Sunteți pe pagina 1din 11

1.

Oferiti exemple concrete de actiune, pe cele 4 niveluri functionale, pentru


aplicarea normalizarii vietii persoanelor cu dizabilitati.
In conceptia lui B. Nirje (1980, p.31-46) "normalizarea" inseamna posibilitatea unui ritm
normal al zilei, intimitate, activitati si responsabilitati mutuale, un ritm normal al saptamanii, cu o
casa in care sa locuiesti, o scoala, un loc de munca pe care sa-l frecventezi, un timp de recreere cu
interactiune sociala modica, un ritm normal al anului, cu moduri si cai schimbatoare ale vietii, cu
obiceiurile de familie si ale comunitatii ca experiente in diferite anotimpuri ale anului.
Normalizarea inseamna oportunitatea de a fi supus la o experienta de dezvoltare normala a
ciclului vietii: copilaria si primii pasi ai dezvoltarii, adolescenta, viata adulta.
Asa cum este normal pentru un copil sa locuiasca acasa, este normal pentru adulti sa se mute
de acasa si sa-si consolideze independenta si noi relatii. Persoana cu dizabilitati trebuie sa
experimenteze perioada adulta si a maturitatii prin schimbarile marcante in circumstantele vietii
lor.
Principiul normalizarii pune accentul pe intelegerea felului in care ritmurile normale,
secventele si modelele vietii, in orice circumstanta culturala legata de dezvoltare, maturitate si
viata a persoanei cu dizabilitati devin modele ce apar ca indicatori ai dezvoltarii unor servicii
umane adecvate.
Aplicarea acestui principiu va face conditiile lor de viata cat mai normale posibil, respectand
diagnosticul si complicatiile dizabilitatii, acordandu-le atentia de care au nevoie.
Principiul normalizarii creeaza impresia ca se aplica doar in legatura cu persoanele care au un
handicap mai usor, sau a celor care nu locuiesc in institutii. Dar, este o eroare sa se creada ca
simpla locuire in comunitate poate fi egalata cu "integrarea" in societate. In legatura cu acest lucru,
intrebarea care se pune este cat de mult se apropie viata persoanelor retardate mintal de cea a
persoanelor "normale" din comunitate.
Principul normalizarii va influenta cel mai mult persoanele retardate care traiesc in spitale si
institutii.
Componentele principiului normalizarii, enuntat de B. Nirje (1980, p.36-38) sunt urmatoarele:
I. Ritmul normal al zilei
Normalizarea inseamna oportunitatile de a avea un ritm al zilei normal. Inseamna trezirea,
imbracarea si implicarea in activitati folositoare, chiar daca este vorba despre dizabilitati severe.
Inseamna a manca in circumstante normale, inseamna uneori mese in afara celor regulate. Poate
insemna a manca in grupuri mari, dar de cele mai multe ori va insemna a manca in mediul familial,
care implica armonie, satisfactie, comunicare, comuniune si agitatie.
Un ritm normal al zilei nu inseamna nici a merge la culcare mai repede decat surorile sau
fratii mai mici din cauza ca ai o dizabilitate, nici sa mergi la culcare prea repede din cauza lipsei
personalului. Nevoile individului pentru un ritm personal trebuie luate in considerare, ceea ce
inseamna oportunitatea de a te abate de la rutina grupului. A urma un ritm normal al zilei in
