FRANCISC MUNTEANU

COCONI ZBOARĂ FĂRĂ BUSOLĂ

ROMAN
EDITURA MILITARAĂ
BUCUREŞTI
1984

DUPAĂ O ZI NESFAÂ RŞIT DE LUNGAĂ , cu douăă ălărme ăeriene şi un

bombărdăment, cu discuţii ăprinse cu comăndănţii unităă ţilor îîn
subordine, îîn ădăă postul colonelului Nicolăe Brăă tescu se ăşternu
linişteă: nu se măi ăuzeă decăî t lă intervăle regulăte voceă răă guşităă ă
rădiofonistului:
― … Sunt Rândunica… Sunt Rândunica…
Locotenentul Petru Ogrădă, ădjutăntul colonelului, tocmăi se
pregăă teă de culcăre: ăveă dormitorul, lă fel că şi colonelul, instălăt îîn
ădăă post; e drept, îîncăă pereă nu ăveă uşăă , eră despăă rţităă de
„reşedinţă“ propriu-zisăă doăr printr-o perdeă confecţionătăă dintr-o
păă turăă ostăă şeăscăă . IÂn cămeră lui, pe poliţe tăă iăte cu bărdă, eră
ădăă postităă şi fărmăciă personălăă ă colonelului: borcăne şi cutiuţe cu
fel de fel de etichete colorăte, cu inscripţii lătineşti şi, îîntr-un dulăp
metălic, se păă stră şi corespondenţă „strict secretăă “ ă unităă ţii.,
Petru Ogrădă îîşi străî nse hăî rtiile risipite pe măsăă , ăcoperi măşină
de scris cu o bluzăă militărăă , ăpoi îîşi consultăă ceăsul: eră unu şi un
sfert, oră Bucureştiului.
Colonelul se retrăă sese măi de mult, dăr nu stinsese lumină decăî t
cu vreo douăă zeci de minute îîn urmăă . Plecăse brusc, făă răă săă sălute,
ceeă ce îînsemnă căă ăveă dureri. Cei din preăjmă lui ştiău precis căî nd
îîl ăpucău durerile: se îîncruntă, se rezemă de măsă improvizătăă cu
ămăî ndouăă măî inile, stăă teă îîncovoiăt, priveă cu ochi goi pereţii
trănspirăţi ăi ădăă postului şi ăscultă pierdut voceă răă guşităă ă
rădiofonistului. Uneori uită chiăr săă fie politicos şi îîl derănjău îîn
speciăl zgomotele. Toăte: şi foşnetul hăî rtiei şi exploziile îînfundăte
ăle brăndurilor ungureşti.
Petru Ogrădă ăr fi dăt mult săă ghiceăscăă lă ce se găî ndeşte îîn ăcele
clipe colonelul. Nu ştiă preă multe despre el, de căî nd erău îîmpreunăă
colonelul nu primise niciun fel de corespondenţăă personălăă . In serile
liniştite, căî nd stăă teău lă ceăi, căî nd toţi vorbeău de cei de ăcăsăă ,
număi colonelul tăă ceă. Odătăă , îîmpins de o curiozităte ciudătăă şi-ă
permis săă -l îîntrebe dăcăă nu vreă săă scrie ăcăsăă : plecă un curier
speciăl lă Bucureşti.
― Săî nt din Crăiovă, îîi replicăse scurt colonelul.
Fusese repărtizăt pe lăî ngăă colonel număi cu douăă săă ptăă măî ni îîn
urmăă , căî nd frontul se stăbilizăse lăî ngăă Corneşti, pe Mureş. Pe lăî ngăă
ordinul de repărtizăre, semnăt de şeful stătului-măjor ăl Diviziei,
primise şi o mulţime de sfături: săă ăibăă grijăă de colonel, săă -l fereăscăă
de curent, de excesul de căfeă şi tutun.
Locotenentul Opreă, căre fusese ădjutăntul colonelului îînăinteă
lui, murise îîn urmă unui ătăc ăeriăn. Tot ătunci se ăccidentăse şi
colonelul: ălunecăse pe scăă rile improvizăte ăle ădăă postului şi-şi
frăcturăse brăţul drept. Infirmităteă stupidăă îîl irită pentru căă nu
reuşeă săă se foloseăscăă de măî nă stingăă . Eră neîîndemăî nătic, ţineă
lingură de părcăă ăr fi fost un pistol şi toăte privirile ăţintite ăsupră
lui i se păă reău ironice.
― … Sânt Rândunica… Sânt Rândunica…
Pe pănoul din făţă rădiofonistului se ăprinseserăă douăă beculeţe
roşii. Acestă îîşi potrivi căă ştile şi se concentră.
― Dă, răă măî n pe recepţie. Repet: răă măî n pe recepţie…
― Ce-i, Dămiăne?
Rădiofonistul ăstupăă microfonul cu pălmă şi se îîntoărse spre
locotenent:
― O comunicăre de lă Regimentul 2 văî năă tori de munte, domnule
locotenent. Vreţi săă notăţi şi dumneăvoăstrăă ? Dă… Azi-noăpte lă oră
23 trupe ăle Diviziei Băá thory, sprijinite de detăşămente mecănizăte
SS-Ostmărk şi douăă bătălioăne îîncăă neidentificăte, ău recucerit
depresiuneă Măă hăă ceni. Dă, notez: ău căă zut locălităă ţile Dumbrăvă,
Unireă, Răă zboieni-Cetăte. IÂn ătenţiă colonelului Brăă tescu. Dă, răă măî n
îîn continuăre pe recepţie. Rândunica e pe recepţie…
Locotenentul reciti comunicătul cu voce tăre şi nu i se păă ru nimic
ălărmănt: îîn munţi, toăte operăţiunile erău de micăă ănvergurăă . Dăcăă
ăr fi depins de el nu l-ăr fi trezit pe colonel. Sperăî nd săă găă seăscăă îîn
rădiofonist un ăliăt, îîl îîntrebăă :
― IÂl trezim?
― Mi s-ă trănsmis săă fie îînştiinţăt şi săă confirme oră.
― De căî nd ne-ăm stăbilit pe Mureş ştiri din ăsteă ăuzim îîn fiecăre
zi.
― Se păre căă de dătă ăstă e cevă serios.
― Poăte. Ai săă vezi. Căă o săă ne făcăă de douăă părăle.
― De ăstă sunt convins, domnule locotenent.
Cu toăte ăsteă, Petru Ogrădă nu se hotăă ră îîncăă : se uităă îîn. Jur cu
sperănţă Săă măi găă seăscăă cevă de lucru, săă ămăî ne căî t măi mult cu
putinţăă trezireă colonelului. Spre nemulţumireă lui îînsăă nu măi eră
nimic de făă cut: hăî rtiile fuseserăă străî nse, clăsăte şi păî năă şi
scrumierele erău golite, îîn cele din urmăă , neăvăî nd îîncotro, cu păşi
nesiguri, porni spre căă măă ruţă colonelului. Dăr, contrăr obiceiului,
nu-i băă tu lă uşăă , o crăă păă doăr, convins căă dăî ră de luminăă vă fi
îîndeăjuns că săă -l trezeăscăă . Colonelul îînsăă nu dăă du niciun semn îîn
ăceăstăă privinţăă . Dimpotrivăă : îîşi îînteţi sforăă iturile ăstmătice. Ogrădă
măi zăă bovi căî tevă clipe, ăpoi, hotăă rîî ― deschise uşă îîn îîntregime:
lumină gălbenăă , lăcomăă , năă văă li îîn îîncăă pere, se căă ţăă răă pe pătul de
lemn, inundăă făţă comăndăntului, dăr ăcestă, obosit, continuă săă
sforăă ie.
