Sunteți pe pagina 1din 14

Cuprins

INTRODUCERE

1. Cronologia crizei

 Faza I (Euromaidanul)
 Faza a II-a (aprofundarea protestelor în sud-est)
 Faza a III-a (escaladarea)

2. Anexarea Crimeei

3. Cauzele declanșării conflictului

4. Interesele actorilor relevanţi în regiune

5. Reacția comunității internaționale

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
Introducere

Actualitatea şi importanţa problemei abordate Criza din Ucraina declanșată la începutul


anului 2014 a reprezentat un moment de inflexiune în istoria relațillor internaționale. O serie de
specialiști din domeniul științelor politice au căutat să explice motivele apariției unor astfel de
evenimente în secolul XXI și ce implicații pot avea pentru sistemul de securitate la nivel
mondial, dar în special cel regional. Teme precum formarea unei armate europene au început să
fie tot mai des invocate și considerate măsuri necesare de consolidare a unui sistem ce pare
amenințat de realitatea realpolitik-ului rusesc. Din nefericire astăzi, iminența pericolelor nu se
rezumă doar la dimensiune militară, în condițiile în care războiul din Ucraina a dezvăluit noi
tactici folosite de Federația Rusă ce se desprind din sfera informațională.

Scopul si obiectivele referatului Scopul referatului rezidă în constituirea unei analize


cronologice a evenimentelor, cu evidenţierea modului de acţiune a actorilor implicaţi.

În realizarea scopului mi-am propus următoarele obiective:

• analizarea cronologică a evenimentelor

• identificarea cauzelor declanșării crizei

• cercetarea intereselor părților

Cuvintele cheie: criză, conflict, anexare, referendum, sancțiuni, comunitate internațională


1. Cronologia crizei din Ucraina

În evoluţia evenimentelor din Ucraina de la început şi până în prezent se pot distinge


trei faze: Euromaidanul, aprofundarea protestelor în sud-est şi escaladarea.
Faza I (Euromaidanul) Criza din Ucraina s-a declanşat la 21 noiembrie 2013, odată cu
protestele Euromaidan din Kiev. În acea zi, parlamentul ucrainean nu a reuşit să voteze legea
privind eliberarea din detenţie a fostului prim-ministru ucrainean Iulia Timoşenko, eveniment
care, de facto, a condus la suspendarea negocierilor pentru semnarea Acordului de asociere cu
UE, negociat încă din 2007. În acelaşi timp, ex-preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici a
anunţat că dialogul cu Rusia a fost reluat. Ca urmare, liderul partidului de opoziţie Batkivşcina
(Patria), Arseni Iaţeniuk (devenit, la 27 februarie 2014, prim-ministru interimar al Ucrainei), a
îndemnat, prin intermediul Twitter şi Facebook, populaţia la proteste (pe care le-a numit
„Euromaidan)”, declanşând astfel ample mişcări de stradă în Ucraina.
Mişcarea Euromaidan s-a radicalizat după represiunea de la Kiev, din noaptea de 30
noiembrie 2013, în care colaboratori ai forţelor speciale ucrainene, înarmaţi cu mijloace ale
detaşamentului pentru destinaţii speciale Berkut, aduse în Kiev din trei regiuni pro-ruse
(Crimeea, Doneţk şi Cernigov), au luat măsuri pentru a curăţa zona de participanţii la protest. Ca
urmare a acţiunilor de represiune, au fost rănite cel puţin 80 de persoane. Campania a câştigat
multă publicitate, evenimentele din 30 noiembrie 2013 constituind un punct de cotitură în
protestele din Ucraina, care au mutat accentul protestelor de la pro-europene la anti-guvern.1
În decembrie 2013, demonstraţiile contra lui Ianukovici au luat amploare, concentrându-
se în Piaţa Indepdendenţei din Kiev, Maidan. Protestatarii au ocupat primăria şi Casa
Sindicatelor din capitala ucraineană, în confruntările cu forţele de ordine fiind rănite numeroase
persoane.
Pe acest fond, în ianuarie 2014, parlamentul ucrainean a adoptat o serie de legi menite a
îngrădi dreptul la demonstraţie; în acelaşi timp, au fost înăsprite pedepsele cu închisoarea
aplicate opozanţilor care ocupă clădiri guvernamentale. Măsurile dure la adresa demonstranţilor
au dat naştere la un nou val de proteste, iar în contrapartidă guvernul a intervenit împotriva
demonstranţilor cu unităţi speciale. La finele lunii ianuarie 2014, guvernul s-a arătat dispus să
renunţe la o parte din măsurile punitive adoptate contra demonstranţilor, iar Rada (parlamentul
ucrainean) a decis amnistierea opozanţilor arestaţi, solicitând în schimb demonstranţilor să pună
capăt blocadelor pe străzi şi eliberării clădirilor asediate.

