Sunteți pe pagina 1din 7

Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării

Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea de Fizică, Matematică şi Tehnologii Informaţionale

Referat
TEMA: „Istoria rezolvării ecuaţiilor”

A verificat M. Ciobanu
academician

A efectuat stud. gr. 41 M


Renchez Natalia

Chişinău 2019
Matematica este o permanenţă în viaţa noastră, în conversaţiile noastre, toate
obiectele care ne atrag atenţia îşi exprimă funcţia sau frumuseţea prin forme, volume,
proporţii. În matematică găsim mereu combinări neaşteptate şi ingenioase de idei, de
adevăruri, de rezultate. Matematica a pătruns ca aerul în toate formele vieţiimoderne.
De la problemele practice cu primele numere inventate de omul primitiv, printr-o
dezvoltare progresivă s-a ajuns la formularea şi rezolvarea unor probleme de natură
abstractă, teoretică, matematica devenind, după cum spunea Gauss, regina ştiinţelor.
În dezvoltarea istorică a matematicii, după numere, egalităţile constituie una din
primele cuceriri ale acestei ştiinţe. Ele apar la egipteni (aşa cum atestă Papirusul lui Ahmes)
cu 2000de ani î.e.n..Babilonienii, deşi nu foloseau simboluri algebrice, rezolvau totuşi
probleme algebrice, prin procedeul introducerii unei necunoscuteajutătoare.
Termenul de ecuaţie – egalitatea între două expresii, conţinând elemente de aceeaşi
natură, dintre care unele sunt cunoscute, iar altele necunoscute, adevărată numai atunci când
elementele necunoscute sunt înlocuite cu anumite elemente numite soluţii – a fost folosit
iniţial de către L. Fibonacci.
Ecuaţia algebrică este ecuaţia ce poate fi adusă la forma P = 0 , unde P este un polinom
cu una sau mai multe nedeterminate, care sunt necunoscutele ecuaţiei.
În secolul al IX-lea, Muhammed al-Horezmi, în lucrarea sa ,,Carte scurtă despre
calculul al-djabr şi al-mukabala”, a făcut o clasificare a ecuaţiilor şi le-a rezolvat, folosind
cele două operaţii, al-djabr (trecerea termenilor cu semn schimbat dintr-un membru în altul)
şi al- mukabala (reducerea termenilor asemenea), operaţii fundamentale pe atunci în
rezolvarea ecuaţiei de gradul I şi II. Până în secolul al XVI-lea, problema rezolvării
ecuaţiilor algebrice apărea ca ceva foarte complicat, rezolvarea lor ducând la alte numer
enecunoscute. Chiar ecuaţia de gradul I ducea la efectuarea unei împărţiri considerată ca o
operaţie foarte grea. Şi mai anevoioasă a fost rezolvarea ecuaţiei de gradul II, ce necesită o
extragere de rădăcină pătrată.
Începând cu secolul al XVI-lea, a crescut interesul europenilor pentru găsirea unor
metode generale de rezolvare a ecuaţiilor algebrice. Rezolvarea ecuaţiilor algebrice de grad
mai mare sau egal cu 5 a fost mereu în atenţia matematicienilor, dar abia la începutul
secolului al XIX-lea a fost demonstrată de către Abel şi Ruffini imposibilitatea găsirii unor
formule de rezolvare pentru ecuaţiile de grad mai mare sau egal cu5.
Ecuaţiile algebrice cu o singură necunoscută reprezintă astăzi un domeniu de mare
importanţă. În toate ramurile ştiinţei şi tehnicii ne întâlnim cu ecuaţii algebrice de diferite
tipuri.
La început, în antichitate, ecuaţiile algebrice nu constituiau un domeniu demn de
atenţia învăţaţilor vremii. Ecuaţiile apăreau în schimb în diverse probleme de geometrie,
mecanică, astronomie. Apoi, în mod neaşteptat, algebra, care la prima vedere pare atât de
aridă, a oferit palpitante aventuri, în special în domeniul acesta, al rezolvării ecuaţiilor
algebrice. Papirusurile egiptene, care datează din antichitate, conţin un numărde 110
probleme de matematică, printre ele fiind şi unele care conduceau la ecuaţii de gradu lI.
Mergînd mai departe, babilonienii acordau o atenţie mai mare ecuaţiilor. Astfel una
din problemele babiloniene conducea la ecuaţia

1 𝑎 𝑎 2
𝑥+ = 𝑎, 𝑐𝑢 𝑠𝑜𝑙𝑢ţ𝑖𝑎 𝑥 = + √( ) − 1
𝑥 2 2

Esteimportantsăsubliniemfaptulcăacesteproblemeerauformulateîncuvinteşicăde cele
mai multe ori, rezultatele erau date fără explicaţii. Istoricii de mai târziu au încercat să
reconstituiemoduldegândireşisăredeaîntr-oformăcunoscutănouăsoluţiiledateproblemelor
respective.
Babilonieniis-aumaiîntâlnitşicuproblemecareconduceaulaecuaţiidegradmaimare,cadeexemplu

x 3 +x 2 =a.Pentruasuplinilipsauneiformule,eialcătuiautabelecuajutorul cărora aproximau pe x .