unitatile institutionalizate, pentru oamenii retardati profund si sever, va insemna restructurarea
facilitatilor, programelor si activitatilor, precum si a atitudinilor si sarcinilor personale.
II. Ritmul normal al saptamanii
Principiul normalizarii inseamna oportunitatea de a experimenta un ritm saptamanal
normal. Oamenii de obicei locuiesc intr-un loc, muncesc sau urmeaza o scoala si isi petrec timpul
lor liber intr-o serie de modalitati. De aceea, este gresit ca o persoana retardata sa aiba aceste ore
de instruire, terapie speciala si activitati de recreatie in aceeasi cladire care le serveste drept "casa".
Principiul normalizarii subliniaza faptul ca cele trei tipuri diferite de experiente: casa-munca-
relaxare, nu pot fi experimentate satisfacator intr-un cadru institutional.
III. Ritmul normal al anului
Normalizare inseamna a avea un ritm normal al anului, inseamna a avea vacante si zile
petrecute in familie cu o semnificatie personala.
IV. Experiente normale ale ciclului vietii
Normalizarea, inseamna oportunitatea de a trece prin experientele de dezvoltare ale ciclului
vietii:
Copilaria timpurie
Normalizarea conditiilor de viata pentru copiii cu dizabilitati, impune mai mult decat orice
ca toate serviciile sa vina in sprijinul familiilor cu dizabilitati inca de la inceputul vietii lor, in tot
ceea ce inseamna consiliere, instruirea parintilor, servicii de suport de diferite tipuri, etc.
Varsta scolara
Tinerii din scoli, intr-o societate normala, traiesc intr-o lume partial structurata pentru ei.
O importanta deosebita este acordata invatarii gradate, precum si potentialului si abilitatilor
personale, pentru a se cunoaste mai bine si pentru dezvoltarea increderii in ei.
Maturitatea
Trecerea de la adolescenta la maturitate este deseori un proces lung, mai dureros si mai
nesigur pentru oamenii retardati mintal decat este la altii. Imaginea despre ei este deseori confuza.
Ei nu sunt intotdeauna acceptati, tratati si respectati ca adulti. Aici, atitudinea celorlalti fata de ei
este de o importanta deosebita. Este vorba despre atitudinea parintilor, rudelor sau a personalului
care se ocupa de ei.
Batranetea
In perioada batranetii, cand munca nu mai este posibila, viata acestora se rezuma in special
la contactul cu rudele, prietenii si diverse activitati care i-au multumit. Persoanele retardate, in
varsta, este foarte important sa poata continua sa locuiasca intr-un loc pe care-l cunosc.
V. Respectul normal
Principiul normalizarii, inseamna ca respectul normal si consideratia ar trebui acordata
sanselor lor, dorintelor retardatilor mintal si dreptului lor la auto-determinare.
VI. A trai intr-o lume heterosexuala
Normalizarea inseamna a trai intr-o lume heterosexuala. Persoanele cu dizabilitati sufera
uneori de lipsa de sens, de singuratate si e mai bine pentru ei sa fie casatoriti, ca oricare altii.
VII. Standarde economice normale
Normalizarea inseamna aplicarea standardelor economice normale ca si o pre-cerinta de a
sprijini persoanele retardate sa locuiasca in conditii cat mai normal posibile.
VIII. Standarde normale de mediu