1
https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
În februarie 2014, acţiunile forţelor de securitate contra demonstranţilor au devenit din
ce în ce mai brutale. La 20 februarie 2014, violenţele au escaladat în capitala ucraineană. Poliţia
a deschis focul asupra demonstranţilor, iar 80 de persoane şi-au pierdut viaţa.
La 21 februarie 2014, guvernul şi opoziţia au început negocierile cu medierea UE şi
Rusiei. Ianukovici a anunţat organizarea de alegeri anticipate şi revenirea la Constituţia din 2004,
care prevedea prerogative reduse pentru preşedinte. Mulţi opozanţi nu au acceptat propunerile lui
Ianukovici, cerând demisia imediată a acestuia. Deşi Vitali Kliciko, Oleg Tiagnibok şi Arseni
Iaţeniuk au ajuns la un compromis negociat cu Ianukovici, protestele de pe Maidan au continuat.
Prima fază a crizei a durat până la 22 februarie 2014, când ex-preşedintele Viktor
Ianukovici a fost demis (sub acuzaţia de abuz de putere) de Rada cu votul majorităţii (328 voturi
„pentru” din 450 posibile) şi a fugit, refugiindu-se împreună cu familia şi o serie de apropiaţi în
Federaţia Rusă. Totdată, Rada a decis organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate pentru data
de 25 mai 2014. În aceeaşi zi, Iulia Timoşenko, fost premier al Ucrainei, a fost eliberată din
închisoare, după doi ani şi jumătate petrecuţi după gratii.2
Caracteristica principală a acestei prime etape a crizei ucrainene este caracterul intern al
conflictelor, escaladarea violenţelor în capitala Kiev şi încercările internaţionale de mediere a
conflictului, de a pune la masa tratativelor părţile implicate.
Faza a II-a (aprofundarea protestelor în sud-est)A doua faza a crizei s-a prefigurat o
dată cu începerea protestelor din Sevastopol, la 23 februarie 2014, prin care demonstanţii
urmăreau „să declare loialitatea faţă de Rusia”
Tot pe 23 februarie 2014, legislativul de la Kiev l-a desemnat pe Alexander Turcinov
drept preşedinte interimar al Ucrainei, acesta anunţând promovarea unei politici pro-occidentale.
În aceeaşi zi, Rada de la Kiev a decis să anuleze legea din 2012 privind principiul politicii limbii
de stat, care a permis, în fiecare regiune, utilizarea altor oficiale limbi în afară de limba
ucraineană, în cazul în care o limbă este vorbită de cel puţin 10% din populaţie.
Imediat, la 26 februarie 2014, noul guvern interimar a fost prezentat de premierul
Arseni Iaţeniuk, fiind votat de Rada pe 27 februarie 2014. Un mandat de arestare a fost emis pe
numele ex-preşedintelui Viktor Ianukovici, sub acuzaţia de genocid.
În intervalul 27-28 februarie 2014, bărbaţi înarmaţi pro-ruşi au început să ocupe clădiri
importante (sediile guvernului şi parlamentului, printre altele) din capitala peninsulei Crimeei,
Simferopol. Persoane înarmate neidentificate, în uniforme de luptă, au apărut în preajma
principalelor aeroporturi Crimeea. La prima conferinţă de presă de la fuga în Rusia, ex-
preşedintele Viktor Ianukovici a denunţat „lovitura de stat”, insistând asupra statutului său legal