În acele timpuri, un rol deosebit în dezvoltarea matematicii l-au avut matematicienii
şi filozofii Greciei antice. Ei au făcut o descoperire foarte importantă, şi anume
descoperireaincomensurabilităţii, adică a imposibilităţii de a exprima raportul a două
segmente oarecare printr-un raport de numere intregi. Pentru a evita aceste cazuri neplăcute
a luat fiinţă ,,algebra
geometrică”.AceastafurnizacăilederezolvarealediferitelorecuaţiiliniaresaudegradulIIcuo
singurănecunoscută.
Problemaecuaţiilorrămâneatotuşiomarenecunoscută:pelângălimiteledecunoaştere,
maiexistauşigreutăţilecreatedelipsauneisimbolizăriadecvate,lipsăcareobligaformularea,,verba
lă” a problemelor respective.
Matematica datorează lui Diofant din Alexandria1 (sec. III d. Hr.) prima încercare
sistematicădefolosireauneinotaţiiialgebriceconsecvente.În,,Aritmetica”sa,elseconsacraîn
moddeosebitstudiuluiecuaţiilordiofantice,adicăaecuaţiilornedefinitecudouănecunoscuteşi de
diferiteordine.
Înceeacepriveşteecuaţiilecuosingurănecunoscută,Diofantconsideraecuaţiilede

gradulIşiIIşinumaiosingurăecuaţiedegradulIIIşianume:x 3+3x-3x 2-4=x 2+2x.


Să trecem acum pe alte meleaguri. În îndepărtata Chină, matematicienii s-au ocupat
înmod preferenţial de rezolvarea ecuaţiilor algebrice. Matematicienii chinezi inventează şi
perfecţionează o metodă rapidă de extragere a rădăcinilor de diferire ordine, metodă pe care
au aplicat-ointensivlarezolvareaecuaţiilor.Eiaduccontribuţiiînsemnateînacestdomeniu,deşiei
n-au căutat formule generale pentru ecuaţiile de ordin superior. Metodele lor decalcul erau
suficient de bune în cazul ecuaţiilor ,,incomode” şi, spre deosebire de metodele ,,prin
radicali”, ele se puteau aplica la ecuaţii de oriceordin.
Trebuie spus că matematicienii chinezi rezolvau curent ecuaţiile de gradul I şi II,
precum şi ecuaţii binome de gradul III, şi reuşiseră să inventeze substituţiile pe care azi le
cunoaştem sub numele lui Horner, şi anume x = ky şi y = p z, cu ajutorul cărora se
transformă în mod convenabil ecuaţiile de ordin superior.
Urmărind firul roşu al rezolvării ecuaţiilor, poposim acum pe meleagurile Orientului
arabo-persan.Orientulajucatunrolînsemnatîndezvoltareamatematicii.Înafarădecontribuţia
învăţaţilorarabi,persani,uzbecietc.înacestdomeniu,eiauavutomisiuneistorică,pentrucăau
păstratşitransmismaideparteîntimp,cuceririleştiinţificealelumiiantice.
Rolul învăţaţilor din ţările arabe în dezvoltarea algebrei a fost deosebit. În această
ordine de idei este bine să amintim că termenul de „algebră” provine din limba arabă. Al-
Horezmi, unul din învăţaţii privilegiaţi din Academia lui al-Mamun , a scris o lucrare
intitulată„Al kitab al-muhtasar fi hisab al-djabr va-l-mukabala” în care apare pentru prima
oară cuvântul algebră.
Omar Khayyam2 (1048-1131), probabil cea mai strălucită minte a lumii orientului
din acele vremuri, întrebuinţa în mod curent denumirea ,,al-djabr” pentru întreaga disciplină
a ecuaţiilor. El a elaborat o adevărată teorie despre ecuaţiile de gradul III şi face pentru
prima oară aluzia că ecuaţiil ede gradul III nu se pot rezolva în general cu ajutorul riglei şi
compasului. Abia în 1637, René Descartes reafirmă din nou această idee, pe care abia două
secole mai târziu, tot un matematician francez, P.L.Vantzel, reuşeşte să o demonstreze în
mod riguros. În afară de aceeasta, Khayyam îşi pune problema rezolvării ecuaţiei de gradul
III în mod asemănător ecuaţiei de gradul II (deciprinradicali),dar nu reuşeşte acest lucru.
El însă realizează o clasificare a ecuaţiilor, construcţia geometrică a rădăcinilor şi
determinareanumăruluişialimitelorsoluţiilorpozitive.IatăunexempludeecuaţiedegradulIII,rezo
lvată de Khayyam cu ajutorul metodelor geometrice:
x3+ p2y = p2q .El se foloseşte de cercul x2+ y2 = qx şi de parabola x2=pype care le scrim
𝑝 𝑥 𝑥 𝑦 𝑝2 𝑥
sub forma = 𝑦 ş𝑖 = 𝑦−𝑥 𝑑𝑒 𝑢𝑛𝑑𝑒 = 𝑞−𝑥 𝑠𝑎𝑢 p2(q – x) = x3sau x3+ p2x = p2q. Punctul
𝑥 𝑦 𝑥2

