Renuntarea la drept

Am aratat in capitolul referitor la actiunea civila ca prima dintre conditiile de exercitiu

ale actiunii este aceea de a afirma existenta unui drept subiectiv civil ce se cere a fi
protejat. Reamintim ca actiunea poate avea ca obiect nu protejarea unui drept subiectiv ci
a unui interes legitim care nu se poate realiza decat pe calea justitiei in aceste cazuri legea
ingaduie in mod expres celui interesat sa recurga la actiune. La fel si in cazul actiunilor in
constatare (art. 111 C. proc. civ.)^1 .
Renuntarea la dreptul subiectiv se poate face oricand in cursul judecatii, fie in fata
instantelor de fond, fie in fata instantei de apel sau de recurs. Renuntarea se face verbal in
sedinta sau prin inscris autentic. in practica judiciara se admite ca sunt opozabile partilor
si renuntarile extrajudiciare, facute prin inscris sub semnatura privata, recunoscut de catre
reclamant. Legea nu mai cere consimtamantul paratului, indiferent de momentul la care
intervine renuntarea la drept, deoarece nu mai exista riscul de a fi chemat in judecata
pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a renuntat. Renuntarea reclamantului nu
are insa efect asupra solutionarii cererii de interventie principala^2 .
Renuntarea la drept sa infatiseaza ca un act procedural unilateral prin care reclamantul
renunta la dreptul subiectiv dedus in justitie. O atare desistare prezinta urmatoarele
trasaturi^3 :
a) este un act unilateral de vointa al reclamantului. Efectele acestui act nu sunt insa
conditionate de acceptarea partii adverse. In acest sens art. 247 alin. 2 C. proc. civ.
precizeaza ca renuntarea "se poate face si fara invoirea celeilalte parti, atat in prima
instanta cat si in apel".
b) este un act de dispozitie cu efecte defavorabile pentru reclamant. De aceea, pentru a
fi valabila este necesar ca reclamantul sa aiba capacitate de exercitiu.
c) renuntarea reclamantului trebuie sa fie expresia libera si neconditionata a
consimtamantului reclamantului. Consimtamantul trebuie sa fie exprimat intr-o forma
precisa si neechivoca. In caz contrar, un asemenea act nu va putea produce efectele vizate
de art. 247 C. proc. civ.
Renuntarea la drept se poate face atat in fata instantei de fond, cat si in fata instantei de
apel in sedinta sau printr-un inscris autentic^4 . Asadar renuntarea la drept nu se poate
presupune. Ea trebuie sa rezulte fie dintr-o declaratie expresa din partea titularului
dreptului, fie din fapte neechivoce, a caror interpretare duce in mod necesar la o singura
concluzie, aceea a renuntarii la drept^5 .
Nu este necesar ca desistarea sa se faca printr-un act scris, ea poate fi facuta si verbal
in fata instantei. Textul art. 247 c. proc. civ. se refera exclusiv la renuntarile ce au loc
inaintea instantei de judecata. In conformitate, insa, cu art. 1176 c. civ. este producatoare
de efecte si renuntarea cuprinsa in cadrul unui act sub semnatura privata, ea fiind
opozabila partilor. In orice caz, renuntarea la drept nu se poate presupune. Ea trebuie sa
rezulte fie dintr-o declaratie expresa din partea titularului dreptului, fie din fapte
neechivoce, a caror interpretare duce in mod necesar la o singura concluzie, aceea a
renuntarii la drept^6 .
Alternativ, cum am spus, legea cere forma autentica dat fiind caracterul grav al unui
astfel de act de dispozitie, dar in practica judiciara s-a precizat ca sunt opozabile partilor
si renuntarile extrajudiciare, facute prin inscris sub semnatura privata, recunoscut de catre