2
https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
de preşedinte al Ucrainei. Mii de tătari crimeeni au început să demonstreze contra scindării
Ucrainei, în timp ce protestatarii pro-ruşi cereau alipirea Crimeei la Rusia.
La 1 martie 2014, Duma (parlamentul rus) a aprobat cererea lui Vladimir Putin de a
folosi forţa în Ucraina pentru „protejarea intereselor Rusiei”. Mitinguri pro-ruse au loc în mai
multe oraşe ucrainene, inclusiv în al doilea oraş ca mărime al ţării, Harkov. Barack Obama îi
cere public lui Putin să-şi retragă forţele în baze.
Începând cu 1 martie 2014, persoane înarmate, în uniforme fără însemne, au preluat
controlul asupra unor puncte strategice din peninsula crimeeană. În seara zilei de 2 martie 2014,
abia-numitul comandant al marinei ucrainene, amiralul Denis Berezovski, a dezertat, arătând că
se supune ordinelor auto-intitulatelor autorităţi pro-ruse din Crimeea. Forţele navale nu l-au
urmat, rămânând loiale Kievului. Imediat, procuratura generală ucraineană l-a pus pe Berezovski
sub acuzare pentru înaltă trădare.3
La 4 martie 2014, Vladimir Putin a rupt tăcerea, susţinând că bărbaţii înarmaţi care
asediau forţele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe ruseşti, ci forţe de auto-apărare autohtone.
La 6 martie 2014, parlamentul Crimeei a votat o declaraţie privind alipirea la Federaţia
Rusă, referendumul cu privire viitorul statut al Crimeei fiind stabilit pentru data de 16 martie
2014. În pofida masivelor proteste din occident, Rusia a anunţat la 7 martie 2014 că va sprijini
Crimeea dacă regiunea votează separarea de Ucraina. Ca reacţie, pe 8 martie 2014, UE (Franţa)
şi SUA au ameninţat Moscova cu sancţiuni.
La 12 martie 2014, Barack Obama s-a angajat să sprijine Ucraina, în timpul unei
întâlniri pe care a avut-o cu prim-ministrul interimar Arseni Iaţeniuk la Casa Albă.
La 13 martie 2014, Rada a votat crearea unei Gărzi Naţionale cu efective de 60.000 de
militari, cu misiunea de apărare a ţării.
La 15 martie 2014, Moscova a respins, folosind dreptul de veto, un proiect de rezoluţie
a ONU care critica referendumul din Crimeea.
La 16 martie 2014, a avut loc plebiscitul cu privire la viitorul Crimeei. Rezultatele
oficiale de la referendum arătau că 97% din alegători sprijineau secesiunea Crimeei şi alăturarea
la Federaţia Rusă.
În contrapondere, la 17 martie 2014 UE şi SUA au impus interdicţii de călătorie şi
îngheţarea activelor pentru mai mulţi oficiali din Rusia şi Ucraina.
La 18 martie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin s-a adresat Dumei, apărând acţiunile
Moscovei în Crimeea, apoi a semnat un proiect de lege privind absorbirea peninsulei în Federaţia
Rusă. La 20 martie, Duma de Stat a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federaţia Rusă.

