CV 1 2 1999

PROBLEME ŞI POLITICI SOCIALE
FACTORI CE AFECTEAZĂ STABILITATEA

CUPLULUI MARITAL
GEORGETA GHEBREA
OBIECTIVELE CERCETĂRII
Cercetarea empirică, pe care se bazează acest studiu presupune că,

pentru a putea interveni asupra fenomenului de disoluţie a familiilor, este
necesar să cunoaştem factorii care îl influenţează, să identificăm factorii care
duc la disoluţie, la eşec, dar şi pe cei care consolidează o familie şi asigură
succesul funcţionării ei.
Pentru a realiza acest obiectiv, ne-am propus o cercetare comparativă şi
explorativă, pentru a decela care sunt factorii ce influenţează (negativ sau
pozitiv) stabilitatea cuplului.
CÂTEVA TEORII REFERITOARE LA FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ

STABILITATEA MARITALĂ
Există importanţi factori macroscopici care ne dezvăluie fragilitatea

unui cuplu.
Deşi se poate acţiona (între anumite limite) şi la nivelul macrosocial, în
scopul prevenirii disoluţiei familiale, totuşi, nivelul predilect de acţiune este cel
microsocial.
La acest nivel, principala orientare teoretică (şi practică, pentru că
modelează strategiile de intervenţie) este cea care susţine că există o legătură
între satisfacţie şi stabilitate. Vom prezenta, pe scurt, câteva teorii în această
privinţă:
Gradul de compatibilitate dintre parteneri

Această teorie susţine că este probabil ca stabilitatea cuplului să fie
favorizată de o homogamie relativă. În contrast, diferenţele mari dintre soţi
comportă riscuri, generând o incompatibilitate între ei şi ducând, în final, la
separare.
Principalele dimensiuni de analiză a (in)compatibilităţii dintre parteneri
sunt: vârsta, nivelul de educaţie, standardul economic, mediul de provenienţă
(rural sau urban), naţionalitatea, religia, preocupările de timp liber, valorile şi
concepţia despre viaţă în general.
CALITATEA VIEŢII, anul 10, nr.1-2/1999, p. 3-41

4 GEORGETA GHEBREA
Aceste dimensiuni se reflectă concret în viaţa de familie, influenţând

gradul de acord/dezacord al soţilor asupra mai multor aspecte şi activităţi (de
exemplu, bugetul familial, timpul liber, prietenii, manifestarea afecţiunii).
Aceste dezacorduri se pot transforma în surse de conflict.
Un loc aparte în cercetările de sociologie a familiei ocupă variabila
vârstă.
Una dintre lucrările de pionierat în acest domeniu1 demonstrează că
vârsta la căsătorie este un element important, această vârstă trebuind să asigure
flexibilitatea, dar şi maturitatea soţilor. Burgess şi Cottrell ajung la concluzia
că:„În marea majoritate a cazurilor sunt neîndoielnice efectele nefericite ale
căsătoriilor încheiate la vârste foarte tinere”2.
Diferenţa de vârstă dintre soţi nu creează probleme atunci când se
înscrie în limitele mediilor statistice existente în populaţia dată3.
Un alt studiu descoperă însă că egalitatea relativă a vârstelor celor doi
soţi este favorabilă stabilităţii cuplului4.
Teoria schimbului psiho-social

Această teorie pune accentul pe varietatea indivizilor în ceea ce priveşte
aşteptările şi aspiraţiile lor în raport cu căsnicia. De la un cuplu la altul,
aşteptările şi obiectivele sunt diferite. Chiar în interiorul aceluiaşi cuplu,
dorinţele şi aspiraţiile pot varia şi se pot modifica de-a lungul anilor. Aşteptările
influenţează foarte mult nivelul de satisfacţie maritală.
Schimbul psiho-social5 ne permite să înţelegem cum soţii îşi pot realiza
propriile nevoi – chiar dacă sunt diferite, chiar opuse – prin mecanismele
psihologice de pierdere/câştig, care devin criterii de evaluare a relaţiei şi opţiuni
oferite soţilor.
Repartizarea sarcinilor gospodăreşti, educaţia copiilor, banii disponibili,
profesia fiecăruia, timpul liber, relaţiile sexuale ş.a. – la un moment dat duc
inevitabil la anumite tensiuni şi fricţiuni care nu pot fi ocolite, atunci când soţii
au sentimentul că dau mai mult decât primesc.
Socializarea în familia de origine

Accentuarea acestui factor este tipică abordării sociodinamice, care
trasează, pe de o parte, relaţiile între comportamentele manifeste între soţi, şi pe
1
Ernest W. Burgess şi Leonard S. Cottrell: Predicting success or failure in marriage, Prentice-Hall,
New York, 1939, pp. 115-117.
2
op. cit, p.116.
3
Lewis Terman, et al., Psychological Factors in Marital Happiness, Mc Graw-Hill, New York, 1938,
pp. 183-187.
4
Harvey G. Locke, Predicting Adjustment in Marriage, Henry Holt and Company, New, York, 1951,
p.103.
5
Thibault, J.W., Kelly, H.H., The Social Psychology of Groups, John Wiley and Sons, New York,
1959.
FACTORI CE AFECTEAZĂ STABILITATEA CUPLULUI 5
de altă parte, relaţiile între sentimentele şi gândurile lor latente. Dificultăţile

conjugale actuale sunt puse pe seama dificultăţilor emoţionale trăite în
copilărie.
Relaţiile anterioare, în special primele relaţii familiale, au un impact
direct asupra evoluţiei vieţii maritale. Un mediu familial caracterizat prin
practici educative coerente, care oferă afecţiunea necesară, pregăteşte individul
într-un mod mai adecvat pentru relaţii intime satisfăcătoare. Dimpotrivă, un
mediu familial distorsionat, dezorganizat, caracterizat de violenţă, abuzuri,
neglijenţă, incoerenţă educativă - favorizează moduri de reacţie afective,
cognitive şi comportamentale considerabil dăunătoare stabilităţii relaţiilor
intime şi satisfacţiei conjugale.
Influenţa familiei de origine asupra stabilităţii cuplului a fost pusă în
evidenţă de numeroase studii, existând o corelaţie statistică semnificativă între
divorţul părinţilor şi divorţul copiilor6.
Atmosfera din căminul parental poate fi revelată de iubirea şi/sau
conflictele cu părinţii precum şi de gradul de iubire/conflicte între părinţi.
Copilăria fericită are un impact pozitiv asupra stabilităţii cuplului7.
Există teorii ce explică acest lucru: fie fericirea în căsnicie te face să
vezi copilăria prin ochelari roz, fie, cine a fost nefericit în copilărie e mai puţin
selectiv în alegerea partenerului, deci şansele nepotrivirii cresc.
Terman face o legătură între tipul de educaţie primit în familie şi
fericirea maritală. Cea mai favorabilă este educaţia fermă, dar nu aspră8.
Persoanele fericite în căsnicie provin din familii unde dorinţele lor erau luate în
considerare, pe când persoanele divorţate, din familii dominatoare9.
Factorii cognitivi
Abordarea socio-cognitivă10, care aduce în prim plan aceşti factori, este
o concepţie despre relaţiile intime, bazată pe diferitele principii de învăţare.
Sursele personale de satisfacţie sau de insatisfacţie, gesturile, acţiunile
îndeplinite de către o persoană, explicaţiile elaborate de fiecare pentru a
înţelege mai bine viaţa sa intimă sunt interpretate ca tot atâtea comportamente
învăţate, în tinereţe sau în decursul primelor relaţii intime, dar şi în timpul
relaţiei actuale.
Pornind de la teoria schimbului psiho-social, satisfacţia/insatisfacţia
sunt determinate de raportul perceput în mod subiectiv de fiecare soţ între
6
Larry Bumpass, Teresa Castro Martin, James Sweet, The Impact of Family Background and Early
Marital Factors on Marital Disruption, Sage Publications, Newbury Park, Ca., 1991, p.28.
7
Reuben Hill, Families under stress, Harper and Brothers, New York, 1949, p. 111.
8
Terman, op. cit., pp. 228-236.
9
Idem.
10
John Wright, Stephane Sabourin, Colette Boucher, Yvan Lussier, La consultation conjugale
d’orientation sociocognitive, în „Vivre a deux aujourd’hui”, Le Jour, Montreal, 1993, pp.179-265.
6 GEORGETA GHEBREA
beneficiile sau câştigurile şi costurile sau pierderile suferite – un fel de bilanţ,

în acelaşi timp cognitiv şi afectiv. În stabilirea acestui bilanţ, criteriile fiecăruia
sunt diferite. Indivizii care au trăit mai multe relaţii pline de satisfacţii sau de la
care au învăţat multe lucruri noi, au , în general, criterii de evaluare mai ridicate
decât cei care au avut mai puţin succes pe plan relaţional - aceştia sunt mai
flexibili, mai maleabili. Persoanele care sunt în mod regulat în contact cu alte
persoane agreabile pun mai uşor capăt unei relaţii nesatisfăcătoare, decât
persoanele care au o viaţă socială redusă.
Cunoştinţele provin din mai multe arii: dacă a avut relaţii amoroase cu
alţi parteneri înainte de căsătorie; dacă a avut prieteni numeroşi, de acelaşi sex
şi de sex opus, înainte de căsătorie; dacă a mai fost căsătorit(ă).
Relaţiile sexuale cu alţi parteneri precum şi căsătoriile (şi, logic,
divorţurile) anterioare actualei căsătorii au un impact negativ asupra acesteia. În
schimb, legăturile numeroase de prietenie cu ambele sexe înainte de căsătorie
cresc stabilitatea cuplului. Acest lucru se poate explica prin educarea
sociabilităţii, trăsătură esenţială pentru buna funcţionare a unei căsnicii.11
Abilităţile relaţionale
Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea
afecţiunii, satisfacţia sexuală) şi exprimarea agresivităţii constituie zone unde
abilităţile relaţionale sunt deosebit de importante. Acestea sunt cele patru
dimensiuni relaţionale cruciale pentru stabilitatea cuplului .12
Ele se pot operaţionaliza în diferite manifestări ale interacţiunilor în
cadrul cuplului:
- schimbul de afecţiune între soţi (comportamente verbale şi non-
verbale)
- schimbul de ostilităţi între soţi (comportamente verbale şi non-
verbale)
- capacitatea de a asculta (comportamente verbale şi non-verbale)
- sprijin (comportamente verbale şi non-verbale)
- rezolvarea conflictelor (comportamente verbale şi non-verbale)
- sexualitate (comportamente verbale şi non-verbale).
Modelul nepotrivit al interacţiunii se formează din cauză că nu există
abilităţi de a asculta pe celălalt, abilităţi pentru a face faţă situaţiilor dificile.
Cuplurile nu diferă numai după frecvenţa şi motivele neînţelegerilor din
căsnicia lor, ci şi după intensitatea sentimentelor generate de aceste
neînţelegeri.
Cuplurile în care ataşamentul este profund, care sunt sigure de
soliditatea legăturii lor, cunosc sentimente diferite faţă de cuplurile în care
11
Locke, op. cit., p. 229.
12
Wright et al., op. cit., p.181.
ataşamentul reciproc este slab şi în care soţii au tendinţa de a se jigni unul pe

altul.
Armonia sexuală
Comportamentul sexual a fost, de-a lungul timpului, când subapreciat,
când supraapreciat, în ceea ce priveşte consecinţele lui asupra satisfacţiei
maritale şi, implicit, asupra stabilităţii cuplului. Putem spune azi că el este un
factor egal, dar nu superior altora.
Vom prezenta în continuare câteva studii clasice ale căror concluzii au
fost confirmate de-a lungul timpului şi care au constituit piste valoroase pentru
cercetări ulterioare.
Într-un studiu timpuriu referitor la această problemă13, Katherine
Bement Davis ajunge la următoarele concluzii:
• fericirea în căsnicie este asociată cu o anumită pregătire pentru
căsătorie
• atracţia iniţială este prevalentă pentru menţinerea stabilităţii cuplului
• plăcerea sexuală are un rol hotărâtor pentru gradul de satisfacţie
maritală
• de asemenea, intensitatea şi frecvenţa contactelor sexuale
• avortul scade satisfacţia maritală.
Hamilton14 face, în studiul său, următoarele constatări:
• bărbaţii cu nevoi sexuale autodefinite ca fiind peste medie sunt mai
puţin fericiţi în căsnicie
• adulterul este un factor major al disoluţiei cuplului
• frecvenţa mare a actului sexual în primul an de căsnicie sporeşte
riscul de divorţ
• un procent mai mic de 20% de orgasme feminine din totalul
copulărilor generează instabilitatea cuplului.
Cele mai categorice afirmaţii aparţin lui Kinsey15 care consideră că
nepotrivirile sexuale contribuie la trei sferturi din divorţuri. La polul opus se
află Terman, care este de părere că „factorii sexuali sunt departe de a fi
determinantul major al fericirii în căsnicie”16.
Este de necontestat importanţa primului act sexual pentru femeie şi, în
general, importanţa comportamentului sexual premarital.
13
Katherine Bement Davis, Factors in the sex life of twenty - two hundred women, Harper and
Brothers, New York, 1929
14
G. V. Hamilton, A Research in marriage , Lear, New York, 1948.
15
Kinsey, Alfred, Pomeroy, Wardell, Martin Clyde, Sexual behaviour of in the human male,
W.B.Saunders, Philadelphia, 1948
16
Terman, op.cit., p.373.
8 GEORGETA GHEBREA
• Astfel, bărbaţii care, înainte de căsătorie, au avut relaţii sexuale cu

mai multe femei reprezintă o jumătate dintre cei căsătoriţi şi două treimi dintre
cei divorţaţi17.
Factorii economici
În studiul citat18, Locke găseşte următorii factori economici care sunt
asociaţi pozitiv cu stabilitatea maritală:
• mobilitate profesională scăzută
• locuinţă în proprietate
• dotare corespunzătoare a locuinţei cu diverse utilităţi (aragaz, apă
curentă, telefon, radio, televizor, frigider, maşină de spălat)
• valori peste medie ale indicatorului de siguranţă economică
• soţia este casnică
• serviciu stabil al soţului
• venit decent.
Mediul social
Integrarea familiei în mediul social este foarte importantă pentru
stabilitatea ei.
Aceasta presupune integrarea în mediul de muncă şi un grad relativ
ridicat de satisfacţie profesională a fiecăruia dintre soţi, precum şi o reţea
socială bogată şi suportivă19. Sprijinul social oferit de această reţea constituie
un adevărat „capital social”, o resursă semnificativă a familiei, care sporeşte
şansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăţi20.
Locke apreciază că integrarea într-un mediu social convenţional (de
exemplu, unde mersul la biserică este cel puţin săptămânal) are o influenţă
pozitivă asupra stabilităţii familiei.
Wright21 insistă asupra rolului benefic al unei vieţi sociale comune a
celor doi soţi (activităţi comune, timp liber petrecut în comun, prieteni comuni).
Esenţiale sunt şi bunele relaţii cu familiile de origine (mai ales cu
socrii)22. Pericolele sunt reprezentate de dezaprobarea mariajului de către
familiile de origine, atitudinea paternalistă a familiilor de origine în raport cu
tânăra familie şi coalizarea unuia dintre soţi cu părinţii săi împotriva celuilalt
soţ.
17
Locke, op. cit., p.145.
18
Idem, pp. 268-298.
19
Charles E. Grantham, Social networks and marital interaction, R & E Associates, Palo Alto, 1982.
20
Roger Tessier, Jean Beadry, Ginette J. Savoie, Influence des facteurs psycho-sociaux associés au
double statut des meres travailleuses sur leur santé physique et leur bien-etre psychologique, UQAM,
Montreal, 1992.
21
Wright et al., op. cit.
22
Locke, op. cit., p.114-115.
În ceea ce priveşte copiii, toate studiile indică o corelaţie pozitivă între

numărul lor şi stabilitatea cuplului.
Evoluţia relaţiei de cuplu

Wright, în studiul citat, precum şi Locke, fac o analiză minuţioasă a
relaţiei de cuplu în perspectivă diacronică, încercând să găsească diferenţele
între familiile fericite şi cele dizolvate. Sintetizând, principalele elemente de
analiză a relaţiei de cuplu sunt următoarele:
• primele momente
• perioada de dinaintea căsătoriei
• cum, cine a luat decizia de căsătorie
• cum a reacţionat reţeaua socială
• sursele insatisfacţiei sau decepţiei
• dacă s-au separat până acum vreodată.
Pentru a completa şi susţine teoria schimbului psiho-social, cei doi
autori citaţi mai sus demonstrează influenţa benefică a următorilor factori
asupra stabilităţii familiei:
• parteneriatul în cuplu
• pregnanţa relaţiilor de intimitate şi comunicare fără rezerve
• personalitate „democratică” şi altruistă a celor doi soţi (sociabilitate,
responsabilitate, simţul umorului, afectuozitate versus dominativ, coleric,
influenţabil)23
• responsabilităţi în familie distribuite echitabil.
Probleme personale actuale

Studiul lui Locke a avut rezultate surprinzătoare - el a descoperit că
scorurile la testul de adaptare maritală nu erau semnificativ diferite între
eşantionul de căsătoriţi şi cel de divorţaţi. Se pare că uneori este suficient un
singur aspect pentru a da peste cap aparenţa unei căsnicii fericite. De cele mai
multe ori acest aspect este legat de adulter şi/sau gelozie. Gelozia (simţită şi
manifestată atunci când soţul dansează, vorbeşte, îşi petrece timpul cu
altcineva) este semnificativ mai mare la divorţaţi în raport cu cei căsătoriţi
(16% versus 55%). Îi treci multe defecte cu vederea soţului dacă în punctele pe
care le socoteşti esenţiale (fidelitatea, de exemplu), lucrurile merg bine.
La fel de importantă este neangajarea în conduite reprobabile din punct
de vedere social (comportamente antisociale) sau egoiste, individualiste.
Alcoolismul, delincvenţa, depresiunea psihică, psihoza, toate sunt puternici
factori de risc pentru stabilitatea căsniciei.
23
Idem, p.171.
10 GEORGETA GHEBREA
IPOTEZELE CERCETĂRII
Beneficiind de literatura prezentată sumar la capitolul anterior, am

formulat ipotezele cercetării noastre empirice asupra problemei care ne
interesează.
Ipotezele cercetării corelează succesul/eşecul căsătoriei cu diferite
variabile, având în vedere următoarele dimensiuni:
1. Gradul iniţial de compatibilitate. Cu cât acesta este mai mare, cu
atât cuplul este mai stabil. Diferenţele mari dintre soţi duc la disoluţia cuplului.
Indicatorii prin care analizăm compatibilitatea sunt:
1.1. Vârsta
1.2. Ultima şcoală absolvită
1.3. Veniturile părinţilor
1.4. Veniturile celor doi soţi
1.5. Religia
1.6. Concepţia de viaţă, în general
2. Socializarea în familia de origine. Cu cât familia de origine este
mai armonioasă, cu atât cuplul este mai stabil. Indicatorii armoniei familiei de
origine:
2.1. Grad de conflict redus între părinţi
2.2. Grad de conflict redus între respondent şi părinţii săi
2.3. Grad ridicat de iubire între părinţi
2.4. Grad ridicat de iubire între respondent şi părinţii săi
2.5. Autocaracterizarea copilăriei ca «fericită»
2.6. Părinţi nedivorţaţi
3. Experienţa premaritală. Cu cât aceasta este mai bogată, cu atât
creşte riscul disoluţiei cuplului. O experienţă relaţională redusă determină un
nivel mai scăzut de aşteptări, şi, deci, posibilitatea unei satisfacţii maritale mai
mari. Indicatorii experienţei relaţionale premaritale:
3.1. Prieteni de acelaşi sex
3.2. Prieteni de sex opus
3.3. Relaţii sexuale premaritale
3.4. Căsătorii anterioare
4. Relaţiile cu familiile de origine. Cu cât acestea sunt mai proaste, cu
atât stabilitatea cuplului este în pericol.
4.1. Dezaprobarea căsătoriei de către familiile de origine
4.2. Coabitare intergeneraţională nesatisfăcătoare
4.3. Relaţii proaste cu socrii
5. Evoluţia relaţiei de cuplu:
5.1. Durata cunoştinţei cu soţul înainte de căsătorie. Cu cât aceasta este
mai redusă, cu atât creşte instabilitatea cuplului.
5.2. Vârsta la căsătorie. Cu cât aceasta este mai redusă, cu atât creşte
instabilitatea cuplului.
5.3. Durata căsătoriei. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât scade riscul
disoluţiei cuplului.
5.4. Numărul de copii. Prezenţa copiilor favorizează stabilitatea cuplului.
6. Standardul economic. Cu cât acesta este mai scăzut, cu atât creşte
riscul disoluţiei cuplului.
6.1. Şomaj
6.2. Venituri reduse
6.3. Lipsa locuinţei proprii
6.4. Slabă dotare a locuinţei
6.5. Nedeţinerea automobilului
7. Satisfacţia maritală. Cu cât este mai redusă, cu atât creşte
posibilitatea destrămării cuplului.
7.1. Dorinţa de a nu se fi căsătorit niciodată
7.2. Dorinţa de a se fi căsătorit cu altă persoană
8. Interacţiunea în cadrul cuplului. O interacţiune mai intensă
favorizează stabilitatea cuplului. Această interacţiune se poate pune în evidenţă
prin:
8.1. Prieteni comuni
8.2. Activităţi comune
8.3. Timp liber petrecut împreună
8.4. Comunicare frecventă şi de calitate
8.5. Sprijin material, normativ şi afectiv reciproc
9. Schimbul psiho-social. Cu cât există un sentiment de dezechilibru,
de dezacord referitor la principalele domenii ale vieţii de familie, cu atât creşte
riscul disoluţiei, fapt indicat de :
9.1. Dezacord în privinţa gospodăririi bugetului familial
9.2. Dezacord în privinţa manifestărilor de iubire
9.3. Dezacord în privinţa relaţiilor sexuale
9.4. Distribuţie inechitabilă a sarcinilor în gospodărie
10. Abilitatea relaţională. Cu cât aceasta este mai scăzută, cu atât
creşte riscul instabilităţii familiei. Abilitatea relaţională se manifestă în special
în cazul conflictelor. Dacă soţii nu posedă abilitatea relaţională necesară, acest
lucru se manifestă prin:
10.1. Comportament agresiv, violent, în timpul desfăşurării conflictului
10.2. Strategii egoiste, individualiste de rezolvare a conflictelor
10.3. Sentimente şi emoţii negative, distructive, după conflict.
11. Sprijinul social. Cu cât mediul social în care trăieşte cuplul este
mai suportiv, cu atât stresul familial va fi mai uşor de înfruntat şi, deci,
stabilitatea va fi favorizată. Sursele de sprijin social (în afară de partener) sunt:
11.1. părinţii
12 GEORGETA GHEBREA
11.2. socrii
11.3. alte rude
11.4. prieteni
11.5. vecini
11.6. colegi
12. Comportamente negative. Unele conduite reprobabile ale unuia
sau ale ambilor soţi constituie motive puternice ale disoluţiei cuplului. Dintre
acestea, cercetarea a luat în considerare următoarele:
12.1. gelozia
12.2. adulterul
12.3 consumul de alcool
CADRUL METODOLOGIC
De ce o cercetare în Bucureşti?
Restricţiile de ordin material nu au fost singurele considerente pentru
care am desfăşurat cercetarea noastră în Bucureşti. Am ales Bucureştiul şi
pentru că aici, din întreaga ţară, este cel mai bine ilustrată legătura dintre
statutul femeii şi rata divorţurilor. În capitală, rata divorţialităţii este una dintre
cele mai mari din ţară (în 1996 aceasta a fost de 1,76 la 1000 de locuitori,
comparativ cu media pe ţară, care a fost de 1,5 la 1000 de locuitori)24.
Pe de altă parte, în Bucureşti, femeile au statutul cel mai ridicat din
punct de vedere profesional şi şcolar. Astfel, aici femeile au o rată de ocupare
destul de ridicată, rata şomajului fiind numai 7,3 %, în comparaţie cu 11,4%,
cât este la nivelul întregii ţări25. În capitală, femeile au nivelul de şcolaritate cel
mai ridicat din întreaga ţară (rata brută de cuprindere în toate nivelurile de
învăţământ depăşeşte 80%)26.
În Bucureşti, rata fertilităţii este cea mai redusă din întreaga ţară (27 la
mie, pe când media naţională este de 41 la mie27). Aceste cifre arată un control
al naşterilor mai pronunţat în Bucureşti, comportament evidenţiat şi de rata
foarte ridicată a avorturilor (4,8 avorturi la un născut viu faţă de 2 avorturi la un
născut viu, cât este media pe ţară)28.
24
Anuarul statistic al României, Comisia Naţională de statistică, Bucureşti, 1997.
25
Raportul naţional al dezvoltării umane. România 1997, Expert, Bucureşti, p.132.
26
Raportul naţional al dezvoltării umane. România 1997, Expert, Bucureşti, p.131.
27
Idem, p.139.
28
Ibidem, p. 143.
O cercetare exploratorie şi comparativă

Cercetarea fiind exploratorie, nu s-a pus problema reprezentativităţiii
eşantionului. Cercetarea fiind de esenţă comparativă, am urmărit decelarea
diferenţelor pe două planuri: divorţaţi / nedivorţaţi şi bărbaţi / femei.
Ernest Burgess, în 1937 şi Lewis Terman, în 193929, au sugerat
dezirabilitatea de a folosi comparaţia dintre cuplurile divorţate şi cele cele
fericite - pentru a decela factorii ce determină disoluţia, respectiv stabilitatea
familiei.
Mai multe metode se pot folosi pentru a colecta datele necesare acestui
demers: chestionare, date de stare civilă, interviuri informale. Noi am folosit, în
cercetarea noastră, sondajul de opinie bazat pe chestionar, majoritatea
întrebărilor fiind precodificate.
Diferenţele semnificative din punct de vedere statistic (puse în evidenţă,
de exemplu, prin testul chi pătrat) dintre cele două categorii de cupluri, vor
indica ce factori contribuie la comportamentul lor diferit.
Eşantionul
Pentru a realiza obiectivele cercetării, am considerat utilă o analiză
comparativă referitoare la două subpopulaţii:
- indivizi ce au trăit experienţa unui divorţ;
- indivizi ce fac parte din cupluri stabile.
Desigur, nu am întâmpinat nici o dificultate în definirea individului
divorţat (acest lucru putând fi stabilit pe baza documentelor de stare civilă).
Mult mai dificilă a fost problema definirii individului ce face parte dintr-un
cuplu stabil, Pentru un observator din afară, diagnosticarea stabilităţii unui
cuplu este o chestiune foarte delicată.
Pe baza unor analize statistice (folosind datele oferite de Direcţia
statistică a municipiului Bucureşti) am ajuns la concluzia că „şapte ani de
căsnicie” reprezintă un punct critic în durata cuplului (vezi tabelul următor):
29
Op. cit.
14 GEORGETA GHEBREA
Tabelul nr. 1
Divorţuri după durata căsătoriei
Municipiul Bucureşti
1997
Durata căsătoriei Urban Rural Total
sub 1 an 80 5 85
1 an 236 9 245
2 ani 318 13 331
3 ani 317 15 332
4 ani 360 18 378
5 ani 309 13 322
6 ani 260 10 270
7 ani 211 9 220
8 ani 176 6 182
9 ani 151 7 158
10 - 14 ani 543 25 568
15 - 19 ani 436 14 450
20 de ani si peste 429 22 451
Total 3826 166 3992
Sursa: Direcţia statistică a Municipiului Bucureşti.
Potrivit acestor date, rata divorţialităţii în municipiul Bucureşti este de

aproximativ 2 la mie (una dintre cele mai ridicate din întreaga ţară). Observăm
din acest tabel o anumită variaţie a frecvenţei divorţurilor în funcţie de durata
căsătoriei, în sensul că există o concentrare a divorţurilor în primii ani ai
căsniciei, urmând ca, după primii 5 ani de căsătorie, numărul anual de divorţuri
să scadă constant. Pe baza tabelului de mai sus se poate calcula durata medie a
căsătoriilor populaţiei divorţate din municipiul Bucureşti, durată care este în jur
de 7 ani. De aceea am considerat că, dacă cuplurile au trecut de acest punct
critic al căsniciei, şansele de divorţ scad şi există o probabilitate ridicată de
menţinere a stabilităţii cuplului.
Prin urmare, a doua subpopulaţie investigată a fost alcătuită din indivizi
căsătoriţi, cu o durată a căsniciei mai mare de 7 ani.
Cercetarea a fost proiectată pentru a se desfaşura în cele şase sectoare
ale Bucureştiului. A fost construit un eşantion de 504 subiecţi, câte 84 în fiecare
sector al municipiului Bucureşti (42 divorţaţi şi 42 căsătoriţi).
Acest eşantion cuprinde două subeşantioane:
• un subeşantion alcătuit din persoane divorţate (252 persoane, deci
50% din eşantionul total);
• un subeşantion alcătuit din persoane căsătorite cu o căsnicie ce
durează de cel puţin şapte ani (252 persoane, completând celelalte 50% ale
eşantionului total).
Fiecare subeşantion are o compoziţie echilibrată din punctul de vedere

al genului: 50% femei şi 50% bărbaţi (respectiv un număr egal - 126 - de
bărbaţi şi de femei)
Subiecţii ce au alcătuit eşantionul cercetării au fost selectaţi în mod
aleator de pe următoarele liste oferite de Oficiile de Stare Civilă existente la
nivelul sectoarelor Bucureştiului:
• pentru subiecţii căsătoriţi: listele căsătoriilor efectuate în anii 1988,
1989 şi 1990;
• pentru subiecţii divorţaţi: listele divorţurilor pronunţate în cursul
anilor 1995, 1996 şi 1997.
Aceste liste cuprind: numele persoanei respective, sexul, anul naşterii,
adresa completă, anul căsătoriei, numărul de copii – astfel încât selecţia
aleatoare a eşantionului a putut lua în considerare, în acelaşi timp, şi observarea
unei distribuţii cât mai echilibrate în privinţa următoarelor criterii: sex, vârstă,
durata căsătoriei, număr de copii.
Activitatea de teren
Aplicarea chestionarului s-a făcut prin interviuri faţă în faţă, în general
la domiciliul respondentului, dacă acesta nu şi-a manifestat dorinţa ca întâlnirea
cu operatorul de teren să aibă loc în altă parte. Chestionarul a fost astfel
conceput încât să poată fi aplicat şi prin autocompletare (acest lucru a fost lăsat
la latitudinea operatorilor de teren şi a fost utilizat mai ales în cazul persoanelor
divorţate intervievate, unele dintre acestea jenându-se să răspundă la un
chestionar faţă în faţă).
Activitatea de teren s-a desfăşurat în noiembrie 1997. Din cauza unor
dificultăţi apărute, în special a modificării adreselor respondenţilor, eşantionul
proiectat nu s-a realizat în toate datele sale.
Tabelul nr. 2
Structura eşantionului realizat
sex - stare civilă Divorţaţi căsătoriţi Total

masculin 98 122 220
feminin 103 137 240
Total 201 259 460
16 GEORGETA GHEBREA
REZULTATELE CERCETĂRII
Gradul iniţial de compatibilitate

Sunt diferenţele dintre cei doi soţi răspunzătoare pentru disoluţia
cuplului? Aceasta este întrebarea la care vom încerca să răspundem în cele ce
urmează.
Diferenţa de vârstă , în general, nu contează

Diferenţa de vârstă nu constituie o discriminare semnificativă între cele
două subeşantioane ale cercetării noastre (probabilitatea de eroare = 0,55).
Următorul tabel ne arată distribuţia diferenţelor de vârstă între cei doi soţi, atât
pentru subeşantionul de divorţaţi, cât şi pentru cel alcătuit din persoane
căsătorite:
Tabelul nr. 3
nr. diferenţa de vârstă (ani) persoane divorţate (%) persoane căsătorite (%)
1. mai puţin de un an 12 13
2. 1 - 4 ani 62 60
3. 5 - 9 ani 20 23
4. 10 - 14 ani 4 1
5. 15 - 19 ani 1 1,5
6. peste 20 de ani 1 1,5
Total 100 100
Prin urmare, diferenţa de vârstă dintre soţi nu este relevantă pentru

stabilitatea cuplului, deşi, deseori, o diferenţă mare de vârstă implică şi o
diferenţă de viziune, de valori, de mod de viaţă – deci, un risc mai mare de
apariţie a neînţelegerilor.
Dacă soţia este mai în vârstă decât soţul, căsnicia este mai stabilă
Bineînţeles, datorită comportamentului nupţial dominant în societatea
noastră, diferenţa de vârstă între cei doi soţi este de cele mai multe ori în
favoarea bărbatului (în sensul că el este mai în vârstă). Ce se întâmplă însă când
această diferenţă este, contrar cutumei, în favoarea soţiei?
Rezultatele analizei noastre au fost surprinzătoare: şansele de stabilitate
cresc atunci când soţia este mai în vârstă decât soţul. Această situaţie (diferenţă
de vârstă favorabilă soţiei) este prezentă la aproximativ 10% dintre cazurile ce
alcătuiesc eşantionul nostru. Iată care este distribuţia în cele două
subeşantioane: pentru 12,5% dintre persoanele căsătorite, soţia este mai în
vârstă decât soţul – în raport cu numai 6%, în cazul cuplurilor din care au făcut
parte persoanele ce au ajuns la divorţ. Prin urmare, rezultatele indică o
incidenţă mai mult decât dublă a soţiei mai în vârstă, în cazul cuplurilor stabile
– decât în cazul celor instabile.
Diferenţele de nivel de şcolaritate şi de standard material

al familiei de origine nu sunt importante
Similar cu diferenţa de vârstă, nici diferenţa de şcolaritate nu joacă un
rol esenţial în discriminarea dintre cele două subeşantioane. Remarcăm, totuşi,
că cea mai mare parte a cuplurilor se formează pe criterii homogamice,
majoritatea respondenţilor (72%) având un nivel de educaţie egal cu cel al
partenerului.
Aceeaşi homogamie este pusă în evidenţă şi de similaritatea
standardelor economice ale familiilor de origine ale celor doi soţi: 91% dintre
respondenţi provin din familii care intră în aceeaşi categorie de venituri cu cea
a soţilor lor.
Riscul disoluţiei cuplului sporeşte atunci când soţia obţine

venituri mai mari decât soţul
Diferenţa de venituri dintre cei doi soţi nu este importantă pentru
(in)stabilitatea familiei decât în cazul în care soţia este cea care câştigă mai
mult. Această concluzie ne este furnizată de către rezultatele cercetării, care ne
arată că 26% dintre femeile divorţate au avut salarii mai mari decât soţii lor, în
comparaţie cu numai 13% dintre femeile cu o căsnicie stabilă (probabilitate de
eroare = 0,007).
Acest fapt confirmă ipoteza potrivit căreia independenţa economică a
femeii este un puternic predictor al creşterii divorţurilor şi al instabilităţii
uniunilor conjugale, în general. Pe de altă parte, nu numai sentimentul femeii
de independenţă materială dar, probabil, şi sentimentul de disconfort al
bărbatului (pus într-o situaţie de inferioritate) este răspunzător pentru eşecul
marital.
Socializarea în familia de origine
Divorţul părinţilor creşte probabilitatea divorţului copiilor

În eşantionul nostru, persoanele ai căror părinţi sunt divorţaţi reprezintă
o minoritate. Totuşi, şansele de a face parte din această minoritate sunt mai
mari pentru subeşantionul de divorţaţi decât pentru subeşantionul celălalt.
Astfel, numai 10% din subeşantionul alcătuit din persoane cu o căsnicie
stabilă au părinţii divorţaţi. Ponderea este aproape dublă (19%) în cazul
subeşantionului compus din persoane divorţate. Această diferenţă este
semnificativă din punct de vedere statistic (probabilitate de eroare = 0,0002).
18 GEORGETA GHEBREA
Aceste rezultate confirmă ipoteza referitoare la influenţa experienţei de

viaţă trăite în copilărie (şi, în special, influenţa climatului familial) asupra
desfăşurării ulterioare a biografiei familiale. Confruntat în copilărie cu un
anumit tip de relaţii familiale şi conjugale, individul ajuns la vârstă adultă,
întemeindu-şi, la rândul său o familie, va fi incapabil (fără sprijin exterior) să
dezvolte relaţii familiale de tip diferit, el reproducând, involuntar, experienţa
trăită în familia de origine.
Conflictele cu tatăl marchează în mai mare măsură

(decât conflictele cu mama) viitorul conjugal al copilului
Relaţia conflictuală cu tatăl este prezentă în mai mare măsură în rândul
persoanelor divorţate (11% declară prezenţa conflictului în măsură mare şi
foarte mare – faţă de numai 6% în cazul celor cu căsnicii stabile; (probabilitatea
de eroare = 0,02). Aceasta se poate explica prin modelul de educaţie autoritară
practicat de mulţi taţi în societatea românească, model care intră în conflict cu
aspiraţia de autonomie a tinerilor. Pe de altă parte, o situaţie conflictuală cu
tatăl îl privează pe tânăr de împărtăşirea unor experienţe de viaţă, de sfaturi, de
sprijin din partea tatălui său.
Pentru fete, conflictul cu tatăl poate însemna, deseori, o reducere a
autonomiei, restricţii în privinţa modului de viaţă dorit, un control mai riguros
- ceea ce poate determina, de asemenea, o limitare a relaţiilor sociale şi a
experienţei de viaţă, cu efecte asupra capacităţii de a face faţă unei vieţi de
cuplu.
Importanţa iubirii în familia de origine

Am văzut, în formularea ipotezelor, că se poate estima o stabilitate a
cuplului, în cazul în care partenerii provin din familii unde iubirea şi
manifestarea ei erau prezente. Într-un fel, această ipoteză este o consecinţă
logică a celor discutate mai sus, conform cărora, prezenţa conflictelor în viaţa
familiei de origine predispune la conflicte în familia proprie.
Analiza datelor nu a relevat diferenţe semnificative în ceea ce priveşte
măsura prezenţei iubirii în familiile respondenţilor. Totuşi, sensul acestor
diferenţe nu este în favoarea unei prezenţe mai pregnante a iubirii în familiile
de origine a subiecţilor cu căsnicii stabile, ci dimpotrivă. Cu excepţia relaţiilor
cu tatăl, subeşantionul divorţaţilor înregistrează ponderi mai mari în ceea ce
priveşte prezenţa iubirii în familia de origine:
Tabelul nr. 4
„Arătaţi în ce măsura era prezentă iubirea între următoarele persoane înainte de a vă căsători:”
Persoane divorţate Persoane

căsătorite
Între mama şi tatăl dvs.: 1. Deloc sau puţin 7 13
2. Moderat 25 26
3. Mult şi foarte mult 68 61
Total 100 100
Între dvs. şi mama dvs.: 1. Deloc sau puţin 4 7
2. Moderat 17 17
Total 100 100
Între dvs. şi tatăl dvs.: 1. Deloc sau puţin 7 9
2. Moderat 43 35
Total 100 100
Situaţiile discutate la subpunctele anterioare conturează imaginea a

două extreme în ceea ce priveşte modelul familiei de origine a persoanelor
divorţate:
• un model conflictual, cu certuri frecvente între membrii familiei, cu
carenţe grave de comunicare şi afecţiune;
• un model supraprotector, în care copilul este sufocat de grija şi
iubirea părinţilor (în special a mamei), de care el vrea să se emancipeze, dar nu
reuşeşte.
Experienţa premaritală
Experienţele relaţionale premaritale

În general, nu s-au semnalat diferenţe semnificative între cele două
subeşantioane, cu referire la numărul de prieteni (de acelaşi sex sau de sex
opus) avuţi înainte de căsătorie. Astfel, una dintre ipotezele cercetării noastre a
fost infirmată. În schimb, experienţa relaţiilor sexuale premaritale a indus
discriminări semnificative din punct de vedere statistic între subeşantionul
alcătuit din persoane divorţate şi cel alcătuit din persoane cu o căsnicie stabilă.
Respondenţii divorţaţi au avut, înainte de a se căsători, o viaţă sexuală mai
activă decât cei cu o căsnicie stabilă:
20 GEORGETA GHEBREA
Tabelul nr. 5
„Aţi avut relaţii sexuale înainte de căsătorie?”
Persoane divorţate (%) Persoane căsătorite

(%)
1. Da, numai cu soţul (soţia) 37 24
2. Da, şi cu alţi parteneri 33 29
3. Nu 30 47
Total 100 100
(probabilitate de eroare = 0).
Această diferenţă indică, probabil, o corelaţie între un comportament

sexual premarital mai tradiţionalist şi o mai slabă incidenţă a divorţurilor în
rândurile celor care aderă la un astfel de comportament.
Tabelul nr. 6
„Aţi avut relaţii sexuale înainte de căsătorie?”
Femei Bărbaţi
divorţate Căsătorite (%) divorţaţi (%) căsătoriţi (%)
(%)
1. Da, numai cu soţul 42,2 22 32 26
(soţia)
2. Da, şi cu alţi 10,8 8 52 55
parteneri
3. Nu 47 70 16 19
Total 100 100 100 100
Din tabelul de mai sus se poate trage concluzia că ceea ce induce

diferenţa fundamentală este, de fapt, comportamentul sexual premarital al
femeilor, întrucât cel al bărbaţilor nu este foarte deosebit, în funcţie de
apartenenţa la un eşantion sau altul. În schimb, femeile divorţate au avut relaţii
sexuale premaritale în proporţie de 53%, în comparaţie cu femeile cu căsnicii
stabile, care au practicat sexul premarital într-o proporţie de numai 30%.
Există persoane predispuse la divorţuri repetate, indiferent

de caracteristicile partenerului
Diferenţa dintre numărul de căsătorii contractate de fiecare dintre cei
doi soţi este semnificativă pentru cele două subeşantioane, în sensul că,
mariajele în care cel puţin unul dintre cei doi soţi nu este la prima căsătorie, au
o probabilitate mai mare să se destrame.
Astfel, în 23% dintre căsătoriile dizolvate (din subeşantionul nostru) cel
puţin unul dintre soţi nu se afla la prima căsătorie. În cazul căsătoriilor stabile,
numai 6% dintre soţi nu se află la prima căsătorie. Această diferenţă dintre cele
două subeşantioane ale cercetării noastre este semnificativă (probabilitate de

eroare = 0,0000).
Persoanele care au cel puţin două divorţuri au cunoscut, în general, o
copilărie şi o adolescenţă conflictuale, nu atât conflicte între părinţii lor, cât mai
ales conflicte între ei şi părinţii lor. Sunt persoane care au dificultăţi de
interrelaţionare, fapt pus în evidenţă de procentul relativ mare al celor care au
declarat că nu au avut înainte de căsătorie prieteni de acelaşi sex şi nici de sex
opus.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre viaţa lor sexuală, începută destul
de devreme şi cuprinzând mai mulţi parteneri. Dacă prietenia (şi comunicarea
implicată de acest tip de relaţie umană, bazată pe confesiuni şi sprijin reciproc),
reprezintă o dificultate, se pare că sexul a fost o opţiune aparent mai simplă. De
asemenea, majoritatea s-au căsătorit foarte tineri, încercând să compenseze
astfel, printr-o legătură oficializată, instabilitatea lor afectivă, să câştige un
punct de referinţă şi de echilibru în viaţa lor. Din păcate, această tentativă a
eşuat, datorită incapacităţii de a gestiona conflictele, de a face compromisuri şi
datorită unei pronunţate laturi violente a caracterului acestor oameni.
Următorul tabel sintetizează aceste rezultate:
Tabelul nr. 7
Frecvenţa unor caracteristici în subeşantionul persoanelor divorţate de două ori şi în rândul

persoanelor cu căsnicii stabile
Variabila Ponderea în rândul Ponderea în rândul

persoanelor divorţate de persoanelor cu o
două ori (%) căsnicie stabilă (%)
1.conflicte numeroase cu mama 10 5
2.conflicte numeroase cu tata 17 6,5
3.inexistenţa prietenilor de acelaşi sex 30 27
4.inexistenţa prietenilor de sex opus 42,4 34
5. relaţii sexuale înainte de căsătorie 73 51
6.vârsta la prima căsătorie <20 ani 41 29
7.sentimente de furie în timpul 27 16
disputelor cu partenerul
8.manifestări violente în timpul 28,5 8,3
neînţelegerilor cu partenerul
9.părinţi divorţaţi 15 12
Relaţiile cu familiile de origine

Dezaprobarea părinţilor are efecte nefaste asupra stabilităţii căsătoriei
copiilor lor
Deşi, teoretic, părinţii nu mai au un rol hotărâtor asupra alegerii
partenerului de viaţă al copiilor lor, condiţiile economice şi culturale specifice
22 GEORGETA GHEBREA
societăţii româneşti determină, chiar dacă indirect, o menţinere a importanţei

influenţei acestora.
Astfel, tinerii reuşesc să-şi câştige autonomia economică relativ târziu -
de multe ori, mult după ce se căsătoresc, rămânând dependendenţi de sprijinul
părinţilor. Un loc de muncă, un salariu (de cele mai multe ori destul de scăzut,
la această vârstă) nu sunt suficiente pentru a face faţă greutăţilor vieţii la
început de căsnicie, când sunt necesare multe investiţii iniţiale (cea mai
importantă fiind locuinţa).
De asemenea, influenţa părinţilor este potenţată de poziţia familiei, ca
instituţie socială, în societatea românească. În ciuda unor fenomene sociale şi
demografice nefavorabile, familia rămâne un pilon de supravieţuire şi
principala sursă de sprijin social (de toate tipurile: afectiv, normativ, material)
pentru indivizi.
În aceste condiţii, contrazicerea familiei de origine, prin căsătoria
încheiată, poate avea efecte nefaste, lucru evidenţiat şi de răspunsurile
subiecţilor la următoarea întrebare:
Tabelul nr. 8
„Care a fost poziţia părinţilor dumneavoastră, înainte de căsătorie, faţă de soţul (soţia)
dumneavoastră?”
Persoane divorţate Persoane căsătorite

1. Aprobare 62 79
2. Indiferenţă 15 6
3. Dezaprobare 23 15
Total 100 100
Diferenţele vizibile dintre cele două subeşantioane sunt semnificative

din punct de vedere statistic (probabilitate de eroare = 0,0001). În mod clar,
aprobarea din partea părinţilor este mai frecventă în cazul personelor cu o
căsnicie stabilă, iar dezaprobarea şi indiferenţa sunt mai frecvente în rândul
persoanelor divorţate.
Această realitate suscită mai multe explicaţii:
a) persoanele cu o căsnicie stabilă au relaţii mai armonioase cu familiile
de origine;
b) persoanele cu o căsnicie stabilă au o comunitate de valori şi de opinii
cu familia lor de origine;
c) persoanele cu o căsnicie stabilă ţin cont, în deciziile de viaţă pe care
le iau, de atitudinea familiei lor de origine.
În ceea ce priveşte persoanele divorţate:
a) au relaţii mai conflictuale cu familia de origine, relaţii al căror model
l-au reprodus în propria familie;
b) au ales partenerul de viaţă pentru a-şi contraria părinţii sau pentru a

scăpa de sub tutela lor;
c) deşi atracţia faţă de partenerul ales a fost mai puternică decât
interdicţia (directă sau indirectă) din partea părinţilor, au constatat ulterior că nu
se pot rupe de familia de origine, care a continuat să-şi exercite influenţa,
amestecându-se în viaţa lor conjugală.
Aceste posibilităţi confirmă prezenţa celor două extreme în ceea ce
priveşte modelul familiei de origine a persoanelor divorţate: modelul
conflictual şi modelul supraprotector.
Experienţa coabitării intergeneraţionale

Studiile anterioare au arătat că experienţa coabitării intergeneraţionale
este traumatizantă pentru tinerele cupluri30. Locuirea împreună cu părinţii este
stresantă deoarece, în majoritatea cazurilor, nu reprezintă opţiunea tinerilor, ci
este dictată de imposibilitatea accesului la o locuinţă proprie. Tinerele cupluri
percep acest lucru ca pe un atentat la independenţa lor, independenţă ce
reprezintă un atribut puternic valorizat de către ei. Tinerii ar prefera să
locuiască singuri, fără părinţi, deşi sunt conştienţi că, din punct de vedere
material, coabitarea cu părinţii este avantajoasă. Acest conflict interior, ce
ajunge uneori să fie exteriorizat chiar în forme violente, are consecinţe negative
asupra sănătăţii fizice şi psihice, asupra satisfacţiei generale faţă de viaţă şi,
ceea ce este şi mai important, asupra satisfacţiei maritale şi familiale.
Studiul de faţă confirmă, parţial, aceste constatări, în sensul că nu
coabitarea intergeneraţională în sine reprezintă o ameninţare pentru stabilitatea
cuplului, ci atitudinea faţă de aceasta. Astfel, proporţii însemnate, atât din
rândul persoanelor divorţate (31%), cât şi din rândul persoanelor cu o căsnicie
stabilă (42%) au trăit experienţa convieţuirii cu părinţii, pe o durată mai mare
de şase luni, în perioada în care au fost căsătoriţi. Diferenţa majoră constă în
faptul că majoritatea persoanelor cu o căsnicie stabilă declară că această
experienţă le-a plăcut, pe câtă vreme persoanelor divorţate nu le-a plăcut:
Tabelul nr. 9
„Ce părere aveţi despre convieţuirea dumneavoastră cu părinţii, pe durata căsniciei dvs.?”

1. Nu mi-a plăcut 55 29
2. Mi-a fost indiferent 18 20
3. Mi-a plăcut 27 51
Total 100 100
30
Georgeta Ghebrea, Vie de couple et cohabitation intergenerationnelle, „La transition en
Roumanie”, Presses de l’Université de Quebec, Montreal, 1995.
24 GEORGETA GHEBREA
Prin urmare, deşi confruntate cu aceeaşi situaţie, cuplurile stabile şi cele

care au ajuns la divorţ au reacţionat în mod diferit. Această diferenţiere
(probabilitate de eroare = 0,002) poate fi rezultatul fie al unei calităţi diferite a
coabitării intergeneraţionale, fie al unei disponibilităţi diferite de a accepta
această coabitare.
Cert este că persoanele divorţate nu îşi amintesc cu plăcere de această
perioadă din viaţa lor, ceea ce indică faptul că şi coabitarea intergeneraţională a
jucat un anumit rol în disoluţia căsniciei lor.
Evoluţia relaţiei de cuplu

O durată de cel puţin doi ani de cunoştinţă înainte de căsătorie
creşte probabilitatea stabilităţii căsniciei
Respondenţii intervievaţi nu au aşteptat prea mult din momentul în care
şi-au cunoscut viitorul soţ şi până s-au căsătorit (media, mediana şi modul
având valori între 9 luni şi un an). Situaţia se schimbă însă atunci când această
durată se prelungeşte peste doi ani. În acest caz, diferenţa dintre cele două
subeşantioane ale cercetării noastre devine semnificativă (probabilitate de
eroare = 0,05). Astfel, dacă numai 12,5% dintre persoanele divorţate au aşteptat
peste doi ani înainte de a se căsători, 18,5% dintre persoanele cu căsnicii stabile
au preferat acest lucru.
Vârsta la care are loc căsătoria nu este importantă

O ipoteză vehiculată în literatura de specialitate (vezi subcapitolul
Ipotezele cercetării al acestui articol) susţine ideea că mariajele încheiate la
vârste foarte tinere sunt expuse disoluţiei, întrucât partenerii nu sunt suficient
de maturi şi nu dispun de resursele (materiale şi afective) necesare
supravieţuirii unei căsnicii. Această situaţie este explicată şi printr-un model
nupţial diferit în funcţie de categoria socială, în sensul că în clasele de jos
oamenii se căsătoresc mai devreme şi divorţează mai frecvent.
Această idee, a corelaţiei dintre vârsta la căsătorie şi stabilitatea
acesteia nu a fost confirmată de către cercetarea noastră. Atât în subeşantionul
alcătuit din persoane divorţate, cât şi în cel alcătuit din persoane cu o căsnicie
stabilă, vârstele la căsătorie sunt sensibil egale (probabilitate de eroare = 0,28).
Probabil a contribuit la această situaţie şi specificul modelului nupţial
românesc, românii căsătorindu-se în masă şi relativ devreme în comparaţie cu
societăţile occidentale.
Primii doi ani de căsătorie reprezintă perioada de risc maxim

Respondenţii care au alcătuit subeşantionul persoanelor divorţate din
cercetarea noastră au o distribuţie diversificată în ceea ce priveşte durata
căsniciei lor. Totuşi, se observă o aglomerare a divorţurilor în primii ani de
căsnicie, lucru pus în evidenţă de următorul grafic:
Graficul nr. 1
11,4
13,4
8,5
3
8,5 Distributia divorturilor in functie de durata
5,5 casatoriei in subesantionul de persoane
3 divortate
4,5
7,5
pondere in totalul
divorturilor (%)
15
4,5
3 10
4,5 5
3 0
1,5
11
13
15
17
19
21
1
3,5 durata casatoriei in ani
Prezenţa copiilor favorizează stabilitatea?

Ce rol deţin copiii în (in)stabilitatea unei căsnicii? Fără a intra într-o
analiză aprofundată, cercetarea noastră a stabilit existenţa unei corelaţii pozitive
între numărul de copii ai cuplului şi stabilitatea acestuia. Următorul tabel
ilustrează această corelaţie semnificativă (probabilitatea de eroare = 0,0000):
Tabelul nr. 10
Variaţia numărului de copii în familie în funcţie de

cele două subeşantioane ale cercetării
Număr de copii în cazul respondenţilor în cazul respondenţilor

divorţaţi (%) căsătoriţi (%)
0 41,3 8
1 30,4 34
2 23,2 46,5
3 3,6 9,1
4 1,5 2,4
Total 100 100
26 GEORGETA GHEBREA
Se poate observa că numai 8% dintre subiecţii căsătoriţi nu au copii, în

comparaţie cu peste 40% dintre cei divorţaţi. În căsniciile stabile există, de
asemenea, o tendinţă de a transgresa bariera copilului unic. Totuşi, deşi mai
numeroase decât cuplurile divorţate cu trei sau patru copii, cuplurile stabile cu
mai mult de doi copii, sunt destul de rare - 11,5%.
Datele nu ne permit să vedem dacă existenţa copiilor este o cauză a
stabilităţii cuplului sau, dimpotrivă, un cuplu stabil este mai dornic de a avea
copii, pe câtă vreme un cuplu instabil este mai reţinut în această privinţă.
În orice caz, corelaţia existentă între numărul de copii şi statutul marital
este foarte puternică, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că, într-adevăr, copiii
reprezintă un factor de stabilitate a căsniciei.
Standardul economic
Veniturile
Răspunzând la întrebarea referitoare la autoaprecierea veniturilor,
subiecţii participanţi la cercetare au avut reacţii asemănătoare, în sensul că
marea lor majoritate s-a autocaracterizat ca având venituri scăzute. Nu s-au
remarcat, în această privinţă, diferenţe semnificative între cele două
subeşantioane.
Răspunzând însă la o întrebare mai precisă, privind mărimea în lei a
veniturilor familiei, participanţii la cercetare s-au diferenţiat, conturând
concluzia că familiile care au ajuns la divorţ au, în general, venituri mai mici
decât familiile stabile.
Tabelul nr. 11
„Care sunt veniturile dumneavoastră şi ale soţului dvs., fost sau actual?” [cumulat]
Persoane divorţate (%) Persoane

căsătorite (%)
Sub 1,5 milioane de lei 75,5 68,2
Între 1,5 milioane şi 3 18,8 27,8
milioane de lei
Peste 3 milioane de lei 5,7 4
Total 100 100
(probabilitatea de eroare = 0,003).
Prin urmare, dimensiunea redusă a veniturilor reprezintă un factor de

risc pentru stabilitatea familiei, constituind o sursă suplimentară de tensiune.
Şomajul
Pentru respondenţii ce au alcătuit eşantionul studiului, experienţa
şomajului nu a indus diferenţe semnificative în ceea ce priveşte stabilitatea
cuplului lor. Este de remarcat, totuşi, frecvenţa relativ mare a şomajului în
rândurile persoanelor intervievate: 21% în cazul subeşantionului de divorţaţi şi
28% pentru celălalt subeşantion.
Bunurile de folosinţă îndelungată

Bunurile deţinute de o familie completează, alături de venituri,
imaginea nivelului de trai al acelei familii. Subiecţii investigaţi au o situaţie mai
degrabă favorabilă din acest punct de vedere. Analiza posesiei acestor bunuri în
funcţie de stabilitatea cuplului (întrebarea se referea la bunurile deţinute în
timpul căsniciei) a pus în evidenţă câteva diferenţe semnificative. În general,
cuplurile stabile au reuşit să acumuleze mai multe bunuri decât cuplurile ce au
eşuat. Următorul tabel, care indică ponderile procentuale ale respondenţilor din
fiecare subeşantion ce au/au avut respectivele dotări, exemplifică această
situaţie:
Tabelul nr. 12
Dotarea cu bunuri a celor două subeşantioane

1. locuinţă 80% 90%
2. maşină 30% 45%
3. terenuri 10% 12%
4. casă de vacanţă 3% 5%
1) (probabilitatea de eroare = 0,03; 2) p.d.e = 0,001; 3) p.d.e. = 0,01; 4) p.d.e. = 0,05)
Este posibil ca aceste diferenţe să se explice prin durata mai mare a

căsniciei, în cazul cuplurilor stabile în comparaţie cu cuplurile divorţate, timp
în care au putut să-şi consolideze standardul material (astfel, durata căsniciei
cuplurilor stabile din respectivul subeşantion este, în medie, 18 ani, pe când în
cazul cuplurilor divorţate media este de 8,7 ani). Prin urmare, este posibil ca
aspectul economic să joace un rol în (in)stabilitatea cuplurilor, dar datele
deţinute nu permit certitudinea acestei afirmaţii. Totuşi, cuplurile stabile se
bucură în mod clar de o poziţie de superioritate din acest punct de vedere.
Satisfacţia maritală
Principalul factor cu acţiune directă asupra disoluţiei familiei este
insatisfacţia maritală. Bineînţeles, aceasta este influenţată, la rândul ei, de o
serie de alţi factori, care acţionează indirect.
Pentru a măsura sentimentul de satisfacţie maritală am folosit scala
Locke - Wallace care cuprinde următoarele dimensiuni: dorinţa de a nu se fi
căsătorit, dorinţa de a se căsători cu aceeaşi persoană (în cazul în care ar lua
28 GEORGETA GHEBREA
viaţa de la capăt), prietenii comuni, activităţi comune în afara casei, preferinţa

comună de a petrece timpul liber în acelaşi mod, comunicarea dintre soţi.
Variaţia acestor itemi indică intensitatea satisfacţiei maritale. Fiecare
item de mai sus reprezintă o scală cu un număr variabil de trepte, scorurile mici
corespunzând unei satisfacţii maritale reduse iar scorurile mari - unei satisfacţii
maritale mari.
Astfel, insatisfacţia maritală este semnalată de următoarele: dorinţa de a
nu se fi căsătorit, dorinţa de a se căsători cu altă persoană (în cazul în care ar
lua viaţa de la capăt), slaba prezenţă a prietenilor comuni, slaba prezenţă a
activităţilor comune în afara casei, slaba prezenţă a preferinţei comune de a
petrece timpul liber în acelaşi mod, comunicarea defectuoasă dintre soţi.
Faptul că insatisfacţia maritală este un factor imediat al disoluţiei
familiei este pus în evidenţă de rezultatele foarte diferite obţinute în cele două
subeşantioane ale cercetării noastre.
• Astfel, majoritatea divorţaţilor îşi doreşte să nu se fi căsătorit, pe
când majoritatea persoanelor cu căsnicii stabile nu se gândeşte niciodată la
acest lucru:
Tabelul nr. 13
„V-aţi dorit vreodată să nu vă fi căsătorit?”
Persoane divorţate (%) Persoane căsătorite (%)

1. Adeseori 25,7 5,8
2. Uneori 28,6 17,4
3. Foarte rar 9,5 13,6
4. Niciodată 36,2 63,2
Total 100 100
(probabilitatea de eroare = 0,0000)
• Dacă ar lua viaţa de la capăt, majoritatea divorţaţilor s-ar căsători
cu altcineva, pe când cei cu căsnicii stabile s-ar căsători cu aceeaşi persoană:
Tabelul nr. 14
„Dacă aţi lua viaţa de la capăt, credeţi că:”
1.nu v-aţi mai căsători 23 19

2.v-aţi căsători cu altcineva 61 9
3.v-aţi căsători cu aceeaşi 16 72
persoană
Total 100 100
Interacţiunea în cadrul cuplului

• Prietenii comuni contribuie şi ei la stabilitatea cuplului, pe când
lipsa lor arată că partenerii respectivi riscă să facă parte din reţele sociale
diferite şi, astfel, să creeze o distanţă între ei:
Tabelul nr. 15
„Dumneavoastră şi soţul (soţia) dvs. aveţi (aţi avut) prieteni comuni?”
Persoane divorţate (%) Persoane căsătorite

(%)
1. Aproape niciunul 20,6 11,2
2. Foarte puţini 23,6 25
3. Câţiva 40,7 42,6
4. Mulţi 15,1 21,2
Total 100 100
Singurul item din scala satisfacţiei maritale care a contrazis ipotezele

este cel referitor la activităţile comune ale celor doi soţi, în afara casei. Aşa cum
am explicat mai sus, ne aşteptam ca frecvenţa activităţilor comune să fie mai
slabă în cazul persoanelor divorţate, arătând o dată mai mult o lipsă de
comunicare şi de afinitate între soţi.
• Rezultatele cercetării au fost însă surprinzătoare: persoanele
divorţate obişnuiau să aibă mai multe activităţi în comun, în afara casei, cu
foştii lor soţi, decât persoanele cu o căsnicie stabilă. Aceste rezultate se pot
explica fie printr-un ataşament mai mare al cuplurilor stabile pentru timpul
petrecut acasă, fie printr-o concepţie mai tradiţionalistă a acestor cupluri,
concepţie ce recomandă soţiei să acorde o anumită autonomie soţului, în ceea
ce priveşte activităţile din afara căminului. Pe de altă parte, o viaţă socială mai
intensă poate genera conflicte pe motive de gelozie, dat fiind faptul că această
viaţă implică contacte sociale mai frecvente.
Tabelul nr.16
„Dumneavoastră şi soţul (soţia) obişnuiţi (obişnuiaţi) să aveţi activităţi comune în afara casei?”