― Domnule colonel!
îîn linişteă nopţii voceă îîi sunăă strident, dăr nu îîndeăjuns de tăre că
Brăă tescu săă se trezeăscăă .
― Domnule colonel!
Brusc colonelul îîncetăă săă sforăă ie, ăpoi i se ăuzi şi voceă tăă băă cităă de
tutun:
 ― Ce s-ă îîntăî mplăt, locotenente? Aprinse lămpă, se răă suci săă poătăă
vedeă cădrănul ceăsului de pe scăunul decretăt noptierăă , ăpoi
izbucni: Ai îînnebunit?… Abiă m-ăm culcăt!…
Ogrădă schimbăă priviri cu rădiofonistul.
― Ştiu, domnule colonel.
― Atunci? îînchide imediăt uşă!
― Domnule colonel, ă sosit o îînştiinţăre de lă văî năă torii de munte.
― Măî ine! îînchide uşă!…
― Domnule colonel, este o îînştiinţăre foărte importăntăă !…
― Măî ine!…
Şi că săă fie măi convingăă tor stinse lămpă.
Locotenentul Ogrădă socoti căă ă sosit timpul săă foloseăscăă
ărgumentul suprem:
― Nemţii ău ocupăt trei locălităă ţi.
― Ei şi? Acum trei ăni nemţii ău ocupăt şăse ţăă ri şi nimeni nu se
ăgită că dumneătă. Măă trezeşti fix lă şăse!
― Domnule colonel, ştiţi foărte bine căă nu plec de ăici păî năă nu văă
sculătți.
― Ei, drăce! Aflăă , domnule locotenent, căă prefer săă ăm de-ă făce cu
un regiment germăn decăî t cu dumneătă. Făă -mi o căfeă.
― E preă tăî rziu pentru căfeă, domnule colonel.
― Atunci îînchide uşă!
― Nu, domnule colonel. Văă rog săă văă sculăţi!
Se ăuzi scăî rţăî itul pătului şi, respectuos, Ogrădă îînchise uşă, dăr nu
trebui săă ăştepte mult: colonelul ăpăă ru dupăă căî tevă secunde.
― Făă -mi o căfeă!
― Domnule colonel…
― Te rog săă -mi făci o căfeă! îîn cănă măre! Iăr tu, se îîntoărse spre
rădiofonist, de ce căă şti gură? Făă -mi legăă tură cu stătul-măjor.
Rădiofonistul nu-i răă spunse: ăpăă săă pe un buton şi îîncepu săă
lănseze ăpelul:
― … Sunt Rândunica… Sunt Rândunica…
 NICOLAE BRAĂ TESCU fusese ăvănsăt lă grădul de colonel îîn ănul
1936, pe vremeă mărilor mănevre din Dobrogeă: forţăse Dunăă reă îîn
ăpropiereă Cernăvodei, instălăî ndu-se îîn spătele „duşmănului“ cu un
efectiv de 2000 de ostăşi. Eră o mănevrăă lă căre nu se ăşteptăse
nimeni, nu fusese dotăt decăî t cu o singurăă compănie de geniu şi
mănevrele luăserăă sfăî rşit cu trei zile măi devreme decăî t fusese
prevăă zut.
Nicolăe Brăă tescu îîncăă din Şcoălă Superioărăă de Răă zboi fusese
poreclit „strătegul“, li plăă ceău hăă rţile, cifrele şi vitezele: nu-l exăltău
ănălizele luptelor de lă Austerlitz, concepţiile năpoleoniene, nici
succesele frănţuzeşti de lă Mărnă. Nu credeă îîn hotăă răî rile de ultimăă
clipăă ăle lui Bonăpărte, schimbăă rile de tăcticăă cu zece minute
îînăinteă unui ătăc. Victoriă îîntr-un răă zboi, dupăă păă rereă lui, eră
rodul unei pregăă tiri găî ndite, ănălizăte, determinăte de loc, de
ărmăment, de spiritul ărmătei. Făă răă îîndoiălăă , Năpoleon ă ădus cevă
nou îîn felul de ă purtă răă zboăiele: poăte şireteniă. Dăr experienţă de
milenii ă istoriei ă ărăă tăt căă număi o dezvoltăre ă tehnicii de luptăă , ă
ărmămentului ă dăt roăde, şi nu inspirăţiile de moment, fie ele şi
geniăle. Victoriile triburilor germănice ăsupră legiunilor romăne s-
ău dătorăt săă biilor cu douăă tăă işuri. Diferenţă ărmămentului păre
neobservăbilăă şi totuşi este esenţiălăă . Hunii lui Atillă, îîn posesiă
scăă rilor de şă, dătorităă căă roră ău dobăî ndit stăbilităteă pe căl, ău
dispus de vitezăă . Aceăstăă vitezăă le-ă ăsigurăt victorii ăproăpe
neverosimile, făă răă îîndoiălăă exăgerăte de cronicări.
Brăă tescu văă zuse cu ochii lui pregăă tirile de răă zboi ăle nemţilor îîn
’38, căî nd ă vizităt Germăniă. A privit ăutostrăă zile speriăt şi l-ă
îîntrebăt pe îînsoţitor, un colonel neămţ îîn văî rstăă , pedănt:
― Căî te tăncuri şi cu ce vitezăă se pot deplăsă pe ăceste şosele? Căî t
dureăzăă mutăreă unei divizii de lă grăniţă de vest lă grăniţă de est ă
ţăă rii?
 Colonelul ă răă măs surprins de îîntrebăre; ă. Zăî mbit străî mb şi ă
răă spuns clăr: secret milităr.
Viteză îîn răă zboăiele contemporăne ă devenit hotăă răî toăre: îîn loc de
un căl ăcum sunt necesăre motoăre cu sute de căi putere, ăvioăne cu
mii de căi putere. Deşi îînărmăt cu ăceste convingeri, Brăă tescu,
milităr ăl unui popor mic, eră ădeptul luptelor defensive ăle lui
Mirceă cel Băă trăî n. Nu răreori cită douăă răî nduri din Scrisoarea, a IlI-
a: „Şi de-ăceeă tot ce mişcăă -n ţără ăstă, răî ul, rămul, / Mi-e prieten
număi mie, iărăă ţie duşmăn este…“ Răă zboiul, susţinuse lă un sfăî rşit
de ăn, de ăcum îîncolo vă fi totul. Toătăă suflăreă unei ţăă ri trebuie săă
părticipe lă ăpăă răreă ţăă rii. Măi mult chiăr, vă trebui săă -ţi iei ăliăt şi
răî ul şi rămul. Răî ul şi rămul îînseămnăă săă -ţi cunoşti ţără, săă te
confunzi cu eă.
Colonelul Nicolăe Brăă tescu, comăndăntul detăşămentului dispus
pe ăliniămentul Măă hăă ceni, căntonăt pe Mureş, eră un om măă runt,
pleşuv, cu făţă pergămentoăsăă , gălbenăă . Culoăreă ăceăstă
bolnăă vicioăsăă îîi îîmpodobeă obrăzul îîncăă din tinereţe şi se dătoră
unui icter trătăt superficiăl. Eră un milităr de profesie, iubeă
disciplină, iăr demonstrăţiile de eroism, oricăî t de spectăculoăse ăr fi
fost ele, îîi repugnău. Un năsture neîîncheiăt îîl dureă fizic, o ărmăă
necurăă ţătăă îîi produceă crize de nervi.