de intersecţie a celor două curbe dă soluţia pozitivă a ecuaţiei.


Nici cei ce au urmat lui Omar Khayyam, o bună bucată de vreme nu au reuşit să
ajungă la o rezolvare completă a ecuaţiei de gradul III. S-au rezolvat enorm de multe cazuri
particulare, s-au dat numeroase şi ingenioase soluţii geometrice.Totuşi, nu aceasta era ceea
ce se dorea; atracţia unei formule generale era din ce în ce mai puternică.
Trecerea timpului ne poartă acum paşii spre Italia medievală a începutului de secol
al XVI-lea. Este epoca în care spiritul creator al omului cunoaşte o descătuşare de mari
proporţii. În această perioadă are loc şi rezolvarea prin radicali a ecuaţiei generale de gradul
III.Iată cum s-au petrecut lucrurile. Scipione del Ferro (1456-1526), profesor la Universitatea
din Bologna, reuşeşte între anii 1500-1515 să găsească regula generală de rezolvare algebrică

a ecuaţiei x 3 + px = q . Însă el nu divulgă metoda. Numai doi oameni au avut acces la secretul
său: ginerele şi succesorul său la catreda de matematici Annibale della Nave, şi un elev de-al
său, Antonio Maria Fior. Ultimul reţine descoperirea lui Scipione del Ferrro în aşteptarea unei
ocazii care să o pună învaloare.

În bătălia pentru soluţia generală, intră Niccolo Fontana zis Tartaglia (1500-1557),
matematician extrem de talentat al epocii respective.În anul 1530, Zuanne de Tonini da Coi,
de asemenea matematician al vremii, propunelumii matematice de atunci rezolvarea unor

ecuaţii particulare de tipul x 3 + px = q, x 3 + px = q, x 3 + px = q.


Tartagliarezolvăîntimprecordacesteproblemeşiafirmăcăagăsitşisoluţiagenerală. La
auzul acestor afirmaţii, Antonio Fior crede că a găsit momentul să îşi consacre gloria prin
formuleleluidelFerro.Caurmare,înanul1535elprovoacăpeTartaglialaomaredispută,trimiţîndu

– i spre rezolvare ecuaţii de tipul x 3 + px = q, x3 + px = q, x 3 + px = q, pe care însă


Fior nu mai este capabil să le rezolve. Tartaglia afirmă acum că a găsit procedeul general de
rezolvare a ecuaţiilor de gradul III.
Înacestemomente,intrăînscenăGirolamoCardano3(1501-1576),spiritenciclopedicşi
matematiciandegeniualepocii.ÎnperioadadisputelorpublicedintreTartagliaşiFior,Cardano
lucra la un tratat imens de matematică numit ,,Ars Magna”, care a apărut în 1545. În 1539,
Cardano încearcă să-l convingă pe Tartaglia să-i comunice metoda de rezolvare pentru a o
include în ,,Ars Magna”. Conform istoriei, Tartaglia i-ar fi comunicat-o până la urmă lui
Cardano, dar cu rugămintea de a nu opublica.
În1543, însoţit de elevul său preferat Lodovico Ferrari(1522-1561), Cardano soseşte
la Bologna pentru a examina manuscrisele lui Scipione del Ferro. Cei doi au aici o adevărată
surpriză: constată că, de fapt, del Ferro a fost primul care a reuşit să dea metoda generală de

