Preotul Dumitru Ichim sau paradoxul unei existențe lirice asumate

Poezia ca activitate umană și estetică se bucura în Grecia antică de o bine-

meritată reputație, ca formă de comunicare dintre muritori și tărâmurile olimpiene ale

zeilor. În lumea romană categoriile estetice au evoluat, transformându-l pe poet atât într-

un trudnic al cuvântului înaripat de sens și emoție, dar și într-un oracol cotidian al

adevărurilor mereu-ascunse și niciodată revelate, al tainelor lumii înconjurătoare.

Această putere de a transcede creația și de a privi cu vizionarism esențele

lucrurilor prin puterea sacră a poeziei a fost preluată de către trăitorii și cugetătorii Bisericii

creștine, care au transpus prin poezie atât extazul întâlnirii cu Cel Necuprins, dar și

adâncurile doctrinare ce scăpau atenției colective. Nu este de mirare că întregul cultul

Bisericii și imnografia sunt de fapt poezie? Că Sfântul Simeon (+1022) sau Sfântul

Grigore de Nazianz (+390) înaintea lui, numiți Teologi de tradiția nedespărțită a Bisericii

și-au exprimat dorul divin prin intermediul poeziei? Că în perioada recentă preoți și teologi

ca Valeriu Anania, Tudor Arghezi, Daniel Sandu-Tudor sau Nichifor Crainic și-au exprimat

aleanul spiritul sau durerea lanțurilor prin bucuria acceptării suferinței în rimele înscrise

pe pergamentul sufletului lor?

Acestei tradiții sfinte de glăsuitori ai tainelor cerești și ai abisului simțămintelor

umane se face urmaș și Părintele Dimitrie Ichim. Preot cu și din duhul lui Mihai Eminescu

și George Bacovia transplantat dincolo de ocean în timpul urgiei comuniste, părintele

Dumitru a pus împreuna slova bisericească plină de aroma cuvântului sfânt din bătrâni

1
cu adâncurile teologiei și contemplației personale pentru a oferi celor care îl citesc rodul

bun al ostenelilor sale scriitoricești.

Membru al cenaclului “Mihai Eminescu” de la New York, implicat mereu în

nenumărate activități literare și de simțire românească, sacerdotul Dumnezeului Celui Viu

s-a convertit pe sine în hierofantul cuvântului poetic, mereu pendulând pe axa versului

inspirat de marile avânturi ale sufletului (eros și tanatos) și de bucuria spirituală a lui

Hristos cel Înviat. Precaritatea vieții și bucuria reîntâlnirii cu iubirea asumată și filtrată prin

flacăra trăirii duhovnicești descriu versul preotului băcăuan. Format la școala înaltelor

trăiri estetice ale lui Nichita Stănescu, Ion Barbu sau Marin Sorescu, Dumitru Ichim aduce

în poezia românească prospețimea trăirii sale spirituale intense, volubilitatea cuvântului,

dibăcia versului, trăirea cuvântului și extragerea de sens până la rafinarea completă a

acestuia în poezie ca abis revelator al cunoașterii estetice a Absolutului.

Cele două volume de poezii ce fac subiectul acestei cronici de poezie respectiv

Jumătate de inel deasupra Oceanului – Poezii de dragoste (2012) și Șarpele de aramă

(2014) pun bazele unei noi condiții existențiale a poetului slujitor al dumnezeirii și anume

aceea a „sacerdoțiului liric”. Sub pana lui Dumitru Ichim, cuvântul poetic se transformă

din instrument de comunicare a adevărului în materie revelatorie la nivel ideatic și sensibil

a Frumosului și Iubirii, el captând nu doar atenția cititorului, ci și sufletul acestuia. Dincolo

de cuvinte de apreciere golite de sens, graiurile poetice ale lui Dumitru Ichim împletesc

în mod fericit bucuria iubirii cu cea a întâlnirii dumnezeirii, care devine în ochii poetului

sacerdot prilej de participare și angajare fericită în plenitudinea vieții:

Pe buze degetul îmi pui,

Făcându-mi semn să tac.
și tac, dar amândoi zâmbim.

2
 Să știi că l-am închis afară,
cu sabie cu tot, pe heruvim!
(Arhanghelul ni s-a părut
o tufă de bujori, p. 22)

Așa cum este prezentat de poet, episodul liric al iubirii la adăpostul îngerilor, natura

ludică a personajelor, transformarea lumii angelice în pretext și prilej de fericire amintește

cititorului de pericopa biblică a Sarei, soția lui Avraam, care pentru un surâs în preajma

Treimii a fost răsplătită cu un copil la o vârstă înaintată. Această racordare lirică la

literatura sapiențială a cuvântului biblic conferă autorului libertatea spiritului pe care

numai poezia ce proclamă iubirea ca antecameră a dumnezeirii o poate oferi.