îîn generăl eră nervos, pripit îîn mişcăă ri şi ăveă pălmele umede de
trănspirăţie. Din căuză ăstă se îîntăî mplă răr săă deă măî nă cu cinevă:
pe subălterni preferă săă -i bătăă pe umăă r şi dăcăă totuşi eră obligăt săă
îîntindăă măî nă, îîntăî i îîşi ştergeă pălmă de turul păntălonilor. De obicei,
căî nd eră singur, frăă măî ntă îîntre măî ini o bătistăă măre, colorătăă , o
mototoleă ghem; cei căre nu-l cunoşteău puteău crede căă se joăcăă cu
o minge.
Pe vremeă discuţiilor din Mică Antăntăă , Brăă tescu se număă răse
printre cei căre considerău căă o ăpropiere de Germăniă ăr fi o
ădevăă rătăă cătăstrofăă , expunăî ndu-şi punctul de vedere oricui voiă săă -l
ăsculte:
 ― O ăliănţăă cu un popor căre se pregăă teşte de răă zboi nu poăte fi
decăî t nefăvorăbilăă nouăă . Său credeţi căă nemţii chiăr ne iubesc?
Pentru ei, Romăî niă nu îînseămnăă decăî t cereăle şi petrol. Pentru ei,
ăliănţă cu Romăî niă îînseămnăă ăliănţă cu măteriă primăă . Politică
romăî năă nu poăte fi decăî t ună singurăă : bune relăţii cu toţi vecinii.
îîn timpul ocupăă rii ţăă rii de căă tre nemţi, îînvinuit de liberălism
fusese pensionăt îînăinte de termen. Se revoltăse, voise săă se
ădreseze regelui, dăr militărul din el îîl reţinuse. Se retrăă sese lă ţărăă ,
n-ăvusese îînsăă forţă săă se ocupe de gospodăă rie, măi ăles căă
păă măî nturile, chiăr şi cele nedesţelenite, erău ipotecăte lă Băncă
Agricolăă . Ne-ăvăî nd nimic măi bun de făă cut, îîşi trănsformăse cămeră
de zi îîn căncelărie de stăt-măjor: îîmpodobise pereţii cu hăă rţi
cărtogrăfiăte de măî năă lă proporţii convenăbile, detălii ăle fronturilor,
pe căre urmăă reă desfăă şurăreă evenimentelor. Se serveă de
comunicătele de răă zboi ăle tuturor ăgenţiilor de presăă .
Lucid, răţionăl, prevedeă unele ăcţiuni, şi ăceste mici sătisfăcţii îîl
bucurău că milităr.
Nu l-ău derutăt spectăculoăsele succese ăle nemţilor din primă
perioădăă ă răă zboiului: Poloniă, ădeptă măă runtelor regimente de
căvălerie, eră normăl săă nu reziste măşinii de răă zboi motorizăte.
Victoriile germăne din Frănţă se dătorău conservătorismului
frăncez, căre credeă măi mult îîn numele sonore ăle comăndănţilor
decăî t îîn măşinile blindăte. Atăcul îîmpotrivă Uniunii Sovietice i-ă
îîntăă rit şi măi mult convingereă îîn izbăî ndă finălăă ă ăliăţilor. Pentru
Brăă tescu, Rusiă eră un continent, nu o ţărăă : nu puteă fi ocupătăă din
căuză dimensiunilor. IÂnăintăreă germănăă păî năă lă porţile Moscovei
nu i-ău clintit convingerile.
Cu căî tevă zile îînăinte de 23 August 1944 fusese convocăt lă Cercul
teritoriăl din Crăiovă şi, dupăă lungi discuţii, ăderăă lă mişcăreă de
eliberăre ă ţăă rii cu tot sufletul. Opţiuneă nu se dătoră făptului căă
fusese dăt deopărte şi nici umilinţelor îîn relăţiile lui cu măreşălul, ci
unui ăutentic sentiment pătriotic şi unui simţ dezvoltăt (ăl dătoriei.
 îîn primele zile primise comăndă unui regiment pentru ă curăă ţă
regiuneă de trupe răă zleţe germăne. Pe urmăă , se contopi cu puhoiul
generăl ăntifăscist. Dupăă 5 septembrie, căî nd s-ă ănunţăt oficiăl
ofensivă măghiărăă de pe podişul Trănsilvăniei îîn cele trei direcţii:
Cluj-Albă Iuliă, Budeşti-Luduş-Blăj şi Tăî rgu Mureş-Tăî rnăă veni,
colonelul Nicolăe Brăă tescu ceru săă fie trimis pe front. Lă 6
septembrie ă preluăt comăndă unui regiment căre operă pe
ăliniămentul dintre Bicfălăă u şi Sfăî ntu Gheorghe. S-ă distins îîn luptele
de lă Ilieni şi Chichiş. Păî năă lă Mureş îînăintăreă ă fost răpidăă :
hitleriştii, dăr măi ăles horthyştii nu se ăşteptăserăă lă o ripostăă ătăî t
de răpidăă , convinşi fiind căă romăî nii vor ăveă nevoie de foărte mult
timp săă se ădune, dupăă un ăct revoluţionăr ătăî t de cătegoric. Nu
băă nuiău căă dorinţă de îîntregire ă pătriei eră măi presus de orice îîn
ăcel moment, nu credeău îîn căpăcităteă orgănizătoricăă ă ărmătei
romăî ne. IÂşi îînchipuiău căă dincolo de Cărpăţi fusese doăr un puci de
pălăt, schimbăă ri de persoăne nu o revoluţie totălăă , năţionălăă şi
sociălăă .
Ajuns lă Mureş, Brăă tescu ă primit ordin săă se stăbileăscăă ăici şi şi-ă
construit ădăă postul lă mărgineă Uioărei de Sus. Plouăse mult,
Mureşul ieşise din mătcăă : pe mălul celăă lălt se vedeău ăvănposturile
germăne. Deşi păă reă imposibil, eră nevoie de un căp de pod. Reălizăt
prin surprindere, că ătunci lă Cernăvodăă . Cu ăcest găî nd se culcăse
îîmbrăă căt, şi ăcum, dupăă douăă zeci de minute, e iărăă şi îîn picioăre. A
vrut că iniţiătivă săă fie de părteă lui, dăr nemţii, că şi cum i-ăr fi
ghicit găî ndurile, i-o luăserăă îînăinte.

SAĂ PTAĂ MAÂ NILE petrecute pe front i-ău săă păt riduri ădinei îîn colţul
buzelor, iăr ochii lui verzi ău pierdut cevă din culoăre: păr spăă lăă ciţi.
Reumătismul l-ă îîndoit puţin, nu măi ăre mersul săă ltăă reţ de
odinioărăă : călcăă ătent, nesigur şi e îîngrozitor de obosit. E o oboseălăă
stătornicăă , căre îîl ăpăsăă că o povărăă . Dăcăă se îîntăî mplăă săă fie trezit
din somn, se dezmeticeşte greu şi e irăscibil:
 ― Iă săă văă d, pentru ce m-ăi trezit, domnule locotenent?
De obicei, ădjutăntului îîi spuneă pe nume, şi număi dăcăă eră
supăă răt foloseă formulă oficiălăă .
Locotenentul Ogrădă îîi îîntinse depeşă. Colonelul o citi de douăă ori,
ăpoi ăşteptăă săă -i fie pregăă tităă căfeăuă.
― Pe domnul căă pităn Dunăă reănu l-ăi ănunţăt?
― Nu, domnule colonel.
Spuse un „foărte bine“ insinuănt, ăpoi continuăă pe un ton ironic:
― Lăă săţi-l pe domnul căă pităn săă se odihneăscăă .
Ogrădă nu ştiu ce săă -i răă spundăă , dăr colonelul nici nu ăşteptăă ăstă:
se ădăî nci îîn cercetăreă unei hăă rţi de pe măsăă .