Principiul normalizarii implica standarde pentru facilitatile fizice ca: scoala, reglementari
de munca, grup de locuinte, constructia caselor, care trebuie modelata pe baza acelora realizate
pentru cetatenii obisnuiti.
Desi accepta principiul normalizarii enuntat de Nirje, Wolfensberger (1983, p.28), propune
o reformulare a lui pentru o mai larga adaptabilitate dincolo de tarile scandinave. Wolfensberger
considera normalizarea drept: "folosirea semnificatiilor care sunt atat de normativ-culturale cat
este posibil sa stabileasca sau sa mentina comportamente sau caracteristicile care sunt atat de
normativ-culturale cat este posibil." Din aceasta reformulare rezulta ca principiul normalizarii este
specific culturii, pentru ca aceasta variaza in normele sale. Deci, normalizarea nu inseamna
automat ca serviciile scandinave sunt perfect adaptabile culturii Nord-Americane.
Desigur, normalizarea trebuia sa se bazeze pe criterii si valori care exista independent de principiul
normalizarii, iar societatea considera mai potrivit ca etaloanele normalizarii sa fie oferite in
anumite circumstante. Este importanta, de asemenea, corespondenta intre acceptarea principiului
normalizarii si actionarea in consecinta.
Principiul normalizarii sustine ca o persoana devianta trebuie invatata nu doar sa mearga
ci mai ales sa mearga normal; sa utilizeze miscari normale si tipare normale, comportament
expresiv, sa se imbrace ca alte persoane de varsta ei si sa aiba o alimentatie care sa-i asigure o
greutate normala. De multe ori copilul este invatat doar sa mearga, fara sa fim preocupati de mersul
corect.
Toate aceste interactiuni cu persoana cu potential deviant trebuie realizate intr-un spatiu
arhitectural potrivit: aspectul cladirii, spatiul vital, utilitatile necesare. Aceasta dimensiune
interactionala implica faptul ca o persoana cu potential deviant trebuie invatata sa exerseze regulat
aceste comportamente, ele incluzand etichetarea si fiind puse in legatura sau atasate altor abilitati
normative legate de imbracat, mers, vorbit, mancat, etc. Este important si aspectul fizic al
persoanei cu comportament deviant, chiar daca este mai putin determinat de comportamentul lui.
Este necesar sa privim cu atentie aspecte ca ingrijirea personala, frizura celui care se afla in
ingrijire. Este necesar sa fie minimalizate posibilitatile de a fi identificata la prima vedere ca o
persoana devianta, ca fiind diferita sau care are sanse sa fie etichetata astfel in viitor. Etichetele
pot fi la fel de puternice ca aspectul fizic.
Normalizarea poate fi intensificata daca cetatenii devin mai toleranti in ceea ce se considera
"normativ" (1983, p.40)
Principiul normalizarii in conceptia lui Nirje (1993, p.17-18) constituie si un indicator
pentru evaluarea calitatii vietii persoanelor cu dizabilitati. Atunci cand este vorba despre
persoanele cu dizabilitati, conceptul de calitate a vietii cuprinde patru componente principale:
 activitatea, care presupune implicarea sau angajamentul, autorealizarea si libertatea de a
alege;
 relatiile cu altii, respectiv apropierea dintre persoane;
 nevoile de baza, de a simti placerea oferita de viata, experientele, sentimentele de siguranta
si de a avea un mod placut de viata;
 experienta pozitiva, in realizarea de sine, libertatea de a rezolva personal anumite
probleme, sa respecte pe altii si sa se respecte pe sine.
Toate acestea vizeaza calitatea vietii persoanelor cu dizabilitati, obiectivul esential propus prin
principiul normalitatii. Acest concept de calitate a vietii, poate fi vazut si ca un enunt al drepturilor
omului.
Problema care se poate pune in acest sens este masura in care acest principiu al normalizarii se
regaseste si este aplicabil, nu numai la nivelul institutiilor specializate in protectia si recuperarea
persoanelor cu dizabilitati, ci si la nivelul familiilor care au copii cu diverse dizabilitati.
Rolul familiei este esential in procesul de normalizare. Felul in care este organizata viata in astfel
de familii, felul in care este orientata spre exterior faciliteaza integrarea sociala a persoanei cu
dizabilitati.
Acest principiu este impus de necesitatea egalizarii sanselor oricarei persoane de a accede
la viata sociala.
Normalizarea se refera deci, la conditiile de mediu, ea cere incetarea separarii, segregarii
persoanelor cu handicap si acceptarea acestora alaturi de ceilalti oameni din societate.
Normalizarea este de fapt ultima si cea mai puternica lovitura data modelului educational
bazat pe selectie, separare si segregare, a carui tratament pedagogic propus are drept criteriu valoric
aptitudinile si performantele intelectuale. Normalizarea sprijina modelul integrarii educationale,
bazat pe increderea in copil si in capacitatile sale, adaptarea scolii la copil, tratament egal, dar
bazat pe o pedagogie in care discriminarea pozitiva si simtul suportiv sunt esentiale.
