului de către David
şi stabilirea pe Sion a locului de cult divin.
David intenţionează să construiască templul, dar este oprit de Dumnezeu,
însă zelul său pentru casa Domnului este răsplătit cu promisiunea măreaţa despre
eternitatea tronului davidic şi cu biruinţele repurtate asupra duşmanilor. David
aduna materialele necesare pentru construcţia templului, stabileşte serviciile
preoţilor şi ale leviţilor, precum şi regulile de administraţie publică.
Solomon este îndemnat stăruitor să se îngrijească de construirea unui locaş
măreţ pentru Iahve.
Partea a III-a -2Par. 1-36:
Se face istorisirea domniei lui Solomon, după care se relatează despre
zidirea templului şi sfinţirea lui. Se vorbeşte apoi despre domniile regilor din Iuda,
până la nimicirea regatului Israel, fiind prezentaţi atât cei care au avut războaie cu
regii din Israel (Roboam, Abia, Asa), cât şi cei care au avut relaţii amicale cu
regatul de nord (Ioaş, Amasia, Manase, Iosia).
Spre final sunt expuse cauzele căderii regatului Iuda şi este menţionat
edictul lui Cirus.

9.3 Scopul cărţilor

Scopul cărţilor Paralipomena este acela de a îndemna iudeii întorşi din


exilul babilonic să asculte şi să respecte Legea, arătând totodată că binele sau
răul, fericirea sau nefericirea poporului depind de împlinirea sau neîmplinirea
Legii. În favoarea acestui aspect, autorul exemplifică prin evenimente istorice
cunoscute.

61
O mare importanţă este acordată casei lui David, genealogia acestuia fiind
prezentată până în vremea lui Neemia, deoarece această casă se află în legătură
strânsă cu templul, cultul şi cu însăşi Legea Domnului. Toate aspectele care nu sunt
relevante pentru activitatea desfăşurată de regele David în scopul organizării
cultului divin, sunt omise de autor atunci când prezintă viaţa şi activitatea acestui
rege. În mod similar tratează autorul şi istoria lui regelui Solomon.
Se acordă o atenţie deosebită regilor care au combătut idolatria.
Aşadar, scopul cărţilor este unul religios, autorul dorind să evidenţieze că
starea religioasă este cea care determină binele sau răul poporului.
Autorul foloseşte mai multe izvoare scrise, istorice sau profetice,
consultând şi liste genealogice atunci când era foarte important de stabilit şi dovedit
cine este de seminţie pur evreiască, neamestecată cu neamuri străine.

9.4 Timpul scrierii

Din cuprinsul cărţilor reiese, cu claritate, că ele sunt scrise după anul 538
î.Hr., anul edictului lui Cirus. Autorul scrie în vremea dominaţiei persane, deci in
epoca de până la Alexandru cel Mare. Timpul scrierii este cel al perioadei imediat
următoare după întoarcerea din robie, întrucât aceasta este perioada în care poporul
iudeu a conştientizat şi a înţeles cel mai bine că abaterea de la Legea Domnului
aduce ruina politică, socială şi religioasă.
În concluzie, mediul cel mai potrivit scrierii este timpul reorganizării
religioase de după robie. Influenţele aramaizante, pe care le vădeşte limba ebraică a
scrierilor, indică şi ele timpul lui Ezdra.
Din toate acestea, rezultă că autorul poate fi considerat Ezdra, cărţile
Paralipomena prezentând asemănări de limbă, stil şi vocabular cu cartea lui Ezdra.
De aceeaşi părere este şi Talmudul.

9.5 Autoritatea istorică

Cartea este autentică, bazându-se pe izvoarele literare folosite, de aceea


autoritatea ei nu trebuie contestată. Este adevărat că nu sunt amintite unele
evenimente importante din viaţa regilor, dar acest fapt este doar consecinţa scopului
pe care autorul şi l-a propus: arătarea religiozităţii adevărate.
Autoritatea divină a cărţii este confirmată de primirea ei consecventă atât în
canonul iudaic, cât şi în canonul creştin.

9.6 Test de evaluare:


I. Care este contribuţia lui David la ridicarea templului iudaic: 1 A fixat locul
amplasării acestuia 2 A strâns materialele necesare 3 A pregătit poporul pentru o
asemenea acţiune măreaţă dar şi costisitoare.
II. Cuprinsul cărţilor Paralipomena se referă la perioada: 1 Regii Saul, David, şi
Solomon 2 Regalitatea de la întemeierea ei până la cădere 3 Perioada patriarhală
şi regală până la căderea regatului Israel .
III. Cine a jefuit pentru prima dată tezaurul templului şi al casei regale: 1 Regele Şişac
al egiptenilor, 2 Regele Sargon al asirienilor 3 Regele Cuşan al Mesopotaniei

62
 Răspunsuri: 1: -1-2-3, 2-3, 3-1

X Cărţile Ezdra şi Neemia

Cuvinte cheie CUPRINS:


Zorobabel, 10.1 Numele şi cuprinsul cărţilor Ezdra şi Neemia
Şesbaţar, Cirus, 10.2 Scopul, Originea şi autoritatea cărţilor
Artaxerxes, 10.3 Numele şi cuprinsul cărţii Estera
10.4 Istoricitatea cărţii
10.5 Originea şi autorul cărţii Estera
10.6 Test de evaluare
Obiective educaţionale
După parcurgerea acestui curs studentul va fi capabil să înţeleagă :
 Motivele care au condus la întoarcerea evreilor din robie
 Etapele restaurării religioase şi sociale a templului iudaic cât şi a
oraşului Ierusalim
 Complexul de împrejurări în mijlocul cărora a renăscut viaţa socială şi
religioasă a statului evreu
10.1 Numele şi cuprinsul cărţilor Ezdra şi Neemia

Şi aceste două cărţi formau, la vechii evrei, o singură carte. În realitate, ele
trebuie socotite ca două părţi ale aceleaşi lucrări.
Cărţile tratează evenimente în legătură cu întoarcerea evreilor din exil şi
restaurarea vieţii religioase, sociale şi politice.
Cartea Ezdra-Neemia fiind fragmentară, compusă din mai multe documente
ale timpului, nu are o unitate perfectă şi nici evenimentele nu au succesiune istorică
cronologică.
În această etapă istorică, evreii se aflau în situaţia unui popor învins, a cărui
ţară fusese cucerită, deci pasibili de a suporta toate consecinţele unui război pierdut.
Astfel, le era interzisă înarmarea, la fel şi fortificarea cetăţilor distruse, cu atât mai
puţin a Ierusalimului, capitala ţării.
Treptat, însă, lucrurile se aşează, raporturile dintre ei şi stăpânitori se
destind, iar prin diferite edicte sau decrete, le sunt făcute din ce în ce mai multe
concesii. În baza acestora ei au putut începe şi finaliza lucrările de reconstrucţie a
templului şi apoi a zidurilor Ierusalimului, primind şi libertatea de a-şi organiza
viaţa religioasă şi socială.
Cartea Ezdra expune evenimentele legate de restaurarea templului şi a
cultului divin, iar cartea Neemia prezintă acţiunile desfăşurate în vederea
reconstrucţiei zidurilor Ierusalimului şi momentul reînnoirii legământului cu
Dumnezeu.
Cuprinsul cărţilor Ezdra şi Neemia poate fi structurat în trei părţi:
Partea I - Ezdra cap. 1-6:

63
Este prezentat edictul lui Cirus şi se vorbeşte despre modalitatea de
întoarcere a evreilor din exil, precum şi despre libertatea celor ramaşi de a aduna
daruri pentru rezidirea templului.
După promulgarea edictului (538 î.Hr.), se întoarce în ţara primul lot de
exilaţi, în număr de 42.360 persoane, din triburile lui Iuda şi Veniamin, sub
conducerea principelui Şesbaţar (Zorobabel) şi a arhiereului Iosua. Între cei întorşi
erau 4.289 preoţi, 74 leviţi, 128 cântăreţi, 139 portari ai templului şi 392 servitori ai
templului. La Ierusalim, ei ridică un jertfelnic, pe locul jertfelnicului din templul lui
Solomon, aduc jertfă şi sărbătoresc Corturile.
În cel de al doilea an al întoarcerii, deci în 536 î.Hr., în luna a doua, este
aşezată temelia noului Templu, dar lucrările încetinesc şi, în cele din urmă, vor
stagna timp de 16 ani, datorită sărăciei, precum şi uneltirilor samarinenilor.
După 16 ani, în urma predicilor profeţilor Agheu si Zaharia, lucrările sunt
reluate, construcţia noului templu fiind terminată în anul 515 î.Hr.
Are loc sfinţirea templului, sunt aduse jertfe şi se sărbătoresc Paştile.
Partea a II-a - Ezdra cap. 7-10:
Între evreii care, după edictul lui Cirus, au rămas în Babilon, a fost şi
familia preotului Ezdra. Ezdra află de starea conaţionalilor săi din Ierusalim şi, în
anul 458 î.Hr., el vine în ţară, însoţit de 1500 iudei şi 260 leviţi, aducând cu sine un
edict emis de Artaxerxes I Longimanul, edict prin care evreilor le erau acordate
multe favoruri. Printre prevederile edictului se numărau: libertatea oricărui evreu de
a se întoarce în ţara sa, daruri, din vistieria publică şi din casa personală a regelui,
pentru templu, slujitorii Templului erau scutiţi de sarcini publice. Lui Ezdra i-a fost
dată, totodată, mână liberă în vederea organizării sociale şi religioase a poporului
întors din robie.
Partea a III-a - Neemia cap. 1-13:
Neemia era paharnic al regelui Artaxerxes. Bărbaţii iudei sosiţi în capitala
Persiei, îi aduc la cunoştinţă lui Neemia starea deplorabilă în care se afla cetatea
Ierusalimului. El mijloceşte pe lângă Artaxerxes pentru a obţine refacerea zidurilor
Ierusalimului. Rezultatul intervenţiei sale se concretizează într-un edict, emis în 445
î.Hr., care cuprindea şi permisiunea acordată lui Neemia de a călători în Iudeea şi a
lua măsurile necesare pentru reclădirea cetăţii Ierusalimului. Era dată chiar şi o
recomandare către Asaf, mai marele pădurilor, spre a pune la dispoziţia iudeilor
lemne pentru grinzi şi porţi. Venit la Ierusalim, Neemia repartizează lucrarea de
reedificare a oraşului anumitor familii de evrei din cetatea Ierusalimului. La această
lucrare se angajează şi locuitorii satelor învecinate.
Însă samarinenii nu vad cu ochi buni aceste lucrări şi, prin diferite uneltiri,
reuşesc să le treneze. Mai mult, apar şi unele dificultăţi interne, legate de faptul că
şi culegătorii de taxe publice săvârşeau nedreptăţi.
Neemia nu se lasă descurajat, ci îmbărbătează poporul, care, la capătul a 52
zile de încordări, reuşeşte să finalizeze refacerea zidurilor Ierusalimului (445 î.Hr.).
După atingerea acestui obiectiv, Neemia şi Ezdra au colaborat în vederea
restaurării vieţii religioase şi morale a israeliţilor.
La 1 Tişri, Ezdra citeşte şi tălmăceşte Legea în faţa poporului, între 15-22
Tişri se sărbătoresc Corturile (7 zile se citea şi se tâlcuia din Lege), iar în 24 Tişri se

64
reînnoieşte legământul de respectare a Legii, el fiind redactat şi, apoi, semnat de
mai-marii poporului.
Poporul se leagă cu jurământ contra căsătoriilor mixte, a lucrului în zilele
de sabat şi de sărbătoare, se angajează că: va ţine anul sabatic, va da zeciuiala şi
pârga anuală, va da preţul de răscumpărare pentru întâi născuţi, pe leviţi îi va scuti
de zeciuială.
După 22 ani petrecuţi în Iudeea, Neemia se întoarce la Susa. În scurt timp,
starea religioasă a poporului intră în declin, israeliţii considerând întreţinerea
preoţilor şi a leviţilor ca fiind mult prea greu de suportat, la fel şi interdicţia
căsătoriilor mixte.
Neemia este nevoit să se întoarcă în Ierusalim, el curmă abuzurile şi
pedepseşte drastic pe cei vinovaţi, excomunicându-l chiar pe fiul arhiereului
Eliasib, vinovat de căsătoria cu o femeie de neam străin.
Din carte se desprinde ideea că persoana care a deţinut rolul principal în
activitatea de restaurare a vieţii religioase a poporului israelit, a fost preotul Ezdra.

10.2 Scopul originea şi autoritatea cărţilor

Scopul principal al acestor cărţi este arătarea fidelităţii divine, întrucât ele
evidenţiază faptul că Dumnezeu, conform făgăduinţelor Sale, a readus poporul din
robie şi l-a ajutat să-şi restaureze cultul, viaţa naţională şi politică. Acest aspect,
însă, obligă poporul să păstreze cu severitate legământul făcut.
Cărţile au fost scrise pentru generaţiile viitoare, tocmai pentru a salva
amănuntele necesare completării tabloului istoric. Ele vor să arate cât de importantă
este legătura omului cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ele subliniază necesitatea
respectării Legii, arătând că aceasta este chiar misiunea încredinţată de Dumnezeu
poporului Său.
Părerea generală este că aceste cărţi au fost compuse din mai multe
fragmente contemporane. Prin asta înţelegându-se că autorul a făcut apel la o
varietate de izvoare, pe care le reproduce întocmai, ceea ce imprimă un caracter de
mozaic întregii lucrări.
Izvoarele principale, aproape covârşitoare în carte, sunt nişte comentarii
autentice făcute de Ezdra şi Neemia, ei scriu la persoana I singular, ceea ce
subliniază autenticitatea textului.
Cărţile au o deosebită valoare istorică, întrucât folosesc documente publice
autentice. Stările presupuse în carte se regăsesc la Agheu, Maleahi şi Zaharia, adică
la profeţii contemporani. Scrierile profane şi istorice contemporane confirmă şi ele
cele cuprinse în această cărţi cu privire la stările din imperiul persan. Cărţile se
disting printr-o cronologie precisă şi descrieri topografico-geografice amănunţite,
limba folosită este ebraica originala, dar sunt prezente şi influenţe aramaice.
Autoritatea divină a cărţilor este confirmată prin primirea consecventă în
canon atât de iudei, cât şi de creştini.

10.3 Numele şi cuprinsul cărţii Estera

65
Această carte îşi datorează numele eroinei principale din cuprinsul ei.
Cartea Esterei relatează un episod din viaţa evreilor care nu s-au întors în patrie,
după edictul lui Cirus, ci au rămas şi mai departe în imperiul persan. Datorită
uneltirilor ministrului regelui Artaxerxes, Aman, ei ajung în primejdie de a fi
exterminaţi. Prin eforturile lui Mardoheu şi ale nepoatei acestuia, Estera, evreii sunt
salvaţi.
În timpul domniei lui Ahaşveroş (Artaxerxes), regele mezilor şi al perşilor,
trăia în Susa, capitala imperiului, Mardoheu, un evreu ce se trăgea din tribul lui
Veniamin şi era descendentul lui Kiş. Bunicii şi părinţii lui renunţaseră de a se
întoarce în Palestina, atunci când a venit momentul eliberării. Astfel, el urma să-şi
ducă restul vieţii în patria pe care o adoptase.
Neavând copii, Mardoheu a crescut-o pe orfana Estera (Hedesa).
În cel de al 3-lea an al domniei sale, Ahaşveroş îşi repudiază soţia, Vasti,
datorită nesupunerii ei.
Regele trebuia să-şi aleagă o noua soţie dintre femeile haremului şi o alege
pe Estera, eveniment petrecut în cel de al 6-lea an al domniei lui. Mardoheu îşi
vizitează nepoata, prilej de a descoperi o conspiraţie a eunucilor palatului împotriva
vieţii regelui. Comunică cele aflate Esterei, iar aceasta regelui. Pericolul este
înlăturat, fapta lui Mardoheu fiind consemnată în analele împărăţiei.
Mardoheu refuză să-şi plece genunchii, în semn de supunere şi cinstire, în
faţa lui Aman, ministrul regelui, act care în credinţa evreului pios se cuvine doar lui
Dumnezeu. Atins în orgoliul său, Aman jură să se răzbune, nu doar pe Mardoheu ci
şi pe toţi cei de un sânge cu el, şi obţine de la Ahaşveroş un edict de exterminare a
evreilor din regat.
La perşi, înainte de începerea unei acţiuni, era răspândit obiceiul de a se
consulta sorţii. Micul obiect, denumit „pur”(=sorţ, soartă, ursită), le era nelipsit
perşilor pentru a cerceta soarta şi norocul şi a se încredinţa asupra viitorului. Aşa s-a
procedat şi în acest caz, purul fiind aruncat înaintea lui Aman pentru fiecare zi şi
fiecare lună a anului. În cele din urmă, sorţul a stabilit ziua şi luna în care trebuia
executat edictul de exterminare a evreilor, anume 13 Adar. Aman ia toate măsurile
pentru ca edictul să fie cunoscut în tot regatul, poruncind să fie scris în limbile
tuturor popoarelor existente în cuprinsul acestuia şi răspândit în toate provinciile.
Aflând planul lui Aman, Mardoheu îi cere Esterei să intervină pe lângă rege,
Estera se întristează şi, cu lacrimi şi post negru, Îi cere ajutor lui Iahve. Tot poporul
evreu, împreună cu ea, a petrecut în post şi rugăciune.
Ca urmare, Estera obţine de la Ahaşveroş înlăturarea edictului şi pedepsirea
lui Aman. Mai mult, ea îl convinge pe rege să dea un alt edict prin care evrei se
puteau ascunde sub forţa autorităţii locale, având, în cazul în care sunt atacaţi,
permisiunea de a-şi ucide duşmanii, ceea ce s-a şi întâmplat.
În amintirea scăpării lor de la moarte sigură, zilele de 14 şi 15 Adar au fost
decretate zile de sărbătoare anuală.
De la cuvântul „pur”, sărbătoarea a primit numele de Purim. Ziua
premergătoare sărbătorii, 13 Adar, era o zi de post şi pocăinţă, în amintirea postului
ţinut de Ester şi conaţionalii ei.

