MISTERIUL DE PE GOLGOTA

Taina care se află în spatele Misteriului de pe Golgota ţine de cele mai profunde taine ale
evoluţiei lumii. Pentru a o înţelege va trebui să luminăm, prin intermediul ştiinţei oculte, milenii în
urmă din trecutul evoluţiei Pământului.
Faţă de această pătrundere profundă în Misteriul de pe Golgota nu este o obiecţie faptul că ceea
ce a făcut Iisus Christos trebuie să fie inteligibil pentru orice suflet simplu. Aceasta este situaţia. Dar o
înţelegere deplină a celui mai mare eveniment de pe Pământ trebuie să fie extrasă din profunzimile
înţelepciunii misteriilor.
În această oră va fi deci vorba pentru noi de a dobândi, din profunzimea deplină a înţelepciunii
misteriilor, înţelegerea pentru modul cum a putut fi posibil Misteriul de pe Golgota. Trebuie să reţinem
însă că, o dată cu apariţia lui Iisus Christos pe Pământ, s-a produs ceva ce semnifică efectiv o cotitură
adâncă în istoria omenirii.
Vom înţelege cel mai bine aceasta dacă răspundem la întrebarea: Cine a fost de fapt Iisus
Christos? Această întrebare se împarte în două, pentru ocultişti. Noi trebuie să facem distincţie între
personalitatea care a trăit pe atunci în Palestina şi a ajuns la vârsta de treizeci de ani, şi ceea ce a
devenit apoi din ea.
Iisus a devenit Christos în al treizecilea an al vieţii sale. La omul obişnuit sunt transformate
doar părţi neînsemnate din trupul astral, trupul eteric şi trupul fizic, în Manas, Buddhi şi Atma sau
Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit. Iisus din Nazaret era un Chela de gradul trei. Prin
aceasta, trupurile sale erau într-o stare de purificare superioară. La el a existat o curăţire, o sfinţire şi o
purificare deplină în trupul astral, trupul eteric şi trupul fizic.
Când un Chela a absolvit această purificare a celor trei trupuri ale sale, atunci el devine capabil
de a-şi jertfi Eul, într-un anumit moment al vieţii sale. Eul lui Iisus a părăsit cele trei trupuri şi a trecut
dincolo, în lumea astrală, astfel încât pe Pământ au rămas pe loc cele trei trupuri sfinţite, oarecum
golite de Eu, astfel încât în ele era loc pentru o individualitate superioară.
Deci Eul lui Iisus din Nazaret a adus, în al treizecilea an al vieţii sale, jertfa cea mare de a pune
la dispoziţia individualităţii lui Christos trupurile sale purificate. Christos a umplut aceste trei trupuri.
După acest moment, noi vorbim despre Iisus Christos care a umblat pe Pământ în trupul lui Iisus şi a
realizat marile înfăptuiri.
Pentru a înţelege cine era Christos, trebuie să ne întoarcem mult în urmă în istoria evoluţiei
Pământului şi a omenirii. Pământul era, înainte de a deveni Pământ, vechea Lună, care nu este aceeaşi
cu Luna actuală, care este doar o bucată desprinsă din Pământ. Înainte ca Pământul să devină vechea
Lună, el a fost vechiul Soare, şi mai înainte vechiul Saturn.
Trebuie să ne fie deci limpede faptul că, înainte cu miliarde de ani, a existat în spaţiul cosmic
un corp, vechiul Saturn. Şi o planetă evoluează prin diferitele întrupări. Înainte ca Pământul nostru să
devină Pământ, el a existat ca Saturn, Soare şi Lună. Acum vrem să ne transpunem mai întâi pe
vechiul Soare.
Atunci, aşa-numitele Spirite ale Focului aveau acelaşi rang cu cel pe care îl au astăzi oamenii
pe Pământ. Însă ele nu arătau pe vechiul Soare ca oamenii actuali. Aceste individualităţi înalte şi-au
parcurs pe vechiul Soare stadiul de oameni în cu totul alte împrejurări decât o face astăzi omul pe
Pământ.
Şi pe vechea Lună îşi parcurgea treapta de om un grup de fiinţe care au venit apoi pe Pământ ca
fiinţe superioare: Pitris lunari, Spiritele Lunii, care acum au atins deja o treaptă mai înaltă decât omul,
numiţi în esoterismul creştin Angeloi, Îngeri. Abia pe Pământ a devenit omul, „om”. Ca treaptă
următoare se află deasupra lui Pitris lunari. Iar deasupra lor se află Spiritele Focului, pe o treaptă foarte
înaltă a devenirii.