1
reclamant^7 . Impacarea partilor intr-un proces penal, nu exclude insa dreptul persoanei
vatamate de a cere despagubiri in cadrul unui proces civil, daca la data impacarii aceasta
nu putea cunoaste intinderea prejudiciului cauzat prin fapta ilicita. Altfel spus, paratul nu
ar putea invoca faptu' ca reclamantul a renuntat, prin impacare, la dreptul sau^8 ,
In ceea ce priveste termenul in care se poate face renuntarea art. 247 alin. 2 C. proc. civ.
precizeaza ca aceasta poate avea loc atat in prima instanta cat si in apel. Din aceste
dispozitii procedurale se desprinde concluzia ca renuntarea la drept nu poate interveni in
fata instantei de recurs, in pofida dispozitiilor enuntate, se considera ca renuntarea la
drept poate avea loc si in fata instantei de recurs^9 .
Renuntarea la un drept nu se poate presupune. Ea trebuie sa rezulte dintr-o declaratie
expresa din partea beneficiarului dreptului sau din fapte neechivoce a caror interpretare sa
duca in mod necesar la o singura concluzie si anume la aceea a renuntarii. Aparatorul,
chiar fiind prezent titularul in instanta, nu poate face declaratie valabila de renuntare fara
procura speciala. In lipsa unei asemenea procuri, aceasta declaratie trebuie sa fie facuta
de parte^10 .
Hotararea se da fara drept de apel si deci este susceptibila numai de recurs (art.247
alin.4). Daca renuntarea are loc in recurs hotararea nu mai este supusa nici unei cai de
atac^11 .
Spre deosebire de renuntarea la actiune, la care, dupa intrarea in dezbaterea fondului,
se cere, astfel dupa cum am precizat, consimtamantul paratului, de data aceasta un atare
consimtamant nu este necesar, intrucat paratul nu are interes a se opune la o astfel de
renuntare oare il avantajeaza^12 .
Daca renuntarea s-a facut in fata instantei de apel sau de recurs, hotararea primei
instante, respectiv ambele hotarari de fond se anuleaza in total sau in parte, in masura
renuntarii (art.247 alin.5) ^13 .
--------------------------
^1) V.M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. I, Ed. National,
Bucuresti, 1996, pag. 267.
^2) I. Les, nota la sent. civ. nr.4691/1975 a Jud. Sibiu, Revista Romana de Drept
nr.6/1978, pag.49-50
^3) I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002, pag. 330.
^4) A se vedea Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1296 din 13 octombrie 1962, Culegere de
Decizii pe anul 1962, pag. 300.
^5) Trib. Suprem , s. civ., dec. nr. 2137/03.12.1971, I. Mihuta, Repertoriu de practica
judiciara civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975,
Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1976, pag. 376, nr. 140
^6) Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 971 din 22 mai 1956. Culegere de Decizii pe anul
1956, vol. 1. pag. 253 si Sect. civ., dec. nr. 2137 din 3 decembrie 1971, I. Mihuta,
Repertoriu de practica judiciara civila a Tribunalului Suprem si a altor instante
judecatoresti pe anii 1969-1975, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1976, pag. 377.
^7) Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1369/1958, Culegere de Decizii 1958, pag.259-260.
^8) Trib. mun. Bucuresti, sec. III civ., dec. nr. 2654/1978, Revista Romana de Drept
nr.4/1979, pag.62.
^9) G. Boroi, Codul de procedura civila comentat si adnotat, vol. I, pag. 338; I.
Deleanu, in Tratat de procedura civila, Editura Servo-Sat, 2000, vol. I, pag. 197; V. M.
Ciobanu, in Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, pag. 240.

2
 ^10) Trib. Suprem , s. civ., dec. nr. 1422/06.07.1983, Culegere de Decizii1983, pag.
157.
^11) V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, Ed. National,
Bucuresti, 1996, pag. 241.
^12) I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la
prima instanta. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983,
pag. 500 si urm.
^13) V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, Ed. National,
Bucuresti, 1996, pag. 241.

B. Achiesarea

Achiesarea reprezinta un act de dispozitie prin care paratul recunoaste pretentiile

reclamantului sau adera la hotararea pronuntata impotriva sa. Exista doua forme ale
achiesarii: achiesarea la pretentiile reclamantului si achiesarea la hotarare. Conditiile
acestui act de dispozitie nu difera esentialmente de cele ale renuntarii la drept. Ele se
refera la capacitatea de exercitiu a partii si la exprimarea valabila a consimtamantului. in
continuare vom analiza distinct cele doua forme ale achiesarii^1 .