(%) (%)
1.Toate 29,4 15,4
2.Multe 23,9 22
3.Unele 30,3 33,6
4.Foarte puţine 12,4 23,2
4.Niciuna 4 5,8
Total 100 100
30 GEORGETA GHEBREA
• Faptul că în cuplurile stabile soţii preferă să stea acasă este confirmat

şi de rezultatele obţinute în distribuţia următorilor doi itemi ai scalei, itemi
referitori la timpul liber. În cuplurile stabile, atât soţul cît şi soţia preferă să-
şi petreacă timpul liber în interiorul căminului. De fapt, diferenţa cu
adevărat importantă se înregistrează între preferinţele soţiilor. Femeile
divorţate sunt mai puţin ataşate căminului, preferând în mai mare măsură
(decât femeile cu căsnicii stabile) să petreacă timpul liber în afara casei.
Această constatare confirmă ideea că, de fapt, amploarea fenomenelor de
disoluţie a familiei este provocată nu atât de comportamentul bărbaţilor, cât de
schimbările sociale ce au antrenat modificarea statutului femeii în societate şi în
familie. Dacă în trecut femeile erau mai dispuse să accepte situaţii familiale
dezavantajate, astăzi independenţa materială le conferă dreptul de a revendica
din ce în ce mai mult un mod de viaţă asemănător cu cel al bărbaţilor - deci mai
puţin legat de cămin.
• Itemul referitor la comunicarea dintre cei doi soţi relevă cu claritate
importanţa acesteia pentru stabilitatea cuplului. Faptul că majoritatea
persoanelor divorţate nu obişnuia să discute cu soţul problemele avute ne oferă
una dintre cheile înţelegerii motivelor pentru care s-a ajuns la disoluţia familiei.
Pe de altă parte, acest fapt ne indică una dintre căile fundamentale de prevenţie
a fenomenului, şi anume, ameliorarea comunicării în interiorul cuplului
conjugal.
Tabelul nr. 17
„Obişnuiaţi (obişnuiţi) să discutaţi cu soţul (soţia) problemele pe care le are (avea) fiecare?”
1.Aproape niciodată 10,5 1,5

2.Când şi când 45 22,6
3.Aproape întotdeauna 30,5 30,4
4.Întotdeauna 14 45,5
Total 100 100
Disoluţia familiei este precedată, prin urmare, de o stare de insatisfacţie

maritală. Este posibil ca, în această perioadă premergătoare divorţului, să se
poată interveni pentru a identifica factorii ce produc scăderea satisfacţiei
maritale şi pentru a-i contracara. De aceea, diagnoza satisfacţiei maritale este
foarte importantă.
Graficul nr. 2
Satisfacţia maritală a celor două subeşantioane
60
50
40
DIVORTATI
30
CASATORITI
20
10
0
redusa medie mare
Care dimensiune a satisfacţiei maritale creează cele mai mari diferenţe

între cele două subeşantione şi este răspunzătoare, în mai mare măsură, pentru
disoluţia familiei?
Pentru a răspunde la această întrebare, am comparat mediile pentru
fiecare item, prin intermediul testului T şi am văzut unde diferenţele sunt mai
semnificative.
Această analiză a reliefat încă o dată importanţa comunicării dintre
cei doi soţi. Faptul că în cuplurile stabile soţii sunt mai apropiaţi, că îşi
împărtăşesc mai mult toate problemele pe care le au, că discută atât motivele de
satisfacţie, cât mai ales pe cele de insatisfacţie, contribuie foarte mult la
stabilitatea familiei.
Schimbul psiho-social
Motive de dezacord între soţi
Am căutat să aflăm şi alţi factori, (în afară de comunicare), care pot
influenţa satisfacţia maritală, mai bine zis, care pot contribui la generarea
sentimentului de insatisfacţie maritală.
Neînţelegeri există în toate familiile, însă nu toate familiile ajung la
disoluţie.
Dezacordul dintre soţi, cu privire la tot felul de probleme de viaţă cu
care se confruntă o familie, este o sursă de tensiune, care, dacă nu este
controlată, poate determina decizia de a nu mai trăi împreună.
32 GEORGETA GHEBREA
Cuplurile stabile sunt mai unite, au o comunitate de opinii referitoare la

situaţiile ce apar în viaţa lor şi reuşesc să evite dezacordurile majore.
Cuplurile care au sfârşit prin a divorţa sunt conflictuale şi dezacorduri
grave însoţesc aproape orice decizie sau domeniu al vieţii de familie.
Iată care au fost ierarhiile acestor surse ce generează neînţelegeri,
pentru fiecare dintre cele două subeşantioane:
Tabelul nr. 18
Surse de neînţelegeri în cele două subeşantioane
Persoane divorţate (% din subeşantion)

1. bani 63
2. gelozie 41
3. părinţi 35
4. adulter 33
5. alcool 30
6. sarcini gospodăreşti 25
7. prieteni 23
8. petrecerea timpului liber 20
9. copii 20
10. relaţii sexuale 10
11. religie 1,5
12. politică 0
Persoane căsătorite (% din subeşantion)
1. bani 74
2. copii 25
3. sarcini gospodăreşti 22
4. părinţi 18
5. petrecerea timpului liber 16
6. gelozie 16
7. alcool 13,5
8. prieteni 11
9. adulter 5
10. relaţii sexuale 5
11. politică 2,5
12. religie 0,3
Observăm că atât ierarhiile cât şi ponderile procentuale ale surselor de

neînţelegere sunt configurate în mod diferit, în cele două subeşantioane.
În cuplurile stabile, neînţelegerile pornesc de la aspecte obişnuite ale
vieţii domestice: cum să fie gospodărit bugetul familial, cum să fie educaţi
copiii, cum să fie îndeplinite sarcinile gospodăreşti.
Şi în viaţa cuplurilor dizolvate au fost prezente aceste motive. Aici
accentul cade însă asupra unor factori care perturbă grav echilibrul cuplului,
factori care, în cuplurile stabile sunt mult mai puţin frecvenţi: gelozia,
adulterul, alcoolul, relaţiile tensionate cu socrii. Frecvenţa mare a acestor
situaţii în rândul divorţaţilor subliniază o dată mai mult două concluzii pe care
le-am desprins deja din analiza anterioară:
• Importanţa acceptării de către familia de origine a partenerului (şi
viceversa). Relaţiile de animozitate cu familia soţului reprezintă un factor de
mare nocivitate pentru viaţa cuplului. Pentru ca echilibrul să fie menţinut, sunt
necesare: fie ameliorarea acestor relaţii, fie acordul comun al celor doi soţi
pentru limitarea ingerinţelor din partea părinţilor în viaţa lor intimă.
• Importanţa comunicării dintre cei doi soţi. Gelozia este, de obicei, un
simptom al lipsei de încredere (sau de înţelegere reciprocă) dintre soţi.
Adulterul este urmarea unor experienţe de viaţă în care relaţiile sexuale
premaritale au fost mai dezvoltate sau a unei experienţe de muncă într-un
mediu stimulativ din acest punct de vedere. Pentru rezolvarea acestor situaţii,
comunicarea sinceră şi deschisă dintre parteneri, lămurirea tuturor
neînţelegerilor, reconstruirea încrederii reciproce - sunt esenţiale.
În privinţa alcoolului, cercetarea confirmă realitatea statistică, potrivit
căreia acesta este un motiv foarte frecvent al divorţurilor.
Distribuţia responsabilităţilor în gospodărie

Una dintre ipotezele cercetării consideră nemulţumirea faţă de modul
cum sunt împărţite sarcinile gospodăreşti drept o sursă majoră a insatisfacţiei
maritale şi, deci, a disoluţiei familiei.
Teoretic, o distribuţie mai echitabilă a responsabilităţilor în menaj
elimină o bună parte din situaţiile conflictuale din familie. Prin urmare, un
model de relaţii conjugale bazat pe parteneriat ar fi mai favorabil stabilităţii
cuplului.
Rezultatele cercetării noastre referitoare la aceste aspecte se pot
desprinde din următorul tabel:
Tabelul nr. 19
„În familia dvs. cine se ocupa (se ocupă) mai mult de următoarele sarcini?”

mai mai amândoi total mai mai amândoi total
mult mult la fel mult mult la fel
soţul soţia soţul soţia
cumpărături 23 52 25 100 26 37 37 100
reparaţii în casă 66 18 16 100 77 9 14 100
gătit 5 85 10 100 4 87 9 100
spălat rufe 2,5 89 8,5 100 1,6 90 8,4 100
spălat vase 2 84 14 100 1,6 73 25,4 100
curăţenie 6,5 58,5 35 100 3,5 60,5 36 100
hotărăşte cum se 22 28 50 100 12 25 63 100
cheltuie banii
hotărăşte cum se 22 16 62 100 8 10 82 100
petrec concediile
34 GEORGETA GHEBREA
Comentând tabelul de mai sus, concluziile sunt, în general, următoarele:

• În familiile care au ajuns la divorţ, soţul se implică mai puţin în
treburile gospodăreşti; acest lucru este foarte pregnant mai ales în ceea ce
priveşte reparaţiile din casă, sarcină tradiţional masculină (probabilitate de
eroare = 0,02).
• În schimb, în aceste familii, soţul este mai autoritar, el fiind cel care
hotărăşte cum se cheltuie banii şi cum se petrec concediile (aceste situaţii sunt
mult mai frecvente în subeşantionul de divorţaţi comparativ cu celălalt
subeşantion - probabilitate de eroare = 0,000).
• Femeile divorţate erau obligate, în timpul mariajului lor, să
muncească mai mult în gospodărie, în comparaţie cu femeile cu o căsnicie
stabilă. Această diferenţiere este în mod special valabilă în ceea ce priveşte:
cumpărăturile, reparaţiile din casă şi spălatul vaselor (probabilitate de eroare =
0,02). În privinţa gătitului, a curăţeniei şi a spălatului rufelor, putem spune că şi
femeile cu căsnicii stabile muncesc mult mai mult decât soţii lor - deci, este o
situaţie similară cu cea a femeilor care au divorţat.
• În cuplurile stabile există o mai mare colaborare între cei doi soţi, în
ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor menajere, şi acest lucru este mai vizibil
în cazul deciziilor importante referitoare la viaţa de familie.
Prin urmare, aceste rezultate par să confirme ipoteza ce subliniază
importanţa, (pentru stabilitatea cuplului), a distribuţiei echitabile a responsa-
bilităţilor familiale.
De altfel, indicele complex „Colaborare”, pe care l-am construit prin
măsurarea frecvenţei răspunsurilor ’Amândoi la fel’ la toţi cei 8 itemi ai
întrebării respective (vezi tabelul de mai sus) arată o clară discriminare între
cele două subeşantione. Acest indice este prezent în numai 40% din cazuri în
subeşantionul de divorţaţi şi în 60% din cazuri in eşantionul celor cu căsnicii
stabile (probabilitatea de eroare = 0,02).
Abilitatea relaţională. Conflictele conjugale

Am văzut, mai sus, care sunt principalele cauze ale neînţelegerilor şi
conflictelor din interiorul cuplului conjugal. În continuare, vom analiza care
este forma concretă de manifestare a acestor conflicte. Ce fac, în general,
oamenii atunci când se confruntă cu astfel de situaţii? Cum se comportă, cum
reacţionează? Depinde viitorul cuplului lor de felul lor de manifestare?
Acestea au fost câteva dintre întrebările la care cercetarea noastră a
încercat să răspundă.
Strategii de abordare a conflictelor

Am solicitat, în primul rând, subiecţilor participanţi la cercetare să ne
spună ce strategii adoptă atunci când apar conflicte între ei şi partenerii lor.
Rezultatele studiului au indicat mari diferenţe între strategiile utilizate

în cuplurile care au divorţat şi cuplurile stabile.
Tabelul nr. 20
„Ce faceţi când apar neînţelegeri?”

(%) (%)
1. Cedează numai unul dintre soţi 41 32,5
2. Cedează amândoi, ajungând la un 20 56
compromis
3. Nu cedează niciunul, lasând problema 39 11,5
nerezolvată
Total 100 100
În general, cuplurile dizolvate preferă înăbuşirea, refularea situaţiilor

conflictuale, sperând că, lăsându-le nerezolvate, acestea nu se vor înscrie pe o
traiectorie de escaladare. Faptul că aceste cupluri au ajuns la divorţ ne arată însă
nocivitatea supresiei situaţiilor conflictuale, care, nerezolvate la timp, ajung să
răbufnească cu o şi mai mare violenţă. Putem trage, de aici, concluzia că este
foarte important, pentru menţinerea stabilităţii cuplului, ca partenerii să discute
sincer, atât motivele de satisfacţie, cât şi pe cele de insatisfacţie, să îşi exprime
deschis nemulţumirile. Acesta este primul pas către o adaptare reciprocă a
partenerilor la dorinţele şi exigenţele celuilalt.
Compromisul este puţin folosit în cuplurile instabile, care demonstrează
astfel că nu posedă această deprindere esenţială pentru buna funcţionare a
relaţiilor interpersonale. Persoanele divorţate nu sunt „antrenate” să exercite
jocul cedărilor reciproce, până la atingerea unui punct acceptabil pentru ambii
parteneri.
În limbaj popular se spune, despre aceste cupluri, în care nici un
partener nu vrea să cedeze, că sunt ca două pietre tari care, atunci când intră în
contact, scot scântei.
O altă situaţie des întâlnită este aceea în care numai unul dintre soţi
cedează, pliindu-se astfel la pretenţiile celuilalt şi renunţând să îşi afirme
propriul punct de vedere. Nici această situaţie nu este avantajoasă pentru
stabilitatea cuplului, deoarece starea de dependenţă, de inferioritate şi
dezechilibru dintre parteneri, creată astfel, poate genera resentimente şi
frustrări.
Strategia predominant utilizată de cuplurile stabile este compromisul,
dovedind astfel că stăpânesc această abilitate şi că funcţionarea unui real
parteneriat între cei doi soţi este cheia stabilităţii familiei.
36 GEORGETA GHEBREA
Moduri de comportament în timpul conflictelor

Conflictele reprezintă unul dintre momentele cele mai delicate ale unei
căsnicii. De multe ori, nişte manifestări necontrolate pot provoca deteriorări
grave ale climatului familial, iar regretele ulterioare nu mai sunt de nici un
folos.
Şi din acest punct de vedere cele două subeşantioane diferă în mod
semnificativ. Cuplurile stabile preferă să discute (fie calm, fie ridicând
tonul), fără a ajunge însă la violenţe sau jigniri. Ţipetele, jignirile şi violenţele
fizice sunt însă un comportament frecvent pentru cuplurile care vor divorţa:
Tabelul nr. 21
„În timpul neînţelegerilor pe care le aveţi (le-aţi avut cu soţul (soţia) dvs.,cum vă comportaţi de
obicei?”

1. Discutăm calm 17,3 44
2. Ridicăm tonul 35,5 48
3. Ajungem la jigniri 36,5 6
4. Ajungem la violenţe 10,7 2
Total 100 100
Aceste cifre relevă o situaţie destul de alarmantă. Observăm că violenţa

fizică şi lipsa de respect dintre soţi are ponderi îngrijorătoare. În ceea ce
priveşte manifestările verbale, rezultatele cercetării indică o pondere
semnificativ mai mare a „ridicărilor de ton” - a ţipetelor - în subeşantionul
persoanelor cu căsnicii stabile. Putem interpreta acest lucru prin posibilul rol de
supapă de siguranţă jucat de aceste manifestări, care acţionează benefic, prin
reducerea tensiunii dintre parteneri.
Sentimente „post conflict”

Nu numai cauzele sau modul de desfăşurare a conflictelor diferenţiază
cele două subeşantioane, dar şi sentimentele experimentate după încheierea
conflictului.
În primul rând, persoanele divorţate, probabil şi datorită violenţei
conflictelor, cunosc o intensitate mult mai mare a sentimentelor după disputele
cu soţul lor. Conflictele lasă asupra lor urme mai adânci.
În al doilea rând, sentimentele încercate sunt diferite: dacă pentru
persoanele din cuplurile stabile predomină tristeţea (53%), persoanele divorţate
manifestă în proporţie aproape dublă (în comparaţie cu celălalt subeşantion)
următoarele sentimente: mânie (27%); iritare (25%); furie (24%); nesiguranţă
(13%); durere (27%).
Este foarte dificil de făcut faţă unei astfel de furtuni de sentimente. De

multe ori, sprijinul social oferit de reţeaua relaţiilor interpersonale nu este
suficient, fiind necesară intervenţia specialiştilor.
Sprijinul social
Teoriile din domeniu31 subliniază rolul important jucat de sprijinul
social în viaţa oamenilor, şi anume, acela de moderator al stresului şi al
tensiunilor.
Conform acestor premise, cuplurile stabile sunt capabile să controleze
stresul vieţii cotidiene şi datorită unui sprijin social mai extins şi mai intens,
cuplurile instabile fiind lipsite de un asemenea sprijin. Pe de altă parte, stresul
fiind mai mare în cuplurile instabile, membrii acestora sunt înclinaţi să apeleze
pe o scară mai largă la sprijinul social, pentru a modera acest stres.
Când discutăm despre sprijinul social trebuie să avem în vedere
următoarele: sursele lui, formele lui şi frecvenţa utilizării lui.
Pentru a nu dilua demersul cercetării, noi am luat în considerare numai
sursele şi formele sprijinului social, renunţând la analiza frecvenţei utilizării
sale.
• Formele sprijinului social: material, normativ (sfaturi), afectiv
(îmbărbătare).
• Sursele sprijinului social: soţul, părinţii, socrii, celelalte rude,
prietenii, vecinii, colegii.
Rezultatele cercetării acestui aspect sunt sintetizate în următorul tabel:
Tabelul nr. 22
Sprijinul social (% din fiecare subeşantion)
Sursele de sprijin Formele de sprijin social

social
material normativ afectiv
Divor- Căsăto- Divor- Căsăto- Divor- Căsăto-
ţaţi riţi ţaţi riţi ţaţi riţi
Soţul 12 31 25 57 11 31
Părinţii 54 34 50 29 19,5 11
Socrii 15,5 16 10 16 3 3
Celelalte rude 21 7 27 16 11,5 7
Prietenii 23 16,5 37 28,5 19,5 14
Vecinii 8 4 15 9 16 9
Colegii 7 7,5 14 14 16 11,5
31
Julie A. Polifka, Coping mechanisms in dual career couples, University of South Florida, 1986.
38 GEORGETA GHEBREA
Diferenţele dintre cele două subeşantioane în privinţa

formelor de sprijin social
Clasificarea diferitelor forme de sprijin social utilizate nu este diferită
de la un subeşantion la altul. Cel mai mult este folosit sprijinul material, urmat
de cel normativ, pe ultimul loc aflându-se sprijinul afectiv. Este de remarcat
însă folosirea mult mai intensă a tuturor formelor de sprijin social de către
persoanele divorţate (întrebarea se referă la perioada când au fost căsătorite).
Cei divorţaţi apelau mai mult la sprijinul social, chiar atunci când erau
căsătoriţi.
Diferenţele dintre cele două subeşantioane

în privinţa surselor de sprijin social
Şi în acest caz, persoanele divorţate obişnuiau să utilizeze pe o scară
mult mai largă (decât persoanele cu o căsnicie stabilă) toate sursele de sprijin
social menţionate, cu excepţia soţului şi a socrilor, unde persoanele nedivorţate
au înregistrat ponderi procentuale mai mari. Aceste rezultate arată o situaţie de
dependenţă materială, normativă şi afectivă, a celor ale căror căsnicii s-au
destrămat. Dependenţa lor se manifestă în special faţă de părinţi, dar şi faţă de
rude şi de prieteni. Graficul următor sugerează distribuţia principalelor surse de
sprijin social în cazul celor două subeşantioane ale cercetării.
Graficul nr. 3
divortati casatoriti
sot 71 SURSELE
119 DE SPRIJIN SOCIAL - punctaj obtinut
parinti 123 74 ponderilor formelor de sprijin soci
socri 28 35
rude 59 30
150
prieteni 79 59
vecini 100 39 22
colegi 37 33
50
0
sot parinti socri rude prieteni vecin
Am putea afirma că persoanele cu o căsnicie stabilă primesc cea mai

mare parte a sprijinului social din partea soţului, ceea ce le determină să
folosească mai puţin celelalte surse. Persoanele divorţate, dimpotrivă, din
diferite motive, nu s-au putut baza prea mult pe soţul lor, compensînd acest
lucru prin utilizarea mai intensă a altor surse de sprijin social (în special,
părinţii). Prin urmare, utilizarea sprijinului social este modelată de calitatea
relaţiilor conjugale, de modul în care cei doi soţi ştiu să se sprijine reciproc în
diversele împrejurări ale vieţii.
CONCLUZII
Deşi acest studiu are numeroase limite, el poate fi util celor ce

intenţionează să lucreze în domeniul serviciilor sociale de consiliere
premaritală şi maritală, deoarece şi-a propus să găsească factorii ce favorizează
stabilitatea familiei, precum şi factorii ce predispun la disoluţie.
În acest sens, vom prezenta o sinteză a principalelor rezultate ale
cercetării, precum şi unele recomandări pentru serviciile sociale familiale:
Factori ce favorizează stabilitatea cuplului

• O diferenţă de vârstă între soţi care să se înscrie în limitele
comportamentului demografic normal din punct de vedere statistic (să nu
depăşească patru ani). Atunci când soţia este mai în vârstă decât soţul,
stabilitatea cuplului este favorizată.
• O perioadă de cel puţin doi ani de cunoştinţă înainte de căsătorie.
Dacă ar exista, într-o formă oarecare, obligativitatea de a parcurge un stagiu de
consiliere premaritală, cei doi viitori soţi ar avea posibilitatea să se cunoască
mai bine şi să construiască într-un mod optim viitoarea lor relaţie conjugală.
• Prezenţa copiilor. Funcţionarea eficientă a serviciilor de planificare
familială precum şi un suport (în primul rând din partea statului) adecvat pentru
creşterea şi îngrijirea copiilor ar contribui simultan la ameliorarea a două
probleme sociale: prăbuşirea natalităţii şi creşterea divorţialităţii.
• Interacţiunea în cadrul cuplului reprezintă un factor cheie al
stabilităţii familiei, după cum a reieşit din cercetarea noastră. Acesta ar putea
constitui domeniul predilect de acţiune al serviciilor de consiliere şi terapie
familială. Cei doi soţi trebuie să înveţe să-şi cultive prieteni comuni, să fie
angrenaţi în activităţi comune, să-şi petreacă timpul liber împreună, să se
dedice căminului lor. Ceea ce este cel mai important, ei trebuie să înveţe să
comunice într-un mod deschis, total şi eficient, să-şi împărtăşească toate
motivele de satisfacţie şi insatisfacţie din toate domeniile vieţii.
• Abilitatea relaţională. Deşi neînţelegerile, din diferite motive, sunt
inevitabile în viaţa de cuplu, cei doi soţi trebuie să achiziţioneze acea abilitate
relaţională care să le permită să gestioneze conflictele fără a afecta în mod grav
stabilitatea familiei. Ne referim aici la „arta” compromisului, la modul de
comportare în timpul conflictelor (chiar dacă motivele de nemulţumire sunt
expuse cât mai deschis cu putinţă, să nu se ajungă la violenţe), la exteriorizarea
sentimentelor.
40 GEORGETA GHEBREA
Factori ce predispun la instabilitatea cuplului

• Venituri mai mari obţinute de soţie, în comparaţie cu soţul. Acest
factor reprezintă un important risc pentru stabilitatea familiei. Acest
dezechilibru, care prin intermediul schimbului psihosocial, afectează satisfacţia
maritală, poate fi compensat prin dezvoltarea interacţiunii în cadrul cuplului şi a
abilităţii relaţionale.
• Modelul familiei de origine - conflictual sau supraprotector.
Pentru a se elibera de sechelele unei socializări defectuoase din cadrul familiei
de origine, este recomandată, în multe cazuri, psihoterapia individuală.
• Relaţiile sexuale premaritale. Teoria pe care am construit-o încearcă
să explice de ce aceste relaţii constituie un factor de risc, în special, în cazul
femeilor. Este posibil ca relaţiile sexuale premaritale să crească nivelul de
aspiraţii legate de viaţa sexuală (deci, eventual, să genereze mai uşor
insatisfacţia sexuală). De asemeni, practicarea relaţiilor sexuale premaritale
denotă îmbrăţişarea unor valori mai „liberale” în sfera sexualităţii, ceea ce,
membrii conformişti ai societăţii acceptă greu, mai ales din partea unei femei,
•Relaţii tensionate cu familiile de origine. În cazul în care aceste
relaţii nu se pot ameliora, este preferabil ca cei doi soţi să-şi construiască o
strategie comună prin care să limiteze intruziunea familiilor de origine (părinţi,
socri) în viaţa lor conjugală. În acest sens, trebuie să existe la nivel naţional un
demers politic coerent de susţinere a familiior tinere, astfel încât acestea să-şi
câştige cât mai rapid autonomia (în primul rând materială) faţă de familiile de
origine.
• Primii doi ani de căsnicie constituie o perioadă de risc pentru că soţii
nu se cunosc reciproc suficient de bine sau pentru că interacţiunea de cuplu şi
abilităţile relaţionale nu sunt consolidate.
• Recăsătoririle au o probabilitate redusă de supravieţuire, din
motivele arătate în prezentarea detailată a rezultatelor cercetării. Cuplurile
formate prin recăsătorire trebuie să fie conştiente de acest risc şi să apeleze din
vreme la serviciile de consiliere familială.
• Standardul economic redus contribuie şi el la instabilitatea cuplului,
prin reducerea satisfacţiei familiale şi printr-un risc crescut de producere a
dezechilibrelor în cadrul schimbului psihosocial dintre soţi. Un suport material
pentru familiile sărace, ca şi posibilitatea de a apela gratuit la serviciile
familiale ar putea constitui strategii de ameliorare a acestei situaţii.
• Gelozia, motivată sau nu în plan real, este foarte distructivă pentru
existenţa cuplului. Ea poate fi redusă prin cultivarea încrederii reciproce dintre
cei doi soţi şi prin intensificarea interacţiunii de cuplu.
• Adulterul este provocat, printre altele, de o satisfacţie maritală
redusă. De multe ori, insatisfacţia sexuală joacă un rol important în această
decizie. În orice condiţii, refacerea cuplului după o criză de o asemenea natură
este un moment delicat şi necesită o mare voinţă din partea soţilor precum şi
metode profesionale eficace de intervenţie
• Consumul exagerat de alcool denaturează în mod grav viaţa de
familie, chiar atunci când nu avem de-a face cu alcoolismul (încă). Nu intrăm
aici în cauzalitatea fenomenului, reţinem însă, din experienţa altor societăţi, că
există metode cu şanse de reuşită în lupta cu această deprindere.
• Distribuţia inechitabilă a responsabilităţilor în gospodărie.
Cercetarea noastră a arătat cu claritate că familiile în care soţul se implică prea
puţin în efectuarea treburilor gospodăreşti (ceea ce duce la o supraîncărcare a
femeii) au risc mare de disoluţie. Acest risc este prezent şi în familiile unde nu
există un parteneriat real, unde există tendinţa ca unul dintre soţi să fie
autoritar, dominativ.
Am văzut, din prezentarea concluziilor, cât de utile ar putea fi serviciile

de terapie a cuplului. Din păcate, până acum, încercările de creare a unor astfel
de servicii au fost sporadice şi inefective. Ele s-au izbit de dificultăţi materiale,
de lipsa specialiştilor, de piedici birocratice.
Ar fi necesară o campanie naţională de promovare şi susţinere, de
stimulare din partea statului a departamentelor sale specializate în protecţia
familiei.
Dacă mecanismele sociale spontane nu au fost capabile să răspundă
acestei nevoi sociale, statul, ca promotor al interesului public, poate să dea un
impuls iniţiator şi să supravegheze, mai departe, buna funcţionare a serviciilor
familiale de acest tip, într-un regim de piaţă liberă.
CARACTERISTICI ALE DEFAVORIZĂRII
LA VÂRSTA A III-A
Anchetă la nivelul Capitalei
GHEORGHE BARBU
ADINA MIHĂILESCU
CORNELIU PRISĂCARU
Cunoaşterea condiţiilor de trai, a calităţii vieţii populaţiei de peste 60 de

ani din România a fost o preocupare a Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii
încă de la înfiinţarea sa, atât prin cercetări referitoare la întreaga populaţie, cât
şi prin studii consacrate acestui segment. Ţinând seama de evoluţia unor
procese şi fenomene din economia naţională cu implicaţii negative asupra vieţii
marii majorităţi a oamenilor şi mai ales a unor categorii, între care se înscriu şi
persoanele care au depăşit perioada vieţii active, ICCV a considerat necesar să
reia tema şi să radiografieze condiţiile de viaţă ale persoanelor aparţinând
acestei categorii de populaţie.
Ancheta sociologică a fost realizată în 1998 în capitală, centrul urban
care concentrează un număr însemnat de populaţie şi de persoane de vârstă
înaintată. Pentru a avea o imagine cât mai completă asupra situaţiei persoanelor
vârstnice, colectivul de autori a considerat necesar să efectueze două anchete1:
una în rândul persoanelor internate în cămine de bătrâni şi în cămine-spital şi
alta în rândul familiilor de pensionari neincluse în instituţiile menţionate (mai
puţin pensionarii militari)2. Nu s-a realizat nici un fel de sondaj printre bătrânii
cerşetori pe considerentul că deţin o pondere mică în totalul vârstnicilor şi mai
ales reprezintă cazuri aparte care presupun o analiză separată. Desfăşurându-se
în luna octombrie a anului precedent, ancheta referitoare la familiile de
pensionari din afara instituţiilor de ocrotire n-a putut surprinde majorarea de
venituri survenită începând din decembrie acelaşi an ca efect al măsurii de
recorelare a pensiilor, măsură care a vizat o parte din pensionari, şi anume, pe
cei cu pensie de asigurări sociale pentru limită de vârstă şi cu vechime
integrală, pensionaţi până la 1 august 1996. Oricum, această recorelare n-a
schimbat fundamental situaţia marii mase de pensionari, ci numai a redus
dificultăţile în care se zbat cei ce au beneficiat de mărirea pensiei.
1
Aceste anchete au fost realizate de studenţi de la Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie
şi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Bucureşti.
2
Numărul familiilor (constituite din una sau două persoane) neinstituţionalizate cuprinse în anchetă a
fost de 236, structurate în funcţie de categoria de pensie primită.
CALITATEA VIEŢII, anul 10, nr. 1-2/1999, p. 43-59

44 GHEORGHE BARBU, ADINA MIHĂILESCU, CORNELIU PRISĂCARU
CARACTERISTICI ALE VIEŢII POPULAŢIEI VÂRSTNICE DIN BUCUREŞTI
Definirea condiţiilor de viaţă ale oricărui segment de populaţie poate fi

realizată prin cunoaşterea unui număr important de parametrii; unii se referă la
suportul economic al existenţei (avere şi venituri), iar alţii, la condiţiile zilnice
de trai (consum alimentar şi nealimentar, spaţiu locativ şi dotări gospodăreşti),
la starea de sănătate, la modul de folosire a timpului liber, la starea generală de
spirit etc. În cadrul acestor parametrii rolul hotărâtor îl deţine suportul
economic.
Limitele suportului economic

Ceea ce susţine traiul oricărei familii, respectiv suportul economic,
cuprinde în esenţă veniturile şi averea, adică bunurile mobile şi imobile aflate
în posesiune şi sumele de bani deţinute, precum şi cele depuse la CEC sau în
bănci. Luarea în considerare a averii în aprecierea situaţiei materiale se justifică
prin aceea că, pe de o parte, multe dintre elementele componente constituie
condiţii de trai şi, pe de altă parte, unele dintre acestea sunt surse de venituri.
Veniturile, în principal cele care se obţin cu regularitate în decursul
anului, au un rol decisiv în procurarea bunurilor şi serviciilor necesare
satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei urbane. În cazul populaţiei
vârstnice din Bucureşti şi, în general, din marile oraşe, forma precumpănitoare
de venituri, şi în cele mai multe situaţii unica, este pensia. Acest fapt a rezultat
din răspunsurile date de familiile cuprinse în ancheta sociologică efectuată în
Bucureşti, în octombrie 1998. În totalul familiilor intervievate, cele care au
menţionat şi alte venituri au reprezentat numai 5%3.
Mărimea veniturilor
La nivelul lunii octombrie 1998, familiile cuprinse în anchetă, în funcţie
de mărimea veniturilor nominale medii pe persoană, se grupau astfel:
3
Este posibil ca procentul atât de redus al familiilor vârstnice care au, pe lângă pensie, şi alte venituri
să fie rezultatul nerealizării de venituri suplimentare în luna avută în vedere, sau rezultatul omiterii,
cu sau fără intenţie, menţionării acestor venituri.
CARACTERISTICI ALE DEFAVORIZĂRII LA VÂRSTA A III-A 45
Tabelul nr.1
Structura familiilor vârstnice din Bucureşti, după mărimea veniturilor medii lunare pe persoană,
în octombrie 1998
Nr. Grupe de venituri Ponderea familiilor vârstnice din fiecare grupă de

crt. lunare, pe persoană, venituri
în oct. 1998 (în %)
- în lei -
Total din care:
cu o pers. cu două pers.
1. până la 250.000 8,5 4,7 15,0
2. 250.001 - 350.000 20,8 22,1 18,4
3. 350.001 - 450.000 28,8 32,9 21,8
4. 450.001 - 550.000 26,3 26,2 26,4
5. 550.001 - 650.000 9,3 8,1 11,5
6. peste 650.000 6,3 6,0 6,9
Din datele de mai sus rezultă că, pe ansamblu, cu ponderea cea mai
mare se înscriu familiile vârstnice ale căror venituri variază între 350.001 şi
450.000 de lei; ceva mai accentuată este această grupă în cazul familiilor
constituite dintr-o singură persoană. În cadrul familiilor formate din două
persoane, grupa cu ponderea cea mai mare este cea la care veniturile medii
lunare pe persoană variază între 450.001 şi 550.000 de lei. La familiile de acest
tip se observă însă că o pondere însemnată, de 15%, o deţin cele care au până la
250.000 de lei pe persoană. Explicaţia principală a procentului mai ridicat al
familiilor vârstnice formate din două persoane aflate în această situaţie, o
constituie prezenţa unei singure pensii. Privită sub acest aspect, situaţia
cuplurilor bucureştene vârstnice din eşantionul avut în vedere, se prezintă
astfel:
Tabelul nr.2
Numărul familiilor vârstnice constituite

din două persoane, pe grupe de venituri medii pe persoană
Nr. Grupe de venituri lunare pe Nr. familii formate din două pers. din
crt. persoană, în oct. 1998 eşantion
- lei -
Total din care: cu două
pensii
1. până la 250.000 13 0
2. 250.001 - 350.000 16 6
3. 350.001 - 450.000 19 19
4. 450.001 - 550.000 23 23
5. 550.001 - 650.000 10 10
6. peste 650.000 6 6
Datele din tabelul de mai sus arată clar că, în familiile constituite din
două persoane, nivelul veniturilor medii se află în strânsă dependenţă de
absenţa sau prezenţa celei de a doua pensii; veniturile medii lunare pe o
persoană de peste 350.000 lei sunt întâlnite, în totalitate, numai în cuplurile de
pensionari cu două pensii.
În cazul familiilor de pensionari, mărimea veniturilor medii pe persoană
se află, de asemenea, în relaţie directă cu tipul de pensie, cu gradul de pregătire
şcolară a beneficiarului de pensie şi chiar cu perioada de pensionare. Dacă până
la un venit mediu de până la 350.000 de lei pe persoană, o pondere mare (peste
50%) au pensiile pentru limită de vârstă fără vechime integrală în muncă,
împreună cu cele cauzate de pierderea capacităţii de muncă şi cu pensiile de
urmaş, veniturile de la 350.000 de lei în sus şi mai ales cele de peste 450.000 de
lei pe persoană au ca suport principal pensia pentru limită de vârstă şi vechime
integrală în muncă.
Pregătirea şcolară, care stă la baza încadrării pe un anumit post şi, în
consecinţă, determină diferenţele în mărimea veniturilor salariale şi deci în
elementele de calcul al pensiilor, este evidenţiată ca premisă a diferenţierii
veniturilor prin aceea că în grupele cu venituri medii personale de până la
450.000 lei o pondere foarte mare au persoanele cu şcoală primară şi şcoală
generală, pe când la grupele de venituri mai ridicate sunt preponderente
persoanele absolvente de liceu, de şcoală postliceală şi de învăţământ superior.
În comparaţie cu pragurile minime de trai, aşa cum au fost estimate
acestea de un colectiv de cercetători din Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii, rezultă că pentru un minim de trai decent şi peste dispuneau de venituri
numai 8,5% din totalul familiilor vârstnice incluse în eşantion, din care peste
9% în cazul familiilor cu o persoană şi mai puţin de 7% în celelalte.
Familiile ale căror venituri medii personale se înscriu în primele trei
grupe de venituri (până la 450.000 de lei) şi un număr important dintre cele cu
venituri aparţinând grupei a patra (cele cu până la 488.000 de lei), reprezentând
laolaltă, aproape 70%, nu dispuneau, în octombrie 1998, nici de veniturile
necesare pentru a-şi asigura minimul de subzistenţă.
Situaţia precară a celei mai mari părţi a familiilor vârstnice din Capitală
este relevată şi de răspunsurile date de persoanele intervievate la întrebarea
„Veniturile pe care le aveţi acoperă nevoile dvs. de consum?”. Proporţia celor
care au răspuns că veniturile le acoperă în întregime sau în mare măsură
nevoile de consum a reprezentat mai puţin de 14% din eşantion. Peste 40% din
familii au apreciat că veniturile le acoperă în foarte mică măsură nevoile de
consum şi, în mare parte (două treimi), acestea sunt familiile ale căror venituri
medii pe persoană nu depăşesc 450.000 de lei.
De fapt, indiferent de grupa de venituri medii pe persoană, ponderea
familiilor care au apreciat că acestea acoperă puţin sau foarte puţin din nevoile
de consum este foarte mare, variind între 66% la grupa cu venituri de peste
650.000 de lei şi 90 - 94% la primele trei grupe.

Cu toate că persoanele în vârstă înaintată îşi limitează, în general,
cheltuielile în funcţie de mărimea veniturilor, dificultăţile în care se zbat le
împinge pe multe să apeleze la împrumuturi. La întrebarea „Recurgeţi la
împrumuturi pentru a vă completa resursele financiare?” aproape 40% au
răspuns afirmativ, din care peste 37% au menţionat că recurg la această
modalitate în mod frecvent („des”). Sprijinul acordat de copii, în cazul
familiilor vârstnice care au urmaşi, este destul de firav. Aproape jumătate din
aceste familii nu beneficiază de nici un ajutor din partea copiilor, iar proporţia
celor cărora li se acordă un sprijin regulat, sprijin constând în bani, în produse
alimentare şi mai ales sub formă de ajutor în treburile gospodăreşti, este sub
50%.
Printre soluţiile la care recurg multe dintre familiile de pensionari
pentru a-şi asigura, în mod temporar, mijloacele băneşti suplimentare, se înscrie
şi recurgerea la case de ajutor reciproc. Peste o treime din familiile
bucureştene incluse în anchetă se află în această situaţie, iar cei pensionaţi
înainte de 1990 sunt membrii ai caselor de ajutor reciproc într-o proporţie mai
mare – de aproape 42%. După starea civilă, grupele cu proporţia cea mai mare a
membrilor CAR sunt femeile văduve şi cele divorţate, acestea fiind cele mai
îngrijorate de ziua de mâine.
Mărimea veniturilor constituie pentru cele mai multe familii de
pensionari primul motiv de nelinişte. La întrebarea „Care consideraţi că este
problema cea mai gravă a vieţii dvs., în prezent?”, circa 63% din familiile
cuprinse în eşantion au răspuns că aceasta este insuficienţa veniturilor şi
grija zilei de mâine; urmează, la distanţă mare, sănătatea precară (aproximativ
23%) şi singurătatea (aproximativ 12%). Proporţia celor care manifestă
îngrijorare deosebită în legătură cu veniturile este foarte mare în familiile în
care capul de familie are, ca grad de instruire, cel mult şcoala generală.
Reflectarea veniturilor în condiţiile de trai

Ca şi în cazul altor categorii de populaţie afectate puternic de situaţia
economică a ţării, un procent însemnat (aproape 45%) din familiile vârstnice
ale căror venituri nu acoperă decât în mică şi în foarte mică măsură nevoile de
consum resimte acest efect, în primul rând, la consumul alimentar, deci la
capitolul fundamental al existenţei umane; aproape 30% din familiile respective
cunosc consecinţe negative la nevoile de sănătate, care la multe dintre
persoanele în vârstă sunt amplificate de rolul vital pe care îl are satisfacerea
acestora în menţinerea în viaţă; circa 14% din familii sunt afectate la nevoile de
îmbrăcăminte şi încălţăminte şi 11% la cele legate de locuinţă. Datorită
dificultăţilor întâmpinate în satisfacerea nevoilor menţionate mai sus, marea
majoritate a persoanelor intervievate a ajuns să ignore nevoile culturale, ceea ce
este un fenomen negativ grav, o expresie a căderii în sărăcie. Între aspectele
negative pe care le cunosc persoanele vârstnice în alimentaţia lor se înscriu

lipsa unor produse cu rol important în menţinerea vigorii şi sănătăţii, lipsa mai
multor sortimente de mâncare la masa principală şi altele.
În privinţa carenţelor referitoare la alimentele consumate, este de arătat
că, în săptămâna anterioară efectuării anchetei sociologice4, unele familii de
bătrâni (peste 10%) nu au consumat nici cea mai neînsemnată cantitate de
carne, lapte şi produse lactate, ouă sau fructe, iar din consumul a două treimi
din familiile respective a lipsit în întregime carnea; laptele şi produsele lactate,
ouăle, precum şi fructele n-au figurat în consumul a aproape jumătate din
numărul de familii incluse în anchetă.
Alimentaţia deficitară a unui număr însemnat din grupa persoanelor
vârstnice este relevată şi de numărul sortimentelor de mâncare consumate la
masa principală. Din totalul familiilor chestionate, circa 40% mănâncă un
singur fel, cu o pondere mare (două treimi) participând familiile ale căror
venituri medii lunare n-au depăşit, în octombrie 1998, 450.000 de lei. În cea
mai mare parte (peste patru cincimi), acestea sunt familii formate dintr-o
singură persoană, în principal văduve (şi văduvi) şi nu au copii sau nu locuiesc
la unul dintre ei. Prezenţa unui singur fel de mâncare la masa principală a celei
mai mari părţi din numărul persoanelor văduve îşi are explicaţia şi în
dezechilibrul familial rezultat din decesul partenerului de viaţă.
La întrebarea „Cum vă asiguraţi hrana zilnică?”, circa 38% din
persoanele văduve au răspuns: ”cu ajutorul rudelor” sau „recurgând la persoane
străine”, soluţiile acestea fiind întâlnite, frecvent, la persoanele de peste 80 de
ani, care, în marea lor majoritate, sunt neputincioase.
Insatisfacţia în ceea ce priveşte alimentaţia este pusă în evidenţă de
procentul ridicat al familiilor vârstnice (70%) care, la întrebarea „Cum apreciaţi
alimentaţia dvs.?”, au răspuns „necorespunzătoare”. Acest calificativ este
predominant la toate grupele de vârstă (cu oarecare atenuare la vârsta de peste
80 de ani), indiferent de pregătirea şcolară (singura excepţie făcând-o familiile
în care capul acestora n-are nici un fel de şcoală şi la care răspunsurile sunt
distribuite, în mod egal, între „corespunzătoare” şi „necorespunzătoare”).
Urmărind cele două variante de răspuns, în funcţie de gruparea familiilor după
venitul mediu pe persoană, se constată că proporţia celor care apreciază
alimentaţia proprie ca necorespunzătoare se situează între 75 şi 78% la grupele
cu venituri până la 450.000 de lei, după care, procentul scade, ajungând la 53%
la grupa cu venituri de peste 650.000 de lei.
Ca dotări gospodăreşti, dintre cele opt obiecte menţionate în
chestionar (aragaz cu gaze sau cu butelie, maşină electrică de spălat rufe,
frigider, aspirator, maşină electrică de călcat, radio, televizor şi autoturism)
4
La alegerea perioadei respective s-a ţinut seama de posibilităţile limitate ale memoriei majorităţii
oamenilor şi mai ales a celor în vârstă de a reţine asemenea informaţii pentru perioade mai mari sau
mai îndepărtate de momentul desfăşurării anchetei.
aproape 3% din gospodării deţin toate cele opt obiecte, inclusiv autoturism, iar
peste două treimi dispun de cinci până la şapte obiecte; numai şase din cele
236 se află în posesia unui singur obiect, în principal aragaz. Pe lângă aragaz şi
fier de călcat rufe, marea majoritate a familiilor vârstnice din Bucureşti are
televizor, radio şi frigider. Un asemenea inventar, care acoperă o parte mare
din cerinţele gospodăreşti este, în general, vechi, fiind procurat în perioada
activă a vieţii, în principal înainte de 1990.
În ceea ce priveşte locuinţa, este de arătat că mai mult de trei sferturi
din familiile de pensionari din Bucureşti cuprinse în anchetă sunt proprietare
ale spaţiilor locative în care se află, aproape 15% locuiesc în case ale copiilor
sau în spaţii cedate unor familii tinere, acestea din urmă asumându-şi
responsabilitatea întreţinerii persoanelor vârstnice foste proprietare, şi puţin
peste 7% din familii sunt chiriaşe în locuinţe de stat.
Peste 80% din locuinţele acestor familii au una sau două camere de
dormit, sub 15% (corespunzător procentului familiilor care locuiesc la copii sau
cu familii tinere cărora le-au cedat locuinţa în schimbul îngrijirii până la deces)
au trei camere şi circa 5% au mai mult de trei camere. Încălzirea locuinţelor a
peste 90% din familii este asigurată prin calorifere, în primul rând, şi prin sobe
cu gaze. Deşi 86% au apreciat că cheltuielile de întreţinere a locuinţei sunt greu
de suportat sau chiar insuportabile, numai 2% ar dori altă locuinţă pe motiv că
cea actuală este prea costisitoare. Paradoxul situaţiei se explică prin legătura
care se stabileşte în decursul anilor între om şi spaţiul în care locuieşte,
legătură, care, începând de la o anumită vârstă, devine foarte puternică, şi prin
imposibilitatea de a cumpăra o locuinţă nouă.
În familiile care şi-au exprimat dorinţa de a schimba locuinţa din
diverse motive (circa 18% din total), motivul cu ponderea cea mai mare (circa
44%) – exprimat, în principal, de cupluri – este spaţiul insuficient, existenţa
unei singure camere.
În ceea ce priveşte spaţiul locativ, cea mai mare parte din familiile
vârstnice bucureştene nu se confruntă cu probleme grave datorită asigurării
acestora cu locuinţe înainte de 1990.
Cumpărarea de articole de îmbrăcăminte şi de încălţăminte a
devenit un eveniment rar în viaţa familiilor vârstnice. La întrebarea „Vă
amintiţi când v-aţi cumpărat ultimul articol de îmbrăcăminte sau de
încălţăminte?” peste 73% din capii familiilor incluse în eşantion au răspuns
„nu-mi amintesc”, iar peste 16% şi-au delimitat perioada ultimelor achiziţii la
„acum doi-trei ani”. Procentul familiilor care au cumpărat asemenea articole în
ultimii doi ani este de numai 10%. Parţial, situaţia arătată îşi are explicaţia în
faptul că multe dintre articolele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte, ca de altfel
cea mai mare parte din bunurile din dotarea gospodăriei, sunt achiziţionate în
perioada activă a vieţii. Proporţia redusă a familiilor vârstnice care şi-au
îmbogăţit sau şi-au înnoit garderoba în ultimii ani are însă o determinare
economică puternică, şi anume, veniturile. Acest fapt este demonstrat de relaţia

dintre mărimea veniturilor medii pe persoană şi proporţia familiilor vârstnice
care au reuşit să realizeze unele cumpărături de articole din această categorie,
în ultimii doi ani. La grupele de familii cu venituri până în 550.000 de lei pe
persoană, proporţia celor care au achiziţionat cel puţin un articol de
îmbrăcăminte sau de încălţăminte a fost de numai 6,5%, pe când la grupele cu
peste 550.000 de lei a fost de aproape 30%, iar la grupa cu peste 650.000 de
lei, de 40%.
Starea sănătăţii - una dintre problemele grave

ale persoanelor de vârstă înaintată
Aşa cum se cunoaşte, la multe dintre persoanele în vârstă apar, în ceea
ce priveşte sănătatea, necazuri mari. În bună parte, deteriorarea sănătăţii
acestei categorii de populaţie îşi are explicaţia în reducerea vigorii
organismului, şi deci în diminuarea capacităţii sale de rezistenţă la acţiunea
agenţilor patogeni. În acest sens operează însă şi factorii provocatori de stres,
care, din păcate, în anii pe care îi parcurgem cunosc un proces de recrudescenţă
şi se manifestă cu deosebită putere îndeosebi în cazul bătrânilor.
În vederea radiografierii stării de sănătate a familiilor vârstnice din
Bucureşti incluse în eşantion, în chestionarul utilizat a fost formulată întrebarea
„Care este starea sănătăţii dvs.?”. La această întrebare, varianta de răspuns cu
ponderea cea mai mare (peste 50%) a fost „proastă”, după care a urmat
„mulţumitoare” (aproape 40%) şi „bună” (sub 10%). În plus, peste 90% din
persoanele intervievate suferă de diverse afecţiuni (slăbirea auzului, slăbirea
vederii, dificultăţi la mers, reumatism ş.a.), dintre care circa 28% au două şi mai
multe afecţiuni. Asemenea situaţii amplifică sentimentul de disconfort şi starea
de nemulţumire care se reflectă şi în modul de percepere a condiţiilor generale
de trai.
Proporţia precumpănitoare a răspunsului „proastă” este întâlnită nu
numai la persoanele de peste 80 de ani, dar şi la cele din grupele de vârstă mai
mică.
Starea sănătăţii este cea mai gravă problemă a multor familii de
pensionari. La întrebarea „Care consideraţi că este problema cea mai gravă a
vieţii dvs., în prezent?”, mai mult de o cincime din familii (23%) au răspuns
”sănătatea precară”, aceasta înscriindu-se pe locul doi după „insuficienţa
veniturilor”.
Datorită posibilităţilor pe care le oferă capitala sub aspectul asistenţei
medicale şi a unor deprinderi căpătate în perioada vieţii active, care la foarte
mulţi pensionari coincide cu anii dinainte de 1990, când serviciile medicale
erau asigurate, în principiu, gratuit, cei mai mulţi (peste 85%)din pensionari se
adresează persoanelor şi instituţiilor specializate pentru a se menţine în viaţă.
Procentul redus al celor care ignoră consultarea specialiştilor (puţin peste 4%)
este constituit, în principal, din familii ale căror membrii au un grad redus de
pregătire şcolară (cel mult o şcoală profesională).
Dacă recurgerea la servicii calificate de sănătate nu este o problemă în
cazul persoanelor vârstnice din Bucureşti, procurarea de medicamente
reprezintă un adevărat obstacol. Simptomatic este însă faptul că cele mai multe
familii (circa 60%) întâmpină dificultăţi din cauza lipsei de bani. Proporţia
familiilor aflate în această situaţie este majoritară în toate grupele de venituri
medii pe persoană, cu excepţia celei cu venituri de peste 650.000 de lei, dar
cunoaşte dimensiuni mai mari la grupele cu venituri sub 550.000 de lei. Relaţia
dintre venituri şi dificultăţile legate de procurarea de medicamente este
evidenţiată de următoarele date:
Tabelul nr.3
Ponderea familiilor de pensionari din Bucureşti care au întâmpinat dificultăţi în procurarea
de medicamente, pe grupe de venituri medii pe persoană, în octombrie 1998
- în % -
până la 250.001 - 350.001 - 450.001 - 550.001 - peste
250.000 lei 350.000 lei 450.000 lei 550.000 lei 650.000 lei 650.000 lei
55,0 70,8 66,2 51,6 54,5 46,7
Este de subliniat că un procent deloc neglijabil (peste 7%) din familiile

de vârstă înaintată din Bucureşti consideră că un impediment important în calea
procurării de medicamente este lipsa acestora în unităţile farmaceutice.
Timpul liber - spaţiul temporal nediversificat

Timpul liber pe care îl au familiile de pensionari din Bucureşti nu
cunoaşte o prea mare diversitate în modul de folosire. În ancheta efectuată s-a
urmărit, în principal, cunoaşterea modului de consumare a timpului zilnic din
afara programului de somn, masă şi alte necesităţi fiziologice.
Sănătatea şubredă a multora, veniturile insuficiente şi, într-o oarecare
măsură, lipsa unor deprinderi, le îngustează acestora câmpul opţiunilor pentru
destindere şi recreare. Peste 49% din familiile investigate, în principal cele cu
pregătire până la nivel de absolvent al şcolii generale, se mărginesc la una sau
la două modalităţi de utilizare a timpului liber, între care cele mai întâlnite sunt
"statul în pat” şi urmărirea programelor tv sau a emisiunilor de radio. Numărul
mare de răspunsuri la capitolul „stat în pat” îşi are explicaţia îndeosebi în
proporţia ridicată a persoanelor bolnave şi a celor cu dificultăţi la mers.
Circa 30% din familii apelează la trei variante de folosire a timpului
liber, acestea cuprinzând în plus faţă de cele menţionate mai sus, fie cititul unor
publicaţii (ziare, reviste) fie efectuarea de treburi gospodăreşti. Restul de
familii, aproximativ 20%, recurg, în mod frecvent la mai mult de trei modalităţi
de cheltuire a timpului liber; la aceste familii cunosc o frecvenţă mai mare sau
mai mică cititul presei şi al revistelor, urmărirea emisiunilor tv, ascultatul
programelor radio, efectuarea de treburi gospodăreşti, ajutorul dat copiilor (

care au familii ) şi lectura cărţilor.
Pe ansamblul familiilor cuprinse în anchetă, aproape 60% folosesc o
parte din timpul unei zile pentru urmărirea emisiunilor tv, această preocupare
ocupând primul loc în gama modalităţilor de folosire a timpului zilnic liber. Pe
locul următor (cu aproape 57%) în ceea ce priveşte modul de utilizare a
timpului unei zile de către familiile de pensionari se înscrie efectuarea de
treburi gospodăreşti în propria lor locuinţă. Poziţia a treia este ocupată de statul
în pat; aproape 38% din familii îşi petrec o parte din timp în acest mod, din care
mai mult de un sfert (în special suferinzii) se limitează numai la această
variantă de petrecere a timpului lor. Ascultatul radio-ului se plasează pe locul al
patrulea, fiind un gen de informare şi destindere ce interesează aproape 36%
din familiile de pensionari. Lectura unor publicaţii (ziare, reviste) ocupă locul
al cincilea şi este efectuat de ceva mai mult de o cincime din familiile incluse în
anchetă. Plimbările în oraş, lectura cărţilor şi ajutorul acordat copiilor sunt
întâlnite, ca modalitate de utilizare parţială a timpului zilnic, la 12 până la 15%
din familiile de pensionari; lectura de cărţi este o pasiune a aproape 13% din
totalul familiilor investigate şi este caracteristică mai ales persoanelor care au
absolvit un liceu sau o instituţie de învăţământ superior.
Datele obţinute prin ancheta efectuată în Bucureşti cu privire la
dorinţele exprimate de familiile de pensionari referitoare la „ceea ce ar trebui să
existe pentru o mai plăcută utilizare a timpului liber” arată o oarecare
resemnare din partea acestora; aproape 60% din familiile chestionate au dat
răspunsul „nu ştiu”. Printre soluţiile care s-au bucurat de un oarecare interes din
partea familiilor de pensionari se înscriu amenajarea de spaţii pentru întâlniri
(ca, de exemplu, cluburi), asigurarea de bilete de teatru şi operă la preţuri mai
reduse, acordarea de înlesniri în practicarea turismului.
Răspunsuri concludente
Sintetic, schimbările produse în condiţiile de viaţă ale familiilor de
pensionari, în perioada tranziţiei, sunt redate de modul cum percep aceste
familii situaţia lor actuală în raport cu perioada dinainte de 1990. Aprecierile pe
care le-au făcut cele mai multe dintre familiile bucureştene incluse în anchetă
în legătură cu nivelul de trai propriu din octombrie 1998, comparativ cu
perioada anterioară anului 1990, scot în evidenţă existenţa unei proporţii mari
de nemulţumiţi. La întrebarea „Cum apreciaţi nivelul dvs. de trai, în prezent,
comparativ cu situaţia dinainte de 1990?”, peste 83% din cei intervievaţi au
răspuns „mai scăzut” şi mai puţini de 6% au menţionat „mai ridicat”.
Preponderenţa familiilor care au dat un răspuns negativ este întâlnită la toate
grupele de vârstă, indiferent de nivelul de pregătire şcolară şi de venitul mediu
pe persoană.
Comparativ cu situaţia din 1996, potrivit aprecierilor aceloraşi familii,
condiţiile de trai din octombrie 1998 au cunoscut o uşoară modificare în sens

pozitiv. Astfel, la întrebarea „Cum sunt condiţiile dvs. de trai, în prezent, faţă
de 1996?” varianta de răspuns „mai proaste” a fost dată de aproape 70% din
familii, cu circa 14 puncte procentuale mai puţini, comparativ cu situaţia
dinainte de 1990; peste un sfert din total a apreciat „aceleaşi”.
Sănătatea precară, nivelul foarte redus al pensiilor faţă de nevoile reale
de consum, le determină pe cele mai multe familii de pensionari (peste 86%) să
vadă în mărirea pensiei unica soluţie de îmbunătăţire a situaţiei lor. Ţinând
seama de situaţia reală şi de faptul că pensiile nominale au rămas mult în urmă
faţă de creşterea preţurilor la bunurile şi serviciile de consum şi mai ales faţă de
preţurile bunurilor şi serviciilor pe care pensionarii trebuie să şi le asigure
vrând nevrând (cum ar fi serviciile referitoare la întreţinerea locuinţei, unele
produse alimentare ş.a.), opţiunea pentru o asemenea soluţie nu poate fi privită
ca o dorinţă absurdă.
Prestarea de activităţi suplimentare este considerată ca o cale de ales
de un procent mic (sub 4%) din aceste familii şi reprezintă, în mod normal,
opţiunea unor pensionari care nu depăşesc vârsta de 70 de ani, având ca
pregătire şcoala generală, şcoala profesională sau liceul. Alte soluţii, între care,
primirea de ajutor social, îngrijirea din partea unor persoane şi mai ales
internarea într-un cămin de bătrâni sunt privite cu interes de un număr
insignifiant de pensionari. Reţinerea în masă faţă de internarea în cămine de
bătrâni este relevată şi de răspunsurile date la întrebarea „În viitor intenţionaţi
să vă internaţi într-un cămin de bătrâni?”, aproape 93% din cei intervievaţi au
răspuns „nu”, 6,4% şi-au exprimat indecizia prin „nu ştiu” sau prin „mă voi
interna dacă...”; numai sub 1% au răspuns categoric „da”. Situaţia de mai sus
este, întrucâtva, în contradicţie cu răspunsul referitor la singurătate ca problema
cea mai gravă a vieţii lor, răspuns dat de peste 11% din bătrânii intervievaţi, dar
este explicabilă prin teama de necunoscut şi mai ales prin neadmiterea
despărţirii, pentru restul vieţii, de mediul cu care sunt obişnuiţi.
SITUAŢIA VÂRSTNICILOR INTERNAŢI ÎN CĂMINE
Deşi numărul persoanelor de vârstă înaintată internate în cămine de

pensionari şi de bătrâni, în cămine-spital, reprezintă o proporţie redusă în
totalul populaţiei aflate la vârsta a "treia", colectivul de cercetători care au avut
ca subiect de studiu analiza condiţiilor de viaţă ale familiilor de bătrâni din
Bucureşti a considerat că este necesar să-i ia în seamă şi pe aceştia. Ca şi în
cazul persoanelor neinstituţionalizate, pentru a obţine informaţii utile s-a recurs
la un chestionar tip, pe care l-au completat operatorii trimişi de ICCV (la
sfârşitul lunii iunie şi începutul lui iulie 1998) în căminele în care există bătrâni
fără probleme psihice, apţi să dialogheze corect cu un interlocutor5.
Premise ale analizei

În total, au fost intervievate 47 de persoane, dintre care 19 bărbaţi şi 28
de femei, majoritatea (39) provenind din Bucureşti. Aproape 94% aveau, la data
efectuării anchetei, peste 65 de ani, iar grupa de vârstă preponderentă (aproape
30%) era constituită din persoane având între 76 şi 80 de ani.
Sub aspectul statutului socio-profesional din perioada activă, ponderea
cea mai mare, aproape 43%, o deţin foşti muncitori, după care urmează foşti
intelectuali (peste 19%) şi funcţionari (aproape 15%). Perioada de când se aflau
persoanele respective în cămin este de până la 2 ani şi peste 4 ani, câte 38,3% şi
între 2 şi 4 ani 23,4%.
Este de reţinut că ceva mai mult de jumătate din numărul celor cuprinşi
în anchetă nu au copii în viaţă şi de aici şi existenţa unor dificultăţi mari în
asigurarea de sprijin la bătrâneţe, dacă ar fi rămas în afara căminului. Sunt însă
şi persoane care au unul şi chiar mai mulţi copii, procentul acestora fiind de
aproape 49%. Totodată, peste 53% din total aveau rude apropiate, din care 64%
– surori şi fraţi. În segmentul bătrânilor asistaţi care au copii, peste o treime au
urmaşi care fac parte din categoriile socio-profesionale cu pregătire superioară,
fiind intelectuali.
Internarea celei mai mari părţi dintre bătrânii chestionaţi (peste 55%) a
fost rezultatul propriului lor demers. Ca număr (şi procent) depăşesc proporţia
celor care nu au copii în viaţă. Intervenţia copiilor pentru internarea părinţilor
în cămine de pensionari sau în cămine-spital a ocupat, pe ansamblul lotului
cuprins în anchetă, locul ultim între situaţiile posibile; dintre cele 47 de
persoane chestionate, numai 5 (10,5%), toate de sex feminin, au fost internate
de copii.
Motivul cel mai frecvent întâlnit, atât la bărbaţi cât şi la femei, pentru
internarea în cămin este imposibilitatea persoanelor respective de a se
întreţine singure. Un asemenea motiv este întâlnit, în proporţii diferite, la
toate grupele de vârstă şi este menţionat de asistaţii proveniţi din toate
grupele socio-profesionale. Jumătate din numărul celor care au invocat motivul
menţionat mai sus sunt persoane fără urmaşi. Pe locul următor în seria cauzelor
care au dus la internarea în cămin, figurează lipsa unui spaţiu de locuit.
Jumătate din aceste persoane nu au urmaşi, iar o parte din cealaltă jumătate au
chiar doi sau trei copii în viaţă.
Neputinţa de a se întreţine singuri şi lipsa unui spaţiu de locuit au
determinat aproape 96% din persoanele intervievate să recurgă la internarea în
cămine. Alte motive, cum ar fi singurătatea şi stările conflictuale din familie, nu
5
Ancheta s-a desfăşurat în Căminul de pensionari nr.1, Căminul de bătrâni nr.5, Căminul de bătrâni
nr.6 şi Căminul spital de Geriatrie şi Gerontologie nr.1.
au avut o contribuţie însemnată în alegerea căminului ca soluţie de asigurare a

unei bătrâneţi mai liniştite.
În chestionarul utilizat a fost inclusă şi întrebarea: "Sunteţi vizitat(ă) de
anumite rude sau de prieteni (prietene)?" Cei mai mulţi dintre aceştia (28 de
persoane, adică 58%) se bucură de vizite des. Între cei cărora li s-au pus
întrebări există însă un număr însemnat de bătrâni care nu beneficiază de nici
un fel de relaţii cu oameni din afara căminului.
Aprecieri asupra condiţiilor de viaţă din cămine