Ne întoarcem acum pe Pământ, şi anume la starea rasei lemuriane, care a trăit pe un continent
situat între Asia actuală, Africa şi Australia. Pe Pământ existau pe atunci fiinţe fizice superioare
animalelor actuale, dar mai puţin perfecţionate decât omul actual. Aceste entităţi fizice plăsmuiau un
fel de cochilie, o locuinţă.
Ele ar fi trebuit să intre în decadenţă dacă nu ar fi fost fecundate de entităţi superioare. Abia
atunci au intrat pentru prima dată sufletele în trupurile fizice ale oamenilor. Aceste suflete au pregătit
pe atunci, pentru prima dată, trupurile umane ulterioare. Mai înainte, sufletul uman era o parte din
entitatea spirituală superioară.
 Pe Pământ existau cochiliile fizice ale trupurilor umane, în care entităţi superioare din lumile
spirituale revărsau de sus substanţă sufletească. Această substanţă sufletească era încă legată cu lumile
spirituale. Era ca apa care este turnată prin picături într-un şir de recipiente.
Fiinţele care revărsau acest sufletesc, erau acele entităţi care îşi împliniseră pe vechea Lună
stadiul de om, Spiritele Lunii, care acum se aflau pe o treaptă mai înaltă decât oamenii şi puteau
revărsa în omenire o parte a fiinţei lor, pentru ca aceasta să se poată dezvolta mai departe.
Prin aceasta, omul a devenit capabil să-şi transforme tot mai mult organismul. Omul se putea
ridica de la pământ, putea sta în picioare, putea merge, putea să înveţe să vorbească, putea deveni
autonom.
Exista o înrudire între toate aceste suflete, fiindcă ele proveneau din spirite comune. Toate cele
care primiseră la momentul respectiv o picătură dintr-o entitate comună, manifestau o mare asemănare.
Mai înainte, cei care aveau astfel de suflete asemănătoare, erau membrii unei seminţii. Ulterior au fost
popoarele, de exemplu întregul popor egiptean, întregul popor iudaic. Ele deţineau suflete care
proveneau dintr-o origine comună.

Ceea ce dăduseră omului Spiritele Lunii, era Sinea spirituală din om. Prin aceasta, omul a
devenit o entitate conştientă de sine, un Eu. Însă ceea ce nu-i putuseră da Spiritele Lunii, îi putea da
omului doar o entitate comună şi mai înaltă, care îşi parcursese starea de om deja pe vechiul Soare, un
Spirit al Focului.
Multe astfel de Spirite ale Focului se formaseră pe vechiul Soare şi erau spirite înalte pe
Pământ. Un asemenea Spirit al Focului era chemat să-şi reverse fiinţa peste întreaga omenire. Pentru
întregul Pământ exista un spirit comun, care putea revărsa peste întreaga omenire, în toţi membrii ei,
elementul Spiritului Solar sau al Spiritului Focului, Buddhi sau Spiritul vieţii.
Dar în rasa lemuriană şi în perioada atlanteană, oamenii nu erau încă maturi pentru a primi
ceva din acest Spirit al Soarelui. În cronica Akasha se poate vedea aspectul cel mai straniu din acel
timp, şi anume că oamenii constau din trup fizic, trup eteric, trup astral şi Sine spirituală.
Dar Sinea spirituală exista în oameni doar într-un mod foarte slab. Buddhi sau Spiritul vieţii
plana în jurul fiecăruia; desigur că acesta se putea observa doar în spaţiul astral. Fiecare avea o astfel
de ambianţă – Buddhi în spaţiul astral; dar acest Buddhi, care plana în exteriorul omului, nu era încă
matur pentru a pătrunde în om.
El era o parte a unui mare Spirit al Focului, care îşi turnase picăturile sale asupra oamenilor;
numai că acestea încă nu puteau pătrunde în oameni. Prin fapta lui Christos pe Pământ, au fost formate
în oameni predispoziţiile ca ei să poată primi în Manas ceea ce numim noi Buddhi.
Ceea ce a făcut Christos pe Pământ a fost pregătit prin alţi mari Învăţători spirituali care l-au
precedat; Buddha, ultimul Zarathustra, Pitagora, care au trăit cu aproximativ şase sute de ani înainte de
Christos; aceştia erau spirite care îşi însuşiseră deja mult din ceea ce, la ceilalţi oameni, plana doar în
jurul lor. Ei primiseră aceste scântei ale lui Christos, în omul-Eu. Şi Moise aparţinea acestor spirite.