Dacă Jumătate de inel deasupra Oceanului confundă în mod fericit dumnezeirea

cu iubirea pentru oameni, celălalt volum prezentat reprezintă o incursiune antropologică

în teoria omului căzut, a mărului care a născut izolarea omului de Dumnezeu, a lui Iov

celui prigonit, a unei lumi apocaliptice căzute dar răscumpărate prin iubire. Într-una din

poeziile sale, adevărat epitaf spiritual al depășirii morții și al precarității vieții, printr-un

exercițiu liric al poetul-sacerdot se transpune în rolul lui Iov, metaforă a suferinței dar și

a apropierii constante a omului de Dumnezeu:

Ah, nu cumva să uiți!

Va trebui să mergi cu el,
cum cere târgul,
pe scurtătura
drumului de apă
de la izvorul inimii
până la bobul din pleoapă,
așa cum v-am croit

3
 când v-am luat măsura
mărimii de inel.
()

Substituind luptei și dialogului constant dintre Iov și Dumnezeu propria viață și

fericită însoțire în viață cu cineva ca analogon al crucii salvatoare, părintele Dumitru Ichim

ne face să ne împărtășim deopotrivă din sacramentul suferinței împreună-împărtășite a

căsniciei creștine, dar și din comuniunea constantă și aproprierea cu Dumnezeu făpturii.

Depășirea acestei condiții vremelnice prin căsătorie și dragoste își găsește confirmarea

lirică în alte expozeuri poetice ale Evangheliei, dar și a tradițiilor irenice ale satului și

comunităților ortodoxe românești. În ziua praznicului Învierii, avântul poetului devine unul

mistic, aproape de comuniunea cu Dumnezeul Cel Înviat:

Cât, Doamne, Te-am dorit!

Cuprinde-mă
și arde-mă de-i cu putință,
în învierea Ta ca să mă strâng,
să Te culeg.
Cu cât Te-mbrățișez mai mult,
mi-s brațele
tot mai setoase-n necredință.
Nu pot să cred, Te văd dar parcă-s orb,
nu-mi ești de-ajuns iubirii să Te sorb.
Nu cu un deget, ci-mbrățișarea plină!
Ai înviat și nu Te las fiindului părere.
Iubirea Ta o simt acum deplină!
Prin mine ești a doua Înviere –
hemoglobină cu hemoglobină!
(A doua Înviere, p. 47)

4
 Metafora lui Iov este reluată într-o altă poezie, și anume “Cină de Taină” (p. 49),

motiv al precarității condiției umane în fața divinității. În opinia lui Dumitru Ichim, sacrificiul

personal al lui Iisus este comparabil cu cel al iubirii erotice dintre bărbat și femeie,

sacralizarea iubirii devenind icoană a lumii transcendente:

Cana de lut
nu scăpăra nici o stea.
Cândva fusese inima lui Iov,
și acum
tăcea,
dar când a atins-o
a tresărit lutul ei
precum
genunea-n suspinul de hău:
Facă-se voia Ta,
precum în cerul Tău...!

Iubirea în cuplu în cheie lirică devine în viziunea lui Dumitru Ichim o re-editare a

creației dumnezeiești, prin care toate fundamentele lumii sunt re-create. Pe urmele lui

Paul Evdokimov și a altor gânditori ruși ortodocși din exil, pentru poetul canadian,

sacerdot al Cuvântului, dragostea conjugală ca analogon al dumnezeirii va fi una din

permanențele și licențele stilistice cel mai des uzitate, cu vădita intenție de a reînnoda

firul rupt dintre lumea secularizată și dumnezeire.

Șlefuitor al cuvântului, sacerdot al poeziei, spirit ales, de o sensibilitate lirică rafinată,

creația poetică de valoare a preotului Dumitru Ichim continuă tradiția marilor săi înaintași

și se leagă organic cu pământul moldovenesc din care își trage seva și rădăcinile. Deși

5
prea puțin cunoscut în mediile poetice și literare din România, fiind una dintre prezențele

vii ale exilului, opera lui Dumitru Ichim se cere receptată atât în mediile literare cât și în

cele teologice.