Pentru o analiză cât mai completă asupra situaţiei bătrânilor bucureşteni
cuprinşi în cămine a fost necesară cunoaşterea opiniei celor chestionaţi asupra
hranei şi condiţiilor de cazare, asupra condiţiilor de îngrijire a sănătăţii,
asupra modului în care îşi petrec timpul şi asupra altor aspecte. În fapt, starea
de mulţumire sau de nemulţumire a persoanelor asistate este concludentă pentru
aprecierea condiţiilor de viaţă din căminele de bătrâni.
La întrebarea: "Cum vi se pare, sub aspect calitativ, mâncarea
consumată de dvs. la cămin?" cei mai mulţi dintre cei chestionaţi (31 persoane,
respectiv aproape două treimi) au răspuns "foarte bună" şi "bună";
"satisfăcătoare" a fost răspunsul dat de 10 persoane (puţin peste o cincime din
numărul total), iar 6 persoane (cam o optime) au apreciat mâncarea ca fiind
"proastă" şi " foarte proastă".
Cantitativ, mâncarea oferită asistaţilor este considerată ca suficientă
de două treimi din aceştia, proporţia celor care au făcut o asemenea apreciere
fiind aproximativ egală în rândul ambelor sexe. Puţin peste o cincime din cei
intervievaţi consideră că se dă multă mâncare şi circa o optime (6 persoane)
apreciază că aceasta este insuficientă.
Condiţiile de cazare din cămin sunt apreciate ca bune şi satisfăcătoare
de aproape toate persoanele internate, incluse în lot; astfel, şapte din zece au
făcut aprecieri pozitive. În căminele în care s-a desfăşurat ancheta, într-o
cameră se află, în medie, 4-5 persoane.
Deoarece multe dintre persoanele internate în căminele de bătrâni au o
sănătate şubredă6, iar majoritatea suferă de diverse afecţiuni (ale aparatului
cardio-vascular şi locomotor, miopie, hipoacuzie ş.a.), asistenţa medicală
permanentă şi de calitate reprezintă o cerinţă esenţială a acestor cămine.
Informaţiile obţinute prin anchetă arată că mai mult de un sfert din persoanele
chestionate au o sănătate nesatisfăcătoare, iar numărul persoanelor fără nici o
afecţiune este relativ mic, de 8 persoane.
Referitor la condiţiile de îngrijire a sănătăţii bătrânilor din cămin,
peste 80% din persoanele întrebate au răspuns că acestea sunt bune şi peste
6
La o întrebare din chestionar, şi anume "Ce afectează cel mai puternic starea dvs. sufletească?", 16
persoane (peste o treime din cei intervievaţi) au răspuns:"boala".
10% au menţionat că sunt satisfăcătoare, iar restul (sub 10%) le-a considerat
nesatisfăcătoare. Este de menţionat că fiecare dintre căminele vizitate dispune
de cabinet medical şi este deservit de cel puţin un medic, de personal sanitar cu
pregătire medie, de infirmieri, de îngrijitoare, iar unele şi de masori. Măsura în
care căminele de bătrâni sunt asigurate cu aparatură medicală, medicamente,
pansamente ş.a. nu a fost obiect de studiu în cadrul temei de faţă.
În ansamblul condiţiilor de viaţă a bătrânilor internaţi în cămine, un rol
important îl deţine folosirea timpului liber, acesta ocupând tot spaţiul
temporar care depăşeşte timpul afectat dormitului, mesei etc. Datorită unor
limite ce decurg din traiul în comun, din vârsta înaintată a persoanelor asistate,
din starea de sănătate a acestora, folosirea timpului liber nu cunoaşte un evantai
prea larg de variante, dar satisfacerea cu uşurinţă a unor preferinţe contribuie
din plin la asigurarea unui grad ridicat de satisfacţie. Mijloacele de care dispun
căminele de bătrâni pentru destindere sunt apreciate, de marea majoritate a
persoanelor chestionate (peste 85%), ca fiind corespunzătoare dorinţelor lor.
Din informaţiile obţinute prin ancheta efectuată rezultă că cei mai mulţi
dintre bătrânii întrebaţi urmăresc emisiunile tv. Pe locul următor, în ansamblul
posibilităţilor de folosire a timpului liber, se situează discuţiile cu alte persoane;
statul în pat, cititul ziarelor şi lectura unor cărţi de beletristică ocupă locurile
următoare între preferinţele manifestate de asistaţi; lectura unor cărţi de ştiinţă
captivează interesul unui număr mic de persoane, în principal din rândul celor
care au desfăşurat munci intelectuale. În cadrul lotului luat în analiză, poziţia
principală o ocupă persoanele care îmbină cel puţin două modalităţi de utilizare
a timpului liber, acestea constând, în principal, în statul în pat şi discuţiile cu
alte persoane sau lectura ziarelor.
Relaţiile interumane
Date fiind sensibilităţile mari ale persoanelor în vârstă,
comportamentul personalului care lucrează în căminele de bătrâni are o
importanţă deosebită în asigurarea bunei dispoziţii la asistaţi. La întrebarea
"Cum apreciaţi modul în care se comportă personalul căminului faţă de dvs.?",
cei mai mulţi (41, adică peste 87%) au dat răspunsul "receptiv la solicitările
mele", după care urmează, la mare distanţă, "indiferent"; răspunsurile "ostil" şi
"agresiv" au reprezentat excepţii. Aprecierea pozitivă a atitudinii personalului
pus în slujba celor internaţi este o sursă importantă pentru liniştea şi calmul
acestora.
Comunicarea, ca expresie a sociabilităţii, are cadrul asigurat prin
prezenţa, în aceeaşi cameră de dormit sau în sala de mese, a mai multor
persoane. Dacă gradul ridicat de compatibilitate dintre acestea este sursă de
bună dispoziţie, incompatibilitatea este un neajuns, cu efecte inverse. Însuşi
faptul că discuţiile cu alte persoane ocupă locul doi între modalităţile de
petrecere a timpului arată cât de importantă este existenţa unor relaţii plăcute cu
celelalte persoane din internat pentru fiecare asistat. Din sondajul efectuat
rezultă că nemulţumirea în ceea ce priveşte aceste relaţii reprezintă o excepţie.
46 dintre persoanele chestionate au apreciat aceste relaţii ca bune şi
satisfăcătoare, cele mai multe (28), considerându-le bune.
Răspunsuri de sinteză
Pentru a cunoaşte în ce măsură s-au acomodat cu viaţa din cămin,
persoanelor intervievate li s-au pus următoarele întrebări: "Cum apreciaţi viaţa
în căminul în care vă aflaţi?" şi "Aţi dori să părăsiţi căminul şi să locuiţi în altă
parte?"
La prima întrebare, în contrast cu răspunsurile date la majoritatea
întrebărilor care vizează condiţiile de viaţă şi relaţiile interumane, un număr de
11 persoane, deci peste 23% din total, au răspuns "mai degrabă neplăcută";
restul a ales varianta "mai degrabă plăcută".
Numărul celor care ar dori să plece din cămin este apropiat de cel
menţionat mai sus (12) şi corespunde cu numărul celor care au urmaşi direcţi.
În grupa persoanelor care manifestă tendinţe centrifuge faţă de cămin, cu o
pondere mai însemnată se înscriu cele care au un stagiu de asistat de 2 la 4 ani,
la care amintirea vieţii de familie, cea petrecută în anii anteriori internării,
revine cu putere. În acest sens sunt simptomatice şi răspunsurile date la
întrebarea "Ce afectează cel mai puternic starea dvs. sufletească?"; doisprezece
din cei chestionaţi (respectiv peste 25%) au răspuns "dorinţa de a fi între cei
apropiaţi", iar 15 (32%) au menţionat "singurătatea". Dacă la numărul celor de
mai sus se adaugă şi cazurile marcate de sentimentul inutilităţii (5), avem o
imagine destul de completă a stărilor de spirit posibile în cămin.
Numărul persoanelor care au răspuns afirmativ la întrebarea "Puteţi şi
doriţi să desfăşuraţi activităţi folositoare altora?" a fost relativ însemnat,
respectiv de 12, ceea ce înseamnă mai mult de a patra parte din total. Între
activităţile apreciate ca fiind la îndemână se înscriu: îngrijirea de copii (în cazul
femeilor), meditaţii (preferinţe manifestate de foşti intelectuali), muncă de
birou şi altele.
***
Deşi multe dintre concluziile desprinse din analiza stării de spirit a

bătrânilor internaţi în cămine sunt apăsătoare, există destule aspecte care arată
că sunt asigurate condiţii pentru o viaţă fără griji, aspecte ce pot fi amplificate
prin mărirea fondurilor alocate acestor instituţii. Cel puţin parţial, nostalgia faţă
de viaţa de familie poate fi atenuată printr-o atenţie şi mai mare din partea
personalului angajat în cămine. Nu trebuie uitat că oamenii simt permanent, dar
mai ales la bătrâneţe nevoia unei protecţii, unei îngrijiri atente şi binevoitoare.
CONCLUZII DE ANSAMBLU
Datele referitoare la situaţia populaţiei vârstnice din Bucureşti pun în

evidenţă existenţa unor dificultăţi serioase în viaţa acestei categorii de oameni.
Cei ale căror venituri lunare, pe persoană (în fapt venituri din pensie), nu
depăşeau, în octombrie 1998, 550.000 de lei, şi aceştia reprezintă marea
majoritate, trăiesc în condiţii grele.
Privaţiunile de ordin alimentar sunt cele care se resimt cel mai puternic.
În acest sens acţionează nu numai nivelul veniturilor şi preţurile diverselor
mărfuri alimentare, dar şi dinamica unor cheltuieli de la care nu se poate
sustrage nici un orăşean, cum sunt cele legate de întreţinerea locuinţei, şi a unor
cheltuieli determinate de starea precară a sănătăţii, cheltuieli care, în multe
cazuri, sunt permanente.
De pe lista de cumpărături recente a majorităţii persoanelor de vârstă
înaintată lipsesc articolele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte. Această situaţie
se explică nu atât prin faptul că asemenea articole se înnoiesc la intervale mai
mari sau mai mici, cât mai ales prin orientarea unei părţi însemnate din pensie
spre stingerea anumitor obligaţii şi pentru rezolvarea unor nevoi stringente,
cum sunt cele de sănătate.
Din motivele de mai sus, ca şi din altele, mulţi din bătrânii care se
ocupă singuri de viaţa lor şi de modul cum trăiesc sunt prizonierii unor stări de
spirit nefavorabile. Deoarece pensionarii constituie o parte însemnată din
populaţie, asemenea stări nu pot fi ignorate nici de organismele statale şi nici de
societatea civilă.
Cea mai importantă soluţie pentru îmbunătăţirea stării de spirit a acestei
categorii de populaţie este, cum bine se ştie, reajustarea pensiilor, ţinându-se
seama, în permanenţă, de creşterea veniturilor salariale medii şi mai ales de
urcarea preţurilor. Întârzierile în calea transpunerii în fapt a acestei soluţii,
explicabile prin realităţile economice (ineficienţa economică sau eficienţa
scăzută, lipsa de resurse financiare între altele şi din cauza neonorării
obligaţiilor către fondul de pensii a multora din marile societăţi comerciale)
agravează situaţia. Prevederile din noua Lege a pensiilor (mai ales cele
referitoare la creşterea treptată a vârstei de pensionare şi de constituire a unui
fond privat de pensii), îşi vor exercita efectul pozitiv numai asupra generaţiilor
viitoare de pensionari.
Menţinerea în activitate, după pensionare, a persoanelor vârstnice apte
de muncă constituie o cale de completare a veniturilor. Această cale – cu
posibilităţi mari de aplicare în Bucureşti – ar avea rol benefic şi asupra
mersului treburilor în diverse domenii, dată fiind experienţa şi priceperea
dobândite de multe dintre aceste persoane şi ar contribui la menţinerea sănătăţii
lor. Pentru o parte din pensionari, acest ultim efect este asigurat prin efortul
depus pentru efectuarea unor activităţi neremunerate, cum ar fi îngrijirea
nepoţilor (în cazul celor care au urmaşi) sau realizarea unor lucrări în
gospodăria proprie sau a copiilor.
În cazul bătrânilor cu probleme de sănătate care nu acceptă internarea în
cămine sau nu se pot interna – din cauza numărului mic de asemenea instituţii
şi de locuri – se impune o creştere a contribuţiei organizaţiilor neguver-
namentale. Acestea pot interveni, prin personal calificat, cu aptitudini adecvate,
în sensul ajutorării vârstnicilor neputincioşi.
Deşi nu sunt prea agreate, căminele de bătrâni şi căminele-spital pot
constitui o variantă de soluţionare a problemelor unui număr crescând de
persoane incapabile să-şi rezolve singure problemele de viaţă. Pentru mărirea
contribuţiei acestor instituţii, este necesar să crească numărul lor şi al locurilor
de care dispun, şi mai ales să aibă loc creşterea calităţii prestaţiilor specifice.
PROBLEME ACTUALE
ALE OCUPĂRII FORŢEI DE MUNCĂ DIN ROMÂNIA
MARIANA STANCIU
Tendinţe pe piaţa muncii din România, în anii ’90
La începutul anilor ’90, numeroşi oameni politici, autohtoni şi străini,

vorbeau, cu inocenţă şi entuziasm, despre aplicarea unei terapii de şoc asupra
economiei româneşti. De atunci, economia românească a trecut într-adevăr prin
unele transformări radicale. În ce măsură însă şocurile schimbărilor au fost
aplicate potrivit unei viziuni terapeutice rămâne un fapt discutabil. Discutabilă
este şi lungimea intervalului de timp în care un organism socio-economic, chiar
sănătos şi echilibrat pe unele dimensiuni, ar putea îndura în condiţii acceptabile,
aplicarea unei terapii de şoc. Cert este că în România – care s-a prezentat la
linia de pornire a reformei cu nenumărate domenii vulnerabile şi excesiv
sensibilizate – reforma economică s-a dovedit un proces extrem de inerţial,
desfăşurat pe fondul unei crize sociale continuu acutizate. Ca urmare, la
începutul anului 1999, problemele economice din România se discutau în
termeni tranşanţi şi deosebit de duri. Pragul de suportabilitate a populaţiei faţă
de austerităţile economice impuse de conjunctura generală, a depăşit demult
punctul critic, într-un moment în care România are de ales între două
alternative, una mai dezarmantă decât alta. Ori intră în incapacitate de plată a
datoriei sale externe, or acceptă aplicarea unor politici publice de extremă
austeritate, care îi vor descuraja pe toţi eventualii investitori străini ce ar mai
îndrăzni să vină. Într-o astfel de situaţie, orice analist social pertinent şi imun la
intoxicaţiile ideologice de tot felul, s-ar putea întreba, pe bună dreptate, ce
raţiune i-a determinat pe români să se angajeze pe un drum sigur al adâncirii
sărăciei, la capătul căruia instituţiile statului sunt nevoite să-şi recunoască
neputinţele ori, în alţi termeni, dependenţa autorităţii şi puterii lor de bunul plac
al unor organizaţii ca Fondul Monetar Internaţional sau Consiliul Europei, care,
după zece ani de la abdicarea comunismului, nu s-au hotărât încă dacă să
sprijine în mod real reforma economică din România.
Cum era de aşteptat, privatizarea unităţilor de producţie româneşti a
demarat şi se derulează relativ greu, ca urmare a lipsei de capital, dar şi a unor
repetate ezitări, suspiciuni ideologice sau blocaje birocratice. De aceea, în
prezent nu se poate vorbi despre o privatizare consistentă decât în agricultură şi
în unele servicii, fără ca aceasta să însemne că, în aceste sectoare, ar fi crescut
CALITATEA VIEŢII, anul 10, nr.1-2/1999, p. 61-71

62 MARIANA STANCIU
productivitatea muncii. În anii ’90, au fost lichidate şi unele activităţi

nerentabile sau redundante din industrie. Acest roces nu a fost însoţit însă de
retehnologizări masive în întreprinderile care au rămas, sau de înfiinţarea
masivă a unor noi locuri de muncă, aşa cum se spera la începutul anilor ’90. Ca
urmare, în vara anului 1998, ponderea populaţiei ocupate din România
reprezenta doar 49,8% din totalul populaţiei1, în condiţiile în care valul
concedierilor abia avea să înceapă. Din populaţia ocupată, 58,4% erau salariaţi,
47% lucrând încă în industrie. La sfârşitul anului 1998, rata şomajului la nivel
naţional atinsese 10,3%, cele mai afectate judeţe fiind Vaslui (18%), Hunedoara
(18,2%), Brăila (17,8%), Botoşani (16,6%). În Municipiul Bucureşti, rata
şomajului era de (5,1%)2.
Anul 1995 a marcat momentul în care ponderea populaţiei ocupate în
sectorul privat a depăşit-o pe aceea a populaţiei ocupate în sectorul public.
Aceasta însă nu înseamnă că sectorul privat a reuşit să devină o alternativă
economică viabilă, reală, care să preia o parte însemnată din sarcinile sociale
ale bugetului public, chiar dacă sectorul privat, pe ansamblu, s-a dovedit un mai
conştiincios contribuabil decât întreprinderile de stat. Odată cu declanşarea
primilor paşi ai reformei, mecanismul economic românesc intră într-un blocaj
financiar din ce în ce mai avansat (în ciuda ştergerii unor datorii ale
întreprinderilor nerentabile de către stat), ca urmare a menţinerii în funcţiune a
unor coloşi industriali ce nu produc decât pierderi economice şi probleme
sociale.
De-a lungul anilor ’90, cel mai mare număr de salariaţi se menţine
totuşi în industrie, deşi a existat o tendinţă continuă de diminuare a acestuia. În
construcţii, numărul salariaţilor a atins o valoare de vârf în anul 1993 (536 mii
persoane), după care acesta a scăzut continuu. O tendinţă de scădere a
numărului de salariaţi s-a înregistrat şi în agricultură, transporturi, tranzacţii
imobiliare şi unele servicii. O oarecare creştere a numărului de salariaţi s-a
produs în domeniul sănătăţii şi al asistenţei sociale (cu aprox. 5,5% în anul
1997 comparativ cu anul 1992)3.
Rata şomajului BIM4 a avut o valoare de vârf în anul 1994 (10,9%) şi
una de minim în anul 1996 (6,6%). La nivelul anului 1998, deşi bărbaţii
deţineau o pondere mai mare decât femeile în numărul total al şomerilor BIM,
ratele şomajului pe sexe erau foarte apropiate, ca urmare a diferenţierilor
favorabile bărbaţilor în ceea ce priveşte gradul de ocupare. Cele mai ridicate
rate ale şomajului, în anul 1998, au fost înregistrate în mediul urban, la grupele
de vârstă între 15-24 ani (25,6%) şi 25-34 ani (8,2%). Durata medie a şomajului
1
Calculat pe baza datelor din „Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO). Trimestrul II
1998”, CNS, p.15.
2
Buletin Statistic lunar nr. 12/1998, CNS.
3
Unde nu se specifică altă sursă, datele provin din „România în cifre”, Breviar statistic 1998, CNS, p.9.
4
BIM - Conform criteriilor Biroului Internaţional al Muncii.
PROBLEME ACTUALE ALE OCUPĂRII FORŢEI DE MUNCĂ 63
a fost de 18,0 luni, cea mai mare durată a şomajului, de 20,4 luni, înregistrându-
se la grupa de vârstă 35-49 ani.
Raportul de dependenţă economică, exprimat prin numărul persoanelor
neocupate (inactive sau în şomaj) ce revin la 1000 persoane ocupate, a fost în
trimestrul II al anului 1998, de 1007 persoane, adică mai mare decât în
trimestrul II 1997 cu 26 persoane.
Cele mai multe conflicte de muncă (384) s-au declanşat în anul 1994,
când s-a produs şi cel mai ridicat număr de greve (33).
În anul 1997 a avut loc o creştere fără precedent a numărului
accidentelor colective de muncă (50), numărul accidentaţilor fiind de 248, din
care 67 mortal.
Analizând evoluţia netă a mobilităţii populaţiei ocupate pe principalele
activităţi ale economiei româneşti observăm următoarele:
- ponderea populaţiei ocupate în agricultură a crescut de la 28,9% în
anul 1991 la 34,6% în anul 1996, un moment de vârf al ocupării în această
ramură înregistrându-se în anul 1994 (35,6%)5;
- ponderea populaţiei ocupate în industrie, pe ansamblu, a scăzut de la
35,3% în anul 1991, la 29,2% în anul 1996, un punct de minim înregistrându-se
în anul 1995 (28,6%); în interiorul sectorului, cea mai ridicată mobilitate a
existat în industriile prelucrătoare, a căror pondere ca ocupare a forţei de muncă
a variat între 31,3% (în 1991) şi 24,5% (în 1996), cu un moment de minim în
anul 1995 (24,2%); în intervalul 1991-1996, în industria energetică a avut loc o
creştere a ponderii ocupării cu 0,6%;
- activităţile comerciale au ocupat forţa de muncă într-o proporţie
cuprinsă între 6,5% (1991) şi 8,2% (1996) cu un moment de vârf în anul 1995
(9,5%);
- populaţia ocupată în transporturi a scăzut de la 5,5% (1991) la 4,8%
(1996) cu un punct de minim în anul 1994 (4,6%).
În vara anului 1998, persoanele care desfăşurau activităţi în sectorul
privat reprezentau 56,6% din totalul persoanelor ocupate6. În sectorul public
mai lucra doar 36,9% din populaţia ocupată, ponderea acesteia aflându-se într-o
scădere continuă. Cea mai mare parte a persoanelor ocupate în activităţi
neagricole (59,3%) lucrau în sectorul public, în timp ce sectorul privat era
dominat (93,4%) de activităţile agricole. Ponderea lucrătorilor pe cont propriu
şi a lucrătorilor familiali neremuneraţi era de 40% din totalul persoanelor
ocupate, iar la momentul respectiv (trimestrul II 1998), aceasta se afla în
creştere. În mediul rural se găseau 91,2% dintre lucrătorii pe cont propriu şi cei
neremuneraţi, femeile reprezentând 52,3% din total.
5
În continuare, unde nu se specifică altă sursă, datele au fost preluate din „Anuarul Statistic al
României”, 1997, CNS, Cap. 3. Forţa de muncă.
6
„Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), trimestrul II 1998”, CNS, p.21-23.
64 MARIANA STANCIU
În anul 1998, mai mult de jumătate dintre persoanele ocupate în

sectorul privat erau femei, bărbaţii predominând în sectorul public. În ramurile
agricole, mai mult de jumătate dintre lucrători erau femei (51,1%), iar în vârstă
de 50 de ani şi peste, în proporţie de 52,8%. Persoanele ocupate în ramurile
neagricole deţineau procente semnificative în industria prelucrătoare (35,1%) şi
în comerţ (14,2%), tendinţele semnalând scăderea treptată a numărului de
angajaţi din industria prelucrătoare, şi creşterea angajamentelor în comerţ.
La nivelul anului 1998, persoanele ocupate cu program complet de
lucru reprezentau 83,9% din total (98,4% dintre salariaţi, 99,5% dintre patroni,
63,6% dintre lucrătorii pe cont propriu), numărul acestora aflându-se în scădere
(cu 2,3% mai puţin în trimestrul ll faţă de trimestrul l). Pentru 79,8% dintre
lucrătorii care aveau program complet, durata obişnuită a săptămânii de lucru
era de cel puţin 40 de ore.
În paralel cu evoluţiile de mai sus, analiştii economici sesizează şi
formarea unei tendinţe de multiplicare a eforturilor populaţiei active de a se
angaja în susţinerea unor ocupaţii conjuncturale sau suplimentare, cu un grad
mai mare ori mai mic de stabilitate, în vederea suplimentării veniturilor
familiale.
Persoanele care desfăşurau activităţi secundare pe lângă activitatea
principală reprezentau 6,1% din populaţia ocupată, proporţii mai ridicate
înregistrându-se la bărbaţi (7,7%) şi în mediul rural (9,8%). Cele mai
numeroase persoane care desfăşurau o activitate secundară aveau o vârstă între
35-49 de ani.
Rata subocupării în funcţie de timpul de lucru (procentul populaţiei
subocupate în totalul populaţiei ocupate din aceeaşi categorie) era de 2,8% în
trimestrul ll 1998, valoarea cea mai ridicată a acestui indicator înregistrându-se
la tineri (7,5%). Pentru anul 1998, datele statistice indică o tendinţă de creştere
a ratei subocupării, comparativ cu anul 1997, mai ales în mediul urban şi pentru
persoanele de sex feminin.
Cifrele de mai sus atestă că, în ciuda inerţiei procesului de reformă, atât
în interiorul fiecărui sector, cât şi între sectoarele economiei naţionale,
mobilitatea forţei de muncă a fost relativ ridicată în anii ’90. Totuşi, acest
fenomen nu a atins cotele care ar fi fost de aşteptat dacă s-ar fi aplicat
consecvent măsurile de restructurare impuse prin planul de reformă. Efectele
certe imediate ale declanşării restructurărilor economice în planul ocupării
forţei de muncă s-au concretizat, în primul rând, prin înregistrarea unor pierderi
mari în utilizarea stocului de calificare a populaţiei active şi declanşarea unui
proces de relativă agrarizare a economiei. Acest din urmă fenomen a devenit
mai pregnant în anul 1997 când fluxul general al migraţiei urban-rural a crescut
de la 23,4% (în 1996) la 26,8%7. Ponderea tot mai ridicată a şomajului urban şi
restituirea în proprietate a terenurilor agricole, prin Legea nr. 18/1991, au fost
7
Analize Demografice. Situaţia Demografică a României în anul 1997, CNS, 1998, p.35.
principalii factori care au favorizat schimbarea tendinţei de lungă durată a

fluxurilor migratorii din ţara noastră. Migraţia de revenire din urban în rural a
fost mai intensă în judeţele mai puţin dezvoltate economic din apropierea
oraşelor Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Pe ansamblu, migraţia din ultimii ani s-a abătut
de la principiul „destinaţia este mai dezvoltată economic decât originea”.
Migraţia persoanelor, în funcţie de nivelul de instruire, a prezentat, în
ultimii ani, o oarecare constanţă: absolvenţii învăţământului primar şi gimnazial
au reprezentat 36,1% din totalul migraţiei, cei din învăţământul profesional,
liceal şi postliceal 51%, iar absolvenţii învăţământului superior 9,3%, o uşoară
creştere existând pentru persoanele cu nivel de instruire mediu.
Din datele CNS rezultă că, la nivelul anului 1997, persoanele în vârstă
de peste 14 ani, care şi-au schimbat domiciliul, au declarat că sunt: 37,3%
salariaţi (38,4% în 1996), 24,6% casnice (23,5% în 1996), 7,2% şomeri (6,6%
în 1996) şi 5,3% patroni, lucrători pe cont propriu sau asociaţi (5,9% în 1996).
Cel mai înalt grad de mobilitate s-a înregistrat în rândurile persoanelor în vârstă
de muncă, remarcându-se tinerii între 20-29 ani (pondere o treime).
Este ştiut, modernizarea unei economiii nu poate avea loc fără creşteri
în sfera investiţiilor şi, în orice caz, nu în sensul creşterii ponderii populaţiei
ocupate în agricultură. În fapt, agrarizarea economiei româneşti nu constituie
atât un rezultat proiectat al unei intenţii de reformă, cât este o mişcare naturală
a populaţiei active spre singurul sector care mai poate asigura premisele unei
economii de subzistenţă.
Ca şi celelalte sectoare ale economiei, agricultura trece printr-o
perioadă de criză, toate componentele sistemului agricol fiind mai mult sau mai
puţin afectate. În esenţă, criza sectorului agricol vizează subutilizarea
potenţialului de producţie dat de condiţiile pedoclimatice, structura agrară
necompetitivă pe piaţa internă şi externă, subdezvoltarea instituţiilor
specializate ale pieţei agricole, criza managerială şi condiţiile descurajatoare ale
creditelor acordate agricultorilor.
Indicii investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale relevă o
dinamică extrem de redusă, după anul 1990, mai ales în principalele ramuri
virtual aducătoare de venit naţional: industria, agricultura, construcţiile şi
transporturile.
66 MARIANA STANCIU
Tabelul nr.1
Indicii investiţiilor în unele activităţi principale ale economiei naţionale
1990 = 100
1991 1992 1993 1994 1995 1996
Total 74,2 73,4 79,6 100,6 111,4 114,9
Agricultură 39,2 31,9 20,3 86,5 52,2 55,5
Industrie* 91,0 96,8 91,6 89,6 112,4 121,5
Construcţii 43,9 55,4 61,7 136,7 146,4 180,2
Comerţ, 122,9 193,9 295,5 268,9 307,1 356,5
hoteluri,
restaurante
Transporturi 52,8 27,4 56,4 40,3 26,0 30,2
Poştă şi 110,2 259,1 622,9 718,8 616,7 820,8
telecomuni-
caţii
Activităţi 612,7 17 ori 26 ori 44 ori 47 ori 53 ori
financiare,
bancare şi de
asigurări
Sursa: Extras din Anuarul statistic al României, 1997, CNS, p.383.
*
Inclusiv energie electrică şi termică, gaze şi apă.
Din tabelul nr. 1 rezultă că, în intervalul 1991-1996, s-a produs o

creştere mai consistentă a investiţiilor mai ales în domeniile cu caracter
preponderent speculativ ale economiei, precum activităţile comerciale şi cele
financiar bancare. O dinamică relativ ridicată s-a înregistrat şi în
telecomunicaţii, unde procesul de privatizare a avansat ceva mai rapid. Nu
trebuie să pierdem din vedere însă, că o bună parte din dinamica investiţiilor
realizate în România după anul 1990, reproduce, de fapt, şi expresia inflaţiei
aferente acestei perioade, în condiţiile în care volumul total al investiţiilor din
anul 1990 a fost deosebit de scăzut (168.410 mil. lei în preţuri curente)8.
Un fenomen economic oarecum spontan, caracteristic anilor ’90, a fost
proliferarea, în mediul urban, a micilor comercianţi şi a angajamentelor în
muncă nelegalizate sau ilegale, ceea ce a contribuit la precarizarea ocupaţiilor şi
la diminuarea implicării economice a salariaţilor şi patronilor în susţinerea
sectorului social.
Se constată în prezent că, în bună măsură, unele profesiuni moderne au
devenit mai puţin relevante pentru economia românească, fapt semnalat şi prin
dinamica opţiunilor pentru înscrierea în învăţământul superior. Aceasta atestă o
diminuare masivă a interesului tinerilor pentru învăţământul tehnic productiv şi
o explozie a interesului pentru ocupaţiile manageriale şi politico-juridice, adică
8
Anuarul Statistic al României, 1991, CNS, p.507
pentru structurile de conducere şi cele speculative. Astfel, dacă în anul

universitar 1990-1991, înscrierile în facultăţile tehnice reprezentau 62,5% din
numărul total al studenţilor, ponderea acestora ajunsese la 28,1% în 1995-1996.
Simultan a avut loc o creştere a ponderii studenţilor înscrişi în învăţământul
economic - de la 10,4% la 25%, juridic - de la 2,1% la 12,8% şi universitar
pedagogic - de la 13,6% la 22,8%.
Pe de altă parte, structura elevilor din învăţământul profesional şi de
ucenici, în intervalul 1990/1991-1995/1996, configurează următoarele tendinţe:
- creşterea ponderii elevilor orientaţi spre domeniul energiei electrice
şi electrotehnicii de la 4,9% la 6,6%, industriei uşoare de la 10,3% la 15,8%,
transporturilor şi telecomunicaţiilor de la 6% la 16,3%;
- diminuarea ponderii elevilor înscrişi în domeniul metalurgiei şi
construcţiilor de maşini de la 25,2% la 17,8%, chimiei de la 4,2% la 2,6%,
construcţiilor şi materialelor de construcţii de la 9,8% la 7,7%, agriculturii
şi silviculturii de la 8,8% la 5,6%, comerţului de la 6,2% la 4,2%.
În acelaşi interval, ponderile elevilor înscrişi în învăţământul postliceal
şi de maiştri prezintă o tendinţă de diminuare la toate tipurile clasice de
specialităţi, ponderea acestora crescând de la 8,8% la 25% la alte ramuri.
Demn de reţinut, este şi faptul că în perioada 1991-1997 bugetul public
a fost supus sistematic unor presiuni sociale mărite, prin creşterea raportului de
dependenţă economică, dar şi prin expansiunea aparatului administrativ şi de
conducere. În anul 1997, salariaţii din administraţie şi din conducerea ţării erau
mai numeroşi cu 87% faţă de anul 1991.
Aceste evoluţii defavorabile ale structurilor ocupaţionale din România
sunt reflectate şi de indicii PIB pe categorii de utilizări. Astfel, în timp ce, pe
ansamblu, PIB a scăzut constant din 1990 până în 1993 (când a ajuns la 80,6%
din valoarea aferentă anului 1990), administraţia publică îşi măreşte consumul
cu 16%, în condiţiile în care consumul final al populaţiei scade constant până la
78,2% (cu un moment de minim – 77,5% – în anul 1992). În intervalul următor
(1993-1996), consumul final al administraţiei publice îşi menţine alura
ascendentă, atingând, în anul 1996, 120,3% din consumul anului 1990, în timp
ce PIB se menţine încă (în 1996) sub valoarea anului 1990 cu 6,7%.
Creşterea cu 43% în anul 1997 (faţă de 1991) a numărului de angajaţi
din sfera serviciilor a avut ca efect diminuarea productivităţii muncii în acest
sector, de vreme ce contribuţia sa la PIB s-a menţinut, relativ constant, în jurul
valorii de 33%.
În concluzie, în cei nouă ani de reformă, principalele transformări ce s-
au produs în economia României au adâncit premisele manifestării unei crize
economice de mari proporţii şi de lungă durată. În pragul noului mileniu,
România se prezintă ca o ţară ale cărei probleme economice şi sociale sunt
foarte greu de soluţionat, câtă vreme decalajul economic, atât faţă de vecinii
noştri, cât şi faţă de ţările din Uniunea Europeană, se adânceşte continuu.
68 MARIANA STANCIU
Necesitatea adoptării unei strategii de reorientare ocupaţională

a forţei de muncă româneşti în vederea integrării
în Uniunea Europeană
Aderarea României la structurile Uniunii Europene presupune crearea
unui cadru eficient de abordare a problemelor pieţei muncii, în funcţie de
evoluţiile previzibile ale spaţiului economic naţional şi european.
Ridicarea continuă a nivelului de calificare şi specializare a forţei de
muncă din celelalte ţări europene, precum şi tendinţele ce se manifestă în
dinamica sectoarelor economice din ţările dezvoltate vor mări tensiunile şi vor
multiplica dificultăţile de adaptare ale populaţiei româneşti la noile condiţii ale
pieţelor muncii din interiorul şi din afara ţării.
De aceea, proiectarea noilor structuri ocupaţionale din România
deceniilor următoare, prin intermediul capacitării sistemului naţional de
pregătire profesională, trebuie să ţină cont, în egală măsură, de nevoile
economiei româneşti şi de prognozele privind viitorul celor mai importante
economii europene, cu atenţie specială faţă de criteriile de ajustare ocupaţională
utilizate în prezent în spaţiul Uniunii Europene.
Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană (Art. nr. 7) defineşte piaţa
muncii din Uniunea Europeană ca pe un spaţiu fără graniţe interioare, unde este
asigurată libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor.
Orice nou venit într-un asemenea spaţiu nu poate reuşi dacă nu dispune de o
anumită strategie de intrare. Se ştie că un spaţiu economic integrat presupune
existenţa unui grad ridicat de complementaritate între componentele sale. Pe de
altă parte, acolo unde nu funcţionează principiul complementarităţii, avem de-a
face cu principiul similarităţii, cel care duce la competiţie şi progres. Ambele
principii sunt deosebit de active în prezent pe pieţele muncii din Uniunea
Europeană.
Prin urmare, integrarea economică a României în Uniunea Europeană
constituie un eveniment care, indiferent cât de apropiat sau îndepărtat va fi,
impune realizarea şi aplicarea anterioară a unei strategii de integrare din partea
ţării noastre şi în planul ocupării forţei de muncă, prin analiza atentă şi
valorificarea tuturor oportunităţilor ce apar în planul complementarităţii, dar şi
al similarităţii organizării pieţelor muncii. Procesul de adaptare spontană care
are loc în prezent pe piaţa românească a muncii, nu poate fi lăsat la discreţia
exclusivă a forţelor pieţei. Schimbările ce se produc în domeniul ocupării din
România ca urmare a restructurărilor impuse de reformă pot şi trebuie să fie
controlate la nivel macroeconomic, prin aplicarea unor politici economice şi
sociale care să apropie realitatea economică românească, pe de o parte, şi
reglementările româneşti ale pieţei muncii, de pe altă parte, de realitatea actuală
din spaţiul Uniunii Europene.
Deosebirile structurale substanţiale existente în prezent între profilul
ocupaţional al forţei de muncă din România şi cel existent în ţările Uniunii
Europene trebuie să constituie punctul de pornire în elaborarea unei strategii de

reorientare a forţei de muncă disponibilizate, prin proiectarea unor politici
economice şi sociale care să amelioreze, în timp, actualele disproporţii. Acest
lucru este necesar deoarece tendinţele actuale de pe piaţa românească a muncii
semnifică adâncirea acestor disproporţii în viitor, fără ca acest lucru să ducă la
structurarea unui cadru de complementaritate a profilului ocupaţional românesc
în raport cu cel dominant în spaţiul Uniunii Europene.
Tabelul nr.2
Structura forţei de muncă pe grupe de ocupaţii, în România şi unele ţări din Uniunea Europeană
(%)
Ţări din
Uniunea România Diferenţe
Grupe de ocupaţii Europeană* structurale între
(anul 1993) Populaţia Populaţia România (1998)
activă la ocupată în şi ţările din U.E.
recensământul trim. II/1998 (1993)
din anul 1992 (AMIGO)
1 2 3 4 5=4-2
Studii ştiinţifice, 15,4 16,1 14,3 - 1,1
tehnice, liber
profesionişti
Directori şi cadre 7,1 1,6 2,5 4,6
administrative
superioare
Personal administrativ 16,5 4,7 3,8 - 12,7
şi lucrători asimilaţi
Personal comercial şi 10,2 2,5 6,5** - 3,7
vânzători
Lucrători în servicii 12,1 2,5 x x
Lucrători în agricultură 6,4 18,5 37,6 31,2
Muncitori şi operatori 30,5 48,7 18,2 - 12,3
neagricoli
Lucrători neclasificaţi 1,8 5,3 17,1 15,3
Total 100,0 100,0 100,0 80,9
*
Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, R.F.G. (1991), Marea Britanie, Olanda, Spania, Suedia.
**
Valoare cumulată - personal comercial şi lucrători din servicii.
Surse: - Yearbook of Labour Statistics, ILO, Geneva 1995.
- Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării, Buletin trimestrial (II) 1998, AMIGO, C.N.S.,
Bucureşti.
- Recensământul populaţiei şi al locuinţelor, 7 ianuarie 1991, CNS, Bucureşti, 1994.
Informaţiile statistice privind profilul ocupaţional al populaţiei din

Uniunea Europeană, publicate în Anuarul Biroului Internaţional al Muncii, sunt
structurate în funcţie de clasificarea internaţională tip a profesiilor CITP - 1968.
Deşi pentru România Comisia Naţională de Statistică propune o structură
ocupaţională oarecum diferită, această structură poate fi adaptată satisfăcător în
vederea realizării unei analize comparative.
70 MARIANA STANCIU
Din tabelul nr. 2 rezultă că principalele deficienţe ale structurii

ocupaţionale aferente populaţiei din România (semnalate şi în partea întâi a
prezentului articol) devin şi mai evidente când le analizăm din perspectivă
europeană. În prezent, în România, ponderea ocupării la capitolul „directori şi
cadre administrative superioare” pare cu atât mai excesivă (+4,6%) cu cât
observăm că „personalul administrativ şi lucrătorii asimilaţi” se situează cu
mult sub media europeană (-12,7%). Observăm, de asemenea, că disproporţia
existentă, în anul 1992, între ponderea „lucrătorilor din agricultură” din
România şi cea din Uniunea Europeană (+12,1%) s-a accentuat în anul 1998
(+31,2%), acest fapt semnificând, printre altele, regresul rapid al calităţii
ocupaţiilor din România, spre activităţi ce presupun un grad mai scăzut de
calificare.
Remarcăm şi migraţia ocupaţiilor populaţiei din România spre activităţi
care, în prezent, nu pot fi clasificate. Acest fapt poate fi interpretat în diverse
moduri; oricum, deficienţele reglementărilor instituţional-juridice ale pieţei
muncii din România explică o parte importantă a acestei situaţii.
În anul 1992, cea mai consistentă disproporţie în profilul ocupaţional al
populaţiei active din România se putea constata la categoria „muncitorilor şi
operatorilor neagricoli”, România dispunând de un plus de 18,2% angajaţi în
domenii neagricole, mai precis, în sectorul industrial. Ca urmare a
restructurărilor economice din România, dar probabil şi ca urmare a utilizării
unor metodologii diferite de culegere a datelor statistice, în ţara noastră, această
categorie de ocupaţii a devenit subreprezentată (-12,3%) în anul 1998.
Pe de altă parte, faptul că în anul 1998, România apare cu un deficit de
1,1% „personal cu studii ştiinţifice, tehnice sau liber profesionişti” şi un deficit
de 12,7% „personal administrativ şi lucrători asimilaţi”, nu înseamnă că în
România există într-adevăr mai puţini licenţiaţi în anul 1998 decât în 1992.
Restructurarea unor aparate birocratice supradimensionate, desfiinţarea unor
posturi de lucru tehnice, precum şi migraţia masivă a personalului administrativ
din posturi retribuite de la bugetul public spre angajamente cu salarii mai mari
(chiar dacă uneori, cu ocupaţii ce solicită competenţe mai mici, ori în economia
subterană) explică o bună parte a acestor evoluţii.
În concluzie, în ultimii ani, în România a avut loc o accentuare a
disproporţiilor existente, comparativ cu ţările Uniunii Europene, în ceea ce
priveşte structurile ocupaţionale ale forţei de muncă. Cea mai
îngrijorătoare evoluţie constă în migraţia populaţiei active calificate, spre
activităţi şi angajamente ce necesită un grad mai scăzut de pregătire
profesională, spre economia subterană sau spre agricultură.
Recuperarea decalajelor structurale existente între România şi ţările din
Uniunea Europeană este un proces de durată, care impune costuri sociale
ridicate. Această recuperare trebuie să se realizeze numai după elaborarea unei
strategii clare de acţiune care să ţină cont de realităţile româneşti în dinamica
lor previzibilă şi de modul în care aceste realităţi pot fi influenţate în sensul

dorit. În acest context, trebuie avute în vedere, în egală măsură, şi relaţiile noi
care, se vor configura în timp, între ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea
regională a României. Existenţa unor decalaje mari între nivelul de dezvoltare
economică a diferitelor judeţe româneşti este rezultatul condiţiilor istorice
specifice în care a avut loc industrializarea extensivă a României. Lichidarea
unor unităţi economice neviabile va duce, în scurt timp, la schimbări importante
în dispunerea regională a principalelor obiective economice, schimbând
raporturile de putere economică între unele zone geografice.
Atenuarea în trecut prin metode centraliste, a disparităţilor teritoriale
ale potenţialului productiv românesc, se răsfrânge în prezent în intensitatea şi
amploarea crizei utilizării forţei de muncă. În fiecare judeţ al ţării, această criză
are un profil specific, în funcţie de caracteristicile şi gradul de maturitate ale
economiei locale.
În ceea ce priveşte utilizarea capitalului uman, atenuarea disparităţilor
regionale va depinde, în mod hotărâtor, de tipul de politică economică adoptat
în acest sens. Acesta va depinde, la rândul său, de forţele interne şi externe ale
presiunilor ce acţionează în sensul aplicării sau frânării unor restructurări
economice, şi de implicarea bugetului public în susţinerea acestor restructurări.
Unele previziuni privind dezvoltarea regională a României în perioada 1997-
2020 susţin că modelul keynesian de dezvoltare regională pe baza perspectivei
coordonării ar fi mai compatibil cu realităţile economiei româneşti, decât
modelul neoclasic (perspectiva echilibrului), sau cel fundamentat pe
perspectiva pieţei libere9.
Din experienţa celor 15 ţări care compun în prezent Uniunea Europeană
rezultă că procesele de integrare nu au putut reduce în mod substanţial nici
disparităţile de dezvoltare regională din interiorul fiecărei ţări şi nici decalajele
economice dintre ţări. În cazul României, este de aşteptat ca prin integrarea în
Uniunea Europeană, cel puţin într-o primă fază, să aibă loc atât o adâncire a
disparităţilor economice regionale, în primul rând, prin accentuarea
disparităţilor ocupaţionale, cât şi o creştere a decalajului economic faţă de ţările
concurente. Cele mai puternic afectate de acest fenomen ar putea fi judeţele
Tulcea, Ialomiţa şi Giurgiu unde există şi în prezent unele premise mai slabe de
dezvoltare. Cele mai avantajate vor fi Municipiul Bucureşti, şi judeţele Cluj şi
Timiş, care dispun în prezent de un potenţial economic şi uman superior altor
judeţe.
9
D. Jula, Previziuni privind dezvoltarea regională în condiţiile economiei de piaţă, Teză de doctorat,
ASE, Bucureşti (citat în Pavelescu F.M., 1998, Dezvoltarea regională şi utilizarea forţei de muncă,
Probleme economice nr. 46, CIDE, Bucureşti).
SOCIETATEA CIVILĂ ŞI PARTICIPAREA POLITICĂ
ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE
CARMEN MUREANU
INTRODUCERE
Trecerea de la statul totalitar, care oferea cetăţeanului rolul de „supus

participant” (Fr.C.Barghoorn,1962) la statul democratic, care oferă cetăţeanului
angajarea activă în procesul luării deciziilor, a însemnat şi adoptarea modelului
democratic fundamentat pe sufraj universal, pluripartitism, legislativ ales,
alternanţă la guvernare, la care se asociază şi o anumită cultură civică.
Ca „participare raţională în interiorul structurii de input a politicii”
(Gabriel A.Almond şi Sidney Verba, 1963), cultura civică vine să susţină acel
grup independent care se interpune între individ şi stat, capabil să soluţioneze
conflictele şi să controleze comportamentele, fără a recurge la coerciţie publică,
grup denumit prin sintagma „societate civilă”.
Incapacitatea societăţii civile de a controla puterea, se reflectă în
dependenţa individului de stat şi în monopolizarea de către cel din urmă a
pârghiilor esenţiale de dominaţie. Altfel spus, societatea civilă se opune
tendinţei expansioniste a statului, conciliind, în calitate de centru autonom de
decizie, interesele cetăţean – stat.
În România, optimizarea relaţiilor stat – societate civilă s-au concretizat
la nivel local prin parteneriate cu organizaţiile neguvernamentale, iar la nivel
central, prin crearea unor departamente cu rol de interfaţă în raportul instituţii
centrale – structuri ale societăţii civile.
În concluzie, societatea civilă este menită să medieze relaţia individ –
stat prin asigurarea participării (pentru individ), constituirea şi reprezentarea
intereselor colective (la nivel de instituţii).
În ceea ce priveşte procesul politic, la nivelul acestuia, congruenţa
individ – stat este asigurată când actorii specializaţi, reprezentaţi prin
politicieni, partide şi guvern, oferă un grad mai înalt de satisfacere a nevoilor
cetăţenilor, într-un cadru legitim. Uneori însă, ca urmare a resurselor limitate şi
a faptului că implementarea unei politici elimină o alta, putem asista la scăderea
gradului de satisfacţie a cetăţeanului faţă de măsura în care statul îi poate
satisface cerinţele.
Unii teoreticieni ai crizei (Haberman,1973; Brittan,1975; King,1975;
Crozier, Huntington şi Watanuki,1975) consideră că punctul comun, indiferent
CALITATEA VIEŢII, anul 10, nr.1-2/1999, p.73-82

74 CARMEN MUREANU
de bazele teoretice şi ideologice ale guvernării, îl constituie opoziţia dintre

cererile în creştere ale cetăţenilor şi scăderea capacităţii guvernului de a realiza
obiectivele politice, situaţie datorată şi declinului dezvoltării economice.
Pornind de la ideile lui Inglehart (1990) cu privire la dezvoltarea
procesului de schimbare socială şi politică, Klingemann şi Fuchs (1995) au
propus un model al procesului de modernizare şi orientare politică.
Modernizare societală
+
Modernizare individuală
+ +
Schimbare în orientările Creşterea

valorice: instrumentale, abilităţilor
expresive, morale personale
(Parsons,1951)
+ + +
Noi cereri de acţiune Noi cereri de participare
- +
+ -
neinstituţionalizată Participare politică instituţionalizată
- +
Ataşament la actorii colectivi Ataşament la noi actori

tradiţionali sociali
(partide politice, organizaţii (noi mişcări sociale,
de interes) grupuri de iniţiativă ale
Dieter Hans Klingemann & Dieter Fuchs, „Citizens and the State”, Oxford University Press, 1995
SOCIETATEA CIVILĂ ŞI PATICIPAREA POLITICĂ 75
Astfel, la nivel individual asistăm la apariţia a noi cereri de participare,

manifestate prin declinul participării politice instituţionalizate concomitent cu
creşterea participării politice neinstituţionalizate.
La nivel colectiv ne confruntăm cu declinul ataşamentului faţă de
partide politice şi organizaţii de interes, dar cu creşterea ataşamentului faţă de
noi mişcări sociale şi grupuri de iniţiativă ale cetăţenilor.
La nivelul instituţiilor, sistemelor şi valorilor, deşi asistăm la creşterea
suportului pentru valorile democraţiei individuale, scade încrederea în
politicieni, instituţii guvernamentale şi sistemul democratic.
În lucrarea de faţă vom prezenta o parte a rezultatelor unui studiu
privind participarea politică a populaţiei şi modificările survenite în intervalul
1990-19981.
În analiză am folosit o tipologie combinată a participării politice:
• participare convenţională - electorală (S. Barnes şi M. Kaase, 1979);
1
Studiul este o parte a unei cercetări internaţionale complexe „Consolidarea democraţiei în Europa
Centrală şi de Est”, cercetare efectuată cu scopul de a permite comparaţia diferitelor moduri de
raportare a populaţiei la democraţie atât între ţări, cât şi între două momente în timp: 1990-1998.
În România, prima cercetare s-a efectuat în luna decembrie 1990, pe un eşantion naţional pe cote, de
1234 persoane peste 18 ani, iar în 1998 cercetarea s-a desfăşurat în luna martie, pe un eşantion
naţional probabilist – multistadial stratificat, de 1208 persoane peste 18 ani (eroare +/-2,8%).
Pentru anul 1998, stratificarea s-a realizat în funcţie de provincia istorică, mediul rezidenţial şi
mărimea localităţilor urbane. În final au fost studiate 60 de localităţi, dintre care 31 de oraşe (inclusiv
Bucureşti) şi 29 de sate din 37 de judeţe, în 121 puncte de eşantionare. Eşantionul studiat în 1998 se
apropie satisfăcător de valorile unor variabile socio-demografice estimate la nivel de ţară.
Eşantion Eşantion Estimări ţară (%)
1990 (%) 1998 (%)
Sex Bărbaţi 51 52 48
Femei 49 48 52
Vârstă Sub 30 ani 27 23 21
31 - 60 ani 57 54 56
Peste 60 ani 16 23 23
Mediu rezidenţial Urban 53 55 55
Rural 47 45 45
Naţionalitate Română 93 92 90
Maghiară 6 7 7
Alte 1 1 3
naţionalităţi
Pregătire şcolară Până la 48 57 62
şcoala
generală
Liceu şi 38 32 30
studii
postliceale
Studii 14 11 8
universitare
Coordonator: prof.dr. Ioan Mărginean; Colectiv de cercetare: drd. Carmen Mureanu, drd. Iuliana
Precupeţu, drd. Ion Voinea
76 CARMEN MUREANU
• participare afectivă – sentimente privind sistemul politic, rolurile sale,

personalul şi performanţele (Gabriel A. Almond şi Sidney Verba, 1963);
• participare evaluativă – judecăţi şi opinii cu privire la obiectul politic
(Gabriel A. Almond şi Sidney Verba, 1963).
REZULTATE
Participarea politică convenţională – electorală

În general, participarea electorală este înţeleasă în termenii unui
clientelism limitat, în sens de schimb reciproc de avantaje între doi parteneri,
partide – electorat, schimb ocazionat de alegerile electorale. În acest sens
restrâns, participarea electorală apare ca o „formă instituţionalizată a legăturii
cetăţeanului cu statul” (Klingemann şi Fuchs,1995). În mod real însă, este
vorba de un clientelism dependent de schimbările survenite în spaţiul social
între două momente în timp – vechile şi noile alegeri, perioadă în care se
filtrează percepţiile electoratului, astfel încât se poate cristaliza o opţiune
politică. Altfel spus, participarea electorală nu se reduce doar la intenţia de vot,
ci ea cuprinde şi o serie de indicatori care modelează opţiunea politică.
Tabelul nr. 1
%
Indicii participării politice 1990 1998
convenţionale
„+” „-” „+” „-”
Lectura cu conţinut politic din 88 12 66 34
ziare
Discuţii pe teme politice 81 19 69 31
Încercarea de a-i convinge pe 28 72 29 71
prieteni cum să voteze
Contribuţia cu privire la 39 61 25 75
rezolvarea unor probleme ale
localităţii
Participarea la întruniri politice 19 81 9 91
Contactul cu persoane oficiale sau 24 76 24 76
politice
Folosirea timpului pentru a lucra 12 88 6 94
în favoarea unui partid sau
candidat
Simpatie faţă de un partid 67 33 43 57
Intenţia de a vota 83 17 95 5
Membru al unui partid 9 91 5 95
Notă: „+” = participare (des+câteodată+rar / da); „-” = lipsa participării (deloc/nu).
O analiză comparativă 1998 versus 1990 a evaluării participării

convenţionale (electorale) ne conduce la următoarele concluzii:
Reducerea gradului de interes pentru politică

Gradul de interes pentru politică este asociat gradului de informare prin
lectura cu conţinut politic din ziare, discuţiilor pe teme politice, participării la
întruniri politice, contactului cu persoane oficiale sau politice.
În mod normal, o dată cu căderea comunismului, asistăm în 1990 la o
explozie a interesului populaţiei pentru politică, interes mediat şi de apariţia
unui număr mare de publicaţii care tratau teme politice. În acelaşi timp însă, o
participare activă, prin contacte cu persoane politice sau participare la întruniri
politice este destul de redusă, fapt explicat de sechelele rămase în urma
perioadei comuniste în care, cei care aveau puncte de vedere contrare opţiunilor
partidului unic, erau reprimaţi.
În timp, asistăm la o reducere a participării, explicabilă prin momentele
de instabilitate ale mediului politic, indiferenţa politicienilor la opinia publică,
sau acceptarea ei ca ultimă soluţie, ceea ce a redus interesul pentru lectura cu
conţinut politic din ziare, ca şi pentru discuţiile pe teme politice.
Activismul politic manifestat prin participarea la întruniri politice scade
ca urmare a discrepanţei între aşteptările iniţiale şi realitatea concretă (ne
referim la fenomenul de monopolizare a partidelor de către elite şi a resurselor
în interiorul grupurilor de interese), ceea ce a dus la creşterea scepticismului
populaţiei.
Menţinerea constantă, dar la un nivel scăzut, a activismului prin
contactul cu persoane oficiale sau politice este o urmare firească a perpetuării
birocraţiei instituţionale, ceea ce subliniază criza de încredere în raporturile
sociale.
Menţinerea la un nivel relativ constant a persuasiunii politice, măsurată prin
încercarea de a-i convinge pe prieteni cum să voteze.
Scepticismul a redus gradul de implicare în opţiunea celuilalt, criza de
încredere având ca rezultat scăderea încrâncenării iniţiale în cauza declarativă a
unui partid.
Scăderea simţului civic de participare locală.
Scăderea contribuţiei cu privire la rezolvarea unor probleme ale
localităţii nu este neapărat o culpă a cetăţeanului, ea provine şi din lipsa legală a
pârghiilor de implicare a populaţiei la nivel local, unde se practică adoptarea
deciziei grupului care a câştigat alegerile, grup care înţelege astfel să-şi afirme
legitimitatea, cultivând uneori intoleranţa şi împărţirea resurselor existente după
criteriul afilierii politice şi al apartenenţei.
Reducerea gradului de partizanat politic efectiv, constând în folosirea timpului
pentru a lucra în favoarea unui partid sau candidat şi apartenenţa la un partid
politic.
Dacă în 1990 valorile reduse ale activismului politic se explică prin
incertitudinea cu privire la instaurarea unei democraţii în care asistam la o
extremă proliferare a partidelor, asociată cu reticenţa populaţiei generată de
78 CARMEN MUREANU
lipsa unei viziuni clare asupra menţinerii schimbării, ca şi de multitudinea

programelor oferite, în 1998 se accentuează acelaşi pattern, explicabil prin
neîncrederea datorată incapacităţii politicienilor de a-şi îndeplini promisiunile
făcute în perioada alegerilor, generând o adevărată apatie politică în rândul
populaţiei. Incapacitatea nu se datorează neapărat unei lipse de voinţă, ci mai
degrabă conjuncturii sociale, vina politicienilor fiind aceea de a nu evalua la
nivel real măsura realizărilor promise fie voit, fie din lipsă de viziune în
perspectivă.
Scăderea gradului de partizanat politic simpatetic.
Factori ca cei anterior menţionaţi, la care se adaugă inconstanţa
declaraţiilor unor lideri politici şi crizele de legitimitate politică, au făcut să
scadă simpatia românilor faţă de partidele politice.
Creşterea gradului de folosire a dreptului de a vota, asociată însă cu creşterea
numărului persoanelor indecise.
Se ştie că perioadelor post-totalitare le sunt asociate comportamente
explozive de participare la vot, ceea ce explică procentul mare al celor care
intenţionează să voteze în 1990. Creşterea acestei intenţionalităţi pentru 1998,
la nivelul electoratului potenţial, poate fi explicată prin conştientizarea
populaţiei de a uza de un drept fundamental. În mod real însă, scad aşteptările
în legătură cu posibilităţile de implicare, asistând la o creştere a numărului
indecişilor, asociată cu a celor care nu-şi declară opţiunile (7% - 1990; 31% -
1998).
Participarea politică afectivă

Constă în sentimentele privind sistemul politic, rolurile sale, personalul
şi performanţele (Gabriel A. Almond şi Sidney Verba, 1963) este urmărită pe
două laturi: (a) încrederea în partidele politice şi (b) imaginea publică a
partidelor politice.
Tabelul nr. 2
Încrederea în partidele politice%
„+” „-” Balanţă
1990 61 39 - 44
1998 53 47 - 84
Notă: „+” = încredere (totală+mare+puţină); „-” = lipsa încrederii (deloc)
Balanţă = aprecieri pozitive (totală +mare) – aprecieri negative (puţină+deloc)
Ipotezele postmoderniste în ceea ce priveşte viitorul partidelor politice

susţin declinul acţiunilor politice instituţionalizate.
Rezultatele studiului de faţă reflectă faptul că gradul de încredere în
partidele politice în 1998 faţă de 1990 înregistrează o scădere, manifestată în
principal prin:
• etichetarea partidelor ca instrumente ale elitei, ce eludează astfel una

dintre ideile fundamentale ale democraţiei, şi anume, principiul guvernării prin
consimţământul celor guvernaţi;
• reducerea performanţei partidelor de a oferi posibilitatea de
participare la activitatea politică.
Tabelul nr. 3
%
Indicii participării 1990 1998

politice afective
„+” „-” „+” „-”
Partidele oferă 84 16 82 18
posibilitatea de participare
la activitatea politică
Partidele slujesc doar 31 69 62 38
interesele conducătorilor
Este necesară existenţa 88 12 88 12
partidelor politice dacă
dorim dezvoltarea
democratică
Nu văd nici o diferenţă 35 65 30 70
între partidele existente
Notă: „+” = acord; „-” = dezacord
Imaginea publică a partidelor politice

O altă ipoteză susţine că, dacă participarea politică e orientată
instrumental, spre scopuri politice specifice, atunci ea are raţionalităţi
expresive, hedoniste.
Plecând de la noţiunile empirice ale lui Hungtington (1974) despre
activismul hedonistic, Barnes şi Kaase (1979) identifică patru modele ale
implicării politice:
1) apatie politică – nu există interes şi nici acţiune;
2) detaşare politică - există interes, dar nu există acţiune;
3) activism expresiv - nu există interes, dar există acţiune;
4) activism instrumental - există atât interes, cât şi acţiune.
O analiză a rezultatelor studiului nostru arată acelaşi nivel al interesului
şi acţiunii în 1990 – 77%, iar în 1998 o scădere a acţiunii – 60%, dar o creştere
a interesului – 79%, ceea ce corespunde unei percepţii a nivelului de activism
hedonistic de tip instrumental. În consecinţă, partidele trebuie să-şi probeze
loialitatea faţă de clientelă dându-i accesul la participare, şi prin specializarea
doctrinei.
80 CARMEN MUREANU
Existenţa partidelor politice continuă să fie văzută ca un element

fundamental al democraţiei, una dintre realizările post-totalitare fiind chiar
existenţa sistemului pluripartit.
Se observă însă percepţia unei tendinţe de monopol a reprezentanţilor
politici asupra instituţiei politice reprezentată prin partide politice, în 1998 faţă
de 1990, şi putem spune că asistăm la o accentuare a specializării instituţiei
politice, percepţia diferenţelor între partidele existente adâncindu-se, în timp ce
accesul la participare prin partide scade.
Dacă pentru 1990 percepţia apartenenţei la un partid este de tip
participatoriu, cu accent pe recrutarea membrilor şi pe contribuţia lor la
activităţile interne partidului şi la răspândirea ideologiei acestuia, în 1998
apartenenţa apare percepută ca fiind de tip clientelistic, partidele oferind
posibilitatea de participare politică, dar accentuând interesele elitei.
În concluzie, elitele politice sunt percepute ca fiind caracterizate de un
comportament instrumental, manifestat prin dorinţa de obţinere a unor drepturi
şi avantaje, uitând că, în realitate, sunt ele însele un instrument al reprezentării
intereselor unei colectivităţi care le acordă încrederea prin vot. În dorinţa
monopolizării sistemului de distribuire a resurselor, reprezentanţii politici reduc
accesul la participare prin partide, deşi se menţine ideea conform căreia
participarea politică se poate realiza sub „pălăria” unui partid, afilierea politică
echivalând cu accesul la resursele de care dispune partidul respectiv.
În ultimii ani am asistat la o accentuare a recrutării elitelor în partide,
ale căror cereri de participare vin să le promoveze nevoile de auto-actualizare,
în timp ce restul membrilor apar ca simpli figuranţi.
Participarea politică evaluativă
Raportarea la politic
Se face prin:
• pârghia simbolică a politicii orientate spre exterior, capabilă să
asigure securitatea şi bunăstarea cetăţenilor. Datele susţin accentuarea lipsei de
interes a cetăţeanului faţă de elitele politice;
•pârghia simbolică a politicii orientate spre interior (comunitatea înspre
corpul politic). În România se produce o retragere a cetăţeanului, manifestată
prin creşterea dezinteresului faţă de posibilitatea de implicare politică, ca şi faţă
de implicarea politică propriu-zisă; creşterea neîncrederii în politicieni;
accentuarea legitimării prin şansă a implicării politice; scăderea percepţiei
participării la actul politic ca responsabilitate civică.
Integrarea politicienilor la valorile comunităţii