10.4 Istoricitatea cărţii

66
Problema cea mai importantă care s-a pus în legătură cu această carte a fost
istoricitatea întâmplării şi, în legătură cu aceasta, identificarea regelui în timpul
căruia s-a petrecut întâmplarea, căci în lista regilor medo-persani nu este nici unul
cu numele de Artaxerxes.
Astăzi identificarea acestui rege a fost făcută. Mai demult, se credea că sub
numele de Artaxerxes se ascunde regele Cambises sau Darius Histaspe. Iosif
Flavius credea că este vorba despre Artaxerxes Longimanul. Astăzi părerea generală
este că Artaxerxes sau Ahaşveroş este Xerxe I (486-465 î.Hr.). Istoricul grec,
Herodot, aminteşte în scrierile sale de regele Xerxe, despre care spune că, voind să
poarte război cu grecii, a convocat în anul 483 î.Hr, la Susa, toate căpeteniile
provinciilor şi nobilii ţării. Herodot îl prezintă pe Xerxe I ca fiind desfrânat şi
luxuriant, caracter ce consună cu cel al lui Artaxerxes din cartea Esterei.
A fost făcută obiecţia că Estera nu putea fi regină, deoarece lucrul acesta era
contrar vechilor legi persane, ea fiind de neam străin. Însă, tot Herodot spune că
regii persani, încă din timpul lui Cambises (529-521 î.Hr.), aveau dreptul de a-şi
alege regine şi dintre femeile străine.
Pusă în discuţie a fost şi istoricitatea întâmplării. Însă în favoarea ei
pledează următoarele argumente:
o sărbătoarea Purim, instituită în amintirea acestei întâmplări, este
ţinută la evrei din sec. II î.Hr, şi, este exclus, ca o sărbătoare să fie instituită şi
serbată anual în amintirea unei ficţiuni istorice;
o stările generale presupuse de cartea Esterei consună cu cele oferite
de istoria profană;
o titulatura pe care cartea i-o atribuie regelui Ahaşveroş este titulatura
obişnuita a regilor persani, cunoscută şi din istorie;
o refuzul reginei Vasti de a se prezenta în sala de ospeţe, în faţa celor
ce petreceau, este în conformitate cu uzanţa istorică, căci în asemenea cazuri nu se
prezentau reginele, ci concubinele;
o faptul că decretele regale promulgate şi întărite cu inel nu se pot
schimba este confirmat şi de profetul Daniel;
o inscripţiile cuneiforme arată obiceiul persan de a scrie edictele
împărăteşti în toate limbile şi cu scrisul tuturor popoarelor din vastul imperiu
persan;
o Toate aceste aspecte sunt de natură a confirma autoritatea istorică a
naraţiunii din această carte.

11.5 Originea şi autorul cărţii

Unii exegeţi mai vechi, precum Fer. Ieronim şi Clement Alexandrinul, îl


considerau drept autor al cărţii pe Mardoheu. Talmudiştii o atribuiau sinagogii celei
mari, iar Fer. Augustin şi Isidor de Sevilla lui Ezdra.
Spre deosebire de ei, autorii mai noi o atribuie unui iudeu din imperiul
persan, care a trăit la puţin timp după petrecerea întâmplării.
În orice caz, autorul cărţii nu a trăit în Palestina, deoarece nu aminteşte
nimic de Ierusalim sau de instituţiile iudaice.

67
Unii exegeţi sunt de părere că originea cărţii trebuie pusă în timpul de după
năruirea imperiului persan, asta pentru că autorul prezintă diferite amănunte, banale
pentru contemporani ai evenimentului.

11.6Test de evaluare
I. Ce seminţii s-au întors în urma decretului lui Cirus: 1 Reprezentanţi din toate
seminţiile 2 Iudei din triburile Iuda şi Simeon 3 Iudei din triburile Iuda, Levi,
Veniamin.
II. Ce factori au contribuit la încetinirea restabilirii templului: 1 Sărăcia celor mai
mulţi evrei 2 Preocupările bogaţilor în privinţa caselor personale 3 Influenţa
samarinenilor potrivnici
III. Ce importanţă are Neemia pentru restaurarea social religioasă a evreilor: 1
impulsionează şi contribuie concret la refacerea zidurilor Ierusalimului 2 Conduce
poporul împreună cu Ezdra pe calea respectării principiilor care îi separau pe evrei
de alte neamuri 3 Colaborează cu Ezdra la refacerea vieţii spirituale caracteristică
iudeilor.
 Răspunsuri: 1-3, 2-1-2-3, 3-1-2-3.

XI Cărţile canonice poetice

CUPRINS:
11.1 Generalităţi
11.2 Cartea Psalmilor, numărul, împărţirea
11,3 Cuprinsul Psalmilor
11.4 Titlurile psalmilor
11.5 Autorii psalmilor
11.6 Valoarea doctrinară a psalmilor
11.7 Test de evaluare
Cuvinte cheie Obiective educaţionale
Psalm, După parcurgerea acestui curs studentul va fi capabil:
paralelism, sir,  Să cunoască elementele caracteristice poeziei ebraice
maşal.  Să înţeleagă valoarea cultică a psalmilor
 Să pătrundă în bogăţia doctrinară a psalmilor
11.1 Generalităţi

În Vechiul Testament, pe lângă scrierile istorice şi profetice, întâlnim un alt


grup de cărţi canonice, cunoscute sub denumirea de cărţi poetice. Din acest grup fac
parte: Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor,
Ecclesiastul şi Plângerile lui Ieremia. Cărţi poetice sunt şi cărţile anaginoscomena:
Înţelepciunea lui Solomon şi Înţelepciunea lui Isus Sirah.
Aceste scrieri au în întregime o formă poetică, însă fragmente poetice pot fi
întâlnite şi în celelalte cărţi.
Astfel, în cărţile istorice găsim: cântări, binecuvântări, imn de laudă,
profeţii în formă poetică, cântări de biruinţă, elegii, cuvinte de despărţire, cuvinte de
mulţumire etc.

68
În cărţile profetice, după formă şi cuprins, fragmentele poetice sunt
următoarele: Naum 1 (Psalm alfabetic); Iona 2, 3-10 (rugăciunea lui Iona); Avacum
3 (Cântarea lui Avacum); Isaia 5, 1 ş.u. (Cântarea viei lui Iahve); 12, 1-9 (Satira
împotriva regelui Asiriei); 27, 3-5; 28, 33 ş.u. (diferite cântări); 38, 9-20 (Cântarea
lui Iezechia); Daniel 3 (Rugăciunea lui Azaria şi a celor trei tineri).
Evreii au practicat două genuri literare: liric şi didactic.
Pentru desemnarea genului liric, evreii foloseau termenul şir, care se
traduce în general prin cântare (o cântare fără acompaniere de instrumente
muzicale), poezie. Totuşi, termenul „cântare” nu redă toată bogăţia cuvântului
ebraic, căci poezia lirică dă multă libertate imaginaţiei poetului, în principal pentru
a-L lăuda pe Dumnezeu, a-I mulţumi pentru bunătatea şi binefacerile Sale şi pentru
a expune ataşamentul şi fericirea pe care o simte omul credincios.
Genul didactic era desemnat prin cuvântul maşal, cuvânt ce se traduce prin
parabolă, proverb, maximă. Poeziile didactice cuprind, pe de o parte, cele mai
frumoase şi mai adânci cugetări izvorâte din inspiraţie divină, iar pe de altă parte,
sfaturi practice pentru viaţa cotidiană.
Genurile epic şi dramatic lipsesc la poporul biblic, deşi se poate vorbi
despre unele tendinţe epice în Cartea lui Iov şi unele tendinţe dramatice în Cântarea
Cântărilor. Poezia epică nu a fost cultivată deoarece acest gen cuprinde naraţii
fictive, fapt ce nu era în consonanţă cu spiritul autorilor inspiraţi.
Poezia ebraică are o structură religioasă, prin excelenţă. Cuprinsul său
principal îl formează Dumnezeu, binefacerile dumnezeieşti şi raporturile dintre
Dumnezeu şi oameni. Poezia didactică sfântă are ca obiect principal expunerea
înţelepciunii, care stă în strânsă legătură cu revelaţia şi toate le reduce la Dumnezeu
ca principiu din care izvorăsc toate. Caracterul poeziei didactice ebraice este stilul
sentenţios, autorul exprimându-se prin ziceri scurte şi pregnante (gnome).
Psalmii, Plângerile lui Ieremia şi Cântarea Cântărilor au un conţinut liric,
iar Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov şi Ecclesiastul au un conţinut didactic.
Poezia ebraică are caracteristici specifice care o deosebesc de proză,
anume: ritm, fel şi dicţiune.
Ritm:
Caracteristic poeziei ebraice este ritmul ideilor, al sentinţelor, numit şi
paralelismul membrelor. Iudeii au fost foarte preocupaţi de acest aspect, astfel încât
poezia lor a îmbrăcat o formă exterioară deosebită.
Vorbirea se mişcă într-un anumit ritm, astfel încât, după reguli determinate,
sunt legate silabe cu silabe, cuvinte cu cuvinte, fraze cu fraze, putându-se vorbi
despre o adevărată artă poetică.
Se poate afirma că poeţii evrei au un gen special, tehnica lor constând, de
regulă, în dedublarea expresiei aceleiaşi idei, rima cuvintelor rămânând pentru ei
cvasinecunoscută.
Cugetarea este dezvoltată, totdeauna, în două stihuri (membre) paralele,
acest paralelism reprezentând legea fundamentală a poeziei ebraice. El se naşte prin
asemănarea sentinţelor, o idee sau o sentinţă fiind exprimată, de regulă, prin două,
mai rar prin trei sau patru stihuri, care au aproximativ aceeaşi lungime, cel de al
doilea stih repetând ideea exprimată în primul, dar cu alte cuvinte.

69
Aşadar, prin paralelismul membrelor înţelegem reproducerea ritmică, în
mai multe stihuri, a unei cugetări determinate.

Se pot distinge trei tipuri de paralelism poetic:


1. Paralelismul sinonimic
Aceeaşi idee este exprimată de două sau de trei ori cu expresii de acelaşi
înţeles, în aşa fel încât cel de al doilea stih corespunde aproape în întregime
primului.
Exemplu:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 19/18, 1)
În cazul tristihului sau tetrastihului cugetarea este repetată, amplificată şi
clarificată prin adăugarea unor elemente noi.

2. Paralelismul antitetic (opus)


În acest tip de paralelism, cel de al doilea stih exprimă contrariul a ceea ce
este exprimat în primul stih. El este întrebuinţat mai ales în Proverbe.
Exemplu:
„Fiul înţelept îşi înveseleşte tatăl,
iar fiul nebun îşi întristează mama” (Proverbe 10, 1)
Evident, paralelismul antitetic nu poate avea decât formă de distih. În multe
cazuri paralelismul sinonimic se îmbină cu cel antitetic.
3. Paralelismul sintetic (progresiv)
Această tehnică constă în îmbinarea unor stihuri ce se aseamănă între ele
doar în ceea ce priveşte forma construcţiei sau proporţia lungimii. Cel de al doilea
stih dezvoltă ideea exprimată în primul stih. Paralelismul sintetic, mai ales atunci
când numără 3 sau 4 stihuri, se apropie de proză.
Exemplu:
„Legea Domnului e fără prihană:
întoarce suflete;
mărturia Domnului e de bună credinţă:
înţelepţeşte pruncii” (Ps. 19/18, 7)
Găsim multe situaţii în care paralelismul sintetic alternează cu cel antitetic.

Pe lângă paralelismul membrelor, poezia ebraică folosea şi reguli de


accentuare şi de tonalitate, care confereau declamaţiei ritmicitate şi cadenţă.
Dicţiunea:
Vorbirea poetică este aleasă, politicoasă, remarcându-se prin frumuseţe şi
armonie, ca şi prin folosirea unor imagini şi figuri deosebite. De exemplu, se
întrebuinţează asonanţa sau reproducerea aceloraşi sunete, alternarea sau repetarea
aceloraşi silabe.

11.2 Cartea Psalmilor, numărul, împărţirea şi colecţionarea

70
Între cărţile poetice ale Vechiului Testament, Cartea Psalmilor ocupă locul
cel mai important, atât din punct de vedere al întinderii, cât şi din punct de vedere al
conţinutului ei, bogat în învăţături religioase şi moral-sociale. Această carte
reuneşte un număr de 150 cântări religioase şi este cunoscută şi sub numele de
Psaltire. Numirea creştină „Psaltire” provine din grecescul Ψαλτήριον care a
însemnat la început un instrument muzical cu coarde, apoi o cântare acompaniată de
un astfel de instrument. Psaltirea desemnează colecţia Psalmilor. În Noul Testament
găsim expresia Βίβλος ψαλμων, adică Cartea Psalmilor (cf. FA 1, 20).
Evreii numesc aceasta carte Sefer Tehilim (tehila=laudă, cântare de laudă),
adică „Cartea Laudelor”.
Atât evreii cât şi creştinii au recunoscut totdeauna numărul de 150 psalmi
cuprinşi în această carte. În Septuaginta avem 151 psalmi, însă ultimul, deşi păstrat,
a fost mereu considerat necanonic.
În ceea ce priveşte numerotarea psalmilor, există diferenţe între Textul
Masoretic şi Septuaginta. Astfel, dacă până la Psalmul 8 numerotarea este identică,
începând cu Psalmul 9 apare un decalaj dat de faptul că textul ebraic desparte acest
psalm în două, el devenind 9 şi 10, în mod identic procedând şi cu Psalmul 113,
care devine 114 şi 115, iar asemenea decalaje continuă. Aceste diferenţe au creat
unele dificultăţi de identificare a textelor citate din Cartea Psalmilor.
Prin analogie cu Pentateuhul, Textul Masoretic împarte Psaltirea în cinci
cărţi, fiecare dintre ele terminându-se cu o doxologie.
Schematic împărţirea se prezintă astfel:
Cartea I: (Ps. 1-41), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui
Israel din veac şi până în veac. Amin. Amin”.
Cartea a II-a: (Ps. 42-72), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui
Israel, singurul Care face minuni. Şi binecuvântat este numele slavei Lui în veac şi
în veacul veacului. Şi se va umple de slava Lui tot pământul. Amin. Amin”.
Cartea a III-a: (Ps. 73-89), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul în veci. Amin.
Amin”.
Cartea a IV-a: (Ps. 90-106), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul
lui Israel, din veac şi până în veac; tot poporul să zică: Amin. Amin”.
Cartea a V-a, fără o doxologie, însă întreg Psalmul 150 poate fi socotit ca o
doxologie de încheiere.
Această împărţire aparţine vechilor evrei, după cum mărturiseşte Fer. Ieronim, când
scrie: ”În quique volumina Psalterium apud Hebraeos divisum est”.
Ea sugerează şi o cronologie aproximativă a psalmilor. Totuşi, este sigur
faptul că psalmii nu au fost aşezaţi în canon în ordine strict cronologică, ci, aşa cum
afirmă Sf. Atanasie cel Mare, au fost puşi în ordinea în care au ajuns în mâinile
colecţionarilor. Este de presupus că cel care a colecţionat a unit, pe cât a fost
posibil, psalmii compuşi de acelaşi autor, sau asemănători ca formă externă, sau pe
aceia care serveau pentru aceeaşi trebuinţă liturgică.
Timpul alcătuirii Psalmilor nu este acelaşi cu momentul apariţiei cărţii în
canon. Acest moment a fost precedat de o circulaţie sporadică şi limitată a unor
psalmi, respectiv a primilor psalmi, între credincioşii iudei şi mai ales între leviţii
care slujeau la locaşul sfânt din Ierusalim. Curând după aceea, s-a procedat la
colecţionarea psalmilor existenţi, spre a putea fi folosiţi mai uşor în cult. În general,

71
se acceptă ca perioadă de început a colecţionării psalmilor epoca reorganizării
cultului în Israel, care coincide cu redistribuirea preoţilor şi a leviţilor la slujbă şi cu
construirea templului, fapte petrecute în vremea regilor David şi Solomon.
Până în acest moment, cultul avea un caracter preponderent sacrificial, aşa
cum rezultă din informaţiile pe care le deţinem din Pentateuhul lui Moise şi din
cărţile cu caracter istoric. Abia în timpul lui David cultul a dobândit o nouă
dimensiune şi anume cea doxologică.
Acest rege priceput în cântatul la harfă (cf. 1 Sam. 16, 18-23; 18, 10; Amos
6, 5) şi dăruit cu harul poeziei a introdus cântarea Psalmilor la Cortul Sfânt. În 1
Par. 16, 1-4, 6,7 citim: „Astfel au adus chivotul Domnului şi l-au aşezat în mijlocul
cortului pe care îl făcuse David pentru el şi au înălţat lui Dumnezeu arderi de tot şi
jertfe de pace... Apoi a pus David la slujbă înaintea chivotului Domnului din leviţi,
ca să preaslăvească, să mulţumească şi să preaînalţe pe Domnul Dumnezeul lui
Israel... A pus de asemenea pe preoţi...să sune necontenit din trâmbiţe înaintea
chivotului legământului lui Dumnezeu. În această zi, David, pentru prima oară, a
dat, prin Asaf şi fraţii lui, următorul psalm de laudă Domnului: Lăudaţi pe
Domnul şi chemaţi numele Lui…”. Cele relatate aici au în vedere tocmai momentul
în care David a procedat la reorganizarea cultului, aducând chivotul Legii în
Ierusalim, noua capitală a regatului său. Cu acest prilej a compus el primul psalm,
pe care l-a încredinţat apoi leviţilor să-l execute, acompaniat de harfă.
Cântarea Psalmilor la templu a fost permanent socotită o rânduială a lui
David (cf. Ezdra 3, 10-11).
Scrişi în timpuri diferite şi de către autori diferiţi, psalmii au fost adunaţi în
colecţii succesive şi păstraţi la Templul sfânt, unde erau cântaţi sau recitaţi în cultul
zilnic sau la sărbători.
Cea mai mare parte a psalmilor a fost scrisă şi colecţionată în epoca pre-
exilică.
Astfel se crede că psalmii din prima carte, care aparţin lui David, au fost
colecţionaţi de David însuşi, cu prilejul mutării chivotului Legii în Sion, sau cel
puţin din porunca sa.
Şi dintre psalmii cărţii a doua, o bună parte sunt davidici, restul avându-i ca
autori pe fiii lui Core. Probabil, această colecţie a fost făcută către sfârşitul vieţii lui
David. Unii exegeţi consideră, însă, că aceşti psalmi au fost colecţionaţi în timpul
regelui Iezechia (716-687 î.Hr.), dat fiind că oamenii acestui rege s-au ocupat şi de
încheierea colecţiei cărţii Proverbelor, aşa cum rezultă din Prov. 25, 1 unde citim:
„Şi acestea sunt pildele lui Solomon pe care le-au adunat oamenii lui Iezechia,
regele lui Iuda”. Un interes similar trebuie să fi manifestat ei şi faţă de psalmi.
Aceiaşi oameni au început, probabil, să adune la un loc şi psalmii din cea de
a treia carte. Munca lor a fost apoi continuată de alţii fără ca această carte să fi fost
încheiată înainte de întoarcerea din exil.
Cartea a IV-a reuneşte câţiva psalmi mai vechi şi foarte mulţi psalmi exilici
şi post-exilici.
Ultima carte se compune din câţiva psalmi davidici, lăsaţi la o parte de
colecţionarii precedenţi, precum şi din alţi psalmi, în majoritate din epoca celui de
al doilea templu.