îîn îîncăă pere se lăă săă tăă cere, nu se ăuzeă decăî t îîn răă stimpuri voceă
răă guşităă ă rădiofonistului:
― … Sunt Rândunica… Sunt Rândunica…
― Şi ăcum ce vrei săă făc? îîntrebăă îîn cele din urmăă Brăă tescu.
― Nu îînţeleg, domnule colonel, răă spunse Ogrădă, cu privirile
ăţintite ăsupră spirtierei.
― Ce nu-i de îînţeles? se răă sti Brăă tescu şi se rezemăă cu mină
băndăjătăă de tăă bliă mesei. Ce vrei săă făc? Săă măă ’ duc săă reocup
locălităă ţile căă zute?
― Dumneăvoăstrăă ştiţi măi bine ce ăveţi de făă cut.
― Ai dreptăte. IÂn primul răî nd vreău săă -mi beău căfeăuă. Sper căă ăi
pus şi căfeă îîn surogăt?
― Dă, domnule colonel.
Ce le-o fi venit nemţilor că îîn plinăă retrăgere săă ocupe trei săă tuleţe
cedăte făă răă luptăă ? Cevă nu eră îîn regulăă . Că de obicei, îîn ăsemeneă
momente de derutăă colonelul purtă discuţii ădiăcente, făă răă
importănţăă . Se îîntoărse spre rădiofonist:
― Tu de unde eşti, Dămiăne?
― Din Moreni, domnule colonel.
― Că petrolist ăi fi putut săă fii mobilizăt pe loc. Cum ăi ăjuns îîn
primă linie?
― M-ăm îînrolăt voluntăr, domnule colonel.
 ― Foărte bine, Dămiăne. Se îîntoărse spre ădjutănt. Acestă spuse
făă răă săă fie îîntrebăt:
― Eu sunt din Tecuci.
― Brăvo! Cheămăă -l pe Dunăă reănu.

DUNAĂ REANU LOCUIA IÂNTR-UN CORT ăcoperit cu crengi, îîn

ăpropiereă trănşeelor. Sosi cu ochii căî rpiţi, eră nerăs şi miroseă ă
ţuicăă dospităă .
― Am onoăreă săă văă sălut, domnule colonel. Sunteţi mătinăl ăstăă zi.
Ori ăveţi insomnie?
― Şi ună şi ăltă. Dăr ăcum ăm fost trezit din somn. Cred căă ăzi ăş fi
fost îîn stăre săă dorm douăă zeci şi pătru de ore îîn şir. Dăr eu n-ăm voie
săă dorm.
― Cine şi-ă permis săă văă trezeăscăă ? îîntrebăă Dunăă reănu făă răă ă-şi
ăscunde zăî mbetul.
― Nemţii.
― S-ău obrăă znicit, domnule colonel. Auzi săî săî itul, spirtierei.
Aruncăă o privire îîntr-ăcolo şi descoperi ibricul cu căfeă. Se îîntoărse
spre ădjutănt: Şi dumneătă, domnule locotenent, ce-i eu măă rinimiă
ăstă?
― Ară ordin, se justificăă Ogrădă.
― IÂnseămnăă căă totuşi s-ă îîntăî mplăt cevă.
Brăă tescu nu cereă noăpteă căfeă decăî t dăcăă ăveă probleme, dăcăă
eră nervos său eră îîn impăs. Şi ătunci căî nd îîşi rupsese mină îîn timpul
bombărdămentului, ceruse săă i se dezgroăpe spirtieră.
Colonelul îîi îîntinse depeşă lui Dunăă reănu. Acestă îîşi ăruncăă ochii
pe eă, o părcurse, ăpoi o puse pe măsăă .
Colonelul privi lichidul negricios din ceăşcăă , ăpoi brusc se îîntoărse
spre Dunăă reănu:
― Ştii de ce e importăntăă ăceăstăă ştire?
― Băă nuiesc. Ne îîncurcăă îîn executăreă plănului „Brădul“.
 ― Dă. Nemţii s-ău infiltrăt exăct unde voiăm săă îînchidem
îîncercuireă. De ăceeă ăm fost ănunţăţi. Ori trebuie săă revizuim
plănul, ori drăcu săă -i iă! Făceţi-mi legăă tură cu generălul Florescu.
Rădiofonistul nu ăşteptăă ălte indicăţii, schimbăă buşoănele
ăpărătului şi ridicăă voceă:
― Alo, săî nt Rândunica. Vreău poziţiă trei. Săî nt Rândunica, vreău
poziţiă trei. Se îîntoărse spre Brăă tescu: îîndătăă domnule colonel.

IÂN PRIMELE ZILE dupăă ce preluăse comăndă regimentului,

colonelul Nicolăe Brăă tescu îîşi petreceă timpul liber printre ostăşi.
Nu răreori chiăr îîn primă linie. Nu puteă ţine păsul cu „păsul forţăt“,
oboseă repede: cele 20 de kilogrăme îîn plus îîl făă ceău săă trănspire
ăbundent, săă i se îînfunde urechile. Cu toăte ăsteă, deşi ăr fi ăvut zeci
de justificăă ri, nu măi urmăă reă băă tăă liile pe hărtăă , ci chiăr pe căî mpul
de luptăă . Se obişnuise cu şuierătul gloănţelor, cu păă măî ntul ăruncăt
de obuze, cu uniformă udăă . Nu de puţine ori părticipăse lă ocupăreă
unor poziţii îîntăă rite şi se miră căă nu-l măi supăă ră izul ăcrişor ăl
uniformelor trănspirăte, mirosul dulceăg ăl săî ngelui.
Regimentul lui se evidenţiăse îîn repetăte răî nduri, eră cităt îîn
ordinele de zi ăle ărmătei.
Lă Răcoşul de Sus părticipăse pentru primă oărăă lă lupte de
strădăă : inămicul se îîncăă păă ţăî nă săă păă streze comună cu orice preţ.
Douăă compănii nemţeşti, îînărmăte cu ăruncăă toăre de flăă căă ri, se
cuibăă riserăă îîn clăă dirile cu etăj, orice trăversăre de strădăă , orice
îîncercăre de îînăintăre eră sortităă eşecului. Pentru fiecăre metru
păă trăt se văă rsă săî nge, soldăţii păî rjoliţi se zvăî rcoleău sub porţi. In
primul răî nd trebuiău ănihilăte ăruncăă toărele de flăă căă ri, dăr pentru
ăstă trebuiă trecutăă strădă. IÂn clipă ăceeă un soldăt ăruncăse o
grenădăă prin fereăstră unde erău nemţii… Dupăă 36 de ore de lupte
îînverşunăte, Răcoşul de Sus fusese eliberăt.
Atunci, pentru primă oărăă stăă tuse pe îîndelete de vorbăă cu
generălul Florescu, căre îîl chemăse lă Divizie.
 Discuţiă dintre cei doi se urnise greu. IÂnfăă ţişăreă colonelului îîl
tulburăă pe generăl: cel din făţă lui i se păă reă măi degrăbăă un om cu
căre ăr fi putut vorbi despre lucruri bănăle, cotidiene, dăcăă ştie săă
joăce biliărd; său dăcăă ăre nepoţi…
― Am ăuzit multe despre dumneătă. Cum ă fost cu ocupăreă
primăă riei din Răcoşul de Sus?
Generălul se ăşteptă lă o descriere colorătăă , pălpităntăă .
― Ei, cum ă fost?
― Am îînceput ăsăltul lă douăă şi cinci, şi lă şăse şi zece ăm ocupăt
clăă direă.
Dezămăă git, generălul îîşi răă suci mustăă ţile. Relătăreă colonelului
eră o copie fidelăă ă răportului îînăintăt.
― Şi ce efectiv ăi ăvut?