I. Achiesarea paratului
In cazul achiesarii nu este necesar consimtamantul reclamantului, fiind un act
unilateral de vointa.
Daca paratul recunoaste numai partial pretentiile reclamantului, la cererea acestuia,
instanta va putea pronunta o hotarare partiala care este executorie de drept (art. 270 si 278
pct. 7 C. proc. civ.). O asemenea achiesare poate avea loc si in apel^2 .
Recunoasterea totala a pretentiilor reclamantului de catre parat se poate face numai pe
calea unei marturisiri pure si simple. Marturisirea calificata si marturisirea complexa nu
pot fi considerate ca achiesare, aceasta din urma neputand fi dedusa nici din refuzul
paratului de a raspunde sau de a se infatisa la interogatoriu. Daca recunoasterea a avut loc
la prima zi de infatisare si paratul nu era pus in intarziere, el nu poate fi obligat la plata
cheltuielilor de judecata^3 .
Achiesarea nu este operanta pentru situatia in care hotararea a fost data pe baza unei
recunoasteri, consimtamantul partii fiind insa viciat^4 .
Pentru a constitui temei al unei hotarari partiale recunoasterea paratului trebuie sa fie
data in forma unei marturisiri judiciare; ea trebuie sa fie de asemenea expresa.
Marturisirea extrajudiciara nu poate determina pronuntarea unei hotarari partiale. De
asemenea, hotararea partiala nu poate fi pronuntata pe temeiul unei prezumtii de
recunoastere dedusa din refuzul partii de a raspunde la interogatoriu sau de a se infatisa
pentru a raspunde la interogatoriul propus1. Hotararea partiala pronuntata in aceste
conditii devine executorie de drept, astfel cum precizeaza art. 278 pct. 7 C. proc. civ.

II. Achiesarea partii care a pierdut procesul se caracterizeaza prin aceea ca partea
renunta la dreptul de a ataca cu apel hotararea de prima instanta sau la apelul declarat,
hotararea devenind definitiva. Se poate renunta si la recurs, sau se poate retrage recursul,

3
hotararea devenind astfel irevocabila. Aceasta forma de achiesare poate fi tacita
(implicita) sau expresa^5 .
Achiesarea la hotarare are ca efect stingerea irevocabila a procesului, astfel ca orice
posibilitate de contestare ulterioara este exclusa. Hotararea pronuntata si la care a
achiesat partea care a pierdut procesul dobandeste putere de lucru judecat. Achiesarea
poate privi si hotararea unei instante de apel. Prin achiesarea la hotarare se considera, pe
buna dreptate, in doctrina ca partea renunta nu numai la caile ordinare de atac, ci si la
orice cale extraordinara de atac^6 .
Faptul ca debitorul, sub presiunea executarii silite, a solicitat termen de gratie nu poate
fi interpretat ca o achiesare la hotarare, cand nu se putea opune la executare, astfel ca el
nu pierde dreptul de a se plange impotriva hotararii, renuntarile fiind de stricta
interpretare^7 .

III. Achiesarea tacita

Executarea partiala a hotararii mai inseamna achiesare la intreaga hotarare, afara de
cazul in care intre capetele de cerere exista indivizibilitate. Pe de alta parte, nu valoreaza
achiesare tacita nici trecerea termenului fara sa se exercite calea de atac impotriva
hotararii, deoarece in acest caz suntem in prezenta unei situatii in care dreptul de
exercitare a caii de atac s-a pierdut in virtutea legii, deci prin decadere^8 .
Precizam, insa, ca in cazul hotararilor date cu executie vremelnica, simplul fapt al
executarii nu poate fi considerat drept o achiesare, intrucat partea obligata prin hotarare
nu s-ar putea opune la executare, pentru a nu se expune la sanctiuni penale^9 .
In literatura juridica se mai considera ca suntem in prezenta unei achiesari tacite si
atunci cand partea interesata lasa sa expire termenul de recurs (de apel), fara sa exercite
calea de atac. Ni se pare insa ca in aceasta situatie opereaza decaderea din dreptul de a
mai exercita calea de atac respectiva, incat, o eventuala exercitare a caii de atac dupa
expirarea termeni prevazut de lege nu duce la respingerea caii de atac respective
inadmisibila. intrucat partea ar fi achiesat tacit la hotararea atacata, ci respingerea ei ca
tardiv introdusa^10 .

