1.1.

Judecătorul de instrucţie – esenţa şi importanţa instituţiei

La momentul actual, constituţional, sunt consacrate principiile privind separarea puterilor în

legislativă, executivă şi judecătorească, privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea
judecătorilor, privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a
competenţei acestora şi procedurii de judecată. Aceste principii definesc statutul juridic al
judecătorului, în cazul nostru al judecătorului de instrucţie, şi consacră justiţia ca o ramură a puterii
de stat independentă şi imparţială.
În Constituţia RM, Cap.IX este consacrat „Autorităţii judecătoreşti”, iar Secţiunea I
„Instanţele judecătoreşti” se referă la înfăptuirea justiţiei numai de instanţele judecătoreşti, la
statutul judecătorilor, la caracterul public al dezbaterilor judiciare, limba de procedură şi dreptul
la interpret, folosirea căilor de atac, caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti definitive,
resursele financiare ale instanţelor, indemnizaţia şi alte drepturi ale judecătorilor [1].
În înţelesul uzual al termenului, judecătorul este acel funcţionar de stat, numit sau ales, care
soluţionează pe calea justiţiei procesele prin pronunţarea unei hotărâri sau acel magistrat care,
potrivit legii, are atribuţii de a soluţiona cauze penale, civile şi administrative în cadrul unei
instanţe judecătoreşti.
În literatura juridică mai puţin recentă, s-a considerat că “într-un sens larg, prin judecător se
înţelege oricine hotărăşte în cauza altora…; într-un sens mai restrâns, prin judecător se înţelege
funcţionarul public investit cu funcţiunea jurisdicţională…; în sensul cel mai restrâns posibil, prin
judecător se înţelege numai acea persoană care în baza dispoziţiunilor procedurii civile este
chemată a da dreptate…”, ori că slujba de judecător poate fi închipuită ca o meserie, ca o vocaţie.
Mai recent, s-a apreciat că judecătorul este “personajul cheie al statului de drept”, că “judecătorul
în statul de drept devine o figură centrală care poate să asigure domnia şi echilibrul legii”, după
cum s-a remarcat şi faptul că nu persoana judecătorului trebuie plasată central, ci funcţia acestuia
[18, p. 119].
La art 6, pct. 23 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Partea generală) nr.
122-XV din 14.03.2003, este dată definiţia noţiunii de judecător. Astfel, în temeiul normei legale,
judecător este un jurist licenţiat, numit în funcţie în modul stabilit de lege, autorizat să judece cauze
aduse în faţa instanţei de judecată. Iar conform art 6, pct. 24 din Codul de procedură penală al
Republicii Moldova (Partea generală) nr. 122-XV din 14.03.2003, judecător de instrucţie este acel
judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de control judiciar asupra
acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale [2].
După cum ne menţionează autorul Carajeleascov C., judecătorul de instrucţie reprezintă un
garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, de altfel acest subiect
este abilitat să vegheze legalitatea acţiunilor procesuale în cadrul procesului penal deţinând
pârghiile necesare stabilirii necesităţii şi proporţionalităţii acţiunii admisibile în raport cu
restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale a persoanei concrete în cauza distinctă [10, p.
36].
Referitor la această afirmaţie, completăm prin următoarele: ’’procesul penal în RM se
desfăşoară conform prevederilor constituţionale, legislative, principiilor dreptului internaţional în
privinţa drepturilor omului, reiterăm că judecătorul de instrucţie deţine un rol primordial în cadrul
procesului penal, fiind subiectul ce asigură controlul judecătoresc în cadrul urmăririi penale.
Importanţa respectării principiilor dreptului internaţional se transpune prin garantarea drepturilor
omului, de altfel statul având obligaţia de a-şi proteja cetăţenii faţă de abuzuri şi ingerinţe, inclusiv
din partea judecătorului de instrucţie’’.
Autorul Dolea Igor abordează rolul judecătorului de instrucţie din perspective principiului
proporţionalităţii [13, p. 99]. Astfel, el menţionează că proporţionalitatea trebuie respectată, luând
în consideraţie atât persoana, circumstanţele faptei, cât şi cumulul de factori care pot avea impact
asupra desfăşurării procesului penal. În probatoriu proporţionalitatea se manifestă în situaţia
aplicării procedeelor probatorii care aduc anumite limitări libertăţii individuale. În aceste cazuri
legiuitorul a pus în sarcina altui subiect, decât cel care efectuează urmărirea penală, adică
judecătorului de instrucţie, determinarea proporţionalităţii între fapta comisă şi libertatea restrânsă
în urma procedeului probatoriu.
Importanţa judecătorului de instrucţie rezidă din faptul că acesta este persoana învestită cu
atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută în baza legii. Judecătorii de instrucţie sînt
independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii. Judecătorii de instrucţie iau decizii
în mod independent şi imparţial şi acţionează fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni,
ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, inclusiv judiciare.
Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale a
judecătorului.
Alţi autori, români, ne menţionează că în activitatea de exercitare a justiţiei, cunoaşterea
normelor materiale şi procesuale şi a jurisprudenţei internaţionale şi naţionale, deşi este o condiţie
imperativă, nu este una suficientă. Judecătorului de instrucţie îi sunt înaintate cele mai înalte