72
Nu se ştie cu exactitate cine şi când a adunat la un loc toate colecţiile.
Criticii au păreri diferite, dar, cel mai probabil, preotul Ezdra este cel care a
reconstituit şi a completat colecţia pre-exilică.
În orice caz, în forma în care o avem astăzi, Cartea Psalmilor exista deja în
sec. III-II î.Hr. deoarece o avem în întregime cuprinsă în Septuaginta, traducerea
alexandrină efectuându-se în aceste două secole. Traducătorii au preluat-o astfel din
textul ebraic cu adaosul, în final, al Psalmului 151, necanonic şi absent în varianta
ebraică. O altă dovadă în acest sens ne parvine prin intermediul Introducerii la
cartea necanonică a Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, care datează din sec. II î.Hr.
şi care aminteşte Cartea Psalmilor, alături de celelalte cărţi canonice ale Vechiului
Testament, încadrând-o în grupa „Chetubim”.
Ca gen literar, psalmii aparţin poeziei lirice, iar tehnica de versificaţie
folosită de autori este aceea a strofei şi antistrofei, adică a paralelismului care opune
nu atât un vers altui vers, cât, mai ales, un tablou altui tablou în acelaşi poem.
Astfel, Psalmul 1, spre exemplu, înfăţişează succesiv soarta dreptului şi a
păcătosului; Psalmul 21/22 prezintă la început suferinţa Robului lui Dumnezeu, iar
mai apoi îndurarea lui Dumnezeu faţă de El, etc.

11.3 Cuprinsul psalmilor

Psaltirea este produsul reflecţiei şi gândirii nutrite de viaţa trăită sub


îndrumarea Legii, precum şi de cunoştinţa lui Dumnezeu şi a ideilor despre
însuşirile Lui, dobândite prin frământările sufleteşti ale problemelor superioare ale
vieţii.
Pe cât de mare este numărul psalmilor, pe atât de variat este şi cuprinsul lor.
Psalmii sunt cea mai aleasă mărturie despre înălţimea şi puterea
sentimentelor pioase, pe care le-au trăit fiii lui Israel în curs de atâtea veacuri.
Mulţi cercetători consideră ca subiectul acestor scurte dar impresionante
rugăciuni este Dumnezeu şi omul. Dumnezeu în toată măreţia Sa, în toată bunătatea,
milostivirea şi dreptatea Sa, iar omul cu toate slăbiciunile, lipsurile, trebuinţele,
păcatele şi fărădelegile sale.
Cartea Psalmilor reliefează, totodată, raportul viu care a existat şi există
între Fiinţa supremă şi făptura omenească, prin activitatea omului ca fiinţă morală şi
dezvoltarea sentimentelor sale religioase.
În Psaltire sunt înfăţişate dorinţele şi năzuinţele sufletului omenesc, de a se
ridica de la cele pământeşti către cele mai înalte sfere spirituale. Psalmii ne fac
cunoscute eforturile dreptului Vechiului Testament de a îndeplini poruncile lui
Dumnezeu şi de a-şi adapta conduita la voinţa Sa. Ei sunt răsunetul influenţei Legii
lui Dumnezeu asupra sufletelor credincioşilor, ce pleacă de la inimă şi se îndreaptă
spre Dumnezeu. Trăirea religioasă este aici redată după latura ei subiectivă. Ideile şi
experienţele religioase pe care le aflam expuse în această carte, pot fi şi individuale,
dar şi tipice, redând ideile şi sentimentele colectivităţii.
Toate marile teme religioase apar, rând pe rând, în psalmi: Dumnezeu şi
opera Lui, îngerii, universul, omul cu strălucirea şi slăbiciunile lui, soarta lui de
după moarte, Israelul şi Ierusalimul cu trecutul lor şi cu viitorul lor glorios, Legea,
sărbătorile, precum şi alte manifestări religioase.

73
Cuprinsul Psalmilor este, aşadar, extrem de variat, fiind imposibil a da o
clasificare logică riguroasă a Psalmilor după acest criteriu.
Totuşi, există diferite clasificări aproximative ale psalmilor, funcţie de:
sentimentele de care era stăpânit psalmistul, tema tratată, stil etc.

O împărţire frecvent utilizată este cea în 6 clase:

1) Psalmi de laudă
În aceşti psalmi se cântă slava, puterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui (Ps.
18 şi 20).
2) Psalmi de cerere, de rugăciune
Mulţi psalmi constituie adevărate rugăciuni de mulţumire, înălţate către
Dumnezeu pentru binefacerile revărsate cu îmbelşugare peste poporul Său (Ps 45,
47, 65, 67, 75, 80, 97, 123, 125, 128, 149). Binefacerile divine şi acţiunea
proniatoare sunt evidenţiate, de asemenea, în psalmii: 22, 33, 35, 90, 102, 115, 144,
145. Psalmii 26, 46, 61, 70, 89, 90 sunt psalmi de încredinţare proniei divine. Alţii
aduc mulţumire pentru bogăţia roadelor pământului (Ps 64 şi 84). Rugăciuni de
mulţumire pentru scăparea din necazuri şi strâmtorări se exprimă în psalmii: 9, 17,
20, 29, 74, 106, 117, 120, 137, 143. Marea îndurare divină este lăudată în psalmul
102.
Foarte mulţi psalmi sunt, prin excelenţă, rugăciuni de cerere ce pot fi
folosite în orice împrejurare (Ps 3-5, 7, 16, 25, 27, 30, 34, 40, 43, 51, 53-55, 58, 59,
63, 69, 85, 108, 124, 128, 139, 141, 142). În psalmii 19, 60, 119, 120, 140 se cer
haruri speciale pentru felurite împrejurări ale vieţii.
Psalmul 11 este o rugăciune pentru scăparea din nevoi, iar psalmii: 12, 87,
101, 122, 142 sunt cereri ale unui suflet în restrişte.
3) Psalmi istorici
Expun evenimente din istoria poporului biblic şi descriu Providenţa
specială a lui Dumnezeu care l-a ocrotit. Aceşti psalmi sunt veritabile poeme ce
vizează etapele principale ale istoriei lui Israel, cu scopul de a se trage concluzii de
ordin moral.
În psalmul 77/78, Asaf descrie perioada eliberării evreilor din robia
egipteană şi a rătăcirii lor prin pustiul Sinaiului, cu arătarea tuturor dovezilor de
fidelitate din partea lui Dumnezeu faţă de poporul Său.
Şi psalmul 104 istoriseşte aceleaşi binefaceri revărsate asupra lui Israel
până la reaşezarea în Canaan. Psalmul 105 descrie, alternativ, necredincioşia lui
Israel şi marea milostivire a lui Dumnezeu, din aceeaşi perioadă istorică.
Psalmul 136 este un psalm scris în timpul exilului babilonic, el reflectând
vremurile de strâmtorare pe care evreii le-au cunoscut în starea de robie.
Alţi psalmi amintesc, mai mult sau mai puţin explicit, faptele istorice cu
ocazia cărora au fost compuşi. Astfel, psalmul 70/71 s-a scris în timpul invaziei lui
Nabucodonosor, iar psalmul 107 a fost scris după eliberarea din captivitate.
4) Psalmi de pocăinţă (Ps 6, 50/51, 31/32, 37, 142) şi de blestem (Ps 35, 52,
55, 68, 139)

74
Este exprimată zdrobirea inimii pentru păcatele comise şi se imploră
iertarea de către Dumnezeu, în timp ce vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai mântuirii li
se doreşte pedeapsa.
Psalmi de pocăinţă:
Psalmul 50/51 este socotit primul act de pocăinţă al lui David, după ce
profetul Natan îi arată păcatele de care se făcea vinovat înaintea Domnului, iar
psalmul 31/32, compus după obţinerea iertării de la Dumnezeu, celebrează bucuria
nevinovăţiei recâştigate. În psalmul 6, scris în timpul revoltei lui Abesalom, se cere
eliberarea din necazurile pe care David le pune în legătură cu păcatele sale
anterioare. Prin psalmul 37, David se roagă din nou lui Dumnezeu să-l scape din
încercările ce l-au copleşit în ultimele sale zile, iar în psalmul 142 se abandonează
în faţa lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit.
Psalmul 101 este rugăciunea de pocăinţă a evreilor duşi în Babilon, prin
care cer Domnului eliberarea, în timp ce prin psalmul 129, scris după întoarcerea
din exil, ei se roagă lui Dumnezeu să-i trateze cu milostivire, nu după faptele
săvârşite.
Psalmi de blestem:
În ceea ce priveşte psalmii de blestem, trebuie spus că ei au constituit un
prilej pentru unii de a le pune la îndoială sfinţenia, de a le contesta inspiraţia. Asta
pentru că, spun ei, aceşti psalmi ar da expresie patimii, urii şi dorinţei de răzbunare,
deci ar contrazice doctrina Evangheliei.
Ca răspuns la această obiecţie, trebuie avut în vedere, mai întâi, faptul că
vrăjmaşii despre care vorbeşte psalmistul nu sunt vrăjmaşii săi personali, ci ei sunt
vrăjmaşii lui Dumnezeu, cărora el nu face decât să le vestească răzbunarea
Domnului, care va veni, pentru necredinţa de care dau dovadă şi pentru lepădarea
Legii, asupra lor. Sfinţii Părinţi văd în aceste blesteme nişte simple profeţii
exprimate în această formă. În al doilea rând, blestemele rostite aici nu izvorăsc din
sentimentul unei răzbunări proprii, ci dintr-o râvnă deosebită a psalmistului pentru
cauza dreptăţii dumnezeieşti. Pe de altă parte, pedepsele pe care psalmiştii le doreau
pentru cei nelegiuiţi trebuie socotite şi ca reprezentând un mijloc de îndreptare a
celor vinovaţi, dar şi un avertisment pentru ceilalţi, spre a se feri de exemplul celor
păcătoşi.
De altfel, în gândirea celor vechi, ideile abstracte primesc o formă concretă,
păcatul concretizându-se în persoana păcătosului, ceea ce înseamnă că blestemul se
referă, în primul rând, la păcat în sine şi, abia apoi, la păcătos.
5) Psalmi didactici
Expun învăţături şi sfaturi practice.

6) Psalmi mesianici
Psalmii mesianici sunt cei care se raportează la Mesia, profeţind despre
viaţa, Patima şi slava Lui. Ei sunt, desigur, cei mai importanţi din întreaga Psaltire.
Caracterul lor mesianic este atestat de către Însuşi Mântuitorul Hristos sau de către
autorii noutestamentari.
Aceşti psalmi se împart în două categorii: psalmi direct şi indirect (tipic)
mesianici.

75
Din prima categorie fac parte psalmii 2, 16, 22, 45, 72 şi 110, psalmi ce
tratează direct despre Hristos şi împărăţia Sa, orice altă interpretare, în afară de cea
mesianică, fiind exclusă.
Psalmii tipic mesianici sunt în număr mult mai mare, printre ei aflându-se şi
psalmii 8, 8, 23, 34, 68, 69, 109, 132 etc. aceşti psalmi se numesc indirect mesianici
deoarece Îl prefigurează pe Mesia şi împărăţia Lui prin persoanele şi evenimentele
de care fac amintire.
Psalmii mesianici îmbogăţesc datele revelaţionale anterioare cu privire la Persoana
şi lucrarea lui Mesia, aducând în plus elemente cu totul noi.

Psalmii direct mesianici:


Psalmul 2
Până în vremea lui David se ştia despre Mesia că va fi un om investit cu o
înaltă forţă spirituală, care va ieşi din tribul lui Iuda şi va apărea într-o epocă
nedeterminată. Regele psalmist completează, cu date deosebit de importante,
tabloul referitor la persoana şi lucrarea lui Mesia. În acest sens, pe lângă
descendenţa umană, David indică şi obârşia divină a lui Mesia, acest adevăr fiind
dezvăluit chiar în Psalmul 2.
Astfel, psalmistul Îl prezintă pe Mesia, mai întâi, în calitatea Sa de rege
mesianic, aşezat de Însuşi Dumnezeu pe scaunul de domnie peste Sion: “Ci Eu am
pus pe regele Meu peste Sion, muntele Meu cel sfânt” (v. 6), pentru ca, apoi,
Dumnezeu să-L proclame, în chip solemn, Fiul Său pe care
L-a născut din eternitate: ”Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”(v. 7) şi să-I
promită neamurile drept moştenire şi drept stăpânire marginile pământului (v. 8).
Acest psalm este citat în sens mesianic de autori noutestamentari (Fapte 4,
25 ş.u.; 13, 33; Evr. 1, 5) şi el pune în lumină naşterea din veci a Fiului lui
Dumnezeu, Care, la „plinirea vremii”, va lua şi fire omenească.
Psalmul 15/16
Şi acest psalm, mai ales în partea sa finală, Îl are în vedere pe Mesia, el
fiind înţeles în Noul Testament (FA 2, 25-33; 13, 36) ca o profeţie despre Învierea
lui Hristos: „Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel Sfânt al Tău
sa vadă stricăciunea” (v. 10).
Psalmul 21/22
Acest psalm începe astfel: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai
părăsit?”. Conform Matei 27, 46 şi Marcu 15, 34, aceste cuvinte fac parte din
grupul celor 7 expresii rostite de Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce, însă sub forma
aramaică.
Aspectul de jertfă al lucrării mesianice este evidenţiat în multe locuri din
cartea Psalmilor. În aceasta privinţă găsim referiri, de o surprinzătoare precizie, la
unele momente ale activităţii lui Mesia, aşa cum este momentul supremei Sale
dăruiri pentru mântuirea tuturor.
Vorbind în numele lui Mesia, autorul acestui psalm spune: „Străpuns-au
mâinile Mele şi picioarele Mele ... Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa
Mea au aruncat sorţi”.
Psalmul 44/45

76
Psalmul Îl descrie pe Mesia ca pe un rege viteaz, împodobit cu cele mai
alese virtuţi, plin de har şi de strălucire (v. 3), Care va porni lupta pentru adevăr şi
dreptate (vv. 4, 5), şi al Cărui scaun de domnie este veşnic, sceptrul împărăţiei Sale
fiind sceptrul dreptăţii „Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul
dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea;
pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemnul
bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”(vv.7, 8).
Aceste cuvinte sunt citate ca referindu-se la Hristos de către Sf. Ap. Pavel în
Epistola către Evrei 1, 9-10.
Psalmul reliefează atribute esenţiale ale împărăţiei mesianice: adevărul,
dreptatea, blândeţea, veşnicia.

Psalmul 71/72
Acest psalm pune în lumină demnitatea împărătească a lui Mesia denumit
aici „regele” şi „Fiul regelui” (v.1), precum şi universalitatea împărăţiei mesianice.
Astfel, Mesia va întemeia o împărăţie universală, din care vor face parte
toate popoarele şi întreg pământul. Ideea despre universalitatea împărăţiei
mesianice este o premisa şi o condiţie a instaurării unei păci permanente, pace
despre care se vorbeşte îndeosebi în acest psalm.
Mesia va face dreptate celor smeriţi, va veni în ajutorul celor nevoiaşi şi va
zdrobi pe apăsător (v. 4), iar consecinţa acestei drepte guvernări, în folosul celor
mulţi şi oropsiţi, va fi pacea (v. 3).
În timpurile mesianice pacea va fi generală şi universală, ea va înflori din
belşug, ca urmare a dreptăţii şi nu va avea sfârşit (v. 7).
Ideile esenţiale ce se desprind din acest psalm sunt: guvernarea cea dreaptă
a lui Mesia va aduce pace în lume, toate neamurile Îl vor recunoaşte drept
Mântuitor al lor, iar împărăţia Lui fi nemărginită în timp şi în spaţiu, asemenea şi
pacea instaurată de El va fi plină de rod, ea va rodi aşa cum rodeşte planta din
pământ, ca urmare a dreptăţii, iar rodul păcii va fi mântuirea: „Răsări-va în zilele
Lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna. Şi va domni de la o mare până la
alta şi de la un râu până la marginile lumii... Şi va fi viu... şi se vor ruga Lui
pururea; toată ziua Îl vor binecuvânta. Fi-va belşug de pâine pe pământ până în
vârful munţilor; înălţa-se-va mai presus decât Libanul rodul său; şi vor înflori cei
din cetate ca iarba pământului. Fi-va numele Lui binecuvântat în veci; cât va fi
soarele va rămâne numele Lui şi se vor binecuvânta în el toate seminţiile
pământului, toate neamurile Îl vor ferici pe El...” (vv. 7-8, 15-17).