Datele susţin:
• accentuarea negativismului politicienilor faţă de implicarea politică;
• dezinteresul politicienilor pentru a cunoaşte opiniile populaţiei,
asociat cu implicarea ca dimensiune pragmatică de obţinere a unor avantaje.
Tabelul nr. 4
%
Indicii participării politice 1990 1998
evaluative
„+” „-” „+” „-”
Atât timp cât treburile ţării merg
bine, nu prea mă interesează cine 79 21 84 16
deţine puterea
Politicienii sunt bucuroşi dacă 66 34 80 20
lumea nu se amestecă în treburile
lor
În România de azi oricine poate 31 69 30 70
să participe la rezolvarea
treburilor ţării
Întotdeauna este mai bine să nu te
amesteci în politică, pentru că, 53 47 63 37
mai devreme sau mai târziu, îţi
frigi degetele
Este mai bine să nu ai încredere în 60 40 69 31
politicieni
Politicienii fac totul pentru a 37 63 27 73
cunoaşte opiniile populaţiei
Omul de rând este exclus de la 59 41 74 26
putere
În prezent, numai cei ce vor să-şi 51 49 67 33
încerce norocul se implică în
politică
Numai la mare nevoie se 67 33 86 14
interesează politicienii de părerile
populaţiei
Participarea la activităţile politice 65 35 49 51
este o datorie patriotică
Notă: „+” = acord; „-” = dezacord
În concluzie, implicarea politică este percepută ca fiind o cale de acces

spre un posibil status de putere. În acelaşi timp, este asociată unei previziuni
sumbre, ca urmare a schimbărilor în raporturile de putere, urmate de etichetarea
foştilor deţinători ai statusului de putere ca elemente ale stagnării şi de
judecarea lor de către opinia publică pentru monopolizarea resurselor şi
distribuirea lor fie în interes personal, fie în interesul celor care i-au sprijinit în
ascensiunea către status.
82 CARMEN MUREANU
Prin urmare, scade încrederea în politicieni, ca şi percepţia participării

la actul politic ca datorie patriotică. Credem că, în realitate, nu este vorba de o
neimplicare ca datorie civică, ci o reacţie la termenul „patriotism”, stereotip des
vehiculat în regimul anterior.
PATTERN-UL PARTICIPĂRII POLITICE
Raportată la caracteristicile socio-demografice ale populaţiei,

participarea politică are anumite semnificaţii. Astfel, observăm următorul
pattern de evoluţie a participării politice:
• gradul cel mai redus de activism îl întâlnim până la vârsta de 20 ani şi
peste 60 ani, activismul politic crescând până la 40 ani, după care asistăm la o
scădere, dar cu un indice mai redus decât cel al creşterii;
• bărbaţii au o participare politică mai accentuată decât femeile;
• participarea politică creşte pe măsura creşterii nivelului de educaţie;
• activismul politic este mai slab în rural faţă de urban, iar în urban
scade pe măsura creşterii mărimii oraşului;
• percepţia afilierii la o clasă socială mai înaltă induce un activism mai
crescut;
• agricultorii manifestă cel mai redus grad de activism politic, iar
populaţia activă are o participare politică mai accentuată decât populaţia
inactivă.
Putem spune că identificăm un aspect instrumental al relaţiei cetăţean –
partide, manifestat printr-un nivel redus de identificare a cetăţeanului cu
partidul votat, orientarea către un partid fiind mai degrabă o opţiune a politicii
expresive a partidului în relaţia de intermediere între acesta şi votanţii săi.
BIBLIOGRAFIE
Almond, Gabriel A., Verba, Sidney, Cultura civică, Editura DU Style, Bucureşti, 1996.
Baechler, Jean, Précis de la démocratie, UNESCO, Paris, 1993.
Boari, Vasile, Democraţie şi tranziţie. Paradoxurile democratizării în fostele ţări
comuniste”, în Polis, nr.3/1994, pg.88-95.
Buchanan, James M., Tullock, Gordon, Calculul consensului. Bazele logice ale democraţiei
constituţionale, Editura Expert, Bucureşti, 1995.
Clarke, John, Newman, Janet, The Managerial State, Sage Publications, London, 1997.
Dogan, Matei, Pelassy, Dominique, Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative,
Bucureşti, 1993.
Klingemann, Dieter Hans, Fuchs, Dieter, Citizens and the State, Oxford University Press,
1995.
Raportul Naţional al Dezvoltării Umane - 1998, Editura Expert, Bucureşti, 1998.
Raptis, Michel, Socialism, Democracy and Self-Management, Allison & Busby, London,
1980.
Renaşterea unei democraţii. Alegerile din România de la 20 mai 1990, Editura IRSOP &
INFAS, Bucureşti, 1991.
Sandu, Dumitru, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Editura Staff,
Bucureşti, 1998.
COPIII STRĂZII ÎN BUCUREŞTI: O ABORDARE NOUĂ
PENTRU STUDIEREA UNEI PROBLEME PERPETUE
VICTOR GROZA∗
INTRODUCERE
În articolul de faţă este prezentată o abordare nouă a unei probleme

sociale în România. Culegerea datelor a presupus constituirea unei echipe de
cercetare formate din studenţi americani în asistenţă socială şi asistenţi sociali
din România, şi a constat în intervievarea unor persoane cheie şi a copiilor
străzii. Această abordare are atât puncte tari, cât şi puncte slabe. Orice
problemă socială are factori determinanţi multipli, dar şi factori care contribuie
la menţinerea acesteia sau care interferează cu rezolvarea problemei. Încercarea
de a înţelege aceşti factori necesită abordări multiple, şi fiecare dintre acestea
prezintă propriile avantaje şi propriile dificultăţi. Ca urmare, acest raport
prezintă doar o perspectivă asupra problemei şi implicaţiilor ce decurg din
aceasta. Cititorul trebuie să privească acest articol ţinând cont de aceste aspecte.
Amploarea problemei
Dimensiunile exacte ale fenomenului copiii străzii nu sunt cunoscute,
estimările variând de la 1.500 la 10.000 de copii ai străzii în România
(Alexandrescu, 1996; UNICEF, 1997). Programele de asistenţă destinate
acestor copii şi cercetarea ştiinţifică a fenomenului sunt evoluţii recente.
Personalul care lucrează în mod curent cu aceşti copii are o educaţie sumară în
ceea ce priveşte cunoştinţele de bază asupra virusului HIV, este confuz în
privinţa diferenţelor între relaţiile sexuale întreţinute pentru supravieţuire, abuz
sexual şi sexualitate, şi întâmpină dificultăţi în dezvoltarea serviciilor de
asistenţă în acest domeniu şi a unor programe de intervenţie pentru copiii
străzii.
* Împreună cu: Dennis Ghindia, Lawrie Bibb, Catherine Shrader, Sana Loue, Ann Marie Krihwan,
Tim Leto, în colaborare cu personalul de la „Înapoi la şcoală”.
Notă: Dr. Groza este profesor asociat la Mandel School of Applied Social Sciences, Case Western
Reserve University (MSASS-CWRU) în Cleveland, Ohio; Dr. Ghindia este profesor asistent la
Providence College, Department of Social Work in Providence, Rhode Island; Dr. Loue este profesor
asociat la Department of Epidemiology, Case Western Reserve University in Cleveland, Ohio; Lawrie
Bibb este absolvent al MSASS-CWRU, Catherine Shrader şi Ann Marie Krihwan urmează studii
postuniversitare la MSASS-CWRU; Tim Leto este fotograf cu propria afacere.
În particular, le suntem recunoscători lui Nico Krohn şi lui Sorin Gheorghe pentru
eforturile depuse.
CALITATEA VIEŢII, anul 10, nr. 1-2/1999, p.83-91

VICTOR GROZA ET AL.
Mai mult de jumătate dintre copiii bolnavi de SIDA din Europa se află
în România (Fejes, 1993; Zolotusca şi alţii, 1992) şi aproximativ 90% au vârste
mai mici de 12 ani (Apetrei şi alţii, 1994). Majoritatea acestor copii au fost
infectaţi datorită unor practici medicale nesigure (Cernescu şi alţii, 1993; Hersh
şi alţii, 1993; Pătraşcu & Dumitrescu, 1993). Deşi practicile medicale s-au
îmbunătăţit, unii copii încă sunt infectaţi datorită practicilor medicale. Cea mai
mare ameninţare rămâne, însă, comportamentul sexual neprotejat ca parte a
relaţiilor sexuale întreţinute pentru supravieţuire de către copiii care trăiesc pe
stradă. Dezvoltarea serviciilor în sectorul neguvernamental care se adresează
copiilor străzii şi reducerii infectării cu SIDA a acestora este puţin cunoscută.
Există câteva subgrupuri de copii care formează grupul cunoscut sub
numele de „copiii străzii”. Primul subgrup, şi cel mai vizibil este format din
acei copii sub 18 ani care trăiesc permanent în stradă, fără a avea o adresă şi
fără o legătură constantă cu familia. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt orfani
şi/sau au fugit din instituţii. Al doilea subgrup este constituit din acei copii care
petrec pe stradă perioade de timp variabile, o zi sau câteva zile pe săptămână. O
proporţie semnificativă dintre aceştia au fugit de acasă din cauza unor familii
abuzive sau sărace. Cel de-al treilea subgrup este format din acei copii care nu
îşi pot permite să meargă la şcoală. Aceştia sunt copii care trăiesc în familii şi
cartiere sărace, care au condiţii de viaţă instabile, iar calitatea vieţii lor îi
împiedică să meargă la şcoală. Chiar şi într-o ţară cu „educaţie gratuită”, costul
ascuns al hainelor de şcoală, rechizitelor şi discriminarea datorată statutului de
minoritar (ex.: etnia rromă) îi împiedică pe unii dintre copii să urmeze şcoala.
În timpul orelor când ar trebui să fie la şcoală, aceşti copii sunt pe stradă.
Aşadar, acestea sunt cele trei grupuri de copii care formează populaţia copiilor
străzii. Pentru discuţia de faţă, primele două grupuri vor fi considerate ca fiind
copiii străzii (CS). Al treilea grup va fi denumit copii pe stradă (CPS).
Metodologia
În acest studiu a fost adoptată abordarea calitativă, utilizând abordarea
teoriei empirice în care, atunci când modelele şi temele se repetă, conceptele
devin saturate, sugerând că o eşantionare suplimentară nu este necesară. Pentru
acest studiu, au fost realizate interviuri în profunzime faţă în faţă cu copii ai
străzii, copii pe stradă şi persoane cheie din organizaţiile care se ocupă de copiii
străzii sau copii cu risc. Studenţii americani au format echipe de doi, împreună
cu asistenţi sociali din România pentru a conduce interviuri cu copii şi persoane
cheie. În fiecare dimineaţă şi seară echipele s-au întâlnit pentru a rezuma datele
culese şi planifica paşii următori ai proiectului.
COPIII STRĂZII ÎN BUCUREŞTI 85
Eşantionarea
Un număr total de 36 de copii (n=36) au fost intervievaţi în trei locuri
diferite. Treisprezece au fost intervievaţi la o şcoală alternativă pentru copii
care au abandonat sistemul gratuit de învăţământ. Optsprezece copii au fost
intervievaţi la o organizaţie de îngrijire temporară (adăpost) care oferea
asistenţă medicală, mâncare, baie, haine curate şi suport afectiv pentru copiii
străzii. Cinci copii au fost intervievaţi pe stradă. Pentru a completa datele
provenite din interviuri, şase persoane cheie au fost intervievate. Acestea au
fost identificate de către organizaţia gazdă ca fiind persoane din organizaţii care
desfăşurau programe pentru copiii străzii, sau pentru cei în situaţie de risc.
Această strategie de colectare a datelor are atât puncte tari, cât şi puncte
slabe. În primul rând, din moment ce nu a fost utilizat un eşantion aleator,
rezultatele nu pot fi generalizate. În al doilea rând, numărul persoanelor cheie şi
al copiilor intervievaţi a fost destul de redus. În al treilea rând, strategia de
localizare a copiilor a fost restrânsă la anumite arii geografice. În al patrulea
rând, persoanele cheie au fost identificate de către organizaţia sponsor şi nu este
foarte sigur că alte persoane cheie nu ar fi oferit o altă perspectivă asupra
problemei. De asemenea, datele au fost culese într-un anumit moment de timp.
Ca avantaje ale abordării, menţionăm, pe primul plan, faptul că cercetarea unor
grupuri diferite a permis formarea unei perspective largi asupra unei probleme
sociale complicate. A devenit evident, după o singură zi în care au fost
intervievate persoane aparţinând unor grupuri diferite, că aceleaşi modele se
repetă în zilele următoare. De aceea, putem considera că abordarea a fost
eficientă luând în considerare constrângerile de timp şi buget.
REZULTATE
Rezultatele sunt prezentate pe domeniile majore cercetate ca parte a

procesului de colectare a datelor.
Caracteristici demografice
Puţin peste jumătate dintre copii (n=20) sunt băieţi, şi restul fete
(n=16). Mai multe fete au fost intervievate la şcoala alternativă, în timp ce mai
mulţi băieţi au fost intervievaţi la adăpost. Vârsta subiecţilor variază de la 8 la
22 de ani1. În medie, copiii au 14,1 ani; modul şi mediana: 14 ani. Copiii
intervievaţi pe stradă sunt mai în vârstă, în medie, decât cei de la şcoală şi
adăpost.
1
Când proiectul a fost iniţiat, am decis să nu intervievăm copii sub vârsta de 8 ani sau persoane peste
22 de ani
VICTOR GROZA ET AL.
Debutul în viaţa de pe stradă (pentru copiii străzii (CS))

În acord cu informaţiile oferite de către persoanele cheie, mai mult de
jumătate dintre copii au început să trăiască pe stradă plecând din familie, în
timp ce o cincime au fugit din instituţii şi orfelinate. Numai o treime dintre
aceştia sunt originari din Bucureşti. Cei mai mulţi au venit aici cu trenul
profitând de toleranţa faţă de copiii fără bilet.
Sărăcia, alcoolismul, violenţa domestică şi abuzul fizic au constituit
cauzele majore care au determinat copiii să-şi părăsească familiile.
Nevoi fundamentale
(CS). Aceşti copii au cunoştinţă de existenţa numeroaselor organizaţii,
de serviciile pe care acestea le oferă şi de condiţiile care trebuie îndeplinite
pentru a-şi satisface nevoi fundamentale, cum sunt: îngrijirea sănătăţii,
mâncare, îmbrăcăminte, baie, deparazitare şi, pentru copii mici, adăpost. În
ceea ce priveşte condiţiile, copiii ştiu că nu pot fi beneficiarii serviciilor dacă
sunt „drogaţi” în urma inhalării unor substanţe halucinogene sau a consumului
de alcool. Ca urmare, ei îşi planifică zilele în care consumă astfel de substanţe
şi pe cele în care apelează la aceste servicii.
(CPS). Aceşti copii sunt îngrijiţi de către familiile lor. Cum aceste
familii sunt extrem de sărace, nu este un fapt obişnuit ca ei să aibă hrană şi
îmbrăcăminte adecvate. Adesea, familii foarte numeroase (cu 10 membri sau
mai mult) locuiesc în apartamente de două camere. Nu au fost identificate
servicii care să ofere protecţie socială acestor copii şi familiilor lor, majoritatea
rromi. Nu este un fapt neobişnuit ca şcoala alternativă să fie singurul loc unde
ei primesc hrană consistentă.
În acord cu informaţiile oferite de către copii, persoanele cheie au
declarat că există servicii care satisfac unele nevoi de bază, dar deseori, unele
asemenea nevoi rămân nesatisfăcute.
Suport social
(CS). Aceşti copii au avut dificultăţi în înţelegerea întrebărilor legate de
suportul social (la cine apelezi atunci când ai nevoie de ajutor, la cine te duci
atunci când ţi-e teamă etc.). Deseori, ei au identificat adăpostul sau unele
organizaţii neguvernamentale ca fiind locurile în care se duc pentru a primi
ajutor. Nici unul dintre ei nu a menţionat alţi copii. Nu este suficient de clar
dacă aceasta a fost o problemă de traducere sau realitatea vieţii lor, şi anume, că
singurul suport identificat a fost reprezentat de anumite ONG-uri sau de
personalul din programele acestora.
(CPS). În mod similar copiilor străzii, aceştia au avut dificultăţi în
înţelegerea întrebărilor despre suportul social. Ei au identificat membrii
familiilor şi personalul şcolii ca fiind cei ce fac parte din reţeaua lor de relaţii
sociale şi la care pot apela. Unii dintre ei au menţionat prieteni. Mulţi au relaţii
cu membrii familiei extinse.
Virusul HIV/SIDA/Sex
Nici unul dintre copii nu are cunoştinţe adecvate despre virusul HIV şi
SIDA. Ei au înţeles puţine dintre cele 15 întrebări şi au avut multe percepţii
greşite. Doi dintre cei mai informaţi copii au înţeles 60% dintre întrebări corect.
64% dintre copii au dat răspunsuri incorecte la toate întrebările, fie pentru că au
răspuns eronat, fie pentru că nu au ştiut răspunde întrebărilor. CS aveau
cunoştinţe mai bogate despre sex decât CPS, deşi majoritatea copiilor au negat
orice activitate sexuală.
Singurii copii care au recunoscut relaţiile sexuale au fost cei intervievaţi
pe stradă. Ambele fete intervievate au recunoscut că fuseseră însărcinate,
recurseseră la avort şi întreţinuseră relaţii sexuale în schimbul călătoriei cu
trenul. Câţiva copii intervievaţi la adăpost au refuzat să vorbească despre
experienţele sexuale, deşi cercetătorilor le-a apărut ca evident faptul că exista o
problemă asociată cu sexul. Aceasta nu a putut fi, însă, cercetată, date fiind
limitările impuse de interviu. Rapoarte despre bolile transmise pe cale sexuală
au mai fost prezentate (ARMS, 1997), sugerând că problemele sexuale sunt
dificil de evaluat şi că activitatea sexuală este mai mare decât cea raportată.
Într-un raport (ARMS, 1997), o treime dintre copii a declarat o implicare în
prostituţie. În timp ce un ONG distribuia o revistă în care se afirma că
exploatarea homosexuală este în creştere şi este strâns relaţionată cu pedofilia,
singura victimizare declarată a fost de natură hetereosexuală.
Alte probleme
Numai CS au recunoscut consumul de alcool şi al altor droguri.
Consumul de droguri este considerat, în alte rapoarte asupra copiilor străzii, ca
fiind ridicat (ARMS, 1997). Inhalarea de solvenţi este activitatea cea mai
frecventă; în afară de aceasta, un singur copil a recunoscut consumul de
marihuana. Se pare că alte droguri nu sunt disponibile. Întrebările despre
consumul de alcool şi droguri nu au fost prezente în interviurile cu CPS. Cei
mai mulţi dintre CS şi-au exprimat dorinţa de a merge la şcoală. Mulţi CS au
identificat cerşitul ca o activitate frecventă, în timp ce puţini CPS au descris
cerşitul în lista de activităţi zilnice sau pentru a obţine hrană. Pe ansamblu,
copiii par să fie preocupaţi mai mult de clipa prezentă decât de construirea unei
perspective pe termen lung, ceea ce este explicabil pentru unii copii, dar nu şi
pentru adolescenţii de vârste mai mari.
VICTOR GROZA ET AL.
IMPLICAŢII
Implicaţii pentru politicile sociale şi pentru practica în domeniu

Cea mai mare speranţă pentru copii pentru a renunţa la sărăcia şi viaţa
din stradă este educaţia. Programe educaţionale flexibile şi politici care să
susţină aceste programe ar putea ajuta aceşti copii să se realizeze pe plan
şcolar.
Orice program educaţional trebuie să ia în considerare realitatea vieţii
lor, incapacitatea de a-şi satisface nevoi de bază, precum sunt hrana şi locuinţa.
În caz contrar, rezultatele şcolare pot fi afectate dacă aceste nevoi fundamentale
nu sunt luate în considerare.
În timp ce adăposturile oferă un serviciu pentru început, programe mai
complete sunt necesare pentru prevenire şi pentru intervenţie. Programe care să
aibă ca ţintă familii cu risc înalt pot preveni extinderea fenomenului. Chiar şi
cele mai sărace familii par să-şi ajute copiii atunci când locuiesc împreună.
Copiii vor avea nevoie de locuinţe de tranziţie care să-i ajute nu numai în
plecarea din stradă, ci chiar în părăsirea definitivă a ei. În particular, copiii mai
în vârstă şi tinerii adulţi au nevoie de programe care să le ofere o locuinţă
permanentă şi să îi ajute să părăsească strada, să meargă la şcoală, programe
care să dezvolte o structură potrivită pentru a realiza tranziţia acestor copii către
roluri sociale dezirabile.
Orice program destinat acestor copii trebuie să cuprindă educaţie
sexuală, inclusiv în domeniul prevenirii HIV/SIDA. Programele ar putea
beneficia de solidul cadru teoretic în acest domeniu şi utiliza modele
prestigioase cum sunt Health Belief Model (Rosenstock, 1974) sau AIDS Risk
Reduction Model (Catania, Kegeles, & Coastes, 1990). HBM consideră că
alegerile comportamentale sunt o funcţie a preocupărilor individuale pentru
sănătate, posibilitatea percepută de a contacta o boală, beneficiile percepute ale
adoptării unui comportament preventiv, comparate cu costul unui asemenea
comportament, rezultând în a determina individul să apeleze la sfaturi avizate.
ARRM este construit pe primul model, concentrându-se în mod special
pe acele comportamente asociate cu HIV/SIDA. Acesta sugerează că indivizii
urmează comportamente preventive în domeniul medical pentru a reduce riscul
infectării cu HIV atunci când recunosc activităţile care îi fac să fie vulnerabili
în faţa bolii, depăşesc barierele care împiedică schimbarea comportamentului şi
se angajează în limitarea comportamentelor riscante.
Implicaţii pentru cercetare

Cercetarea serviciilor sociale, prin care sunt identificate sistemele de
servicii, atât în sectorul guvernamental, cât şi în cel nonguvernamental,
modalităţile de acces la servicii, golurile şi barierele în distribuirea acestora, ar
putea îmbunătăţi cunoştinţele despre serviciile existente în acest domeniu şi ar
putea ajuta în planificarea altor servicii. În plus, cercetarea longitudinală care

urmăreşte copiii în timp ar îmbunătăţi substanţial cunoştinţele despre
problemele copiilor şi ale serviciilor.
Cercetători care vorbesc limba română fluent şi care ar petrece perioade
de timp îndelungate efectuând cercetări de teren ar putea să ajute în înţelegerea
acestei probleme complicate. Metodologii multidisciplinare şi multiple ar
trebuie utilizate pentru a cerceta această problemă.
Rezultate în contextul mondial

Activitatea sexuală este parte integrantă a vieţii multor copii ai străzii.
Studiile efectuate în Statele Unite demonstrează că cei mai mulţi tineri care
trăiesc pe stradă sunt activi din punct de vedere sexual.
De exemplu, câteva studii realizate în oraşe mari au arătat că 90% sau
mai mult dintre tineri au recunoscut implicarea în activităţi sexuale (Sherman,
1992; Yates, şi alţii, 1988; Robertson şi alţii, 1988). Copiii disting deseori între
sexul relaţional (între prieteni şi alţii) şi sexul comercial (pentru bani sau pentru
îndeplinirea unor nevoi fundamentale). În fiecare dintre aceste situaţii, ei nu se
află în situaţia de a pretinde protecţie sexuală, aşa cum este situaţia în care
utilizează un prezervativ. Fie nu au puterea personală sau situaţională de a lua o
decizie în acest sens, fie sunt lipsiţi de speranţă şi fatalişti în privinţa riscurilor.
Mai puţin de 15% dintre tineri folosesc un prezervativ în mod constant şi peste
50% declară mai mult de 10 parteneri sexuali (Sherman, 1992; Yates, şi alţii,
1988; Robertson, şi alţii, 1988).
A avea informaţii despre HIV nu înseamnă neapărat comportament
sexual protejat. Pentru a reduce riscul, cunoştinţele despre SIDA sunt o condiţie
necesară pentru adoptarea unor practici de protecţie (vezi Fisher, Misovich, &
Fisher, 1992; Atillasoy, 1996).
În mod similar situaţiei din Statele Unite (Rotheram-Borus, Koopman
& Bradley, 1989), şi în România cunoştinţele copiilor despre SIDA sunt
insuficiente pentru reducerea activităţilor cu risc mare. Cunoştinţele nu vor
conduce la schimbare radicală, dar sunt o condiţie necesară pentru reducerea
riscului.
În relaţie cu comportamentul sexual, copiii străzii sunt expuşi riscului
victimizării, infectării cu HIV, arestării pentru consum de droguri. La consumul
de alcool şi al altor droguri se apelează pentru a reduce durerile provocate de
foame şi pentru a echilibra frustrările zilnice de a nu avea nevoile de bază
asigurate; de asemenea, ameliorează sentimentele de furie, depresie, disperare
şi lipsa speranţei (Clatts, 1991). Ei folosesc astfel de substanţe pentru a dobândi
curajul de a fura şi a înfrunta pericolele străzii (Campos, şi alţii, 1994).
Consumul de alcool şi al altor droguri micşorează inhibiţiile în faţa mulţimii de
comportamente riscante şi îi ajută să uite durerile.
VICTOR GROZA ET AL.
Ca în cele mai multe ţări, problemele economice, cum sunt cele de

creare a economiei de piaţă care dau naştere marilor diferenţe între săraci şi
bogaţi, sunt relaţionate cu fenomenul copiii străzii (Rizzini & Lusk, 1995;
Romero, 1992). Grupuri similare de copii cum sunt cele ale copiilor care fug
din orfelinate, copii care părăsesc familii sărace sau care îi abuzează şi copii
care mai menţin legăturile cu familia, au fost identificate în ţările foste
comuniste, cum sunt Rusia (Creuziger, 1997), ţări în curs de dezvoltare, ca
Brazilia (Forster, Tannhauser, & Barros, 996) şi pe continentul african
(Dallape, 1996). Programele trebuie dezvoltate pentru a asista copiii să rămână
în şcoală şi familie, ca şi pentru a ajuta familiile acestora din punct de vedere
economic. Pentru a atinge acest scop, şcoli pe stradă sau şcoli pentru copiii
străzii şi copiii pe stradă pot fi o componentă importantă a serviciilor destinate
acestor copii, asemănător modelului dezvoltat în Filipine (Balanon, 1989). O
proporţie importantă dintre copii ajung în stradă pentru a suplimenta venitul
familiilor lor (Lusk, Peralta, & Vest, 1989; Romero, 1992), sau pentru a
diminua cheltuielile familiei, cum sunt cele pentru şcoală.
Pentru unii copii, viaţa în stradă este mai bună decât cea pe care o au în
familie sau instituţii. Aşa cum sugerează Lublin (1998) în urma studiului făcut
în Mexic, şi Bar-On (1997) în urma studiului realizat în Africa, viaţa este mai
bună pe stradă şi ea este o soluţie, nu o problemă. Concluzii asemănătoare sunt
prezentate de către Hanssen (1996) într-o cercetare asupra copiilor din Sri
Lanka. Aceste concluzii reprezintă provocări pentru multe idei care se bucură
de popularitate şi ar putea avea implicaţii asupra politicilor sociale în domeniul
familiei şi copilului şi asupra practicii în aceste domenii. Ţările dezvoltate sau
în curs de dezvoltare se confruntă cu problema copiilor străzii, deşi încearcă de
multe ori să uite sau să ignore această problemă (Le Roux, 1996). Nici o ţară
oriunde în lume nu poate scăpa de prezenţa copiilor străzii. Dar, concentrându-
ne pe probleme comune, putem lucra împreună pentru găsirea unor soluţii
comune.
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu, G., Programme Note: Street Children in Bucharest. Childhood, 1996.
Apetrei C., Mitroi I., Buzdugan I., Iancu L., Strat L., Macovei O., State E., Sumuciuc I.,
Duca M., Epidemiological model of recent introduction of HIV in a virgin population: HIV infection
of children in northeast Romania, Abstracts of the Tenth International Conference on AIDS, 1994.
R. M. S., Raport de Activitate - Perioada februarie 1996 - octombrie 1997, Bucureşti, 1997.
Atillasoy, A. S., Daily Survival Versus the Threat of AIDS: Street Youth and the Street
Economy in New York City, Cleveland, Case Western Reserve University, 1996.
Balanon, L. G., Street children: strategies for action, Child Welfare, 1989.
Bar-On Arnon, Criminalising Survival: Images and Reality of Street Children, 1997.
Journal of Social Policy, Nr.26.
Catania, J. A., Kegeles, S. M., Coates, T. J., Towards an Understanding of Risk Behavior:
The AIDS Risk Reduction Model (ARRM), Health Education Quarterly, Nr.17, 1990.
Cernescu C., Popescu A., Tirdei G., Alexandrescu R., Ruta S.M., Preliminary results of
HIV screening in sentinel facilities in Romania, Rev. Roumaine Virologie, Nr.44, 1993.
Clatts, M. C., Homeless Youth and AIDS: Challenges for Anthropological Practice, AIDS
and Anthropology Bulletin, Nr.3(2), 1991.
Creuziger, C. G. K., Russia's Unwanted Children: A Cultural Anthropological Study of
Marginalized Children in Moscow and St. Petersburg, Childhood, Nr.4(3), 1997.
Dallape, F., Urban Children: A Challenge and an Opportunity, Childhood, Nr.3(2), 1996.
Fejes L., Frequence du molluscum contagiosum chez les enfants atteints de SIDA a
l’orphelinat de Cernavoda, departement de Constanta, Roumanie [Incidence of molluscum
contagiosum in children with AIDS at the Cervanoda Orphanage, District of Constanta, Romania],
Bull. Soc. Pathol. Exot., Nr.86, 1993.
Fisher, J. D., Misovich, S. J., Fihser, W. A., Impact of Percevied Social Norms on
Adolescents AIDS – Risk Behavior and Prenvetion, în R. J. DiClement (ed.), Ed. Adolescents and
AIDS, Sage, New York, 1992.
Forster, L.M.K., Tannhauser, M., Barros, H. M. T., Drug Use among Street Children in
Southern Brazil. Drug and Alcohol Dependence, Nr.43(1-2), 1996.
Hanssen, E., Finding Care on the Street: Processes in the Careers of Sri Lankan Street
Boys. Childhood, Nr.3(2), 1996.
Hersh B.S., Popovici F., Jezek Z., Satten G.A., Apetrei R.C., Beldescu N., Risk Factors for
HIV Infection among Abandoned Romanian Children, AIDS, 7, 1993.
Le Roux, J., The Worldwide Phenomenon of Street Children: Conceptual Analysis.
Adolescence, Nr.31(124), 1996.
Lublin, P., Street Children in Mexico, Presented at the Mandel School of Applied Social
Sciences, 1998.
Lusk, M. W., Peralta, F., Vest, G. W., Street Children of Juarez: a Field Study.
International Social Work, Nr.32(4), 1989.
Patrascu, I. V., Dumitrescu, O., The Epidemic of Human Immunodeficiency Virus Infection
in Romanian Children, Nr.9, AIDS Res. Hum. Retroviruses, 1993.
Rizzini, I., Lusk. M.W., Children in the Streets: Latin America's Lost Generation. Children
and Youth Services Review, Nr.17(3), 1995.
Robertson, M. J., Koegel, P., Mundy, P., Greenblat, M., et. al., Mental Health Status of
Homeless Adolescents in Hollywood, Paper presented at the annual meeting of the American Public
Health Association, November, 1988.
Romero, S. A., From Hope to Urgency; De la espera a la urgencia, Espacio-abierto,
Nr.1(1), 1992.
Rosenstock, I., The Health Belief Model and Preventive Health Behavior, Health Education
Monographs, Nr.2(4), 1974.
Rotherman-Borus, M. J., Koopmna, C., Bradley, L., Barriers to Successful AIDS
Prevention Programs with Runaway Youth, în J. O. Woodruff, D. Doherty, and J. G. Athey, (Eds.),
Troubled Adolescents and HIV Infection: Issues in Prevention and Treatment, pp. 37-55.
Washington, D. C.: Georgetown University Child Development Center, 1989.
Sherman, D. J., The Neglected Health Care Needs of Street Youth, Public Health Reports,
Nr.107(4), 1992.
UNICEF, Children at Risk in Central and Eastern Europe: Perils and Promises, Florence,
Italy: United Nations Children's Fund, International Child Development Centre, 1997.
Yates, G., Mackenzie, R., Pennbrige, J. et. al., A Risk Profile of Runaway and Non-
Runaway Youth, American Journal of Public Health, Nr.78(37), 1988.
Zolotusca L., Beldescu N., Popovici F., Changes in Pediatric Risk Factors due to the
Implementation of a Short Term Plan of Actions in Romania, Eighth International Conference on
AIDS, 1992.
ALBOTA – O COMUNITATE ORIENTATĂ SPRE
COMERŢ
Studiu de comunitate
MANUELA SOFIA STĂNCULESCU
INTRODUCERE
Studiul prezentat în paginile ce urmează este realizat în cadrul cercetării

mai ample Capital social şi antreprenoriat în comunităţile rurale din
România1. Cercetarea a inclus o analiză la nivel naţional şi patru studii
comunitare2, toate referitoare la comune aparţinând aceleiaşi arii culturale –
Muntenia de nord. Principala întrebare care a orientat cercetarea se referă la
rolul pe care îl ocupă capitalul social, definit prin sociabilitate productivă, în
difuzarea antreprenoriatului, gândit drept inovaţie socială, în contextul mediului
rural românesc actual.
În selectarea celor patru comune s-a pornit de la o ipoteză care pune în
relaţie antreprenoriatul cu accesibilitatea urbană, astfel: cu cât distanţa faţă de
oraş este mai mică, cu atât rolul de antreprenor este jucat de către mai mulţi
localnici. Ipoteza este dublată de una referitoare la nivelul general de dezvoltare
al localităţii şi la disparităţile existente în interiorul acesteia. Astfel, pe de o
parte, cu cât comuna este mai departe de un oraş mare, cu atât nivelul său de
dezvoltare va fi mai redus, iar pe de altă parte, cu cât un sat aparţinător comunei
este mai izolat, cu atât mai sărac va fi acesta în contextul comunei. Dintre cele
patru comune selectate în cadrul studiului, Albota este una dintre cele două (cea
de-a doua este comuna Comişani) aflate în imediata apropiere a unui oraş mare,
prin urmare ne aşteptăm la un nivel ridicat de dezvoltare şi la un antreprenoriat
extins. Studiul comunitar de faţă este, deci, o diagnoză atât în ceea ce priveşte
nivelul de dezvoltare, antreprenoriatul, tipurile de antreprenori locali şi
1
Cercetarea a fost coordonată de Dumitru Sandu şi a fost finanţată din două granturi, anume: Capital
uman şi dezvoltare regională – CNCSU şi Capital social şi antreprenoriat în comunităţile rurale din
România – Banca Mondială.
2
Studiile comunitare au fost desfăşurate în: comuna Albota din judeţul Argeş (Manuela Sofia
Stănculescu), comunele Cândeşti (Lucian Pop şi Cosima Rughiniş) şi Comişani (Sebastian şi Andra
Lăzăroiu) din judeţul Dâmboviţa, şi comuna Fulga (Ionica Berevoescu) din judeţul Prahova.
Culegerea datelor prezentului studiu a fost realizată de către: Ionica Berevoescu, Ana Bleahu,
Dumitru Chiriac, Mircea Dumitrana şi Manuela Sofia Stănculescu.

94 MANUELA SOFIA STĂNCULESCU
potenţialul diferenţiat de dezvoltare al acestora, cât şi relaţia existentă între

nivel de dezvoltare comunitară şi antreprenoriat rural.
Dintre satele aparţinătoare comunei, în fiecare dintre cele patru cazuri, a
fost selectat „satul cel mai izolat”, unde izolarea a fost definită iniţial prin
„distanţa cea mai mare faţă de satul centru de comună”. Prin compararea
acestuia cu satul centru de comună, urmărim să surprindem dacă, într-un
context favorabil, decalajul dintre centru şi periferie determină sau nu o
întârziere în ceea ce priveşte adoptarea de către localnici a comportamentului
şi/sau orientării antreprenoriale.
Comuna Albota
La 11 km S-V de Piteşti, înspre Craiova, străbătută de drumul european
E94 (DN65) este aşezată comuna Albota. Din punct de vedere adimistrativ
comuna Albota are în componenţă cinci sate: Albota – centru de comună,
Mareş, Cerbu, Frăteşti şi Gura Văii. Conform documentelor istorice, satele
Albota, Mareş şi Cerbu erau în 1887 centre a trei comune diferite, celelalte
două sate, fiind numite cătune şi aparţinând de una dintre acestea (Gura Văii de
Albota, iar Frăteşti, de Mareş). Relaţia cătun–sat se păstrează şi azi, localnicii
incluzând cătunele între graniţele imaginare ale satului, ele fiind numite,
precum şi alte zone, „cartiere”. Locuitorii celor două cătune aparţin de
circumscripţiile electorale ale satelor, ceea ce a avut drept rezultat participarea
lor la ancheta3 noastră pe bază de chestionar. Pe de altă parte, marea majoritate
a datelor pe care ni le-au furnizat instituţiile locale vizează entitatea sat–cătun,
deoarece aceasta reprezintă unitatea concretă de viaţă socială, separarea
administrativă fiind percepută la nivel local drept artificială. Cu alte cuvinte,
comuna are în fapt trei sate Albota, Mareş şi Cerbu. Dintre acestea, satul cu cea
mai veche atestare documentară este Albota, centrul de comună, documentul
fiind emis la 1 aprilie 1497 de către domnitorul Radu cel Mare.
3
Studiul a fost desfăşurat în perioada martie-aprilie 1999. Ancheta pe bază de chestionar a fost
realizată pe două eşantioane probabiliste, la nivelul celor două perechi sat–cătun Albota şi Mareş.
Respondenţii au fost selectaţi din listele electorale. Dimensiunea eşantioanelor este de 38 de
respondenţi din Albota şi Gura Văii, respectiv 35 respondenţi din Mareş şi Frăteşti. În plus, din lista
de firme înregistrate la Primăria comunei a fost selectat aleator un lot de antreprenori (8 în Albota şi 7
în Mareş) cărora li s-a aplicat acelaşi chestionar. Ţinem să precizăm că structura cercetării a fost uşor
modificată datorită condiţiilor locale. Străzile comunei nu au nume; numerele de casă practic nu mai
există şi localnicii nu le mai cunosc; există mai multe persoane care au acelaşi nume, identificarea
acestora fiind extrem de dificilă şi posibilă numai după identificarea poreclei. În plus, în satul Mareş
au existat două cazuri de antreprenori extraşi din lista de firme, care au declarat că ei sunt persoanele
căutate, dar nu au nici asociaţie familială şi nici societate, cu alte cuvinte, au refuzat să coopereze.
În afară de chestionar au fost realizate 35 de ore de interviu cu toţi liderii instituţionali locali şi
antreprenori din cele două sate considerate. A fost realizată o discuţie de grup cu 5 persoane din
Albota, din familii cu mulţi copii, beneficiari de bursă socială oferită de scoală.
Ţinem să mulţumim autorităţilor locale care ne-au sprijinit de-a lungul cercetării şi să menţionăm că
totalitatea datelor legate de istoricul social, economic şi cultural al comunei sunt preluate din
monografia „Albota 500”, autor Gheorghe Barbu, profesor de sport la şcoala din Albota, publicată de
INFO-TECH, Bucureşti, 1997.
ALBOTA – O COMUNITATE ORIENTATĂ SPRE COMERŢ 95
Resurse şi constrângeri comunitare

Resurse naturale
Teritoriul comunei este în prelungirea dealurilor subcarpatice, cu
interfluvii acoperite de păduri, care dispar în sudul comunei, pierzându-se în
câmpie. Relativ mare, cu 3.758 locuitori şi suprafaţă totală de 59 km2, Albota
este străbătută de două râuri: Teleorman şi afluentul său Teleormănel, pe ale
căror văi se întind ca nişte galerii, satele aparţinătoare4. Temporar, râurile nu au
apă, pentru ca primăvara şi toamna să se reverse frecvent5, ceea ce face ca
podurile6 să constituie un subiect important al agendei albotene. De asemenea,
există terenuri instabile, cu interdicţii permanente de construcţie, sau care
necesită lucrări speciale de amenajare.
Comuna Albota deţine resurse naturale importante. În subsolul profund
se găsesc cantităţi apreciabile de ţiţei, 40 de sonde fiind forate pe teritoriul
albotean, din care 25 de sonde sunt în funcţiune. Domeniul public include 19 ha
de heleştee şi cursuri de apă, răspândite în toate satele aparţinătoare. Heleşteele
au fost amenajate prin contribuţia în bani şi muncă a localnicilor, fiind folosite
fie pentru adăpatul animalelor, fie ca locuri de petrecere a timpului liber. Sunt
şase islazuri comunale şi păşune împădurită, totalizând 463 ha, din care patru
islazuri, acoperind 160 ha, sunt însămânţate şi îngrijite de către primărie. În
plus, comuna deţine o surpafaţă de 1.103 ha de pădure, dintre care numai 10 ha
sunt în administrarea Primăriei. Pădurile masive de salcâm au dus la înscrierea
comunei ca zonă meliferă pe harta stupăritului pastoral.
Dotări edilitare şi servicii publice

Pe şoseaua europeană, intrarea şi ieşirea din satul centru de comună
sunt marcate prin câte o zonă comercială, cu numeroase maşini staţionate,
grătare de mici, copertine viu colorate, standuri cu Coca cola, afişe publicitare
şi multă agitaţie.
Din drumul european asfaltat (10 km) pleacă drumuri intracomunale
modernizate (1,3 km, spre Mareş) sau pietruite (36,7 km), care constituie artere
principale în sate. Din acestea, se ramifică uliţe de pământ totalizând 9 km, care
se continuă cu drumuri agricole. Uliţele comunei sunt lipsite de aliniere şi
înguste, multe dintre ele fiind în pantă, acestea fiind impracticabile în
perioadele ploioase ale anului.
De o parte şi de alta a drumului european se înşiruie case recent
construite, multe dintre ele cu etaj şi fără un stil arhitectural bine definit, ci cu
4
Excepţie fac cătunele Frăteşti şi Cerbu din Deal situate pe dealurile împădurite din apropiere
5
În 1941 au avut loc inundaţii puternice, care au produs importante pagube în gospodăriile populaţiei.
De atunci, în 1968 şi 1994 au avut loc inundaţii de proporţii mai mici, dar care au distrus podurile.
6
Pe teritoriul comunei se află zece poduri, dintre care doar două sunt administrate de Direcţia
Naţională a Drumurilor, restul fiind în grija primăriei.
interferenţe specific olteneşti şi munteneşti. Casele mai vechi sunt construite

din ostreţe sau laţuri (structură de lemn combinată cu pământ), fiind acoperite
cu şiţă, numai cu parter şi un număr redus de camere. Spre deosebire, casele
mai noi, construite începând din 1949-52, au mai mult de trei camere, sunt din
cărămidă, fiind acoperite cu ţiglă sau tablă galvanizată.
Tabelul nr.1
Evoluţia fondului locativ (1965 -1999)
1965 1985 1992 1999

Albota+Gura Văii 667 749 724 819
Mareş+Frăteşti 415 478 440 470
Cerbu 271 304 326 332
Total comună 1353 1531 1490 1621
Proiectele de infrastructură sunt costisitoare şi dificil de realizat,

deoarece în interiorul satelor, casele sunt răspândite pe dealuri şi văile râurilor.
Electrificarea a fost realizată în 1963, începând cu satul Albota, urmând ulterior
Cerbu şi Mareş. În prezent, numai 3 case nu sunt racordate la reţeaua de curent
electric. În 1975, a fost realizată, cu participarea obştei, o instalaţie de apă
potabilă, cu lungimea de 3,5 km, din Gura Văii până în centrul satului Albota.
Aceasta a funcţionat numai trei ani, datorită unor litigii nerezolvate între firma
furnizoare de apă şi primăria comunei. Nici în 1999 instalaţia nu este repusă în
funcţiune şi nu există nici un proiect în acest sens. Peste 50% dintre gospodării
se alimentează cu apă din puţuri proprii, cu adâncimea între 5 m şi 40 m. La
recensământul din 1992, numai 8 familii aveau băi proprii, şi 75% bucătării. În
prezent, deşi funcţionarii primăriei au estimat numărul gospodăriilor cu apă
curentă şi canalizare la 30, mai mulţi intervievaţi au apreciat că, în jur de 20%
dintre localnici au bazin propriu, hidrofor sau pompă electrică şi sistem propriu
de canalizare. Această estimare este confirmată de analiza datelor culese pe
bază de chestionar.
Tabelul nr. 2
Dotarea locuinţelor cu baie şi bucătărie
Ponderea gospodăriilor Eşantion populaţie Lot antreprenori

dotate cu
Albota Mareş Albota Mareş
baie 27% 10% 100% 2%
bucătărie 81% 90% 100% 92%
Notă: Albota include cătunul Gura Văii, iar Mareş include cătunul Frăteşti.
Serviciile de poştă locală au apărut în 1970, trei factori poştali

distribuind zilnic presa, corespondenţa şi, lunar, pensiile şi alocaţiile pentru
copii. Serviciile de telecomunicaţii au devenit accesibile în 1973, o dată cu
apariţia primelor posturi telefonice particulare, obţinute prin sistemul de relaţii

ale celor 19 „oameni care ştiau a se descurca”. După 1989, cu ajutorul unui
concentrator, reţeaua de telefonie a fost extinsă la 140 de posturi telefonice fixe,
extindere realizată de către actualul primar al comunei, prin apelarea la reţeaua
sa de cunoştinţe influente. În scurt timp, urmează să fie dată în funcţiune o
centrală Alcatel, investiţie de 2 miliarde a RomTelecom-ului, care va acoperi în
totalitate cererea locală. Spaţiul necesar centralei a fost construit cu cărămida de
la vechea primărie, prin participarea comunităţii. Actualul primar al comunei
este figura centrală a dezvoltării telefoniei în comună, el obţinând investiţia şi
tot el mobilizând şi organizând construcţia sediului, motivaţia declarată fiind
respectarea promisiunii electorale – 3 telefoane publice la Albota.
Primele autobuze au circulat prin Albota în 1959 şi făceau legătura între
comună şi oraşul Piteşti: „Înainte erau foarte, foarte multe curse, cel puţin 40 pe
zi.” După 1989, numărul curselor de transport în comun a scăzut la 10-15 curse
pe zi, dar chiar şi aşa accesibilitatea are un nivel ridicat, prin comparaţie cu alte
comune ale ţării. Mai afectaţi de această scădere sunt mareşenii, prin
poziţionarea lor la 2-8 km faţă de drumul european.
Proiectul de introducere a reţelei de gaz metan este deja finalizat, fiind
demarată execuţia. La momentul cercetării, comuna era branşată la conducta de
înaltă presiune, iar staţia de distribuire era achiziţionată şi depozitată în curtea
primăriei. Definitivarea necesită însă resurse financiare pe care comuna nu le
are, existând speranţa ca din surse proprii să fie montată staţia de distribuire. În
vederea racordării, cetăţenii trebuie să contribuie cu 10%, dar, conform
spuselor primarului, participarea este amânată pentru momentul „când oi vedea
conducta la mine la poartă”.
Probleme comunitare
Tabelul nr. 3
"Care credeţi că este principala problemă a satului dvs.?"

Albota şi Mareş şi
Gura Văii (38) Frăteşti (35)
Infrastructura (starea drumurilor, lipsa apei potabile, gazelor) 11 18
Nivelul scăzut de trai (sărăcie, venituri mici, pensii mici) 5 6
Agricultura (lipsa echipamentelor, preţul lucrărilor agricole) 2 2
Relaţia cu primăria („nu se uită la noi”) 3 2
Lipsa locurilor de muncă 1 1
Nu avem probleme deosebite 4 0
Non-răspuns 12 6
Infrastructura
După cum se poate observa, problemele Albotei, definite de către
locuitorii săi, nu sunt centrate pe agricultură, ci pe infrastructură. Diferenţa
dintre dotările edilitare ale celor două sate studiate se reflectă şi la nivelul
definiţiilor populaţiei, 51% dintre mareşeni numindu-le probleme, prin
comparaţie cu doar 29% dintre locuitorii satului centru de comună. Mai mult,
dacă în ceea ce priveşte alimentarea cu apă potabilă sau gaze nu există
diferenţe, starea drumurilor este problema menţionată de către sătenii din Mareş
de trei ori mai frecvent decât cei din Albota.
Cine este responsabil de toate acestea? Primăria, susţin localnicii, dintre
care 60% din fiecare sat cred că „este singura care trebuie să se ocupe de
îngrijirea localităţii”. Agenda primarului se suprapune în totalitate agendei
sătenilor. Din 1996, de când a fost ales, pietruirea şi modernizarea drumurilor
este acţiunea pe care a pus accentul principal. Astfel, majoritatea drumurilor
intracomunale sunt actualmente pietruite, uneori cu participarea localnicilor.
Pentru întreţinerea drumurilor este necesară săparea de şanţuri, activitate
organizată în detaliu, satele fiind zonate şi de fiecare zonă fiind responsabil câte
un consilier local. Prin drumuri repetate la Bucureşti şi accesarea reţelelor de
influenţă politică a obţinut, direct de la un ministru, 30 de miliarde de lei pentru
continuarea asfaltării drumului comunal 156, spre Mareş. Cinci dintre podurile
comunei au fost amenajate. Iluminatul public este rezolvat, de sărbători fiind
luminate şi cimitirele. Pentru introducerea apei potabile s-au obţinut aprobările
şi primii 300 de milioane necesari realizării studiilor de fundamentare.
Locurile de muncă
Locurile de muncă nu sunt considerate o problemă a comunei, fapt
confirmat şi în cadrul discuţiei de grup „Locurile de muncă? Nu, nu sunt o
problemă pentru comună, că există privatizaţii. Numai că ei sunt la început şi
mai trebuie să se dezvolte până să angajeze destui.” Medicul primar al comunei
nuanţează, subliniind că ceea ce lipseşte sunt locurile de muncă pentru cei cu
nivel ridicat de instruire - „Sunt tineri cu postliceală care muncesc pe post de
necalificat, cu ziua. Sunt doi care au terminat dreptul şi stau acasă. Să vină unii,
să ne cumpere, dar numai să vină.”
Sărăcia şi săracii la Albota

Nivelul scăzut de trai al locuitorilor este problema satului consideră
15% din participanţii la cercetare, din fiecare sat. Există consens asupra acestui
aspect între comunitate şi majoritatea liderilor instituţionali. Directoarea şcolii
coordonatoare, în acord cu medicul, ne explică: „comuna este sărăcuţă, pentru
că marea majoritate nu sunt oameni înstăriţi. Pământul nu este de foarte bună
calitate, nu au tractoare şi ară cu plugul cu tracţiune animală. Mai au câte o
vacă, două, cu lapte, se duc la piaţă şi mai au grădină, fără însă a fi zarzavagii,
deci îşi asigură numai consumul familiei. Restul se ocupă cu comerţul. Sunt şi
cei care n-au nici găini şi nici capre, care sunt puturoşi.” Preotul din satul
Albota defineşte similar situaţia, dar o explică diferit „avem unul dintre cele
mai scăzute niveluri de trai. Pe de o parte colectivizarea, pe de altă parte nivelul
cultural scăzut.”
Este Albota un sat sărac? Conform documentelor din 1887, în satul
Albota 23 de familii reprezentând 14% din total erau sărace, necontribuabili,
fără vite şi fără pământ. „În perioada 1970-1978 a existat un mulţumitor nivel
de trai al populaţiei, lucru care se datora faptului că erau mulţi salariaţi
(muncitori) care câştigau bine în raport cu preţurile de pe piaţă,..., realizările
oamenilor fiind vizibile.” (Monografie, p.55). În 1999, am estimat sărăcia pe
baza datelor din chestionar, referitoare la consum, prin metoda7 relativă
modificată.
Tabelul nr. 4
Rata sărăciei (februarie, 1999)
Albota (inclusiv Gura Văii) Mareş (inclusiv Frăteşti)

Ponderea ... în gospodăriilor persoanelor gospodăriilor persoanelor
sărăcie severă 30% 37% 24% 29%
sărăcie relativă 32% 31% 30% 25%
non-săracie 38% 31,5% 45,5% 40%
Nr. cazuri lipsă 1 1 2 8
Total 38 gospodării 149 persoane 35 gospodării 126 persoane
Deşi distribuţia gospodăriilor din cele două sate nu diferă semnificativ,

ratele sărăciei indică că în Albota, ponderea persoanelor care trăiesc în
gospodării aflate în sărăcie este cu 14% mai mare decât a celor din Mareş.
Această constatare este concordantă cu spusele intervievaţilor mareşeni „aici, la
noi este puterea economică a comunei, la noi trebuia să fie centrul.” Cu alte
cuvinte, Mareş „satul cel mai izolat” al comunei este mai sărac decât satul
centru de comună din punct de vedere al infrastructurii, dar nu şi în ceea ce
priveşte consumul gospodăriilor.
7
Metoda relativă modificată a fost elaborată de către M.Câmpeanu (CNS), publicată în Sărăcia în
România 1995 - 1998, Vol.I, Coordonate ale sărăciei. Dimensiuni şi factori, cap.I, UNDP, Bucureşti,
1999. Pe baza datelor AIG 1995 este aplicată metoda relativă, pragurile sărăciei de 40% şi 60% din
cheltuielile medii de consum pe persoană fiind obţinute pentru toţi anii ulteriori prin inflatarea cu
indicele preţurilor de consum. Astfel, pentru luna februarie 1999, valorile pragurilor sunt de 280.234
lei, respectiv 420.345 lei. Acestea reprezintă praguri la nivel naţional care permit comparaţii între
amploarea sărăciei din diferite localităţi, prin raportare la un prag unic. Rata sărăciei pe mediul rural,
în 1997 era de 37%. Nu avem date mai recente care să permită plasarea localităţii în contextul
întregului mediu rezidenţial, dar trebuie ţinut cont de accentuarea procesul de sărăcire care a avut loc
în ultimii doi ani, tendinţă pusă în evidenţă de studii bazate pe alte tipuri de estimări.
Este sărăcia de Albota diferită de sărăcia de Mareş? Pentru a răspunde

la această întrebare am întreprins o analiză a structurilor de asociere existente
între capitalul material al gospodăriei (incluzând venituri şi avere) şi
caracteristici de status ale individului sau gospodăriei relevante pentru alte
tipuri de capitaluri (capital uman şi simbolic).
În satul centru de comună, cei care au avere mai mare au în acelaşi timp
un capital uman ridicat: nivel de instrucţie mai mare, o sănătate bună şi nu sunt
în vârstă. În acelaşi timp, persoanele cu un capital uman mai ridicat: 1.au o
atitudine pozitivă faţă de procesul de privatizare; 2.sunt mulţumiţi de viaţa lor
şi sunt optimişti (cred că vor trăi mai bine peste un an); 3.au un nivel scăzut al
religiozităţii şi trăiesc în gospodării: 4. sunt tinere8 cu rată de dependenţă
demografică mai mică decât cea existentă la nivelul comunei9; 5.prezintă un
stoc de educaţie al adulţilor peste media pe comună şi cu o pondere de peste
27%10 a femeilor adulte, ocupate în domenii neagricole. Capitalul uman al
individului deţine deci poziţia cheie, acesta asociindu-se cu toate celelalte tipuri
de capital.
În satul cel mai izolat al comunei, capitalul material al unei gospodării
este asociat cu poziţia gospodăriei faţă de restul comunităţii. Astfel, capital
material scăzut au gospodăriile care au vârsta medie a adulţilor peste 45 de ani,
în care la două persoane active corespund mai mult de 1.3 persoane dependente
(copii şi/sau bătrânii), cu un stoc de educaţie al membrilor adulţi sub cel al
comunei (7.20 clase absolvite) şi în care mai mult de 82% dintre femeile adulte
sunt fie casnice, fie agricultor pe propriul teren agricol. Capitalul simbolic al
individului este izolat de această dată, celelalte trei capitaluri formând un
triunghi de asociere echilibrat, în care nici unul dintre ele nu joacă rol cheie.
Graficul nr.1
Unde vă situaţi dvs. pe scara sărăciei/bunăstării,

prin comparaţie cu ceilalţi oameni din ţară prin comparaţie cu ceilalţi oameni din sat?
21
% 17 34
24 43 18
17 37 11 5
43 24 15 17 18 4
14 26 9 3
sărac bogat sărac bogat
Notă: Celulele cu fond alb prezintă distribuţia răspunsurilor din satul Albota, iar cele colorate din
Mareş.
8
Vârsta medie a adulţilor din gospodărie este mai mică decât 44,2 ani.
9
Rata de dependenţă demografică la nivelul comunei este de 645 de persoane dependente la 1000 de
persoane de vârstă activă.
10
27% reprezintă ponderea medie a femeilor ocupate din totalul femeilor adulte, pentru satul Albota.
Conform definiţiilor localnicilor, rata sărăciei subiective este ridicată, în

ambele sate studiate. Astfel, în satul centru de comună 61% dintre respondenţi
se autodefinesc săraci (ocupă primele două trepte ale scării), procent foarte
apropiat de 68% persoane trăind în gospodării aflate în sărăcie severă sau
relativă, conform estimărilor noastre. În satul cel mai izolat, Mareş, procentul
celor care se situează pe treptele sărăciei (60%) depăşeşte rata sărăciei obiective
(54%).
Cine se autodefineşte sărac? În Mareş, indiferent de termenul de
comparaţie avut în vedere, se autodefinesc „om sărac” indivizii cu capital uman
deficitar, din gospodării care cumulează deficitul de capital material cu un
capital uman redus în contextul comunităţii. Îşi definesc în termeni mai pozitivi
situaţia respondenţii care provin din gospodării în care salariile sunt o sursă
regulată de venit, au în familie un membru care a deţinut sau deţine o funcţie de
conducere11, sau cei care au o afacere (poziţia medie este 4.33, semnificativ mai
mare decât 2.53 a celorlalţi). Deci, în satul izolat al comunei, cel puţin la nivel
subiectiv, strategiile antreprenoriale par să se opună strategiilor de supra-
vieţuire.
În satul centru de comună, se autonumesc „om sărac” indivizii care
cumulează deficitul propriu de capital uman cu deficitul gospodăriei de capital
material, indiferent de capitalul uman relativ al acesteia. De asemenea, atunci
când se raportează la ceilalţi locuitori ai satului, îşi definesc în termeni pozitivi
situaţia încă două tipuri de respondenţi: 1.persoanele care cred că privatizarea
duce la bunăstarea ţării şi le schimbă viaţa în bine; 2. persoanele cu capital
relaţional ridicat. Cu alte cuvinte, resursele ideologice care permit definirea
contextului general în termeni pozitivi se convertesc şi în definire pozitivă a
propriei situaţii. Capitalul relaţional conferă individului siguranţa, că la nevoie
are de la cine cere sprijin şi astfel favorizează definirea pozitivă a propriei
situaţii.
Ce ar face localnicii cu banii dacă i-ar avea? Întrebarea proiectivă „dacă
aţi câştiga o sumă mare de bani, pentru ce i-aţi folosi?” are 10 variante de
răspuns, dintre care respondenţii puteau alege două. Se detaşează trei tipuri de
strategii12 de cheltuire a banilor:
• supravieţuire – atunci când în primul sau în al doilea rând subiecţii
selectează „aş cumpăra alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte” sau „mi-aş
cumpăra medicamente, mi-aş îngriji sănătatea”. Cu alte cuvinte, referinţa este
asigurarea nevoilor fundamentale;
• investiţie – cazul în care este selectat „aş începe o afacere, mi-aş
extinde afacerea pe care o am” sau „aş cumpăra echipament agricol”, care
11
Poziţia medie este de 4,7, semnificativ mai mare decât 2,5, poziţia celor care nu au în familie o
astfel de persoană.
12
Toate celelalte alegeri sunt subsumate categoriei „alte strategii” şi includ: economisirea,
cumpărarea de acţiuni sau valută şi acţiuni de caritate.
denotă existenţa unei logici a acumulării, specifică antreprenorilor. Aceştia sunt

antreprenori13 prin dorinţă, care în condiţiile de capital disponibil, cu mare
probabilitate, ar deveni antreprenori prin comportament. Un argument în plus îl
constituie faptul că antreprenorii prin intenţie optează pentru această variantă.
• consum – atunci când varianta selectată se referă la achiziţia de casă,
maşină combinată cu ajutor în bani oferit copiilor-părinţilor.
Graficul nr. 2
Dacă aţi câştiga 500 de milioane de lei, ce aţi face cu ei?
45
36 33
30 32
27 AL
24
15 18 16 MA
12
0
supravieþuire investiþie consum alte
Strategii de ...
Dacă în Albota predomină strategiile de supravieţuire, Mareşul este

dominat de strategia de consum combinată cu ajutor în bani dat rudelor
apropiate. Atât strategiile de supravieţuire, cât şi cele antreprenoriale, sunt
proiectiv adoptate de două ori mai frecvent în Albota decât în Mareş. Este de
remarcat că în nici unul dintre cele două sate adoptarea proiectivă a unei
strategii sau a alteia nu depinde de standardul economic obiectiv (nici de avere
stoc, nici de avere flux, nici de tipurile de capital considerate).
În satul centru de comună, strategia adoptată proiectiv este asociată cu
modul în care individul îşi defineşte global situaţia şi cu orientarea sa
antreprenorială. Astfel, cei care în cazul unui câştig mare ar adopta o strategie
de satisfacere a nevoilor fundamentale sunt cei care se autodefinesc săraci
(poziţia medie pe scară este de 1,62) şi nici nu intenţionează, nici nu doresc să
pornească o afacere. Prin contrast, cei care declară că ar adopta o strategie de
13
D. Sandu, Social Capital and Entrepreneurship in Romanian Rural Communities, Phase Two,
World Bank Report, 1999.
Ne referim la cele trei tipuri de antreprenori: prin comportament, prin intenţie şi prin dorinţă.
Albota Mareş
antreprenori prin comportament 0 0% 3 8,5%
antreprenori prin intenţie 4 10,5% 0 0%
antreprenori prin dorinţă 5 13,2% 3 8,5%
non-antreprenori 29 76,3% 29 83%
Notă: În Albota, toţi antreprenorii prin intenţie sunt şi prin dorinţă. În Mareş, unul dintre cei trei
antreprenori prin comportament este şi prin dorinţă.
investire a banilor se autodefinesc semnificativ mai bine (în medie 3,44) şi

intenţionează să deschidă o afacere. În aceeaşi situaţie sunt cei care au în
familie un membru care a avut sau are un post de conducere. Cu alte cuvinte,
capitalul simbolic sau relaţional anterior anului 1989 se transmite de la
generaţia părinţilor la cea a copiilor şi se converteşte în capital simbolic
favorabil antreprenoriatului în noul context politico-economic.
În satul cel mai izolat al comunei, definirea propriei situaţii nu este
asociată cu strategiile care ar fi adoptate în cazul unui câştig mare. Mai mult,
cei care declară că ar adopta strategia investiţională nu au proiecte
antreprenoriale, iar doi dintre cei trei antreprenori prin comportament, nu şi-ar
extinde afacerea. Cu alte cuvinte, în Mareş, calea antreprenoriatului pare numai
una de atingere a nivelului de resurse care să permită satisfacerea consumului
dorit şi nicidecum nu vizează acumularea, iar modelul de firmă este cel al unei
firme mici care să aducă profit asemănător unui salariu sigur şi bun. Chiar dacă
antreprenoriatul pare mai extins, prin prezenţa unui număr mare de firme,
acesta nu are şanse de dezvoltare pe termen lung, precum antreprenoriatul din
satul Albota.
Cine sunt săracii din comuna Albota, din perspectiva elitelor şi
non-elitelor?
„Toată noţiunea asta de sărăcie eu o înghit greu. De ce? Pentru că există
posibilităţi... Parcă nici cei mai săraci din Albota nu lasă o impresie de mare
jale, pentru că la nivel naţional şi prin alte comune sunt oameni care o duc
extraordinar de rău.
(Portret) I. Miţa? Da, ea lasă o impresie de jale. Fiul ei a ieşit din
puşcărie şi acum munceşte, dar noră-sa, din moment ce e cât uşa, nu poate fi
subnutrită. Este în schimb puturoasă. Se trage dintr-o familie cu pământ mult,
dar a uitat să facă contract cu Plafarul, pentru că pe terenul ei este numai
muşeţel. Stă toată ziua lângă lac, dar nici măcar nu stă să prindă peşte, că
adoarme cu undiţa în mână. Toată vara, îşi leagă de mâini două bidoane de
coca-cola, în loc de colace, şi stă în lac. La prima vedere, când vezi cât de
dărăpănată e casa zici că mor de foame. Da, îi plouă în casă, dar nu-şi cumpără
nişte carton s-o repare şi stă de 7 ani în ea. Pe deasupra, nici nu vrea să
muncească. Nu a vrut să accepte postul de femeie de serviciu la şcoală.
Ascultaţi-mă pe mine, nu a rămas de căruţă decât cine nu munceşte. Indiferent
de cine este la putere, Constantinescu, Iliescu sau Ceauşescu, sărăcia nu poate fi
decât puturoşenie.” (Primar)
Preotul M. din satul Albota este de acord cu primarul: ”astăzi vin la
sapă, mâine se îmbată şi nu mai vin. Mai sunt şi fără pământ, dar mai mulţi sunt
cei care au şi nu-l muncesc. Sunt puturoşi.”
Medicul primar identifică trei tipuri de săraci, 1.) cei cu probleme grave
de sănătate (cazuri izolate), 2.) „săracii cu mulţi copii, care de la 6-7 ani merg
cu vitele, iar de la 14 ani sunt trimişi cu ziua să muncească. Peste 20 de familii
sunt numai pe lista mea. 3.) Alţii sunt săracii beţivi, care s-au înmulţit de când
cu apariţia bodegilor. A crescut numărul bărbaţilor care sunt agresivi, care nu
mai duc un leu acasă, beau şi pe datorie şi apoi duc până şi alocaţia copiilor ca
să-şi plătească datoriile. Din aceştia eu cunosc vreo 10 cazuri”
Toţi participanţii la discuţia de grup, ai căror copii sunt eligibili pentru
burse şcolare, deci au un venit pe persoană mai mic de salariul minim pe
economie, s-au autoestimat „nici bogat, nici sărac, undeva la medie”. După
părerea lor „cei cu adevărat săraci sunt beţivii care stau în cârciumă. Săraci sunt
şi puturoşii care au (pământ) dar nu vor să muncească”. Au ţinut să se
delimiteze de aceştia explicându-ne că ei vor să muncească, dar nu au unde sau
nu au cu ce. De aceea, din punctul lor de vedere, funcţia principală a primăriei
ar fi să ajute săracii, dar nu pe „cei cu adevărat” săraci, ci familiile cu copii
mulţi şi pământ puţin.
Acţiuni îndreptate către săraci