IV. Achiesarea expresa are loc in situatia in care partea care are dreptul sa atace
hotararea declara, dupa pronuntarea hotararii, ca renunta la calea de atac. Declaratia va fi
consemnata intr-un proces verbal, semnat de presedinte si de grefier. Renuntarea se poate
face insa si ulterior, prin infatisarea partii inaintea presedintelui sau prin inscris autentic,
dupa cum este posibila si retragerea caii de atac care a fost exercitata in conditii de
regularitate procedurala. In doctrina s-a precizat ca renuntarea la calea de atac, inainte de
a se naste acest drept, este contrara ordinii publice^11 .
Se precizeaza de asemenea in doctrina ca daca partea intelege sa se supuna hotararii
prin care ea a fost condamnata, aceasta inseamna ca renunta sa atace acea hotarare in
fond, dar nu si pentru eventuale vicii de forma^12 . In legatura cu retragerea recursului,
este de retinut ca ea nu este reglementata in mod expres de cod, dar doctrina si
jurisprudenta au consacrat si aceasta forma de achiesare expresa^13 .
--------------------------
^1) I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002, pag. 331.
^2) P. Perju, Sinteza teoretica de practica a instantelor judecatoresti din circumscriptia
Curtii de Apel Suceava in materia Dreptului procesual civil, Dreptul nr. 5/1995, pag.43.

4
 ^3) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All,
1994, pag. 342.
^4) A se vedea Al. Velescu, Cu privire la admisibilitatea actiunii in anularea unei
hotarari judecatoresti pronuntata pe baza recunoasterii paratului, "Revista Romana de
Drept" nr. 11/1967, pag. 60-66.
^5) V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, Ed. National,
Bucuresti, 1996, pag. 241-242.
^6) P. Vasilescu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. III, 1939, pag. 362; I.
Deleanu, in Tratat de procedura civila, Editura Servo-Sat, 2000, vol. I, pag. 172.
^7) Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 925/1954. Culegere de Decizii pe anii 1952-1954,
vol. 1, pag. 381-383.
^8) P. Vasilescu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. III, 1939, pag.350-
359.
^9) I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la
prima instanta. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983,
pag. 502.
^10) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All,
1994, pag. 343.
^11) E. Herovanu, Pagini de practica judiciara si extrajudiciara, Bucuresti 1944, pag.
90.
^12) I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995,
pag. 170, nota 278.
^13) V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, Ed. National,
Bucuresti, 1996, pag. 242.

C. Tranzactia

Tranzactia este contractul prin care partile sting un proces inceput sau preintampina
nasterea unui proces prin concesii reciproce, constand in renuntari reciproce la pretentii,
ori in prestatii noi promise sau savarsite de o parte in schimbul renuntarii de catre cealalta
parte la dreptul ce este litigios sau indoielnic^1 .
Tranzactia este reglementata atat in Codul civil, cat si in Codul de procedura civila.
Primul trateaza institutia in materia contractelor civile, respectiv in art. 1704-1717. Codul
de procedura civila se ocupa de aspectele procedurale ale tranzactiei in art. 271 - 273.
Potrivit art. 271 C. proc. civ., partile se pot prezenta oricand in cursul judecatii, chiar
daca nu au fost citate, pentru a cere pronuntarea unei hotarari care sa consfinteasca
invoiala lor, cunoscuta sub denumirea de hotarare de expedient. Este posibila incheierea
tranzactiei si in fata instantelor care solutioneaza caile de atac, chiar numai de catre unele
din parti. cu conditia sa nu se aduca atingere drepturilor celorlalte parti, care nu au atacat
hotararea^2 . De asemenea, este posibila incheierea tranzactiei in faza executarii
silite^3 .
Consimtamantul partilor trebuie sa fie exprimat in mod valabil, respectiv sa nu fie
rezultatul unui viciu de consimtamant. Obiectul si cauza invoielii trebuie sa fie licita si
morala; in caz contrar, instanta va trece peste conventia partilor si va proceda la
solutionarea cauzei in fond^4 .