Psalmul 109/110
Acest psalm prezintă investirea lui Mesia cu demnitatea împărătească (cf.
Evrei 1, 13) şi cu demnitatea arhierească (cf. Evrei 6, 6; 7, 1).
Astfel, Iahve(Cel ce este) Se adresează lui Adonai (Domnul- Κυριος): „Zis-
a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii
Tăi aşternut picioarelor Tale”. Dacă psalmistul zice: „Domnului meu”, o face
pentru a specifica distanţă existentă între profet şi Domnul său, deosebire care nu
există între Iahve şi Adonai, aceştia fiind egali în virtutea consubstanţialităţii.

77
Mântuitorul Hristos citează aceste cuvinte ca referindu-se la Sine (cf. Matei
22, 41-46), la fel şi Sf. Ap. Petru care spune că sunt şi o profeţie despre
Nota caracteristică pe care acest psalm o aduce cu privire la Mesia este
aceea că El va fi în acelaşi timp şi împărat şi preot. Psalmistul spune: „Juratu-S-a
Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”
(v. 4). Arhieria lui Hristos este arhierie veşnică, nu după rânduiala aaronită, ci după
rânduiala lui Melchisedec.
Aşa cum Melchisedec era, în acelaşi timp, în Ierusalim, şi rege şi preot al
Celui Prea Înalt (cf. Fac. 14, 18), tot aşa şi Mesia va întruni în persoana Sa cele
două demnităţi, împărătească şi arhierească, pentru veşnicie.

Psalmii tipic sau indirect mesianici:


Aceşti psalmi sunt în număr mai mare. În Noul Testament sunt consideraţi
psalmi indirect mesianici, psalmii 34, 68, 108, 117 etc. După interpretarea ortodoxă,
indirect se raportează la Hristos şi psalmii: 3, 4, 6, 9 ş.a. Unii psalmi tratează despre
bărbatul cel drept în general, psalmii 8 şi 20, însă, în sens indirect, ei se raportează
la dreptul prin excelenţă, adică la Hristos.

*******
O altă împărţire a psalmilor este cea în 8 clase:
1. Psalmi dogmatici sau de adorare
În general, aceşti psalmi sunt adevărate imne închinate lui Dumnezeu, cu
evidenţierea atributelor Sale.
Aşa, de pildă, avem psalmul 144 unde este celebrată veşnicia
dumnezeiască: „Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta
din neam în neam”. Despre acelaşi lucru se tratează şi în psalmul 89: „Că o mie de
ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri ce a trecut şi ca straja de noapte”.
În psalmul 17 este pusă în lumină măreţia şi majestatea divină: „De
strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc…”. În
acelaşi sens vorbesc şi psalmii: 28, 45-47, 49, 65, 67, 76, 92, 93, 96, 110, 113 etc.
Sfinţenia lui Dumnezeu este arătată în psalmii 23 şi 33, iar în psalmul 138
se vorbeşte despre preştiinţa şi atotştiinţa divină, în timp ce bunătatea lui Dumnezeu
este evidenţiată în psalmii: 33, 47, 50, 99, 112, 144, iar dreptatea Sa în psalmii: 10,
17, 35, 49, 74, 75, 118.
Psalmul 8 tratează despre valoarea omului şi superioritatea lui în raport cu
celelalte creaturi.
Psalmul 18/19 ne prezintă un tablou restrâns al creaţiei, iar psalmul 103-104
prezintă dezvoltat acelaşi tablou. Aici este înfăţişată şi Providenţa divină.
Psalmii 80-81 şi 134-135 condamnă deşertăciunea închinării la idoli.
În general, psalmii dogmatici sunt „ecoul fidel al întregii revelaţii mozaice
asupra firii şi însuşirilor lui Dumnezeu; ei nu spun nimic care să nu fi fost deja
explicit expus în Pentateuh” (H. Lesètre). Ceea ce realizează aceşti psalmi este
prezentarea mai corectă şi mai penetrantă a doctrinei revelate.

2. Psalmi de cuprins moral

78
În cea de a doua parte a Psalmului 18 este expusă superioritatea Legii
Domnului: „Legea Domnului este fără prihană...”, ca şi în întregul poem alfabetic
al Psalmului 118.
Portretul dreptului este descris în psalmii: 14/15, 23/24, 61/62, 111/112,
113, 121, 127, iar al hulitorului şi al păcătosului este conturat în psalmii: 1, 11/12,
13/14, 51, 57, în timp ce psalmii: 5, 14, 26, 38, 48 şi 124 indică diferenţa de
conduită a acestora.
Pedepsele şi răsplătirile divine sunt expuse în psalmii: 1, 9, 35, 51, 72/73,
80/81, 91/92.
Psalmul 49 insistă asupra necesităţii cultului intern.

3. Psalmi de mulţumire şi de cerere


4. Psalmi de pocăinţă
5. Psalmi istorici
6. Psalmi liturgici
Aceşti psalmi au fost compuşi în mod special pentru ceremoniile religioase
sau pentru serviciul de la Templu.
Astfel de psalmi sunt: psalmul 14 care aminteşte condiţiile cerute pentru a fi
admis la sanctuar; psalmul 23 era recitat în toate ocaziile când un cortegiu
procesional se apropia de Templu; psalmul 65 se citea la aducerea de jertfe, iar
psalmul 67 la reîntoarcerea chivotului Legii la Cortul sfânt după o victorie reputată
împotriva năvălitorilor sau a răufăcătorilor.
Cea mai mare parte a psalmilor din cărţile a IV-a şi a V-a au acest caracter
liturgic. De altfel, chiar dacă nu toţi psalmii au avut de la început o destinaţie
liturgică, până la urmă, atât în sinagogă cât şi în Biserică ei au căpătat o astfel de
întrebuinţare.
Diferitele indicaţii pe care le găsim în titlurile unor psalmi dezvăluie
caracterul lor liturgic. Astfel:
La începutul unor psalmi se întâlneşte notat cuvântul „alamot”, care indică
modalitatea cântării lor pe o voce de tenor (ex: Psalmul 45).
În cazul altora, este notat cuvântul „haghitit”, care, după unii ar indica un
instrument muzical cu care era acompaniată cântarea acestor psalmi, iar după alţii ar
arăta că psalmii respectivi erau destinaţi a fi cântaţi cu prilejul terminării culesului
viilor, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu (gat=teasc), (ex. Ps. 8, 80, 83).
Alţi psalmi au indicaţia „machalat”, cuvânt care se pare că însemna „fluier”, deci
aceşti psalmi trebuiau executaţi cu acompaniament de fluier (flaut) (ex. 52, 87).
Cuvântul „mictam” aflat la începutul unor psalmi indică genul cântării, adică o
cântare excelentă sau deosebită. Şase psalmi poartă această suprascriere.
Cuvântul „mizmor” se traduce prin „cântare ritmică” şi se afla în fruntea a 57 de
psalmi.
Expresia „la menaţeah” este un indiciu pentru dirijorul de cor asupra felului în care
trebuie executată cântarea unor psalmi. Cincizeci şi cinci de psalmi au această
indicaţie.
Cuvintele „nechiloth” şi „neghinoth” definesc alte două genuri de psalmi liturgici
şi anume, cei desemnaţi prin prima numire trebuiau a fi acompaniaţi de fluiere,
ceilalţi de un instrument cu coarde.

79
Psalmul 7 are drept indicaţie liturgică termenul „şigaion” ceea ce se traduce cu
cântare ditirambică.
Cuvântul „şir”, acolo unde este prezent, indică faptul că psalmul respectiv trebuie
cântat, nu recitat.
Cuvântul „şiminit” arată că psalmul trebuie executat în „octavă gravă”.
Suprascrierea „tehilah” se traduce cu „cântare de laudă”, iar cea de „tohad” cu
cântare de mulţumire (psalmii 29 şi 144).
Psalmii 106, 107, 111-119, 135, 148-150 au ca titlu „haleluiah” (aleluia)=„lăudaţi
pe Iahve !”, titlul având şi o semnificaţie liturgică, anume: el ar indica faptul că
persoana care citea psalmul era întreruptă după un verset sau jumătate de verset de
către corul ce răspundea: Aleluia.

7. Psalmi mesianici
8. Psalmii treptelor sau cântarea treptelor (şir ha maalot)
Cincisprezece psalmi, de la 119 la 133, poartă acest titlu.
După cea mai verosibilă explicaţie, aceşti psalmi erau cântaţi de pelerinii
iudei când se apropiau de Ierusalim, ţinta pelerinajului lor. Oraşul sfânt este într-
adevăr aşezat pe un loc mai înalt al Ţării Sfinte, anume în Munţii Iudeii, aşa încât
toţi cei care se îndreptau spre el spuneau obişnuit că „urcă la Ierusalim”.
Cuprinsul acestor psalmi este adecvat scopului pentru care au fost alcătuiţi.
Astfel, psalmul 120 îi asigură pe pelerini că Dumnezeu veghează asupra lor;
psalmul 121 exprimă bucuria sosirii în cetatea sfântă; prin psalmul 123 se aduce
mulţumire lui Dumnezeu pentru ocrotirea de pericole în călătoria săvârşită până la
Ierusalim; psalmul 127 aminteşte binecuvântările rezervate celor care Îl slujesc pe
Iavhe; psalmul 128 este un imn de preamărire a muntelui sfânt (Sion); psalmul 130
este o cântare de umilinţă; psalmul 132 exprimă bucuria pelerinilor de a se fi adunat
la un loc cu fraţii lor de un sânge şi de o credinţă; psalmul 133 este un îndemn din
partea pelerinilor adresat preoţilor şi leviţilor de a îndeplini cu toată
conştiinciozitatea slujirea lor la Templu, ca unii ce privilegiul deosebit de a fi
permanent în casa Domnului.
Prin urmare, aceşti psalmi au fost destinaţi să acompanieze călătoria celor
din diaspora la Ierusalim.
*******

11.4 Titlurile psalmilor

Cei mai mulţi psalmi încep prin câteva cuvinte lămuritoare, cu privire la
destinaţia şi originea psalmilor, care se numesc titluri sau suprascrieri.
În Textul Masoretic, doar 34 psalmi nu au astfel de lămuriri.
Titlurile sunt de mai multe feluri:
1. de ordin muzical;
2. de ordin liturgic,
3. de ordin istoric;
4. de ordin poetic;
5. de ordin personal;

80
Cu privire la aceste titluri, trebuie precizat că cei mai mulţi exegeţi cred că
ele sunt adaosuri ulterioare epocii în care au fost scrişi psalmii.
Sfinţii Părinţi şi exegeţii mai vechi considerau că ele fac parte din însuşi
textul psalmilor, deci le atribuiau autorilor înşişi.
Având în vedere că la popoarele orientale exista obiceiul de a pune în
fruntea poemelor astfel de titluri, este destul de posibil ca unele dintre ele să fi fost
scrise chiar de autorii psalmilor.
Totuşi, nu se poate nega faptul că multe dintre titluri nu sunt contemporane
cu psalmii, cu certitudine putându-se spune doar că aceste suprascrieri sunt foarte
vechi, anterioare Septuagintei.
Cu toate acestea, titlurile psalmilor rămân mărturii valoroase despre
caracterul, timpul şi autorii lor.

11.5 Autorii psalmilor

Suprascrierile îl indică pe David drept autor al celor mai mulţi psalmi.


Rabinii atribuiau lui David întreaga Psaltire. Punctul lor de vedere a fost
împărtăşit şi de către unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Sf. Ioan Gură
de Aur, Sf. Ambrozie, Fer. Augustin, Teodoret de Cir etc.
Alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Sf. Ipolit, Sf. Ilarie, Origen,
Eusebiu, Sf. Atanasie, Fer. Ieronim etc., în baza informaţiilor oferite de titlurile
psalmilor, au afirmat existenţa mai mulţi autori de psalmi.
O lectură atentă a Cărţii Psalmilor ajută la înţelegerea faptului că, într-
adevăr, este vorba de mai mulţi autori. Spre aceeaşi constatare ne conduc şi
suprascrierile, care indică, pe lângă David, şi numele altor autori.
Se consideră că informaţiile cu privire la autorii psalmilor, pe care le găsim
în titlurile acestora, corespund adevărului în măsura în care sunt confirmate prin
autoritatea codicilor, a vechilor versiuni şi a Sf. Părinţi.
În ordine cronologică, primul psalmist este Moise, căruia i se atribuie
Psalmul 89/90.
Lui David, psalmistul prin excelenţă al lui Israel, textul ebraic şi traducerile
vechi, îi atribuie 69 psalmi. Pe lângă aceştia, Septuaginta îi atribuie 11 psalmi
anonimi, Vulgata 12, iar Peschitto 16. În lumina Noului Testament, dintre psalmii
anonimi, în textul ebraic mai trebuie să fie atribuiţi lui David Psalmii 1 şi 2 (cf. FA
4, 25; 13, 33), precum şi Psalmul 93/94 (cf. Evr 4, 7).
Aşadar, David a scris peste 81 psalmi. Aceştia sunt: 1-40; 50-71; 85, 90, 92-
103; 107-109; 132; 137-144.
Regele Solomon este considerat autorul Psalmilor 71/72 şi 126.
Între autorii de psalmi întâlnim şi numele lui Asaf, un levit contemporan cu
David, maestru de cântare la Templu, căruia îi sunt atribuiţi 11 psalmi: 49/50,
72/73-82/83. De remarcat, că aceşti psalmi au un pronunţat caracter naţional. Ei
cuprind multe aluzii la istorie, la evenimentele mai însemnate din epoca de glorie a
poporului biblic. Stilul lor este autoritar, pe alocuri chiar vehement. După opinia
unor cercetători, sub numele de Asaf s-ar ascunde, de fapt, o familie de leviţi a cărei
activitate literară s-ar fi extins asupra mai multor secole (aproximativ din perioada
asiriană, până în perioada babiloniană).

81
Un alt nume sub patronajul căruia sunt puşi mai mulţi psalmi este cel al
fiilor lui Core, cântăreţi şi portari la Templu (cf. 2 Par. 20, 19). Acestora le sunt
atribuiţi psalmii: 41-48, 83-87, apreciaţi ca fiind cele mai frumoase piese ale
Psaltirii, distingându-se prin simplitatea lor, prin forma studiată şi perfectă din
punct de vedere poetic, iar, sub aspectul sentimentelor, printr-o mare iubire faţă de
Templu şi faţă de Ierusalim.
Între autori, mai sunt menţionaţi şi Heman şi Etam Ezrahitul, ambii fiind
leviţi rânduiţi de David să conducă cântarea la Cortul Sfânt (date despre aceştia – 3
Rg. 4, 31; 1 Par. 6, 33; 15, 17; 16, 41; 25, 1). Fiecare din ei a scris câte un psalm,
primul –psalmul 87, iar al doilea –psalmul 88.
Şi numele profeţilor Agheu şi Zaharia apar menţionate între autorii de
psalmi. Lor li se recunoaşte paternitatea asupra psalmilor 145-148.
Unui anonim din vremea regelui Iezechia (sec. VIII î.Hr.) i se atribuie
psalmul 91, iar unui „necăjit”, care nu se ştie în ce timp a trăit, i se recunoaşte
autoritatea asupra psalmului 101. Tot un anonim va fi scris şi psalmii: 104-106;
112-118; 134-136, 149, 150, al căror titlu e redat prin cuvântul „Aliluia”.
Despre psalmul 111 se ştie că a fost scris de un anonim din vremea lui
Neemia.
Un evreu sau chiar mai mulţi din diaspora au scris psalmii intitulaţi „O
cântare a treptelor”, adică psalmii 119-133.