Dar ceilalţi oameni încă nu primiseră aceste scântei în omul-Eu.
În trupurile fizic, eteric şi astral ale lui Iisus din Nazaret, a intrat întreg acest Spirit al Focului,
sursa comună a tuturor acestor scântei spirituale pentru oameni. Acesta este Christos, unica fiinţă
divină care nu exista ca atare pe Pământ în nici o altă formă. Ea a intrat în Iisus din Nazaret, pentru ca
cei care se simţeau uniţi cu Iisus Christos să primească puterea de a asimila în sine Buddhi.
 O dată cu apariţia lui Iisus Christos se deschide posibilitatea de a asimila principiul Buddhi. Pe
acesta Ioan îl numea Cuvântul divin creator. Cuvântul divin creator este acest Spirit al Focului care şi-
a revărsat în oameni scânteile sale.

Prin aceasta se petrecea următorul lucru: Spiritele Lunii puteau determina prin influenţa lor
asupra oamenilor existenţa seminţiilor; dar Christos a fost un Spirit unic pentru întregul Pământ, astfel
încât prin aceasta oamenii de pe întreg Pământul au fost uniţi într-o familie cuprinzătoare.
Dacă diferenţele dintre oameni au fost produse prin faptul că diferite Spirite ale Lunii turnaseră
picăturile lor asupra Pământului, atunci, dimpotrivă, unitatea omenirii a fost realizată prin ceea ce se
revărsa din Iisus Christos. Ceea ce îi uneşte pe oameni a venit pe Pământ prin Iisus Christos.
Atunci când Christos vorbeşte despre Judecata de Apoi, el spune în profeţia sa: „Când Fiul
Omului va veni în măreţia Sa – prin aceasta el vrea să spună: Când picăturile lui Christos vor fi
pătruns total în oameni, când toţi oamenii vor deveni fraţi – atunci El va spune celor de la dreapta Sa:
Veniţi încoace, binecuvântaţii Tatălui meu, să moşteniţi Împărăţia care vă este pregătită de la începutul
lumii! Căci eu am fost înfometat, şi voi mi-aţi dat să mănânc. Am fost însetat şi voi mi-aţi dat să
beau”. Atunci nu va mai exista nici o altă diferenţă între oameni, decât aceea dintre cel bun şi cel rău.
El spune ucenicilor săi: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre cei mai neînsemnaţi fraţi ai mei, mie
mi-aţi făcut”. Aceasta înseamnă că Iisus Christos indică asupra timpului când picăturile pe care El le-a
turnat, au fost primite de oameni, astfel încât un om, când stă faţă în faţă cu un alt om, ştie că în
amândoi stă aceeaşi substanţă.
Puterea ca principiul Buddhi să fi fost trezit în general în oameni, această putere provine din
viaţa lui Christos pe Pământ. Aşa trebuie noi să-l înţelegem pe Christos, drept Spiritul comun al
Pământului.
Dacă am putea privi în jos spre Pământ de pe o stea îndepărtată timp de mai multe milenii,
atunci am afla un moment în care Christos acţionează pe Pământ astfel încât întreaga materie astrală
este pătrunsă de Christos. Christos este Spiritul Pământului, iar Pământ este trupul Său.
El este în toate seminţele, în toţi copacii şi în tot ceea ce creşte şi încolţeşte pe Pământ. De
aceea trebuia Christos să indice pâinea şi să spună: „Acesta este trupul meu”. Şi despre sucul
strugurilor – la Cina cea de taină încă nu era vorba despre vin – trebuia să spună: „Acesta este sângele
meu”, întrucât sucul roadelor pământului este sângele Său.
De aceea trebuie să-i apară şi omenirea, drept entităţi care merg pe trupul Său încoace şi
încolo. De aceea vorbea El, de asemenea, ucenicilor Săi, după spălarea picioarelor, astfel: „Cine
mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele”. Această exprimare trebuie luată textual, în sensul
că Pământul este trupul lui Christos.
Tocmai prin faptul că El se face purtătorul evoluţiei Pământului, un spirit îndepărtat ar putea
vedea cum tot mai mult din spiritul Său se revarsă în oameni – intrarea substanţei lui Iisus Christos
înlăuntrul fiecărui om. În final, acel spirit îndepărtat ar vedea întreg Pământul transformat, purtând
oameni christificaţi, oameni îndumnezeiţi prin Christos.