Educatia incluziva este sustinuta de principiul normalizarii si inlesneste integrarea sociala
a persoanelor cu handicap, integrarea fiind operationalizarea, mijlocul, modalitatea principala de
realizare a normalizarii, care este de fapt un ideal, un scop general.
Normalizarea semnifica accesul la "modele de viata si la conditii de viata cotidiana cat mai
apropiate de conditiile si modurile de viata obisnuite" (Nirje, 1976). Conform acestui principiu,
trebuie sa se intreprinda toate masurile pentru a se asigura - pe cat posibil - persoanelor cu diverse
deficiente conditii de viata normale.
Deoarece normalizarea este aplicabila oricarei persoane handicapate, indiferent de gradul
deficitului sau, se poate afirma ca principiul normalizarii se bazeaza pe o filosofie morala si o
ideologie politica.
In cadrul procesului de normalizare trebuie avuta in vedere stransa interdependenta dintre
elementele ce tin de persoana handicapata si cele care tin de mediul in care aceasta persoana
traieste. In elaborarea ulterioara a conceptului s-a subliniat ca normalizarea este un proces care
priveste nu numai modul in care persoana handicapata se adapteaza mediului, ci si modul in care
mediul este pregatit sa integreze aceste categorii de persoane. Asadar, persoana handicapata
trebuie sa-si activizeze potentialitatile pe care le are - cu ajutorul factorilor institutionali, incepand
cu familia - pentru a se adapta si integra in societate. Dar, pe cat posibil, prin institutiile sale,
societatea trebuie sa se adapteze si ea individului handicapat, pe baza unei legislatii clare si
adecvate fiecarei categorii de deficienti.
Normalizarea nu conduce la eliminarea handicapului sau la vindecarea lui. Ea poate, insa,
sa antreneze schimbari pozitive la nivelul capacitatilor si comportamentelor unei persoane cu
cerinte speciale. Psihologia dezvoltarii si psihologia sociala au demonstrat ca unele conditii de
mediu sunt indispensabile dezvoltarii. Persoana handicapata necesita un ajutor specializat pentru
a putea face fata cu succes cerintelor de mediu. De aceea, normalizarea presupune acordarea unei
multitudini de servicii speciale cu scopul de a asigura persoanei handicapate un antrenament sau
o stimulare adecvata, care s o ajute sa ajunga la o viata cat mai apropiata de viata normala. Acest
lucru inseamna ca normalizarea, din punct de vedere practic, nu se refera numai la asigurarea unei
existente "total independente". Exista grade (niveluri) diferite de realizare a actiunii de
normalizare. Aceasta se realizeaza prin acordarea unui sprijin diferentiat, in functie de nevoile si
tipul de deprinderi si capacitati pe care le poseda fiecare persoana separat. Este, deci, rezonabil sa
se accepte faptul ca dezvoltarea va fi optima, daca sunt prezente conditiile normale de-a lungul
diferitelor stadii de viata (tinerete, perioada adulta, batranete).
Punctele de vedere din teoria scandinava a normalizarii trebuie completate si cu punctele
de vedere exprimate de o serie de teoreticieni americani dupa care esenta principiului normalizarii
consta in "utilizarea tuturor mijloacelor posibile pentru construirea si sprijinirea formarii unor
comportamente dezirabile din punct de vedere al normelor culturale dintr o societate"
(Wolfensberger, 1972) . Deficienta mintala, de exemplu, este vazuta ca un "comportament deviant
definit intotdeauna in raport cu mediul" (Flynn si colab., 1980). Persoana deficienta trebuie sa
incerce sa se adapteze, cat mai mult posibil la mediul social normal, evitand astfel situatia de a fi
considerata devianta, depasind aproape "imperceptibil" aceasta stare.
Aceste doua teorii asupra normalizarii, cea scandinava si cea americana, pun in lumina laturi
diferite ale aceluiasi principiu, accentul pus pe un aspect sau altul, la un moment dat, putand
determina, in practica, modalitati de actiune variate.
Aplicarea diferitelor aspecte ale principiului normalizarii a dus la aparitia unor confuzii
conceptuale si interpretari gresite.
Cea mai frecventa greseala de interpretare a acestui principiu, este legata de ideea ca
"normalizarea inseamna transformarea persoanei handicapate intr-una normala" (Perrin si colab.,
1985) cand, de fapt, normalizarea nu se refera la asigurarea statutului de "normal".
Normalizarea inseamna a furniza handicapatilor oportunitati si ai sustine permanent pentru
a avea un mod de viata similar celui al membrilor societatii in general, ceea ce include oportunitati
analoage, adaptate si diferentiate si chiar individualizate. Normalizarea semnifica acceptarea, intr-
o societate "normala" a persoanelor cu handicapul pe care-l au. De exemplu, nu ne putem astepta
ca persoanele retardate mintal sa poata fi transformate in persoane care sa actioneze ca si ceilalti
membri valizi ai societatii. Este imposibil sa se asigure conditiile corespunzatoare si sprijinul