11.6 Valoarea doctrinară a psalmilor

S-a afirmat, pe bună dreptate, că Psaltirea este prescurtarea întregii Sfinte


Scripturi sub cea mai ilustrativă şi mai strălucitoare formă. Însă doctrina cuprinsă în
Cartea Psalmilor nu este prezentată într-o formă sistematică, motiv din care
încercarea de a reda în sinteză principiile doctrinare, care se degajă din ansamblul
ei, este un lucru destul de dificil. Totuşi, studiind Psalmii, anumite teme pot fi
decelate şi cercetate. Psalmii vorbesc despre Dumnezeu, despre om, despre
Providenţă, despre îngeri, despre Mesia.
*******
 Dumnezeu
Cartea Psalmilor vorbeşte despre existenţa absolută şi despre însuşirile lui
Dumnezeu.
Întreaga creaţie proclamă existenţa şi măreţia lui Dumnezeu, iar psalmistul
sesizează mesajul pe care cerul şi pământul îl transmit despre Creatorul lor, îl
înregistrează şi îl vesteşte, la rândul său, cu aceeaşi solemnitate:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua
zilei spune cuvântul şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte,
ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile
lumii cuvintele lor” Ps. 18, 1-4
Psalmii pun în evidenţă, în mod pregnant, un adevăr esenţial despre
Dumnezeu, anume unicitatea Sa. Monoteismul se află înscris în nenumărate locuri
din Psaltire:

82
„Cine este Dumnezeu în afară de Domnul? –se întreabă psalmistul –Şi cine este
Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru? Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi
a pus fără de prihană calea mea, Acela este singurul Dumnezeu” Ps. 17, 34-35.
Acest unic Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului:
„Dintru început Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrul mâinilor
Tale” Ps. 101, 26.
Atotputernicia Creatorului este vădită în faptul că a adus toate la existenţă
prin simpla manifestare a voinţei Sale:
„El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-au zidit” Ps. 32, 9.
Puterea creatoare a lui Iahve este dovada divinităţii Sale, zeii neamurilor
nefiind dumnezei adevăraţi, tocmai pentru că sunt lipsiţi de orice putere creatoare:
„Căci toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli, iar Domnul cerurile a făcut” Ps. 95, 5
Categoriile temporale şi spaţiale nu se pot aplica lui Dumnezeu deoarece:
„A Ta este ziua şi a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina şi soarele. Tu ai făcut
toate marginile pământului; vara şi primăvara Tu le-ai zidit” Ps. 73, 17-18.
Neschimbabilitatea şi veşnicia sunt însuşiri definitorii ale Fiinţei divine Celei mai
presus de timp şi spaţiu. În acest sens psalmistul scrie: „Împărăţia Ta este
împărăţia tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam” Ps. 144, 13
Dumnezeu nu este, însă, doar Creatorul lumii, ci şi Proniatorul ei. Ideea că
Dumnezeu poartă de grijă creaturilor Sale este familiară psalmilor. Psalmul 103,
prin excelenţă, înfăţişează creaţia şi providenţa ca două acţiuni ce se conjugă.
Dumnezeu creează pământul şi tot El îl întăreşte şi îl conduce prin legile Sale, încât
acesta nu se va clătina în veacul veacului (v.6). Dumnezeu adapă toate fiarele
câmpului prin izvoarele pe care le-a rânduit să iasă din mijlocul munţilor. El a făcut
„să răsară iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor”. Întreaga creaţie
este destinatara proniei divine:
„Toate către Tine aşteaptă să le dai hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor
aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi
Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor
întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” Ps. 103,
28-31.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă, mai ales, faţă de oameni şi,
în special, faţă de cei săraci şi în suferinţă. Astfel, Domnul este „scăparea săracului
şi ajutor la vreme potrivită celor aflaţi în necazuri” Ps. 9, 9. În Domnul se încrede
săracul şi orfanului El îi stă mereu în ajutor (Ps. 9, 34). Domnul se află, totdeauna,
la dreapta celui neprihănit, ca să nu se clatine (Ps. 15, 8). El are dragostea păstorului
pentru oile sale:
„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la
apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii...
Că de voi umbla şi prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu
mine eşti” 22, 1-4.
În orice împrejurare şi în orice loc, Dumnezeu este prezent cu purtarea Sa
de grijă faţă de fiecare om:
„Tu m-ai zidit şi ai pus mâna Ta peste Mine... Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi
de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în
iad, Tu de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la

83
marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” Ps. 138,
5, 7-10.
Dumnezeu veghează fără încetare asupra comportării tuturor, fără excepţie:
„Din înălţimea cerului Domnul priveşte, îi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul
Său, cel gata dintotdeauna, priveşte spre toţi cei ce locuiesc pământul, El care a
zidit îndeosebi inimile lor şi Care pricepe toate lucrurile lor” Ps. 32, 13-15.
În ce chip îi îngrijeşte şi-i păzeşte un tată pe fiii săi, aşa face şi Dumnezeu
pentru cei ce se tem de El (Ps. 102, 13).
Dar, în aceeaşi măsură în care Dumnezeu este atotbun şi ocrotitor al tuturor
creaturilor Sale, El este şi drept. De aceea, Domnul va cere, la momentul potrivit,
fiecăruia socoteală pentru faptele sale şi întru dreptatea Sa îi va ridica pe unii şi îi va
coborî pe alţii (Ps. 74, 8). Dreptatea, ca însuşire dumnezeiască, nu este anulată de
iubirea sau bunătatea lui Dumnezeu şi nici nu anulează aceste însuşiri divine.
Psalmistul declară sentenţios: „Dumnezeu va judeca popoarele” Ps. 7, 8, căci El
„A gătit scaunul Său de judecată şi va judeca lumea; cu dreptate va judeca
popoarele” Ps. 9, 7-8.
Deşi se află într-o relaţie specială cu Israel, Dumnezeu voieşte, de
asemenea, binele şi pentru celelalte neamuri, cărora le poartă de grijă şi pe care le
va aduce într-o zi în situaţia de a recunoaşte împărăţia Sa:
„Şi îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului.
Şi se vor închina Lui toate seminţiile neamurilor. Că a Domnului este împărăţia şi
El stăpâneşte peste neamuri” Ps. 21, 31-33; „Neam şi neam vor lăuda lucrurile
Tale şi puterea Ta o vor vesti. Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile
Tale vor istorisi... pomenirea mulţimii bunătăţii Tale vor vesti şi de dreptatea Ta se
vor bucura... Slava împărăţiei Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi” Ps. 140, 4-
7, 11-12.

 Omul
O altă temă esenţiala care intră în alcătuirea doctrinei Psalmilor este
antropologia. După Dumnezeu şi Mesia, omul este prezenţa cea mai frecventă în cei
150 psalmi. Astfel, „teologia” sau învăţătura despre Dumnezeu se îmbină strâns cu
„antropologia” sau învăţătura despre om.
Viziunea antropologică a autorilor de psalmi este cât se poate de elevată şi
echilibrată în acelaşi timp, omul fiind prezentat ca o creatură cu o demnitate
deosebită, dar şi ca o fiinţă a cărei existenţa terestră este limitată.
Impresionat de înalta poziţie hărăzită omului de către Dumnezeu, psalmistul
exclamă:
„Ce este omul că Îţi aminteşti de el şi fiul omului că îl cercetezi pe el? L-ai
micşorat cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat. L-ai pus pe
dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” Ps. 8, 5-8.
Ideea avansată în acest text este aceea a sacerdoţiului uman, a menirii cu totul
aparte a omului de a stăpâni şi a conduce, cu înţelepciune şi responsabilitate,
întreaga creaţie către destinul ei final.
Vorbind despre originea şi strălucirea naturii omeneşti, psalmistul aminteşte
şi despre nemurirea sufletului, mai mult indirect şi, mai ales, în legătură cu ideea de

84
răsplată a tuturor oamenilor, în funcţie de felul cum a înţeles fiecare să împlinească
pe pământ legea Domnului.
Dreptul Vechiului Testament, adică omul care îşi conformează viaţa cu voia
lui Dumnezeu, stând astfel în strânsa legătură cu El, are conştiinţa nemuririi sale:
„Că de voi umbla şi prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu
mine eşti” Ps. 22, 4.
În Cartea Psalmilor găsim şi texte ce dau glas resemnării psalmiştilor în faţă
caracterului efemer al existenţei umane terestre. Astfel, în Psalmul 143, 3-4 citim:
„Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socoteşti pe
el? Omul cu deşertăciunea se aseamănă. Zilele lui ca umbra trec”, iar în Psalmul
102, 15-16 întâlnim un loc similar: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului...
Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul său”.
Trebuie spus că, nu este vorba, în aceste doua locuri, de pesimism sau de
descurajare în faţă vieţii, ci de o înţelegătoare privire asupra unor realităţi prea
evidente pentru oricine. De altfel, psalmistul nu rămâne mult timp sub imperiul unei
astfel de cugetări. Tocmai scurtimea vieţii omeneşti îl determină să părăsească
starea de reverie şi să se gândească la multiplele îndatoriri ce ne revin tuturor în
această lume.
Un alt adevăr dogmatic, pe lângă înalta demnitate a omului şi nemurirea
sufletului, neomis de Psaltire, în legătură cu omul, este starea de păcătoşenie,
moştenită de la protopărinţi. Psalmul 50 exprimă în termeni foarte clari această
stare:
„Că iată întru fărădelegi m-am zămislit –mărturiseşte psalmistul –şi în păcate m-a
născut maica mea” (v. 6). Însă psalmistul nu consideră această stare nici firească,
nici definitivă, evidenţiind faptul că cea mai arzătoare dorinţă a omului este tocmai
eliberarea şi mântuirea sa: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor
mă întăreşte” (v. 15).
Dumnezeu, „Cel ce păzeşte adevărul” Ps. 145, 6, nu a uitat planul Său
veşnic în legătură cu omul, potrivit căruia acesta trebuie să-şi ocupe locul firesc de
profet, preot şi conducător în sânul creaţiei şi de aceea „nu după păcatele noastre a
făcut nouă ...ci, în ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa ne-a miluit şi pe noi Domnul”
Ps. 102, 10, 13, dându-ne duhul înfierii şi făcându-ne moştenitori ai împărăţiei
cerurilor.

 Morala
Cartea Psalmilor evidenţiază ideea că Legea lui Dumnezeu este regula cea
mai importantă a vieţii, iar împlinirea ei reprezintă calea spre desăvârşirea morală,
fiind, totodată, garanţia fericirii.
Împlinirea poruncilor dumnezeieşti apare, aşadar, ca o datorie de prim ordin
pentru fiecare credincios. La aceasta el trebuie să caute „ziua şi noaptea” Ps. 1, 2.
Conţinutul acestor porunci se referă la obligaţia omului de a umbla fără prihană, de
a face dreptate, de a avea adevărul în inima sa, de a nu cleveti, de a nu face rău
aproapelui (cf. Ps. 14, 2-3).
Iubirea de Dumnezeu premerge tuturor acestor porunci, iar Cartea Psalmilor
înfăţişează acest sentiment ca izvorând în chip firesc din sufletul omului: „Iubite-

85
voi Doamne, virtutea mea –mărturiseşte psalmistul –Domnul este întărirea mea şi
scăparea mea şi Izbăvitorul meu” Ps. 17, 1
În raport cu semenii, datoriile credinciosului se reunesc în ceea ce, cu un
singur cuvânt, numim dreptate faţă de aceştia. Chipul dreptului este chipul ideal de
vieţuire pe care îl avansează ca model vrednic de imitat Vechiul Testament, în
general şi Cartea Psalmilor, în special. Descris mai amănunţit, chipul dreptului este
acela al credinciosului care iubeşte pacea, cultivă dreptatea şi adevărul faţă de toţi
oamenii şi, în ultimă instanţă, faţă de întreaga creaţie, bineştiind că: „al Domnului
este pământul şi toată plinătatea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” Ps. 24,
1.
Psalmiştii subliniază importanţa şi necesitatea pietăţii interioare, combat
formalismul religios şi arată că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este „inima
curată” Ps. 50, 19. Păcatul este considerat o ofensă directă adusă lui Dumnezeu,
motiv din care el trebuie ispăşit printr-o căinţă sinceră şi profundă.

 Îngerii
În multe locuri din Cartea Psalmilor se vorbeşte despre îngeri. Aceştia sunt
prezentaţi drept servitori ai lui Dumnezeu, care împlinesc poruncile Lui. Ei au
relaţii cu oamenii, însă doar ca trimişi ascultători ai lui Dumnezeu: „Căci îngerilor
Săi le va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale” Ps. 91, 11.
Psalmiştii nu fac precizări clare, cu referire la natura îngerilor.
11.7 Test de evaluare
I. Psalmii au o tematică: 1 Redusă 2 Specifică cultului iudaic 3 amplă ce
acoperă toate dorinţele şi năzuinţele sufletului omenesc.
II. Intenţia morală a psalmilor a fost: 1 De a oferi o carte necesară cultului public
şi particular 2 De a exprima sufletul credincios care-l caută pe Dumnezeu şi
dreptatea Lui 3 De a oferi o cugetare înaltă ce vorbeşte despre nevoia pietăţii
interioare în detrimentul formalismului religios.
 Răspunsuri : 1-3, 2,-2-3.

XII PROVERBELE LUI SOLOMON

CUPRINS :
12.1 Numele cărţii
12.2 Cuprinsul cărţii
Cuvinte cheie 12.3 Împărţirea şi scopul cărţii
Înţelepciune , 12.4 Originea şi timpul colecţionării
proverbe, 12.5 Valoarea literară şi autoritatea divină a cărţii
maşal. 12.6 Concepţia despre înţelepciune în Proverbe
12.7 Învăţături moral-sociale în Proverbe
12.8 Test de evaluare
Obiective educaţionale
După parcurgerea acestui curs studentul va fi capabil:
 Să cunoască elemente isagogice ale acestei cărţi
 Să aprecieze bogăţia înţelepciunii prezentată în această carte, capabilă să
îndrume corect paşii omului în viaţă .

86
 Să-şi contureze o imagine clară despre învăţăturile religios morale ale
cărţii
12.1 Numele cărţii

Cartea Proverbele lui Solomon ocupă un loc important între scrierile


poetice ale Vechiului Testament.
Dacă, după formă, aparţine grupului de cărţi poetice, după conţinut ea se
integrează în genul didactic, fiind o colecţie de sentinţe sau maxime prin care se
urmăreşte instruirea cititorilor în însuşirea şi practicarea virtuţii.
În limba ebraică, Cartea Proverbelor poartă titlul de „Mişle Şelomo ben
David melech Israel”, prin care se arată atât forma poetică, cât şi autorul: Solomon,
fiul lui David, regele Israelului. Ebraicul „mişle” derivă de la verbul „maşal” (=a
compara, a asemăna). Prin această expresie s-a înţeles la început o asemănare prin
comparaţie, redată în forma poetică a paralelismului membrelor, cu diferite nuanţe
de sens.
În Vechiul Testament, expresia „maşal” se întâlneşte de 33 ori cu sensul de:
dicton sau proverb popular (1 Sam. 10, 12; Ezdra 12, 22), satiră (Is. 14, 4; Avac 2,
6; Mih 2, 4), proverb al înţelepţilor (Prov 1, 1,6; Ecc 12, 9; 1 Rg 5, 12), învăţătură
(Iov 27, 1; 29, 1), alegorie (Ezdra 17, 2; 24, 3) şi oracol profetic (Num. 23, 7, 18).
Deşi expresia din titlu nu înseamnă propriu-zis proverb (proverbe), totuşi
cartea a primit acest nume datorită conţinutului ei, fiind o colecţie de sentinţe,
cugetări sau pilde cu caracter moral-instructiv, redate în formă poetică. În acest sens
maşalul ebraic se apropie foarte mult de grecescul γνώμη, astfel că denumirea de
poezie gnomică sau sentenţioasă ar fi mai expresivă şi mai potrivită pentru
cuprinsul cărţii.
Însă proverbele din această carte nu sunt doar simple maxime născute din
înţelepciunea curgătoare populară şi concretizate în proverbe anonime propriu-zise,
ci ele reprezintă ceva mult mai înalt şi mai judicios, o doctrină şi o morală oferită
cititorilor de către bărbaţi înţelepţi, inspiraţi de Duhul Sfânt.
Cartea Proverbelor este o colecţie de diferite genuri de poezii didactice. În
general, autorul întrebuinţează distihul, fie antitetic (10, 1, 20; 11, 1; 13, 24), fie
sinonimic (2, 3, 8, 11), fie sintetic (2, 13; 13, 14).
Pornind de la cuprinsul acestei cărţi, Sfinţii Părinţi preferau să o numească
„Înţelepciunea a toată virtutea” sau „Înţelepciunea educativă”. În această categorie a
cărţilor pline de înţelepciune, ei aşezau şi alte scrieri ale Vechiului Testament,
anume: Ecclesiastul şi cărţile necanonice: Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah şi aşa
numita Înţelepciune a lui Solomon.

12.2 Cuprinsul cărţii

Cartea Proverbelor tratează despre adevărata înţelepciune a vieţii.


Învăţătura despre înţelepciune expusă în această carte este, pe de o parte, produsul
experienţei general umane şi personale, iar pe de altă parte, îşi are originea în
cercurile de gândire biblică.

87
Toate expunerile au o structură religioasă, aceasta formând baza întregii
cărţi. Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor învăţăturilor, iar Legea Sa
supremul criteriu normativ pentru conduită.
Regulile de conduită înţeleaptă înfăţişează viaţa omenească, atât după latura
ei naturală, că şi după latura ei supranaturală, în aşa fel încât latura naturală este
pusă în legătură cu cea supranaturală şi, totodată, este supusă celei din urmă.
Înţelepciunea pe care autorul doreşte să-l înveţe pe om, este acea
înţelepciune practică a vieţii, acel principiu ce imprimă un sens anumit întregii vieţi
morale a omului şi care, după mărturia cărţii, izvorăşte din „temerea de Dumnezeu”
(1, 7). Această temere de Dumnezeu, concepută în sens biblic, reprezintă
recunoaşterea şi punerea în practică a raportului de dependenţă a credinciosului faţă
de Creatorul său, ea fiind cea care stă la temelia religiei şi care constituie impulsul
şi generatorul vieţii morale a credincioşilor. Toate proverbele converg spre acelaşi
scop, acela de a-l face pe om înţelept, sădindu-i în suflet principiul temerii de
Dumnezeu.
Din toate sentinţele cuprinse în Proverbele lui Solomon se desprinde
constatarea că în centrul vieţii credinciosului se află Dumnezeu de la care pornesc
toate şi spre care trebuie să se îndrepte omul în toată activitatea lui.
Înţelepciunea din Proverbe recomandă virtutea ca factor de fericire atât în
viaţa de aici, cât şi în cea de dincolo.
Analizând diferitele aspecte ale vieţii, autorul recomandă, în forma scurtă a
sentinţelor sau prin cuvântări oratorice (cap. 1-9), virtutea, combătând păcatul şi
accentuând răsplata ce urmează unei vieţi virtuoase.
Urmărind instruirea cititorilor în înţelepciunea practică a vieţii, cartea
Proverbelor nu se prezintă, însă, ca un tratat sistematic şi teoretic pentru acest scop,
ci doar ca un îndemn pentru practicarea virtuţii, săvârşirea binelui şi a dreptăţii şi
înlăturarea răului. Din acest motiv, viaţa omului este privită, sub multiplele ei
aspecte exterioare, ca o înşiruire de fapte ce sunt fie conforme cu Legea, fie se abat
de la ea. Funcţie de acest criteriu, oamenii fiind împărţiţi în buni-răi, virtuoşi-
păcătoşi, înţelepţi-nebuni, drepţi-nedrepţi etc. Autorul se foloseşte, cu un bogat lux
de amănunte, de contrastele ce există între diferitele aspecte ale vieţii: înţelepciune-
nebunie, dreptate-fărădelege, credinţă-necredinţă, smerenie-mândrie, dragoste-ură,
blândeţe-mânie, bogăţie-sărăcie, muncă-lene, cinste-necinste etc.
Toate preceptele din proverbe, considerând omul în diferite situaţii în care
s-ar putea afla, îi pun în faţă datoriile religioase, morale şi sociale pe care el le are.
Autorul se adresează tuturor, indiferent de vârstă, sex sau situaţie socială,
accentuând raporturile ce trebuie să existe între om şi Dumnezeu şi între oamenii ce
alcătuiesc aceeaşi familie, aceeaşi societate: părinţi-copii, soţ-soţie, slugă-stăpân,
conducători-supuşi, prieten-duşman etc.
Autorul dă îndemnuri şi avertismente contra: desfâului, cruzimii,
incorectitudinii, avariţiei, făţărniciei, mâniei, nedreptăţii etc., recomandând
permanent: frica de Dumnezeu, prudenţa, discreţia, iubirea aproapelui, binefacerea,
modestia, iubirea de adevăr, moderaţia etc., şi accentuând legea răsplătirii celei
drepte: celui drept îi va merge bine, celui nelegiuit îi va merge rău; binele va fi
răsplătit, iar răul pedepsit.