Numai cine nu a participat la această îndumnezeire, numai acela este pus de o parte ca om rău.
Acela trebuie să aştepte un moment ulterior pentru evoluţia sa spre Bine.
 Toate popoarele aveau centre de misterii înaintea apariţiei lui Christos. În centrele de misterii a
fost înfăţişat ceea ce trebuia să se întâmple în viitor. Discipolii erau pregătiţi prin exerciţii îndelungate
să poată parcurge treapta punerii în mormânt. Hierofantul putea aduce apoi discipolul într-o stare de
conştienţă superioară, în care era ca într-un fel de somn adânc.
În timpurile vechi, conştienţa trebuia întotdeauna înăbuşită dacă era ca divinul să iasă la iveală
în om. Atunci sufletul era condus prin regiunile lumii spirituale, şi după trei zile omul era reînsufleţit
de către hierofant. Apoi el se simţea un om nou. El primea un nume nou. Era numit atunci „Fiu al lui
Dumnezeu”.
Acest întreg procedeu s-a petrecut în Misteriul de pe Golgota, exterior, pe planul fizic. Mai
înainte, discipolii erau vivifiaţi printr-o scânteie spirituală a lui Christos, şi li se spunea: Va veni o dată
Unul, care va face posibil tuturor oamenilor să se christifice. Acela va fi efectiv Cuvântul în carne.
Voi puteţi avea parte de aceasta doar timp de trei zile, atunci străbateţi Împărăţia Cerurilor. Dar
va veni Unul care străbate mereu Împărăţia Cerurilor, şi care va aduce Împărăţia Cerurilor în lumea
fizică.
Ceea ce vieţuia iniţiatul pe planul astral trebuia să înfăţişeze Christos pe planul fizic: faptul că
a existat de la început un Cuvânt divin care şi-a revărsat picăturile asupra oamenilor, pe care însă
oamenii-Eu nu le-au putut prelua.
Aceasta ne-o spune Ioan, vestitorul omului-Eu, care este christificat, care l-a primit pe
Christos; aceasta semnifică de fapt cuvântul Ioan. El vorbeşte despre Cuvântul care a fost de la început
pe Pământ:
„La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era un
Dumnezeu.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Totul a fost făcut prin el şi nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.
În el era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Iar Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o.
A fost un om trimis de Dumnezeu, şi numele său era Ioan.
El a venit ca martor, pentru a depune mărturie despre Lumină, şi pentru ca toţi să
creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el era un martor al Luminii.
Căci Cuvântul care era Lumina cea adevărată, care luminează pe toţi oamenii,
trebuia să vină în lume.
El era în lume, şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu l-a recunoscut.
El a venit la fiecare om în parte (el a venit până la oamenii-Eu), dar oamenii
(oamenii-Eu) nu l-au primit.
Însă cei care l-au primit, s-au putut manifesta prin el drept copii ai lui Dumnezeu.
Cei care au avut încredere în numele Lui, nu sunt născuţi din sânge, nici din voia
cărnii, nici din voinţa umană, ci din Dumnezeu.
Şi Cuvântul a devenit carne şi a locuit printre noi, iar noi am auzit învăţătura Sa,
învăţătură despre unicul Fiu al Tatălui, plină de har şi de adevăr.”
Cuvântul „har” din versetul 14 semnifică pentru Ioan acelaşi lucru cu Buddhi, iar cuvântul
„adevăr” este Manas, înţelepciunea, Sinea spirituală.
„Ioan a depus mărturie pentru El şi vesteşte clar: Acesta este cel despre care eu
spuneam: După mine va veni Acela care a fost înaintea mea, căci El este Înainte-
mergătorul meu.
Căci din abundenţa Lui, noi toţi am primit har peste har.
Căci Legea este dată prin Moise, însă harul şi adevărul au luat fiinţă prin Iisus
Christos.
Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni cu ochii până acum. Unicul Său Fiu, care era în
sânul Tatălui, a devenit Îndrumătorul întru a-L vedea.”
La această apariţie a lui Iisus Christos făcea aluzie fiecare iniţiere în misterele Spiritului.
Această iniţiere a existat în somnul yoga, în somnul orfic, în somnul lui Hermes. Când iniţiatul se
trezea din nou în trup, când putea auzi şi vorbi cu simţurile fizice, el spunea cuvintele care în ebraică
sună aşa: „Eli, Eli, lama sabachtani” – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai înălţat!”.