5
 Fiind un contract ce intervine intre parti, se cer a fi indeplinite conditiile de fond si de
forma pentru incheierea actelor juridice. Partile trebuie sa aiba capacitatea deplina de
exercitiu, sa se refere la drepturi de care partile pot dispune si sa fie incheiata in forma
autentica, daca invoiala cuprinde un act solemn. Instanta judecatoreasca este datoare sa
verifice daca partile au capacitate de a incheia tranzactii, daca actul este expresia vointei
lor libere, precum si daca prin incheierea tranzactiei nu se urmareste realizarea unor
scopuri ilicite^5 .
Acest principiu a fost stabilit de Plenul Tribunalului Suprem, care a adaugat ca, pentru
prevenirea oricarei greseli a partilor, instantele sunt obligate de a lua act de cererea
formulata si de a explica partilor consecintele juridice ce decurg din actul incheiat. El este
valabil numai in cazul tranzactiei, dar deopotriva si la renuntare si la achiesare.
S-a decis ca mama, in drept sa exercite actiunea in stabilirea paternitatii, nu poate
renunta la judecata, nici chiar cu avizul autoritatii tutelare, intrucait actiunea apartinand
copilului, ea nu poate dispune de un drept care nu-i apartine. O atare renuntare ar fi, de
altfel, contrara intereselor copilului minor, al carui statut civil se cere a fi stabilit^6 .
Tocmai de aceea s-a decis ca, in masura in care intelegerea partilor nu exprima vointa
libera, neviciata, a partilor ori incalca dispozitiile legale imperative, ea poate forma, ca
urmare a initiativei partii interesate, obiectul unei actiuni, dupa caz, in anularea sau in
declararea nulitatii. Fiind vorba despre un contract judiciar, aceasta hotarare poate fi
desfiintata pe calea anularii in conditiile dreptului comun ^7 . O hotarare data in materie
de partaj nu poate fi desfiintata pe baza unei actiuni in anulare, din moment ce se constata
ca nu reprezinta o hotarare care consfinteste invoiala partilor^8 .
Dincolo de astfel de exceptii, solutia desfiintarii unei tranzactii urmare a actiuni, dupa
caz, in anularea sau in declararea nulitatii, a aparut insa a fi insuficienta - in limitele pe
care le vom indica - in cadrul unei conceptii in care, recunoscindu-se in mod larg efectele
principiului disponibilitatii in procesul civil, se cere ca folosirea drepturilor de catre parti
sa nu se faca in mod abuziv sau in scopul eludarii legii. Rolul activ al judecatorului -
principiu de baza al procesului civil - obliga instanta sa stabileasca "daca actele
procesuale de dispozitie ale partilor nu s-au facut in vederea realizarii unor scopuri ilicite,
daca partile au capacitate de dispozitie, precum si daca consimtamantul a fost dat in mod
legal"^9 . Asa fiind, s-a pus problema de a sti daca instanta de judecata, nefacand uz de
rolul ei activ, ar consfinti printr-o hotarare de expedient o stare de fapt potrivnica ordinii
de drept, s-ar putea opune procurorului (care ar ataca o astfel de hotarare pe calea
recursului) exceptia inadmisibilitatii recursului trasa din caracterul definitiv al hotararii
de expedient ? Plenul Tribunalului Suprem a raspuns negativ la aceasta intrebare,
precizand, in cuprinsul deciziei de indrumare nr. 12/1958, ca textul art. 273 c. proc. civ.,
se refera "numai la partile din proces", pentru ca la data elaborarii lui numai partile
puteau in general ataca prin exercitiul cailor de atac o hotarare judecatoreasca civila".
Cum ulterior procurorul a dobandit dreptul de a folosi caile de atac pentru indeplinirea
sarcinilor sale de organ care vegheaza la respectarea legii si in activitatea instantelor
judecatoresti, "este tot atat de firesc ca el sa poata declara recurs impotriva hotararilor
care consfintesc o intelegere a partilor, atunci cand aceasta este nelegala"^10 .
In literatura juridica mai recenta s-a aratat insa ca aceasta practica judiciara trebuie
reconsiderata, in corelatia cu o posibila si necesara reevaluare a pozitiei procesuale a
judecatorului, mai exact, a sferei de aplicare a principiului rolului activ al judecatorului.
Astfel, instantele judecatoresti nu au nici un temei legal sa refuze de a primi un act de