adecvat pentru aceste categorii de indivizi, care sa le creeze un stil de viata egal cu al cetatenilor
obisnuiti, care au la dispozitie o gama mult mai variata si larga de optiuni. Dupa cum subliniaza
Nirje si Perrin, normalizarea inseamna, de fapt, "acceptarea persoanelor cu handicap din punct de
vedere al existentei sociale" (Perrin si colab., 1985) .
O alta eroare comisa in aplicarea acestui principiu se refera la conceptia ca "principiul normalizarii
este aplicabil doar handicapatilor mintal usor" (Perrin si colab., 1985) .
Acest punct de vedere a fost depasit, dupa ce numerosi handicapati mintal severi si chiar profunzi
au fost scosi din cadrul institutiilor si integrati in societate. Faptul ca s-a obtinut adaptarea lor la
cerintele societatii si s-a manifestat o clara preferinta din partea acestora de a adopta un nou stil de
viata, reprezinta dovada cea mai buna impotriva interpretarii restrictive a teoriei normalizarii.
O a treia idee falsa este aceea ca existenta serviciilor specializate este incompatibila cu
normalizarea. Din contra, principiul normalizarii presupune asigurarea serviciilor, formarea si
sustinerea necesara pentru a se crea conditii de viata similare cu cele oferite altor persoane ale
comunitatii. Nu exista nici o contradictie in faptul de a avea organizatii administrative specializate
destinate coordonarii serviciilor necesare indivizilor handicapati mintal (si a altor categorii de
handicapati), daca ele faciliteaza integrarea. Normalizarea urmareste sa se evite abandonarea,
lasarea fara sustinere a persoanelor handicapate (Nirje, 1985) . Plasarea fizica in comunitate nu
inseamna cu necesitate integrarea sau normalizarea deficientilor. Problema centrala este de a sti
pana la ce punct modul de viata a persoanelor handicapate mintal se apropie, in aceste conditii, de
cel al altor membri ai comunitatii.
Normalizarea nu trebuie sa fie un concept supus legii "totul sau nimic" si sa se faca referinta
numai la o existenta total independenta. Exista grade ale normalizarii si principiul acesta implica
adevarul ca "trebuie asigurata o gama de structuri de sustinere, in functie de trebuintele si
capacitatile individului". Dupa Nirje si Perrin, aceasta inseamna ca normalizarea poate fi aplicata,
de asemenea, pentru a se ameliora conditiile si programele intr-un cadru institutionalizat. Se
considera ca principiul normalizarii ar fi adecvat numai persoanelor cu un deficit sever. Unele idei
care au condus la dezvoltarea principiului normalizarii provin, totusi, din analiza programelor si a
amenajarilor realizate pentru persoanele cu un handicap sever.
Kebbon (1986), in urma erorilor comise de predecesorii sai, a ajuns la concluzia ca aplicarea in
practica a principiului normalizarii trebuie realizata din punct de vedere structural "pe patru nivele
functionale", dupa cum urmeaza:
1. Normalizarea/integrarea fizica, care se refera la posibilitatea de a avea acces la mijloacele fizice
(obiectuale) pentru satisfacerea nevoilor fundamentale (primare), de exemplu: de a avea o locuinta
proprie, haine, bunuri personale, posibilitati financiare pentru deplasari, de a avea contacte sociale,
de a se asocia cu alte persoane etc.
2. Normalizarea/integrarea functionala, care consta in asigurarea accesului la serviciile publice
ale societatii, incluzand aici o gama cat mai larga de servicii posibile, posedarea cunostintelor
necesare pentru a beneficia de serviciile respective, aceasta referindu-se la comunicare, activitati
comerciale, pentru loisir; de exemplu: transport in comun, magazine, biblioteci, birouri postale,
banci, piscine etc.
3. Normalizarea/integrarea sociala se refera la posibilitatea de a avea contacte sociale spontane si
regulate, la dreptul de a percepe si de a fi perceput ca facand parte dintr-un context social; de
exemplu: in relatiile familiale, cu vecinii, cu prietenii, in cadrul colectivului de munca ca un
membru al personalului etc.
4. Normalizarea/integrarea societala se refera la nivelul participarii persoanelor handicapate la
procesul util, productiv, din cadrul societatii, in diferite organizatii si asociatii, avand
responsabilitati, influenta si beneficiind de increderea persoanelor valide (Flynn si colab., 1980) .
Nivelele descrise reprezinta o extindere in intelegerea conceptului de normalizare.
Studiile efectuate de specialisti din diverse tari, mai ales din cele nordice, au evidentiat faptul ca
"normalizarea fizica" este mai usor de atins, ca cea "functionala" se realizeaza, de obicei, dupa
aceea, dar ca "normalizarea sociala" si "societala", din cauza complexitatii lor deosebite, pot fi
atinse mult mai greu (Flynn si colab., 1980) . In Suedia, integrarea in cadrul comunitatii bazata pe
servicii extensive a determinat "normalizarea fizica a handicapatilor mintal in proportie de 60%
(in cazul celor care traiesc in grupuri mici, in interiorul comunitatii), iar normalizarea functionala