 Aceasta era iniţierea, aşa cum avea ea loc în vechiul iudaism. Iniţiatul vieţuia, în răstimpul
zăbovirii timp de trei zile în lumile superioare, desfăşurarea întregii evoluţii viitoare a omenirii, ceea
ce avea dinainte în evoluţia viitoare a omenirii.
În cele trei zile, în timpul contemplării, de regulă treptele viitoare ale omenirii nu erau văzute
în mod abstract, ci fiecare treaptă era înfăţişată printr-o personalitate. Văzătorul vedea douăsprezece
personalităţi. Ele înfăţişau cele douăsprezece trepte ale dezvoltării sufleteşti. Astfel se arătau înaintea
lui puterile sufleteşti, ca personalităţi exterioare.
De exemplu iniţiatul vedea că, la un moment dat, se petrece o scenă foarte precisă: El îşi vedea
propria individualitate transfigurată până la acea treaptă la care întreaga omenire este umplută de
Buddhi – când ea va fi aşadar christificată. El Îl vedea pe Dumnezeu drept sine însuşi, şi puterile
sufleteşti care se află în spate. Nemijlocit în spatele lui stătea Ioan, care, ca ultimă personalitate,
anunţa desăvârşirea sa.
El se vedea pe sine însuşi transfigurat, într-o stare pe care o va obţine când va fi desăvârşit;
vedea puterile sale sufleteşti personificate, iar drept ultimă treaptă de desăvârşire a lor, vede
personalitatea lui Ioan, care anunţă treapta de Christos.
Apoi, în somnul yoga, aceste douăsprezece personalităţi se plăsmuiau astfel încât ele se grupau
la ceea ce se numea cina comunitară mistică. Acesta se înfăţişează în felul următor: Când omul şede
înconjurat de puterile sufleteşti, el îşi spune: Acestea sunt una cu mine; ele m-au condus neîntrerupt
prin evoluţia Pământului. Eu am progresat mergând mai departe pe picioarele acestor apostoli. Cina
exprimă comuniunea celor douăsprezece puteri sufleteşti cu omul.
Desăvârşirea omului constă în aceea că puterile inferioare îl părăsesc şi doar puterile superioare
rămân pe loc. Omul nu va mai avea puteri inferioare mai târziu, de exemplu puterea de reproducere.
Tocmai puterea sufletească a lui Ioan va fi produs faptul că aceste puteri sunt atunci înălţate în
inima iubitoare. Ea va radia curenţi de iubire spirituală. Dacă Christos este în om, atunci inima este
organul cel mai puternic în el.
Puterea sufletească inferioară va fi ridicată atunci spre inimă. Asta a vieţuit fiecare iniţiat drept
misterul inimii. Asta găsea exprimarea următoare în cuvinte: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum
m-ai înălţat!”. O dată cu apariţia lui Iisus Christos, întregul mister, întreaga vieţuire, a fost realizată pe
plan fizic.
Pe atunci existau în Palestina comunităţi care se dezvoltaseră din vechiul ordin esenian.
Acestea aveau drept simbol al Cinei celei de taină un astfel de praznic. Expresia „a mânca mielul de
Paşti” este o expresie generală pentru ceea ce avea loc la Paşti. Iisus a mers cu cei doisprezece la
praznic şi a început Cina cea de taină cu cuvintele: „La sfârşitul evoluţiei pământeşti toţi oamenii vor
fi preluat ceea ce am adus eu pe Pământ; atunci va fi adevărată afirmaţia: acesta este trupul meu,
acesta este sângele meu”.
Apoi El a spus: „Unul dintre voi mă va trăda”. Trădătorul este egoismul, dorinţa inferioară.
Ucenicul pe care Domnul îl iubea ştia aceasta, întrucât el odihnea în poala Sa. Cât timp această putere
este jos, ea ucide – reproducerea sexuală şi moartea se condiţionează reciproc; această putere, care se
află în sexualitate, urcă mai sus în corp: în inimă.
Ucenicul indică aceasta în Evanghelie prin ridicarea sa în dreptul inimii lui Iisus. Pe cât de
sigur este că dorinţa inferioară este cea care comite trădarea, tot aşa de sigur este că puterea sufletească
inferioară va fi înălţată.
„Era unul dintre ucenicii Săi, care odihnea în poala lui Iisus – acesta s-a aşezat la pieptul lui
Iisus”. Aceasta semnifică faptul că toate puterile inferioare, tot egoismul, sunt înălţate la inimă.
Atunci, Iisus a repetat ucenicilor săi cuvintele: „Eli, Eli, lama sabachthani” – „Acum Fiul Omului este
glorificat, iar Dumnezeu este glorificat în El”.