3
https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
Această etapă a crizei din Ucraina este caracterizată de internaţionalizarea conflictului,
o dezvoltare deosebit de rapidă a acţiunilor, o implicare puternică a Rusiei, coroborat cu o
implicare foarte firavă, doar la nivel declarativ, din partea UE, SUA sau NATO.
Faza a III-a (escaladarea) A treia (şi actuala) fază a crizei ucrainene demonstrează o
escaladare a violenţei în estul şi sudul Ucrainei (mai puţin). Evenimentele arată în mod clar o
escaladare şi răspândire a conflictului în rândul civililor, care sunt din ce în ce mai forţaţi să ia
parte la acţiune. Pe de altă parte, etapa este caracterizată de un „dialog al surzilor” între actorii
principali (Rusia, SUA, NATO şi UE), cu aplicarea de sancţiuni de o parte şi de cealaltă,
mobilizarea de forţe armate în vecinătatea Ucrainei, precum şi implicarea în acţiuni specifice
diplomaţiei.
La 24 martie 2014, în contextul anexării Crimeei, Federaţia Rusă a fost exclusă din
grupul G8, contramandându-se şi summit-ul care ar fi urmat să aibă loc în iunie 2014, la Soci.
Totodată, la ordinul preşedintelui interimar Alexander Turcinov, trupele ucrainene au început
retragerea din Crimeea.
La 27 martie 2014, ONU a condamnat alipirea Crimeei la Rusia, iar NATO a sistat
colaborarea cu Moscova.
La 31 martie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin a ordonat o „retragere parţială” a
trupelor ruse comasate la graniţa cu Ucraina. 4
La începutul lunii aprilie 2014, activişti pro-ruşi au ocupat în forţă sedii administrative
regionale din estul Ucrainei (în special, Doneţk, Lugansk şi Harkov), solicitând organizarea unui
referendum pe tema separării de Ucraina. Autorităţile ucrainene au recâştigat controlul asupra
clădirilor guvernamentale din Harkov a doua zi.
La 12 aprilie 2014, militanţi pro-ruşi în uniforme de camuflaj au ocupat sediile poliţiei
şi serviciului secret din Sloviansk, în estul Ucrainei. Şi în Kramatorsk şi Doneţk separatiştii au
preluat controlul asupra cartierelor generale ale poliţiei. Pe acest fond, la 15 aprilie 2014,
preşedintele în exerciţiu al Ucrainei, Alexander Turcinov, a anunţat începutul unei „operaţii
antiteroriste” impotriva separatiştilor pro-ruşi, soldată cu morţi şi răniţi.
La 17 aprilie 2014, în urma negocierilor de la Geneva, cu participarea Ucrainei, Rusiei,
UE şi SUA, s-a convenit asupra unui acord privind „de-escaladarea situaţiei” din estul Ucrainei,
prin dezarmarea grupărilor ilegale şi abandonarea sediilor administrative ocupate de separatişti.
Acordul nu a avut însă niciun efect în practică, ministrul rus de externe Serghei Lavrov acuzând
aproape imediat (21 aprilie 2014) Kievul de ruperea angajamentului.

4
http://fumn.eu/conflictul-din-ucraina-intre-conflict-intrastatal-si-razboi-interstatal/ (vizitat 05.02.2019)
La 25 aprilie 2014, opt observatori militari internaţionali ai Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) au fost reţinuţi de către separatiştii pro-ruşi în
apropierea oraşului Sloviansk, sub acuzaţia de a fi spioni.
La 1 mai 2014, separatiştii pro-ruşi au ocupat sediul procuraturii din Doneţk, provocând
ciocniri puternice cu forţele de poliţie. Preşedintele interimar Alexander Turcinov ordonă
reluarea serviciului militar obligatoriu, avertizând că forţele militare ucrainene sunt în stare de
„alertă de luptă deplină”.
2 mai 2014 a marcat cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a ex-
preşedintelui Viktor Ianukovici. Nouă persoane şi-au pierdut viaţa în timpul unei ofensive
militare contra separatiştilor la Sloviansk, militanţii pro-ruşi doborând două elicoptere de război
ucrainene. Pe străzile oraşului Odesa au fost ucise peste 40 de persoane.
La 7 mai 2014, într-o schimbare evidentă în abordarea rusă, preşedintele Putin a cerut ca
referendumurile din estul Ucrainei să fie amânate „pentru a încuraja dialogul”. El a arătat de
asemenea că alegerile prezidenţiale din Ucraina programate pentru 25 mai 2014 sunt „o mişcare
în direcţia bună”
La 11 mai 2014, separatiştii pro-ruşi din Doneţk şi Lugansk şi-au declarat independenţa
faţă de Ucraina, după un referendum care nu a fost recunoscut nici de Kiev, nici de Occident. Pe
baza controlului din teren, aceştia au format Republica Populară Doneţk, respectiv Republica
Populară Lugansk, nerecunoscute oficial.5
La 25 mai 2014, în Ucraina s-au desfăşurat alegerile prezidenţiale anticipate, în urma
cărora a fost ales, din primul tur (cu peste 54% din sufragii), Petro Poroşenko, un om de afaceri
miliardar, fost ministru al afacerilor externe (2009-2010) şi ministru al economiei (2012).
Cele mai multe secţii de votare din est au rămas închise. La aflarea rezultatului,
preşedintele ales a promis să aducă „pace într-o Ucraină unită şi liberă”.
La 26-27 mai 2014, armata ucraineană a lansat o „operaţie antiteroristă”, având ca
obiectiv eliminarea separatiştilor care ocupau aeroportul din Doneţk; acţiunea s-a soldat cu
moartea a cel puţin 40 de separatişti.
La 29 mai 2014, rebelii pro-ruşi au doborât un elicopter militar ucrainean în apropiere
Sloviansk, omorând 14 persoane (inclusiv un general).
Începutul lunii iunie 2014, a adus o intensificare a acţiunii externe cu privire la situaţia
din Ucraina.
La 4 iunie 2014, preşedintele SUA, Barack Obama, a condamnat „agresiunea rusă” din
Ucraina, în timp ce vorbea la Varşovia (Polonia) cu ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea
comunismului în Polonia.

