DESCRIEREA UNEI PERSOANE/PERSONAJ

Sofus, băiatul
Ce m-a fermecat dintru început a fost privirea: doi ochi de un negru lucios,
rotunzi și calzi, ca niște picături de petrol, se fixau asupra mea într-o încercare domoală
de a fura câteva mângâieri. Coloritul blănii (părului), mai ciudat și mai eterogen decât
cea mai stridentă cromatic specie de papagal, mi-a creat impresia, inițial, că am în
față-mi o farsă a naturii. Ulterior, nuanțele s-au îmbinat, rezultând un cenușiu închis cu
inflexiuni sidefii. Dar ceea ce e cu adevărat surprinzător la acest animăluț nu se vede cu
ochiul liber: firea sa îmbină vioiciunea, pofta de viață și veselia unui câine (sau scrii ce
animal ai ales) cu agresivitatea specifică unei dihanii și cu blândețea unui zefir ce adie
la sfârșitul unei zile toride de vară la malul mării.
Chiar și acum, după trei ani de conviețuire, nu mi se șterge din minte ziua când
destinul mi l-a scos în cale pe ........(îi scrii numele), un cățel (girafă, elefant etc): o zi
magică, ce mi-a demonstrat că, uneori, un animal poate fi un profesor desăvârșit la
disciplina ,,emoții” (nu ,,de toamnă”, vorba poetului, ci ,,de prieten”).

COMPUNERE – PEISAJ MONTAN (primăvara)

Natura oferă fiinţei umane numeroase prilejuri pentru desfătarea spiritului.

Contemplarea unui⁄unei ..... primăvara/................. reprezintă un moment unic, când
fiecare conştientizează unicitatea şi frumuseţea inegalabilă a spectacolului oferit de
natură.
În luna ....a anului trecut, aflându-mă în apropierea muntelui .........., am fost uluit de
peisajul ce se înfăţişa înaintea ochilor. O potecă şerpuia agale prin coloşii de stâncă, de-
a lungul unui pârâu învolburat, ce se căznea să-şi facă drum prin grămezile de pietre
cenuşii. De jos, ............... (Ceahlăul) părea un uriaş de poveste, înveşmântat în mantia de
un verde întunecat a pădurii de brazi. Zburătoarele codrului, al căror colorit rivaliza cu
paleta cromatică din tablourile lui Monet, umpleau cu trilurile lor cristaline vuietul
înfundat al apei. Ici-colo, firave fâşii de lumină răzbăteau anevoie prin întunecimea
pădurii şi, din cânnd în când, ţipătul şuierat al unui uliu spărgea întreaga armonie,
prevestind sfârşitul vreunei biete veveriţe.
Privirea-mi se opri apoi asupra albului imaculat al zăpezilor ce încoronau piscul
şi o nostalgie a depărtărilor mă cutremură... Adierea vântului mă trezi din reverie, însă
am rămas multă vreme nedumerit, întrebându-mă ce alte minuni se ascund prin
măruntaiele tainice ale muntelui...