1) A existat o tentativă de ajutor cu lemne a celor nevoiaşi, poveste
extrem de sugestivă atât cu privire la comunitate, cât şi la primăria şi primarul
din Albota. Când crengile uscate din păduricea de pe islazul comunal au fost
tăiate, în Consiliul local s-a hotărât distribuirea gratuită a acestora către „cei
mai amărâţi”. Asupra definiţiei grupului ţintă nu s-a convenit, fiecare consilier
întocmind câte un tabel de beneficiari. În pădure s-au prezentat toţi cei de pe
listele consilierilor şi „a ieşit un balamuc curat. Unul lua trei căruţe şi altul un
cap. S-au bătut în pădure, au scos securile unul la altul. După aia reclamaţii, că
ăla a luat şi eu n-am luat, că de ce, că ...” (localnic)
Pornind de la această întâmplare a luat naştere credinţa că primăria este
cea care trebuie să distribuie lemne către populaţie, mai ales către cei aflaţi în
nevoie. Drept reacţie, în încercarea de a lămuri populaţia, primarul a organizat
o şedinţă „dar, la şedinţă, săracii nu vin şi informaţia la ei nu mai ajunge. Din
acel moment am distribuit crengile gratuit către instituţiile din comună şi nu
către populaţie. Şi am procedat mai bine, pentru că pe toţi nu poţi să-i împaci
niciodată şi oricât le-ai da şi orice le-ai da, rămâne unul şi ăla începe să strige.
Şi la un moment dat nu poţi să mai defineşti care e săracul şi care are dreptul.
Neştiind să faci lucrul ăsta, mai bine renunţi, că el nu mai vine acolo în calitate
de sărac, ci în calitate de om şi oameni sunt toţi.” (Primar)
2) La sfârşitul anului 1998, au rămas în bugetul primăriei 8 milioane de
lei disponibili şi, pentru a decide cine ar trebui să beneficieze de aceştia, a fost
convocat Consiliul local. Consilierii au fost rugaţi să întocmească o listă, dar
după spusele primarului „unii dintre ei nu selectează pe cine este sărac, ci
oameni pe care îi iau apoi prin curtea lor să muncească pe degeaba”. Prin
urmare, a identificat personal „umblând pe jos prin comună, din casă în casă”
pe cei amărâţi, care au primit ajutorul de sărbători. Numai interacţiunea directă
cu persoanele respective şi vizitele în casele acestora au fost factorii pe baza
cărora s-a luat decizia, şi nu un calcul al veniturilor formale, considerat

nerelevant în context albotean. Cazurile selectate sunt numai din rândul celor
care nu pot să muncească, căci „sunt de ajutat doar neputincioşii. Pentru cei
care pot să muncească, îi recomand în firmele din comună care au locuri de
muncă. Întreprindere de ulei, fabrică de piese auto pe care acum o deschid
turcii, la fostele grajdurile CAP. Cei care nu au, nu vor să muncească, dar stau
în cârciumă şi beau. ... se învârtesc ei cu un medic sau cineva, numai la mine
nu-i merge. Eu îl iau la întrebări - cât pământ ai mata? Tălică n-ai lucrat la
cutare şi dup-aia la cutare, şi-i fac un venit de-un milion pe lună, lejer. De
bogaţi nu suntem bogaţi, dar nu accept, pentru cei care pot munci, ideea de
sărăcie.”
3) Spre deosebire de alte primării din mediul rural, primăria Albota
acordă ajutorul social. Comisia de anchetă socială nu funcţionează decât
formal, secretarul de primărie fiind autorul unic al acestora, după care şeful de
post, medicul, directoarea de şcoală dau formal semnăturile necesare. Pentru
ajutor social au fost depuse 127 de dosare, din care 50 au intrat la plată,
numărul acestora restrângându-se ulterior la 12. Ultima plată a fost efectuată la
7 martie 1999. Criteriul de selecţie este incapacitatea de muncă, beneficiarii
fiind în marea lor majoritate persoane în vârstă, sau cu boli deosebit de grave.
Dintre cele 12 persoane rămase beneficiare de ajutor social, 10 sunt femei
singure, în vârstă şi grav bolnave.
În concluzie, în Albota, este considerat legitim doar suportul oferit
celor incapabili să muncească şi familiilor cu mulţi copii. În restul cazurilor,
sărăcia este definită drept problemă personală care poate fi rezolvată de către
individ, prin eforturi proprii. Din perspectiva primarului, numai neputincioşii
reprezintă grupul ţintă a acţiunilor de suport, cei cu copii mulţi trebuind să se
descurce, folosindu-şi capacităţile într-un mediu comunitar care oferă
oportunităţi.
Planuri legate de viitorul copiilor. „Le-am face curte, dar n-avem cu ce. Sper
să aibă un trai mai bun, să meargă la o şcoală mai bună, dar nu ştiu dacă o să
am posibilitatea.” (focus group)
Investiţia în educaţia copiilor a fost menţionată de către toţi
participanţii, în ciuda faptului că nu cred că în actualul context educaţia mai
conferă securitate sau o şansă reală de reuşită. Prin urmare, „nu le strică să ştie
ceva carte, dar trebuie să şi muncească”, motiv pentru care familiile nevoiaşe îşi
trimit copiii să muncească cu ziua, de la vârsta de 14 ani.
Conform datelor din anchetă, majoritatea respondenţilor consideră că
indiferent de ceea ce vor face, copiii trebuie să-şi facă un rost „aici în sat” (45%
Albota, 49% Mareş). Un sfert dintre localnicii din Albota (respectiv o treime
din Mareş) consideră că viitorul copiilor este „la oraş”14, pentru ca o treime
(respectiv 20% în Mareş) să răspundă „altundeva” sau „nu ştiu”.
Este de remarcat că în satul centru de comună, viitorul copiilor este
plasat în sat dacă resursele agricole ale gospodăriei (pământ, animale,
echipamente) sunt evaluate drept bune, iar reţeua socială este formată
preponderent din relaţii de rudenie.
În satul cel mai izolat, plasarea viitorului copiilor în sat nu este
diferenţiată, în schimb nevoia de a-şi construi un viitor „altundeva” este
afirmată prin raportare la: 1.) dotarea gospodăriei cu bunuri moderne (TV color,
frigider, maşină de spălat) şi nu la resurse agricole; 2.) capitalul uman relativ al
gospodăriei şi nu reţelele de rudenie. Astfel, proiectează plecarea din sat a
tinerilor cei cu gospodării lipsite de bunuri moderne şi care în context
comunitar au un deficit de capital uman (gospodării îmbătrânite, cu număr mare
de dependenţi, cu nivel de educaţie al adulţilor sub cel mediu pe comunitate şi
în care femeile adulte nu sunt ocupate în domenii neagricole).
Este deci vizibil că dacă Albota este atractivă mai ales prin caracteristici
specifice lumii rurale (resursele agricole şi reţele active de rudenie), satul Mareş
respinge pe criterii mai degrabă urbane (dotarea cu bunuri moderne şi un minim
necesar de capital uman). Dacă punem această informaţie în relaţie cu
strategiile proiective dominante, putem afirma că Albota este atractivă ca loc ce
asigură supravieţuirea, în timp ce Mareş este respingător pentru cei care nu
reuşesc să „consume în rând cu lumea”.
Capital uman comunitar
În concordanţă cu definiţia utilizată la nivelul individului, capitalul

uman comunitar îl considerăm structurat pe trei mari dimensiuni: capitalul
biologic, starea de sănătate a populaţiei şi capitalul educaţional. În acest sens,
prezentăm în continuare structura şi evoluţia demografică a populaţiei din cele
două sate studiate, ale comunei Albota.
Primele date referitoare la populaţia comunei datează din 188215. La
acel moment în Albota trăiau 500 de locuitori în 166 familii, iar în Mareş 922
de locuitori în 230 de familii. După 1920, datele sunt numai la nivel de comună
şi indică o evoluţie demografică crescătoare, întreruptă numai în perioada
imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Între 1965 şi 1966 are loc
următoarea scădere mai importantă de populaţie (de la 4080, la 3890 locuitori),
explicată prin emigrarea spre oraşe, în special Piteşti, situaţia revenind la
tendinţa crescătoare până în 1970. Al doilea val de emigrări, mai puternic decât
primul, a avut loc între anii 1985 şi 1989, când populaţia comunei scade de la
14
Intenţie de a părăsi satul îşi exprimă numai 3 persoane din Albota şi un singur mareşan.
15
Gh. Barbu, Monografia „Albota 500”, p.46. Datele citate sunt preluate din Marele Dicţionar
Geografic al României, ediţia 1898, p 43-44. Datele referitoare la perioada 1882-1920 lipsesc.
4950 la 4320 locuitori. După 1989, trendul descrescător se continuă dar într-un
ritm mai lent, populaţia comunei ajungând la finele anului 1998 la 3758
locuitori. Structura pe sexe sau cea pe vârste nu diferenţiază comuna în
ansamblul general al mediului rural românesc.
Înainte de anii ’60, în Albota rata natalităţii a fost ridicată, dar a fost
dublată de o rată înaltă a mortalităţii infantile. Istoria unui localnic, născut în
1932, mezin al unei familii cu 10 copii, redă evoluţiile demografice, plasându-
le în contextul cultural specific. „Din cei 10 copii, numai 6 au rămas în viaţă,
situaţie frecventă în acele vremuri. Aşa am rămas 4 fete şi 2 băieţi, dintre care
eu eram cel mai mic. Pe atunci nu se punea accent pe învăţătură, aşa că cele
patru surori au absolvit mai puţin de 4 clase, dar ştiu să scrie şi să citească.
Dintre toate surorile, cea mai bătrână care nu a făcut şcoală, a făcut 5 copii, cele
care s-au măritat mai târziu au făcut 3, 2 şi unul. În măsura în care s-au asprit
lucrurile şi, mă rog, întreţinerea copiilor a început să devină o problemă, s-au
limitat la mai puţin pentru că aşa au impus timpurile. Toate fetele sunt stabilite
aici în sat şi toate casele lor sunt făcute cu contribuţia lui tata şi a mea după ce
m-am ridicat cât de cât. Ajutor cu lemne, cu boi, cu căruţa, cu bani, cu
meseriaşii, mă rog, cu tot ce-a fost nevoie..” (localnic)
Cu cât sora era mai mică, cu atât s-a măritat mai târziu, a absolvit mai
multe clase şi are mai puţini copii, aceasta pare să fie norma comunitară.
După liberalizarea avortului, în 1990, natalitatea a început să scadă, în
prezent fiind 30-40 de naşteri. Sporul natural a fost zero în 1996, din 1997
devenind negativ, în 1998 înregistrându-se la nivelul comunei 41 de naşteri şi
60 de decese. După cum reiese din interviul cu doctoriţa S. sunt mulţi copii care
sunt născuţi la Piteşti şi crescuţi la Albota la bunici, pentru ca apoi să urmeze
şcoala la Piteşti. Deci, numărul naşterilor este chiar mai mic, o parte dintre
copii fiind doar înregistraţi pe perioada 0-1 an în Albota.
Morbiditatea a crescut în Albota în special prin TBC, cel mai puternic
afectaţi fiind copiii. Există în sat câţiva bolnavi de TBC activ şi, de asemenea,
familii cu mulţi copii, care au TBC şi constituie „adevărate focare” de
transmitere a bolii. Efectele întârziate ale poluării de la Combinatul Petrochimic
Piteşti (care actualmente funcţionează la capacitate minimă) au început să
devină vizibile, întreaga patologie respiratorie de vecinătate accentuându-se la
nivelul comunei.
La recensământul din 1992, familiile nucleare (cuplu cu copii),
reprezentau 58% din total, 20% fiind cuplu fără copii. Majoritatea familiilor au
cel mult 4 membrii, numai 11% din total având între 5 şi maxim 10 membri.
Familiile monoparentale reprezentau 8% din numărul total de familii. Cuplurile
neligitime sunt cazuri izolate, iar mame sub 18 ani şi necăsătorite nu sunt. După
spusele medicului, „cea mai mare parte dintre copii trag să ia la liceu, mănâncă
cartea şi se nasc în familii organizate”.
Numărul mediu de clase absolvite pe locuitor adult este de 7,20,

conform datelor din recensământul populaţiei din 1992. Datele din 1999, culese
pe eşantioane reprezentative, indică un stoc16 de educaţie al gospodăriilor mai
mare, de 8,8 clase absolvite în medie pe adult la Albota şi 8,1 la Mareş,
diferenţa dintre sate nefiind semnificativă. De altfel, directoarea şcolii, venită în
comună cu 17 ani în urmă, spunea „marea majoritate a copiilor urmează şcoli
profesionale, nu au urmat studii superioare, dar sunt meseriaşi buni, în meserii
bănoase.” Investiţia în educaţia copiilor este o strategie generalizată la nivelul
comunei, ceea ce denotă un potenţial ridicat de regenerare a capitalului
comunitar albotean.
Considerăm, de asemenea, practicile de timp liber, credinţele şi
optimismul sătenilor subsumate conceptului de capital uman comunitar, căci
ele formează un nucleu comportamental-valoric ce orientează generarea şi
actualizarea acestuia.
Practicile de timp liber ale localnicilor din cele două sate sunt foarte
asemănătoare. În ceea ce priveşte consumul cultural, numai urmărirea
emisiunilor TV sau radiofonice sunt frecvente, fiind practicate de peste 60%
dintre localnicii fiecărui sat. Deplasările la oraş sunt realizate săptămânal de
mai mult de jumătate dintre gospodăriile studiate, dar sunt pentru cumpărături,
şi nu pentru distracţie, şi nici pentru comercializarea propriilor produse
agricole. Vizitele în alte sate, din afara comunei, sunt specifice albotenilor, care
merg să-şi viziteze rudele. De sărbători se merge la biserică, posturile se ţin
doar în parte, dar zilele nelucrătoare de sărbătoare religioasă sunt respectate de
către majoritatea localnicilor. Interesant este că în satul centru, prin comparaţie
cu satul izolat, sunt suprareprezentaţi atât cei ce frecventează biserica în fiecare
duminică (19%), cât şi cei care nu o frecventează deloc (14%). Altfel spus,
satul centru este mult mai eterogen în ceea ce priveşte comportamentul religios,
conţinând atât comportamente de tip tradiţional, cât şi de tip urban.
Localnicii celor două comunităţi cad de acord asupra faptului că „nu
prea sunt mulţumiţi” cu felul în care trăiesc. Nemulţumirea cu resursele
monetare este generalizată, în contextul unei gospodării dotate cu bunuri şi
echipate cu resurse agricole doar „aşa şi aşa”. În acest mediu subiectiv, ambele
comunităţi se „sparg” în trei grupuri aproximativ egale de optimişti, pesimişti şi
localnici care consideră că la anul vor trăi „la fel”.
Combinaţia dintre resursele naturale ale comunităţii (incluzând aici şi
apropierea de oraş) şi capitalul uman ridicat este unul dintre factorii care
explică de ce în comuna Albota, spre deosebire de restul ţării, lipsa locurilor de
muncă nu este definită drept problemă comunitară.
16
Rezultatul este confirmat şi de nivelul mediu al respondenţilor, care este de 8,2 clase absolvite.
Altfel spus, stocul educaţional comunitar a avut o tendinţă crescătoare între 1992 şi 1999.
Instituţii locale de generare şi recuperare

a capitalului uman comunitar
Instituţiile de generare şi recuperare a capitalului uman care
funcţionează în comună sunt trei şcoli şi un dispensar uman. Dispensarul
funcţionează într-un sediu nou, dat în folosinţă în 1994. Acesta este deservit de
trei medici de familie şi de 4 cadre medii. Stomatologul şi pediatrul au părăsit
comuna. Oamenii vin la dispensar, fiind stimulaţi de reţetele compensatorii, „se
întâmplă să vină numai să întrebe dacă mai dăm gratuit.” În deplin acord cu
pacienţii, dintre problemele menţionate de către medicul primar reţetele
compesate deţin locul principal. Numărul acestora este foarte redus, de numai
30, ceea ce face necesară existenţa unei strategii de eliberare, prioritate având
bolnavii cronici şi copiii din familiile sărace.
A funcţionat un punct farmaceutic particular, dar în 8 luni a vândut de
doar 800 de mii de lei. La început, oferta consta în medicamente de bună
calitate care nu se vindeau datorită preţurilor ridicate, ulterior oferta fiind
schimbată în medicamente româneşti de strictă necesitate şi ieftine. Dar
schimbarea ofertei nu a transformat farmacia într-o afacere profitabilă, fapt care
a determinat închiderea acesteia. Accesibilitatea la medicamente era (şi este)
foarte redusă pe plan local, pe vremea farmaciei, deoarece aceasta funcţiona
doar o oră pe zi, iar în prezent, pentru că achiziţionarea de medicamente
presupune deplasarea la Piteşti.
Cele trei şcoli sunt distribuite câte una în fiecare sat. Şcolile au cadre
didactice calificate, nici unul dintre acestea nefiind suplinitor. Copiii merg la
grădiniţă şi la şcoală, neexistând cazuri care să stea acasă peste opt ani.
Problemele majore se referă la lipsa manualelor17 şcolare şi la programul
încărcat al copiilor – „Nu-şi fac temele acasă pentru că acasă au treburi, merg
cu vacile sau muncesc cu ziua în agricultură. Uneori mai şi lipsesc pentru a
munci, căci sunt dintre ei care muncesc pentru mâncare” (Directoarea şcolii).
Tocmai de aceea, în şcoală se desfăşoară diferite acţiuni de ajutorare, în care
cadrele didactice se implică activ – copiii mai avuţi sunt încurajaţi să dea din
mâncarea lor şi celor mai nevoiaşi, sau să aducă haine sau pantofi mai vechi,
pentru aceştia. Din perspectiva beneficiarilor acestor acţiuni, pentru copii, ele
sunt prilej de bucurie, în timp ce pentru majoritatea părinţilor ele reprezintă
„pomană” ce nu poate fi acceptată. În plus, şcoala acordă 20 de burse18 sociale,
copiilor proveniţi din familii mai numeroase, cu puţin pământ, care au rezultate
şcolare bune.
Precum în majoritatea şcolilor din mediul rural, dotarea este punctul
slab. Materialul didactic este obţinut prin autodotare, „am păstrat şi am
17
Manuale au fost distribuite gratuit doar pentru 30% dintre copii.
18
Conform noii metodologii de acordare a burselor şcolare, sunt eligibili numai şcolarii cu media
generală peste 7. Directoarea şcolii de centru a ţinut să precizeze că această lege duce la crearea unui
cerc vicios, atât timp cât „ceri unui copil dintr-o familie dezorganizată, adesea bătut, să înveţe bine”.
reparat”. Au luat mochete vechi de la o altă instituţie care a găsit fonduri pentru
înlocuire. Au găsit un maistru, care a realizat reparaţii ca sponsorizare. Pentru a
reduce cheltuielile curente din buget, directoarea a angajat un om pentru toate
operaţiunile de renovare şi întreţinere. Desigur că din acest motiv, nimic nu este
nou, totul este mai degrabă o improvizaţie, iar calitatea reparaţiilor seamănă a
cârpeală. În contrast cu dotările deficitare sunt, pe de o parte, rezultatele bune
ale elevilor din comună, care până în acest an şcolar au urmat în proporţie19 de
100% cursurile de liceu sau profesională şi, pe de altă parte, planul managerial
al directoarei al cărui element central îl constituie achiziţionarea unui
calculator20.
Surse de venit
Cum se descurcă oamenii din Albota? Sursele de venit disponibile sunt

în relaţie directă cu resursele pe care le oferă mediul comunitar. Pe de altă
parte, sursele de venit accesate sunt condiţionate de capitalul uman al
individului şi al comunităţii. Mediul albotean oferă multiple oportunităţi, iar
calificarea localnicilor, contactul lor permanent cu mediul alogen conferă
comunei un caracter de spaţiu deschis în care indivizii combină veniturile non-
monetare din agricultură, cu salariu, diverse transferuri sociale şi surse
informale. Conform datelor de anchetă nu există în această privinţă diferenţe
semnificative între cele două sate studiate, strategia economică de tip
combinatoric fiind generalizată. Din interviuri rezultă cu claritate activităţile ce
compun portofoliul economic comunitar, precum şi istoria acestuia.
Surse de venit de tip agricol

Cu mai bine de 100 de ani în urmă, portofoliul economic albotean avea
un caracter exclusiv agricol. „Principala îndeletnicire era agricultura, ponderea
cea mai mare a plantelor de cultură fiind constituită din porumb şi grâu. Urmau
în ordine, pădurile, păşunile şi livezile cu pruni.” (Monografie, p.57)
În satele Mareş şi Cerbu existau doi moşieri, proprietari de mari
suprafeţe de teren agricol şi silvic, iar în Albota, era un singur moşier, în partea
de sud a satului (Morlovani), pe moşia căruia lucrau ţărani iobagi, în timp ce
partea de nord (Moşneni) era locuită de ţărani moşneni. Pământul aflat în
19
Ponderea copiilor care au continuat şcoala după terminarea clasei a 8-a a fost estimată la nivel
naţional la 50%, în 1998, ceea ce scoate în evidenţă atât rezultatele şcolilor albotene, cât şi
propensiunea localnicilor spre investiţie în educaţia copiilor.
20
Şcoala a organizat în 1998 cursuri de operare pe computer, în colaborare cu o firmă bucureşteană.
gospodăriile particulare provine fie din moşteniri (suprafeţe foarte mici de

teren), fie din împroprietăriri.21
Tabelul nr.5
Distribuţia gospodăriilor după terenul agricol în proprietate (1999)
Suprafaţa de Albota Mareş

teren agricol în Comună inclusiv Gura inclusiv Frăteşti Cerbu
proprietate Văii
sub 0,5 ha 30% 30% 16% 49%
0,5 – 1 ha 18% 20% 19% 14%
1 – 3 ha 33% 25% 53% 24%
peste 3 ha 17% 10% 29% 18%
Notă: Lipsesc date referitoare la 2% dintre cele 1617 gospodării ale comunei.
Sursa: Cadastrul comunei Albota.
În satul Albota, distribuţia22 gospodăriilor după suprafaţa de teren

agricol în proprietate este asemănătoare cu cea existentă la nivelul comunei.
Spre deosebire, în satele Mareş şi Cerbu distribuţia este modificată
semnificativ. Dacă în Mareş numai 16% dintre gospodării au mai puţin de 0,5
ha de teren agricol în proprietate, în Cerbu 49% sunt în această situaţie.
Autorităţile locale au declarat că suprafeţe foarte mici de teren au numai
familiile tinere, pământul fiind înregistrat în proprietatea părinţilor. La acest
aspect se mai adaugă practica destul de răspândită în Albota de declarare a
proprietăţilor pe numele unei rude care este veteran de război (estimativ 150
persoane), aceştia fiind scutiţi de la plata impozitelor. Datele referitoare la
structura populaţiei pe vârste nu au fost obţinute, prin urmare nu putem verifica
dacă decalajul dintre cele două sate este aparent, fiind în fapt efect al
bătrâneţii/tinereţii populaţiei din Mareş, respectiv Cerbu. Analiza de variaţie
unidimensională, realizată pe întregul eşantion Albota - Mareş a evidenţiat că
într-adevăr vârsta medie a adulţilor din gospodăriile cu mai puţin de 0,5 ha este
de 41 ani, statistic semnificativ mai mică decât cea a celorlalte, care în medie
depăşeşte 50 de ani.
Conform datelor din ancheta23 pe bază de chestionar, gospodăriile din
Albota lucrează în medie 3,5 ha de teren, iar cele din Mareş 4 ha, diferenţa
nefiind statistic semnificativă. Opt gospodării din cele 38 ale eşantionului
albotean şi două din totalul de 35 gospodării mareşene au declarat că nu
21
La nivelul comunei au avut loc trei valuri de împroprietăriri: în 1864, cea a clăcaşilor care munceau
pământul moşierilor, în 1922, cea a ţăranilor, în care loturile de pământ erau cumpărate de la stat, şi
ultima, în 1945, când au fost împroprietăriţi ţăranii săraci, cu pământ de pe moşiile existente.
22
Tabel 9, Anexă.
23
Respondenţii nu au trebuit să menţioneze suprafaţa de teren în proprietate, ci suprafaţa lucrată
efectiv de către membrii gospodăriei, fie aceasta în proprietate, primită de la rude, cumpărată sau
luată în arendă.
lucrează pământ. Toate aceste gospodării au în schimb animale şi venituri

monetare din salarii sau pensii de stat, numai 3 dintre ele având un venit
monetar pe persoană sub pragul inferior al sărăciei (280.234 lei).
Distribuţia gospodăriilor după suprafaţa lucrată diferă sensibil de cea
după suprafaţa de teren agricol în proprietate (înregistrată în Cadastru), în
ambele sate incluse în anchetă. Gospodăriile cu mai puţin de 0,5 ha reprezintă
53% din subeşantionul Albota, respectiv 37% în Mareş. Dacă ponderea
gospodăriilor cu teren agricol sub jumătate de hectar aproape că se dublează,
procentul celor care lucrează peste 3 ha se reduce de 2 ori în Albota (5%) şi de
3 ori în Mareş (9%).
Oricum, problema pământului ca principală resursă agricolă în lumea
satului trebuie interpretată în contextul în care „Lumea ar da pământul în
arendă, dar nu-l ia nimeni, nici AGROMEC-ul, pentru că nu există profit şi se
lucrează în pierdere” (inginer agronom, sat Mareş). Această opinie este
împărtăşită de o parte importantă a localnicilor, fiind frecvent repetată în
interviuri. În condiţiile în care dublează un deficit de resurse monetare,
necesare achiziţionării inputurilor agricole, devine explicabil nivelul redus al
comportamentelor de investiţie agricolă, investiţiile fiind realizate de altfel în
mare parte prin utilizarea cupoanelor:
• numai un sfert dintre mareşeni şi doar 2 cazuri din Albota au
achiziţionat seminţe tratate;
• numai 11% din Mareş, respectiv 26% din Albota au apelat la lucrări
agricole mecanizate;
• îngrăşămintele au fost procurate de către o pondere mai mare de
respondenţi 66% în Albota şi 80% în Mareş;
• nici un alt fel de investiţie agricolă nu a mai fost realizată decât de
către un 1 mareşan şi 2 alboteni care au cumpărat medicamente pentru animale.
Mai mult, intenţiile de investire exprimate de către localnici pentru anul
agricol 1999 sunt similare cu comportamentul din 1998, fără nici o diferenţă
semnificativă între cele două sate.
Tabelul nr.6
Intenţii de investiţie în agricultură, în anul 1999
Intenţionează să Albota + Gura Văii Mareş + Frăteşti

cumpere seminţe tratate 18% 17%
cumpere îngrăşăminte chimice 63% 86%
plătească pentru lucrări agricole mecanizate 29% 14%
Creşterea animalelor este al doilea tip de activitate agricolă foarte

răspândită şi cu tradiţie în comună, aceasta fiind favorizată şi de existenţa
suprafeţei importante de păşuni şi fâneţe. Pe vremuri, albotenii erau numiţi
lăptarii oraşului Piteşti. „Femeile din Albota plecau în jurul orei 5 dimineaţa, cu
coşurile pe cap sau cu cobiliţe în spinare, pentru a-şi vinde laptele sau alte
produse” (Monografie). Numărul capetelor de vită mare deţinute de către
populaţie a cunoscut o scădere continuă, fie acestea bovine sau cabaline. Astfel,
dacă în statisticile din 1887, la nivelul celor trei sate figurează 2497 de capete
de vită mare în 490 de gospodării, în 1999 sunt înregistrate 2014 vite mari în
1617 gospodării. Distribuţia pe cele trei sate ale actualei comune era, în 1887,
net în favoarea Albotei, unde reveneau în medie 3 capete de animale, pe
locuitor, aproape dublu faţă de cifrele corespunzătoare pentru Cerbu (1,7) sau
Mareş (1,08).
Pentru anul 1999, datele anchetei permit doar comparaţia între Albota şi
Mareş. Diferenţa dintre gospodăriile celor două subeşantioane este statistic
semnificativă, indicând că gospodăriile mareşene deţin în medie 2,4 unităţi
convenţionale de vită mare, în timp ce albotenii au în medie numai 1,5. Cu alte
cuvinte, în privinţa animalelor, în ultimii 110 ani, decalajul Albota – Mareş s-a
răsturnat. Este explicabil dacă ţinem cont, pe de o parte, de existenţa în Mareş a
unei suprafeţe mai mari de teren arabil, deci oportunităţi mai mari de producere
a hranei necesare creşterii animalelor şi, pe de altă parte, de relativa izolare a
satului Mareş faţă de drumul european şi faţă de oraş, care restrânge
oportunităţile localnicilor cu privire la practicarea de activităţi economice cu
caracter neagricol.
Înainte de 1989, suprafeţe importante erau acoperite cu livezi de pruni,
multe dintre ele desfiinţate în primii ani după revoluţie, ca apoi să fie
replantate24. Producerea ţuicii este foarte răspândită, în jur de jumătate din
familiile comunei având alambicuri de ţuică. Apicultura este o activitate de tip
agricol care s-a restrâns drastic după 1989. Dacă în 1990 erau peste 2500 de
familii de albine în stupi sistematici, dintre care 60% erau duşi în pastoral, în
prezent numai şapte gospodării mai au stupi şi numai două mai practică
pastoral apicultura. De altfel, au dispărut din comuna Albota migraţiile de
stupari din alte părţi ale ţării, altă dată frecvente.
Ce fac localnicii cu produsele agricole pe care le obţin? În primul rând
îşi asigură o parte din consumul familiei – în medie 37% din consumul
familiilor albotene, respectiv 43% în cazul mareşenilor. Este de remarcat că nu
sunt practicate în nici unul dintre cele două sate nici schimbul produselor contra
altor produse sau servicii şi nici oferirea unei părţi din produse, rudelor sau
prietenilor. Vânzarea de produse agricole are un nivel extrem de redus, de
numai 13% în Albota, fiind nul în Mareş. Satul periferic, caracterizat prin
accesibilitate redusă la piaţa urbană, este defavorizat în ceea ce priveşte
oportunităţile pe care le oferă localnicilor de a scoate profit monetar din
activităţile agricole.
24
Respondenţii din ambele sate au declarat că nu au plantat pomi în 1998, şi nici nu intenţionează în
anul 1999. Cu alte cuvinte, fondul pomicol al comunei nu pare să aibă şanse de dezvoltare.
În concluzie, astăzi în comuna Albota, în agricultură nici nu se

investeşte, nici nu există intenţia de investire, iar produsele nu sunt convertite
în bani, ceea ce denotă că practicarea agriculturii este doar o modalitate de
subzistenţă şi nimic mai mult.
Surse oficiale de venit, de tip neagricol

Încă din perioada anterioară colectivizării, în 1947, un grup de 15-20 de
alboteni au optat pentru munca în fabricile particulare din Piteşti sau alte oraşe.
Acesta a fost momentul în care portofoliul economic comunitar a început să
conţină şi alte activităţi în afara celor agricole. După colectivizare, când ţăranii
au rămas fără pământ în proprietate, iar munca la CAP era foarte prost plătită,
în contextul apropierii de Piteşti, oraş mare, puternic industrializat, procesul de
migrare profesională s-a accentuat, devenind regulă la nivelul tinerilor, atât fete
cât şi băieţi. Astfel, dacă în 1980 din totalul de 4855 de locuitori ai comunei
20% erau navetişti la oraş, numărul acestora a crescut continuu până în 1989
(1274 navetişti), pentru ca apoi să urmeze tendinţa25 descrescătoare manifestată
la nivel naţional, dar cu un ritm inferior acesteia, numărul navetiştilor din 1999
reprezentând 61% din valoarea corespunzătoare anului 1989. Cu alte cuvinte,
dacă până în 1989 migrarea profesională era dinspre agricultură-sat înspre
industrie-oraş, începând cu 1990 fluxul migraţional s-a inversat. Acest proces
este reflectat şi de dinamica structurii populaţiei după statutul ocupaţional.
La momentul recensământului din 1992, categoria de ocupaţi, care
includea 39% din totalul populaţiei, era dominantă în comună. 25% dintre
persoanele ocupate erau muncitori salariaţi, 6% ţărani individuali şi restul de
8% erau distribuite pe alte categorii socio-economice: patroni (6 cazuri),
meseriaşi sau comercianţi (18 cazuri), liber profesionişti, funcţionari sau
intelectuali salariaţi. Categoria de populaţie inactivă de maximă reprezentare
era cea a pensionarilor (22% din totalul populaţiei), urmată de elevi (15%) şi
casnice (11%). Compararea structurii existente în 1992 cu cea prezentă (1999)
pune în evidenţă că în ultimii şapte ani au avut loc trei procese complementare,
toate având amploare mai deosebită în satul periferic Mareş.
Ne referim la:
• micşorarea drastică a ponderii ocupaţilor;
• creşterea ponderii pensionarilor;
• creşterea ponderii şomerilor sau persoanelor fără loc de muncă şi fără
venituri.
Cu privire la statutul de salariat este semnificativă diferenţa dintre sat
centru de comună, cu accesibilitate ridicată la piaţa locurilor de muncă a
25
Ocuparea ca salariat în agricultură cunoaşte aceeaşi tendinţă, chiar mai accentuată datorită
desfiinţării CAP-ului (de la 760 persoane în CAP, în 1980, la 152 persoane în 1999 la Staţiunea de
Cercetare şi la IAS).
oraşului mare din apropiere şi satul periferic, cu accesibilitate redusă. În ambele

sate există gospodării26 care includ una sau două persoane disponibilizate, dar
în Albota un salariu corespunde, în medie, la două persoane de vârstă activă, în
timp ce în Mareş, în medie, 4 activi corespund la un salariu. Mai mult, o parte
dintre cei disponibilizaţi, care nu au găsit un loc de muncă, au încheiat perioada
de eligibilitate pentru ajutorul de şomaj sau alocaţia de sprijin, fiind în prezent
persoane fără nici un venit oficial. Astfel, la nivelul celor două eşantioane 50%
dintre gospodăriile din Albota, respectiv 63% din Mareş includ cel puţin un
membru care în luna anterioară studiului nu a avut nici un fel de venit monetar.
Graficul nr. 3
Dinamica structurii populaţiei27 după statutul ocupaţional
45 39
27,5 28,5
30 24 22
17,5
13,5 16 11 12 11
15
ocupati someri casnice pensionari
Satul Albota (1999) Satul Mares (1999) Comuna Albota (1992)
Iată cum descrie medicul primar al comunei acest proces de revenire

profesională în comună: „Din 1997 a început un val de şomaj la segmentul de
vârstă 40-50 ani... Majoritatea au 2 copii şi au rămas într-un salariu şi acela
mic, fiind de muncitor. A crescut numărul lor în 1997 şi acum familii la care nu
mă aşteptam au venit pentru adeverinţa de şomaj. Dar nu au stat, au tot căutat.
Lucrează la turc, le-a făcut carte de muncă, cu 400-500 de mii, ca necalificaţi.
Mai este şi fabrica de ulei cu vreo 20 de oameni. Populaţia activă, majoritatea
erau navetişti, acum caută de lucru în comună, chiar şi cu ziua28.”
Pe de altă parte, în cele două sate, majoritatea pensionarilor practică
agricultura, şi anume: „au cumpărat o vacă sau două de la care au laptele de
predat la ICIL şi mai pot creşte şi un viţel pentru carne, pe care pot să-l vândă la
stat. De la 2 vaci au 20 l de lapte (2800 lei pe litru) şi cu banii de pe ei şi de pe
26
În Albota, 32% dintre gospodării includ persoane disponibilizate, iar în Mareş 23%. Diferenţa
semnificativă constă în faptul că numai în Mareş, disponibilizaţii sunt concentraţi (71,4%) în
gospodării aflate în sărăcie severă.
27
Ponderile din figură se referă la întreaga populaţie care trăieşte în gospodăriile participante la
anchetă. Dacă se consideră numai respondenţii, atunci ponderile sunt raportate numai la persoanele de
15 ani şi peste, caz în care ponderea pensionarilor devine de 37% în Albota, respectiv 46% în Mareş.
28
Pentru o zi de muncă se pot câştiga 30 mii de lei, mese şi ţuică.
carnea de viţel (2-3 milioane) sunt oameni care au depus la Bancă şi acum,
mulţi au 10-15 milioane.” (Primar)
În concluzie, după o perioadă în care elementele centrale ale
portofoliului economic deveniseră activităţile în industrie, odată cu Legea
18/1991 (Legea Fondului Funciar) şi cu restructurările care au loc în industrie
are loc o revenire la munca în agricultură pe propriul teren agricol, la nivelul
tuturor categoriilor de vârstă.
Surse sociale de venit

Simultan cu creşterea în importanţă a activităţilor agricole, după 1989,
are loc şi un proces de diversificare a portofoliului economic comunitar prin
apariţia firmelor private şi prin apelul la transferuri sociale. Astfel, şomerii „fac
ei şmecheria aia de iau adeverinţă de la noi, că l-a băgat întreprinderea în şomaj
şi de fapt lucrează la particular. Nu sunt cazuri de şomeri la noi. Sunt în
evidenţă la Oficiul Forţei de Muncă, dar e fictivă treaba pentru că lucrează în
comună, dar fără carte de muncă, ca să-şi poată lua şi şomajul.” (Primar)
Referitor la transferuri sociale, diferenţa dintre cele două sate nu este
semnificativă, în satul periferic existând totuşi un număr mai mare de pensii
CAP, ca rezultat al ponderii mai ridicate a populaţiei ocupate în agricultură,
înainte de 1989.
Surse informale de venit

Activităţile economice informale sunt o constantă a portofoliului
albotean, schimbările generale de după 1989 determinând însă schimbări şi în
privinţa acestora. De la furtul de la CAP29, frecvent menţionat în povestirile
despre perioada anterioară lui 1989, la activităţi nou apărute, favorizate de noul
context politico-economic, cum ar fi traficul de frontieră sau activităţi care s-au
dezvoltat şi au fost parţial sau total oficializate. Activităţile economice
informale reprezintă fie surse de venit monetar sau non-monetar care să
completeze veniturile din surse oficiale, fie surse de capital iniţial, necesar
deschiderii unei mici afaceri.
„Aici au existat dintotdeauna afaceri. La ăştia nu le stau călcâiele până
nu fac ceva, pe lângă acel ceva de bază. Au fost foarte mulţi care odată au
simţit că se descătuşează (după 1989, n.n.), unii n-au avut curajul, unora tot le
mai e teamă de ruşi, că vor veni şi vor păţi iar ce-au păţit. ... 1. Aici a fost prima
dată o presă de făcut cărămidă. Am contribuit cu toţii, dar mintea a fost a lui
Gică Ministeru. Presa avea mijloc de locomoţie propriu şi ne deplasam cu ea
prin comună şi făceam 10 mii de cărămizi pe zi. 2. Şi mai departe, după 1990,
29
De exemplu: „Înainte (de 1989), important era să ai trei pruni în curte că mai completai cu ce avea
CAP-ul, că puteai oricând să justifici că prunele sunt din prunii tăi. Dar precis prunii tăi îi făceai gem
şi pentru ţuică luai tot de la CAP. Deci asta era regula, era hoţie ...” (localnic). Această activitate a
dispărut odată cu desfiinţarea CAP-ului.
cei cu simigerii s-au dezvoltat, au început să-şi pună faianţă, cuptoarele şi le-au
modernizat. A fost perioada aia când toată lumea fura şi atunci toţi şi-au făcut
cuptoare de şamotă, pentru că aici trebuia să se facă depozitul ală mare de
cenuşă şi au avut acolo şamotă depozite întregi. Toate le găsiţi prin cuptoare pe
la Albota. Aşa numărul de cuptoare a ajuns să fie atât de mare. ...3. Şi apoi, au
făcut Turcia. ... micul comerţ cu Ungaria, cu Iugoslavia.” (Primar)
Conform declaraţiilor respondenţilor la chestionar, 13% dintre
gospodăriile albotene şi 14% dintre cele mareşene includ în portofoliul lor
venituri monetare informale. Activităţile informale cel mai frecvent practicate
sunt cele de completare a veniturilor, care urmează logica supravieţuirii, şi
nicidecum cele de acumulare orientate de logica dezvoltării. 27 de subiecţi din
satul Albota şi 26 din Mareş declară că „oamenii din această comună pentru a
câştiga un ban în plus” muncesc cu ziua fie în agricultură, fie în construcţii, fie
la privatizaţi, fie oriunde găsesc. Această imagine de comunitate ce lucrează cu
ziua reflectă flexibilitatea şi mobilitatea locuitorilor, dar şi existenţa de
oportunităţi care însă sunt extrem de fluide şi nu permit proiectarea de strategii
pe termen lung. La întrebarea „Cine sunt zilierii?” pusă pornind de la ipoteza că
munca cu ziua este un semn al sărăciei, răspunsurile primite au fost similare
acestuia: „Cum cine? Toţi. Nu există un grup anume de zilieri. Când am nevoie,
mă duc şi întreb pe oricine. Dacă şi-a terminat treaba, atunci precis vine, dacă
dai mâncare bună şi ţuică de soi. Altfel, îţi merge vorba şi nu-ţi mai vine
nimeni.” (localnică, sat Mareş)
Interacţiuni între instituţiile locale
Comuna beneficiază de o reţea instituţională funcţională şi articulată.

Toţi intervievaţii studiului au apreciat că instituţiile funcţionează şi cooperează,
dincolo de simpatii politice, relaţii între lideri şi momente de tensiune. Mai
mult, corupţia nu constituie o temă referitor la nici una dintre instituţiile locale.
Dintre toate instituţiile locale au fost incluse în studiu: primăria, şcoala centru
(coordonatoare a tuturor celorlalte şi a grădiniţelor), dispensarul şi biserica30.
Schematic relaţiile dintre ele pot fi figurate astfel:
30
Dintre cele cinci biserici ale comunei, a fost selectată cea declarată monument istoric, preotul
acesteia fiind cel mai implicat în viaţa comunităţii de după 1989. Biserica este din satul centru de
comună fiind poziţionată central, chiar lângă primărie, şcoala centru, poliţie şi dispensar.
Comunitate
Şcoala Primăria Antreprenori
Dispensarul Biserica
Între primărie şi antreprenori există intersecţie, datorită primarului şi

viceprimarului care joacă şi rolurile de antreprenori. Rolul cheie îl deţine
primarul, care asigură şi medierea dintre comunitate şi mediul exterior.
Instituţia care articulează reţeaua şi mediază relaţiile acesteia cu antreprenorii
este primăria. Relaţiile dintre primărie şi celelalte instituţii locale sunt
asimetrice, primăria fiind donatorul, iar celelalte instituţii beneficiarul.
Primărie Şcoală
Deşi primul primar ales democratic (în 1990) a fost un profesor,
relaţiile dintre cele două instituţii au fost „reci” până la intrarea în funcţie a
actualului primar (1996). Deoarece "cine are carte are parte şi copilul trebuie să
aibă condiţii să înveţe" primarul a dezvoltat o strategie de „sudare” a relaţiei
interinstituţionale, care poate fi descrisă astfel: Pasul 1. încălzirea relaţiilor,
arătându-se interesat de rezultatele şcolii, fără implicare în funcţionarea internă.
Pasul 2. s-a implicat personal în obţinerea de fonduri şi realizarea de investiţii.
A obţinut sponsorizări de la antreprenori şi au fost mărite fondurile alocate
şcolilor din comună; „banii publici” rămaşi la buget la sfârşit de an au fost
distribuiţi nu numai săracilor, ci şi şcolilor; s-a modernizat WC-ul; au fost
schimbate uşi şi ferestre; au fost asigurate gratuit lemne de foc; s-a reparat
acoperişul.
„Toate acestea sunt realizate cu ajutorul primăriei. Primarul ăsta mi se
pare pentru şcoală ... ne-a acordat un buget mai generos, chiar dacă suntem de
coloraturi politice diferite, el e PDSR, eu sunt PNŢCD. A promis 30 de
milioane, dar ne-a dat 50. Spre deosebire de acest primar, ceilalţi primari nu au
prea acordat atenţie şcolii.” (directoare, şcoală centru)
Relaţia şcoală – antreprenori este mediată de către primar, atitudinea
directoarei faţă de interacţiunea directă cu antreprenorii fiind exprimată prin
„La Pomul de iarnă a venit primarul. El personal a strâns fondurile necesare
cadourilor, de pe la privatizaţi. Ce să fac? O să cerşesc şi eu, că de milă, de silă,
unul mi-o da”.
Reciproc, din proprie iniţiativă, cu ocazia Consiliului local ţinut înainte
de Anul Nou, şcolarii împreună cu profesorii i-au urat primarului un Pluguşor
conceput special pentru el, în care „mă şi atinge unde n-am muncit, dar mă şi
laudă”.
Primărie Dispensar
„Trebuie să îi ajutăm, că aceste instituţii trebuie să funcţioneze pe raza
comunei.” (Primar) Medicul comunei povesteşte: „colaborarea materială
evidentă a început de când a venit actualul primar. Pentru că am văzut că dorea
să facă ceva, l-am exploatat. Înainte ploaua în dispensar din cauza acoperişului,
până când l-am jupuit pe primar de vreo 40 de milioane şi am înlocuit
acoperişul, cu tablă. Deşi nu au nici o obligaţie financiară, că noi aparţinem de
spital, primăria ne dă lemne, primăria ne plăteşte factura31 de lumină, în jur de 1
milion de lei/lună.” Colaborarea nu se restrânge la sprijin financiar, ci se
extinde şi în acţiuni32 cu caracter umanitar.
Primărie Biserică
Primarul s-a implicat direct în strângerea de fonduri necesare
renovării33 bisericii, monument istoric din Albota, şi a celei din Cerbu. A fost
făcută cancelarie, placată biserica cu gresie neagră, renovată pictura,
proiectoarele care bat pe altar oferindu-le chiar el. De asemenea, deşi nu
frecventează biserica, primarul participă la acţiuni organizate de către biserică
şi împarte de sărbători pachete obţinute tot din sponsorizări. Reciproc, preotul
face publice locul, ziua şi ora la care au loc adunările săteşti organizate de
primărie.
Este de menţionat că relaţiile personale sunt definite drept bune numai
între primar şi medic, cele dintre primar – directoare de şcoală şi primar – preot
fiind mai degrabă tensionate. Relaţiile dintre şcoală şi biserică se reduc la faptul
că preotul predă religie la şcoală, iar cele dintre dispensar şi şcoală sunt
provocate fie de epidemii, fie de organizarea unor ore de igienă şi educaţie
sexuală.
Primărie Comunitate
Pentru a stabili agenda, primarul se consultă în permanenţă cu oamenii
şi organizează adunări34 publice, la care participă, în general, 100-200 de inşi.
31
Valoarea medie a facturii de curent este în jur de 1 milion de lei pe lună, datorită pompei electrice
pentru apă curentă, pe care dispensarul o utilizează împreună cu primăria şi poliţia.
32
De exemplu, în cazul unei localnice, foarte grav bolnavă, căreia după ce a fost clar că viaţa nu-i mai
putea fi salvată, i-au îndeplinit ultima dorinţă – un televizor color la care s-a mai uitat câteva luni.
Pentru a obţine banii necesari achiziţiei, au făcut împreună o chetă.
33
Renovările au costat câteva zeci de milioane de lei.
34
Temele adunărilor publice sunt rezumate de către primar astfel: „Le explic de ce le cer anumite
lucruri, care este semnificaţia şanţului, cât costă o maşină de piatră, de ce le cumpărăm. Ca să ştie
omul de ce am luat hotărâri, ce poate să se întâmple dacă el nu le respectă, de ce trebuie să dea un
Din punctul de vedere al primarului, adunările publice au două scopuri

principale:
asigurarea legitimităţii acţiunilor primăriei - „măsura luată fără acordul
comunităţii ar fi neaplicabilă, că albotenii sunt catâri, chiar şi atunci când îţi
dau dreptate, îţi spun că putea totuşi să fie şi cum au zis ei”.
informarea şi civilizarea comunităţii - „noi (primarul şi viceprimarul)
suntem oameni de sacrificiu, care am lăsat slujbe bune şi am venit aici la
primărie, să fim în slujba lor, să administrăm, dar şi să educăm”. În acest scop,
intenţionează să tipărească cu ajutorul unui prieten (proprietar de tipografie la
Bucureşti) o pagină lunară, în care să fie publicate hotărârile Consiliului local şi
hotărârile de Guvern.
În situaţiile în care vorba bună nu funcţionează, primarul ia măsuri35
care să descurajeze manifestarea comportamentului nedezirabil. „Fiecare om se
duce la păşune cu vaca lui şi de 4 ani mă lupt să-i conving. El se duce cu vaca,
nevastă-sa cu oaia şi cu scăunelul după ei. În islazul comunal sunt 50 de vaci şi
50 de oameni cu ele şi aceasta înseamnă timp mort. Le-am spus să facă cu
rândul cum se face în alte comune, dar nu au vrut. Le e teamă că alţii nu ar avea
la fel de bine grijă de vaca lor şi acesteia i-ar scădea productivitatea. ... Singurii
care mi-au ascultat sfatul sunt cei din cătunul Dumitreşti. Ei au rând şi le vine
rândul o dată la 2 săptămâni. ... Încerci să-i organizezi şi ei nu vor. Aşa că am
trimis un om să lase, pe tot islazul, doar un pom.”
Povestea islazului de la Frăteşti este însă cea care ilustrează cel mai clar
modul de lucru al primarului cu oamenii, strategia pe care o dezvoltă pentru a
se face înţeles şi ascultat. Din perspectiva primarului, islazul reprezintă „una
dintre întâmpinările mele, să vadă ţăranul că eu am grijă de el, că mă preocupă
soarta lui financiară, că dacă nu, îl găsesc la uşa primăriei cu dosare pentru
ajutor social.” Prin urmare, de la intrarea în funcţie a demarat acţiunea de
însămânţare a islazurilor şi păşunilor. Fondurile necesare acestei acţiuni se
strâng de la populaţie, fiecare gospodărie care doreşte să participe cu propriile
vaci la islazul comunal fiind obligată să plătească o taxă de învoire36. Spre
milion la gaze, ce avem în perspectivă să facem, de ce am oprit iluminatul public, ce am face cu banii
economisiţi astfel pe timp de vară, ce facem cu banii dacă el are şanţul făcut şi nu mai vine apa pe
drum şi se păstrează drumul, banii ăştia unde merg. Unde ne-am propus noi să meargă. Este imposibil
să nu înţelegi dacă ţi se explică frumos ce s-ar face cu toţi aceşti bani economisiţi, dacă noi ne
îngrijim şanţul. Îi rog să ne spună ce mai e de făcut.”
35
Nu amendează niciodată, „pentru că să umbli la buzunarul oamenilor e cam mult”.
36
„învoi” înseamnă să ai voie să participi cu vacile la islazul comunal. Participare = un sac de
îngrăşăminte pe cap de vită mare = 80.000 lei = 3000 lei/l lapte X 10 l/zi/vacă X 3 zile. Deci, cu
laptele vândut pe trei zile scoate suma de bani dată pentru învoitul pe un sezon.
Acţiunile primarului care ţintesc islazurile comunale sunt receptate pozitiv de către localnici, dovadă
fiind evoluţia numărului de plătitori de taxă de învoire, după 1996. Astfel, comparativ cu anul 1995
când, la nivelul comunei, doar 197 de vaci erau învoite, numărul acestora a crescut la 348, în 1998,
localnicii din Frăteşti fiind într-adevăr cei care au evoluat cel mai spectaculos, de la nici o vită, la 39
de vite.
deosebire de ceilalţi, locuitorii cătunului Frăteşti refuzau să plătească

participând totuşi pe islazurile altora, fapt care a impus iniţierea unei acţiuni de
restabilire a ordinii. Descrisă de către primar, acţiunea sa a urmat câţiva paşi
bine definiţi:
„Ca primar trebuie să ai o ţinută, deci m-am îmbrăcat frumos, am

verificat listele electorale şi am văzut că mă votaseră doar trei inşi.
pas 1: Atunci mi-am spus – deci nu ştiu nimic despre mine, să le arăt eu cine
demonstraţie de autoritate sunt. M-am dus acolo, i-am urmărit şi am găsit câţiva cu vacile pe
islazurile pentru a căror ierbicidare plătiseră alţi oameni. Le-am făcut
procese verbale de amendă şi i-am speriat mergând cu poliţaiul.”
pas 2: „Dar primăvara, am luat din cota celorlalte islazuri (bani plătiţi de alţi
demonstraţie localnici) şi am dat cu îngrăşăminte o fâşie din întregul lor islaz, să vadă
cu caracter educativ ei ce înseamnă îngrăşămintele”.
pas 3: „Atunci m-am dus să le cer să învoiească vacile. Am stat de vorbă, am
persuasiune cu vorba râs, am spus bancuri”.
bună
pas 4: „Au venit şi au învoit, dar au furat, plătind pentru un număr mai mic de
demonstraţie de animale decât aveau ei în fapt. Am acceptat subdeclararea, dar le-am şi
generozitate intenţionată demonstrat că ştiu că mă mint”.
pas 5: „Atunci, ţăranii au spus – dar noi nu avem certitudinea că banii ăştia
demonstraţie ştiinţifică, revin înapoi la noi. Am cerut agronomului să le explice pe larg despre
care a dus la convertirea îngrăşăminte şi relaţia dintre îngrijirea islazului şi productivitatea
interesului comun în vacilor”.
interes personal
Notă: Citatele sunt din interviul cu primarul comunei Albota, 1999.
Rezultat: „Apoi, frăteştenii au participat cu 6 milioane”, ajungând în

prezent să învoiască 90% dintre ei, fără ca primăria să se mai deplaseze în
cătun. Mai mult, acum, cei care muncesc şi plătesc, păzesc singuri islazul şi nu
le permit celor care nu au plătit să se folosească de acesta.
Orice necaz ajunge la primar, căci el având bani şi relaţii trebuie să
rezolve toate problemele, de la femeile care culeg urzici şi nu au cui să le
vândă, până la dărâmarea unui pod sau o defecţiune la reţeaua de curent
electric. Acest comportament al localnicilor de a se prezenta la primărie pentru
cea mai mică problemă este mai vechi în comună, nefiind un rezultat al relaţiei
stabilite între actualul primar şi comunitate. Astfel, primarul 37 din 1990-1992
(profesor de chimie) spunea: „a fost un balamuc să fiu primar în Albota, pentru
că oamenii tratează primarul ca pe moaşa comunală”.
Primărie Antreprenori
În discursul primarului albotean se pot distinge două tipuri de
antreprenori faţă de care are atitudini contrare. Primul tip este antreprenorul
37
În acelaşi timp, a numit drept cea mai mare realizare a mandatului său „spusele a trei băbuţe, care
veniseră la mine să-mi ceară ajutor pentru lemne. Au spus, pupa-l-ar maica, nu ne-a dat lemne, dar
cel puţin, ne-a vorbit frumos.”
outsider al comunităţii, care intră cu primăria într-o tranzacţie. Faţă de acest tip
de antreprenori, primarul nu are apreciere, relaţiile cu firmele care execută
diferite lucrări la comanda primăriei constituind „dificultăţile38 primăriei”.
Pentru a selecta firma, conform legii, primăria licitează cu trei ofertanţi, „dar nu
câştigă cel mai bun, ci cel care este mai ieftin şi are mai multe relaţii influente”.
De aceea, lucrările nu sunt de cea mai bună calitate, devizele sunt încărcate, iar
nevoia de monitorizare este foarte mare.
Referinţa politică este permanent prezentă în discursurile despre aceşti
antreprenori, într-o măsură mult mai mare decât în raportarea la antreprenorii
locali. Aparteneţa primarului la PDSR39 nu este apreciată de către antreprenorii
de la oraş, cu relaţii pe filiera CDR40, iar gradele sale de libertate în jocul cu
aceştia sunt puternic diminuate de poziţia PDSR-ului de fost partid la putere.
Al doilea tip este antreprenorul insider al comunităţii (născut sau
localnic). Discursul este curăţat de culoarea politică, aceasta reapărând numai
referitor la cei care fac politică în comună, dar nu sunt antreprenori. Despre
relaţiile primăriei cu acest tip de antreprenori primarul declara „dacă am urma
exigenţele Legii 69, jumătate dintre ei ar trebui să fie închişi, pentru că sunt
evazionişti, una declară, alta încasează. Sau declară cu toţii că plătesc
angajaţilor salariul minim pe economie, pentru că acesta nu se impozitează.
Nici unul dintre ăştia nu ar putea funcţiona în Germania, Italia sau Franţa. Dar
aici, nu este numai rolul primarului, dacă forurile41 abilitate se spală42 pe mâini,
o las şi eu mai moale, că nu este în interesul comunei să intru în conflict cu
întreprinzătorii.”
Pe de altă parte, primăria nu este preocupată doar de colectarea dărilor
de la antreprenori, ci şi de sprijinirea activităţii acestora: „de exemplu, ei se
extind pe domeniul public. Dacă eu, pe lângă impozitele pe care ei le plătesc,
vin şi-i impozitez cu 20 de mii pe m2 pe zi, atunci i-am nenorocit. Interesul meu
nu este ăsta, că dacă firma se dezvoltă mai atrage forţă de muncă şi cum marea
majoritate a angajaţilor sunt localnici, comuna nu are şomeri. Astfel, întreaga
comunitate nu are decât de câştigat. În plus, datoria mea nu este cea de a-i
amenda, sau de a descoperi nereguli, pentru că eu sunt ales de către ei, pentru a-
i apăra.”
38
„Pe primăriile astea toţi vor să tragă. Zic, hai la ţară, că habar n-au ăştia. Sunt nişte escroci, patroni
făcuţi peste noapte. Pe deasupra, n-au nici carte.” (Primar)
39
PDSR – Partidul Democraţiei Sociale din România
40
CDR – Convenţia Democratică din România
41
Se referă la: Direcţia Sanitară, Direcţia Sanitar Veterinară, Poliţia Economică
42
„Şi ştiţi de ce se spală pe mâini? Pentru că mulţi dintre ei sunt mânjiţi ... Dacă eu vreau să iau
măsuri împotriva unuia, pun mâna pe telefon şi ‘Domn’le nu te supăra, chiar pe X l-ai găsit?’, pentru
că are pe cineva în spate. Mai încerci cu altul şi povestea se repetă, de unde ajungi la concluzia că
fiecare are pe câte cineva.”
Reciproc, primeşte sprijin din partea antreprenorilor atunci când îl cere,

metoda43 folosită în solicitarea de fonduri fiind exemplul personal. Există un
nucleu de 17 întreprinzători, dintre care 3 cu firme în Bucureşti care participă
cu sumele cele mai importante, de câte ori sunt solicitaţi. Evenimentele amintite
drept simbol al cooperării interinstituţionale, incluzând şi antreprenorii, sunt:
inaugurarea primăriei, renovarea bisericilor, realizarea unei troiţe, acţiunile în
şcolile comunei (concursuri, Pom de Crăciun) şi realizarea studiilor de
fezabilitate.
Primărie Mediul extracomunitar

