Sunteți pe pagina 1din 8

Suprarealismul

Salvador Dalí

Visul adus de o albina zburand in jurul unei


rodii, cu o secunda inainte de trezire

Dimian Andrei Gabriel

Clasa a XII-a I

Profesor coordonator: Barbu Alina


Suprarealismul

Aspecte generale ale curentului


Suprarealismul este termenul care
denumește curentul artistic și literar de
avangardă care proclamă o libertate totală
de expresie, întemeiat de André Breton
(1896 - 1966) și dezvoltat mai ales în
deceniile 3 și 4 ale secolului trecut (cu
aspecte și prelungiri ulterioare).

Suprarealismul in pictura
Fondatorii suprarealismului au fost poeții. Termenul "Surréalisme" a luat naștere în anul 1917,
când poetul Guillaume Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias", îi
schimbă subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă".
Scriitorul André Breton preia acest termen și-l folosește într-un articol intitulat "Pentru Dada"
(1920), pentru ca în 1922 să publice "Manifestul suprarealismului". Prin urmare, totul a început
de la literatură, abia apoi suprarealismul îi va atrage pe artiștii care practică alte arte, pentru ca,
în cele din urmă, să se schimbe percepția asupra lumii care devine "albastră ca o portocală"
(Paul Eluard).

În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zărește la expoziția
organizată de o galerie de pe rue Boétier tabloul Creier de copil. Pânza al cărei autor este
Giorgio De Chirico îl fascinează. După război Breton îi va cunoaște pe Picabia, Duchamp, Max
Ernst, cumpără tablouri și își formează o bogată colecție. În anul 1924, adresează o întrebare
fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură suprarealistă?" La ceastă întrebare vor răspunde -
fiecare în stil propriu - Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René
Magritte și Paul Delvaux.
Aceste personalități sunt întregite de alți artiști la fel de talentați, deși mai puțin cunoscuți, cum
ar fi artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner.

Suprarealiștii își expun lucrările în timpul unor expoziții ce vor deveni un loc și o ocazie potrivite
pentru orice fel de provocare care marchează caracterul revoluționar al mișcării. "Când se
spune despre suprarealiști că sunt pictori ai schimbării veșnice - explică în anul 1934 Max Ernst -
nu trebuie să ne așteptăm de la ei să-și copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi decât un
naturalism naiv și descriptiv), și nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor
propriul univers restrâns în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi
o evadare în afara timpului).

Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se miște cu îndrăzneală și absolută


dezinvoltură într-o zonă care se află la granița dintre lumea interioară și cea exterioară care,
deși nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate (suprarealitate!) fizică și psihică."

Operele pictorilor suprarealiști sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei lumi
niciodată reprezentate până atunci, pe care suprarealismul dorește să o descopere prin
revoluția mentală ai cărei moștenitori mai suntem încă și astăzi.

Pictorii expresioniști abstracți americani, Jackson Pollock, Mark Rothko și Arshile Gorky s-au
inspirat enorm din suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată în operele sculptorilor
Louise Bourgeois și Alberto Giacometti.

Dintre principalii pictori suprarealiști se menționează:


 Victor Brauner (1903-1966)
 Salvador Dalí (1904-1989)
 Giorgio de Chirico (1888-1978)
 Paul Delvaux (1897-1994)
 Max Ernst (1891-1976)
 René Magritte (1898-1967)
 Joan Miró (1893-1983)
 Yves Tanguy (1900-1955)
Salvador Dalí

Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo


Felipe Jacinto Dalí Domenech, (n. 11 mai 1904, Figueras,
Spania - d. 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor
spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de
seamă al curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor
excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o
vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-
media pentru a-și spori averea și gloria.

Viata si opera
Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton
pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. Familia locuiește la Figueras, într-o
vară, părinții îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor
impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-și continue studiile în
Madrid. În 1918, va avea prima expoziție a operelor sale în teatrul local din Figueras.

În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrietenește
cu Federico García Lorca și Luis Bunuel, dar - decepționat de sistemul de predare - incită
studenții la manifestări de protest și este exclus din școală. Începe să poarte favoriți, pantaloni
scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă.