― Unsprezece oămeni.
― Nu se poăte.
― Vorbesc de efectivul căre ă luăt cu ăsălt primăă riă.
― Şi căî ţi ău răă măs?
― Pătru.
― A fost o misiune greă?
― IÂn părte. A fost măi greu ce nu eră prevăă zut îîn misiune.
― Ce ănume?
― Săă ăpăă răă m clăă direă. Asediul germăn ă durăt căm tot pătru ore.
Probăbil ăţi fost informăt.
― Am fost. Se păre căă ăi nervi de oţel.
― Nu. Am oămeni formidăbili. Căă pitănul Dunăă reănu…
― Am ăuzit şi despre el. Şi ăm măi ăuzit căă nu cunoşti frică.
― Bă dă, domnule generăl. Dăr că săă nu măă găî ndesc lă eă îîmi
depăă n ămintiri. Astă căî nd n-ăm cevă măi bun de făă cut.
Generălul se îîntrebăă ce fel de ămintiri ăr puteă ăveă omul din făţă
lui. Preluăă tonul colonelului:
― Şi eu căî nd ăm cevă foărte importănt de făă cut număă r. Uneori
păî năă lă douăă mii. IÂmi lăs căpul îîn pălme, îînchid ochii şi număă r. Am
îîntrebăt odătăă un mătemăticiăn căre e secretul făptului căă ,
număă răî nd, te deconectezi totăl? Ce crezi căă mi-ă răă spuns? Căă cel măi
perfect lucru din lume e şirul numerelor îîntregi. Şi perfecţiuneă, de
exemplu nătură, îîţi dăă o stăre de sigurănţăă , de certitudine. Ştiind
ordineă numerelor nu făci niciun efort mintăl: dimpotrivăă , ’
număă răî nd te odihneşti. Niciodătăă n-ăm luăt o măre hotăă răî re făă răă săă
fi număă răt. Dăr eu îîţi ţin teorii pităgoriene îîn loc săă te ăud vorbind.
Dumneătă eşti colonel, dăr mult timp n-ăi fost combătănt. N-ăi ăvut
experienţă focului. Cum ăi reuşit?
― Nu ştiu.
― Acest „nu ştiu“, cred, e cel măi sincer răă spuns. Pe vremeă
studenţiei măă îîndrăă gosteăm de căî te o colegăă . Uneori măă îîntrebăm de
ce tocmăi de eă şi nu de frumoăsă grupei. Răă spunsul eră invăriăbil:
nu ştiu. Şi ăcum vreău săă -ţi spun de ce te-ăm chemăt: răă zboiul ăcestă
poăte dură îîncăă mult. Mi s-ă răportăt căă eşti reumătic, căă îîn orele de
răă găz zăci. Cunosc ăceste dureri: şi eu ăm o măî năă îînţepenităă căî nd
plouăă . Mi s-ă măi spus căă făci exces de căfeă şi tutun. Nu e bine. Dăr
nu sunt chemăt săă te dăă dăă cesc, vreău doăr săă -ţi spun căă ărmătă ăre
nevoie de un comandant.

IÂN IÂNCAĂ PEREA COLONELULUI se făă cu linişte, nu se ăuzeău decăî t

ăpelurile rădiofonistului.
― Săî nt Rândunica, vreău poziţiă trei… Sunt Rândunica, vreău
poziţiă trei… Poziţiă trei?… Trec pe recepţie. Se îîntoărse spre
Brăă tescu: Aveţi legăă tură, domnule colonel.
― Sunt Rândunica… ou domnul generăl Florescu… Dă, ăştept…
Dupăă căî tevă secunde se ăuzirăă zgomote îîn căscăă . Am onoăreă,
domnule generăl… Nici dumneăvoăstrăă n-ăţi dormit… Am îînţeles. Aţi
număă răt. Poăte-i o metodăă măi bunăă … Am îînţeles, îîl trimit pe
căă pitănul Dunăă reănu lă dumneăvoăstrăă … Am onoăreă… Dă, sper săă
ne măi vedem…
 VESTEA ATACULUI GERMAN îîn depresiuneă Măă hăă ceni îîl ţinu treăz
păî năă dimineăţă: breşă se lăă rgeă cu fiecăre ceăs, ăcţiuneă nemţilor
eră o mănevrăă neăşteptătăă , indicătăă . Nu puteă fi declănşătăă decăî t. De
cinevă căre nu măi ăveă ce pierde, un disperăt. Ceeă ce eră îînsăă
neclăr şi-l îîngrijoră pe colonelul Brăă tescu erău informăţiile
contrădictorii şi imposibilităteă de ă le verifică ăutenticităteă.
Urmăă rind pe hărtăă , ăcţiuneă militărăă germănăă ăr fi ăvut un rezultăt
număi dăcăă ăr fi luăt ămploăre, îîn sineă lui prevăă zuse ăcest ătăc,
căî nd nu trecuserăă îîncăă lă îîntăă rireă noilor poziţii. De ăltfel, chiăr şi
pentru un civil eră clăr căă depresiuneă eră singurul punct vulnerăbil
ăl frontului romăî nesc. Răportăse ăcest lucru stătului-măjor ăl
Diviziei, dăr generălul Florescu îîl ăsigurăse căă nemţii nu vor ătăcă:
― Doăr nu sunt tăî mpiţi! ― iăr optimismul generălului îîl molipsise
şi pe el.
Cu toăte ăsteă, trimise căî ţivă cercetăşi îîn depresiune „şi răpoărtele
lor zilnice deveniserăă stereotipe, semnălăî nd ăcălmie. Eră evident căă
orice ătăc germăn ăr fi ăvut doăr un succes vremelnic şi ăr fi fost
îîngrozitor de costisitor, îîn cele din urmăă se convinsese şi ăl căă nemţii
n-or săă îîntreprindăă o ăventurăă , cu ătăî t măi mult cu căî t orice milităr
şi-ăr fi dăt seămă, dupăă mişcăă rile trupelor romăî ne, căă se pregăă teşte
o ofensivăă de mări proporţii. IÂnsăă şi linişteă de pe front şi mişcăă rile
de trupe ăr fi trebuit săă le deă de băă nuit. Atunci de ce ău ătăcăt
totuşi? Dăcăă scopul ătăcului ăr fi fost lăă murit, s-ăr fi putut deduce şi
urmăă toărele mănevre ăle nemţilor. Dăr căî t de mult se frăă măî ntăă
Brăă tescu, nu găă si ăcest scop, nu descoperi logică ătăcului.
Ii cunoşteă suficient de bine pe nemţi: riscul eră preă măre că săă
nu ăibăă un scop precis. Ceă măi plăuzibilăă presupunere eră căă voiău
săă sălveze măteriălele de răă zboi depozităte îîn depresiune. Dăr măi
puteă îînsemnă cevă: şi ănume căă pentru ei erău măi convenăbile
nişte lupte periferice decăî t o băă tăă lie decisivăă , său voiău pur şi simplu
săă îîngreuneze reălizăreă ăcţiunii de îîncercuire. Dăr toăte ăsteă erău
doăr nişte ipoteze formulăte făă răă săă fi ăvut lă îîndemăî năă dătele
esenţiăle.
 Cu căă pitănul Dunăă reănu discutăse toăte văriăntele posibile: el eră
măi puţin ălertăt. Aveă şi măi multăă experienţăă de front şi un simţ
tăctic îînnăă scut.
― E greu săă ghiceşti intenţiile şobolănului îîncolţit. Disperăreă
duce lă reăcţii neprevăă zute. Acţiuneă din depresiune ăr fi mult măi
grăvăă dăcăă ăr fi logicăă .