6
dispozitie al partilor care ar incalca o norma juridica dispozitiva, intrucat de incalcarea
unei asemenea norme se poate prevala numai partea in favoarea careia a fost edictata
norma. Chiar referirea la fraudarea intereselor statului si alte altor terti de proces este
discutabila, deoarece hotararea nu isi produce efectele decat intre parti, nefiind opozabila
tertilor^11 .
Codul civil stabileste si o conditie de forma pentru ca tranzactia sa fie valabila. Potrivit
art. 1705 C. civ: "Tranzactia trebuie sa fie constatata prin act scris". Textul se
completeaza in mod corespunzator si cu dispozitiile art. 272 al 1 C. proc. civ., text
potrivit caruia: '"invoiala va fi infatisata in scris si va alcatui dispozitivul hotararii".
Tranzactia judiciara poate interveni in orice faza a procesului civil (art. 271 C. proc. civ.).
In principiu, se poate tranzactiona asupra despagubirilor civile in procesul penal, dar cu
conditia ca partea civila sa nu profite de situatia in care se gaseste inculpatul, savarsind
astfel un abuz in exercitiul dreptului de tranzactiona^12 .
Tranzactia judiciara, fiind un contract, partea interesata poate sa ceara anularea
invoielii si, pe cale de consecinta, a hotararii de expedient, invocand, de exemplu, faptul
ca a avut consimtamantul viciat^1 .
Hotararea care consfinteste invoiala partilor se da, potrivit art. 273 C. proc. civ., fara
drept de apel si deci este definitiva, astfel ca poate fi atacata numai cu recurs. Daca partile
se prezinta la termenul fixat pentru judecata, hotararea se pronunta de instanta, in sedinta,
iar daca partile se prezinta in alta zi, instanta va da hotararea in camera de consiliu^14 .
Partile au la indemana, in ceea ce priveste invoiala, si actiunea in anulare care rezulta
din contract, actiune ce poate fi exercitata si de procuror . La fel sta situatia cu actiunea
pauliana (revocatorie) ori actiunea in rezolutiune, daca sunt indeplinite conditiile de lege
pentru promovarea acestor actiuni^16 .
In ceea ce priveste caile extraordinare de atac, revizuirea nu este posibila, deoarece
invoiala partilor, chiar consemnata intr-o hotarare judecatoreasca, nu este rezultatul unor
dezbateri, si nu stabileste o stare de fapt care sa fie controlata in raport cu probele
administrate sau dispozitiile legale, reprezentand acordul partilor^17 . Inlaturand
conventia pe calea revizuirii hotararii de expedient, instanta ar nesocoti vointa partilor si
caracterul obligatoriu al conventiilor recunoscut acestora prin lege^18 .
Totusi, intr-o opinie unele motive de revizuire ar putea fi valorificate si impotriva
hotararii de expedient, de exemplu, daca obiectul pricinii nu se afla in fiinta, daca
reprezentantul incapabilului a fost de rea-credinta etc^19 .
Este admisibila contestatia in anulare, daca motivele prevazute de lege sunt
compatibile cu o astfel de hotarare^20 .
Desigur, fiind vorba de un contract judiciar, aceasta hotarare poate fi desfiintata pe
calea actiunii in anulare, in conditiile dreptului comun^21 .
Dar posibilitatea de a cere anularea unei hotarari de expedient trebuie recunoscuta si
tertilor, atunci cand tranzactia s-a incheiat in scopul vadit al fraudarii legii sau intereselor
legitime.
Dreptul creditorilor este reglementat de art. 975 din C. civ., prin care se stabileste ca
acestia pot, in numele lor personal, sa atace actele viclene facute de debitor in prejudiciul
drepturilor lor.
De asemenea, potrivit art. 785 C. civ., creditorii unui copartas, pentru a evita ca
imparteala sa se faca in frauda drepturilor pe care le au, pot pretinde sa fie prezenti la
imparteala, avand dreptul de a interveni in procedura acesteia. Creditorii pot chiar sa