in proportie de 30% (aceasta referindu-se, in principal, la persoanele care beneficiaza de un
program zilnic integrat" (Flynn si colab., 1980) . Lipsa de coordonare dintre diferitele programe
constituie principala cauza a decalajului inregistrat in zona normalizarii functionale, care se refera,
in special, la folosirea facilitatilor din domeniul transportului public si serviciilor din aria de
resedinta.
Studiile realizate pe baza observarii modului de impartire a timpului zilnic au aratat ca persoanele
din cartierele rezidentiale folosesc de putine ori transportul in comun sau magazinele din
imprejurimi pentru efectuarea de cumparaturi, chiar daca acestea se afla in drumul lor obisnuit
catre centrele de zi. Ele prefera sa faca acest lucru in cadrul activitatilor externe organizate in acest
scop de centrele de zi. Un alt aspect care a fost constatat subliniaza faptul ca exista o participare
redusa a retardatilor mintal la activitatile publice, spre exemplu, la cele organizate in asa-numitele
"centre de recreare" (Flynn si colab., 1980) .
Rezulta de aici concluzia ca participarea deficientilor mintal la activitatile din cadrul comunitatii
este, in general, redusa. Integrarea sociala, bazata pe atingerea normalizarii se realizeaza, insa, in
proportie si mai mica. Studiile efectuate prin tehnica interviului a relevat ca existenta in interiorul
comunitatii, in unele cazuri mai mult accentueaza izolarea decat integrarea deficientilor mintal.
Ceea ce este important, cu privire la acest aspect, este insa faptul ca rezultatele interviurilor
respective au relevat ca "nici una dintre persoanele ale caror raspunsuri au fost studiate nu doreste
sa se intoarca intr-o institutie de ocrotire specializata" (Flynn, Nitsh, Kathleen, 1980) . Aceasta
atitudine se manifesta cu toate ca majoritatea relatiilor sociale ale persoanelor retardate mintal se
limiteaza la membri aflati in aceeasi situatie sau la functionarii diverselor servicii sociale.
Un ultim aspect ce trebuie pus in evidenta in legatura cu dificultatea atingerii in practica a
nivelelor superioare de normalizare, se refera la "imposibilitatea asigurarii unor relatii afective
corespunzatoare" (Flynn, Nitsh, Kathleen, 1980) la nivelul trebuintelor persoanelor handicapate
mintal. Factorul afectiv, absolut necesar, este foarte greu de realizat din punct de vedere practic,
deoarece este dificil de gasit profesionisti care sa constituie, in acelasi timp, un "model de
identificare", care sa asigure, in permanenta un contact afectiv profund si care sa realizeze
continuitatea relatiilor interpersonale cu asistatii, pentru o lunga perioada de timp.
In prezent, specialistii din tarile avansate in domeniul integrarii sunt de parere ca este necesar sa
fie reconsiderate strategiile lor de actiune, prin mutarea accentului de la problemele sociale si de
mediu fizic, la cele psihologice, specifice persoanelor handicapate. Rezulta ca tarile care incep sa-
si organizeze educatia speciala pe baza principiului normalizarii si integrarii, trebuie sa-si
concentreze actiunile in egala masura, atat pentru formarea specialistilor capabili sa acorde o
asistenta psihologica corespunzatoare, cat si pentru imbunatatirea conditiilor materiale si
diversificarea serviciilor de specialitate acordate persoanelor cu cerinte speciale.
Una dintre marile piedici pentru viitorul normalizarii o constituie situatia economica. Restrictiile
economice pun in pericol dezvoltarea continua a serviciilor pe care le presupune normalizarea.
Trebuie schimbata, apoi, optica despre handicapati, despre caracteristicile lor, capacitatile pe care
le poseda in pofida deficientei si care se pot forma printr-o educatie diferentiata formativa si
corectiv-compensatorie. Se cere o mai mare creativitate pentru a se atinge un echilibru intre toate
aspectele integrarii: fizic, functional, social si societal. Aceasta implica, bineinteles, luarea in
considerare a gradului incapacitatii functionale.
Cvasi-totalitatea studiilor despre integrarea persoanelor deficiente indica o tendinta de privilegiere
a integritatii fizice, neglijand aspectele functionale, sociale si cele legate de societate in general.
Ideile care considera integrarea sociala ca fiind fundamentala sunt astfel atenuate. Rezultatul
practic la care s-a ajuns este un mai bun "melanj" fizic si tehnic al individului, in timp ce
solidaritatea sociala, foarte necesara, este absenta. De altfel, dimensiunea fizica a integrarii nu
trebuie sa aiba ca prioritate solidaritatea sociala. In schimb, solidaritatea sociala presupune ca
rampa de lansare a "normalizarii" acceptarea de catre concetateni a persoanelor handicapate, cu
caracteristicile si problemele lor specifice, impuse de deficienta. Pornind de aici, si strategiile
institutiilor care aplica principiul "normalizarii" pot fi aplicate cu succes.