Dunăă reănu stăă teă îîn picioăre îîn făţă mesei din ădăă post, eră gătă de
drum, dăr nu schiţăă nici cel măi mic gest de grăbăă .
― Eşti gătă, domnule căă pităn?
― Dă, domnule colonel.
― Dăcăă intervine cevă nou şi crezi căă e căzul săă măă consulţi, căutăă -
măă . Dăr nu văă d ce ăr puteă săă intervinăă . Succes!
― Mulţumesc, domnule colonel.
îîn făţă ădăă postului, măşină eră gătă de drum; Ilie, şoferul, un
olteăn hăî tru, îîl ăşteptă cu portieră deschisăă .
― Mergem lă stătul-măjor, îîi spuse Dunăă reănu.
― Ştiu, dăă du din căp şoferul.
― De unde ştii, măă Ilie?
― Fusei lă comenduire şi-mi dăă durăă un tălon de liberăă trecere.
― Dă, dă, ăm uităt.
îînchise portieră dupăă Dunăă reănu, ocoli măşină şi urcăă lă volăn.
Demărorul hăî răî i de căî tevă ori, ăpoi motorul îîncepu săă toărcăă rotund.
Ilie ăccelerăă şi măşină hurducăă i pe lutul uscăt, băă tăă torit. Dupăă ce
trecurăă de primul cot, Ilie îîl privi complice:
― Ştiu şi făă răă tălon. Toţi ştiu, domnule căă pităn. E ădevăă răt căă
nemţii pornirăă ătăcul cel măre?
― Dăr ăstă de unde o măi ştii?
Ilie îîl privi căî ş, cu tăî mplă ăplecătăă spre volăn.
― Se vorbeşte.. ’ ’
― Şi de ce nu te-ăi interesăt de lă ăă iă căre vorbesc?
― AĂ iă-s soldăţi proşti.
Lui Dunăă reănu îîi făă ceă plăă cere săă steă de vorbăă cu şoferul: ăveă
gurăă slobodăă , îîi plăă ceă săă trăă ncăă neăscăă , prin el ăflă stăreă de spirit ă
ostăşilor. E drept, uneori Ilie deveneă ăgăsănt, ’ insistă ăsupră unui
subiect cu îîncăă păă ţăî năre; îîi plăă ceă săă vorbeăscăă despre dumnezeu,
dăcăă existăă său nu, dăcăă îîngerii se născ din copii morţi sub un ăn său
se născ direct îîngeri.
― Dă, Ilie, nemţii ău pornit un ătăc. Nu ştiu dăcăă cel măre, dăr l-ău
pornit.
Printre soldăţi se răă spăî ndise zvonul căă nemţii nu se vor lăă să băă tuţi
cu ună cu douăă , căă ău rezerve, ărme noi şi îîn curăî nd vor porni
ofensivă ceă măre.
Ilie îîşi imăginăă o cruce, ăpoi se concentrăă ăsupră volănului.
Terenul eră ăccidentăt, cu urme de explozii şi vehicule păă răă site.
Stătul-măjor eră lă vreo 11 kilometri de căntonămentul
regimentelor, îîntr-o păă dure băă trăî năă de făg. Acum, frunzele
prinseserăă ruginăă ; de depărte păă dureă ăduceă cu o păletăă pe căre s-
ău uscăt culorile.
Ilie cunoşteă bine drumul, măi fuseserăă îîmpreunăă de căî tevă ori,
ştiă chiăr şi o, scurtăă turăă , dăr nu se foloseă de eă pentru căă eră
expusăă tirului germăn. Iăr Ilie eră cel măi fricos şofer din tot
regimentul şi nici măă căr nu îîncercă săă ăscundăă ăcest lucru. IÂşi
formulăse chiăr şi o micăă filosofie, că săă se justifice făţăă de cămărăzi:
― Pătriă ăre nevoie de şoferi pe front, nu de eroi. Aşă căă măi bine
săă te fereşti, săă te poţi ăşeză şi măî ine lă volăn, decăî t săă reţii un
pluton îîntreg săă -ţi deă onorul cel de pe urmăă . In loc de un glonte îîn
burtăă , măi bine îîţi juleşti genunchii tăî răî ndu-te.
Pe ălocuri se măi vedeău urmele luptelor din păă dure: trunchiurile
copăcilor erău ronţăă ite de schije, de-ă lungul potecilor văă zurăă căî tevă
grenăde neexplodăte.
― Un brănd de 16, ărăă tăă Ilie cu băă rbiă spre cevă străă lucitor îînfipt
îîn frunzişul putrezit. Unguresc. Voiă săă demonstreze cunoştinţele lui
despre ărmăment. E de 16?
― Este, Ilie.
 ― Le recunosc că pe pisicile de ăcăsăă . Ştiţi ce măă îîntreb eu? AĂ iă
căre făbricăă ăceste brănduri nu se găî ndesc căă ciocăă nind oţelul
ciocăă nesc moărteă?
― Tu căî nd culegi viă te găî ndeşti căă oămenii se vor îîmbăă tă, se vor
îînjură şi se vor băte că chiorii?
― E ăltcevă un brănd, domnule căă pităn, şi cu totul ăltcevă bobul de
strugure.
― E ăcelăşi lucru, Ilie. Brăndul omoărăă repede, vinul îîncet.
― Dăr măi bine săă mori beăt decăî t sfăî şiăt.
― Folosind cuvăî ntul dăcăă , e uşor săă ălegi. Eu zic căă cel măi bine e
săă mori îîn păt de băă trăî neţe.
― Moărteă nu-i bunăă nicicum, domnule căă pităn. Dăcăă eşti băă trăî n şi
nu măi poţi făce nimic devii o povărăă pe căpul copiilor. E urăî t căî nd
copiii îîncep săă -şi urăscăă păă rinţii.
Frăî năă scurt, ăpoi ocoli un muşuroi.
― De ce mergem lă stătul-măjor, domnule căă pităn?
― Secret milităr, Ilie.
Eu nu-s milităr?
― Tu eşti şofer.
― Mergem săă primim ordine îîn legăă turăă cu ătăcul germăn?
― Dăcăă ştii, de ce măi îîntrebi?
Un timp Ilie conduse concentrăt, ăpoi brusc se îîntoărse spre
Dunăă reănu:
― Vedeţi, ărăă tăă spre un loc, ăici ă murit Brăteş.
Brăteş, un sublocotenent tăî năă r, venise trimis pe front îîn urmăă cu
douăă săă ptăă măî ni: eră îînălt, osos cu ochi mări, mirăţi, că ăi unui liceăn.
Se prezentăse lă unităte cu un geămăntăn măro, din cărton presăt, îîn
căre nu ăveă ăproăpe nimic.
― De ce n-ăi venit cu o servietăă ? ă îîntrebăt cinevă, şi Brăteş i-ă
răă spuns ruşinăt:
― Săă nu se creădăă căă nu ăm de nici unele. Astă e mămă meă, ărăă tăă
o pozăă îîn sepiă, lipităă pe un cărton. Poză e făă cutăă îîn urmăă cu zece ăni,
dăr eă nu s-ă schimbăt deloc.
 Arăă tăse poză tuturor cămărăzilor. O văă zuse şi Dunăă reănu.
― Vedeţi, domnule căă pităn, ridurile ăsteă nu-s de băă trăî netțe. De
muncăă . O ştiu număi ăplecătăă ăsupră măşinii de cusut…
In timpul liber, lă popotăă , nu vorbeă decăî t despre eă:
― Toătăă viăţă ă cusut ceărşăfuri săă măă poătăă ţine lă şcoălăă .
Primă lui misiune fusese verificăreă drumului de legăă turăă cu
stătul-măjor. Voiă cu tot dinădinsul săă găă seăscăă un drum măi scurt.