Funcţia principală a primăriei este definită prin raportare la mediul
extracomunitar şi constă în rolul de imagine-emblemă a comunei. În acest sens,
noul sediu al primăriei este una din marile realizări, părere împărtăşită de toţi
localinicii intervievaţi. Dotată cu calculator, maşini de scris electrice, mobilă
Neoset, mochete asortate, Xerox, fax, telefon mobil, maşină, bucătărie, cameră
de protocol, TV color şi chiar grup sanitar modern cu duş, crează o imagine de
modernitate uşor disonantă cu gunoaiele aruncate pe văi, lipsa de apă potabilă,
străzile fără nume şi casele fără numere. Este o imagine aranjată a Albotei ieşită
la drum european.
În relaţiile cu mediul exterior, „fără de care nu pot trăi atâta timp cât nu
am autonomie locală şi depindem finaciar de ei”, primarul adoptă strategia
darului. Anual face pentru primărie 50-60 de mii de covrigi. Toată lumea care
intră în contact cu el „ca primărie” primeşte în dar covrigi „made in Albota”.
Darul necondiţionat lasă deschise uşi, uşor de accesat în caz de nevoie. Metoda
agregării şi asimilării străinului prin oferirea unei mese se alătură covrigilor şi
ţuicii de Albota.
Reţelele sociale ale primarului erau extrem de extinse încă de dinainte
de a fi ales, acum fiind din plin mobilizate în vederea atingerii scopurilor de
interes comunitar. Este un caz tipic în care capitalul politic nu e un instrument
de mărire a capitalului material sau relaţional individual, ci motivaţia de a-l
conserva transformă cele două capitaluri individuale în instrumente de
mobilizare a resurselor extracomunitare în vederea măririi capitalului material
şi prestigiului comunei. „Nu poţi să fii primar dacă n-ai bani şi n-ai relaţii ca să
lucrezi la nivel superior. .. Îmi place să se vorbească despre comuna mea. De ce
să fim noi nuli, să nu se ştie despre noi, când existăm şi nu suntem nici proşti?
De ce să trăim în anonimat pe soşeaua europeană şi să nu ştie lumea de noi?
Ceea ce contează este imaginea comunei – Albota XX Century Fox - Nu uitaţi
că aţi fost la Albota!”
43
„Eu sunt primul care dau. Dacă vreau un milion de la ei, atunci pun eu întâi milionul şi apoi mă duc
pe la ei. Încep cu prietenii mei, şi la cei care ştiu că mă vor refuza, nu mă mai duc, că au fost şi
oameni care m-au refuzat.” (Primar)
Că strategia sa este reuşită dovedesc din plin toate fondurile aduse în

ultimii doi ani în comună, în condiţii de buget de austeritate şi apartenenţă
politică la PDSR.
Capitalul social – „s-a făcut numai pe muncă voluntară,

dar împinşi de la spate”
Asociaţiile agricole
În căutarea capitalului social trebuie să aflăm pentru început dacă
asociaţiile agricole din Albota subsumează sau nu sociabilitate productivă.
În 1952 se demarează procesul de colectivizare prin metoda numită
întovărăşirea ţăranilor, în satul Albota. După acelaşi model, dar cu oarecare
întârziere se desfăşoară colectivizarea celorlalte două sate. Procesul se încheie
în 1962 prin înfiinţarea a două CAP-uri: Albota şi Mareş. „Locuitorii mai în
vârstă din Albota ştiu cum în perioada colectivizării, erau bătuţi, ameninţaţi cu
deportarea, plimbaţi cu duba miliţiei pentru a-i speria şi a-i determina să
renunţe la pământ.” (Monografie, p.41) Au existat doi ţărani (Urâtu şi Udup),
ambii din satul Albota, care „au suportat toate chinurile şi nu au semnat cererea
de intrare în colectiv” şi care sunt actualmente figuri eroice ale comunităţii.
Cazurile de aderare de bună voie la întovărăşiri au fost mai degrabă izolate,
albotenii având un simţ al proprietăţii deosebit de dezvoltat. Istoria
colectivizării a lăsat urme adânci la nivelul mentalului colectiv, ceea ce explică
de ce actualmente asociaţiile colective sunt considerate ca umbre moderne ale
întovărăşirilor forţate comuniste. Acum, nu te mai forţează la asociere partidul
comunist, dar te forţează politica dusă în agricultură de către guvernele
postdecembriste, susţin albotenii.
În satul Albota, cei 213 localnici care au pământul dat în arendă
Staţiunii de Cercetare sunt numiţi „asociaţi”. În perioada comunistă, Staţiunea a
fost dotată cu aproape 1000 de ha de teren arabil comasat din zestrea comunei,
pământ care înainte de cooperativizare aparţinea localnicilor. După 1989, odată
cu Legea 18/1991 de retrocedare a terenurilor agricole, pământul aparţinând
Staţiunii nu se putea împărţi legal ţăranilor, oferindu-li-se la schimb teren pe o
parcelă aflată la hotarul opus al satului. Pământul nu numai că este situat
departe, dar are şi o calitate inferioară. Constrânşi de această împrejurare,
localnicii au aderat imediat la soluţia propusă de Trandafirescu44 - o negociere
44
Localnic născut în Albota, într-o familie înstărită. Pănâ în 1989 a fost contabil şi a deţinut funcţii de
conducere. Este una dintre cele mai influente şi implicate persoane în evenimentele imediat următoare
momentului decembrie 1989, inclusiv în alegerea primarilor. A jucat rol cheie în viaţa politică a
comunei migrând de la PNŢcd, la PDSR şi ulterior la Partidul Pensionarilor, fiind în toate cele trei
partide şeful organizaţiei Albota. Este partener în singura afacere în cooperare existentă în comună,
moara, alături de actualul primar. În plus, ţine contabilitatea la câteva firme particulare.
cu Staţiunea de Cercetări agricole, conform căreia ei se organizează ca asociaţie

şi lasă pământul în arenda acesteia, cei de la Staţiune fiind obligaţi să lucreze
pământul şi să dea membrilor din asociaţie o cotă fixă de produse (care a variat
între 500 şi 700 de kg la ha). Actualmente, datorită faptului că munca în
agricultură este nerentabilă, un număr tot mai mare de oameni vor să se înscrie
în asociaţie, altfel spus, să-şi dea pământul în arenda Staţiunii.
Această asociaţie nu are nici una dintre caracteristicile fenomenelor
asociative, neînsemnând decât reacţie la o situaţie critică combinată cu soluţia
concepută de către un individ. După spusele acestuia, soluţia nu a fost de natură
economică, ci de natură politică, propusă fiind pentru a dezamorsa o situaţie cu
puternic caracter conflictual. Spre deosebire, recentele decizii de aderare sunt
de natură economică, dar şi acestea lipsite de caracter asociativ, fiind în fond
soluţiile indivizilor de adaptare la actuala situaţie a agriculturii româneşti.
„Atunci, în 1990, dacă nu ar fi fost forţaţi de împrejurarea în care aveau
de ales între a avea pământul aproape de casă şi a nu-l putea lucra, albotenii nu
ar fi acceptat niciodată, să fie nici măcar cu numele într-o asociaţie. Sunt prea
individualişti, prea egoişti pentru a accepta să pună pământul împreună. Au
făcut asociaţia numai pentru că, pe vremea aia, aceasta era singura formă
juridică care le putea salva pământul. ... Că acum vor mulţi să intre în asociaţie
nu arată altceva decât că nu mai pot să-şi valorifice pământul. Este mai rentabil
să-l dai la Staţiune să-l lucreze ei şi tu să iei direct produsele, decât să investeşti
şi bani şi muncă şi mai mult tot nu obţii.” (şeful asociaţiei agricole)
În Mareş şi Cerbu au fost de asemenea create, după 1989, asociaţii
agricole. Singura care nu are caracter pur formal este cea din Cerbu care
funcţionează ca asociaţie, cele trei familii implicate lucrând pământul
împreună. Dar aceasta are o dimensiune extrem de restânsă şi caracter strict
familial.
La Mareş, situaţia este asemănătoare celei din Albota, asocierea45 este
doar cu numele, întregul pământ fiind dat în arendă secţiei locale a
AGROMEC-ului. Diferenţa constă doar în faptul că oamenii nu au fost forţaţi
de o împrejurare, ci au optat de la început pentru calea mai eficientă de lucru a
pământului – datul în arendă. „Cei uniţi sunt de la fostul CAP Mareş. În 1989,
au rămas câteva parcele mari nelucrate şi au găsit soluţia să se asocieze. Cei din
asociaţie nu au luat pământul pe vechiul amplasament, ci au acceptat o
suprafaţă de teren echivalentă ca dimensiune pe parcelele nelucrate comasate.
AGROMEC-ul se ocupă atât de lucratul efectiv, cât şi de desfacerea
produselor.” (inginer, şef secţie AGROMEC, sat Mareş)
Ideea asociaţiei i-a aparţinut lui Trandafirescu, statutul este elaborat tot de către el în colaborare cu cei
de la Staţiune, păstrarea situaţiilor contabile la zi, precum şi renegocierile anuale fiind de asemenea
responsabilităţile lui.
45
Asociaţia are peste 100 de membri.
Cu alte cuvinte, în întreaga comună Albota, asociaţiile în agricultură

sunt doar aparent fenomene asociative, căci nu înseamnă, în fapt, nici cooperare
şi nici lucru împreună.
Asociaţiile culturale
Alte tipuri de asociere nu mai există. Asociaţiile culturale, precum
întreaga activitate culturală sunt de domeniul trecutului. Corul de cadre
didactice nu mai există, Societatea Culturală Albota este desfiinţată, muzeul
satului a dispărut. Tradiţiile nu se mai păstrează, singură Preda Miţa, o femeie
de 87 de ani, mai încearcă să păstreze moştenirea culturală, transformându-şi
casa într-un muzeu improvizat şi purtând de sărbători portul tradiţional.
Încrederea în instituţii
Spaţiul format din comunitate – actori instituţionali locali – antreprenori
– mediu extracomunitar îşi schimbă imaginea dacă este privit prin prisma
încrederii pe care o acordă reprezentanţii comunităţii, incluşi în eşantioanele
noastre.
Instituţii dăruite cu încredere de către alboteni şi mareşeni sunt doar
instituţiile cu reprezentare locală, plus Armata şi CEC-ul. Tuturor instituţiilor
nou apărute în contextul tranziţiei spre economia de piaţă şi democraţie li se
respinge darul de încredere. Ei nu au încredere nici în întreprinderile particulare
şi nici în întreprinzători, nu au încredere în nici o instituţie politică centrală, nu
au încredere în Bănci, nu au încredere în străini sau în oamenii nou veniţi în sat.
Diferenţă46 semnificativă între cele două sate apare în ceea ce priveşte ziarele,
în care albotenii în procent de 71% nu au încredere deloc, prin comparaţie cu
mareşenii47 care au multă încredere în proporţie de 63%.
În satul centru de comună, Albota, încrederea în administraţia locală
este asociată cu cea în elitele locale şi ambele sunt corelate cu încrederea în
Armată, ceea ce ne face să credem că fundamentul încrederii este nevoia de
securitate şi ordine publică. Imaginea reţelei instituţionale, prin prisma
încrederii populaţiei, are din nou primăria drept element central. Este
remarcabil capitalul de încredere dăruit de localnici primarului albotean - 95%
dintre respondeţi având încredere mare sau foarte mare în el, nivel ce depăşeşte
nivelurile tuturor celorlalte elite locale sau al instituţiilor. Rezultatele sunt
concordante cu numirea primarului drept cel mai respectat48 om din sat de către
12 indivizi, fiind singura persoană asupra căreia există consensul unui grup mai
mare.
46
De asemenea, mareşenii au mai multă încredere decât albotenii în poliţiştii din comună.
47
74% din eşantionul din Mareş citesc ziarele o dată pe lună, sau mai rar.
48
Persoana plasată pe locul doi este preotul M. cu doar 4 nominalizări.
Spre deosebire, în Mareş, încrederea în administraţia locală este mai

degrabă una de tip tradiţional – trebuie să ai încredere în „şeful satului”. Un
argument este asocierea încrederii în administraţia locală cu încrederea în
Biserică. Un al doilea argument se referă la întrebarea deschisă, care a produs
fie tăcere (non-răspuns în 25 de cazuri), fie împrăştiere a celor 10 respondenţi
pe o listă de 1249 candidaţi. Deci, încrederea asistată (89%) nu este susţinută şi
de un background solid, spre deosebire de Albota unde primarul este vedeta
alegerilor ad-hoc din chestionare.
Graficul nr. 4
Încredere în instituţii50 şi reprezentanţii acestora

în satul Albota în satul Mareş
Elite locale 0,63 Primărie Elite locale Primărie
0,40 0,37 0,34 0,39

Biserică
Armată Privatizaţi Instituţii 0,42 Privatizaţi
politice
centrale
Încredere în întreprinderile private şi în antreprenori, în satul centru de

comună, au persoanele optimiste, care îşi evaluează pozitiv starea de sănătate şi
care definesc mediul comunitar drept unul neconflictual. În satul periferic,
rămâne valabilă asocierea între încrederea în privatizaţi şi optimismul
individului, dar de această dată capitalul uman îşi pierde relevanţa, încrederea
fiind corelată cu ponderea persoanelor cu un standard economic mai scăzut, în
cadrul reţelei sociale proprii. Cu alte cuvinte, în mediul comunitar albotean
cheia încrederii în privatizaţi este mai degrabă una în care primează propriile
capacităţi de muncă, pe când în Mareş este asociată cu o structură favorizantă a
reţelei sociale de care dispune individul.
Criticismul la adresa instituţiilor politice centrale este generalizat, fapt
ce se reflectă şi în cota de încredere extrem de redusă a acestora. Mai mult,
încrederea declarată este mai degrabă una formală, din moment ce este asociată
49
Dintre aceştia, numai primarul şi inginerul secţiei AGROMEC reuşesc să grupeze doi indivizi,
restul având toţi câte un vot.
50
Primărie include încrederea în primărie, primar şi consilierii locali. Elite locale se referă la medicii,
profesorii şi inginerii agronomi din localitate. Privatizaţii are în componenţă încrederea faţă de
întreprinderile private şi faţă de întreprinzători. Drept instituţii reprezentante ale mediului
extracomunitar am selectat armata în care localnicii au mare încredere şi instituţiile politice centrale
(Guvern, Preşedinţie, Parlament şi partide politice), cu cota cea mai scăzută de încredere. În scheme
sunt figurate toate corelaţiile semnificative pentru p=0,5. Valorile asociate săgeţilor reprezintă
coeficienţi de corelaţie Bravais-Pearson.
cu vârstă înaintată (atât a individului, cât şi a gospodăriei sale) şi cu un consum

mediatic redus.
Biserica, instituţie care în toate sondajele de opinie deţine cota maximă,
este dăruită cu „încredere foarte mare” şi de către localnicii intervievaţi.
Diferenţa dintre cele două sate constă în raportarea diferită faţă de aceasta.
Astfel, în Albota încrederea în Biserică este asociată doar cu nivel înalt al
credinţelor religioase, în timp ce în Mareş este corelată cu deficit de capital
uman, monetar şi relaţional al gospodăriei. În satul centru de comună, eterogen
în ceea ce priveşte comportamentul religios, Biserica este dăruită cu încredere
de către cei mai credincioşi, pe când în satul cel mai izolat al comunei, ea
reprezintă mai degrabă refugiul celor mai nevoiaşi.
Monitorizare şi control
Primirea de ajutoare din străinătate şi distribuirea acestora reprezintă
întâmplarea relevantă cu privire la alte semne ale capitalului social –
monitorizare, control, mobilizare şi organizare spontană într-o situaţie
excepţională, cu miză comunitară.
La 3 ianuarie 1990, a sosit un grup de elveţieni dintr-o comună de lângă
Geneva cu două autotrenuri de ajutoare, în cadrul operaţiunii „Village
Roumaine”. Ajutoarele constau în haine, alimente şi materiale pentru dispensar.
Toate acestea au fost descărcate şi aşezate pe categorii de produse, cu ajutorul
localnicilor, în sala de sport a şcolii. Preotul a fost numit responsabil cu
distribuirea ajutoarelor, de către elveţieni.
„După terminarea operaţiunii de descărcare, eu am pus un lacăt acolo.
A venit şi satul şi-a pus un lacăt, ca să nu pot eu intra fără ei. Eu m-am supărat,
c-am zis că n-au încredere în mine şi mă simţeam jignit. Dar, am stat şi m-am
gândit că de fapt ei mă protejează în acest fel.” (preot M., satul Albota)
S-a format un comitet de distribuire a ajutoarelor format din preot,
asistente, doctoriţe, învăţătoare, actualul primar, care s-au oferit să participe la
operaţiune. Pe lângă aceştia, în mod constant, un grup de oameni monitorizau
încărcarea şi distribuirea ajutoarelor. Un individ a fost rugat să filmeze întregul
proces de distribuire în detaliu, cu persoanele care au primit şi ce anume a
primit fiecare. În plus, au fost fotografiaţi toţi cei care au primit haine sau
alimente din ajutoare şi întregul pachet de 500 de fotografii au luat drumul
Elveţiei.
Primul pas în organizarea distribuirii51 a fost inventarierea bunurilor
primite. Deşi satele Mareş şi Cerbu erau înfrăţite cu alte sate, au primit din
inventarul total, o cantitate direct proporţională cu numărul de gospodării
existente în sat. După această primă departajare pe sate, s-a trecut la distribuirea
51
Distribuirea s-a desfăşurat între 10 şi 17 ianuarie, primarul din 1990 şi seful de post supraveghind
operaţiunea. A fost utilizat camionul CAP-ului pentru haine şi un ARO cu remorcă pentru alimente,
aparţinând unui prieten de-al preotului.
ajutoarelor către gospodării. Maşinile însoţite de persoanele din comitetul ad-

hoc şi autorităţile locale mergeau pe străzile satului, oprind în dreptul fiecărei
porţi. În funcţie de numărul de membri erau alese haine pe măsură şi distribuite
alimente. Localnicii au fost foarte disciplinaţi, fiecare aşteptând răbdător în faţa
porţii.
Această întâmplare relevă că prezenţa unei mize transformă sătenii din
mase în actori activi, ce deţin controlul prin monitorizare permanentă şi
răspândirea de „vorbe” ce forţează respectarea întrutotul a regulilor jocului, de
către membrii reţelei elitelor locale. Cum se împacă această imagine cu cea
oferită de alboteanul care, pentru orice necaz, merge la primar? Imaginile sunt
numai aparent contradictorii. Chiar dacă în relaţiile de mediere cu exteriorul
primarul este delegat cu autoritate, în interiorul comunei el este supus unui
control permanent, oamenii fiind conştienţi de puterea lor de influenţă, atât prin
mecanismul de vot, cât şi prin mecanismul reclamaţiilor şi proceselor. Numărul
mare al reclamaţiilor dinspre populaţie înspre primărie sau dinspre
populaţie/consilieri către forurile judeţene sunt o dovadă a acestui fapt.
Albotenii nu se consideră powerless şi nici voiceless, ci doar ştiu că este mai
eficient să ai ca interfaţă cu lumea un om cu „gură mare”, influenţă politică şi
economică.
Cooperare şi participare
„Interesul comunei ţine numai de primărie. Lumea nu cooperează şi
dacă găseşte o sămânţă bună de porumb nu-i spune celuilalt de unde a luat-o.
Dăm vina pe înaintaşii care nu au fost cooperanţi şi nici cinstiţi cu ei şi i-a înrăit
unii împotriva altora. Şi comunismului i-a înrăit pentru că se reclamau unii pe
alţii. Erau obişnuiţi să mintă ca să supravieţuiască şi nici acum nu au curajul să
spună adevărul. Şi acum se pârăsc unii pe alţii la primărie, la poliţie. Exact ca
pe vremea lui Ceauşescu, voia să fure numai el, să aibă numai el, dacă îl vedea
pe altul îl turna. ... Albotenii sunt invidioşi, individualişti şi egoişti.” (Primar)
Iată cum sunt descrişi localnicii de către două femei, venite în comună
cu mulţi ani în urmă, având drept referinţă locuitorii satelor de provenienţă:
„Oamenii din sat sunt mai răutăcioşi. Sunt credincioşi, se duc la
Biserică, dar unii doar se duc. Se ceartă pe pământ, deci sunt răi. Acum s-au
mai potolit cu pământul, dar sunt probleme cu banii. Se asociază numai împinşi
de la spate. Primarul i-a luat aşa: treceţi să facem centrala telefonică cu mâna,
că n-avem bani, azi veniţi voi, mâine alţii. Dânsul a fost cu masa din buzunarele
dumnealui şi uite aşa s-a făcut centrala telefonică. Dar, s-a făcut numai pe
muncă voluntară, împinşi de la spate.... Nici măcar vecinii, nu vorbesc, nu se
ajută. Nu–ţi dau ajutor nici când ai nevoie. Nimeni dintre cei pe care i-am ajutat
nu s-a oferit să mă ajute vreodată.” (medic S., sat Albota)
„Oamenilor de aici trebuie să le demonstrezi. Dacă te văd exemplu,
dacă faci ceva bun, te respectă... Numai rudele apropiate se mai ajută, dar în
rest nu se ajută. Nici o informaţie nu ţi-o dau gratis, trebuie să-i plăteşti sau să
faci cinste. Nici afacerile nu sunt în colaborare, fiecare afacere este o familie.
Numai în cazuri limită, când le-a luat foc casa, au mai sărit în ajutor, dar tot
rudele sau vecinii care aveau interes.... Oamenii respectă puterea, când nu mai
este, nu-l mai respectă. Pe cei bogaţi îi respectă doar cei care depind de ei şi nu
restul lumii. Cei în vârstă nu sunt respectaţi şi nici femeile.” (directoarea de
şcoală)
Dacă ţinem cont de faptul că oamenii nu cooperează nici în munca de zi
cu zi (nu-şi pasc vacile împreună, nu lucrează52 pământul la schimb, nu
schimbă produse între ei) putem afirma că nivelul cooperării este extrem de
redus, în ambele sate studiate.
Încrederea în celălalt şi reţelele sociale

Logica încredere în celălalt versus prudenţă nu funcţionează, în relaţiile
cu celălalt. Atât în satul centru de comună, cât şi în satul izolat 100% consideră
necesară prudenţa, dar aceasta este dublată de încredere în peste jumătate53 din
cazuri. Adică, omul este bine să fie prudent şi să aibă încredere în acelaşi timp.
Numai în satul Mareş, această logică este specifică celor din gospodăriile aflate
în sărăcie (88%), mai nemulţumiţi de felul în care trăiesc, care au o reţea
socială mai extinsă, dar localizată preponderent în afara satului şi neconstruită
pe relaţii de vecinătate. Cuplul prudenţă şi neîncredere este adoptat de 73%
dintre cei non-săraci şi de către cei care au reţeaua socială localizată integral în
sat şi alcătuită preponderent din vecini.
„Funcţionează în România sistemul ăsta de relaţii, ca peste tot în lume.
Oamenii, în momentul când capătă încredere unul în altul, se ajută reciproc. De
exemplu, dacă rămâneam în pană de bani, imediat găseam pe cineva care să mă
ajute. M-ar ajuta, dar m-am ferit să apelez pentru că ideea e că se fac servicii
contra servicii. Şi ştiţi ce se întâmpla? Cel care mă ajuta cu bani, nu mai
scăpam de el, venea în magazin şi lua cu braţul, aşa că am încercat să mă ajut
singur.” (antreprenor, sat Albota)
Deci încrederea, în concordanţă cu teoria, reduce costurile tranzacţiei
iniţiale, dar aceasta declanşează un întreg şir de noi tranzacţii cu cost ridicat,
ceea ce inhibă anticipativ apelul la ajutor. Cu alte cuvinte, în mediul
antreprenorial albotean, reţelele sociale sunt bazate pe încredere, dar sunt
mobilizate numai în situaţii a căror soluţionare depăşeşte nivelul de resurse al
gospodăriei şi nu implică tranzacţii ulterioare costisitoare.
52
Doar 13% din respondenţii din Albota şi 11% din Mareş lucrează pământul la schimb. Referitor la
muncile agricole, predomină lucrul pământului în familie. Eventualul necesar de muncă rămas
neacoperit este asigurat prin plata de zilieri (26% Albota, 31% Mareş), şi nicidecum prin întrajutorare.
53
63% din Albota şi 58% din Mareş susţin că trebuie să fii prudent, dar să ai şi încredere. Restul
consideră că trebuie să fii prudent şi să nu te încrezi în oameni.
Diferenţa între modelele culturale ale celor două sate devine evidentă
când se discută despre situaţia referitoare la împrumutul de bani. Dacă 64% din
eşantionul pe Albota ar avea de la cine împrumuta (în principal, de la rude),
numai 36% dintre mareşeni ar accesa reţelele de rudenie în astfel de situaţie,
27% declară că nu ar avea de la cine împrumuta bani şi 36% nu ar cere ajutor.
De altfel, raportându-ne la toate situaţiile54 din chestionar, localnicii satului
Albota au în mai mare măsură reţele sociale capabile să-i sprijine, în a căror
alcătuire ponderea mai mare aparţine persoanelor mai înstărite decât
respondentul, prin comparaţie cu cei din Mareş ale căror reţele le sunt de folos
într-un număr semnificativ mai mic de situaţii. Reţelele de rudenie reprezintă o
resursă importantă a strategiilor de supravieţuire şi de investiţie, specific
albotene, pe când din perspectiva strategiei de consum, predominantă în Mareş,
acestea îşi pierd din valoare. Acest fapt explică de ce vizitarea rudelor din alte
sate este o practică răspândită în primul sat, faţă de al doilea.
Încrederea intergrupală
Încrederea55 intergrupală este practic inexistentă, indiferent la care grup
etnic ne raportăm. Indiferent de sat, localnicii în proporţie de peste 90% nu au
deloc încredere, sau au puţină încredere în maghiari, germani, evrei şi mai ales
în ţigani. De altfel, 80% nu ar fi de acord să aibă un vecin ţigan, 82% nu ar fi de
acord să lucreze cu un ţigan şi 100% nu ar fi de acord să se înrudească cu un
ţigan. Venind în întâmpinarea comunităţii, primarul a introdus o regulă56 în
ceea ce priveşte vânzarea caselor în comună, conform căreia nici o casă nu se
poate vinde până ce cumpărătorul nu se prezintă la primărie. Regula era
cunoscută în localitate, fiind dată de exemplu drept „faptă bună a primarului”.
Cu alte cuvinte, discriminarea este instituţionalizată şi este legitimă, în context
albotean.
Neîncrederea intergrupală, în satul Albota, este corelată cu deficitul de
capital uman al gospodăriei, prin comparaţie cu ceilalţi din sat şi cu capital
relaţional redus, adică cu lipsa de capacităţi şi de sprijin la nevoie. În satul
izolat, neîncrederea intergrupală este asociată cu deficit de capital material al
gospodăriei combinat cu capital uman scăzut al individului, adică lispă de
capacităţi şi de avere.
54
În chestionar figurează acordarea de ajutor în patru situaţii: munci agricole, treburi obişnuite ale
gospodăriei, un împrumut mai mare de bani şi găsirea unui loc de muncă pentru cineva din familie.
55
Pe ansamblu, încrederea în oamenii cu apartenenţă etnică alta decât română este semnificativ mai
scăzută în Mareş decât în Albota. Valoarea indicelui aparţine intervalului - 100, + 100, iar valoarea
medie este de - 78 la Mareş şi - 62 la Albota.
56
Iată ce afirmă primarul despre hotărârea lui – „Nu există toleranţă la Albota când e vorba de ţigani.
Albotenii nu-i suportă. De ce? Am avut experienţe care arată clar lucrul ăsta. Nu este vorba de rasism.
Cunosc Constituţia, am citit-o. Da, orice cetăţean are dreptul să se stabilească acolo unde doreşte, dar
există acolo o virgulă ‘, mai puţin la Albota’. Nu am nimic cu ei, eu am prieteni, dar tot îşi dau în
petec, ... dar totul până la domiciliu în Albota.”
Capitalul social comunitar

Nu există toleranţă, nu există încredere intergrupală, nu există încredere
în instituţiile mediului extracomunitar, ci doar încredere în cei ca noi, adică
alboteni români. Fie ei săraci, bogaţi, patroni sau de la primărie, domneşte
armonia atât timp cât suntem toţi „de-acelaşi sânge”. Este evident că mediul
comunitar simbolic are accente naţionaliste, în care deschiderea spre celălalt
„altfel decât noi” e mică, prudenţa fiind întotdeauna necesară în relaţiile cu
acesta. Situaţia pare cu atât mai paradoxală cu cât din punct de vedere etnic sau
confesional comunităţile sunt de o omogenitate absolută, populaţia fiind 100%
români ortodocşi. Din acest punct de vedere considerăm că Albota este
exemplară - într-o lume de „noi” generalizat, nu poţi decât să fii prudent cu
celălalt, prudenţa devenind neîncredere pe măsură ce celălalt cumulează mai
multe trăsături necunoscute din interacţiunile cotidiene. Întreaga imagine indică
cele două comunităţi drept lumi construite prin solidaritate mecanică
(E.Durkheim), în care similitudinile57 sunt decisive în stabilirea apartenenţei
sau nu la spaţiul comun-„noi”.
Trebuie remarcat că, în ciuda absenţei diferenţelor statistic
semnificative, între cele două sate există semne care indică faptul că satul
centru de comună, plasat fiind pe un drum european, mai aproape de oraş şi cu
reţele de rudenie funcţionale extinse în afara localităţii este deja caracterizat de
un proces de diferenţiere (în comportamentul religios, în orientarea
antreprenorială, în strategiile proiective) mai accentuat decât în satul izolat, care
se va reflecta în o dezvoltare mai rapidă a capitalului social comunitar.
În ciuda asemănărilor, nu există asociere, nu există cooperare, iar
nivelul monitorizării este foarte ridicat. „Oamenii din sat nu reuşesc mai
niciodată să ducă o treabă la capăt împreună”58, tocmai pentru că toate „s-au
făcut prin muncă voluntară, dar împinşi de la spate”. Imaginea comunei Albota
este una profund inconsistentă. În condiţii de accesabilitate ridicată, în
interacţiune zilnică cu străinul, cu calificare şi ocupare predominant în meserii
moderne, cu automobile, celulare şi televizoare color, într-un mediu marcat de
individualism şi deservit de o reţea instituţională modernă, viaţa socială a
Albotei se ţese pe un fundament lipsit de capital social.
Economia locală şi antreprenoriatul

Agricultura
După 1989, au început să se arate semnele antreprenoriatului în
agricultură, adică au apărut cei care deţin tractoare şi prestează servicii agricole
57
Un argument în plus este influenţa ridicată pe care o are variabila capital uman relativ al
gospodăriei în satul izolat, adică capitalul gospodăriei devine relevant numai prin comparaţie cu restul
comunităţii.
58
La această afirmaţie, 87% din Albota şi 84% din Mareş au reacţionat prin „aşa este”.
către populaţie. Sunt în jur de 14 tractoare în satul Albota, dintre care, numai un
inginer mecanic care a lucrat în agricultură a oficializat activitatea de prestare
de servicii agricole. Este singurul dintre cei care deţin tractoare care are
experienţă în domeniu, ştie ce, când şi de unde să cumpere. Iniţial a luat pământ
în arendă, dar când a constatat că pierderile erau prea mari şi-a restrâns
activitatea la prestare de servicii. Dintre ceilalţi, numai 6 au autorizaţie, restul
funcţionând informal şi neluând pământ în arendă. În satul Mareş toate
tractoarele au apărut după 1989, iar cei care le-au achiziţionat nu au lucrat în
agricultură, ci în industrie, toţi funcţionând neoficial.
Viceprimarul59 este numit cel mai frecvent, de către oamenii din sat,
drept „omul care face cel mai bine agricultură”. În 1983, a absolvit facultatea
de subingineri mecanici, la seral, la Piteşti şi apoi, din 1986, a deţinut un post
de conducere, având între 36 şi 62 angajaţi subordonaţi. În 1991 a început să ia
pământ în arendă de la vecini sau rude care locuiesc la oraş, în total 11 ha de
teren agricol. Nu avea echipamente în acel moment şi a lucrat pământul cu
tractoarele SMA-ului, plătind lucrările. Prima recoltă a fost bună şi a reuşit cu
uşurinţă să o comercializeze la un preţ satisfăcător, la Romcereal.60 Astfel, 1992
a fost primul an de câştig în agricultură. Profitul obţinut l-a investit, cumpărând
un tractor, împreună cu un unchi. După ce a cheltuit 8 milioane de lei cu acest
tractor l-a vândut unui vecin, contra 200 mii lei, pentru că nu funcţiona.
Folosind propriile rezerve şi împrumutând bani de la rude a cumpărat un alt
tractor, tot vechi, care „nici ăsta nu este o sculă bună, dar poţi face treaba cu el.
Aşa am mai pierdut nişte bani şi iar am rămas dator, dar am mers mai departe”.
Anul 1992 a fost nu numai anul câştigului în agricultură, ci şi în alegeri.
După ce văzuse cum „un fost coleg de clasă, cu multe corigenţe a ajuns primar
datorită influenţei unor oameni”, a acceptat să fie viceprimar, cu toate că
schimbarea însemna înjumătăţirea salariului. După 4 luni de exercitare a
funcţiei de viceprimar, este destituit pentru că „nu am acceptat jocurile legate
de vânzarea fostelor grajduri CAP”. Ca reacţie, a dat primăria în judecată,
considerând că destituirea sa fusese ilegală. Procesul a durat mai bine de 4 ani,
astfel că în 1996 când a fost reales viceprimar, procesul nu era încă încheiat.
Rămas fără servici, în proces cu primăria, cu salariul soţiei drept
singură sursă de venit s-a hotărât să continue cu agricultura. A mărit progresiv
suprafaţa arendată61, fără să-şi facă nici un calcul de eficienţă, ajungând la 26
ha, apoi 63 ha arendate şi ulterior 80 ha. Întreaga suprafaţă de pământ este
lucrată cu familia (soţia şi un fiu), numai în perioadele de vârf angajând zilieri.
A continuat să achiziţioneze echipamente agricole deja uzate, pe care le descrie
59
Este născut în Albota, iar tatăl său a fost „un om extraordinar de cinstit, că poate de asta suntem şi
aşa de săraci”. S-a căsătorit cu o fată săracă, căci „mie aşa mi-a plăcut, să iau una care să semene cu
mine...”
60
Firmă de stat specializată în achiziţionarea produselor agricole.
61
„Lumea arenda pentru că văzuseră că este uşor şi eu le dau producţie de 500 kg/ha, iar eu din
bunătate nu-i puteam refuza, cu toate că terenurile erau răspândite.” (Viceprimar)
invariabil prin „un jaf, fără două roţi, prăpădit, amărât” sau „o păcăleală
extraordinară. N-a mai rămas nimic din el. Toate piesele erau făcute praf. Doar
arăta a tractor”. Cu acestea a alcătuit un parc de maşini pe care cu mândrie îl
numeşte „forţa mea mecanică” şi care include 2 combine şi 2 tractoare (dintre
care doar câte un exemplar funcţionează).Toate utilajele sunt depozitate în
curtea din faţa casei sau prin curţile vecinilor care îi sunt veri. Când nu a reuşit
să comercializeze recolta (de exemplu, 7 remorci de ovăz) a depozitat-o în
sufrageria propriei case şi „un an de zile am umblat prin toate târgurile”.
De câte ori a avut nevoie de ajutor în bani, l-a obţinut de la rude. Pe
măsură ce s-a extins a luat şi credit de la Bancă, dar, datorită evoluţiei costurilor
inputurilor agricole şi scăderii drastice a posibilităţilor de comercializare,
precum şi a preţurilor oferite pentru outputuri, a fost nevoit să se împrumute cu
camătă pentru a plăti creditul, actualmente fiind înglodat în datorii (peste 50 de
milioane lei). „Deşi am muncit, am rămas datori oamenilor de la care am luat
arendă, plus împrumuturi în bani luate de la diferite persoane.”
Istoria afacerii sale este presărată de dificultăţi, alegeri nefericite,
echipamente scumpe şi neperformante, lipsa de competenţe necesare muncii în
agricultură, îndepărtarea de familie, pagube şi datorii. Calificarea de care
dispunea nu i-a fost în fapt de ajutor, favorizând achiziţionarea de utilaje uzate,
pe logica „eu sunt un mecanic bun şi le voi repara”. Alegerile bazate pe calcule
de tip cost-beneficiu lipsesc din povestirea sa, cinstea, seriozitatea şi bunătatea
constituind cadrul valoric care îi orientează deciziile antreprenoriale. Scopul
declarat al afacerii nu este profitul şi acumularea, ci „a face ceva”.
„Asta-i viaţa mea, un chin a fost tot timpul. Eu niciodată n-am vrut să
fac bani, am vrut să fac ceva, să iasă ceva din mâna mea. Totdeauna mi-am
dorit să ies din nămolul societăţii. Este greu, este extraordinar de greu. Acest
nămol cu cât te mişti mai mult, cu atât te duci mai la fund. Aşa sunt şi eu şi simt
că degeaba mă mişc.” (viceprimar, antreprenor agricol, satul Albota)
În 1999 a început să reducă suprafaţa de teren pe care o ia în arendă, a
reuşit să obţină un credit subvenţionat şi are planuri de oficializare a activităţii.
Cine sau ce este de vină pentru insuccesul afacerii sale? „Pierderile se datorează
politizării pe dedesubt a agriculturii. Ce ne trebuia nouă CEFTA? De ce să nu
fim şi noi producătorii români subvenţionaţi? Toate astea sunt pe spinarea
poporului. Cine câştigă? Omul care a pus banii la Bancă. Dacă nu era această
politică, eu reuşeam, fără să-mi supun familia unor privaţiuni extraordinare,
poate ne luam şi noi covoare.”
Aceasta este pe scurt povestea antreprenorului informal care face „cel
mai bine agricultură” în satul Albota. Toate rezultatele converg spre o unică
concluzie. Nimeni nu investeşte în agricultură, chiar şi antreprenorii agricoli
restrângându-şi activitatea la prestarea de servicii agricole. În actualul context
economic şi legislativ, agricultura este un spaţiu al supravieţuirii şi nicidecum
unul al dezvoltării şi acumulării.
Mica industrie şi serviciile

În ceea ce priveşte mica industrie locală şi serviciile, până în 1948, în
comuna Albota a existat doar o moară, deservită de membrii unei familii. Din
1975, Gică Ministerul, „om priceput la toate”, deschide drumul
antreprenoriatului local. El pune pe picioare primele afaceri: un atelier de
pufuleţi (care funcţiona în propria casă şi la care angajează 14 muncitori), o
secţie de fabricat capse pentru sticle (încă funcţională) şi o secţie de îmbuteliat
suc şi apă gazoasă (închisă la momentul cercetării, aprilie 1999). La nivel local
se mai deschide, în aceeaşi perioadă şi o secţie de fabricare a articolelor din
mase plastice, la care lucrau în două schimburi 40 de muncitori.
Este remarcabil că drumul primului antreprenor albotean era unul care
se desfăşura în economia oficială, fiind subsumat activităţilor cooperaţiei de
consum. În condiţiile în care exemplele de reuşită economică nu lipseau, dar se
refereau fie la activităţi aparţinând economiei comuniste secundare (specula,
mita), fie erau accesibile unui număr foarte restrâns de persoane (munca în
străinătate), tipul de afacere deschis de Ministerul era în acelaşi timp legal şi
accesibil, ceea ce explică atât viteza cu care a fost adoptat, cât şi prestigiul care
i-a fost asociat.
Deci, încă din perioada comunistă, rolul de antreprenor începe să fie
exersat de către localnicii din Albota şi Mareş, urmând exemplul de succes
oferit de către Gică Ministerul şi cu ajutorul acestuia (consiliere şi/sau bani).
Pornind de la pufuleţi s-a creat „tradiţia” locală modernă a covrigilor. Mai ales
în Mareş62 au apărut un număr considerabil de cuptoare63 de covrigi uscaţi, care
au în medie 4 angajaţi şi produc milioane de covrigi, ce se vând în toată ţara, cu
precădere în preajma marilor sărbători religioase de Crăciun şi Paşte. Mulţi
dintre intervievaţi au estimat numărul actual al acestor cuptoare între 100 şi
120, „la fiecare a doua casă este câte un cuptor”. După 1989, aceste mici afaceri
şi-au schimbat statutul juridic din secţii ale cooperaţiei de consum, în asociaţii
familiale, trecând astfel de sub „umbrela” Statului, în sectorul privat, căruia îi
aparţineau de fapt. Ele funcţionează pe bază de autorizaţie ce poate fi
suspendată periodic, devenind activă numai în perioadele de comercializare a
covrigilor. Aşa se explică de ce nu am reuşit să obţinem numărul lor exact, la
momentul cercetării, doar 42 de cuptoare care sunt în funcţiune permanentă
fiind plătitoare de impozite şi deci înregistrate în actele primăriei. Pe de altă
parte, posibilitatea de declarare a activităţii drept activitate sezonieră
favorizează atât evaziunea fiscală, cât şi munca la negru. Astfel, din economia
oficială, aceste firme au trecut în economia „gri”.
Precum în majoritatea localităţilor rurale româneşti, prestarea de
servicii cum ar fi fierărie, dogărie, tâmplărie, croitorie era realizată de către
62
În Albota sunt înregistrate doar două asociaţii familiale care se ocupă cu simigeria.
63
Covrigii sunt produsul de bază al acestor firme, dar sunt fabricate şi alte produse de simigerie.
micii meseriaşi individuali. În secolul XIX, calificarea în aceste meserii se

obţinea în familie odată cu numele ce coincidea acesteia. În prezent au mai
rămas doar nume de familie cu rezonanţă de meserii (Fieraru, Dogaru,
Cizmăruşu), fără ca meseriile să mai fie transmise din generaţie în generaţie. La
nivelul anului 1999, practicarea acestor meserii este extrem de restânsă, fiind
înregistraţi doar un tîmplar, un zugrav, un zidar, un tinichigiu şi o asociaţie
familială care taie şi transportă lemne, toate în satul centru de comună.
Comerţul
În secolul XIX, cei care nu aveau pământ în proprietate şi nici nu ştiau
o meserie, se ocupau cu mica negustorie. „Ei mergeau pe jos, din comună în
comună, pentru a vinde drojdie, lumânări, tămâie, chibrituri şi
altele”(Monografie, pag.64). La început, comerţul se făcea la schimb,
tranzacţiile neimplicând bani, ci produse agricole necesare consumului
gospodăriei. Mai târziu, acest tip de comerţ s-a schimbat prin extinderea gamei
de mărfuri, vânzare contra cost şi transportul cu căruţa. În contextul creat de
proiectul comunist de modernizare au apărut magazinele săteşti şi bufetele cu
băuturi alcoolice, iar mica negustorie a dispărut.
Comerţul a înflorit în satul Albota odată cu schimbările de după 1989,
rolul de patron de magazin particular fiind cel mai răspândit rol de antreprenor.
Astfel, din cele 45 de asociaţii familiale şi societăţi comerciale înregistrate pe
teritoriul satului Albota, 37 au ca obiect de activitate comerţul de produse
alimentare şi alimentaţia publică. Spre deosebire, în satul Mareş, din totalul de
46 de firme, doar trei se ocupă cu comerţul, o societate comercială produce
mobilă, iar restul sunt covrigării.
În 1990, pe drumul european, în zona numită de către localnici „la
pod”, a apărut o tarabă cu produse alimentare. Pe măsură ce succesul acesteia a
devenit vizibil, a crescut valoarea zonei respective, datorită vadului comercial
pe care aceasta îl reprezenta. Unul dintre localnicii cu pământ în zonă
povesteşte cum a convertit poziţia proprietăţii sale în sursă de venituri.
„Trebuie să te acomodezi la mediul înconjurător. Cum să stau de-o parte? De ce
să nu profit şi eu?” a fost logica după care a pornit pe drumul comerţului acest
localnic (fost electrician şi poliţist). În aceeaşi zonă cu prima tarabă, din spirit
de competiţie, a investit iniţial (1991) în construirea unei case cu etaj în care să
deschidă un restaurant. În 1992 îşi înfiinţează asociaţie familială şi deschide
restaurantul. Nu are succes, călătorii preferând să consume „în fugă, la tarabă.
La el lume buluc, la mine nimeni.” Între timp taraba devenise baracă.
În 1993, schimbă strategia şi cumpără o baracă similară celei
concurente şi prin presiuni îl obligă pe primul comerciant să-şi mute baraca lui
vis a vis. „În fine, mergea treaba. Numai că ăla pusese lumini şi-o aranjase. La
el clienţii grămadă, la mine, clienţi puţini.” Drept reacţie, investeşte şi el în
aspectul chioşcului şi încurajează şi pe alţi localnici cu proprietate în zonă să

deschidă magazine.
În 1996, erau deja 5 comercianţi, toţi cu chioşcuri în care vindeau marfă
din ce în ce mai diversificată şi la preţuri cât mai mici. În acelaşi an apare
Legea domeniului public, conform căreia fiecare baracă/chioşc plasat pe
domeniul public trebuia să plătească chirie 8000 lei/m2/zi. Conform calculului
antreprenorului nostru, chiria devenea atât de ridicată încât afacerea devenea
complet nerentabilă. Prin urmare, toţi comercianţii din zonă renunţă la barăci şi
construiesc magazine mai departe de axul drumului, pe proprietăţile personale.
Magazine cu gresie, cu faianţă, grupuri sanitare, ca „omul să se simtă om”. „A
început cu o tarabă, apoi o baracă de trei pe patru, după aia una mai mare de
zece pe opt şi după aia au făcut magazinele cu gresie, mochetă, cu de toate.”
(alt comerciant „de la pod”). În 1997 toate magazinele erau date în funcţiune.
Deci, multe dintre deciziile luate în ceea ce priveşte afacerea au fost
determinate de context. Dar contextul este numai unul dintre factorii amintiţi în
povestirea localnicului nostru. Astfel, încă de dinainte de 1989 el încercase
„câte ceva”, rolul de întreprinzător nefiindu-i necunoscut - se ocupa cu
producerea vinului şi ţuicii pe care le vindea; creştea nutrii şi le vindea blana. În
ciuda experienţei anterioare, după eşecul cu restaurantul, a urmat o perioadă de
adaptare dificilă, mai ales pentru că „nu mai puteam de ruşine că am ajuns să
vindem în stradă”. Un alt factor a fost identificarea negustoriei ca tradiţie de
familie, ceea ce a făcut acomodarea la comerţul „în stradă” mai rapidă.
Actualmente firma lui are 11 angajaţi, dintre care 2 sunt chiar fii săi „pe care i-
am scos de la servici”. Alături de celelalte firme de „la pod” această firmă este
nominalizată de către un număr mare de localnici drept „firma care merge cel
mai bine din sat”. Cheia succesului este economisirea „să ştii ce faci cu banul”,
organizarea „la mine e militărie” şi permanenta raportare la concurenţă şi piaţă
în general. Planuri de viitor bine definite nu există - „dacă nu o mai merge asta,
schimb în altceva, orice o merge.”
În zona opusă, la intrarea în sat, în 1990 apare a doua firmă, tot de
comerţ şi tot pe drumul european. Patronii sunt familia64 U., proprietari de teren
în acea zonă. Decizia de înfiinţare a firmei i-a aparţinut ei, pentru că „ereditar
toată familia mea, începând cu bunicul au făcut comerţ”şi tot ea a părăsit prima
serviciul la stat. El s-a implicat activ, pendulând între serviciul cu salariul bun
de la stat şi firmă. La început, era doar o afacere de familie 65, care implica pe
64
Ea şi soţul lucrează de la 18 ani, ambii provenind din familii înstărite, cu câte doi copii. Au avut
casă şi maşină de când s-au căsătorit, şi părinţii ei au ajutat în creşterea copiilor şi au făcut tot ce
trebuie într-o gospodărie. Ea era muncitoare în panificaţie, iar el controlor de calitate la uzina de
automobile şi cum până în ’89 nu au prea avut nimic de făcut cu banii, i-au economisit.
65
Ea lucra ca muncitoare numai schimbul de noapte, pentru ca ziua să fie vânzător în propriul
magazin. Vindea până la ora 5 p.m. El făcea naveta la uzina de automobile şi când termina ziua de
lucru, la ora 3 p.m., făcea aprovizionarea pentru magazin şi venea să o schimbe, lucrând în magazin
până la ora 11 p.m. Ea dormea trei ore şi jumătate, la 9 p.m. pornind către serviciul de la stat. „M-a
toţi membrii acesteia. Iarna închideau afacerile, acestea fiind lunile „în care ne
refăceam”. În 1992, afacerea era deja atât de dezvoltată încât trebuiau angajaţi
oameni, dar numai societăţilor juridice le era permis să angajeze. Prin urmare,
au schimbat statutul juridic al afacerii, înfiinţând actuala societate şi au angajat
un salariat. Numărul angajaţilor a crescut continuu, în 1999 având 10 angajaţi
cu carte de muncă şi un colaborator cu convenţie civilă. Cheia succesului este
dedicarea şi buna administrare a resurselor financiare „totdeauna banul a fost
calculat, fiecare lună având câte o destinaţie precisă”.
Activitatea comercială a fost combinată cu activităţi agricole. Deţin
suprafeţe importante de teren şi aveau foarte multe animale (50-60 de oi, 10-15
capre, cai) pe care le-au vândut după ce părinţii lui au suferit un accident şi nu
i-au mai putut ajuta. „Am făcut agricultură, am făcut comerţ, am făcut tot ce se
poate şi-am muncit foarte serios să facem şi noi ceva. Totul este pentru copii, să
înveţe carte şi să locuiască la oraş, să le ofer ce trebuie ca să fie doamne.”
În concluzie, cei doi antreprenori în comerţ au pornit cu capital iniţial
atât monetar, cât şi de experienţă, relaţional, de proprietate bine plasată şi de
tradiţie în familie. Diferenţele dintre cei doi constau doar în planurile de viitor.
Primul vede afacerea preluată de către fii, al căror rost este în sat, în timp ce
femeia întreprinzător priveşte afacerea doar ca modalitate de a asigura o viaţă
confortabilă fiicelor ca „doamne de oraş”.
Antreprenoriatul
Antreprenoriat Caracteristici Activitate economică Factori comunitari
în definitorii de tip favorizanţi/defavorizanţi
capital and labor calitatea bună a pământului
intensive tradiţie existentă
agricultură (echipamente) informal apropierea de oraş - pentru
high risk vânzarea produselor
low returns agricole.
capital intensive apropierea de oraş este mai
mici meserii (calificare) in-between informal degrabă defavorizantă
low risk and formal drumul european este neutru
low returns tradiţia a dispărut
capital intensive apropierea de oraş –
mică industrie (echipamente) in-between formal and secundar
low risk informal drumul european – secundar
high returns combinat cu comerţ –
outputuri
combinat cu agricultura -
inputuri
non-capital drumul european – factor
comerţ intensive formal principal
low risk apropierea de oraş –
high returns inputuri
tradiţie în negustorie
ajutat foarte mult tinereţea şi eram foarte sănătoasă”, povesteşte ea. În vacanţe, ambele fiice erau şi
sunt direct implicate în activitatea firmei, „ca să vadă cum se fac banii şi să ajungă oameni adevăraţi”.
Antreprenoriatul în agricultură este puţin dezvoltat şi fără mari

perspective de dezvoltare, fiind în acelaşi timp capital intensive, labor intensive
şi caracterizat de expunere înaltă la risc. În plus, antreprenorii agricoli sunt
activi în economia informală, tocmai deoarece agricultura pare să fie într-o
stare de anomie, nereglementată prin legi şi lipsită de instituţiile care să asigure
achiziţionarea de inputuri, comercializarea outputurilor, sau preluarea parţială a
riscului.
Antreprenoriatul în servicii este ca şi inexistent. Gospodăriile cu o stare
materială sub medie încearcă să-şi rezolve problemele prin efort propriu (să-şi
facă singuri hainele, să-şi zugrăvească sau repare singuri casele, etc.), fără a fi
dispuşi să plătească pentru asigurarea serviciilor pe care le pot realiza prin forţe
proprii. Gospodăriile cu standardul peste medie apelează la serviciile oferite de
către meseriaşii din mediul urban. Apropierea de oraş, sau situarea pe drumul
european nu reprezintă oportunităţi din perspectiva micilor meserii.
Antreprenoriatul în mică industrie este specific satului periferic Mareş.
El este favorizat indirect de apropierea de oraş, precum şi de plasarea la drum
european, acestea reprezentând oportunităţi de desfacere şi transport rapid,
neconstituindu-se însă în factori cheie. De remarcat este importanţa activităţii
agricole ale cărei outputuri devin practic inputuri ale activităţii de mică
producţie. Mai mult, faptul că numeroşi antreprenori mareşeni au investit în
chioşcuri de prin oraşe arată că strategia dominantă este cea de asigurare a
întregului ciclu producere de inputuri–producere de outputuri–comercializarea
produselor. Totuşi, propensiunea scăzută către investire şi extindere a acestor
afaceri denotă că această strategie construită pe cele trei elemente gospodărie–
cuptor–chioşc este doar una de asigurare a unui trai decent, şi nicidecum una de
acumulare şi dezvoltare.
Antreprenoriarul în comerţ este la ora actuală principalul tip de
antreprenoriat în satul Albota şi care pare să aibă şanse reale de dezvoltare în
continuare. Rolul favorizant cheie66 îl reprezintă fără doar şi poate plasarea pe
drumul european. Apropierea de oraş înseamnă costuri reduse ale
transporturilor de marfă, ceea ce permite menţinerea preţurilor la niveluri
acceptabile şi aprovizionare rapidă şi cu costuri minime. În plus, know-how-ul
necesar bunei funcţionări şi rezolvării de probleme este uşor de accesat, mai toţi
antreprenorii alboteni având contabili şi avocaţi din Piteşti, aspecte importante
în contextul economiei formale.
66
Plasarea pe drumul european este extrem de favorabilă dezvoltării comerţului adresat în principal
celor aflaţi în tranzit, „oameni grăbiţi şi cu bani. Stau puţin şi consumă mult, plus că la drum dai mai
repede banul”. Comerţul din Mareş are drept segment ţintă numai localnicii, profilul magazinului
trebuind să fie unul adecvat cumpărăturilor şi buzunarelor ţăranilor, şi nu turiştilor. Mărfurile sunt
cele tipice într-un magazin sătesc, „în care trebuie să găseşti de la cui, la ac de cusut şi pâine”, în timp
ce pentru magazinele „de la şosea”, coca cola, dulciurile de import, fructele exotice, ţigările scumpe,
cafeaua sau micii sunt mărfurile absolut obligatorii.
CONCLUZII
Prezentele concluzii urmăresc numai să identifice în ce măsură cazul

Albota verifică sau nu ipotezele67 studiului.
H5. Distincţia centru-periferie definită prin lipsă de accesibilitate la
infrastructură este relevantă în ceea ce priveşte discrepanţa dintre cele două
sate. Chiar dacă nu există sistem de apă curentă, satul centru are o pondere de
aproape trei ori mai mare de case dotate cu sistem propriu de alimentare cu apă
şi cu băi. Chiar dacă nu există gospodării racordate la gaze, introducerea
acestora va întârzia în satul periferic, datorită faptului că racordarea la conducta
centrală este în satul centru şi aici va fi demarată lucrarea. Calitatea drumurilor
situează satul centru pe o poziţie net superioară satului periferic, atât în plan
obiectiv, cât şi în planul subiectiv al problemelor definite de către localnici.
Diferenţa de structură a antreprenoriatului între cele două sate are,
desigur, o determinaţie de tip istoric (albotenii au tradiţia micii negustorii), dar
mai importantă este poziţionarea faţă de drumul european. Deci, dacă definim
distincţia centru-periferie în termeni de accesibilitate la drum, atunci putem
afirma că aceasta nu este relevantă referitor la adoptarea rolului de antreprenor,
ci referitor la tipul de strategie antreprenorială urmată. Strategia de acumulare
este specifică centrului, în timp ce la periferie, calea antreprenorială este doar o
modalitate de asigurare a unui trai decent. Oricum, în ambele cazuri, strategiile
antreprenoriale se opun strategiilor de supravieţuire.
Distincţia centru-periferie, relevantă în ceea ce priveşte sărăcia de
infrastructură, devine nerelevantă din perspectiva sărăciei definite prin
consumul mediu al gospodăriilor. Astfel, ratele de sărăcie, nici obiectivă şi nici
subiectivă, nu diferă semnificativ între cele două sate. Ceea ce diferă este
structura de asociere a capitalurilor individului şi gospodăriei sale. În satul
centru, capitalul uman individual este element cheie, în timp ce la periferie
există un triunghi echilibrat format din capitalul material al gospodăriei,
capitalul uman relativ al gospodăriei şi capitalul uman al individului. Se
observă accentul pe individ, în satul centru, şi pe gospodărie în satul periferic.
H1. Indiferent de sat, există două tipuri de antreprenori – unii activi
exclusiv în sfera economicului (mono-activi) şi alţii activi atât în sfera
67
D. Sandu – Social Capital and Entrepreneurship in Romanian Rural Communities – Phase One,
p.6, World Bank Report, 1999
H5 – Cu cât satul este mai aproape de oraş şi are o compoziţie demografică mai favorabilă, cu atât are
un nivel mai ridicat de dezvoltare şi un număr mai mare de localnici care adoptă rolul de antreprenor;
H1 – Antreprenoriatul este o strategie de viaţă opusă strategiei de supravieţuire; H2 –
Antreprenoriatul este mai degrabă o strategie a gospodăriei în localităţile cu caracter agricol mai
accentuat; H3 – Orientarea antreprenorială este mai puternic influenţată de capitalul relaţional, decât
de valorile pro-sociale ale individului sau capitalul social comunitar; H4 – Capitalul social se
combină cu capitalul uman formând capitalul socio-uman, principal predictor al orientării
antreprenoriale.
economicului, cât şi în politică şi/sau sfera socială (pluri68-activi). În acest sens,

distincţia centru-periferie capătă un nou înţeles. Cel puţin în comuna Albota,
toţi antreprenorii pluri-activi au avut înainte de 1989 funcţii de conducere, cu
sau fără culoare politică. Prin urmare, încă dinainte de 1989 ei erau central
poziţionaţi, prin comparaţie cu ceilalţi. Mai mult, toţi antreprenorii mono-activi
nu erau plasaţi central în reţelele de influenţă, dar aveau capital material, capital
uman, capital relaţional şi/sau capital de tradiţie, care toate, după 1989 s-au
convertit, pe de o parte în capital material iniţial, necesar deschiderii afacerii, şi
pe de altă parte, într-un nucleu atitudinal favorizant asumării riscului şi
adoptării rolului de antreprenor.
Cei plasaţi la periferie înainte de 1989, lipsiţi de calificare, de avere, de
modele, de proiecte se regăsesc cel mai probabil printre săracii de azi, fiind
complet dezinteresaţi de calea antreprenoriatului, la care se raportează mai
degrabă cu neîncredere şi, eventual, invidie. Strategiile pe care le adoptă sunt
strategii de supravieţuire, aflate în relaţie cu un grad ridicat de neîncredere faţă
de celălalt şi definire negativă a propriei situaţii.
H2. Satul periferic are un accent agricol mai accentuat decât satul
centru de comună. Structurile de asociere ale capitalurilor individului şi
gospodăriei se află în relaţie directă cu orientarea antreprenorială, în fiecare sat.
Prin urmare, în satul periferic accentul cade pe gospodărie şi nu pe individ,
strategiile proiective dominante sunt cele de consum, iar strategiile
antreprenorilor prin comportament vizează un trai decent şi nu acumularea.
Spre deosebire, în satul centru accentul cade pe individ şi pe capitalul său
uman. În plus, apare drept element influent capitalul relaţional al individului.
Chiar dacă strategiile proiective cel mai frecvent numite sunt de supravieţuire,
strategiile de investiţie sunt mai frecvente şi procentul antreprenorilor prin
intenţie se ridică la 10,5%.
H3+H4. Numai în satul centru se poate vorbi despre un capital socio-
uman al individului. Numai aici, capitalul relaţional este asociat cu capitalul
uman şi cu cel simbolic, formând un nucleu valoric, favorabil
antreprenoriatului. Capitalul social comunitar este slab dezvoltat în ambele sate,
ambele comunităţi fiind caracterizate de solidaritatea mecanică, dar satul centru
trece printr-un proces de diferenţiere mai accentuat, care probabil se va reflecta
printr-un decalaj între acesta şi satul periferic, referitor la dezvoltarea
capitalului social comunitar.
68
Termenul „pluri” se referă doar la faptul că antreprenorii (activi în sfera economicului) sunt
implicaţi şi au iniţiative, fiind persoane influente în comună, şi în alte sfere, politică şi/sau socială.
DIMENSIUNI ALE DEZVOLTĂRII COMUNITARE
ÎN SPAŢIUL SOCIO-CULTURAL ROMÂNESC
IULIANA PRECUPEŢU
OBIECTIVE
Ideea de dezvoltare comunitară este relativ nouă pentru România şi

reprezintă o provocare importantă pentru vechile modalităţi de rezolvare a
problemelor. Ea şi-a demonstrat deja eficienţa în Vestul Europei şi America şi
este în momentul actual ideea dominantă pe baza căreia se construiesc politicile
sociale din ţările lumii a treia.
De aceea, ne propunem, pentru început, o descriere a modului în care
ideea dezvoltării comunitare a luat naştere şi s-a concretizat în spaţiul social
occidental, demers care ne poate ajuta să înţelegem caracteristicile contextului
social care a făcut posibilă apariţia ei şi modul în care a fost aplicată.
În al doilea rând, o trecere în revistă a comunitarismului, a noutăţilor pe
care le aduce în istoria ideilor este de natură să integreze cunoaşterea
segmentară a dezvoltării comunitare într-un cadru mai larg.
Un alt obiectiv al articolului de faţă ar fi acela de a ne raporta critic la
abordarea dezvoltării comunitare încercând să evidenţiem, urmând demersul lui
Gary Craig (1998), riscul ideologiei care pare să însoţească această abordare.
Plecând de la ideea că „dezvoltarea comunitară poate fi efectivă numai
în urma unei analize profunde a contextului ideologic, politic şi economic în
care operează”1 ne propunem un demers în cadrul căruia să analizăm contextul
în care ideile dezvoltării comunitare se pot aplica, bazându-ne pe câteva
dimensiuni pe care le vom identifica pe parcursul primei părţi a lucrării.
IDEEA DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ ŞI COMUNITARISMUL
Originile ideilor de dezvoltare comunitară, participare, acţiune

comunitară sînt oarecum neclare, diferiţi autori legând conceptul de evenimente
sau probleme sociale diferite.
1
Gary Craig, Community Development in a Global Context în Community Development Journal,
3/1998.