Normalizarea = principiu (filosofie) dezvoltat(a) la sfarsitul anilor 60' si in anii 70', potrivit caruia,
persoanele cu dizabilitati au dreptul (universal) de a duce o viata cat mai normala posibil, asemeni
semenilor din comunitate si de a-si pastra, pe cat posibil, o conduita personala fata de normele
culturale ale comunitatii. Aceasta conceptie, (aparuta initial in peninsula scandinava) a fost
preluata, adaptata si dezvoltata in America de Nord si pe alte continente, constituind una dintre
premisele majore ale aparitiei si avantului educatiei integrate si ulterior a celei incluzive (a se vedea
tema urmaoare de curs) pentru copiii cu dizabilitati, in contextul evolutiei si extinderii derpturilor
umane.
Dupa un autor danez, normalizarea vietii persoanelor cu dizabilitati presupune 5 corolare:

- principiul normalizarii reprezinta un imperativ concret, acela de a oferi un mod de viata


asemanator tuturor cetatenilor din aceeasi comunitate;

- conditiile de viata normale se refera la conditiile economice, culturale, sociale, religioase


etc, la care aspira toti membrii unei comunitati, intr-o perioada determinata de timp;

- conditiile de viata cat mai normale posibil se ofera si in functie de complexitatea


dizabilitatilor, de capacitatile existente sau potentiale, de maniera in care pot beneficia de
o viata normala chiar si persoanele cu deficiente profunde;

- pentru a fi capabila de viata normala, persoanei cu dizabilitati trebuie sa i se asigure


educatie speciala, asistenta si servicii speciale;

- persoana cu dizabilitate sa fie pe cat posibil “ea insasi” printre ceilalti, respectiv sa nu fie
considerata “un deviant”.

Filosofia americana a normalizarii pune accentul pe faptul ca, desi normalizarea nu conduce la
disparitia deficientei, ea poate conduce la modificari pozitive a capacitatilor si comportamentelor
persoanei in cauza, modificari care sa faca cat mai putin vizibila incapacitatea (dizabilitatea) si
reliefarea “deviantei”.
Normalizarea înseamnă crearea posibilităţii ca orice persoană cu nevoi speciale să-şi dezvolte şi
să practice un stil de viaţă cât mai apropiat de parametrii normalităţii, fără ca prin aceasta ea însăşi
să devină normală în sensul comun al termenului. Normalizarea reprezintă un demers social de
depăşire a barierelor de orice fel atunci când procedeele de intervenţie directă asupra deficienţelor
ca atare nu sunt posibile.
Normalizarea este un concept scandinav cu aplicabilitate universală. În principiu, normalizarea
poate avea succes în orice ţară care atinge un anumit nivel de dezvoltare economică, legislativă,
socială şi un anumit grad de coeziune şi solidaritate a membrilor săi. Totuşi, este greu de crezut ca
modelele concepute pentru condiţiile specifice tărilor scandinave (standard de viata ridicat,
populatie redusa numeric, resurse economice mari) pot funcţiona ca atare pe orice meridian.
Normalizarea trebuie să devină un deziderat de perspectivă al societăţii româneşti şi probabil va
reprezenta unul din obiectivele de viitor ale Uniunii Europene. Pornind de la programele de
integrare deja proiectate, se poate ajunge, în timp, cu susţinere comunitară, la cea mai potrivită
strategie naţională în vederea normalizării.
În literatura de specialitate sunt luate in discuţie patru niveluri funcţionale ale normalizării:

1. Normalizarea fizică. Se referă la tot ceea ce înseamnă modificări ambientale, facilitarea


accesului în spaţiile de interes public, adaptări tehnice, arhitectonice, organizatorice etc. care să
permită o autonomie cât mai mare. Acest nivel este şi cel mai uşor de asigurat, deşi implică o serie
de cheltuieli suplimentare pentru amenajări precum construirea unor rampe de acces, dotarea
intersecţiilor cu semafoare vizual-acustice, adaptarea mijloacelor de transport în comun, a
instrumentelor de comunicare (telefoane, calculatoare etc.), a grupurilor sanitare.

Acest prim nivel are rolul de a reduce cât mai mult posibil recluziunea persoanei în dificultate şi
dependenţa acesteia de ceilalţi. De asemenea contribuie la sporirea confortului personal şi la
îmbunătăţirea imaginii de sine prin satisfacţia produs de posibilitatea de a se descurca autonom în
cât mai multe situaţii profesionale, sociale, educaţionale. Tot în categoria normalizării fizice
trebuie inclusă şi preocuparea pentru participarea persoanelor cu handicap la acţiuni şi programe
cultural-educative, sportive, sociale atât prin crearea posibilităţii de a fi prezente fizic, cât şi prin
asigurarea unor facilităţi compensative (de exemplu, titrarea unor emisiuni şi programe televizate
sau dublarea lor mimico-gestuală).