Este interesat de futuriștii italieni, apoi de "Școala de Metafizică" a lui Giorgio De Chirico, care îi
va influența considerabil evoluția artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud
treziseră vocația pentru manifestările inconștientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a capitalei Franței,
în acel timp în plină efeverscență suprarealistă, și face cunoștință cu André Breton, Pablo
Picasso, Joan Miró și Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrietenește mai ales cu
scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broșură intitulată "Dalí sau
antiobscurantismul" (1931).

Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării


imaginației sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Din cauza
comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea ce nu-l
împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă
la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca
"metodă paranoico-critică", pe care o definește drept "o metodă spontană a cunoașterii
iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care
pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și
reușesc a căpăta formă numai datorită raționalizării delirului (momentul critic).

Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție. Tehnica
adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar exactitatea desenului și
cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste și
o complexitate tematică care amintesc empfaza și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la
spații largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o
combinație irațională a raporturilor și deformare a realității.

Pasiunea pentru Gala


În 1929 o întâlnește pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce
nu se va stinge tot restul vieții lui. Reușește să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai
soție, dar și muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Grație Galei, Dalí va
cunoaște în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârșire străină,
salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit ulterior artistul (dar unii biografi se îndoiesc de
această afirmație).
Delirul megalomaniei
Între 1939 și 1948 trăiește la New York, unde expozițiile sale obțin un succes triumfal. Artistul
se complace într-o mândrie provocatoare și creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub
semnul erotismului, sadismului și putrefacției. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoțel,
pe care îl folosește pentru a atrage atenția asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este
pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia.

Când acordă interviuri, vorbește despre sine la persoana a treia, folosind formularea "divinul
Dalí" sau pur și simplu "divinul". Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineață
jambon cu dulceață de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de
șapte minute, dar mărturisește că frica
de moarte nu îl părăsește niciodată.
Susține că această spaimă este,
împreună cu libido-ul, motorul creației
lui.

Până în ultima perioadă a vieții lui, Dalí


a continuat să alimenteze până la
extrem faima sa de artist excentric,
original până la limita delirului, devenit
cu timpul prizonierul propriului său
personagiu, orgolios și imprevizibil. În
1975 primește un titlu nobiliar, devine
"marchiz de Pubol", deoarece în acel
timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l
oferise Galei.

Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un
accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăsește castelul și se
adăpostește în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie
1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.
Visul adus de o albina zburand in jurul unei
rodii, cu o secunda inainte de trezire

Dali combina talentul exceptional de desenator cu tehnici influentate de maestrii Renasterii.


Imaginile pe care pictorul incearca sa le fixeze pe panza deriva din agitatia tulbure a
inconstientului si capata forma ca supapa de defulare a trairilor din straturile subconstientului,
a obsesiilor, a erotismului secret, a actelor ratate, a dorintelor neimplinite si a celorlalte
fenomene la care face referiri psihanaliza.

Aceasta lucrare reprezinta deasemenea, o tratare a scrierilor lui Freud. In acelasi timp il
dezvaluie pe Dali - clasicul, lucrand intens cu motive din istoria artei pe la mijlocul anilor 1940.
De exemplu, elefantul poate fi gasit la o statuie de Gian Lorenzo Bernini din Roma. Artistul in
departeaza bestiei masiva greutate pamanteasca facand-o sa se inalte spre rai pe niste piciore
eterice de pasare flamingo. Deasemenea, obeliscul de pe spatele sau este format, nu din piatra,
ci, mai degraba, din cristal translucid. Punctul central al picturii este Gala adormita, plutind
deasupra unui peisaj suprarealist. Conform lui Dali, albina care bazaie comunica un pericol (
inteapa) inconstientului femeii care se odihneste, declansand astfel un vis. In asamblarea
continutului visului, Dali citeaza imagini clasica din simbolistica visului de Freud. Astfel, cei doi
tigrii intrupeaza dorintele trezite ale inconstientului, punand stapanire ca un cosmar din
subconstientul persoanei adormite. Rodia reprezinta fertilitatea femeii, pestele si baioneta -
potenta masculina. Artistul ilustreaza, astfel, dorinta inconstienta de relatie sexuala prin
intermediul unor metafore picturale.