88
Cartea Proverbelor elogiază înţelepciunea practică şi religioasă, dar nu
promovează înţelepciunea speculativă şi filozofică. Adevărată înţelepciune se
întemeiază pe frica de Dumnezeu şi luptă contra „prostiei”, adică a imoralităţii şi
impietăţii.

12.3 Împărţirea şi scopul cărţii

o Cartea Proverbelor poate fi împărţită în următoarele secţiuni:


o Cuvântări introductive –Cap. 1-9: se arată originea divină a
înţelepciunii, i se face elogiul şi este recomandată în general, pentru folosul ei;
o Prima colecţie de proverbe ale lui Solomon –Cap. 10, 1-22, 16, cu
două adaosuri, care conţin maximele unor înţelepţi necunoscuţi;
o A doua colecţie de proverbe ale lui Solomon –Cap. 25, 1-29, 27, cu
trei suplimente: Cuvintele lui Agur (cap. 30); sfaturile adresate regelui Lemuel de
către mama sa (31, 1-9); cântarea alfabetică, în care se face elogiul femeii
virtuoase (31, 10-31);
Scopul acestei cărţi este precizat încă de la începutul ei: „Pentru a cunoaşte
înţelepciunea şi învăţătura, pentru a înţelege spusele adânci, pentru a dezveli
învăluirile cuvintelor, pentru a pricepe dreptatea, adevărul şi a-i face judecăţii
dreptar, pentru a le da celor simpli isteţime şi celor tineri pricepere şi cugetare”.
Scopul urmărit de autor este, aşadar, să-i înveţe pe ascultătorii săi
înţelepciunea. El urmăreşte peste tot un scop practic: toate îndemnurile, exemplele
şi lecţiile urmăresc să-l facă pe om înţelept şi prin aceasta mai bun, mai prudent şi
mai fericit.

12.4 Originea şi timpul colecţionării

Din titlurile existente în diferitele părţi ale cărţii, precum şi din poziţionarea
diferită în textul ebraic faţă de cel grecesc, se desprinde concluzia că această carte
este o colecţie generală alcătuită din colecţii mai mici.
Exegeţii patristici şi cei din Evul Mediu îi atribuiau lui Solomon întreaga
carte. Acest lucru se explică prin faptul ca Sfinţii Părinţi şi-au formulat opinia în
baza traducerii alexandrine, din care unele titluri lipsesc, iar altele sunt atât de
neclare, încât şi-au pierdut sensul original. La această confuzie a contribuit şi
traducerea defectuoasă a Fer. Ieronim asupra unor nume proprii, aflate în titlu, Agur
şi Iake, ca nume apelative, Agur –adunătorul, Iake –cel pios.
Studiile realizate, începând cu sec. XVI, pe Septuaginta şi Textul Masoretic,
au evidenţiat faptul că, deşi cea mai mare parte a Proverbelor aparţin lui Solomon,
există şi unele părţi sau colecţii mai mici, care aparţin altor autori.
Textul Masoretic îl indică, expres, pe Solomon drept autor al cap. 10-22 şi
25-29. Aceluiaşi autor îi sunt atribuite şi cap. 1-9.
Pornind de la faptul ca în cap. 1-9 nu se găsesc proverbe propriu-zise, ci ele
tratează despre înţelepciune, pe care autorul o descrie sub cele două aspecte,
obiectiv şi subiectiv, şi îi face elogiul, numeroşi exegeţi au considerat ca această
parte ar aparţine unei epoci mai târzii. Unii opinează chiar că aceste capitole
datează din perioada post-exilică, şi consideră că există similitudini între concepţia

89
despre înţelepciune expusă aici şi concepţia despre înţelepciune dezvoltată de
filozofii greci. În realitate, această opinie este nefondată, chokma descrisă în cap. 1-
9 neavând nimic în comun cu sofia grecească. Concepţia despre înţelepciune
prezentată în Proverbe se află în deplin acord cu concepţia generală din celelalte
cărţi poetice ale Vechiului Testament.
Deci, se poate afirma că Solomon este autorul principal al Proverbelor. De
altfel, tradiţia veche iudaică şi cea creştină învaţă că Solomon a compus Proverbele,
ea fiind confirmată de cele afirmate la 3 Regi 5, 12, unde se spune că înţeleptul rege
iudeu a rostit 3.000 de pilde şi a alcătuit 1005 cântări.
Cine şi când a terminat colecţia Proverbelor în forma actuală, nu se poate
preciza cu exactitate. Se poate doar presupune că acei oameni ai regelui Iezechia
(716-687 î.Hr.), care au adunat proverbele din cap. 25-29, aşa cum rezultă Prov. 25,
1: „Şi acestea sunt pildele lui Solomon pe care le-au adunat oamenii lui Iezechia,
regele lui Iuda”, au încheiat şi colecţia generală. Este posibil şi ca forma definitivă
a cărţii să se fi realizat în timpul lui Ezdra şi Neemia (sec. V î.Hr.).
Pe cât de greu este a cunoaşte timpul colecţionării, pe atât de greu este a
preciza timpul când Solomon şi-a scris proverbele sale. Tradiţia iudaică susţine că
Solomon a scris cele trei cărţi ale sale în diferite etape ale vieţii. Astfel, Cântarea
Cântărilor ar fi scris-o la tinereţe, când s-a numit pe sine simplu Solomon, Cartea
Proverbelor în perioada maturităţii, când se intitula regele lui Israel, iar Ecclesiastul
la bătrâneţe, când este numit regele din Ierusalim.

12.5 Valoarea literară şi autoritatea divină a cărţii

Cartea Proverbelor este o colecţie de diferite genuri de poezii didactice,


legea paralelismului putând fi observată permanent.
Stilul cărţii este bogat în imagini şi comparaţii, viu în expresii şi adânc în
psihologia vieţii zugrăvite, plin de cugetări sublime şi variate.
Plecând, în comparaţiile sale, de la lucruri şi fapte naturale şi cunoscute, pe
care le îmbracă în forma poetică a paralelismului stihurilor ebraice, autorul a dat
naştere acelui stil concis dar sentenţios, figurat şi parabolic, care imprimă operei
sale un colorit cu totul particular.
Anumite pasaje, îndeosebi descrierile (tabloul leneşului şi al furnicii -6, 6-
11; portretul curtezanei -7, 6-23; personificarea înţelepciunii –cap. 8-9), vădesc un
autor cu un deosebit talent literar şi un fin spirit de observaţie.
Limba cărţii este destul de pură, aramaismele sunt rare.
Conform Talmudului, au existat unii rabini care au pus la îndoială
autoritatea divină a cărţii, pe temeiul unor aparente contradicţii între unele proverbe,
dar, mai ales, din cauza cap. 7, 10-22, unde este descrisă o curtezană.
Controversele au încetat după sinodul de la Iamina, anul 90 d.Hr.
În fapt, inspiraţia cărţii nu a fost obiect al unor îndoieli serioase, atât
Sinagoga, cât şi Biserica creştină recunoscând totdeauna canonicitatea acestei cărţi.
În epoca Mântuitorului, cartea se bucura de o mare apreciere. Sf. Iacob, Sf.
Ap. Petru şi Sf. Ap. Pavel fac referiri la ea, iar Părinţii apostolici citează din ea.
Teodor de Mopsuestia nega caracterul inspirat al acestei cărţi, el fiind
condamnat de Sinodul V ecumenic.

90
*******

12.6 Concepţia despre înţelepciune în Proverbe

Proverbele au deschis şirul cărţilor despre înţelepciune, sau a literaturii


despre „chokma”, la poporul evreu. Ideea de „chokma” a existat la popoul evreu şi
înainte de apariţia literaturii didactice. Chiar în epoca lui Moise găsim această idee,
cu sensul de iscusinţă deosebită care judecă drept lucrurile şi alege cele mai bune
mijloace pentru atingerea scopului urmărit.
În VT se întâlnesc texte în care este vorba despre acest dar divin al
iscusinţei. În Ieşire (28, 3) găsim pe acei bărbaţi plini de „duhul înţelepciunii”, care
primesc sarcina de a confecţiona veşmintele preoţeşti pentru Aaron şi fiii lui. Alt
exemplu, în acest sens, este cel al maeştrilor Besaleel şi Oholiab, care au lucrat la
Cortul Sfânt fiind înzestraţi de Dumnezeu cu darul „înţelepciunii şi al priceperii” -
„chokma utebuna” (Ieşire 35, 30-35; 36, 1). Ca „bărbat înţelept –iş chakam”, adică
drept şi împlinitor al Legii, este caracterizat Solomon de către David, pe patul de
moarte (1 Rg. 2, 9).
În cartea Proverbelor, termenul de „chokma” se repetă de foarte multe ori.
Solomon prezintă chokma- înţelepciunea sub un dublu aspect:
a) ca persoană individuală, înţelepciunea obiectivă, care nu se comunică
oamenilor;
b) ca dar supranatural împărtăşit oamenilor, înţelepciunea subiectivă, adică
înţelepciunea vieţii practice ca principiu al tuturor acţiunilor religios-morale ale
credinciosului;
 Înţelepciunea obiectivă
Chokma ca înţelepciune obiectivă se deosebeşte de cea subiectivă prin
origine, esenţă şi acţiune, dar ea o completează şi o adânceşte pe cea subiectivă.
În Proverbe, înţelepciunea obiectivă este prezentată în cap. 1-9, autorul
punând în evidenţă originea, fiinţa şi rolul ei.
Chiar din primul capitol (vv. 22-23) autorul prezintă înţelepciunea obiectivă
ca o persoană care predică în locuri libere, pe uliţe, la răspântii de drumuri,
îndemnând oamenii să părăsească calea cea rea şi să o urmeze pe cea dreaptă.
În cap. 3 înţelepciunea apare mai evidentă, mai ales că în v. 19 ea este
înfăţişată drept o persoană distinctă, prin mijlocirea căreia a fost creat universul,
fiind astfel mărturisită participarea activă a înţelepciunii la crearea lumii, ceea ce
presupune că chokma nu este o persoană independentă de esenţa divină.
În cap. 8, vv. 22-31, autorul prezintă un tablou mai complet, în care găsim o
precizare a concepţiei despre chokma ca înţelepciune obiectivă. Astfel, autorul
subliniază aici două mari adevăruri:
1. că înţelepciunea obiectivă a existat înaintea creaturilor (fapt dovedit prin
existenţa ei veşnică la Dumnezeu);
2. participarea activă a înţelepciunii obiective la creaţie (v. 30);
Aşadar, dacă în cap. 1 înţelepciunea obiectivă este prezentată drept o
persoană, în cap. 3 i se adaugă calitatea de creatoare a tuturor, iar în cap. 8 este
precizat raportul care există între înţelepciunea obiectivă şi Dumnezeu. Ea există

91
din veci, e născută din fiinţa divină, este esenţă din esenţa divină şi lucrătoare activă
cu Dumnezeu la crearea universului.
Cu alte cuvinte concepţia autorului despre înţelepciunea obiectivă poate fi
redată astfel: chokma este persoană individuală, deosebită de Dumnezeu ca ipostas
şi fiinţial diferenţiată de creaturi. Ea s-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă
cu El, de natură transcendentă, creatoare a tuturor.
Se pregăteşte astfel calea Logosului din Evanghelia după Ioan, înţeleptul
Solomon fiind primul aghiograf al VT care denumeşte pe Mesia cu numele de
Înţelepciune.
 Înţelepciunea subiectivă
În această carte, chokma este prezentată şi ca dar divin, care se împărtăşeşte
oamenilor cu scopul de a-i îndruma spre o viaţă curată şi dreaptă. Acesta este
aspectul subiectiv al înţelepciunii, izvorât din bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu
pentru om, cu menirea de îndrumător după principiul că temerea de Dumnezeu este
începutul acestui dar divin (1, 7).
Aşadar, înţelepciunea subiectivă este călăuză pentru formarea morală a
omului, producând în cel ce o posedă o transformare radicală. Ea reuneşte în mod
activ înţelegerea cu voinţa, adevărata cunoaştere cu fapta, constituind acea iscusinţa
a vieţii datorită căreia omul va înfăptui totdeauna binele şi va evita răul. Ea îi oferă
omului puterea de a lucra binele şi de a iubi adevărul, dreptatea şi sinceritatea, şi a
se apropia în acest fel, din ce în ce mai mult, de desăvârşirea morala.
Sf. Vasile cel Mare defineşte astfel înţelepciunea din Proverbe: „o ştiinţă a
lucrurilor divine şi omeneşti, nu atât speculative, cât mai mult practice, de natură a
conduce pe credincios la practicarea tuturor virtuţilor şi prin aceasta de a-l pune în
situaţia să ajungă la fericirea deplină”.
Chokma, ca înţelepciune practică a vieţii, se împărtăşeşte credinciosului ca
dar oferit de Dumnezeu şi poate fi obţinută prin eforturi personale de însuşire (4, 7).
Originea ei se află la Dumnezeu: „Domnul dă înţelepciune şi din gura Lui izvorăşte
ştiinţa şi priceperea”(2, 6), de aceea, înţeleptul Solomon subliniază adevărul ca nu
poate fi vorba despre o înţelepciune înnăscută (2, 6-9). O dată obţinută şi însuşită,
această înţelepciune cere de la om o dăruire totală a fiinţei sale pe calea virtuţii. El
trebuie să se confunde cu chokma care devine în el o a doua viaţă, fiindcă
„înţelepciunea este izvor de viaţă pentru cel care o are” (16, 22).

12.7 Învăţături moral-sociale în Proverbe

Din cauza mai multor colecţionari ai Proverbelor în forma lor actuală, în


prezentarea învăţăturilor religios-morale nu se păstrează o ordine logic-sistematică,
ele fiind expuse în ordinea colecţionării, motiv din care este dificil a da o prezentare
sintetică, de ansamblu, asupra lor.
Privită în general, morala maximelor din Proverbe este o morală religioasă,
având ca substrat doctrina monoteismului biblic. Prin prisma Legii, a poruncilor
divine, sunt judecate toate acţiunile credinciosului. Funcţie de modul în care acesta
îşi îndeplineşte cele trei îndatoriri fundamentale ale sale: către Dumnezeu, către
sine, şi către aproapele, este judecat comportamentul său moral, exteriorizat în cele
două forme: virtutea, acceptată, lăudată şi recomandată; şi păcatul, combătut şi

92
înfierat. Din această cauză cea mai înaltă îndatorire a credinciosului este observarea
şi împlinirea legii morale, călăuzitoarea acţiunilor umane şi aducătoarea de fericire,
iar pentru împlinirea ei credinciosul trebuie să achiziţioneze înţelepciunea practică a
vieţii (cf. 2, 3; 4, 7-8; 8, 4).
Izvorâtă din temerea de Dumnezeu, această înţelepciune îl conduce şi îl
ajută pe om în îndeplinirea datoriilor sale, cu aplicarea practică a dragostei şi a
dreptăţii în întreaga sa conduită.
Credinţa curată şi practicarea virtuţii, constituie idealul moral după
Proverbe. Ca omul să poată atinge acest ideal, trebuie ca faptele sale să pornească
dintr-o inimă curată. Faptele omului sunt o obiectivare a gândurilor şi intenţiilor
sale, iar autorul evidenţiază acest aspect, arătând ca omului îi sunt luate în
considerare nu doar faptele în sine, ci şi gândul, intenţia care stă la bază, chiar dacă
fapta nu a fost săvârşită: „Cel care închide din ochi urzeşte viclenii, cine îşi muşcă
buzele a şi săvârşit răul” (16, 3). Pentru acest lucru i se cere omului stăpânirea de
sine: „Fereşte-ţi inima ta cu toată sârguinţa, căci din ea ţâşnesc izvoarele vieţii.
Depărtează din gura ta toată uneltirea şi de pe buzele tale dă în lături viclenia...
Nu te abate nici la stânga, nici la dreapta, ci fereşte picioarele tale de rău” (4, 23-
24, 27)
Dacă scopul vieţii morale este împlinirea voii divine prin practicarea
virtuţii, omul trebuie să depună toate eforturile în căutarea şi achiziţionarea
înţelepciunii (2, 3; 4, 7-8; 7, 7), mai ales că ea se oferă tuturor celor care o caută (1,
20), îndemnul ei adresându-se tuturor: „Cine este înţelept să între la mine... ca să
umble pe calea cea dreaptă a priceperii” (9, 4-6).
Pe de altă parte, fapta, de orice natură ar fi, presupune răsplata, iar morala
Proverbelor accentuează într-o formă destul de categorică legea dreptei răsplătiri:
„Domnul blestemă casa celui fărădelege şi binecuvântează locaşul celor drepţi”
(3, 33).
Principiul aceste drepte răsplătiri este sintetizat de autor astfel:
„Pe calea dreptăţii se află viaţa, iar calea nebuniei duce la moarte” (12, 28).
Cel ce îşi conduce viaţa după legea morală, săvârşind dreptatea şi binele, se
învredniceşte de mărire, abundenţă de bunuri, de îndurare şi binefaceri divine,
lungime de zile, pace şi fericire, căci Dumnezeu este scutul celui drept şi sufletul lui
se va mântui.
Prin contrast cu dreptul, cel păcătos va fi pedepsit, asupra sa se vor abate
nenorociri din care nu se va putea salva, zilele îi vor fi scurtate şi sufletul lui va fi
condamnat pieirii. Pentru păcătosul care refuză înţelepciunea practică a vieţii,
sentinţa biblică este aspră, dar dreaptă:
„Iar cel ce păcătuieşte împotriva mea –zice înţelepciunea –îşi păgubeşte viaţa lui.
Toţi cei ce mă urăsc pe mine iubesc moartea” (8, 36).
Toate preceptele morale din Cartea Proverbelor sunt prezentate în formă de
antiteză, punând în faţa cititorului, deodată, soarta dreptului şi a păcătosului, care
trăiesc alături în viaţa terestră, dar se despart în cea de dincolo.
Raportul dintre viaţa pământească şi cea de dincolo, deşi destul de obscur,
totuşi este accentuat de morala cărţii în maxima:
„La nimic nu foloseşte bogăţia în ziua judecăţii (mâniei), căci numai dreptatea
mântuieşte de moarte” (9, 4; 10, 2; 12, 28).