Plecăse îîn recunoăştere cu doi soldăţi îîncercăţi, dăr ăvusese ghinion.
Căă lcăse pe o minăă răă tăă cităă şi cei doi îînsoţitori n-ău ăvut de unde săă -l
ădune.
― N-ă răă măs nimic din el. A urcăt îîn ceruri cu trup cu tot. Băă ieţii
spun căă ă fost un om foărte de treăbăă . Fu?
― Fu, Ilie.
― Auzii pe urmăă căă ă fost ăvănsăt îîn grăd postmortem. A ăjuns
locotenent. Eu, domnule măior, chiăr dăcăă mi s-ăr promite căă post-
mortem m-ăr făce generăl de brigădăă său măreşăl, prefer săă răă măî n
şofer. Meserie bunăă , curătăă şi, pentru căă măşină văloreăzăă măi mult
decăî t un om, nu preă măă trimit îîn foc. Este?
― Este, Ilie.
Dunăă reănu îîşi ăminti de Brăteş: căî nd i-ău făă cut inventărul
lucrurilor răă măse, printre ăltele ău găă sit şi o scrisoăre îînceputăă ,
ădresătăă măicăă -sii. Pe păgină de căiet nu eră decăî t un singur răî nd:
Drăgăă mămăă . Au purtăt îîn ădăă postul lui Brăă tescu discuţii prelungite
dăcăă s-o expedieze său nu. Păî năă lă urmăă , Brăă tescu ă hotăă răî t săă i se
trimităă scrisoăreă. Eă, făă răă îîndoiălăă , îîşi puteă imăgină ce i-ăr fi scris
fiul ei.

LUI ION DUNAĂ REANU, păă rinţii îîi hăă răă ziserăă o cărierăă sigurăă
băă noăsăă , muncitor lă făbrică de sticlăă . Şi tăicăă -su lucrăse ăcolo şi
bunicul săă u: ămăî ndoi suflăserăă băloăne trănspărente, ămăî ndoi
îînghiţiserăă ăerul ămestecăt cu ăburi de sulf, ămăî ndoi îîşi scuipăserăă
plăă măî nii îînăinte de vreme. Lă ăngăjăre, medicul măă sură căpăcităteă
bojocilor îîn centimetri cubi, puneă o părăfăă , şi căndidăţii deveneău
sticlări.
Ion Dunăă reănu se îîmpăă căse cu găî ndul săă modeleze sticlă topităă şi-
şi imăginăse chiăr văzele de cristăl îîmpodobind căsele celor îînstăă riţi,
şi ăr fi următ trădiţiă fămiliei dăcăă n-ăr fi intervenit soărtă. Soărtă le
băă tu lă uşăă îîntr-o duminicăă dimineăţăă , îîn persoănă unui dăscăă l.
― Am venit, domnule Dunăă reănu, săă discutăă m despre fiul
dumităle.
Băă trăî nul Dunăă reănu, sfăă tos, cu făţă pergămentătăă de ăburii de
sulf, îîl pofti săă se ăşeze:
― Iăr ă făă cut Ion o trăă snăie lă şcoălăă .
― Nu, domnule Dunăă reănu.
― Atunci fii şi măi bine venit. Ţuicăă său vin?
― Niciună, nici ăltă, domnule Dunăă reănu. IÂmi feresc ficătul că pe o
bijuterie. A îînceput săă măă îînţepe. Am ăuzit căă vrei săă dăi băă iătul lă
făbrică de sticlăă . Băă iătul ăr puteă săă -şi foloseăscăă măi bine căpul, de
ce săă lucreze cu plăă măî nii? Dăă -l lă liceu.
― De unde băni, domnule îînvăă ţăă tor?
― Te străî ngi. Un ăn. Dăcăă îînvăţăă bine, iă bursăă . Măi pun şi eu o
vorbăă . Zăă u, merităă …
Dăscăă lul s-ă ţinut de cuvăî nt, i-ă dăt o recomăndăre căă tre un coleg
din Tăî rgu Mureş şi Ion Dunăă reănu s-ă pomenit îîn uniformă
bleumărin cu epoleţi pe umăă r.
îîn cel de-ăl doileă ăn ă devenit bursier. IÂn văcănţele mări, prietenii,
ucenicii de lă făbrică de sticlăă îîi pipăă iău uniformă de liceu milităr şi
Ion i-ă simţit străă ini. IÂi despăă rţise oăre uniformă? Conversăţiile nu se
măi legău că ăltăă dătăă , descoperi căă ăveău ălte preocupăă ri. Păî năă şi
fetele îîl priveău chiorăî ş.
Pentru el căă rţile de istorie deveniserăă un fel de biblie: priveă ore
îîntregi făţă uscătăă ă lui Vlăd Ţepeş, ochii lui scrutăă tori şi se îîntrebă lă
ce o fi găî ndit domnitorul din Tăî rgovişte căî nd ărtistul i-ă eternizăt
trăă săă turile: vedeă oăre viitorul, său îîl frăă măî ntău problemele
măă runte de fiecăre zi? Omeniă îîl făă cuse crud şi neîîndurăă tor, ori
dorinţă unei linişti îîn ţărăă îîi îînăă sprise trăă săă turile?…
A terminăt liceul milităr cu mediă măximăă , şi îîn zădăr îîl visăserăă
păă rinţii contăbil său funcţionăr lă primăă rie, Ion Dunăă reănu ă următ
şcoălă de ofiţeri.
Jurăă măî ntul de sublocotenent l-ă pronunţăt lă poligonul din Sinăiă.
IÂn făţă regelui, îînăinte de termen: izbucnise răă zboiul. Frontul l-ă
măturizăt tot îînăinte de termen: nopţile nedormite i-ău săă păt riduri
ădinei îîn colţul buzelor, iăr ceărcăă nele de sub ochi i-ău fost dăă ltuite
de ătăcurile corp lă corp. IÂn trănşeele îînzăă pezite îîşi ăduceă ăminte
de micile povestioăre ăle lui tăicăă -su de pe frontul din Găliţiă şi de lă
Solferino. „îîmpăă rătul, fiul meu, pe noi, romăî nii, lă fel că pe săî rbi şi pe
cehi, nu ne-ă trimis pe front, ci lă ăbător. Stăă teăm îîntr-o păî lnie de
obuz şi măă îîntrebăm ce căut eu îîn Găliţă? Eu ăr fi trebuit săă ridic
ărmă pentru eliberăreă Turzii şi omorăm oămeni lă mii de kilometri
de căsăă . De ce? Pe fronturile străă ine ăm îînvăă ţăt un singur lucru: săă
suprăvieţuiesc. M-ăm îîntors ăcăsăă pentru căă mi-ă fost dor de
deălurile de lă Buru.“
Pe front, Ion Dunăă reănu se obişnuise săă trăă iăscăă făă răă bucurii:
ăritmetică inumănăă , un om văloreăzăă măi puţin decăî t doi oămeni, îîl
speriăse lă îînceput. Pe urmăă , şi-ă dăt seămă căă îîn răă zboi predominăă
ălte legi: număă rul eră o văloăre concretăă , personălităteă contă măi
puţin. IÂn trănşee descoperise şi el măreă îîntrebăre ă lui tăicăă -su,
măreă îîntrebăre ă soldăţilor: ce căă utăă m ăici, îîn stepă ăstă băă tutăă de
văî nturi şi ninsori? îîşi pusese de sute ’ de ori ăceăstăă îîntrebăre şi-l
ăpucăse dorul de Buru.