exigenţe de moralitate. În special, acestea se referă la prioritatea îndatoririlor judecătoreşti faţă de
orice alte activităţi ale judecătorului de instrucţie; înalta responsabilitate şi conştiinţă ale
judecătorului; asigurarea calităţii actului de justiţie [9, p. 88].
Conform Legii nr.126 din 09.06.2016 de completare a Legii privind organizarea
judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.1995, din rîndul judecătorilor instanţei judecătoreşti se
numesc judecătorii care vor exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie [5]. Judecătorul de
instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimţămîntul acestuia, la
propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti, din rîndul judecătorilor care au activat în funcţia
de judecător cel puţin 3 ani, pentru un mandat de 3 ani, fără posibilitatea de a exercita două mandate
consecutive.
În continuare, v-om aminti că din anul 2003, în fiecare judecătorie din Republica Moldova,
cu excepţia celor specializate, există judecători de instrucţie. Astfel, noul CPP adoptat la 14 martie
2003 a extins aria de control judiciar a urmăririi penale şi a introdus instituţia judecătorului de
instrucţie în cadrul judecătoriilor, ca organ judiciar separat cu atribuţii proprii în desfăşurarea
procesului penal în faza de urmărire penală. Prin Legea nr. 205, din 29 mai 2003, cu privire la
punerea în aplicare a noului CPP, s-a dispus ca atribuţiile judecătorului de instrucţie să fie
exercitate de către judecătorii din judecătoriile respective până la introducerea funcţiei de judecător
de instrucţie, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2004. Aceeaşi lege a stabilit că, în acest scop, statele
de personal ale judecătoriilor urmau să fie completate cu 44 de unităţi de judecători de instrucţie.
De la bun început, judecătorii de instrucţie au fost creaţi ca o categorie separată de judecători,
cu criterii specifice de numire în funcţie. Ei au fost numiţi pentru un mandat nelimitat în timp. Ca
urmare a cerinţelor pentru numire în funcţie, în noiembrie 2013, 87% din judecătorii de instrucţie
erau foşti procurori sau ofiţeri de urmărire penală.
Prin Legea nr. 153, din 5 iulie 2012, care a intrat în vigoare la 31 august 2012, a fost
prevăzută evaluarea activităţii tuturor judecătorilor de instrucţie, instruirea acestora la Institutul
Naţional al Justiţiei (INJ) şi incorporarea judecătorilor de instrucţie care au fost evaluaţi cu succes
în corpul judecătorilor de drept comun. Legea mai prevede exercitarea temporară a atribuţiilor
judecătorului de instrucţie de către judecători de drept comun desemnaţi de CSM.
În Republica Moldova este instituită regula conform căreia, înainte de a începe exercitarea
atribuţiilor judecătorului de instrucţie, judecătorul urmează cursuri de formare în baza unui
program special, coordonat cu Consiliul Superior al Magistraturii, în modul stabilit de lege.
Volumul de lucru al judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie va fi
diminuat gradual în modul reglementat de Consiliul Superior al Magistraturii.
Astfel, în temeiul Hotărîrii Consiliului Superior al Magistraturii nr.145/6 din 12 februarie
2013, la numirea unui judecător de drept comun pentru exercitarea atribuţiilor de judecător de
instrucţie urmează a fi respectate următoarele condiţii:
- consimţămîntul;
- evaluarea performanţelor;
- prezentarea preşedintelui instanţei de judecată privind numirea unui sau a mai multor
judecători de drept comun pentru exercitarea atribuţiilor de judecător de instrucţie;
 - să activeze minimum 3 ani în funcţie de judecător. În anumite cazuri justificate termenul
de 3 ani poate fi redus.
Atribuţiile de judecător de instrucţie vor fi exercitate de către judecătorul de drept comun
desemnat prin hotărîrea Consiliului Superior al Magistraturii pe un termen de pînă la 3 ani.
Potrivit Regulamentului, CSM va numi judecătorul care va exercita atribuţiile judecătorului
de instrucţie la propunerea preşedintelui instanţei de judecată, pe un termen de până la trei ani.
Termenul minim de numire în funcţie nu a fost stabilit.
Spre deosebire de situaţia de până la reformă, când judecătorii de instrucţie nu aveau un
mandat limitat în timp, pct. 3 al Regulamentului CSM menţionează că atribuţiile de judecător de
instrucţie vor fi exercitate pe un termen de până la trei ani. Regulamentul nu menţionează totuşi
care este perioada minimă pentru care un judecător poate fi numit pentru exercitarea atribuţiilor
judecătorului de instrucţie. Regulamentul nu menţionează nici dacă desemnarea judecătorilor de
instrucţie ar trebui să aibă loc până la sfârşitul anului sau cu un anumit interval de timp până la
preluarea noilor atribuţii. Regulamentul nu menţionează nici cum are loc tranziţia de la exercitarea
atribuţiilor de judecător de drept comun la cele de judecător de instrucţie, având în vedere că
judecătorul de instrucţie trebuie să ia deciziile în cel mult câteva zile, iar dosarele primite anterior
în calitate de judecător de drept comun sunt examinate, de regulă, timp de câteva luni. Aceasta ar
putea genera o sarcină foarte mare de lucru în primele luni de exercitare a atribuţiilor judecătorului
de instrucţie.
În concluzie v-om menţiona că de la crearea instituţiei judecătorului de instrucţie în anul
2003, numărul judecătorilor de instrucţie nu s-a schimbat substanţial, în pofida creşterii volumului
de muncă al judecătorilor de instrucţie. Din anul 2006 şi până în anul 2017, numărul cauzelor
examinate de judecătorii de instrucţie s-a dublat.