7
atace o imparteala efectuata, dar numai in cazul in care s-a realizat in lipsa lor sau fara sa
se tina seama de opozitia ce au facut. Prin "opozitie" trebuie inteles nu numai un act
expres, de notificare a intentiei, ci orice act al creditorului din care reiese neindoielnic
vointa sa de a lua parte la imparteala, cum ar fi un act de urmarire a unui bun succesoral,
incercarea de a valorifica drepturile dobandite asupra unui asemenea bun etc. De regula,
"opozitia" se manifesta dupa ce a inceput procedura impartelii, dar la fel trebuie
interpretata pozitia creditorului care, anterior inceperii acestei proceduri, a efectuat acte
legate de drepturile ce pretinde asupra unui bun ce urmeaza sa faca parte din masa
partajabila.
In oricare din aceste cazuri, creditorul trebuie privit ca oponent si, in consecinta, este
necesar sa fie chemat sa asiste la imparteala, el putand sa supravegheze regularitatea
operatiilor, inclusiv sa pretinda ca loturile sa fie egale in valoare si in natura, in aceste
conditii, in speta, creditorii aveau calitatea de a solicita anularea hotararii prin care s-a
luat act de tranzactia intervenita intre debitoarea lor si fiul acesteia, deoarece imparteala
s-a facut in lipsa lor si in dispretul opozitiei manifestata prin introducerea actiunii avand
ca obiect pronuntarea hotararii care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare a
imobilului in litigiu, de care luasera cunostinta ambii copartasi.
Intr-un caz s-a aratat ca imprejurarea ca, in litigiul de iesire din indiviziune purtat intre
debitoare si fiul sau, creditorii nu au intervenit formal nu ii priveaza de posibilitatea de a
cere anularea tranzactiei despre care sustin ca a fost incheiata in scopul fraudarii
drepturilor lor, cu atat mai mult cu cat nu este dovedit ca ar fi cunoscut despre existenta
acelui proces.
In cazul impartirii efectuate in lipsa creditorilor oponenti, legea prezuma caracterul sau
fraudulos. In plus, din datele concrete ale spetei, a rezultat ca tranzactia a fost incheiata in
scopul fraudarii intereselor creditorilor, care s-au obligat sa vanda imobilul aflat in stare
de indiviziune. Astfel, cererea de iesire din indiviziune a fost introdusa imediat dupa ce
creditorii au formulat actiunea in temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958, pr tranzactie,
s-a convenit ca fiului debitoarei sa-i revina doua imobile, desi cota sa ideala de
proprietate era cu mult mai mica decat a debitoarei^22 .
--------------------------
^1) Gabriel Boroi, Dumitru Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat,
Editura All, Bucuresti, 1996, pag. 343.
^2) Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 808/1978, Culegere de Decizii 1978, pag.267. Desigur
ca fata de precizarea legiuitorului ca tranzactia poate avea loc oricand, ea poate fi
realizata la judecata oricarei cai de atac - cu privire la revizuire, vezi Trib. reg. Timisoara,
dec. civ. nr. 13/1955, Justitia Noua nr.2/1955, pag.236.
^3) A se vedea pe larg Fl. Baias, Unele consideratii referitoare la tranzactie, Revista
Romana de Drept nr. 9-12/1989, pag.18-22.
^4) A se vedea cu privire la posibilitatea revocarii tranzactiei V. Stoica, FI. Baias.
Posibilitatea revocarii unei tranzactii judiciare pe calea actiunii pauliene, in Revista
Romana de Drept nr. 1/1987, pag. 12-17. A se vedea de asemenea S. Beligradeanu, nota
critica la dec. civ. nr. 711/1986 a Trib. jud. Sibiu, in Revista Romana de Drept nr. 1/1987,
pag. 45-50.
^5) A se vedea C.S.J., sec. civ., dec. nr. 552/1990, Probleme din Deciziile C.S.J., 1990-
1992, pag. 286-287.