144 IULIANA PRECUPEŢU
În spaţiul american, conceptul de acţiune comunitară a făcut parte

integrantă din programul „Marea Societate” al administraţiei Johnson elaborat
în anii ’60.
Michael Harrington (1984), unul dintre membrii echipei care a
conceput acest program, explicând modul în care a fost conceput războiul
antisărăcie, aminteşte ideea de dezvoltare comunitară în legătură cu abordările
legate de delincvenţa juvenilă, considerând originile ei legate de acest tip de
problemă socială.
La rândul lor, Ted Gaebler şi David Osborne (1992) consideră că
dezvoltarea comunitară a însemnat iniţial acţiune comunitară, aceasta luând
naştere ca urmare „a percepţiei existenţei unei rupturi între administraţie şi
comunităţi, …mişcările comunitare fiind animate de credinţa comună că
adevăratul control asupra vieţilor personale fusese încredinţat megainstituţiilor
societăţii: guvern, corporaţii de afaceri etc”2.
Astfel, în anii ’60 o mişcare comunitară se formase pentru a controla
sistemul de protecţie socială, o alta a chiriaşilor încerca să controleze politicile
în domeniul locuirii, mai multe vecinătăţi se organizau pentru a obţine control
asupra dezvoltării urbane şi serviciilor publice.
În opinia aceloraşi autori ai „Reinventării guvernării”, statul a început
să răspundă acestor acţiuni sociale construind politici orientate comunitar,
astfel încât, în 1995, în Statele Unite, se desfăşurau programe orientate
comunitar în mai mult de 300 de oraşe, peste 18 000 de grupuri comunitare
(„neighborhood watch”) cu aproximativ un milion de membri lucrau cu forţele
locale de poliţie cu intenţia de a preveni delincvenţa.
Alţi autori leagă originea conceptului tratat aici de mişcările ecologiste
de la sfârşitul anilor 603.
Totuşi, cei mai mulţi teoreticieni ai dezvoltării comunitare sunt de
părere că originile acestei abordări aparţin programului „Marea societate”.
Oficiul pentru Oportunitate Economică creat pentru a desfăşura războiul
antisărăcie cerea ca oamenilor săraci să li se dea posibilitatea de participare în
planificarea şi monitorizarea serviciilor comunitare. Astfel, războiul antisărăcie
a fost purtat de către diviziuni ale Programului de Acţiune Comunitară în
aproape o mie de oraşe, urmărindu-se, prin crearea unor „echipe de consultanţi”
formate din rezidenţi ai comunităţii, trei obiective importante:
• crearea posibilităţii pentru clienţii serviciilor publice de a avea un
cuvânt de spus în ceea ce priveşte oferta de servicii (intenţia era de a realiza o
redistribuire a puterii, astfel încât deţinătorii acesteia să renunţe la anumite
privilegii deţinute prin poziţia în organizaţie);
2
Ted Gaebler, David Osborne, Reinventing Government, Plume, NY, 1992.
3
Peter Marris, Community Planning and Conceptions of Change, Routledge and Keagan Paul,
London, 1982.
DIMENSIUNI ALE DEZVOLTĂRII COMUNITARE 145
• creşterea suportului comunităţii pentru munca realizată de către

serviciile publice;
• îmbunătăţirea serviciilor oferite de către organizaţiile guvernamentale.
Studiile desfăşurate pentru a înţelege funcţionarea acestor unităţi au
demonstrat un relativ eşec al acestora. Astfel, Burry (1981), Brill (1971),
Moynihan (1970) consideră că acest eşec s-ar datora câtorva motive:
• reprezentanţii agenţiilor guvernamentale au opus rezistenţă opiniilor
cetăţenilor, considerând că sugestiile lor erau naive, bazate pe o slabă
informare, fără calităţi practice;
• obiectivele agenţiilor guvernamentale erau deseori atât de vagi, încât
consultanţii nu dispuneau de criterii clare pentru alegerea între planuri
alternative de acţiune;
• membrii grupurilor de consultanţă aveau deseori dificultăţi în
înţelegerea programelor datorită lipsei de cunoştinţe profesionale.
Ei preferau să se confrunte cu autorităţile în timp ce activităţile
comunitare erau conduse de membrii clasei mijlocii ale căror opinii nu
coincideau cu cele ale consultanţilor.
În acelaşi timp, Moynihan consideră că, în fapt, guvernul american nu a
fost sigur asupra a ceea ce încerca să realizeze: „avea o teorie despre valoarea
participării segmentelor sărace ale populaţiei, dar nu avea şi mijloacele
necesare punerii ei în practică”4.
Deşi mai mulţi autori împărtăşesc această idee a eşecului participării
comunitare în cadrul programului Marea Societate, pe termen lung însă,
rezultatele au fost foarte importante. Astfel, segmentele sărace ale populaţiei au
învăţat pentru prima oară noi roluri sociale, au căpătat experienţă în relaţia cu
autorităţile reuşind să se organizeze ulterior prin propriile forţe.
În spaţiul european, autorii englezi revendică şi ei ideea de dezvoltare
comunitară considerând că, din punct de vedere cronologic, programe de
dezvoltare comunitară au fost realizate în Anglia înaintea programului „Marea
societate”. Astfel, în timp ce ideea abia prindea contur în America, în Anglia
exista deja Community Development Journal în 1965, revistă care dezbătea
valenţele practice ale participării şi dezvoltării comunitare5.
În ciuda acestor uşoare divergenţe de opinie cu privire la originea
dezvoltării comunitare, este evident că ea a însoţit politicile sociale elaborate în
anii ’60 atât în spaţiul american, cât şi în cel european, fiind considerată, în
principal, o modalitate de dezvoltare prin abordarea problemelor la nivel local.
4
Moynihan, în Community Development Journal, 1/1998.
5
Craig, G, op cit, p28.
Comunitarismul
Ideile ce s-au conturat începând din deceniul şase, au fost sintetizate de
către Amitai Etzioni în lucrarea „Spiritul comunităţii”, autorul încercând mai
mult decât o abordare teoretică, şi anume, crearea unei mişcări sociale cu o
nouă ideologie, comunitarismul.
„Mişcarea comunitaristă este o mişcare ecologistă dedicată schimbării
în bine a mediului social, moral şi politic, prin schimbarea valorilor, stărilor de
fapt şi politicilor publice.”6
Axiomele abordării sale pleacă de la realitatea socială americană, dar
pot fi uşor generalizabile printr-o abordare critică. Astfel, el consideră că:
• o nouă ordine morală, socială, publică, fără puritanism sau opresiune
este posibilă;
• oamenii pot locui din nou în comunităţi fără a se transforma în
„vigilenţi” şi fără a deveni ostili unul altuia;
• asumarea de responsabilităţi crescute nu este o modalitate de a limita
drepturile indivizilor, dimpotrivă, „mai multe drepturi înseamnă mai multe
responsabilităţi”;
• acţiunea intereselor particulare poate fi echilibrată de către comunităţi
puternice.
Aşadar, comunitarismul încearcă să echilibreze respectarea drepturilor
individuale cu asumarea responsabilităţilor sociale. În timp ce în Albania,
China sau Japonia comunitariştii luptă pentru exprimarea drepturilor
individuale şi eliminarea obligaţiilor impuse de comunitate, în Vestul Europei,
„caracterizat de un individualism excesiv, este nevoie de căldura comunităţii
pentru a face loc relaţiilor interumane”7.
Etzioni este de părere că este posibilă o construire a comunităţii care să
se bazeze pe stat, cu condiţia ca implicarea statului să fie cît mai puţin
intruzivă.
Analizînd contextul acestei noi mişcări, Etzioni, realizează o radiografie
a societăţii americane din perspectiva studiilor întreprinse în anii ’90. Ele
demonstrează aşteptări foarte mari din partea comunităţii, asociate însă, cu un
simţ foarte slab al responsabilităţii faţă de comunitatea locală şi naţională.
Astfel, el foloseşte două exemple pentru a descrie ataşamentul la cele două
tipuri de comunităţi: locală şi naţională. Studiile8 au demonstrat faptul că cei
mai mulţi americani au aprobat desfăşurarea de forţe americane în Panama şi
Golful Persic, dar nu au fost dispuşi să servească ei înşişi în forţele armate sau
să aibă rude implicate.
6
Etzioni, A., The Spirit of Community, Fontana Press, 1995, p 21.
7
Etzioni, op. cit., p 23.
8
Etzioni, op. cit., p30.
Pe plan local, cei mai mulţi tineri se aşteaptă să fie judecaţi în faţa unui
tribunal cu juraţi, dar nu sînt dispuşi să facă ei înşişi parte dintr-un astfel de
tribunal. Un astfel de dezechilibru între drepturi şi responsabilităţi este foarte
vechi, unii autori sugerând chiar că este o trăsătură a Americii.
Plecând de la aceste concluzii de cercetare, Etzioni formulează
„Agenda în patru puncte asupra drepturilor şi responsabilităţilor” care
reformulează relaţia între drepturi şi responsabilităţi care pentru societatea
americană pare să fie dezechilibrată.
Pentru Amitai Etzioni, comunitarismul reprezintă o nouă energie
politică, în cadrul căreia protectorul interesului comun este reprezentat de
cetăţeni. Dat fiind faptul că „puterea grupurilor de interese nu se bazează pe
abilitatea acestora de a servi majoritatea cetăţenilor”, ci pe faptul că „aceştia
sunt în majoritatea timpului inactivi”9, este necesar un efort social major pentru
realizarea unui pachet de reforme care să reducă rolul intereselor particulare în
interiorul guvernelor locale şi naţionale.
În cadrul acestui demers, cetăţenii trebuie să fie informaţi, să înţeleagă
modul în care interesele particulare se structurează şi acţionează, să se
organizeze pe plan local, regional şi naţional.
În cadrul Platformei comunitariste, Etzioni face constatarea că diversele
comunităţi de întrajutorare din societatea americană tind să devină lipsite de
norme, centrate pe propriul interes, conduse de lăcomie, interese particulare şi
dorinţă de putere. Din acest motiv, principiul echilibrului între individ şi grup,
drepturi şi responsabilităţi, individ şi stat, piaţă, societatea civilă, ar trebui să
fie, în concepţia autorului, o permanentă încercare.
Procesul de construire a comunităţii presupune ca cele mai vulnerabile
comunităţi să se bazeze pe cele mai puternice atunci cînd nu sînt capabile să
rezolve, pe cont propriu responsabilităţile ce le revin. Aceasta înseamnă însă că
guvernarea nu ar trebui să caute să înlocuiască comunităţile locale, ci ar
trebui să le împuternicească prin strategii suportive şi asistenţă.
Etzioni constată că „există o mare nevoie de studiu şi experimentare a
utilizării creative a structurilor societăţii civile şi cooperării public-privat, mai
ales în ceea ce priveşte serviciile sociale”10.
În sprijinul ideilor lui Etzioni, Mc Knight11 sintetizează diferenţa între
serviciile profesionale şi asociaţiile comunitare (familie, biserică, vecinătate,
organizaţii voluntare), fiind în favoarea comunităţilor, care:
• sunt mai devotate membrilor care le compun decât serviciile faţă de
clienţii lor;
• înţeleg mai bine problemele locale;
9
Etzioni, A., The Spirit of Community, Fontana Press, 1995.
10
Etzioni, op. cit., p.26.
11
în T. Gaebler, D. Osborne, op. cit., p.253.
• rezolvă problemele, în timp ce organizaţiile guvernamentale distribuie

servicii;
• oferă îngrijire, nu servicii;
• sunt mai flexibile, mai creative;
• sunt mai ieftine;
• creează standarde de comportament;
• se concentrează pe capacităţi, nu pe deficienţe.
Riscul ideologiei
În ultimii ani, interesul pentru comunitate şi dezvoltare comunitară a
crescut la nivel local, naţional şi internaţional.
Astfel, Partidul Laburist din Anglia expune ideile lui Etzioni
(Anderson, Davey, 1995), Consiliul Europei încearcă să dezvolte strategii la
nivel comunitar pentru cele mai sărace segmente ale populaţiei.
Ţările din sudul Africii încearcă să construiască, pentru prima dată, o
politică de dezvoltare comunitară la nivel naţional.
Human Development Report (UNDP,1993) consideră că „participarea
indivizilor devine problema centrală a timpului nostru”, iar Banca Mondială,
cunoscută pentru conservatorismul ei financiar, consideră că participarea
comunitară poate constitui un mijloc pentru asigurarea dezvoltării ţărilor lumii
a treia, pentru a ajunge la cele mai sărace segmente ale populaţiei în modul cel
mai eficient.
Mayo (1994) remarca faptul că „există un sprijin oficial pentru
participarea comunitară şi dezvoltarea comunitară, de la agenţiile internaţionale
până la guvernarea locală şi naţională, dar nu şi un ajutor pe măsură pentru
organizaţiile comunitare care şi-au mobilizat eforturile în această direcţie.”
Cărui fapt se datorează, totuşi, acest succes al dezvoltării comunitare?
În opinia lui Gary Craig, datorită confuziei ideologice care le
caracterizează, ideile de dezvoltare şi participare sunt revendicate atât de
partidele de dreapta, cât şi de cele de stânga. Dreapta politică, ce susţine
retragerea statului din economie, promovează ideea de dezvoltare comunitară în
numele libertăţii individuale, în timp ce stânga politică argumentează
„împuternicirea săracilor” ca fiind drumul către libertate.
Aceste proiecte politice au implicaţii diferite pentru dezvoltarea
comunitară.
De exemplu, în Marea Britanie s-au dezvoltat foarte multe strategii
antisărăcie în relaţie cu dezvoltarea comunitară şi participarea săracilor.
„Aceste strategii pot fi considerate admirabile, dar pot fi gândite şi ca un mijloc
de a reduce fondurile pentru servicii, ascunzând acest fapt în spatele retoricii
voluntarismului şi implicării comunitare. A te ajuta singur înseamnă
modalitatea de participare democratică în stânga politică, dar şi servicii sociale
ieftine în dreapta politică. Fiecare partid politic din Marea Britanie încearcă să
se prezinte ca partidul familiei şi al comunităţii, asumându-şi limbajul

împuternicirii ca parte a moştenirii ideologice”12.
În concepţia lui Gary Craig, atracţia comunitarismului pare să constea
în abilitatea sa de a satisface o arie largă de agende politice.
Probleme ca egalitatea, reciprocitatea, respectarea demnităţii umane,
dreptul de a participa la decizii por deveni simple elemente ale unei ideologii,
dezvoltarea comunitară poate fi „un mijloc de a ajuta oamenii să-şi adapteze
stilul de viaţă la schimbările politice care se impun prin intermediul unor forţe
politice preocupate foarte puţin de nevoile şi dorinţele lor”.
Uneori, asistenţii sociali care lucrează în domeniul comunitar sunt
chemaţi de către agenţiile guvernamentale să contribuie la managementul
proceselor de schimbare economică, deşi sarcina lor nu este să ajute individul
să se adapteze insecurităţii provocate de deciziile lor. În Marea Britanie,
filosofia politică derivă din sloganul „Gândeşte global, acţionează local” care
demonstrează faptul că procesele care se manifestă la nivel local sunt
consecinţe ale deciziilor luate departe de aria locală.
Pe de altă parte, Craig, Mayo, (1995), consideră o realitate faptul că
economia de piaţă a eşuat în încercarea de a oferi beneficii semnificative
majorităţii populaţiei. „Abordările economiei libere” au fost o modalitate de a
creşte sărăcia şi excluderea socială şi strategiile asociate de ajustare structurală
au exacerbat problema nevoilor nerezolvate în cele mai sărace ţări. Tocmai de
aceea, dezvoltarea comunitară poate fi o soluţie într-un context confruntat cu
globalizarea puterii economice, extinderea sărăciei, hegemonia pieţei libere,
creşterea conflictelor rezultate din combinaţii de rasă, frontiere, cultură, religie,
globalizarea şi realinierea puterii politice, dezvoltarea rapidă a comunicării
globale.
Aşadar, în ciuda problemelor relaţionate cu revendicarea ideilor
comunitariste, dezvoltarea comunitară este totuşi:
• o metodă de a lucra cu oamenii, care porneşte de la nevoile şi
aspiraţiile acestora;
• o provocare la formele existente ale organizării politice, care se
bazează pe organizarea centralizată;
• o provocare într-o lume postmodernă în care valorile dreptăţii, solida-
rităţii, cetăţeniei şi societăţii fără clase sunt ameninţate ca urmare a
restructurării economice şi a fragmentării statului bunăstării, insecurităţii şi
competiţiei în numele libertăţii individuale13 (Williams, Hewitt, 1994).
12
Gary Craig, op. cit., p.25.
13
Williams, Hewit, Coomunity Development Journal, 3/1998.
SPAŢIUL SOCIO-CULTURAL ROMÂNESC ŞI DEZVOLTAREA COMUNITARĂ
Demersul nostru de până acum a evidenţiat câteva dimensiuni

importante relaţionate cu dezvoltarea comunitară, din perspectiva cărora vom
analiza contextul socio-cultural românesc, şi anume:
• relaţia individului cu statul, gradul de dependenţă faţă de stat, capa-
citatea de asumare a responsabilităţilor individuale;
• participarea socială, principalul element al dezvoltării comunitare;
• dimensiunile vieţii asociative;
• identificarea cu comunitatea locală şi naţională, modalităţi de
raportare la acestea.
Relaţia individului Participarea socială

cu statul
(gradul de dependenţă
faţă de stat)
Dezvoltarea
Comunitară
Viaţa asociativă Apartenenţa la comunitatea

locală/naţională
Participare şi acţiune socială

Participarea socială reprezintă cel mai important concept asociat cu
dezvoltarea comunitară. De aceea am considerat necesară o analiză a
participării sociale folosind o scală cumulativă Gutman în intenţia de a

răspunde la întrebarea: care este participarea efectivă şi potenţialul de
participare socială a indivizilor în spaţiul socio-cultural românesc?
Indicatorii14 consideraţi sunt:
1. participarea la acţiunea socială prin semnarea unei petiţii;
2. participarea la un boicot;
3. participarea la demonstraţii legale;
4. participarea la greve ilegale;
5. participarea la acţiunea socială prin ocuparea unor clădiri sau fabrici.
Indicatorii incluşi în analiză au fost măsuraţi pe o scală ordinală:
1. Am participat 2. Aş putea să particip 3. Nu aş participa niciodată
Distribuţiile simple de frecvenţă indică, într-o primă etapă a analizei, o

slabă participare socială chiar pentru cele mai simple forme ale acţiunii sociale:
demonstraţii legale, petiţii (11,1%) şi neparticipare cvasitotală în cazul celor
mai agresive forme: greve ilegale (90,7%), participare prin ocuparea unor
clădiri (95,01%).
Disponibilitatea de participare este ceva mai ridicată, aşa cum ne indică
primii doi indicatori: 37,5% în cazul demonstraţiilor şi 35,7% pentru petiţii,
fără a demonstra totuşi, posibilitatea unei implicări sociale puternice.
Pentru a înţelege însă modalitatea de articulare internă a datelor, am
recurs la construcţia scalei cumulative Gutman. Opţiunea pentru acest tip de
scală este motivată de calităţile acesteia care constau în identificarea „criteriilor
de interpretare a atitudinilor subiecţilor investigaţi, a unor tipologii, scala
având, totodată, o mare putere de predicţie”15.
Scalograma a fost construită prin ordonarea indicatorilor după gradul de
dificultate şi a subiecţilor în funcţie de gradul de favorabilitate, astfel încât
ierarhia iniţială s-a modificat:
1. participarea la demonstraţii legale;
2. semnarea unei petiţii;
3. participarea la un boicot;
4. participarea la greve ilegale;
5. ocuparea unor clădiri sau fabrici.
În examinarea gradului de acceptabilitate a scalei, am recurs la
calcularea coeficientului de reproductibilitate, analiza distribuţiilor marginale şi
analiza modelului de erori.
14
Datele provin din cercetarea Valori Fundamentale, ICCV, 1997, coordonator prof.dr. Dumitru
Sandu.
15
Mărginean, Ioan, Măsurarea în sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Prin utilizarea tuturor categoriilor de răspuns nu s-a putut obţine un

model acceptabil, coeficientul de reproductibilitate fiind de 0,75. S-a procedat,
în consecinţă, la recodificarea scalei de răspuns, obţinându-se două categorii:
participare şi neparticipare.
Coeficientul de reproductibilitate calculat pentru întregul eşantion este
de 0,96 > 0,90 (0,90 fiind limita minimă acceptată), ceea ce indică existenţa
unei scale cumulative (vezi anexa 1).
Coeficientul de reproductibilitate prin şansă, necesar pentru a putea
accepta fără rezerve existenţa scalei cumulative (numărul de erori observate
trebuie să fie mai mare decât numărul de erori rezultate din distribuţiile
marginale), este CRs = 0,93.
Ultimul criteriu de judecare a plauzibilităţii modelului cumulativ este
reproductibilitatea itemilor participării la decizie (măsura în care fiecare item
poate fi reprodus din scorul total) (vezi anexa 2).
Rezultatele testelor ne îndreptăţesc să acceptăm modelul scalei
cumulative (vezi anexa 3) şi să procedăm la elaborarea unei tipologii.
Participantul activ
• are o viaţă asociativă moderată, redusă la asociaţiile profesionale;
• are o satisfacţie scăzută faţă de guvernare;
• consideră ca obiectiv prioritar pentru România consultarea şi creşterea
puterii de decizie la locul de muncă şi în comunităţile locale, dar şi
îmbunătăţirea imaginii comunităţilor locale;
• se identifică puternic, în primul rând, cu comunitatea locală din care
face parte, şi în al doilea rând, cu cea naţională;
• caracteristicile individuale: vârstă până în 35 de ani, grad de instrucţie
mediu, o profesie cu venituri medii şi peste medie.
Participantul moderat
• are şi el o viaţă asociativă moderată, dar este mai activ decât primul
tip în privinţa implicării în partide;
• satisfacţia faţă de guvernare este mai ridicată, situându-se în zona
mulţumit;
• îşi doreşte comunităţi mai frumoase, dar participarea la luarea
deciziilor ocupă un loc secundar;
• zona geografică cu care se identifică este, în primul rând, comunitatea
naţională şi, în al doilea rând, cea locală;
• caracteristici individuale: vârstă medie, categorie mixtă din punctul de
vedere al gradului de instrucţie: pe de o parte, grad de instrucţie ridicat, profesii
cu studii superioare, sau nivel mediu de muncă non-manuală (funcţionari,
maiştri), pe de altă parte, muncitori calificaţi cu venituri medii.
Pasivul
• viaţa asociativă mai puternică în ceea ce priveşte asociaţiile agricole
şi religioase;
• nu simte nevoia participării la luarea deciziilor, obiectivul îmbu-
nătăţirii imaginii localităţilor este secundar;
• realizează o puternică identificare cu comunitatea naţională;
• caracteristici individuale: grad de instrucţie scăzut, profesia de
muncitor sau agricultor, venituri scăzute şi foarte scăzute.
Participantul activ, cel care îşi manifestă în cea mai mare măsură
disponibilitatea de participare socială, este categoria cea mai redusă ca pondere
în cadrul eşantionului (4,2%). El corespunde profilului celui care este
nemulţumit de situaţia de fapt, dar este, în acelaşi timp, dispus să participe la
schimbarea ei.
Participantul moderat (25,7%) însă, este cel care se implică în viaţa politică
şi se identifică într-o mai mică măsură cu comunitatea din care face parte.
Pasivul, cu ponderea cea mai ridicată (49,9%), este cel nemulţumit de
starea de fapt, de obicei aflat în sărăcie, care nu simte nevoia participării la
luarea deciziilor, şi nici a implicării de orice fel.
Relaţia individului cu statul este o dimensiune importantă a

contextelor socio-culturale care fac posibilă o dezvoltare comunitară efectivă.
Percepţiile şi reprezentările indivizilor asupra rolului pe care statul
trebuie să îl îndeplinească în viaţa lui, adeziunea la un anumit tip de stat al
bunăstării, demonstrează gradul de dependenţă a cetăţeanului faţă de stat şi, în
ultimă instanţă, capacitatea/incapacitatea de a-şi asuma responsabilităţi
individuale.
În intenţia de a descrie aceste elemente, am utilizat un set de indicatori
provenind din cercetarea „Consolidarea democraţiei în Europa Centrală şi de
Est”, decembrie 1990 - martie 1998, coordonator, Prof. dr. Ioan Mărginean.
Comparaţia între cele două momente 1990-1998 ne-a oferit posibilitatea
de a înţelege sensul de evoluţie a dependenţei/independenţei faţă de stat.
Măsura în care populaţia este divizată în opiniile pe care le exprimă
conduce la conturarea unui model al consensului sau controversei16
Astfel, indicatorii luaţi în considerare în analiză sunt:
• un indicator care măsoară o percepţie generală asupra rolului statului
(Cu care dintre cele două propoziţii sunteţi în mai mare măsură de acord: În
loc să depindă de stat, fiecare ar trebui să-şi poarte singur de grijă sau Statul
nu acţionează suficient pentru a ocroti oamenii în faţa greutăţilor economice);
•un set de cinci itemi acoperind domenii de intervenţie a statului
(asigurarea unui loc de muncă, îngrijirea medicală a bolnavilor, asigurarea unui
16
Sandu, Statul ca reprezentare socială, în Sfera Politicii, Bucureşti, Nr. 36/1995.
trai decent bătrânilor, şomerilor, micşorarea diferenţelor de venituri între săraci

şi bogaţi)
În ceea ce priveşte percepţia generală a rolului statului, aceasta este
aceea a unui stat protector. Astfel, pe ansamblu, în două momente diferite de
timp – 1990 şi 1998, populaţia aderă semnificativ (63% în 1998 şi 68% în
1990) la un stat al bunăstării paternalist care acţionează „pentru a ocroti
oamenii în faţa greutăţilor economice”. Faţă de 1990, în 1998 se constată o
schimbare uşoară dar semnificativă în direcţia unui stat în care „fiecare trebuie
să înveţe să-şi poarte singur de grijă” (32% în 1998 faţă de 22% în 1990).
În ciuda acestei schimbări, structura percepţiilor nu se modifică în mod
substanţial, putându-se vorbi de un model al consensului în acest plan, model
care rezistă în timp.
În ce măsură poate fi considerată această schimbare ca un indicator al
unui proces incipient de asumare a responsabilităţii individuale şi de redefinire
în plan social a raportului stat-cetăţean?
La această întrebare vom încerca să răspundem prin analiza
reprezentărilor faţă de componentele concrete ale statului.
În domeniul economic, reprezentările în ceea ce priveşte îndatoririle
statului au un comportament interesant.
Astfel, atât în 1990 cât şi în 1998, subiecţii cercetării au apreciat în
proporţie de 89%, respectiv 88% că îndatoririle guvernului cuprind asigurarea
unui loc de muncă pentru cetăţeni.
Principiul egalităţii între venituri este susţinut în aceeaşi măsură ca şi
celelalte componente ale statului socialist al bunăstării. Deşi aşteptările ar fi
fost în direcţia unui model de acceptare a diferenţelor între venituri, în favoarea
micşorării diferenţelor de venituri între săraci şi bogaţi se pronunţă 73% din
populaţie în 1990 şi 78% în 1998 Creşterea de procent poate fi interpretată ca
datorându-se conştientizării fenomenului de accentuare a diferenţelor între
venituri, a fenomenului de polarizare socială ce pare să caracterizeze societatea
romanească.
În continuare, domeniul securităţii sociale este în cea mai mare măsură
dominat de modelul consensului. Datele arată că majoritatea populaţiei
consideră de datoria statului să asigure un nivel de trai decent bătrânilor (98%
în 1990 şi 97% în 1998), să asigure îngrijire medicală bolnavilor (97%în 1990
şi 94% în 1998), să asigure un nivel de trai decent şomerilor (82% în 1990 şi 94
% în 1998).
Aceste reprezentări urmează fidel realitatea în condiţiile în care
perioada scursă între cele două cercetări a reprezentat, în ciuda eforturilor de
introducere a unui sistem de securitate socială, o degradare, cheltuielile de
securitate socială scăzând faţă de 1990 (de la 10,7% din PIB în 1990 la 10% în
1998).
Lipsa protecţiei sociale a bătrânilor este resimţită puternic, ţinând cont

de faptul că sistemul de pensii cuprinde peste 5,6 milioane de persoane, adică
un sfert din populaţia României, egalizarea pensiilor la un nivel redus nereuşind
să acopere nevoile acestei categorii şi creând inechităţi faţă de alte categorii
sociale17. Fenomenul şomajului accentuat după 1990 până la o rată de 8,8% în
1997 explică această creştere de procent în direcţia unui stat protectiv în acest
domeniu.
În concluzie, ideea statului paternalist al bunăstării pierde un uşor teren
în favoarea celei a unui stat care lasă mai multă libertate cetăţenilor săi. Acest
fenomen are loc însă, numai în planul declaraţiilor de intenţii. Afirmăm aceasta
deoarece, în ceea ce priveşte componentele concrete ale statului bunăstării
(protecţia socială a bătrânilor şi şomerilor, egalitatea veniturilor, asigurarea
asistenţei medicale etc.), populaţia manifestă în continuare suport pentru
acestea, demonstrând aceeaşi adeziune la statul paternalist, protectiv faţă de
cetăţenii săi, ceea ce semnifică o interiorizare consistentă de către populaţie a
statului paternalist al bunăstării.
Această aparentă contradicţie se datorează, probabil, atractivităţii ideii
de stat capitalist şi vehiculării ei intense în societate.
Tipuri sociale şi statul bunăstării

În încercarea de a descrie categoriile sociale care manifestă o mai puternică
dependenţă faţă de stat18, datele descriu patternuri coerente, orientarea etatistă
desfăşurându-se după următoarele regularităţi:
• persoanele de peste 51 de ani aderă în mai mare măsură la ideea de
stat socialist;
• agricultorii şi muncitorii au o orientare mai etatistă;
• persoanele cu educaţie mai redusă îşi reprezintă statul ca fiind
paternalist;
• indivizii care se autoidentifică cu clasa muncitoare şi ţărănimea, ca şi
cei care apreciază subiectiv veniturile lor ca fiind scăzute, simt nevoia protecţiei
statului.
La celălalt capăt al continuumului, orientarea către statul liberal se
caracterizează prin următoarele regularităţi:
• patronii, managerii şi persoanele cu ocupaţii intelectuale aderă în mai
mare măsură la statul minimal;
• persoanele cu educaţie mai înaltă consideră în mai mare măsură că
responsabilitatea individuală trebuie să primeze faţă de cea a statului;
17
Raportul naţional al dezvoltării umane- Romania 1998, Ed. Expert, 1998.
18
Pentru a descrie aceste tipuri sociale au fost construiţi indicii pe bază de medie ai dependenţei faţă
de stat.
• indivizii care se autoidentifică cu clasa de sus şi cea mijlocie, ca şi

persoanele care îşi apreciază veniturile ca fiind mari, au o orientare opusă celei
etatiste.
În ceea ce priveşte raportarea generală la stat, vârsta nu reprezintă un factor
important de diferenţiere între diferitele concepţii despre stat. Astfel, categoriile
de vârstă de până la 50 de ani se manifestă omogen în privinţa statului ca
întreg: 60% dintre subiecţii acestei categorii consideră că statul nu acţionează
suficient pentru a ocroti indivizii. Singurele diferenţe semnificative apar între
aceste categorii de vârstă şi cele 51-60 ani şi peste 61 de ani (70% dintre
persoanele aparţinând primei categorii, şi 67,3% dintre cele din a doua
categorie apreciind că statul nu se ocupă suficient de cetăţenii săi). Acest
fenomen este firesc în condiţiile în care indivizii care alcătuiesc acest segment
de populaţie sunt, în marea lor majoritate, pasivi şi dependenţi de serviciile
sociale, resimţind în mai mare măsură un sentiment de insecuritate socială.
Datele de cercetare demonstrează că cea mai mare independenţă faţă de stat
o manifestă categoria patronilor şi managerilor (58,8%), care consideră că
indivizii trebuie să-şi poarte singuri de grijă. Această categorie de populaţie are,
însă, un comportament interesant. Deşi în privinţa percepţiei generale a rolului
statului aceste categorii descriu o traiectorie dominată de modelul controversei,
în aprecierea componentelor concrete ale responsabilităţilor statale intervine din
nou modelul consensului. Acest fapt demonstrează aceeaşi interiorizare a
statului paternalist, care, deşi mai puţin importantă decât la celelalte categorii,
în acest caz este surprinzătoare. Autorii susţin că o adeziune la statul liberal şi
asumarea responsabilităţilor individuale este elementul absolut necesar
comportamentului antreprenorial.
În schimb, firesc apare comportamentul agricultorilor şi muncitorilor care
resimt în cea mai mare măsură retragerea statului din domeniile lor de
activitate.
Regularităţile desprinse din datele de cercetare permit sublinierea unor
concluzii generale:
- suportul social al modelului egalitar bazat pe necesitatea intervenţiei
statale este încă foarte important, fără a lăsa loc unei tendinţe de diminuare;
- adeziunea pentru statul minimal creşte în timp, dar doar în planul
superficial al declaraţiilor de intenţie, ca urmare, probabil, a vehiculării în
societate a unor clişee legate de statul capitalist;
- domeniul securităţii sociale este perceput ca fiind principalul în care
statul trebuie să se desfăşoare intervenţionist;
- repartiţia în plan social a reprezentărilor sociale asupra statului vine să
confirme realitatea conform căreia anumite categorii (agricultorii, bătrânii etc.)
resimt în mod fundamental un sentiment de insecuritate socială şi necesitatea
protecţiei de către stat.
Concluziile demonstrează, aşadar, aşteptări foarte mari ale indivizilor

din partea statului, o dependenţă substanţială a acestora ce pare să nu lase loc
iniţiativei individuale şi asumării responsabilităţilor.
O altă variabilă luată în considerare pentru a caracteriza contextul
românesc este viaţa asociativă, aceasta constituind o condiţie si un indicator al
dezvoltării comunitare.
Viaţa asociativă este redusă la asociaţiile profesionale (15,5%), partide
(3,3%) şi asociaţii religioase (7,9%).
Relaţia ei cu tipurile participative a fost deja dezbătută, de asemenea,
identificarea indivizilor cu comunităţile locale.
CONCLUZII
Demersul nostru a încercat, în principal, să evidenţieze câteva

dimensiuni ale contextului românesc în care ideile dezvoltării comunitare să
poată fi aplicate, luând în considerare faptul că o parte importantă a autorilor
din domeniul dezvoltării comunitare susţine că aceasta nu poate fi efectivă
decât într-un context al valorilor împărtăşite, în care valorile cele mai
importante sunt cele ale participării.
Analiza noastră a demonstrat, însă, o slabă participare socială, un grad
înalt al dependenţei faţă de stat, o viaţă asociativă ce se reduce la cea
profesională. Fără a considera aceste rezultate descurajatoare, putem considera
că includerea obiectivelor dezvoltării comunitare în politicile sociale poate
constitui o cale de a depăşi acest context iniţial în care participarea socială are
valori scăzute, acest tip de „abordare directivă” (Batten, 1969) părând opţiunea
cea mai întemeiată, date fiind rezultatele analizei.
Anexa nr.1
Analiza distribuţiilor marginale
Modele de Nr. erori Frecvenţe Valoarea R

răspuns
1 2 3 4 5
+ + + ++ 0 487 468 143 93 49 0,0001
+-+++ 1 487 532 143 93 49 0,0001
++-++ 1 487 468 857 93 49 0,0009
+++-+ 1 487 468 143 907 49 0,001
++++- 0 487 468 143 93 951 0,002
+--++ 2 487 532 857 93 49 0,001
+-+-+ 2 487 532 143 907 49 0,001
+-++- 1 487 532 143 93 951 0,003
++--+ 1 487 468 857 907 49 0,008
++-+- 1 487 468 857 93 951 0,017

+++-- 0 487 468 143 907 951 0,028
-++++ 1 513 468 143 93 49 0,0001
--+++ 2 513 532 143 93 49 0,0001
-+-++ 2 513 468 857 93 49 0,0009
-++-+ 2 513 468 143 907 49 0,001
-+++- 1 513 468 143 93 951 0,003
++--- 0 487 468 857 907 951 0,16
+-+-- 1 487 532 143 907 951 0,031
+---+ 1 487 532 857 907 49 0,009
---++ 2 513 532 857 93 49 0,001
-+--+ 2 513 468 143 907 49 0,001
--+-+ 2 513 532 143 907 49 0,001
----+ 1 513 532 857 907 49 0,01
---+- 1 513 532 857 93 951 0,02
--+-- 1 513 532 143 907 951 0,03
-+--- 1 513 468 857 907 951 0,17
+---- 0 487 532 857 907 951 0,19
---- 0 513 532 857 907 951 0,20
+--+- 1 487 532 857 93 951 0,01
-+-+- 2 513 468 857 93 951 0,01
--++- 2 513 532 143 93 951 0,03
--++- 2 513 468 143 907 951 0,003
0,383
Ó Re=0,383
E (nr erori teoretice) =0,383*1000=383
CRs (coeficentul de reproductibilitate prin şansă) = 0,93
CR>CRs>0,90
Anexa nr. 3
Calculul coeficienţilor de reproductibilitate pe itemi
CR
participarea la demonstraţii legale 0,99
semnarea unei petiţii 0,90
participarea la un boicot 0,98
participarea la greve ilegale 0,98
ocuparea unor clădiri sau fabrici 0,98
Ponderea erorilor pe categorii de răspuns

răspuns favorabil răspuns nefavorabil
participarea la demonstraţii legale 0,002 0
semnarea unei petiţii 0,23 0,01
participarea la un boicot 0,20 0,07
participarea la greve ilegale 0,21 0,004
ocuparea unor clădiri sau fabrici 0,25 0,17
BIBLIOGRAFIE
*** Community Life and Social Policy, The University of Chicago Press, Chicago, 1976.
*** Strategies of Community Organization, F.E Peacock Publishers INC, Itasca, 1987.
*** United Nations, Social Progress through Community Development, NY, 1955.
Alisky, C., Citizen Participation and Community Organization, Industrial Areas
Foundation, Chicago, 1962.
Blakely, E.Y, Toward a Science of Community Development, Human Science Press, NY,
1988.
Blum, A., Toward a Community Plan, Mead and Company, NY, 1987.
Butcher, H., Community Groups in Action, Routledge and Keagan Paul, London, 1982.
Craig, Gary, Community Development in a Global Context în Community Development
Journal, 3/1998.
Etzioni, A, The Spirit of Community, Fontana Press, 1995.
Kramer, R.M., Specht, P., Readings in Community Organization Practice, N.J. Prentice
Hall, Englewood Clifs, 1988.
Mărginean, Ioan, Măsurarea în sociologie, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Raportul naţional al dezvoltării umane- Romania 1998, Ed Expert, 1998.
Sandu, Statul ca reprezentare socială, în Sfera Politicii, Bucureşti 36/1995.
Ted Gaebler, David Osborne, Reinventing Government, Plume, NY, 1992.
Peter Marris, Community Planning and Conceptions of Change, Routledge and Keagan
Paul, London, 1982.
METODOLOGIE
O METODĂ DE STABILIRE A VOLUMULUI OPTIM

PENTRU UN EŞANTION
ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU
INTENŢII ŞI NOTAŢII
În această lucrare vom sugera utilizarea unei tehnici de simulare

stocastică pe calculator pentru a stabili gradul de reprezentativitate al unui
eşantion de volum dat ce va fi selectat aleator. Reprezentativitatea eşantionului
va fi determinată în raport cu o caracteristică aleasă X a populaţiei studiate. Se
va estima probabilitatea ca valorile h (X) să aparţină unui interval de încredere
precizat, unde h este o funcţie specificată (de exemplu media variabilei X). Prin
procedeul de simulare propus poate fi determinat volumul optim al unui
eşantion atunci când se cere o anume acurateţe rezultatelor.
În cadrul acestui studiu vom adopta următoarele notaţii:
Mulţimea W ≡ {w1, w2, w3, …, wm} semnifică o populaţie cu m
„indivizi” wi, 1 ≤ i ≤ m.
Prin p este desemnat un parametru (sau grup de parametri) ce
caracterizează populaţia W.
Variabila X defineşte o caracteristică a populaţiei studiate (de exemplu,
vârstă, sex, studii, naţionalitate etc.). În general, variabila X este asociată
răspunsului dat de membrii populaţiei W la o anumita întrebare din chestionar .
Valorile x1, x2, x3, …, xm-1, xm sunt realizările variabilei X . Astfel prin
xi, 1 ≤ i ≤ m, vom desemna codul de răspuns la întrebarea X dat de cel de al i -
lea individ al populaţiei W.
Submulţimea E ⊂ W, E ≡ {e1, e2, e3, …, en-1, en} caracterizează un
eşantion de volum n cu „indivizii” ej, 1 ≤ j ≤ n .
(k) (k) (k) (k) (k)
Valorile x1 , x2 , x3 , …, xn-1 , xn reprezintă codurile răspunsurilor
(k)
la întrebarea X date de cei n indivizi ai eşantionului E ⊂ W. Dacă individul
(k) (k)
ej din eşantionul E , 1 ≤ j ≤ n, este cel de al i -lea element wi al populaţiei W
(k)
atunci, în mod evident avem xj = xi .
Variabila s reprezintă numărul de „simulări” ce sunt efectuate în
procesul de estimare.
(k)
p este o estimaţie a parametrului p, valoare ce este obţinută numai
(k)
prin utilizarea informaţiei din eşantionul E .

162 ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU
Prin ΛE este desemnată variabila (aleatoare) ale cărei realizări sunt

(k)
estimaţiile p rezultate prin luarea în considerare a tuturor celor n eşantioanele
(k)
E , 1 ≤ k ≤ ν, de volum n ce se pot alcătui cu cei m membri ai populaţiei W.
(k)
Vom nota prin q = qn,p,d probabilitatea ca valorile p , 1 ≤ k ≤ n, să
aparţină intervalului [p - d, p + d], d fiind un număr real, ales arbitrar.
EŞANTIONARE ŞI REPREZENTATIVITATE
Este cunoscut faptul că cei n „indivizi” e1, e2, …, en ai unui eşantion E,

E ⊂ W, pot fi „aleşi” în diferite moduri din cei m indivizi w 1, w2, …, wm ai
populaţiei W (a se vedea monografia lui Kish, 1963). În acest sens vom
reaminti mai multe tehnici de eşantionare. Astfel, membrii ej ai eşantionului E
pot fi selectaţi din întreaga populaţie W după un algoritm determinist sau în
mod aleator. În cazul unei selecţii aleatoare evidenţiem două posibile variante
de obţinere a eşantionului E: toate elementele din populaţia W au aceeaşi şansă
de a fi alese, sau vom accepta probabilităţi diferite de selectare ce depind
efectiv de fiecare element wi, 1 ≤ i ≤ m.
În funcţie de tipurile de analize ce urmează a se desfăşura, „indivizii”
populaţiei sunt grupaţi după anumite criterii (de exemplu, integrarea indivizilor
pe gospodării). În acest context, elementele eşantionului pot fi astfel de grupe.
Din motive de eficienţă, în practică se utilizează adesea divizarea
populaţiei pe „straturi”, caz în care eşantionarea se va desfăşura diferenţiat,
separat pentru fiecare strat în parte. Rezultatele finale vor fi însă obţinute prin
ponderarea corespunzătoare a rezultatelor parţiale ce au fost iniţial deduse pe
straturi.
Pe lângă aceste proceduri, există şi posibilitatea desfăşurării gradate, pe
etape, a procesului de eşantionare. Astfel, eşantionul iniţial E1, de volum n1
relativ mare, este obţinut cu intenţia depistării unei eventuale structurări în
populaţia W (dacă se urmăreşte, de exemplu, repartizarea geografică a unor
categorii). Intenţionându-se utilizarea eşantionului E1 într-o operaţiune de
„tatonare”, la selectarea elementelor sale nu vor fi alocate prea multe resurse.
Ulterior vor fi obţinute eşantioanele E2, E3, … de volume n2, respectiv n3, de
regulă cu mult mai mici. Aceste eşantioane sunt însă „mai specializate”,
alegerea elementelor lor fiind „direcţionată” în raport cu scopul urmărit în
cercetare.
Din categoria eşantioanelor nealeatoare remarcăm eşantioanele fixe (tip
panel) sau acelea obţinute prin procedura cotelor (a se vedea: Kish, 1963; Raj,
1968; Rotariu, Iluţ, 1997).
În practică, în vederea asigurării unei eficienţe sporite a procedurii de
selectare, la construcţia unui eşantion se folosesc simultan mai multe tehnici de
O METODĂ DE STABILIRE A VOLUMULUI OPTIM PENTRU UN EŞANTION 163
eşantionare. Astfel, metodele aleatoare de selectare se vor îmbina cu procedee

deterministe. Menţionăm în acest context eşantionarea aleatoare
multistratificată folosită în studiul „Dimensiuni ale sărăciei” (Cătălin Zamfir,
1995, p. 12-14), caz în care sunt însă utilizate şi procedee nealeatoare. O
asemenea modalitate este adesea întrebuinţată la construirea unui eşantion
naţional (Rotariu, Iluţ, 1997, p. 148-152).
Eşantioanele E sunt construite în vederea studierii, cu un efort minim şi
în timp util, a unei populaţii numeroase W, greu de inventariat în totalitate.
Eşantionul E, ca submulţime a populaţiei W, E ⊂ W, va conţine însă o
informaţie trunchiată în raport cu populaţia W. Aşadar, aprecierea
comportamentului întregii populaţii W pe baza informaţiei prezente în
eşantionul E va fi supusă unor erori mai mari sau mai mici.
În această situaţie, problema principală constă în a aprecia, cât mai
exact posibil, mărimea acestor erori. Erorile depind, în mod evident, de
algoritmul concret folosit la selectarea elementelor eşantionului, ca şi de
volumul acestuia. Dimensiunea erorilor defineşte gradul de reprezentativitate al
eşantionului respectiv.
Pentru a putea fi măsurat, gradul de reprezentativitate al eşantionului E
se stabileşte în raport cu o caracteristică aleasă X (sau un grup de caracteristici)
a populaţiei W. Exprimarea riguroasă, prin formule, a gradului de
reprezentativitate al lui E este soluţionată din punct de vedere teoretic pentru
principalele procedee de alegere a eşantionului. De multe ori însă, sunt
precizate formule aproximative ce au rezultat prin impunerea unor condiţii
suplimentare, adesea simplificatoare. Chiar şi în această ultimă situaţie se poate
ajunge la expresii complicate, impuse în fond de complexitatea algoritmilor
stocastici şi determinişti ce intervin la selectarea elementelor eşantionului în
cauză. În plus, evaluarea efectivă a formulelor deduse este greoaie din punct de
vedere tehnic datorită multiplelor relaţii de natură combinatorială, cât şi datorită
termenilor aleatori ce intervin în respectiva formulă.
În cazul în care la obţinerea unui eşantion E sunt folosite combinat mai
multe procedee de selecţie, practic este imposibil de a stabili din punct de
vedere teoretic formule exacte care să măsoare gradul de reprezentativitate al
lui E.
În cele ce urmează vom estima gradul de reprezentativitate al
eşantionului E de volum n utilizând pentru aceasta o tehnică de simulare
stocastică. O astfel de procedură este deosebit de flexibilă, putând fi adaptată cu
uşurinţă diverselor metode concrete, unele sofisticate, de selectare a
eşantionului E.
Numai cu un simplu efort de programare pe calculator, fără a se
interveni efectiv „în teren”, pot fi făcute analize utile privind tehnica de
eşantionare ce trebuie adoptată. În plus, pentru orice metodă de selectare fixată,
comparând rezultatele simulărilor efectuate cu eşantioane de diferite volume, se
va putea stabili în final dimensiunea optimă a eşantionului ce va trebui construit

într-o situaţie concretă.
SOLUŢIONAREA UNEI PROBLEME CONCRETE
Vom ilustra aspectele amintite pe un exemplu ce apare adesea în

practică, anume eşantionul simplu aleator.
Aşadar vom accepta :
Ipoteza 1. Cele n elemente e1, e2, …, en ale eşantionului E sunt n
„indivizi” din populaţia W (şi nu „grupuri” de indivizi) . Elementele lui E sunt
alese în mod aleator din populaţia W ≡ {w1, w2, …, wm}, fiecare dintre acestea
având aceeaşi şansă de a fi selectate (nici un individ wi, 1 ≤ i ≤ m, nu este
privilegiat).
În final, va trebui să stabilim reprezentativitatea eşantionului E în raport
cu o caracteristică X a populaţiei W. Pentru simplificarea expunerii vom
presupune:
Ipoteza 2. Variabila X este o variabilă dihotomică (binomială) ce ia
valorile 1 („da”) sau 0 („nu”). În plus, volumul m al populaţiei este considerat
finit, eventual foarte mare.
Vom nota prin p probabilitatea de a obţine un răspuns afirmativ la
întrebarea X presupunând ca au fost intervievaţi toţi membrii populaţiei W.
Cu notaţiile anterioare, ştiind răspunsul xi dat de individul wi la
„întrebarea” X avem
p = [x1 + x2 + x3 + … + xm-1 + xm] / m (1)
În practică suntem în imposibilitate de a trece în revistă răspunsurile la
întrebarea X a tuturor membrilor populaţiei W. Aşadar, evaluarea numărului de
răspunsuri afirmative 1 din populaţia W nu poate fi realizată prin intermediul
formulei (1).
De fapt, populaţia W depinde de parametrul p ce trebuie însă estimat
utilizându-se numai informaţia deţinută în eşantionul E. Acest aspect ar putea fi
generalizat, în locul parametrului p considerându-se o mulţime de astfel de
parametri.
(E) (E) (E)
Având răspunsurile x1 , x2 , …, xn la întrebarea X pentru cei n
membri ai eşantionului E, atunci parametrul p va fi estimat de valoarea
(E) (E) (E) (E) (E) (E)
p = [x1 + x2 + x3 + … + xn-1 + xn ] / n (2)
Prezenţa în eşantionul E a unei informaţii „trunchiate” în raport cu
răspunsul efectiv al tuturor membrilor populaţiei W la întrebarea X, va antrena
în mod obligatoriu apariţia unei erori ε măsurată prin „diferenţa de răspuns”
dintre populaţia W şi eşantionul E, adică
(E) (E)
ε =|p-p | (3)
Gradul de „reprezentativitate” al eşantionului E de volum n ar putea fi

stabilit în raport cu mărimea erorii ε .
Problema nu poate fi însă abordată în această manieră deoarece practic
(E)
cantitatea p nu este cunoscută, efectiv fiind dedusă numai valoarea p .
(k)
În plus, considerând un alt eşantion E de acelaşi volum n, cu
(k) (k) (k)
răspunsurile x1 , x2 , …, respectiv xn , la întrebarea X, vom obţine o alta
(k)
estimaţie p a parametrului necunoscut p, unde evident
(k) (k) (k) (k) (k) (k)
p = [x1 + x2 + x3 + … + xn-1 + xk ] / n (4)
(k)
eroarea estimării fiind de această dată ε ,
(k) (k)
ε =|p-p | (5)
Presupunând că avem posibilitatea de a enumera efectiv toate cele ν
(k)
eşantioane E de volum n, 1 ≤ k ≤ ν, ce se pot construi cu cei m indivizi ai
(k)
populaţiei W, prin procedura descrisă vom obţine ν estimaţii (diferite) p , 1 ≤
k ≤ ν, fiecare dintre acestea sugerând o posibilă valoare pentru parametrul p.
Aşadar vom aprecia gradul de reprezentativitate al eşantioanelor E de
(k)
volum n prin repartiţia valorilor e , 1 ≤ k ≤ ν.
(k)
Precizarea repartiţiei valorilor e , 1 ≤ k ≤ ν, este imposibil de realizat
în realitate, fiind mult mai uşor de a se opera cu probabilităţile q = qn,p,d
(k)
determinate astfel ca valorile p , 1 ≤ k ≤ ν, să aparţină unui interval [p - d, p +
d] precizat anterior. Capetele acestui interval sunt alese arbitrar prin
specificarea numărului real d.
Formalizând, dacă vom desemna prin ΛE variabila (aleatoare) ale cărei
(k)
realizări sunt cele n estimaţii p rezultate prin luarea în considerare a tuturor
(k)
eşantioanelor E , 1 ≤ k ≤ ν, de volum n ce se pot alcătui cu cei m membri ai
populaţiei W, atunci.
q = qn,p,d = Pr (ΛE ∈ [p - d, p + d]) (6)
Prin urmare, reprezentativitatea eşantioanelor E de volum n va fi
dictată de şirul de probabilităţi qn,p,d, şir indexat după indicii p şi d (volumul n
este presupus fix).
În literatura de specialitate probabilităţile qn,p,d au fost efectiv calculate
în cazul unor proceduri simple de alegere a membrilor eşantionului. În situaţia
combinării diverselor proceduri de selectare (metode aleatoare utilizate
împreună cu metode deterministe), nu au fost deduse formule exacte ce dau
valorile probabilităţilor qn,p,d . În plus, determinarea valorilor qn,p,d presupune
utilizarea unui aparat matematic sofisticat.
Toate aceste neajunsuri pot fi înlăturate prin aplicarea unei tehnici de
simulare stocastică pe calculator, fapt ce va fi explicat în continuare.
Menţionăm că analiza prezentată poate fi preluată fără modificări în
cazul unei populaţii infinite.
PROCEDURA DE SIMULARE
Pentru înţelegerea detaliată a problematicii simulării stocastice

recomandăm parcurgerea cărţii „Stochastic modelling” (Nelson, 1995), unde
tratarea multiplelor aspecte se face mai mult din punct de vedere practic, cu
multe exemple.
În prezenta lucrare nu vom intra în detalii tehnice. Vom urmări să
sugerăm modul intuitiv în care se realizează efectiv algoritmul de simulare. În
final vom face o analiză a rezultatelor simulărilor şi vom trage anumite
concluzii ce sunt valabile şi pentru alte tipuri de eşantioane.
În cazul unei populaţii W numeroase este practic imposibilă enumerarea
(k)
tuturor celor n eşantioane E , 1 ≤ k ≤ ν, de volum n, aceasta în vederea
estimării probabilităţilor qn,p,d. De regulă, valoarea ν este „astronomică” (ν
reprezintă combinări de m obiecte luate câte n).
Această dificultate va fi înlăturată luând în considerare numai s astfel de
eşantioane, unde s este de regulă ales mult mai mic decât ν. În noua situaţie,
(s) (s)
probabilitatea reală qn,p,d va fi estimată prin valoarea q = qn,p,d considerân-
(1) (2) (s)
du-se numai cele s realizări p , p , …, p ale variabilei ΛE, adică
(s) (s)
q = qn,p,d = µ / s (7)
(1) (2) (s)
unde µ este numărul de cazuri în care valorile p , p , …, p aparţin
intervalului [p - d, p + d].
Formula (7) s-a obţinut aproximând probabilitatea qn,p,d = Pr (p - d ≤ ΛE
(s)
≤ p + d) prin raportul q = µ / s dintre numărul m de „cazuri favorabile” şi
numărul s de „cazuri posibile” (rezultat clasic ce apare în următoarele lucrări:
Iosifescu, ş.a., 1985; Klimov, 1986; Koroliouk, ş.a., 1983; Popoulis, 1990).
(s)
În concluzie, algoritmul AS de obţinere a estimaţiei q (formula (7)) a
probabilităţii q (formula (6)) şi care utilizează s paşi de simulare, are
următoarea structură :
Algoritmul AS (simulare stocastică).