5
http://fumn.eu/conflictul-din-ucraina-intre-conflict-intrastatal-si-razboi-interstatal/ (vizitat 05.02.2019)
O zi mai târziu, la 5 iunie 2014, liderii statelor industrializate din G7, reuniţi în
Bruxelles (Belgia) la cel de-al 40-lea summit al organizaţiei, au îndemnat Federaţia Rusă să
înceapă discuţiile cu noua conducere de la Kiev, pentru a pune capăt crizei din estul Ucrainei.
La 6 iunie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin şi preşedintele ales al Ucrainei, Petro
Poroşenko, s-au întâlnit în Franţa cu ocazia celebrării a 70 de ani de la debarcarea din
Normandia; cu această ocazie, cei doi au făcut un apel pentru încheierea rapidă a vărsării de
sânge din estul Ucrainei.6
La 7 iunie 2014, Petro Poroşenko a fost învestit oficial în funcţia de preşedinte al
Ucrainei.

2. Anexarea Crimeei

Pe fondul intervenţiei armate, la data de 16 martie 2014, a fost organizat un referendum


prin care s-a cerut acordul populaţiei regiunii cu privire la alipirea Crimeei de Federaţia Rusă.
Rezultatele oficiale arată că 95% din participanții la scrutin au votat în favoarea alipirei Crimeei
la Rusia. Totuși, rezultatele referendumului sunt sub semnul întrebării, cifrele fiind considerate
„umflate”, iar legitimitatea sa nu a fost recunoscută de Ucraina și comunitatea internațională.7
Integrarea Crimeei în Rusia a fost organizată și înfăptuită într-un mod destul de rapid de
conducerea Rusiei. Astfel, începând deja din luna martie până în mai-iunie 2014 o mare parte din
caracteristicile, elementele și structurile sociale, economice, administrative ș.a. au fost racordate
la standardele Federației Ruse. Totuşi,majoritatea a comunității internaționale nu a recunoscut
Republica Crimeea și Sevastopol ca parte Rusiei. Multe țări din America de
Nord, Europa, Oceania și America Centrală, precum și din Asia și Africa, au denunțat deschis
referendumul și alipirea, și continuă să considere Crimeea ca diviziune administrativă a Ucrainei.

3. Cauzele declanșării conflictului

Cauzele sau pretextele care au stat la baza intervenţiei armate a Rusiei în Ucraina şi a anexării
unei părţi din teritoriul acesteia din urmă (Peninsula Crimeea) ar putea fi următoarele:

6
http://fumn.eu/conflictul-din-ucraina-intre-conflict-intrastatal-si-razboi-interstatal/ (vizitat 05.02.2019)
7
https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
- Crimeea este o zona majoritar rusească, populatia fiind compusă din 58,32% ruși, 24,32%
ucraineni și 12,03% tătari (populatia tatara, desi majoritara nu mult timp in urma, a scazut
dramatic de-a lungul ultimului secol datorita pogromului rusesc);