8
 ^6) A se vedea Trib. Supr., Sect. civ., dec. nr. 1184 din 9 august 1978, Culegere de
Decizii pe anul 1978, pag. 170-172.
^7) Plenul Trib. Supr., dec. de indrumare nr. 12/1958. in S. Zilberstein si V. Ciobanu,
Indreptar, pag. 40, 42 ; Curtea Suprema, Col. civ., dec. nr. 126/1948, Justitia Noua nr.
7/1948, pag. 198 si Trib. Supr., Col. civ., flec. nr. 1509/1963, "Justitia Noua" nr. 7/1964,
pag. 164; Albert Twers, Octavian Olinici si Al. Velescu, note la dec. civ. nr. 55/1963, a
Trib. jud. Suceava, Justitia Noua nr. 6/1964, pag. 114-119, precum si Trib. reg. Ploiesti.
dec. civ., nr. 377 din 15 februarie 1967, cu nota, critica de N. Balasu, "Revista Romana de
Drept " nr. 7/1968, pag. 150-153.
^8) Trib. reg. Oltenia, Col. III, dec. civ.. nr. 645/1960, cu nota de B. Mihalovitz,
"Justitia Noua" nr. 6/1962, pag. 134.
^9) Plenul Trib. Supr., dec. de indrumare nr. 12/1958, in S. Zilberstein si V. Ciobanu,
Indreptar, pag. 102. In acelasi sens: dec. nr. 952/1959, Culegere de Decizii pe anul 1959,
pag. 294-296 ; dec. nr. 1031/1959, Legalitatea Populara nr. 4/1960, pag. 101; dec. nr.
49/1961 Legalitatea Populara nr. 1/1962. pag. 113 ; dec. nr. 1241/1962, Culegere de
Decizii pe anul 1962, pag. 298-300. precum si dec. nr. 952/1959, 1246/1959 si 835/1961
(nepublicate).
^10) Tribunalul Suprem, decizia de indrumare nr. 12/1958.
^11) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All,
1994, pag. 382.
^12) Trib. Suprem , col. civ., dec. nr. 1107/1962, Justitia Noua nr. 11/1963, pag. 175.
^13) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All,
1994, pag. 344.
^14) Florea Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002, pag. 280.
^15) Florea Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002, pag. 281.
^16) Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 727/1986, Revista Romana de Drept nr.2/1987,
pag.69-70.
^17) Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 750/1981, Culegere de Decizii 1981, pag.240-242;
Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, Revizuirea in dreptul procesual al R.P.R., Ed. St.,
Bucuresti, 1961, pag.282. Solutia ni se pare excesiva. Fara indoiala ca hotararea de
expedient rezolva fondul si este definitiva, astfel incat unele din motivele de revizuire ar
putea fi valorificate si impotriva hotararii de expedient, cum ar fi motivul 3 (daca obiectul
pricinii nu se afla in fiinta) sau motivul 6 (daca de ex. reprezentantul minorului ar fi fost
de rea-credinta).
^18) Trib. Suprem , s. civ., dec. nr. 750/18.05.1981, Revista Romana de Drept nr.
2/1982, pag. 62.
^19) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All,
1994, pag. 344.
^20) Florea Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002, pag. 281.
^21) Plenul Trib. Suprem , dec. de indrumare nr. 12/1958, Culegere de Decizii1952-
1965, pag. 317.
^22) C. S. J., s. civ., dec. nr. 154/28.01.1992, conform G. Boroi, D. Radescu, Codul de
procedura civila comentat si adnotat, Ed. All, 1994, pag. 386.