93
Datoriile fundamentale ale omului sunt faţă de:
a) Dumnezeu
Morala Proverbelor reliefează în mod special acele datorii ale
credinciosului faţă de Dumnezeu, care au un pronunţat aspect sufletesc. Adică, în
obligaţiile omului faţă de Creatorul său, accentul cade pe sentimentele care
stăpânesc inima, nu pe împlinirea externă şi formală a legii ceremoniale de cult.
Sinteza tuturor obligaţiilor omului faţă de Dumnezeu o formează „temerea
de Dumnezeu”, foarte des repetată în această carte, întrucât ea stă la temelia
legăturii dintre cele două fiinţe, Dumnezeu şi om, concretizând tot ceea ce poate
face ultimul pentru ajungerea la desăvârşire. Temerea de Dumnezeu nu trebuie
înţeleasă ca un sentiment de frică înspăimântătoare, ci ca un sentiment complex
alcătuit din respect, devotament, ascultare, supunere şi, mai ales, din iubire, un
sentiment capabil să dea omului viaţa şi puterea de a scăpa de lanţurile morţii
spirituale (14, 27).
În strânsă legătură cu temerea de Dumnezeu stau dragostea şi deplina
încredere în El, care sunt de natură să-l apropie pe om de Dumnezeu şi să-l ajute să
progreseze pe calea desăvârşirii.
Niciodată Dumnezeu nu a cerut de la poporul Său practicarea unui cult
formalist, extern, sterp şi rigid, ci a unui cult deplin, intern şi extern, iar asupra
acestui lucru insistă în mod deosebit şi morala Proverbelor. În faţă lui Dumnezeu
rugăciunea dreptului, împlinirea dragostei şi a dreptăţii, sunt mai presus de toate
jertfele ce s-ar putea arde pe altar (15, 8; 21, 27). Pentru Dumnezeu are mai mare
valoare sărăcia însoţită de dragoste, decât bogăţia împreunată cu ură (15, 17),
„vieţuirea întru dreptate şi credinţă este mai de seamă în ochii Domnului decât
jertfa”(21, 3).
b) sine
Datoriile morale ale omului faţa de sine au la bază practicarea virtuţii,
instruirea în înţelepciunea practică a vieţii şi ferirea de rău (16, 17, 22).
Pentru a determina pe om la împlinirea acestora, autorul utilizează o metodă
foarte eficientă. În mod direct el îl îndeamnă pe om la săvârşirea virtuţii, indicându-
i foloasele deosebite ce rezultă din adoptarea acestei conduite, iar în mod indirect îi
prezintă un tablou în care creionează păcatul şi viciul împreună cu urmările
dezastruoase pe care le aduc în viaţă.
c) aproapele
În morala socială a Proverbelor, cu normele de conduită ale omului faţă de
semenii săi, faţă de conducătorii societăţii şi fată de familie, autorul foloseşte
aceeaşi metodă. Prin îndemnuri se urmăreşte cultivarea şi sporirea în virtute, iar
prin prezentarea păcatelor şi a consecinţelor grave pe care le au pentru societate se
tinde la instaurarea unor raporturi sociale drepte şi normale.
La temelia raporturilor sociale, Proverbele aşează dragostea şi dreptatea.
Toate îndemnurile moral-sociale au ca scop facerea de bine, ajutorul imediat şi
dezinteresat, purtarea cu dragoste, respectarea bunurilor aproapelui, ajutorarea
săracilor, dragostea de dreptate şi adevăr; sunt înfierate, totodată, minciuna,
lăcomia, abuzul, necredincioşia, făţărnicia, linguşirea etc.

12.8 Test de evaluare

94
I. Conform acestei cărţi înţelepciunea adevărată izvorăşte din: 1 proverbele
oricărui om 2 Frica de Dumnezeu 3 Ascultarea educatorilor şi a mentorilor
merituoşi
II. Cartea aparţine: 1 În întregime lui Solomon 2 Parţial lui Solomon cu adaosuri
de-a lungul timpului 3 Unor oameni înţelepţi care au dorit să dea o autoritate
solidă cărţii, punându-o sub numele unui personaj recunoscut.
III. Principiul înţelepciunii subliniat în carte se prezintă sub forma : 1 Unor
proverbe propriu-zise 2 Unor comentarii pe baza contrastelor constatate în
viaţă 3 Unor simple învăţături grupate pe teme.
 Răspunsuri : 1-2, 2-2, 3-2.

XIII Ecclesiastul şi cântarea cântărilor

Cuprins :
13.1 Numele şi cuprinsul cărţii Ecclesiastul
13.2 Împărţirea cărţii
13.3 Scopul şi originea cărţii
13.4 Timpul, unitatea cărţii Cântarea Cântărilor
13.5 Problematica Ecclesiastului
13.6 Numele şi unitatea cărţii Cântarea Cântărilor
13.7 Interpretarea cărţii
13.8 Cuprinsul şi originea cărţii Cântarea Cântărilor
13.9 Test de evaluare
Cuvinte Obiective educaţionale
cheie: Parcurgând acest curs studentul va fi capabil :
Kohelet,  Să înţeleagă profunzimea înţelepciunii Ecclesiasticul
deşertăciune,  Să cunoască problematica născută în jurul înţelepciunii acestei cărţi
frică.  Să facă o corectă apreciere a valorii cărţii Cântarea Cântărilor

1. Numele şi cuprinsul cărţii Ecclesiastul

În textul ebraic această carte are următorul titlu: Dibre Kohelet ben David,
melech biruşalem –Cuvintele lui Kohelet, fiul lui David, rege în Ierusalim.
Septuaginta traduce termenul Kohelet prin Έκκλησιαστής, termen care, aşa
cum explică Fer. Ieronim, denumeşte persoana ce întruneşte o adunare (ecclesia),
adică pe aceea care se adresează unui auditoriu foarte larg.
Ebraicul Kohelet derivă de la verbul kahal (=a aduna, adunare), şi lui i-au
fost date numeroase explicaţii, cea mai probabilă fiind cea de predicator sau
cuvântător.
Încă de la începutul cărţii, autorul formulează subiectul pe care doreşte să-l
dezbată: „Ce folos are omul din toată truda cu care se trudeşte sub soare?”(1, 4),
adică: merită oare viaţa sa fie trăită?

95
Aceasta este întrebarea căreia Ecclesiastul încearcă să-i dea un răspuns cât
mai pertinent, dezvoltând în acest scop două serii de cugetări.
Mai întâi, pornind de la învăţămintele extrase din propria experienţă de
viaţă, Ecclesiastul concluzionează cu amărăciune asupra zădărniciei tuturor
eforturilor omeneşti: „...toate sunt deşertăciuni” (1, 2), existenţa terestră a omului
fiind, inevitabil, marcată de suferinţe şi dezamăgiri, căci nici o fericire pe care omul
şi-o poate procura pe pământ nu-l poate mulţumi deplin, toate lucrurile de sub soare
fiind „deşertăciune şi vânare de vânt” (1, 14).
Deşi aceste constatări sunt cât se poate de triste şi deprimante, autorul nu
cade într-un pesimism absolut şi nici nu se manifestă contra lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, el pune nimicnicia şi zădărnicia lucrurilor pământeşti în antiteză cu
măreţia şi atotputernicia divină, arătându-se recunoscător lui Dumnezeu pentru
fericirea trecătoare şi relativă pe care o poate cunoaşte în această viaţă.
Ecclesiastul accentuează pregnant următorul aspect: cea mai înaltă fericire,
pe care o poate cunoaşte omul pe pământ, se cuprinde în frica de Dumnezeu şi în
respectarea poruncilor Lui, adică în adevărata pietate, precum şi în folosirea
moderată şi demnă a bunurilor pe care omul le primeşte de la Proniatorul său.
Având în vedere că Ecclesiastul trăieşte în perioada Vechiului Testament,
epocă în care perspectiva vieţii spirituale nu era încă deplin revelată, este
explicabilă limitarea sa la viziunea unei fericiri pur terestre, imperfectă prin chiar
natura lucrurilor.

13.2 Împărţirea cărţii

Tema pe care autorul şi-a propus să o trateze este abordată într-o manieră
orientală, deficitară sub raportul logicii severe.
Lipsa acestei ordini sistematice face ca o împărţire exactă a cărţii să fie
dificil de realizat.
Cea mai frecvent întâlnită împărţire a acestei cărţi este următoarea:
Partea I –Cap. 1, 2-6, 12
În această primă parte, Ecclesiastul pledează pentru deşertăciunea tuturor
lucrurilor omeneşti şi dă sfaturi de urmat pentru a gusta din fericirea la care se poate
ajunge în viaţa pământească. Autorul arată ca toate bunurile pământeşti sunt pline
de vanitate.
Astfel: viaţa şi truda omului sunt vanităţi, dacă prin ele se urmăreşte dobândirea
fericirii (1, 1-11); ştiinţa şi chiar înţelepciunea aduc şi ele, până la urmă, omului
necaz şi suferinţă (1, 12-18); deşi este cel mai mare bun pe care îl poate poseda
omul, înţelepciunea se arată şi ea la fel de neputincioasă şi nefolositoare, ca şi
celelalte bunuri, atunci când este vorba de moarte (2, 12-17); toate bogăţiile şi toate
desfătările lumii acesteia nu sunt altceva decât zădărnicie, căci toate sunt urmate de
suferinţă (2, 1-11); bogăţiile acumulate pot fi moştenite de un nevrednic, de aceea,
mai bine este pentru om să se bucure şi să folosească judicios şi în frică de
Dumnezeu, bunurile date prin pronia divină (2, 18-3, 15); Dumnezeu va judeca
toate faptele omului (3, 16-22); omul are nevoie de ajutor pentru a se apăra de ceea
e este rău în viaţa lui (4, 1-11); soarta este nestatornică şi schimbătoare, aşa încât un
om sărac poate deveni conducător, iar un rege nechibzuit îşi poate pierde domnia (4,

96
15-16); mai presus de toate, omul trebuie să se teamă de Dumnezeu, să se poarte
cuviincios la cultul divin şi să-şi respecte voturile făcute (4, 17-5, 8); cumpătarea
este un dar de la Dumnezeu, bogăţia şi zgârcenia sunt deşertăciuni (5, 17-19); nici
bucuria pe care o are omul, folosindu-se de bunurile primite, nu este statornică, de
aceea, el trebuie să se poarte în mod rezervat (6, 10-12).
Partea a II-a –Cap. 7, 1-12, 7
Credincioşii sunt îndemnaţi să se mulţumească cu soarta lor şi să se
folosească în chip înţelept de bunurile date de Dumnezeu, ferindu-se de a cerceta
tainele Providenţei, căci omul oricum nu poate schimba ordinea ei. Ecclesiastul
recomandă seriozitatea vieţii, răbdarea, calmul şi înţelepciunea, arătând că
adevărata înţelepciune constă în a păzi măsura în toate. Femeia este văzută ca o
cursă şi un laţ. Omul este neputincios, şi dreptul şi păcătosul au aceeaşi soartă, adică
nu pot ocoli moartea trupească, totuşi, fericirea este rezervată celor ce se tem de
Dumnezeu.
În concluzie, viaţa de aici nu poate oferi o fericire deplină, cel înţelept este
îndemnat să folosească cu măsură bunurile acestei lumi, amintindu-şi mereu de
Dumnezeu, Care îl va judeca, şi de efemeritatea vieţii pământeşti.
Epilog –Cap 12, 8-14
În epilogul cărţii, autorul îşi expune întreaga învăţătura rezumativ: „Teme-
te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile, că omul întreg aceasta este. Că Dumnezeu
va aduce fiecare faptă la judecată, în tot ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea”.

13.3 Scopul cărţii şi originea cărţii

Ecclesiastul vrea să-i înveţe pe ascultătorii săi cum trebuie întocmită viaţă
omului, pentru ca acesta să ajungă, în chip sigur, la acea fericire relativă de care se
poate bucura pe pământ.
Tradiţia iudaică, Fericitul Ieronim şi mulţi Sf. Părinţi şi scriitori bisericeşti
atribuie „Ecclesiastul” lui Solomon, opinia lor fiind întemeiată pe: titlul cărţii:
Cuvintele lui Kohelet, fiul lui David, rege în Ierusalim; textul din cap. 1, 12 în care
autorul spune despre sine: „Am devenit regele lui Israel în Ierusalim”; alte texte din
cuprinsul cărţii care oferă date ce sunt în concordanţă cu personalitatea regelui
Solomon, cunoscută din descrierile existente în alte cărţi ale Vechiului Testament:
înţelepciunea sa (1, 16), luxul şi bogăţia (2, 7-8) etc.
Spre deosebire de aceştia, majoritatea exegeţilor moderni radicali şi un
mare număr de exegeţi romano-catolici îi tăgăduiesc lui Solomon originea cărţii.
Argumentele invocate de aceştia sunt legate se aspectele lingvistic (aramaisme,
neoebraisme, cuvinte persane, grecisme) şi gramatical (unele particularităţi
gramaticale, morfologice şi sintactice), care, spun ei, indică o epocă anterioară lui
Solomon, mai exact, epoca post-exilică, cartea prezentând, din acest punct de
vedere, asemănări cu cărţile Ezdra, Neemia şi Estera. Aceşti exegeţi opinează că,
adevăratul autor al cărţii ar fi atribuit lucrarea lui Solomon, spre a conferi scrierii o
mai mare importanţă şi autoritate.
Trebuie spus că, întrucât stabilirea originii unei cărţi din punct de vedere al
autorului uman nu este o problemă dogmatică, chiar dacă s-ar admite o dată mai

97
târzie pentru compunerea cărţii, acest fapt nu este de natură să atingă canonicitatea
şi inspiraţia scrierii, care au fost confirmate de Biserică.

2. 13.4 Timpul, unitatea şi canonicitatea scrierii

Întrucât Ecclesiastul, în expunerea sa, nu face referire la aspectele social-


politice ale unei epoci determinate, ci abordarea este făcută dintr-o perspectivă
generală, constatările şi reflecţiile sale fiind valabile pentru mai multe veacuri, data
compunerii cărţii devine foarte greu de precizat.
Acest fapt i-a determinat pe exegeţi să facă multiple presupuneri, fiind luate
în calcul, rând pe rând, toate epocile, de la Solomon la Irod cel Mare.
În opinia majorităţii exegeţilor critici, cartea nu poate fi anterioară exilului
babilonic. Datele lingvistice, istorice şi doctrinare ale cărţii ar indica, cel mai
probabil, secolul III î.Hr.
Unitatea autorului este susţinută de aproape toţi exegeţii moderni, stilul şi
limba cărţii fiind caracterizate de o remarcabilă unitate.
Există şi unele voci care sugerează admiterea mai multor autori la
compunerea cărţii, invocând faptul că ideile expuse ar fi prea discordante. În
realitate, dacă se are în vedere modul în care a fost redactată cartea, ea nefiind un
tratat sistematic, elaborat după un plan anterior riguros, ci mai degrabă o adunare de
cugetări notate la diferite intervale de timp, sub imperiul inspiraţiei de moment,
această opinie devine nefondată.
Această carte a fost totdeauna considerată inspirată şi admisă în canon de
Biserică, deşi, în sec. I d.Hr., sub pretext că ar conţine unele doctrine contrare
spiritului biblic, precum şi unele contradicţii interne, unii rabini s-au îndoit de
inspiraţia ei şi au propus excluderea din canon. Aceşti adversari ai canonicităţii
Ecclesiastului au fost condamnaţi de sinodul de la Iamina (90 d.Hr.).
Dintre creştini, Teodor de Mopsuestia a fost primul care a contestat
canonicitatea acestei cărţi, el fiind condamnat de Sinodul V ecumenic.
Cartea se află în canonul lui Meliton de Sardes şi al lui Clement
Alexandrinul. Deşi Ecclesiastul nu este citat în Noul Testament, mărturia constantă
a Sinagogii vechi şi a Bisericii îi atestă autoritatea divină.