- În perioada protestelor pro-europene din Ucraina guvernul pro-rus al lui Viktor Ianukovici a
fost inlocuit cu cel pro-european condus de Oleksandr Turcinov, iar Cel din urmă, caracterizat de
către guvernul rus, ca “un guvern naţionalist”, a suprimat drepturile minorităţilor de a folosi
limbile: rusă, română, maghiară şi tătară, aceasta pierzându-şi caracterul oficial în raioanele în
care este majoritară(deși o lege a fost adoptată de Parlament în sensul limitării drepturilor de
utilizare a limbilor minoritare și regionale, ea nu a fost promulgată și nu a intrat în vigoare,
minoritățile păstrându-și drepturile obținute);8

- Pe acest motiv Consiliul Federației Ruse a autorizat intervenția armată pe teritoriul Ucrainei, la
solicitarea președintelui Putin (fost ofiter KGB), forțele separatiste (pro-ruse) din Crimeea
susţinând aderarea la Rusia

4. Interesele actorilor relevanţi în regiune

Interesele Rusiei Pentru Rusia, Ucraina are un important interes geostrategic. În fundal, subzistă
intenţia Federaţiei Ruse, mai exact a preşedintelui Vladimir Putin, de a restabili statutul ţării în
postura de mare actor regional şi chiar global. Pentru generaţia următoare, până în 2020,
preocuparea principală a Rusiei o va constitui reconstrucţia statului rus şi reafirmarea puterii
Federaţiei Rusiei în regiune.

Se pare că factorul declanşator al crizei l-a constituit iritarea Federaţiei Ruse faţă de modul în
care a fost tratată de Occident de la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. Cea mai mare
nemulţumire a Rusiei a fost intrarea în NATO nu doar a foştilor aliaţi (precum Polonia şi
România), ci şi a celor trei republici baltice foste membre ale Uniunii Sovietice: Letonia,
Lituania şi Estonia. Ultima picătură în paharul Rusiei a fost încercarea Uniunii Europene de a
atrage Ucraina mai aproape de Vest printr-un acord de asociere. Aceasta a declanşat un lanţ de
evenimente care au condus la înlăturarea fostului preşedinte pro-rus de la Kiev şi apoi la
anexarea Crimeei de către Rusia. Aşadar, Rusia face tot posibilul şi caută să menţină Ucraina ca
stat tampon între teritoriul rus şi NATO, prin (re)plasarea sa în sfera de dominaţie a Moscovei.

8
https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
În plus, Rusia încearcă să edifice Uniunea Euroasiatică, care, fără Ucraina, nu mai prezintă
interes. Simţindu-se dejucat în planurile sale de a stabili Uniunea Eurasiatică ca o contrapondere
la UE, NATO şi SUA, Putin urmăreşte stabilirea unei puteri-marionetă în Ucraina. Cea mai
mare parte a populaţiei ruse susţine politica lui Putin cu privire la Ucraina şi deplânge pierderea
statutului de imperiu al Federaţiei. În acest moment, într-un moment de renaştere naţională,
există în rândurile ruşilor un puternic sentiment că Occidentul le-a subestimat puterea şi că
acţiunea militară este cel mai eficient mod de a-i învăţa pe occidentali să trateze altfel cu Rusia.

Ca atare, deşi ignoră drepturile la autodeterminare şi integritate teritorială ale unui stat suveran,
Rusia doreşte menţinerea Ucrainei în sfera sa de influenţă mai ales pentru a preveni aderarea
Ucrainei la NATO sau aprofundarea relaţiilor cu UE.

Interesele Ucrainei Având în vedere că Ucraina este foarte dependentă de gazul rusesc şi în
acelaşi timp este restantă la plata gazului livrat de Rusia, acest fapt o obligă să aibe relaţii bune
cu Moscova. Nu de puţine ori în ultimele două decenii, Rusia a stopat exporturile de gaz către
Ucraina , doar pentru a reorienta atitudinea ucraineană faţă de propria politică.