2. Normalizarea funcţională. Odată create aceste adaptări şi facilităţi, trebuie creat şi cadrul
organizaţional care să le asimileze. Una este, de exemplu, să avem o şcoală dotată cu rampă de
acces, mobilier şcolar şi material didactic adecvat, grupuri sanitare adaptate etc. şi aceasta să fie
singura dintr-o anumită comunitate, ceea ce inseamnă ca, vrând-nevrând, copilul cu C.E.S. trebuie
sa o frecventeze pe aceea dacă doreşte să fie integrat, şi alta ca sistemul însuşi să conceapă aceste
amenajări ca fiind de la sine înţelese şi, prin urmare, părinţii şi copilul respectiv să aibă dreptul la
opţiune, ca orice membru obişnuit al societăţii. Dacă primul nivel necesită doar o atitudine ceva
mai tolerantă şi mai atentă din partea majorităţii obişnuite a societăţii, cel de-al doilea nivel impune
o disponibilitate mai mare şi, deci, o reformare a reprezentărilor sociale clasice cu privire la
persoanele aflate în dificultate. Accesul lor în societate nu este rodul unor acte de caritate, ci un
drept legitim, deci este normal ca toate adaptările şi facilităţile destinate imbunătăţirii calităţii vieţii
să fie cuprinse în orice demers de importanţă publică. Mai concret, normalizarea funcţională constă
în asigurarea obligatorie, stipulată oficial, a accesului la serviciile publice, incluzând aici şi dreptul
la informare corespunzătoare pentru a putea beneficia integral de aceste servicii. Aceste cunoştinţe
şi deprinderi se referă la mijloace de comunicare, mijloace de transport în comun, magazine şi
centre comerciale, prestări servicii, credite bancare, piaţa muncii, posibilităţi de divertisment etc.
3. Normalizarea socială. Acest nivel superior impune un grad mult mai mare de integrare socială
a persoanelor în dificultate şi, concomitent, o conştientizare profundă (mergând până la formarea
unor convingeri şi atitudini) a faptului că societatea aparţine tuturor cetăţenilor ei şi că nu există
argumente pentru nici un fel de discriminare. în plan practic, o persoană cu handicap poate intreţine
relaţii spontane, dar şi regulate, cu un număr mare de persoane, în funcţie de preferinţele şi
interesele sale, fiind la rândul ei acceptată şi valorizată ca membru al anturajului respectiv.
Normalizarea socială presupune faptul că persoana în dificultate se poate folosi în mod neîngrădit
de toate facilităţile create şi stipulate oficial, ca fenomenul de incluziune ţine deja de cutuma
socială şi nu e necesar să se facă apel în mod curent la recomandări şi dispoziţii din partea unei
autorităţi anume.

4. Normalizarea societală. Reprezintă nivelul cel mai înalt de acceptare socială şi face din
iniţiativele de valorizare a potenţialului fiecărui individ o practică curentă, obişnuită, care nu mai
are nimic spectaculos sau inedit în ea. Majoritatea covârşitoare a membrilor unei societăţi cu o
mentalitate atât de evoluată consideră normal ca diferenţele existente între oameni să fie surse de
noi experienţe de viaţă şi de beneficii, şi nicidecum pretexte pentru discriminări. O persoană cu
nevoi speciale, aflată într-o astfel de comunitate, se poate afirma ca cetăţean, ca producător de
bunuri şi valori, ca personalitate. Chiar şi un copil cu handicap multiplu işi poate găsi locul adecvat
într-o astfel de organizare socială şi poate afla modalităţi de a-şi împlini măcar unele aspiraţii.
Normalizarea societală face ca diversele handicapuri să devină irelevante, accentul cazând pe ceea
ce poate aduce valoros persoana cu nevoi speciale, şi nu pe ceea ce nu poate. Evident, se impun
anumite comentarii. Mai intâi, orice schimbare de esenţă a început cu un vis şi, oricât de irealizabil
ar putea părea un nivel de genul normalizării societale pentru societatea româneasca actuală, nu
trebuie să se uite faptul că este vorba despre un proces de lunga durată, ce necesită permanente
reevaluări şi redimensionări. Iarăşi, atingerea celor două niveluri superioare implică anumite
progrese economice, tehnologice, sociale care sunt obligatorii. şi, ca o condiţie sine qua non a
oricărui proces de reforma structurală, o schimbare în bine a mentalităţii collective, în momentul
în care sentimentul responsabilităţii îl va completa pe cel al compasiunii, se va putea vorbi despre
o deschidere veritabilă nu doar către „şcoala pentru toţi”, ci şi către „societatea pentru toţi”.