rezovarepentruecuaţiax3+px=q.
Astfel,în1545vedepentruprimaoarăluminatiparului,metodageneralăderezolvarea
ecuaţiei de gradul III, Cardano citându-i pe toţi înaintaşii săi în acest domeniu. Şi după cum
spune şi istoricul sovietic al matematicii, A.P. Iuşkevici, “Cardano, el însuşi un
matematician talentat, nu s-a mărginit la a reproduce regulile lui Tartaglia. El a dat
demonstraţiile acestora, a arătat cum se reduc ecuaţiile cubice complete la ecuaţii cubice
numai cu trei termeni; lui îi aparţine prima întrebuinţare a soluţiilor imaginare a ecuaţiilor
pătratice. În opera sa, Cardano expune de asemenea şi metoda de reducere a rezolvării
ecuaţiei de gradul IV la rezolvareauneiecuaţii de gradul III, metodă găsită de elevul său,
Lodovico Ferrari.” (,,Hrestomatia po Istorii Matematiki”, 1976, Moskva).
Acum câte ceva despre rezolvarea grafică a ecuaţiei de gradul III. Încă de acum
multe secole în urmă, metodele grafice erau preferenţiale în rezolvarea ecuaţiior de diferite
tipuri. Ceva mai târziu, teoria funcţiilor de o variabilă reală, combinată cu clasicele
cunoştinţe asupra conicelor, a devenit un mare ajutor în această problemă a rezolv.ării
ecuaţiilor. Desigur că rezolvarea grafică a unei ecuaţii este aproximativă, dar, ceea ce este
important la această metodă, este posibilitatea de a detecta numărul de rădăcini reale (şi
implicit şi al celor complexe conjugate), precum şi valoarea lor aproximativă.
Goana după radicali a continuat, din păcate însă fără success. N-au mai putut fi
rezolvate prin radicali de câte cuaţii particulare de grad mai mare decât patru. Aceste
eforturi nu au contenit de cât atunci când s-a produs o adevărată cotitură în algebră.
Matematicianul francez de geniu, Evariste Galois (1811-1832), creează bazele
teoriei moderne a structurilor algebrice (noţiunea de grup).
NorvegianulH.Abel(1802-1829)şiitalianulRuffini(1765-1832)atacăşieiabordarea
dintr-un unghi nou al algebrei şi reuşesc, în final, să demonstreze un fapt extrem de
important: ecuaţiilealgebricegeneraledegradmaimaredecâtpatrunupotfirezolvateprinradicali.
Acestaestesfârşitul,,goaneidupăradicali”.Sedeschideonouăperioadăîndezvoltarea
algebrei.Cercetărileîncepacumsăseconcentrezeasupraunorproblemeca:încecondiţiiexistă
rădăciniraţionale,metodederezolvareaproximativăaecuaţiilordeordinsuperioretc.
Ecuaţiile algebrice au constituit un domeniu de atracţie şi pentru matematicienii
români, aceştia reuşind să aducă o contribuţie interesantă şi utilă. Reviste ca„Gazeta
Matematică”,„Revista Matematică din Timişoara”, „Pozitiva” şi altele, conţin o sumedenie
de note şi articole pe marginea rezolvării ecuaţiilor algebrice de diferite ordine.
Articoluldr.docent Marius Iosifescu 4din 1955, conţine, pe lângă elementele istorice,
şi cazul clasic de rezolvare a ecuaţiei de gradul III, pentru care se dă o metodă originală de
reducere a ecuaţiei complete de gradul III 𝑎𝑥03 + 3𝑎𝑥12 + 3𝑎𝑥2 + 𝑎3 = 0 la o ecuaţie binomă.
Deasemenea, marele matematician Traian Lales cu a fost fost un talentat algebrist.În
domeniul ecuaţiilor algebrice, Lales cu deduce în 1914 limitele rădăcinilor reale ale

ecuaţiei de gradul III: x3-px+q=0.

Ceva mai târziu, Gheorghe Buicliu6, s-a ocupat de rezolvarea ecuaţiei algebrice de

gradul IV, găsind condiţiile în care ecuaţia generală f (x) = x 4 + ax3 + bx2 + cx + d = 0 se
poatepune sub forma sumei a două pătrate, ducând apoi la rezolvarea a două ecuaţii de
gradul II.

Cam tot în aceeaşi perioadă, profesorul Theodor Angheluţă publicăin ,,Gazetă” un


studiu relativ complet asupra aşezării în ordine naturală a rădăcinilor a două ecuaţii degradul
III. Multe probleme interesante, legate de ecuaţiile de ordin superior, au fost dezbătute de
matematicienii noştri în studiul ecuaţiilor algebrice satisfăcute de laturile poligoanelor
regulate.
Astfel, profesorul N.N.Mihăil eanudă ,în G.M.nr.7/1970,chiar un criteriu general de
formare a acestor ecuaţii.