13.5 Problema cărţii

Criticii moderni îl acuză pe autorul Ecclesiastului, rând pe rând, de


scepticism, pesimism, fatalism, epicureism şi concepţie greşită despre sufletul
omului.
Scepticism
Criticii care îl învinuiesc de scepticism afirmă fie că scepticismul acestuia
se manifestă cu privire la un număr restrâns de lucruri, fie generalizează
considerând întreaga carte ca fiind adevărată o cântare a scepticismului. Autorul
este acuzat că, atunci când vorbeşte despre vanitatea ştiinţei şi a înţelepciunii
omeneşti, pune la îndoială valoarea obiectivă a cunoştinţelor umane.
În realitate, Ecclesiastul apreciază şi recunoaşte raţiunea umană la adevărata
ei valoare şi capacitate, mărturisind doar că aceasta este limitată prin chiar natura ei,

98
că ştiinţa omenească este mărginită, motiv din care nu poate pătrunde deplin în
esenţa lucrurilor şi nici nu poate satisface complet năzuinţele spiritului uman şi, în
consecinţă, nu-i poate oferi omului fericirea spre care tinde.
Pesimism
Pesimist este Ecclesiastul în sensul că el priveşte existenţa prin prisma
laturii ei negative, sub unghiul defectuos al lucrurilor, din punctul de vedere al
creaturilor în raport cu Creatorul lor.
Admiţând un anumit pesimism al autorului, trebuie însă precizat că el este
unul relativ, practic, distinct de pesimismul absolut şi teoretic al filozofilor moderni,
întemeiat pe panteism.
În carte rămâne permanent un optimism bazat pe încrederea în Dumnezeu,
căci lumea şi omul sunt opera unei Fiinţe infinite şi bune, din care izvorăşte tot
binele. Spre deosebire de pesimiştii moderni, care văd viaţa ca fiind prin excelenţă
rea, legată de durere şi opera unei evoluţii oarbe, Ecclesiastul nu cade în disperare,
apatie şi nihilism, ci consideră că viaţa terestră este capabilă să ofere bucurii
însemnate şi recomandă folosirea moderată a bunurilor permise de Dumnezeu.
Epicureism
Pornind de la afirmaţia Ecclesiastului că pentru om nu este alt bun sub
soare decât să mănânce, să bea şi să se desfăteze, s-a spus că el ar considera
plăcerea ca fiind singurul scop al vieţii, învăţând folosirea bunurilor pământeşti
doar pentru obţinerea ei.
În realitate, afirmaţia autorului trebuie înţeleasă în contextul în care ea a
fost făcută. El arată, cu claritate, că bunurile pământeşti sunt daruri ale lui
Dumnezeu, Care îngăduie folosirea lor doar cu moderaţie, căci pentru orice abuzuri
omul devine culpabil şi va fi judecat.
De altfel, plăcerile sunt toate apreciate de autor ca fiind deşertăciuni.
Plăcerea este subordonată ascultării de Legea divină, care este criteriul suprem după
care trebuie să-şi regleze conduita omul înţelept.
Concepţia Ecclesiastului despre valoarea bunurilor materiale devine
lămurită dacă avem în vedere că în perioada Vechiului Testament perspectivele
vieţii spirituale nu erau deplin revelate.
Fatalism
Autorul este acuzat de afirmaţia că soarta omului şi a lucrurilor ar fi
hotărâte de mai înainte.
Într-adevăr Ecclesiastul preamăreşte puterea nemărginită a lui Dumnezeu,
dar, prin aceasta, el nu neagă nicidecum libertatea omului, căci ideile pe care le
expune cu privire la bine şi rău, la datorie şi responsabilitate sau la judecată, o
presupun în chip necesar.
Fatalismul nu se împacă cu credinţa că omul va fi judecat, nici cu
glorificarea Providenţei divine.
Concepţia despre sufletul omului
Ecclesiastul ar învăţa că sufletul omului nu este nemuritor şi nu ar face nici
o diferenţă între moartea omului şi cea a animalelor (3, 19-21).
De fapt, în textul invocat, autorul face o paralelă între oameni şi dobitoace,
afirmând doar faptul că şi unii şi alţii sunt incapabili de a ocoli moartea, însă
destinul comun se opreşte la moartea fizică.

99
De altfel, Ecclesiastul afirmă categoric supravieţuirea sufletului omenesc
(9, 10, 12,7).

13.6 Numele şi unitatea cărţii Cântarea Cântărilor

Cartea Cântarea Cântărilor are în limba ebraică titlul de Şir haşşirim, care
a fost tradus în greceşte prin Άσμα ασματων.
Potrivit regulilor limbii ebraice, Şir haşşirim exprimă un superlativ, fiind
vorba despre o cântare sublimă, desăvârşită, superioară oricărei alte cântări.
Aşa cum reiese chiar din titlul pe care îl poartă, Cântarea Cântărilor
cuprinde un singur poem, aspect evidenţiat şi de caracterul intern al scrierii.
Totuşi, unii exegeţi raţionalişti sunt de părere că această carte ar fi o
colecţie de cântece populare caracteristice serbărilor nupţiale la evrei.
Această părere se arată nefondată, dat fiind că în întreaga compoziţie revin
aceleaşi imagini, acelaşi fel de a vorbi, aceleaşi asociaţii şi personaje, acelaşi mire
care se compară cu Solomon sau cu regele, aceeaşi mireasă şi acelaşi cor al
fecioarelor din Ierusalim.
În ceea ce priveşte unitatea cărţii ea este caracteristică stilului oriental,
existând mai cu seamă în ideea generală, decât în desfăşurarea ei în părţile speciale.
Aşadar, putem vorbi despre o unitate deosebită a cărţii, axată pe o idee generală ce
străbate ca un fir roşu întreaga compoziţie şi din care se desprind ideile secundare.
Ideea generală a scrierii, anume iubirea dintre mire şi mireasă, este
încărcată de un puternic simbolism, reprezentând iubirea dintre Iahve şi poporul
Său.

13.7 Interpretarea cărţii

Cântarea Cântărilor este o carte cu un caracter cu totul special, motiv din


care interpretarea corectă necesită o foarte mare atenţie, fiind destul de dificilă. De
altfel, datorită aparenţelor înşelătoare, la evrei, până în sec. I d.Hr., tinerilor le era
interzisă citirea acestei cărţi.
Pentru interpretarea Cântării Cântărilor au fost propuse trei metode de
interpretare: literară, mistică sau tipică şi alegorică.
Interpretarea literară
Acest tip de interpretare este susţinut de exegeţii raţionalişti şi presupune
considerarea sensului propriu literar al poemului.
Astfel, acest poem ar cânta o iubire omenească, unii opinând că ar fi vorba
despre căsătoria lui Solomon cu fiica faraonului sau cu Sulamita, în timp ce alţii văd
aici iubirea dintre un păstor şi o păstoriţă.
Se mai spune că poezia reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate, sincere,
depăşind stadiul iubirii senzuale. Poetul ar cânta fidelitatea conjugală sau
monogamia.
Alţi adepţi ai acestei metode de interpretare consideră cartea ca fiind o
colecţie de cântece nupţiale.
Şamai şi ucenicii săi sunt cei mai vechi susţinători ai interpretării literare, ei
tăgăduiau caracterul inspirat al cărţii şi cereau excluderea ei din canon. Deoarece

100
această părere era în contradicţie cu tradiţia generală iudaică, ea a fost condamnată
la sinodul de la Iamina (90 d.Hr.).
Teodor de Mopsuestia a fost şi el adept al interpretării literare, înţelegând
această carte ca pe un epitalam compus în cinstea celebrării căsătoriei lui Solomon
cu fiica faraonului şi aşezând-o în rândul cântecelor erotice profane. Opinia sa a fost
condamnată de Sinodul V ecumenic.
În realitate, interpretarea literară a acestei cărţi este greşită, poemul fiind
considerat inspirat şi admis în canon atât de evrei, cât şi de creştini. Caracterul
inspirat al cărţii exclude orice încercare de interpretare literară, căci este inadmisibil
a cugeta că Dumnezeu a inspirat o lucrare cu conţinut pur profan.
De altfel, explicată în sens propriu literar, cartea îşi pierde cu totul coerenţa.

Interpretarea tipică (mistică)


Conform acestei interpretări, poemul ar avea un dublu sens:
1. propriu literar –celebrează căsătoria lui Solomon cu
fiica faraonului sau cu Sulamita;
2. tipic –iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său, sau
iubirea lui Hristos pentru Biserică;
Interpretarea tipică contravine tradiţiei, care afirmă, în unanimitate,
caracterul alegoric al poemului.
Adoptarea acestui tip de interpretare aduce dificultăţi legate, pe de o parte,
de faptul că nu se păstrează suficient caracterul sacru al cărţii, iar pe de altă parte,
sensul tipic trebuie să se sprijine în mod necesar pe sensul literar, care aici nu există.
S-a spus că, căsătoria lui Solomon ar fi aici tipul logodirii lui Hristos cu Biserica
(Bossuet), însă un tip biblic nu se presupune, ci el trebuie dovedit prin Sf. Scriptură
sau prin Sf. Tradiţie, iar căsătoria lui Solomon nu este, în nici unul din cele doua
izvoare ale revelaţiei divine, prezentată ca un act tipic.
Interpretarea alegorică
Atât tradiţia iudaică, cât şi cea creştina, consideră că pentru stabilirea
sensului real al acestei scrieri trebuie folosită interpretarea alegorică.
Conţinutul poemului este esoteric, adică ascunde o învăţătură superioara
sub o formă comună, învăţătură accesibilă doar celor iniţiaţi.
Dacă această carte ar fi fost interpretată în sens propriu literar, este exclus
ca iudeii să o fi primit în canon.
Exegeza iudaică arată că, sub simbolul căsătoriei lui Solomon, poemul
cântă unirea tainică a lui Iahve cu poporul Său. Această interpretare simbolică apare
şi în cărţile apocrife, în Talmud şi în Targum. Şcoala lui Hilel susţinea această
explicare alegorică, ea fiind oficială şi în Sinagogă.
Tradiţia patristică este şi ea favorabilă acestui tip de interpretare.
Simbolul uniunii conjugale este consacrat în Vechiul Testament pentru a
înfăţişa raportul lui Iahve cu poporul Său. În multe locuri din cărţile profetice
regăsim metafora fundamentală a acestui poem, locuri în care comunitatea
teocratică este prezentată ca logodnică a lui Iahve, iar păcatul idolatriei este numit
adulter sau desfrânare.
Dacă interpretarea alegorică tradiţională rabinică se bazează pe sensul
literar metaforic (alegoric): simbolul căsătoriei însemnând iubirea lui Iahve pentru

101
Israel, interpretarea alegorică creştină, bazându-se pe sensul mistic al cuvintelor,
vede în mire pe Hristos, iar în mireasă Biserica Sa.
Prin urmare, Cântarea Cântărilor în sens literar metaforic celebrează
unirea lui Iahve cu poporul Său, iar în sens tainic, spiritual, unirea lui Hristos cu
Biserica Sa.
În explicarea alegorică a acestei cărţi trebuie avute în vedere regulile
poetice caracteristice alegoriei, deoarece nu toate cuvintele mirelui şi ale miresei se
aplică direct şi imediat la Hristos şi Biserică, după cum nu trebuie să se înţeleagă
nici că în fiecare cuvânt se ascund mistere.

13.8 Cuprinsul şi originea cărţii


Cartea cuprinde dialoguri şi descrieri lirice, unite prin ideea fundamentală:
unirea lui Dumnezeu şi a poporului Israel ca umbră şi chip pentru unirea mai înaltă
a lui Hristos cu Biserica.
Din punct de vedere al genului literar, cartea prezintă şi elemente dramatice
şi elemente lirice, dar ea nu poate fi considerata o dramă, nici o colecţie de cântece
lirice în sensul strict al cuvântului.
Titlul cărţii şi exegeţii iudaici atribuie cartea lui Solomon. De altfel, şi
conţinutul cărţii reflectă personalitatea lui Solomon.
Tradiţia creştină veche atribuie şi ea cartea lui Solomon.

13.9 Test de evaluare

I. Care este presupusa ordine a apariţiei cărţilor : 1 Cântarea Cântărilor,


Ecclesiastul, Proverbele lui Solomon; 2 Cântarea Cântărilor, Proverbele lui
Solomon, Ecclesiastul; 3 Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Proverbele lui
Solomon.
II. Cântarea Cântărilor exprimă: 1 Iubirea dintre Solomon şi o prinţesă
egipteană; 2 Unirea lui Hristos cu Biserica; 3 Iubirea dintre un păstor şi o păstoriţă.
III. Care este concluzia Ecclesiastului: 1 Toate sunt deşertăciuni; 2 Viaţa
trebuie trăită în cumpătare în vederea judecăţii popoarelor; 3 Bunurile vieţii trebuie
căutate pentru a nu scăpa ocazia unei vieţii plăcute.
Răspunsuri: 1-2; 2-2; 3-2.

102
XVI Plângerile lui Ieremia

1. Numele cărţii

Evreii numesc această carte cu primul cuvânt al textului ei, „Eca” –„vai
cum”, în timp ce Septuaginta, Peschitto şi Vulgata o numesc după cuprinsul ei.
Termenul „Plângeri” este corespondentul grecescului θρηνοι, care
înseamnă poezie elegiacă, o elegie asupra unei nenorociri publice sau private.
În Vechiul Testament pentru elegie este folosit termenul „quina”, care
derivă de la verbul „quana” = a compune o poezie elegiacă.

2. Cuprinsul

Cartea are cinci capitole ce corespund unui număr de cinci poezii elegiace,
foarte asemănătoare între ele, prin care este deplânsă ultima cădere a Ierusalimului,
a templului şi a regatului Iuda.

Prima elegie –cap. 1


Ieremia descrie nenorocirile Sionului şi starea deplorabilă a cetăţii distruse,
pe care o aseamănă cu o mireasă văduvă şi redusă la starea de sclavie.
Printr-o personificare, Ierusalimul îşi înfăţişează, apoi, el însuşi starea tristă
în care se găseşte, singurătatea şi pustiirea, făcând apel la mila lumii şi a lui
Dumnezeu.
A doua elegie –cap. 2
Autorul arată rolul lui Dumnezeu în pedepsirea Ierusalimului. Cetatea este
devastată, frumuseţea şi puterea ei sunt simple amintiri, iar Domnul este prezentat
ca autor direct al calamităţii, arătându-se ca un duşman ce înghite pe Israel. Poetul
spune că Ierusalimul este vinovat, deoarece s-a încrezut în pseudo-profeţi şi în
duşmanii săi, care şi-au bătut joc de el.
Poezia se termină un îndemn adresat cetăţii pentru a se ruga spre a dobândi
îndurare de la Dumnezeu.
A treia elegie –cap. 3
Această poezie exprimă, prin metafore variate şi foarte expresive,
suferinţele personale ale lui Ieremia, ele reflectând suferinţele conaţionalilor săi,
sentimentele colective trăite de popor.
Profetul este profund îndurerat pentru pedeapsa cumplită ce a venit asupra
poporului din cauza păcatelor de care s-a făcut vinovat şi se roagă pentru ca Iahve
să aibă milă de el şi de popor.
A patra elegie –cap. 4
Sunt descrise aspectele vizibile ale dezastrului şi sunt trecute în revistă
diferitele clase ale populaţiei: copiii şi sugarii, mamele, bogaţii, căpeteniile, toţi
fiind pradă foamei, mizeriei şi dispreţului.
Se arată că cetatea a căzut din cauza păcatelor profeţilor falşi şi ale preoţilor
care au vărsat sângele celor drepţi.

103
Însă, spune profetul, Edomul care acum se bucură de nenorocirea Sionului
va fi pedepsit, iar Sionul va sfârşi prin a fi mângâiat.
A cincea elegie –cap. 5
Această poezie este o mişcătoare şi fierbinte rugăciune făcută de profet în
numele poporului. După ce expune în faţă lui Dumnezeu încă o dată dezastrul venit
peste popor ca pedeapsă pentru păcatele sale, Ieremia Îl roagă să nu se mânie şi să
înceteze pedepsirea poporului Său.

3. Autorul scrierii

Tradiţia veche a Sinagogii şi a Bisericii afirmă că autorul cărţii este profetul


Ieremia. Tot lui Ieremia îi atribuie cartea şi Iosif Flaviu, Targumul lui Ionatan şi
Talmudul.
În această privinţă, tradiţia iudaică este mai veche decât traducerea
alexandrină şi reproduce convingerea cercurilor palestiniene, care a trecut apoi la
Părinţii din epoca creştină: Sf. Epifanie, Fer. Ieronim, Origen etc. Ei mărturisesc că,
pe timpul lor, „Plângerile” şi profeţia lui Ieremia formau o singură carte.
De altfel, între „Plângeri” şi cartea lui Ieremia există şi asemănări de ordin
literar. Scrierile se aseamănă în felul de a cita Vechiul Testament, în zugrăvirea
metaforelor, în modul de a raporta nenorocirile poporului la aceleaşi cauze, în
identitatea de sentimente, de expresii şi chiar în repetări etc. Pe de altă parte,
Plângerile îl arate autorul lor ca fiind martor ocular al evenimentelor descrise.
Totuşi, majoritatea exegeţilor raţionalişti şi unii exegeţii romano-catolici
sunt de părere că autorul acestei cărţi nu este profetul Ieremia, şi consideră cele
cinci elegii ca fiind poeme anonime ce aparţin unor epoci diferite.

4. Autenticitatea şi canonicitatea cărţii

Cartea a fost totdeauna socotită canonică, fiind citată de unii Sf. Părinţi şi
cuprinsă în can. 60 al sinodului din Laodiceea (360 d.Hr), care stabilea canonul Sf.
Scripturi.
Având în vedere că „Plângerile” şi profeţia lui Ieremia au format la început
o singură carte, devine explicabil faptul că în unele consemnări ale cărţilor canonice
se omit „Plângerile”.

5. Valoarea literară a cărţii

Sub raport literar, cartea s-a bucurat mereu de aprecieri, datorită stilului
literar de o bogăţie adâncă, plin de viaţă, de emoţie sinceră şi profundă, imaginilor
strălucitoare.
Evreii din exil citeau Plângerile, ele exprimau sentimentele captivilor, iar în
epoca post-exilică se postea o zi anual şi cartea era citită în sinagogi,
comemorându-se astfel dărâmarea Ierusalimului şi a templului.

104
Cartea cultivă sentimentele de smerenie, de căinţă şi de încredere în
Dumnezeu.

105