Pas 0. Precizează valorile parametrilor : m, n, p, d, s .
(1)
Pas 1. Luând în considerare populaţia W se generează s eşantioane E ,
(2) (s)
E , …, E (simplu)
aleatoare, toate având acelaşi volum n .
(1) (2) (s)
Pas 2. Se calculează estimaţiile p , p , …, p după formula (4).
(1) (2) (s)
Pas 3. Evaluează numărul µ, adică, câte valori p , p , …, p aparţin
intervalului [p - d, p + d].
(s) (s)
Pas 4. Se estimează q utilizându-se relaţia q = µ/ s (formula (7)).
(s)
Pas 5. Se editează valoarea estimată q .
(s)
Valorile q astfel obţinute vor caracteriza gradul de reprezentativitate
al eşantioanelor E de volum n (ce sunt selectate simplu aleator dintr-o populaţie
W cu m „indivizi”).
Remarcă. Pentru generarea eşantioanelor (simplu) aleatoare (Pasul 1 al
(s)
algoritmului AS), ca şi pentru obţinerea estimaţiei q se poate folosi produsul
soft SPSS sau se poate rescrie algoritmul AS folosind orice alt limbaj de
programare (de exemplu limbajul BASIC). Pentru această lucrare am preferat
scrierea algoritmului AS în limbajul PASCAL .
Menţionăm faptul că limbajele de programare (ca şi SPSS-ul) au
subrutine specializate în generarea de valori aleatoare (uniform repartizate pe
intervalul [0, 1]).
ANALIZA REZULTATELOR SIMULĂRII
Formula (7) poate fi rescrisă şi interpretată în sensul

(E) (E)
q = qn,p,d = Pr (p - d ≤ p ≤ p + d) (8)
(E)
unde p este o estimare a răspunsurilor populaţiei W considerându-se
eşantioane E de volum n (a se vedea formula (2)).
Pentru orice eşantion E de volum n din populaţia W putem calcula
(E)
exact modul de răspuns p al indivizilor eşantionului la întrebarea X.
(s)
Aproximând probabilitatea q prin valoarea q dată de algoritmul AS, din
formula (8) rezultă
(s) (E) (E)
q ≈ Pr (p - d ≤ p ≤ p + d) (9)
(s)
Aşadar, cu o şansă de (aproximativ) q procente, indicatorul p al
răspunsurilor afirmative la întrebarea X la nivelul întregii populaţii W se
(E) (E)
încadrează în intervalul [p - d, p + d], interval ce este de această dată
cunoscut.
Cum X este o variabilă dihotomică a cărei medie Med (X) este chiar p,
reinterpretăm formula (9) în sensul
(s) (E) (E)
q ≈ Pr (p - d ≤ Med (X) ≤ p + d) (10)
(s)
estimaţia q fiind produsă de algoritmul AS .
(E)
În plus, valoarea p poate fi privită ca medie a răspunsurilor la
(E)
întrebarea X, răspunsuri colectate numai de la indivizii eşantionului E. Deci p
este „media pe eşantion” în raport cu caracteristica X.
Prin rularea algoritmului AS s-au obţinut rezultatele precizate în
Tabelele 1-4. În acest context s-au efectuat 30.000 de simulări pentru
eşantioane de diverse volume n, n ∈ {100, 400, 700, 1000, 1300, 1600}, şi
diferite caracteristici X, p ∈ {0,05, 0,1, 0,2, …, 0,9, 0,95}. Intervalul de
încredere are lungimea 2 d, variabila d ∈ {0,005, 0,025}, fapt ce semnifică
„precizii” diferite atribuite rezultatelor.
Studiul a fost făcut pentru populaţii cu un număr variabil de indivizi, m

∈ {50.000, 1.000.000}.
Comparând Tabelele 1 şi 2, respectiv Tabelele 3 şi 4, concludem că o
mărire semnificativă a populaţiei (de 20 de ori, adică o creştere de la 50.000 de
persoane la 1.000.000 de persoane) nu antrenează o creştere palpabilă a
gradului de reprezentativitate a diverselor eşantioane (ale căror volume
variază). Eşantioanele studiate se raportează la caracteristici X distincte
(diferite valori ale parametrului p).
Cum era şi de aşteptat, o mărire a preciziei estimaţiei (micşorarea
intervalului de încredere [p - d, p + d]) se realizează printr-o micşorare a şansei
de apartenenţă la intervalul respectiv (adică o creştere a riscului de
neapartenenţă la intervalul de încredere). Acest lucru reiese experimental
comparând Tabelele 1 cu 3, respectiv din analizarea concomitenta a Tabelelor 2
şi 4.
În plus, mărirea volumului eşantionului E antrenează în mod obligatoriu
o creştere a reprezentativităţii sale .
(s)
Astfel, pentru fiecare linie a oricărui Tabel 1-4, şirul probabilităţilor q
(s)
= qn,p,d este crescător în raport cu n. Trebuie precizat faptul că valorile
(s)
estimaţiilor qn,p,d ce se regăsesc pe aceeaşi linie a unuia dintre Tabelele 1-4 au
(s)
parametrii p şi d menţinuţi constanţi. Poziţionarea elementelor qn,p,d în cadrul
unei linii fixate din Tabelele 1-4 este dictată de indicele n (ce reprezintă
volumul eşantionului E).
Tabelul nr.1
(s)
Estimaţia experimentală qn,p,d a probabilităţii ca media pe eşantion în raport
cu caracteristica X să aparţină intervalului [p - 0,025, p + 0,025], pentru eşantioane de diferite volume
n (s = 30000, m = 1000000, d = 0.025)
p n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600

0,050 0,7533 0,9786 0,9972 0,9996 0,9999 1,0000
0,100 0,5945 0,9036 0,9724 0,9917 0,9974 0,9991
0,200 0,4659 0,7833 0,9010 0,9511 0,9752 0,9859
0,300 0,4200 0,7293 0,8523 0,9171 0,9521 0,9723
0,400 0,3870 0,6927 0,8251 0,8947 0,9345 0,9587
0,500 0,3835 0,6986 0,8124 0,8896 0,9272 0,9560
0,600 0,3899 0,6886 0,8210 0,8906 0,9319 0,9571
0,700 0,4156 0,7213 0,8490 0,9150 0,9506 0,9701
0,800 0,4671 0,7918 0,9047 0,9522 0,9751 0,9871
0,900 0,5899 0,9034 0,9723 0,9917 0,9972 0,9992
0,950 0,7536 0,9778 0,9975 0,9997 1,0000 1,0000
Tabelul nr. 2
(s)
Estimaţia experimentală qn,p,d a probabilităţii ca media pe eşantion în raport cu caracteristica X
să aparţină intervalului [p - 0,025, p + 0,025] pentru eşantioane de diferite volume n (s = 30000, m =
50000, d = 0,025).
p n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600

0,050 0,7521 0,9778 0,9972 0,9997 0,9999 1,0000
0,100 0,5993 0,9033 0,9732 0,9926 0,9977 0,9994
0,200 0,4721 0,7860 0,9014 0,9523 0,9760 0,9875
0,300 0,4143 0,7288 0,8505 0,9151 0,9502 0,9699
0,400 0,3908 0,6888 0,8220 0,8953 0,9351 0,9592
0,500 0,3853 0,7085 0,8177 0,8918 0,9284 0,9574
0,600 0,3879 0,6886 0,8228 0,8935 0,9341 0,9582
0,700 0.4194 0,7229 0,8501 0,9174 0,9503 0,9702
0,800 0,4666 0,7875 0,8992 0,9512 0,9761 0,9883
0,900 0,5922 0,8996 0,9722 0,9920 0,9976 0,9994
0,950 0,7568 0,9799 0,9974 0,9998 0,9999 1.0000
Tabelul nr.3
(s)
1000000, d = 0,005) .
p n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600
0,050 0,1816 0,3486 0,4490 0,5285 0,5909 0,6336
0,100 0,1301 0,2594 0,3398 0,3951 0,4493 0,4957
0,200 0,0997 0,1959 0,2562 0,3072 0,3451 0,3845
0,300 0,0880 0,1755 0,2285 0,2724 0,3077 0,3403
0,400 0,0823 0,1598 0,2153 0,2553 0,2892 0,3210
0,500 0,0785 0,1942 0,2054 0,2725 0,2877 0,3323
0,600 0,0812 0,1635 0,2127 0,2478 0,2870 0,3215
0,700 0,0879 0,1726 0,2310 0,2691 0,3083 0,3405
0,800 0,1021 0,1975 0,2629 0,3089 0,3450 0,3855
0,900 0,1292 0,2562 0,3389 0,4000 0,4540 0,4920
0,950 0,1780 0,3457 0,4538 0,5266 0,5897 0,6377
Tabelul nr.4
(s)
50000, d = 0,005).
p n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600

0,050 0,1831 0,3502 0,4600 0,5310 0,5886 0,6369
0,100 0,1303 0,2614 0,3418 0,4006 0,4527 0,4958
0,200 0,0969 0,1941 0,2609 0,3078 0,3486 0,3897
0,300 0,0854 0,1717 0,2242 0,2658 0,3039 0,3365
0,400 0,0855 0,1625 0,2096 0,2532 0,2843 0,3123
0,500 0,0796 0,1975 0,2036 0,2698 0,2816 0,3280
0,600 0,0778 0,1621 0,2150 0,2542 0,2881 0,3165
0,700 0,0887 0,1709 0,2280 0,2684 0,3027 0,3395
0,800 0,0971 0,1964 0,2610 0,3017 0,3502 0,3853
0,900 0,1339 0,2604 0,3372 0,4008 0,4524 0,4953
0,950 0,1802 0,3454 0,4528 0,5252 0,5894 0,6350
Remarcă. Datorită dihotomiei caracteristicii X avem o „simetrie” a

rezultatelor în raport cu valorile luate de parametrul p. Astfel, răspunsurile
afirmative la întrebarea X sintetizate prin valoarea p pot fi interpretate ca
răspunsuri negative la aceeaşi întrebarea X unde, de această dată, s-a considerat
1 - p drept parametru. Această observaţie poate fi validată urmărind efectiv
(s) (s)
rezultatele din Tabelele 1-4. Astfel se constată că qn,p,d ≈ qn,1-p,d .
Utilizarea algoritmului AS permite obţinerea unor tabele cu estimaţiile
probabilităţilor qn,p,d în raport cu orice valori ale parametrilor n, p, d, fapt
ilustrat prin Tabelele 5 şi 6 . Asemenea tabele definesc de fapt gradul de
reprezentativitate al unui eşantion E în raport cu cei trei parametri n, p, d.
Tabelele 5 şi 6 permit stabilirea volumului n al eşantionului E pentru o
probabilitate qn,p,d data, valorile parametrilor p şi d fiind presupuse cunoscute.
Prin urmare, utilizarea unor tabele de tipul Tabelelor 5 şi 6 conduce la o
dimensionare optimă a volumului unui eşantion E, în ipoteza unui grad de
reprezentativitate acceptat.
Tabelul nr.5
(s)
Listarea perechilor de valori qn,p,d (n), unde la calculul valorii qn,p,dS(s) s-au utilizat s = 100.000
eşantioane E de volum n (eşantioanele E sunt extrase aleator dintr-o populaţie cu m = 2.000.000
indivizi; p = 0,05, d = 0,01).
0,2181 ( 50); 0,3294 (100); 0,4077 (150); 0,4690 (200); 0,5206 (250);
0,5637 (300); 0,6004 (350); 0,6345 (400); 0,6628 (450); 0,6868 (500);
0,7120 (550); 0,7345 (600); 0,7544 (650); 0,7734 (700); 0,7896 (750);
0,8049 (800); 0,8183 (850); 0,8291 (900); 0,8413 (950); 0,8517 (1000);
0,8624 (1050); 0,8722 (1100); 0,8809 (1150); 0,8890 (1200); 0,8960 (1250); 0,9031 (1300);
0,9088 (1350); 0,9155 (1400); 0,9210 (1450); 0,9262 (1500); 0,9307 (1550); 0,9349 (1600);
0,9392 (1650); 0,9427 (1700); 0,9458 (1750); 0,9492 (1800); 0,9520 (1850); 0,9556 (1900);
0,9587 (1950); 0,9607 (2000);
0,9616 (2050); 0,9641 (2100); 0,9661 (2150); 0,9674 (2200); 0,9698 (2250); 0,9715 (2300);
0,9735 (2350); 0.9752 (2400); 0.9769 (2450); 0.9779 (2500); 0,9793 (2550); 0,9804 (2600);
0,9815 (2650); 0,9826 (2700); 0,9837 (2750); 0,9848 (2800); 0,9857 (2850); 0,9864 (2900);
0,9873 (2950); 0,9876 (3000); 0,9885 (3050); 0,9890 (3100); 0,9897 (3150); 0,9901 (3200);
0,9903 (3250); 0,9909 (3300); 0,9915 (3350); 0,9923 (3400); 0,9928 (3450); 0,9931 (3500);
0,9934 (3550); 0,9937 (3600); 0,9942 (3650); 0,9946 (3700); 0,9947 (3750); 0,9950 (3800);
0,9953 (3850); 0,9955 (3900); 0,9958 (3950); 0,9961 (4000);
0,9968 (4050); 0,9971 (4100); 0,9972 (4150); 0,9974 (4200); 0,9975 (4250); 0,9975 (4300);
0,9977 (4350); 0,9978 (4400); 0,9978 (4450); 0,9980 (4500); 0,9982 (4550); 0,9983 (4600);
0,9984 (4650); 0,9985 (4700); 0,9986 (4750); 0,9986 (4800); 0,9986 (4850); 0,9987 (4900);
0,9987 (4950); 0,9988 (5000);
0,9993 (5500); 0,9997 (6000);
Tabelul nr.6
(s) (s)
Listarea perechilor de valori qn,p,d (n), unde la calculul valorii qn,p,d s-au utilizat s =
100.000 eşantioane E de volum n (eşantioanele E sunt extrase aleator dintr-o populaţie cu m =
2.000.000 indivizi; p ∈ {0,05, 0,10, 0,15, … . 0,45, 0,50}, d = 0,02).
6.a p = 0,05
0,6153 (100); 0,7994 (200); 0,8875 (300); 0,9349 (400); 0,9610 (500);
0,9767 (600); 0,9855 (700); 0,9907 (800); 0,9943 (900); 0,9963 (1000);
0,9977 (1100); 0,9983 (1200); 0,9990 (1300); 0,9993 (1400); 0,9997 (1500); 0,9998 (1600);
0,9999 (1700); 0,9999 (1800); 0,9999 (1900); 1,0000 (2000); 1,0000 (2100); 1,0000 (2200);
1,0000 (2300);
6.b p = 0,10
0,4771 (100); 0,6460 (200); 0,7474 (300); 0,8133 (400); 0,8606 (500);
0,8960 (600); 0,9227 (700); 0,9408 (800); 0,9556 (900); 0,9649 (1000);
0,9730 (1100); 0,9799 (1200); 0,9840 (1300); 0,9876 (1400); 0,9902 (1500); 0,9925 (1600);
0,9941 (1700); 0,9956 (1800); 0,9960 (1900); 0,9969 (2000); 0,9977 (2100); 0,9979 (2200);
0,9984 (2300); 0,9986 (2400); 0,9989 (2500); 0,9992 (2600); 0,9994 (2700); 0,9995 (2800);
0,9995 (2900); 0,9997 (3000);
0,9998 (3100); 0,9998 (3200); 0,9999 (3300); 0,9999 (3400); 0,9999 (3500);
0,9999 (3600); 0,9999 (3700); 0,9999 (3800); 0,9999 (3900); 1,0000 (4000);
1,0000 (4100); 1,0000 (4200); 1,0000 (4300);
6.c p = 0,15
0,4202 (100); 0,5671 (200); 0,6637 (300); 0,7332 (400); 0,7889 (500);
0,8297 (600); 0,8610 (700); 0,8864 (800); 0,9058 (900); 0,9217 (1000);
0,9367 (1100); 0,9478 (1200); 0,9571 (1300); 0,9644 (1400); 0,9698 (1500); 0,9752 (1600);
0,9789 (1700); 0,9826 (1800); 0,9858 (1900); 0,9882 (2000); 0,9898 (2100); 0,9914 (2200);
0,9928 (2300); 0,9940 (2400); 0,9952 (2500); 0,9959 (2600); 0,9969 (2700); 0,9972 (2800);
0,9979 (2900); 0,9981 (3000);
0,9981 (3100); 0,9985 (3200); 0,9987 (3300); 0,9989 (3400); 0,9991 (3500);
0,9992 (3600); 0,9993 (3700); 0,9993 (3800); 0,9995 (3900); 0,9995 (4000);
0,9997 (4100); 0,9997 (4200); 0,9998 (4300); 0,9998 (4400); 0,9998 (4500);
6.d p = 0,20
0,3762 (100); 0,5156 (200); 0,6114 (300); 0,6815 (400); 0,7349 (500);
0,7780 (600); 0,8134 (700); 0,8403 (800); 0,8655 (900); 0,8864 (1000);
0,9024 (1100); 0,9149 (1200); 0,9281 (1300); 0,9377 (1400); 0,9465 (1500); 0,9536 (1600);
0,9603 (1700); 0,9650 (1800); 0,9696 (1900); 0,9739 (2000); 0,9776 (2100); 0,9802 (2200);
0,9832 (2300); 0,9852 (2400); 0,9873 (2500); 0,9891 (2600); 0,9907 (2700); 0,9920 (2800);
0,9930 (2900); 0,9940 (3000);
0,9946 (3100); 0,9952 (3200); 0,9959 (3300); 0,9964 (3400); 0,9968 (3500);
0,9974 (3600); 0,9978 (3700); 0,9980 (3800); 0,9983 (3900); 0,9986 (4000);
0,9985 (4100); 0,9987 (4200); 0,9990 (4300); 0,9991 (4400); 0,9992 (4500);
6.e p = 0,25
0,4357 (100); 0,5365 (200); 0,6128 (300); 0,6740 (400); 0,7227 (500);
0,7606 (600); 0,7935 (700); 0,8228 (800); 0,8470 (900); 0,8649 (1000);
0,8822 (1100); 0,8977 (1200); 0,9106 (1300); 0,9213 (1400); 0,9305 (1500); 0,9379 (1600);
0,9459 (1700); 0,9528 (1800); 0,9575 (1900); 0,9624 (2000); 0,9667 (2100); 0,9702 (2200);
0,9739 (2300); 0,9774 (2400); 0,9798 (2500); 0,9825 (2600); 0,9843 (2700); 0,9860 (2800);
0,9875 (2900); 0,9891 (3000);
0,9902 (3100); 0,9913 (3200); 0,9922 (3300); 0,9928 (3400); 0,9940 (3500);
0,9944 (3600); 0,9950 (3700); 0,9956 (3800); 0,9960 (3900); 0,9964 (4000);
0,9970 (4100); 0,9974 (4200); 0,9977 (4300); 0,9980 (4400); 0,9982 (4500);
6.f p = 0,30
0,3339 (100); 0,4576 (200); 0,5467 (300); 0,6144 (400); 0,6677 (500);
0,7140 (600); 0,7504 (700); 0,7826 (800); 0,8088 (900); 0,8319 (1000);
0,8511 (1100); 0,8685 (1200); 0,8835 (1300); 0,8967 (1400); 0,9086 (1500); 0,9197 (1600);
0,9281 (1700); 0,9359 (1800); 0,9433 (1900); 0,9496 (2000); 0,9548 (2100); 0,9600 (2200);
0,9636 (2300); 0,9671 (2400); 0,9709 (2500); 0,9739 (2600); 0,9767 (2700); 0,9793 (2800);
0,9814 (2900); 0,9832 (3000);
0,9847 (3100); 0,9861 (3200); 0,9875 (3300); 0,9889 (3400); 0,9902 (3500);
0,9913 (3600); 0,9922 (3700); 0,9931 (3800); 0,9937 (3900); 0,9946 (4000);
0,9950 (4100); 0,9954 (4200); 0,9958 (4300); 0,9962 (4400); 0,9966 (4500);
6.g p = 0,35
0,3256 (100); 0,4458 (200); 0,5320 (300); 0,6003 (400); 0,6505 (500);
0,6969 (600); 0,7320 (700); 0,7630 (800); 0,7911 (900); 0,8130 (1000);
0,8352 (1100); 0,8531 (1200); 0,8697 (1300); 0,8841 (1400); 0,8971 (1500); 0,9070 (1600);
0,9177 (1700); 0,9256 (1800); 0,9334 (1900); 0,9402 (2000); 0,9461 (2100); 0,9513 (2200);
0,9566 (2300); 0,9610 (2400); 0,9643 (2500); 0,9678 (2600); 0,9714 (2700); 0,9741 (2800);
0,9763 (2900); 0,9788 (3000);
0,9809 (3100); 0,9829 (3200); 0,9846 (3300); 0,9861 (3400); 0,9876 (3500);
0,9882 (3600); 0,9895 (3700); 0,9904 (3800); 0,9915 (3900); 0,9920 (4000);
0,9928 (4100); 0,9936 (4200); 0,9942 (4300); 0,9947 (4400); 0,9951 (4500);
6.h p = 0,40
0,3145 (100); 0,4364 (200); 0,5201 (300); 0,5867 (400); 0,6390 (500);
0,6825 (600); 0,7172 (700); 0,7510 (800); 0,7789 (900); 0,8034 (1000);
0,8243 (1100); 0,8433 (1200); 0,8594 (1300); 0,8737 (1400); 0,8873 (1500); 0,8983 (1600);
0,9084 (1700); 0,9182 (1800); 0,9262 (1900); 0,9327 (2000); 0,9392 (2100); 0,9441 (2200);
0,9495 (2300); 0,9537 (2400); 0,9584 (2500); 0,9622 (2600); 0,9654 (2700); 0,9689 (2800);
0,9717 (2900); 0,9744 (3000);
0,9772 (3100); 0,9790 (3200); 0,9806 (3300); 0,9826 (3400); 0,9842 (3500);
0,9852 (3600); 0,9867 (3700); 0,9877 (3800); 0,9888 (3900); 0,9896 (4000);
0,9908 (4100); 0,9916 (4200); 0,9926 (4300); 0,9932 (4400); 0,9939 (4500);
6.i p = 0,45
0,3120 (100); 0,4286 (200); 0,5107 (300); 0,5747 (400); 0,6287 (500);
0,6736 (600); 0,7122 (700); 0,7436 (800); 0,7723 (900); 0,7947 (1000);
0,8174 (1100); 0,8353 (1200); 0,8517 (1300); 0,8668 (1400); 0,8806 (1500); 0,8925 (1600);
0,9022 (1700); 0,9114 (1800); 0,9205 (1900); 0,9274 (2000); 0,9341 (2100); 0,9411 (2200);
0,9466 (2300); 0,9515 (2400); 0,9558 (2500); 0,9598 (2600); 0,9634 (2700); 0,9666 (2800);
0,9693 (2900); 0,9722 (3000);
0,9756 (3100); 0,9775 (3200); 0,9798 (3300); 0,9814 (3400); 0,9833 (3500);
0,9843 (3600); 0,9859 (3700); 0,9868 (3800); 0,9881 (3900); 0,9889 (4000);
0,9898 (4100); 0,9908 (4200); 0,9916 (4300); 0,9923 (4400); 0,9929 (4500);
6.j p = 0,50
0,3816 (100); 0,4771 (200); 0,5480 (300); 0,6087 (400); 0,6533 (500);
0,6944 (600); 0,7294 (700); 0,7567 (800); 0,7819 (900); 0,8051 (1000);
0,8249 (1100); 0,8427 (1200); 0,8596 (1300); 0,8735 (1400); 0,8857 (1500); 0,8966 (1600);
0,9073 (1700); 0,9162 (1800); 0,9241 (1900); 0,9322 (2000); 0,9376 (2100); 0,9433 (2200);
0,9475 (2300); 0,9525 (2400); 0,9574 (2500); 0,9622 (2600); 0,9646 (2700); 0,9678 (2800);
0,9707 (2900); 0,9733 (3000);
0,9758 (3100); 0,9775 (3200); 0,9794 (3300); 0,9812 (3400); 0,9828 (3500);
0,9853 (3600); 0,9864 (3700); 0,9874 (3800); 0,9889 (3900); 0,9898 (4000);
0,9898 (4100); 0,9908 (4200); 0,9916 (4300); 0,9924 (4400); 0,9931 (4500);
Analizând Tabelele 5 şi 6 constatăm că la o creştere liniară a volumului

n al eşantionului E nu corespunde tot o creştere liniară a indicatorului qn,p,d ce
exprimă gradul de reprezentativitate al lui E.
Astfel se observă că indicatorul qn,p,d are mai întâi o creştere foarte
bruscă, după care creşterea sa devine cu mult mai lentă, aceasta începând cu o
valoare n0 atribuită volumului eşantionului. În fapt, valoarea n0 defineşte

„volumul optim” al eşantionului E deoarece o creştere a volumului lui E peste
pragul n0 nu aduce modificări semnificative ale probabilităţilor qn,p,d .
Aspectul menţionat este sugerat sugestiv de Figura 1 unde este
(s)
reprezentat graficul funcţiei qn,p,d al cărei argument este volumul n al
eşantionului E. În reprezentarea grafică amintită, parametrii p, d, s sunt fixaţi.
(s)
Precizăm faptul că în acest caz valorile qn,p,d au fost preluate din Tabelul 5,
pentru p = 0,05, d = 0,01, s = 100.000, m = 2.000.000 .
(s)
Figura 1. Graficul estimaţiei qn,p,d în raport cu volumul n al
eşantionului
(p = 0,05, d = 0,01, s = 100000, m = 2000000; datele preluate din
Tabelul 5).
Reprezentativitatea eşantionului E
1,2
1
Probabilitatea q
0,8
0,6
0,4
0,2
0
1050
1250
1400
1500
1600
1700
1900
2150
2550
3050
3650
4750
150
250
350
450
550
650
750
900
50
Volumul n al eşantionului
Menţionăm că o reorientare spre o altă caracteristică X a populaţiei W

(de exemplu, modificarea valorii parametrului p), caracteristică în raport cu
care s-a stabilit de fapt gradul de reprezentativitate al eşantionului E, conduce
inevitabil la un alt volum optim n0 pentru E.
Această afirmaţie este justificată clar prin studierea comparativă a
datelor din Tabelele 6.a - 6.j. Astfel, trecerea la o nouă valoare a parametrului
p, 0 ≤ p ≤ 1, păstrează alura curbei din Figura 1 (mai întâi o creştere rapidă

urmată de o plafonare), fără însă ca noua curbă să se suprapună peste cea veche.
Un exemplu concludent este prezentat în Figura 2 unde sunt
(100000)
reprezentate simultan graficele funcţiilor f1 (n) = qn, 0,05, 0,02 şi f2 (n) = qn,
(100000)
0,45, 0,02 , selectarea simplu aleatoare a eşantionului E făcându-se dintr-o
populaţie de doua milioane de indivizi.
(s)
Figura 2. Graficul estimaţiei qn,p,d în funcţie de volumul n al
eşantionului atunci când caracteristica X se modifică; variante : p = 0.05, p =
0.45 (cazul m = 2000000, s = 100000,
d = 0.02; datele preluate din Tabelele 6.a şi 6.i).
Modificarea caracteristicii X
____ ( P = 0.05 ) - - - - ( P = 0.45 )
1,2
1
Probabilitatea q
0,8
0,6
0,4
0,2
0
0
0
00
00
00
00
00
00
00
00
00
00
00
00
10
40
70
10
13
16
19
22
25
28
31
34
37
40
43
Volumul n al eşantionului
(S)
ÎMBUNĂTĂŢIREA ESTIMAŢIILOR QN,P,D ALE PROBABILITĂŢII QN,P,D
Algoritmul AS ar putea fi apelat de un număr r de ori, la fiecare apelare

(s) (s)
t, 1 ≤ t ≤ r, listându-se valorile estimaţiilor qn,p,d . Vom desemna prin qn,p,d,t
(s)
valoarea qn,p,d obţinută la a t -a rulare a algoritmului AS. Bineînţeles,
(s)
estimaţiile qn,p,d,t vor fi diferite de la o apelare la alta a algoritmului AS, fapt
(s)
ilustrat în Tabelul 7 (valorile qn,p,d,t se modifică în raport cu indicele t ce dă
numărul apelării).
Vom nota prin αn,p,d,r, βn,p,d,r media, respectiv abaterea standard, a celor
(s)
r valori qn,p,d,t , 1 ≤ t ≤ r, obţinute succesiv după r rulări (apelări) ale
(s)
algoritmului AS. Vom putea evalua mărimea fluctuaţiile estimaţiilor qn,p,d,t în
raport cu diversele apelări t ale algoritmului AS prin determinarea abaterii
(s)
standard βn,p,d,r a şirului de valori qn,p,d,t , 1 ≤ t ≤ r. Aceste aspecte sunt
subliniate şi de rezultatele prezentate în Tabelele 7 şi 8 (pentru care s-au
efectuat s = 10000, respectiv s = 90000 de simulări).
Tabelul nr.7
Apelarea de r = 10 ori a algoritmului de simulare AS în vederea comparării

diverselor estimaţii qn,p,d,t , 1 ≤ t ≤ r, ale probabilităţii qn = Pr (ΛE ∈ [0,045, 0,055])
(s)
pentru eşantioane de diferite volume n (s = 10000, m = 1000000, p = 0,05, d = 0,005) .
t n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600

1 0,1832 0,3452 0,4598 0,5248 0,5988 0,6391
2 0,1813 0,3436 0,4567 0,5213 0,5867 0,6346
3 0,1848 0,3462 0,4551 0,5349 0,5968 0,6427
4 0,1783 0,3500 0,4647 0,5343 0,5885 0,6335
5 0,1791 0,3472 0,4494 0,5225 0,5938 0,6393
6 0,1740 0,3556 0,4567 0,5307 0,5974 0,6428
7 0,1852 0,3479 0,4630 0,5339 0,6003 0,6495
8 0,1849 0,3453 0,4582 0,5337 0,5919 0,6348
9 0,1809 0,3451 0,4523 0,5187 0,5872 0,6295
10 0,1827 0,3551 0,4547 0,5305 0,5870 0,6368
an,p,d,r 0,18144 0,34812 0,45706 0,52853 0,59284 0,63826
bn,p,d,r 0,003362796 0,003985173 0,004398454 0,005806901 0,005019004 0,005434556
Prin mărirea numărului s de simulări va creşte acurateţea estimaţiilor

(s) (E)
qn,p,d privind probabilitatea ca media pe eşantion p , la caracteristica X, să
aparţină intervalului [p - d, p + d].
(s)
Acest lucru este justificat şi de faptul că valorile qn,p,d sunt determinate
ca raport dintre numărul µ al „cazurilor favorabile” şi numărul s al „cazurilor
posibile” (formula (7)). Avem egalitatea qn,p,d = µ / s dacă s = ν, adică în
situaţia în care se iau în considerare toate eşantioanele E de acelaşi volum n ce
pot fi construite cu cei m indivizi din populaţia W.
Ilustrarea acestor aspecte reiese clar prin compararea Tabelelor 7 şi 8 .
O mărire a numărului s de simulări de la s = 10.000 la s = 90.000 conduce la o
micşorare (de aproximativ 3 ori) a abaterilor standard βn,p,d,r faţă de media

(s)
αn,p,d,r ale celor r estimaţii qn,p,d,t , 1 ≤ t ≤ r.
Tabelul nr.8
Apelarea de r = 10 ori a algoritmului de simulare AS în vederea comparării
diverselor estimaţii qn,p,d,t , 1 ≤ t ≤ r, ale probabilităţii qn = Pr (ΛE ∈ [0,045, 0,055])
(s)
pentru eşantioane de diferite volume n (s = 90000, m = 1000000, p = 0,05, d = 0,005)
t n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600

1 0,1802 0,3488 0,4545 0,5298 0,5942 0,6409
2 0,1794 0,3459 0,4587 0,5284 0,5915 0,6407
3 0,1786 0,3506 0,4595 0,5315 0,5924 0,6397
4 0,1803 0,3468 0,4562 0,5296 0,5901 0,6387
5 0,1818 0,3443 0,4548 0,5250 0,5892 0,6374
6 0,1806 0,3478 0,4566 0,5306 0,5934 0,6404
7 0,1804 0,3470 0,4575 0,5272 0,5918 0,6369
8 0,1821 0,3466 0,4585 0,5290 0,5920 0,6374
9 0,1817 0,3472 0,4565 0,5298 0,5939 0,6397
10 0,1794 0,3492 0,4549 0,5268 0,5887 0,6375
αn,p,d,r 0,18045 0,34742 0,45677 0,52877 0,59172 0,63893
βn,p,d,r 0,001088347 0,001692808 0,00166316 0,001853672 0,001800444 0,001458115
Remarcă. Este cunoscut următorul rezultat teoretic (Gentle, 1998;

Nelson, 1995): o mărire a numărului de simulări (independente) de un număr de
2
λ ori antrenează o creştere a acurateţii rezultatelor simulării de numai λ ori
(abaterea standard a rezultatelor se micşorează de λ ori).
Această observaţie a fost deja confirmată experimental prin rezultatele
prezentate în Tabelele 7-8 (a se compara abaterile standard βn,p,d,10 listate în
aceste tabele).
O mărire a numărului r de apelări ale Algoritmului AS va conduce în
mod evident la rezultate mai precise. În Tabelele 7 - 8 analiza era făcută pentru
r = 10 apelări ale algoritmului de simulare AS. Cu aceleaşi valori ale
parametrilor n, p, d, s reluăm această analiză, de această dată utilizându-se
rezultatele obţinute din r = 50 de rulări ale procedurii AS. Editarea sintetică a
rezultatelor astfel obţinute este prezentate în Tabelul 9 (9.a şi 9.b). O trecere de
la s = 10.000 de simulări (Tabelul 9.a) la s = 90.000 simulări (de 9 ori mai mult;
Tabelul 9.b) va antrena, din punct de vedere teoretic, o reducere a abaterii
1/2
standard de λ = 9 = 3 ori. Rezultatul teoretic menţionat este validat
experimental prin compararea valorilor βn,p,d,50 din Tabelele 9.a şi 9.b.
Tabelul nr.9
Mediile αn,p,d,r şi abaterile standard βn,p,d,r ale rezultatelor obţinute din r = 50
de rulări ale Algoritmului AS (în varianta: m = 1000000, p = 0,05, d = 0,005).
9.a Varianta s = 10.000 simulări

α, β n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600
αn,p,d,50 0,17993 0,34806 0,45624 0,52901 0,59159 0,64014
βn,p,d,50 0,00407 0,00526 0,00486 0,00515 0,00516 0,00526
9.b Varianta s = 90.000 simulări

α,β n = 100 n = 400 n = 700 n = 1000 n = 1300 n = 1600
αn,p,d,50 0,17991 0,34772 0,45604 0,52906 0,59170 0,63970
βn,p,d,50 0,00155 0,00158 0,00157 0,00208 0,00159 0,00161
CONCLUZII ŞI POSIBILE EXTENSII
Alternativa simulării stocastice

Procedura simulării stocastice poate fi adaptată cu uşurinţă şi în cazul
unor metode complexe de selectare a eşantionului E. Numai printr-un simplu
efort de programare pe calculator, fără a se face investigaţii efective „în teren”,
pot fi determinate eficienţa şi dezavantajele unei tehnici de eşantionare ce se
intenţionează a fi folosită.
Fixându-ne asupra unei proceduri de selectare a eşantionului, prin
compararea rezultatelor simulărilor stocastice, se va putea aprecia în final
dimensiunea optimă a eşantionului în raport cu resursele existente într-o situaţie
concretă.
Concluziile analizei prezentate sunt, în general, valabile şi pentru alte
tipuri de eşantioane.
În acest context, sintetizăm unele dintre rezultatele calitative ce au fost
justificate experimental:
- În cadrul procesului de eşantionare, creşterea volumului eşantionului
E afectează în mod direct gradul de reprezentativitate al acestuia. Trebuie însă
precizat că mărirea numărului indivizilor populaţiei W nu modifică
semnificativ acest grad de reprezentativitate. Ţinându-se seamă de acest ultim
aspect, cu erori neglijabile, populaţii infinite pot fi asimilate cu populaţii finite
ce au un număr relativ mare de indivizi.
- La o creştere liniară a volumului eşantionului, creşterea reprezen-
tativităţii sale nu mai este liniară. În această situaţie asistăm la o creştere a
reprezentativităţii, mai întâi după o „pantă abruptă”, urmând apoi o „pantă
deosebit de lină”. Aparent paradoxal, acest fapt ne conduce la eşantioane de
volum relativ mic (de ordinul miilor) ce sunt însă reprezentative pentru
populaţii deosebit de numeroase (de ordinul miliardelor), aspect ce a fost

validat experimental în prezentul studiu.
- Tehnica simulării stocastice nu presupune cunoştinţe matematice
deosebite sau efectuarea de raţionamente sofisticate ce conduc la calcule
complexe. În plus, algoritmul de simulare poate fi adaptat uşor diverselor
variante de lucru.
- Mărirea numărului de „simulări” afectează direct, dar nu proporţional,
acurateţea rezultatelor.
- Dintre rezultatele menţionate în această lucrare, multe au deja o
justificare teoretică. Avantajul simulării stocastice îl constituie însă ilustrarea
cantitativă a aspectelor respective.
O observaţie generală
Dacă se urmăresc comparativ rezultatele simulărilor, acestea vor fi
mereu altele datorită utilizării în simulările respective a unor şiruri diferite de
numere aleatoare. Eroarea poate fi însă controlată, ea având o interpretare
statistică.
Menţionăm faptul că rezultatele simulărilor pot fi afectate şi de erori
datorate imperfecţiunilor generatorilor de numere aleatoare ce sunt folosiţi de
diversele produse soft prezente pe piaţă.
În cazul în care se cer precizii foarte mari privind rezultatele, pe lângă
mărirea numărului de simulări, este obligatorie efectuarea unei analize
calitative a şirului de valori aleatoare produse de generatorul de numere
întâmplătoare ce va fi întrebuinţat. De regulă, un astfel de generator produce
(prin metode matematice, şi nu numai) valori pseudoaleatoare, ce sunt uniform
repartizate într-un interval (de obicei în intervalul [0, 1]; a se vedea, de
exemplu, Gentle, 1998).
Menţionăm faptul că există o mare varietate de proceduri pentru
generarea şirurilor de valori întâmplătoare ce sunt uniform repartizate pe un
interval. În acest sens, recomandăm lucrările lui Niederreiter (1995), Yarmolik
şi Demidenko (1988) în care sunt prezentate analize aprofundate privind
calităţile statistice ale numerelor pseudoaleatoare produse de diverse tipuri de
algoritmi matematici de generare a şirurilor de numere întâmplătoare.
Sugestii
Remarcăm câteva posibile extinderi ce urmează a fi abordate prin
tehnica simulării stocastice: caracteristica X nu este neapărat dihotomică şi
poate fi chiar şi o variabilă continuă, operarea simulată cu mai multe
caracteristici, influenţa unor caracteristici corelate, stabilirea gradului de eroare
impus de diferite proceduri de selectare şi precizarea eşantionului optim,
determinarea intervalelor de încredere [d1, d2] pentru o probabilitate qn, X fixată.
BIBLIOGRAFIE
Septimiu Chelcea, Cunoaşterea vieţii sociale - Chestionarul şi interviul în ancheta
sociologică, Editura Institutului Naţional de Informaţii, Bucureşti, 1996.
Floyd J. Fowler Jr., Survey research methods, Applied Social Research Methods Series, vol.
1, SAGE Publications, London, 1993.
Victor E. McGee, Principles of statistics - Traditional and bayesian, The Century
Psychology Series, New York.
James E. Gentle, Random number generation and Monte Carlo methods, Statistics and
Computing, Springer Verlag, New York, 1998.
Christian Gourieroux, Theorie des sondages, Collection „Economie et statistiques
avancées”, Economica, Paris, 1981.
Harry Joe, Multivariate dependence measures and data analysis, Computational statistics &
Data analysis, vol. 16, Nr.3, 1993.
Marius Iosifescu, Costache Moineagu, Vladimir Trebici, Emiliana Ursianu, Mică
enciclopedie de statistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Leslie Kish, Survey sampling, John Wiley & Sons, New York, 1963, (prima ediţie).
G. Klimov, Probability theory and mathematical statistics, MIR Publishers, Moscova,
1986.
V. Koroliouk, N. Portenko, A. Skorokhod, A. Tourbine, Aide-mémoire des théorie des
probabilités et de statistique mathématique, MIR, Moscova, 1983.
Barry L. Nelson, Stochastic modeling, McGraw Hill, New York, 1995.
Harald Niederreiter, Pseudorandom vector generation by the multiple-recursive matrix
method, Mathematics of Computation, 64 (1995).
Andrei Novak, Sondarea opiniei publice, Editura Studenţească, Bucureşti, 1996.
Athanasios Papoulis, Probability & Statistics, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1990.
Traian Rotariu, Petre Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura POLIROM,
Iaşi, 1997.
Des Raj, Sampling theory, TATA McGraw-Hill, Bombay, 1968.
V.N. Yarmolik, S.N. Demidenko, Generation and application of pseudorandom sequences
for random testing, John Wiley and Sons, New York, 1988.
Cătălin Zamfir (coordonator), Dimensiuni ale sărăciei.,Editura Expert, Bucureşti, 1995.
*** SPSS Base 7,5 for Windows, User’s guide, 1997.
RECENZII
O carte la finalul deceniului

POLITICI SOCIALE ÎN ROMÂNIA: 1990-19981
MARIANA STANCIU
Apărută la Editura Expert, în anul 1999, cartea reprezintă, simultan, o

reuşită a ştiinţelor sociale româneşti actuale şi un simbol al activităţii
prodigioase desfăşurate în Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, de-a lungul
unui deceniu de existenţă.
Deşi colectivul de autori este aparent numeros, reunind deopotrivă
oameni de ştiinţă şi publicişti aflaţi la apogeul afirmării lor profesionale, alături
de tineri care, cu acest prilej, şi-au realizat un prestigios debut editorial, cartea
transmite un mesaj unitar, coerent şi extrem de convingător. Întregul discurs
poartă amprenta inconfundabilă a stilului concis şi clar al coordonatorului
lucrării, care, şi de această dată, face dovada rafinamentului său ca om de
ştiinţă, publicist şi creator de şcoală, în gândirea socială din România ultimului
deceniu.
Din „Istoria proiectului” (Prefaţă) aflăm că, în fapt, această lucrare s-a
structurat, a crescut şi s-a desăvârşit în timp odată cu dezvoltarea uneia dintre
principalele direcţii de cercetare fundamentală, adoptate de ICCV încă din
primul an al înfiinţării sale. Înaintea acestei apariţii, ICCV a fost prezent
permanent în publicistica socială românească prin diverse cărţi, reviste, broşuri,
având ca obiect analiza proiectelor de acte normative, legi sau decrete privind
politicile sociale ale României din perioada de tranziţie la economia de piaţă.
Astfel, institutul editează, din anul 1990, Revista „Calitatea Vieţii – Revistă de
politici sociale” şi, cu sprijinul Centrului de Informare şi Documentare
Economică (CIDE) al Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE), o
serie de rapoarte de cercetare în „Seria: Politici Sociale”. În acelaşi scop, ICCV
a participat cu un colectiv de cercetători ştiinţifici la elaborarea „Strategiei
tranziţiei României la economia de piaţă” alături de alţi oameni de ştiinţă din
INCE, sub coordonarea academicianului Tudorel Postolache. Cu acest prilej,
ICCV a supus atenţiei publice o concepţie asupra direcţiilor şi tipurilor mari de
opţiuni în domeniul politicii sociale, prin lucrarea „Liniamente ale politicii de
protecţie socială pentru România anilor ’90”.
1
Coordonator Cătălin Zamfir.
Autori: Pavel Abraham, Sorin Cace, Adrian-Nicolae Dan, Ioan Mărginean, Luana Pop, Lucian Pop,
Marian Preda, Simona Stroie, Mihaela Teodorescu, Cristian Vlădescu, Mălina Voicu, Bogdan Voicu,
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir.

182 MARIANA STANCIU
Au urmat apoi câteva cărţi şi broşuri care puneau în dezbatere publică

diferite politici sociale sectoriale. Din acestea enumerăm: „Cartea albă a
asistenţei sociale”, o serie de dezbateri pe marginea proiectului legii ajutorului
social (1996) şi a proiectului legii pensiilor (1997), publicate în Revista
Calitatea Vieţii. În anul 1993, sub coordonarea lui Cătălin Zamfir şi Elena
Zamfir, apare cartea „Ţiganii: între ignorare şi îngrijorare”; în anul 1994, sub
coordonarea lui Ioan Mărginean apare cartea „Politica socială şi economia de
piaţă în România”; în 1995, sub coordonarea lui Cătălin Zamfir, apare cartea
„Dimensiuni ale sărăciei: România 1994”; în 1996, apare cartea „Tineretul
deceniului unu” - coordonator Ioan Mărginean. În anul 1997, sub coordonarea
lui Cătălin Zamfir, apare lucrarea „Pentru o societate centrată pe copil” (1998 –
ediţia în limba engleză), şi tot în 1997, apare lucrarea „Reforma securităţii
sociale în România - o urgenţă a viitorului apropiat” – autor Mariana Stanciu.
Urmând o direcţie de cercetare distinctă, a fost elaborată o altă lucrare
de amploare sub titlul „Politici sociale - România în context european”,
coordonator Cătălin Zamfir şi Elena Zamfir, în anul 1994 (1995 – ediţia în
limba engleză). Aceasta inventariază principalele componente ale domeniului
politicilor sociale, oferind o primă analiză a cadrului contextual românesc şi
una a celui european.
Eforturile de concepţie ale acestor lucrări au determinat, în timp,
structurarea în ICCV, a două instrumente de lucru importante pentru
monitorizarea şi analiza politicilor sociale din România: o bază de indicatori
social-economici şi o culegere, în două volume, a reglementărilor legale emise
după anul 1989.
În prezent, lucrarea „Politici sociale. România în context european” stă
la baza instituirii cursurilor de politici sociale în câteva universităţi din
România şi, alături de alte lucrări, a unor programe de master la Catedra de
asistenţă socială a Universităţii din Bucureşti.
Parcurgând cuprinsul lucrării „Politici sociale în România: 1990-1998”
şi inventariind sumar problemele abordate de colectivul de autori, reţinem ideea
că, într-adevăr, „statul bunăstării sociale s-a dezvoltat nu ca materializare a unui
proiect pe care sociologii să-l fi conceput sau schiţat, ci ca rezultat al acţiunii
actorilor politici şi a instituţiilor politice de a schimba/dezvolta colectiv şi
sistematic realitatea socială” (Argument, p.16). A releva comunităţii oamenilor
de ştiinţă şi politicienilor faptul că, în domeniul abordării politicilor sociale, o
nouă paradigmă sociologică tinde să o înlocuiască pe cea politologică, este în
sine o provocare, pe care conţinutul în ansamblu al cărţii o îndreptăţeşte şi o
susţine. Principalele secţiuni tematice ale paradigmei sociologice a politicilor
sociale care se prefigurează prin conţinutul prezentei cărţi sunt: „analiza
problemelor sociale”, „evaluarea politicilor sociale”, „proiectarea propiu-zisă a
politicilor sociale” şi „analiza empirică a mecanismelor sociale prin care
politicile sociale sunt adaptate şi schimbate”.
POLITICI SOCIALE ÎN ROMÂNIA: 1990-1998 183
În Cap. 1, denumit „Politica socială în socialism”, redactat de Elena

Zamfir şi Cătălin Zamfir, se realizează o analiză a orientării generale a politicii
sociale din epoca socialistă, relevându-se un fapt care ar putea să îi surprindă pe
unii analişti din Occident, care se străduiesc să înţeleagă realităţile est-europene
din anii comunismului. „În ciuda imaginii publice, politica socială a regimului
socialist a fost un mix de stat al bunăstării bazate pe muncă („workfare state”)
şi un stat al bunăstării în sensul celui dezvoltat în mare măsură în Occident
(„welfare state”)”.
Politica bunăstării sociale în socialism era compusă, în esenţă, dintr-o
combinaţie de măsuri universaliste, definite pe principiul cetăţeniei, cu măsuri
legate de participarea directă sau indirectă a beneficiarilor în sistemul muncii.
Marile principii care configurau politica socială în socialism erau „folosirea
integrală a forţei de muncă”, „asigurarea unei bunăstări colective relativ
omogene”, şi „instituirea unei scheme înalt comprehensive de asigurări
sociale”.
Tot în Cap. 1. se precizează cadrul social concret care explică de ce în
anii socialismului România nu dispunea de un sistem de ajutor social bazat pe
testarea mijloacelor economice ale celor aflaţi în dificultate, relevându-se
preferinţa regimului pentru oferirea de beneficii sociale universale sau
categoriale corelate cu nivelul veniturilor, şi sub condiţia prezenţei în câmpul
muncii. Accentuând „atenţia specială acordată copiilor”, autorii concluzionează
că „sistemul de securitate socială dezvoltat în regimul socialist era înalt elaborat
şi comprehensiv”, acestuia lipsindu-i doar două componente, existente în
sistemele occidentale: asigurările de şomaj şi suportul pentru un standard
minim de viaţă, bazat pe testarea veniturilor .
Autorii nu scapă din vedere nici cadrul formal al recunoaşterii şi
respectării drepturilor minorităţilor tradiţional discriminate, punctându-se
caracterul echilibrat al politicii etnice, toleranţa autorităţilor faţă de grupurile
religioase, dar menţionând şi atitudinile de ignorare generală a problemelor
comunităţii rromilor.
În ceea ce priveşte discriminarea politică, acest subiect ar fi meritat,
poate, un spaţiu mai larg şi o tratare ceva mai nuanţată. În finalul Cap.1, se
menţionează că „Aceste discriminări, fiind orientate împotriva unor segmente
de populaţie cu nivel ridicat de educaţie şi calificare, nu au dus la marginalizări
substanţiale”. O frază care ar contrazice această ultimă afirmaţie ar fi, probabil,
cel puţin la fel de îndreptăţită, judecând după volumul relativ bogat al literaturii
publicate după 1990, care susţine un astfel de punct de vedere. În fapt însă,
până în prezent nu deţinem informaţii despre existenţa vreunei evaluări
ştiinţifice, oricât de aproximative, a pierderilor de capacităţi omeneşti şi a
costurilor sociale determinate de opresiunile politice deloc subtile care s-au
produs în România, începând din anii ’40 până în 1989.
184 MARIANA STANCIU
Cap.2. al cărţii trece în revistă, succint, dinamica bunăstării în

societatea românească socialistă, pentru a releva caracteristicile punctului de
pornire spre economia de piaţă, moştenite de la vechiul regim, în anul 1989.
O atenţie deosebită este acordată ritmului de diminuare a veniturilor
reale individuale, mai ales după anul 1980, când simultan, s-a produs
diminuarea progresivă a consumului populaţiei inclusiv la bunurile alimentare
de bază. Totodată, autorii pun în lumină deteriorarea sistemului de securitate
socială, îndeosebi în anii ’80, când societatea românească a cunoscut, pe o scară
socială tot mai largă, dar nerecunoscută oficial, fenomenul şomajului. În finalul
capitolului, autorii caracterizează sintetic starea dramatică a societăţii româneşti
în ultimul deceniu al comunismului, atrăgând atenţia asupra faptului că
procesul masiv de pauperizare a populaţiei a început încă din acei ani.
Segmentul din ce în ce mai consistent al marginalizaţilor social includea
şomerii nerecunoscuţi, şi care deci, nu primeau ajutor social, familiile cu mulţi
copii ai căror părinţi erau fără slujbă ori dispuneau de un singur venit şi
tinerele familii fără locuinţă, care puteau spera din ce în ce mai puţin că vor
obţine una. Între cauzele numeroaselor probleme sociale identificate de autori,
aceştia accentuează politica pronatalistă agresivă lansată de regimul comunist
în anul 1966.
În sinteză, pe lângă o economie „iraţional dezvoltată”, regimul socialist
a mai lăsat drept moştenire şi o populaţie aflată majoritar în apropierea pragului
de sărăcie, fenomenul sărăciei devenind deosebit de accentuat în anii ’80.
Începând de la Cap. 3, până la Cap. 5 inclusiv, cartea se axează pe
prezentarea generală a politicilor sociale româneşti din perioada de tranziţie la
economia de piaţă. Faza post revoluţionară a politicilor sociale aplicate în
România a cunoscut trei etape dinstincte: „etapa reparatorie”, „etapa construirii
noului cadru legal şi instituţional al politicii sociale” şi „etapa politicilor sociale
reactive, fără concepţie, cu puternice tendinţe minimaliste” (p. 41).
Autorul (Cătălin Zamfir) trece în revistă şi analizează succint
principalele măsuri reparatorii aplicate în România după anul 1990, explicând
şi unele raţiuni de ordin politic şi social care au stat la baza acestora. Din
mulţimea măsurilor reparatorii adoptate în primii ani ’90, au fost selectate
„lichidarea rarităţii produselor”, „eliminarea şomajului nerecunoscut, mascat,
ori a diverselor forme de reducere a salariului”, „unele reduceri artificiale de
preţuri”, „importul de bunuri din Occident şi vânzarea lor la preţuri extrem de
scăzute”, „reparaţiile din sistemul salarial”, „reparaţiile acordate victimelor
politice”, „retrocedarea pământurilor prin desfiinţarea cooperativelor” ş.a.
Din cadrul etapei de „elaborare a strategiei tranziţiei şi a cadrului
legislativ şi instituţional minim”, autorul a selectat principalele momente
semnificative, subliniind elementele care atestă vocaţia occidentală a spaţiului
de reformă românesc, alături de avantajele şi dezavantajele acestui fapt, din
perspectiva evaluării corecte a alternativelor de reformă.
Construcţia instituţională a noului sistem de politică socială este

abordată prin prisma celor două obiective principale care au stat în centrul
atenţiei politicienilor români, în perioada respectivă: „stoparea ciclului
distructiv al revendicărilor/reparaţiilor caracteristic primei faze şi constituirea
unor noi forme a relaţiilor dintre Guvern/Sindicate”, şi „elaborarea unei noi
legislaţii în domeniul social şi dezvoltarea noilor instituţii”.
Cap. 5 „Politica socială efectivă în intervalul 1990-1998” ocupă un
spaţiu deosebit de larg în economia cărţii. Pornind de la afirmaţia că în perioada
de tranziţie „cheltuielile sociale ar fi trebuit să crească” (p. 65) şi argumentând
ştiinţific această afirmaţie, până în final, autorul demonstrează că „în ţara
noastră, toate transferurile sociale directe către cei aflaţi în nevoie s-au erodat
rapid după 1989, şi, în special, după 1991 nu numai în termeni absoluţi, dar şi
relativi. Această erodare a generat o creştere a polarizării sociale a populaţiei şi
explică explozia sărăciei după 1991” (p. 111). Acest capitol pune în discuţie
opţiunile politicii sociale după anul 1990, analizând dinamica şi structura
cheltuielilor sociale publice din România comparativ cu celelalte ţări aflate în
tranziţie. Deosebit de sintetic este caracterizată şi oferta de servicii sociale
(asistenţă socială, învăţământ, sănătate) şi transferurile sociale monetare directe
(asigurările sociale, suportul pentru familii şi copii, şomajul şi asistenţa
socială). Un spaţiu relativ consistent este acordat „explicaţiei opţiunilor practice
de protecţie socială care au împins procesul în sens invers”.
Cap. 6 „Bunăstarea la răscruce” (autor Cătălin Zamfir) dezbate dintr-o
perspectivă oarecum diferită aceleaşi realităţi, reuşind crearea unui palier de
analiză de o înaltă originalitate cu un conţinut de idei extrem de bogat. În
primul rând, se precizează că politica socială din România socialistă a fost de
tip european (şi nu sovietic), chiar dacă alocaţiile publice către sectorul social
erau comparabile cu cele din fostele republici sovietice; acest fapt accentuează
încă o dată vocaţia europeană a modalităţilor de intervenţie socială practicate,
vreme de mai multe decenii, în România. „Şocul tranziţiei„ a dus la paroxism
această stare de fapt, cu atât mai mult cu cât, şi în planul reformei economice,
se fac tot mai resimţite ezitările, neclarităţile, erorile şi lipsa de perspectivă a
guvernanţilor. În acest capitol, sunt dezvoltate argumente pentru afirmaţii de
genul „cele mai lovite sectoare ale economiei au fost nu rareori şi cele mai
moderne ale economiei socialiste”, sau „se acumulează probleme sociale noi”,
sau „tranziţia este caracterizată de un paradox atitudinal: adeziune ridicată la
direcţiile generale ale schimbării socio-economice, complementar cu
dezamăgirea şi încrederea scăzută în instituţiile care promovează aceste
schimbări”.
Din subcapitolul „Factori structurali ai politicii sociale” aflăm că
România „nu este o ţară tradiţional săracă, ci o ţară sărăcită brusc şi masiv”
(p.122). Tot aici este abordată şi influenţa unor instituţii internaţionale asupra
procesului de reformă din România, ca urmare a constrângerilor financiare ce
186 MARIANA STANCIU
au urmat anului 1990. Riscurile pe care le prezintă situaţia actuală din România
sunt enunţate laconic: criza financiară din perspectiva nevoilor de reformă în
sfera serviciilor sociale, cu riscul unei noi acutizări a problemelor sociale, riscul
unei cronicizări a polarizării accentuate a standardului de viaţă al populaţiei,
riscul pierderii unei părţi importante a bunurilor sociale şi culturale, şi nu în
ultimul rând, riscul erodării dramatice a încrederii populaţiei în instituţiile
politice. Potrivit autorului, decidenţii politici români au în realitate de ales între
două opţiuni limită: „o politică a bunăstării, în centrul căreia stă un parteneriat
între stat şi toţi ceilalţi actori sociali, atât la nivel naţional cât şi local, versus o
politică socială de supravieţuire centrată pe obiectivul limitat a combaterii
sărăciei” (p. 147) .
Cap. 7 „Tranziţia demografică şi problemele sociale asociate” (autor
Cătălin Zamfir) analizează, dintr-o perspectivă interdisciplinară, etapele
tranziţiei demografice – prăbuşirea natalităţii declanşată la puţin timp după
război, şocul pronatalist apărut ca urmare a aplicării politicii agresive din anul
1966, pe fondul creşterii generale a sărăciei şi etapa a treia „noua liberalizare
demografică” instituită după anul 1989. În acest context este pusă în discuţie o
ipoteză explicativă interesantă a fenomenelor demografice care au avut loc în
România după război. Un spaţiu relativ consistent este alocat descrierii
„dinamicii natalităţii la populaţia de rromi” şi „dinamicii natalităţii la câteva
culte religioase”, relevându-se faptul că, în România, „numărul de copii”
constituie un criteriu al polarizării sociale. Nu lipsesc nici consideraţiile pe
marginea „culturii natalităţii” şi a „oportunităţilor adoptării unei politici
demografice clare în România” în momentul de faţă.
De la Cap. 8 până în final, întregul spaţiu este alocat problemelor
ridicate de reforma serviciilor sociale şi de politicile sectoriale aplicate în
România în perioada de tranziţie. În acest context sunt prezente asigurările
sociale (autor Ioan Mărginean), asistenţa socială (autor Elena Zamfir, Luana
Pop), politicile de suport pentru femei (autor Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Dan
Adrian Nicolae, Sorin Cace), grupurile sociale ignorate/excluse de politicile
sociale (autor Marian Preda), serviciile medicale (autor Cristian Vlădescu),
politica salarială (autor Cătălin Zamfir), politicile de suport pentru şomeri
(autor Simona Stroie), politica de locuire (autor Dan Adrian Nicolae), politica
în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii (autor Paul Abraham) şi
politica fiscală (autor Mihaela Teodorescu, Simona Stroie).
Spre finalul cărţii (Cap. 17 şi Cap. 20) sunt analizate şi unele „tendinţe
ale politicilor de dezvoltare regională în România” (autor Lucian Pop) şi,
respectiv, „programele sociale ale partidelor politice româneşti” (autor Mălina
Voicu, Bogdan Voicu).
Demn de atenţie este şi faptul că în „Bibliografie” sunt citate
aproximativ 330 de lucrări de specialitate, semnate de autori străini sau români,
dintre care 115 au fost realizate în cadrul Institutului de Cercetare a Calităţii
Vieţii. În plus, au fost consultate documente emise de 20 de partide politice din

România.
La finalul lucrării este publicată şi o selecţie de legi, hotărâri de guvern
şi alte acte normative din domeniul social, realizată de Bogdan Voicu, Dan
Adrian Nicolae, Simona Stroie şi Mihai Gheorghiu.
Anexele finale ale cărţii mai cuprind şi o serie de tabele (23) cu
„indicatori economici”, date privind „veniturile şi cheltuielile bugetare” şi
indicatori privind „forţa de muncă, veniturile şi consumul populaţiei” pentru
România şi alte ţări aflate în tranziţie spre economia de piaţă.
ENCICLOPEDIA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI
CRISTINA HUMĂ
Editura Enciclopedică din Bucureşti a scos în luna octombrie a anului

1998, în condiţii grafice deosebite, cel de-al treilea volum al „Enciclopediei
geografice a României”. Lucrarea, al cărei autor este Dan Ghinea, redactor la
aceeaşi editură, completează informaţia despre România conţinută de unele
scrieri anterioare, precum „Micul dicţionar enciclopedic” sau „Dicţionar
enciclopedic”.
Cele trei volume care alcătuiesc această enciclopedie sintetizează un
cuprinzător şi variat material cu caracter documentar, oferind cititorilor un
complex volum de informaţii.
Structurată alfabetic (vol. I A-G, vol. II H-P, vol. III R-Z), lucrarea, de
mare întindere - 1460 de pagini -, conţine informaţii de tip enciclopedic,
organizate metodic pe baza unor criterii precis definite.
Aproape 5000 de termeni acoperă un câmp larg privind problematica
geografică, istorică, statistică etc., referitoare la unităţile de relief (munţi,
dealuri, câmpii, depresiuni intramontane şi subcarpatice), hidrografie (râuri a
căror lungime depăşeşte 50 km, principalele lacuri naturale şi antropice), dar şi
unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune).
Articolele consacrate cadrului natural conţin informaţii asupra unor
elemente fizico-geografice, cum ar fi: aşezarea acestora, limitele, suprafaţa,
înălţimea sau adâncimea etc.
Cât priveşte reţeaua de localităţi, fac obiectul prezentării numai oraşele
şi comunele, satele nefiind tratate în articole de sine stătătoare. Se dau date utile
privitoare la poziţie şi legăturile acestora în teritoriu, la populaţie (număr,
densitate şi structura pe sexe), la resurse naturale şi activităţi economice, la
evoluţia istorică, la cultură, artă, turism etc. Se cuvine să subliniem faptul că
autorul a adus, pentru ultimul volum (literele R-Z), cele mai noi date
demografice, care includ anul 1997.
În cadrul lucrării, un spaţiu amplu (aproximativ 100 de pagini) este
dedicat oraşului Bucureşti, capitala României, care are statut de unitate
administrativă aparte (asemănător judeţului). Importanţa care se acordă acestui
oraş este corespunzătoare rolului său ca cel mai mare şi mai însemnat centru
politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-ştiinţific, de învăţământ,
de transport, informaţional, sportiv şi turistic al ţării.
Spaţiile alocate celorlalte unităţi administrative (judeţe, municipii, oraşe
şi comune) sunt în concordanţă cu mărimea şi importanţa lor. În plus,
descrierea fiecărui judeţ este însoţită de o hartă (din păcate, la o scară destul de
190 CRISTINA HUMĂ
redusă) care încearcă să faciliteze orientarea spaţială a cititorului şi descifrarea

informaţiei, privind marile unităţi de relief din cuprinsul acestuia, principalele
râuri, căile de comunicaţie şi reţeaua de localităţi la care se face referire în
lucrare.
Valoarea lucrării este amplificată de faptul că autorul pune la dispoziţia
cititorilor, pentru fiecare judeţ, o listă actualizată, ce cuprinde, în ordine
alfabetică, structura administrativă, respectiv municipii, oraşe şi comune, iar în
cadrul acestora din urmă, şi satele componente.
Prin cantitatea bogată şi variată de date conţinute, „Enciclopedia
geografică a României” se constituie într-o bază de documentare, accesibilă
unui public larg. Astfel, pentru cititorul de rând, lucrarea este mai mult decât o
simplă călăuză, care îi înlesneşte cunoaşterea numeroaselor aspecte referitoare
la ţara noastră, oferind totodată o sumedenie de informaţii utile, inclusiv codul
poştal. În acelaşi timp, enciclopedia poate servi ca instrument de lucru pentru
specialiştii preocupaţi de studiul populaţiei şi aşezărilor omeneşti, respectiv
sociologi, arhitecţi, istorici, geografi.

CV 1 2 1999

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CV 1 2 1999

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROBLEME ŞI POLITICI SOCIALE

FACTORI CE AFECTEAZĂ STABILITATEA

Cercetarea empirică, pe care se bazează acest studiu presupune că,

CÂTEVA TEORII REFERITOARE LA FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ

Există importanţi factori macroscopici care ne dezvăluie fragilitatea

Gradul de compatibilitate dintre parteneri

CALITATEA VIEŢII, anul 10, nr.1-2/1999, p. 3-41

Aceste dimensiuni se reflectă concret în viaţa de familie, influenţând

Teoria schimbului psiho-social

Socializarea în familia de origine

de altă parte, relaţiile între sentimentele şi gândurile lor latente. Dificultăţile

beneficiile sau câştigurile şi costurile sau pierderile suferite – un fel de bilanţ,

ataşamentul reciproc este slab şi în care soţii au tendinţa de a se jigni unul pe

• Astfel, bărbaţii care, înainte de căsătorie, au avut relaţii sexuale cu

În ceea ce priveşte copiii, toate studiile indică o corelaţie pozitivă între

Evoluţia relaţiei de cuplu

Probleme personale actuale

Beneficiind de literatura prezentată sumar la capitolul anterior, am

O cercetare exploratorie şi comparativă

Potrivit acestor date, rata divorţialităţii în municipiul Bucureşti este de

Fiecare subeşantion are o compoziţie echilibrată din punctul de vedere

Structura eşantionului realizat

sex - stare civilă Divorţaţi căsătoriţi Total

Gradul iniţial de compatibilitate

Diferenţa de vârstă , în general, nu contează

Prin urmare, diferenţa de vârstă dintre soţi nu este relevantă pentru

Diferenţele de nivel de şcolaritate şi de standard material

Riscul disoluţiei cuplului sporeşte atunci când soţia obţine

Socializarea în familia de origine

Divorţul părinţilor creşte probabilitatea divorţului copiilor

Aceste rezultate confirmă ipoteza referitoare la influenţa experienţei de

Conflictele cu tatăl marchează în mai mare măsură

Importanţa iubirii în familia de origine

Persoane divorţate Persoane

Situaţiile discutate la subpunctele anterioare conturează imaginea a

Experienţele relaţionale premaritale

„Aţi avut relaţii sexuale înainte de căsătorie?”

Persoane divorţate (%) Persoane căsătorite

Această diferenţă indică, probabil, o corelaţie între un comportament

Din tabelul de mai sus se poate trage concluzia că ceea ce induce

Există persoane predispuse la divorţuri repetate, indiferent

două subeşantioane ale cercetării noastre este semnificativă (probabilitate de

Frecvenţa unor caracteristici în subeşantionul persoanelor divorţate de două ori şi în rândul

Variabila Ponderea în rândul Ponderea în rândul

Relaţiile cu familiile de origine

societăţii româneşti determină, chiar dacă indirect, o menţinere a importanţei

Persoane divorţate Persoane căsătorite

Diferenţele vizibile dintre cele două subeşantioane sunt semnificative

b) au ales partenerul de viaţă pentru a-şi contraria părinţii sau pentru a

Experienţa coabitării intergeneraţionale

Persoane divorţate Persoane căsătorite

Prin urmare, deşi confruntate cu aceeaşi situaţie, cuplurile stabile şi cele

Evoluţia relaţiei de cuplu

Vârsta la care are loc căsătoria nu este importantă

Primii doi ani de căsătorie reprezintă perioada de risc maxim

3,5 durata casatoriei in ani

Prezenţa copiilor favorizează stabilitatea?

Variaţia numărului de copii în familie în funcţie de

Număr de copii în cazul respondenţilor în cazul respondenţilor

Se poate observa că numai 8% dintre subiecţii căsătoriţi nu au copii, în

Persoane divorţate (%) Persoane

Prin urmare, dimensiunea redusă a veniturilor reprezintă un factor de

Bunurile de folosinţă îndelungată