Mai mult, din punct de vedere economic Ucraina nu poate face faţă mediului economic
concurenţial din zona UE. Chiar dacă Ucraina are dezideratul de a rămâne independentă politic,
ea nu are suficiente resurse economice. O mare parte din populaţia ucraineană crede că singura
soluţie pentru o redresare a economiei Ucrainei o constituie colaborarea economică strânsă cu
Rusia. Ca atare, politica oricărui guvern de la Kiev va rămâne în permanenţă legată de dilema
referitoare la menţinerea independenţei politice complete concomitent cu obţinerea beneficiilor
economice din colaborarea cu Rusia. Cert este că Ucraina este în pragul unei catastrofe
economice, cu standarde de viaţă care au scăzut cu 80% după prăbuşirea URSS.9

Interesele UE Magistrale importante ale conductelor de gaz rusesc traversează Ucraina,


furnizând energie Europei Centrale şi de Vest. Puterile occidentale încearcă contracararea
influenţei Rusiei în regiune, dar eforturile diplomatice sunt în mare măsură inutile, deoarece
Ucraina nu este stat membru NATO, iar Rusia dispune de drept de veto în Consiliul de Securitate
al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

Mai mult decât atât, în UE nu există niciun fel de sprijin popular pentru o intervenţie militară a
puterilor occidentale din regiune, deoarece acest lucru ar putea conduce la escaladarea
tensiunilor dintre Rusia şi SUA. Unii analişti s-au referit la acest impas între Rusia şi puterile
occidentale ca la „micul Războiul Rece”, deşi comparaţiile sunt în general respinse.

9
https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
Într-o lume globalizată, marile economii sunt puternic interconectate şi nu îşi pot permite să
alunece în altercaţii ce pot genera conflicte de lungă durată.

Pe termen scurt, UE a pus la dispoziţia Kievului 1,6 miliarde de euro. Totuşi, interesele
economice ale UE în Ucraina sunt încă prea mărunte pentru a justifica sprijinul financiar promis
Kievului. Referitor la Ucraina, UE urmăreşte stabilitate, evitarea unor conflicte la frontiere şi a
unui posibil val masiv de refugiaţi. 10

State membre ale UE precum Polonia, Slovacia, Ungaria şi România aşteaptă din partea
Bruxelles-ului o cât mai grabnică apropiere a Ucrainei de UE, ceea ce ar duce la stabilizarea
regiunii. Dacă pentru Berlin, Paris sau Londra, Kievul e destul de departe, pentru Polonia,
Slovacia sau Lituania, evoluţiile din Ucraina sunt, în schimb, extrem de îngrijorătoare. Un
faliment al statului ucrainean ar avea drept urmare şi un val imens de refugiaţi, care ar împovăra
ţările vecine. Şi statele occidentale vor să evite crearea unei astfel de situaţii haotice la frontierele
UE.

Interesele SUA SUA doresc să-şi extindă influenţa, pieţele şi capitalul în Ucraina. Ucraina
oferă bogate resurse minerale, cărbune, petrol şi chiar gaze naturale. Interesele economice şi
extinderea influenţei SUA în Ucraina sunt legitime, dar infiltrarea de agenţi secreţi şi mercenari
în acest stat în scopul instigării dezacordului nu sunt corecte politic.

În acelaşi timp, este esenţial ca Statele Unite să înţeleagă şi să respecte preocupările legitime de
securitate ale Rusiei, precum şi profunzimea legăturilor istorice şi etnice ale Rusiei cu Ucraina.11

În încercarea de a lucra cu Rusia, SUA trebuie să ia în calcul şi necesitatea respectării orgoliului


Rusiei în calitatea sa de mare putere. Popularitatea lui Putin este în creştere, iar populaţia rusă
percepe evenimentele internaţionale ca pe un fel de renaştere naţională. Etichetarea Rusiei doar
ca „putere regională” şi excluderea acesteia din G8 se proiectează în mentalul colectiv rus ca o
minimizare, prin care SUA demonstrează că nu-i respectă sau nu-i privesc drept egali pe ruşi.

10
https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
11
https://www.hotnews.ro/stiri-international-16838197-live-text-criza-din-crimeea-sua-ameninta-sanctiuni-
impotriva-rusiei-kremlinul-anunta-regim-fiscal-privilegiat.htm (vizitat 05.02.2019)
5. Reacția comunității internaționale

Societatea internaţională a avut reacţii variate, în funcţie de reprezentanţii săi, la situaţia


conflictuală şi delicată a Ucrainei. Astfel, în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, Ucraina s-a
12
arătat „dezamăgită” de reacţiile excesiv de diplomatice ale acestei organizaţii..