Ceea ce se petrecea în centrele de misterii, era acelaşi lucru cu ceea ce s-a petrecut pe Golgota.
Sub cruce se afla ucenicul pe care Domnul îl iubea, cel care la Cina cea de taină odihnise în poala Lui
şi s-a ridicat apoi la pieptul Său.
Atunci se aflau acolo şi personaje feminine, mama Lui, sora mamei Sale, Maria, şi Maria
Magdalena. Ioan nu scrie că mama lui Iisus se numea Maria, ci că sora mamei Lui este numită Maria.
Mama Lui se numea Sophia.
 Ioan l-a botezat pe Iisus în Iordan. Atunci a coborât un porumbel din Cer. În acest moment, are
loc o fecundare spirituală. Mama lui Iisus, care este fecundată aici – cine este ea? Este Chela Iisus din
Nazaret, care îşi detaşează Eul; este fecundat principiul Manas cel foarte evoluat, şi intră principiul
Buddhi.
Principiul Manas cel foarte evoluat, care a primit principiul Buddhi, este Adevărul, Sophia,
mama, care este fecundată de Tatăl lui Iisus. Numele Maria, asemănător cu denumirea Maya,
înseamnă în general numele mamei.
Se spune în Scriptură: „Îngerul a venit la ea şi i-a spus: Binecuvântată fii tu, cea plină de har,
iată că vei fi rodnicită şi vei naşte un fiu. Spiritul Sfânt va veni asupra ta şi puterea celui Preaînalt te va
umbri”. Sfântul Spirit este Tatăl lui Iisus; porumbelul care coboară în zbor, fecundează pe Sophia
existentă în Iisus.
Scriptura se citeşte, deci, aşa: „La crucea lui Iisus se afla mama Sa, Sophia”. Acestei mame îi
spune El: „Femeie, iată, acesta este fiul tău”. El o transmisese pe Sophia, care era în El, asupra lui Ioan
însuşi. El l-a făcut pe acesta, fiul Sophiei, şi i-a spus: „Aceasta este mama ta” – „Tu trebuie să
recunoşti de aici înainte adevărul divin drept mama ta, şi doar lui să te consacri”.
Ceea ce a scris Ioan, era adevărul divin, Sophia, care este întrupat în însăşi Evanghelia după
Ioan. Această cunoaştere a primit-o el însuşi de la Iisus, şi el este autorizat de Christos să transmită
înţelepciunea pe Pământ.
Cel mai înalt Spirit al Pământului trebuia să fie încarnat într-un trup. Acest trup trebuia să
moară, să fie ucis, trebuia să curgă sângele. Aceasta semnifică ceva deosebit. Pretutindeni unde există
sânge, există sine.
Dacă e ca toate vechile comunităţi bazate pe sine să înceteze, atunci individualitatea care se
află în sânge trebuie să fie o dată sacrificată. Toate egoismele proprii se scurg împreună cu sângele lui
Christos, la cruce. Sângele comunităţii seminţiilor devine un sânge uman comun, prin aceea că, la un
moment dat, a fost sacrificat sângele lui Christos.
Atunci s-a întâmplat din nou ceva ce ar fi putut observa un privitor astral din atmosfera astrală:
Întreaga atmosferă astrală a Pământului s-a schimbat în momentul în care El a murit, astfel încât au
devenit posibile evenimente care nu ar fi fost posibile niciodată înainte.
Iniţierea spontană – ca la apostolul Pavel – nu ar fi fost posibilă niciodată înainte. Ea a fost
posibilă prin aceea că, prin scurgerea sângelui lui Christos, întreaga omenire a devenit o sine
comunitară. Pe atunci, se scurgea sinea din sângele rănilor lui Iisus.
Doar cele trei trupuri au rămas atârnate pe cruce şi au fost reînsufleţite prin Înviere. În
momentul când Christos şi-a părăsit trupul, cele trei trupuri au fost atât de puternice încât ele înseşi au
fost capabile de a rosti cuvintele pe care le rostea Transfiguratul, după iniţiere: „Eli, Eli, lama
sabachthani”.
Aceste cuvinte ar fi arătat tuturor celor care ştiau ceva despre înţelepciunea misteriilor că a fost
vorba despre un misteriu. Cu o mică modificare în textul ebraic, au luat fiinţă aici cuvintele Scripturii:
„Eli, Eli, lama asabthani”, care înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai
părăsit?”.