În ceea ce priveşte S.U.A., reacţiile au fost ceva mai ferme, preşedintele Barack Obama
responsabilizând Rusia pentru situaţia dificilă din Estul Ucrainei. De asemenea, şi NATO a avut
o reacţie de condamnare la adresa Rusiei pe aceeaşi temă .O altă organizaţie europeană care a
criticat atitudinea Rusiei a fost OSCE-ul .13

În altă ordine de idei, Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) a atras atenţia asupra faptului că
razboiul dintre forţele pro-ruse şi cele ale guvernului ucrainean face victime omeneşti în
rândurile civililor, acuzând acte de tortură şi încălcarea drepturilor omului.
Sancţiunile economice impuse Rusiei de către S.U.A. şi U.E au condus-o către iniţierea unei
colaborări cu China, forţând-o, însă, să îi accepte şi condiţiile pe care aceasta din urmă le-a
manifestat.

12
https://www.hotnews.ro/stiri-international-22803516-statele-unite-impus-noi-sanctiuni-impotriva-rusiei-din-
cauza-anexarii-crimeei.htm (vizitat 05.02.20118)
13
https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/26196 (vizitat 05.02.2019)
Concluzii

Conflictul din Ucraina poate fi calificat drept un conflict interstatal, între Ucraina și
Rusia, deși, caracterul său hibrid lasă numeroase culuoare de interpretare. Totuși, nu putem să nu
observăm câteva momente interesante menționate în articol. Un prim moment este că, deși
războiul e un fenomen juridic, care are anumite caracteristici, e la discreția statelor de a aprecia
starea conflictului lor. Dacă e în interesul statelor de a nu recunoaște existența unui război,
acestea nu îl vor califica în acest mod. Totodată, statele vor încerca să-l califice printr-o formulă
care ar respecta interesele lor. Ocuparea Crimeei de către Rusia nu a fost calificată de Ucraina, la
nivel de poziții oficiale, ca și „război”, deși, integritatea sa a fost compromisă.

Operațiunile militare duse contra grupurilor armate ilegale din Donbass și contra armatei ruse au
fost calificate ca și „operațiuni antiteroriste”, deși guvernul era conștient că luptă cu trupe
militare coordonate din Rusia. Pe de altă parte, Rusia a calificat, din start, conflictul din Ucraina
drept un „război de secesiune”, deși s-a implicat activ în operațiuni militare contra armatei
ucrainene. Un al doielea moment interesant este că, utilizarea tacticilor și strategiei de război
hibrid, poate „camufla” părțile care participă în realitate la conflict. Astfel, dacă statele doresc
realizarea unor scopuri politice în urma războiului, însă, nu vor dori să ia responsabilitatea pentru
conflict, ele vor recurge la numeroșii agenți proxy, fie „omuleți verzi”, fie mercenari, care vor fi
asistați de armată și care vor fi responsabilii în fața justiției internaționale pentru tot ce se
întâmplă în zona de conflict. Astfel, statele vor fi scutite de responsabilitatea implicării în
conflict fără a fi sancționate de comunitatea internațională.

Deci, dacă există voință politică de a recunoaște existența unui război, acesta va fi
recunoscut iar statul agresor sancționat. În caz contrar, conflictele interstatale pot fi ușor
„camuflate” prin utilizarea unor agenți proxy, care vor scuti de responsabilitate părțile
beligerante în conflict.
Bibliografie
1. https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA (vizitat 05.02.2019)
2. http://fumn.eu/conflictul-din-ucraina-intre-conflict-intrastatal-si-razboi-interstatal/ (vizitat
05.02.2019)
3. https://www.hotnews.ro/stiri-international-16838197-live-text-criza-din-crimeea-sua-ameninta-
sanctiuni-impotriva-rusiei-kremlinul-anunta-regim-fiscal-privilegiat.htm (vizitat 05.02.2019)
4. https://www.hotnews.ro/stiri-international-22803516-statele-unite-impus-noi-sanctiuni-
impotriva-rusiei-din-cauza-anexarii-crimeei.htm (vizitat 05.02.20118)
5. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/26196 (vizitat 05.02.2019)