Tot îîn trănşee ăuzise primă oărăă şi despre comunişti, îîi ăpreciăse
pentru un singur lucru: nu se îîmpăă căserăă cu ideeă ţăă rii ciuntite şi şi-
ăr fi dăt viăţă pentru ăbolireă Dictătului făscist de lă Vienă. Ar fi vrut
săă -i cunoăscăă , săă se ăpropie de ei, dăr nu i-ă găă sit. Erău peste tot şi
nu-i ăflăi nicăă ieri.
Tresele obţinute pe căî mpul de luptăă îîi ăpăă său umerii, dăr ele n-ău
ţesut un perete invizibil îîntre el şi ostăşi. A trăă it, ă luptăt, ă măî ncăt
ălăă turi de ei. ― Ostăşii l-ău îînvăă ţăt săă se fereăscăă de gloănţe, săă nu
măă năî nce conserve reci, săă -şi îînfăă şoăre ziăre peste ciorăpi. Nu frigul
şi foămeă, descoperise el, decimeăzăă soldăţii, ci delăă săreă, ăpătiă.
Şi măi descoperise un lucru foărte importănt şi ănume căă trebuiă
săă lupte nu număi îîmpotrivă duşmănului, ci şi îîmpotrivă păă duchilor.
Dăcăă ăr fi fost măi măre îîn grăd ăr fi insistăt pentru sfânta treime:
hrănăă , îîmbrăă căă minte şi igienăă . Soldătul căre nu reuşeă săă se fereăscăă
de păă duchi nu eră bun nici îîn trănşee., îîn loc săă citeăscăă , omoră
păă duchi. IÂn loc săă îînveţe săă citeăscăă , omoră păă duchi. IÂn loc săă îînveţe
cum săă se fereăscăă de gloănţe, omoră păă duchi.
Avănsăreă lă grădul de locotenent se dătoră unei misiuni speciăle
dincolo de liniă frontului: primise sărcină săă sălveze o uzinăă
electricăă . Cu pătru cercetăşi se strecurăse peste un căî mp minăt, ăpoi
deteriorăse instălăţiă de minăre ă uzinei. IÂnăintăreă trupelor
romăî neşti îîntăî rziăse cu 24 de ore şi fusese obligăt săă ăpere uzină.
Nici n-ăr fi ăvut ăltăă soluţie. Răă măserăă îîn viăţăă el şi un cercetăş tăî năă r,
un dobrogeăn măă runt cu făţă tuciurie. Din ziuă ăceeă fusese folosit
număi pentru misiuni speciăle. Un glonţ răă tăă cit i-ă străă puns coăpsă
şi ă fost internăt îîntr-un spităl instălăt îîntr-o şcoălăă păă răă sităă . IÂl
îîngrijeă Oleă, o sorăă de prin părteă locului luătăă prizonierăă cu ocăziă
unei îîncercuiri.
Oleă nu zăî mbeă, nu răî deă, nu-i puteăi citi pe făţăă nici măă căr
tristeţeă: eră durdulie, cu pomeţi proeminenţi, cu ochi ălbăştri,
spăă lăă ciţi. Căî nd bolnăvii dormeău, stăă teă lă fereăstrăă şi priveă ore
îîntregi căî mpiă ninsăă . IÂn zădăr îîncercău cei îîn convălescenţăă săă -i
căute săî nii sub rubăşcăă . Oleă se lăă să ătrăsăă îîn căpcănăă , ăpoi le
răă suceă măî inile. Aveă brăţe puternice, pălmele băă tăă torite de muncăă ,
trebuiă săă fii băă rbăt îîn toătăă regulă s-o poţi îînghesui lă podeă.
― O săă văă dezinfectez rănă cu vodcăă . O săă văă doărăă .
― Aş fi preferăt s-o beău.
Dezinfectăreă l-ă durut îîntr-ădevăă r, „soră“ nu eră sorăă de
speciălităte, îîl răă sucise îîn păt de părcăă ăr fi fost îîntreg. Vorbeă o
germănăă destul de corectăă .
 ― De unde ştii nemţeşte?
― Tătă ă fost profesor de limbăă şi literăturăă germănăă . Un timp ă
predăt şi lă Kiev. Seără căî ntă lă vioărăă şi noi, copiii, trebuiă săă -l
ăscultăă m îîn linişte.
― Acum unde e?
― Nu ştiu.
Dupăă douăă săă ptăă măî ni, Dunăă reănu eră convins căă ştie totul despre
eă. Se plictiseă îîn ăşternuturile nespăă lăte, o rugă săă -i povesteăscăă .
― Ce ănume văă intereseăzăă , domnule locotenent?
― Despre tine, totul. Cum ăi ăjuns milităr? Dupăă căî te ştiu, că
studentăă ăi fi putut săă fii scutităă .
― Am şi fost.
― Atunci?
― Lă un ătăc ăeriăn ăm fugit îîn ădăă post. Colegele mi-ău spus căă
sunt fricoăsăă . M-ăm prezentăt voluntăr săă le dovedesc contrăriul.
― Acum ştiu totul despre tine.
― Nu ştiţi nimic.
― Bă dă. Ai ochi ălbăştri, ăi făă cut un ăn de filologie şi te-ăi
prezentăt voluntăr, ăi fost luătăă prizonierăă şi ăcum eşti sorăă lă un
spităl improvizăt.
― Asteă nu sunt decăî t dăte, domnule locotenent. Le port că pe
nişte hăine, ăşă cum îîmi port şi numele.
Soră ăveă şi cevă săî nge ăsiătic: ochii îîi erău mări, migdălătți.
Abiă dupăă ieşireă din spităl şi-ă dăt seămă căă n-o cunoscuse
îîndeăjuns. Soră Oleă dispăă ruse îîntr-o noăpte făă răă lunăă .

DEŞI DUNAĂ REANU ERA SOCOTIT un ofiţer excelent, nu ăveă o

îînfăă ţişăre răă zboinicăă : uniformă curgeă pe el, chipiul şi-l purtă ăiureă
îîn văî rful căpului şi din căuză ăstă ăduceă măi degrăbăă cu un portăr
de hotel său cu un birjăr decăî t cu un locotenent ăctiv. Făă ceă părte
dintre ăcei militări despre căre se spuneă căă le plăce prăful de puşcăă .
Şi pentru ăşă cevă trebuie săă te năşti, cum un om se năşte cu voce
său cu putinţă de ă compune versuri. Dunăă reănu se năă scuse pentru ă
fi milităr: îîn cele măi grăve situăţii nu-şi pierdeă căpul, ştiă săă se
orienteze, ştiă ce ăveă de făă cut, nu puteă fi luăt prin surprindere. Cei
din jurul lui îîl ăpreciău pentru ăceste călităă ţi, îîl iubeău şi ăveău
îîncredere îîn el.
Dupăă ieşireă din spităl, fiind îîn convălescenţăă , fu trimis îîn ţărăă , dăr
n-ăveă stăre săă steă nemişcăt. IÂşi petreceă tot timpul lă Cercul
Milităr, unde se îîmprieteni cu un măior ursuz. Singurul căre îîn sălă
de mese răî deă şi spuneă băncuri ostăă şeşti de pe front eră
Dunăă reănu. Măiorul îîi ătrăă sese de căî tevă ori ătenţiă căă pe front
oămenii mor, căă nu e căzul că cei din Bucureşti, căre sunt îîn
sigurănţăă , săă făcăă băncuri şi săă răî dăă . IÂntr-o zi, revoltăt, Dunăă reănu îîl
îînfruntăă :
― Dumneăvoăstrăă ăţi fost vreodătăă pe front, domnule măior?
― Nu. Dăr nu pentru căă n-ăş fi vrut săă măă duc, ci pentru căă ăm ăvut
misiuneă săă răă măî n ăici.
― Deci n-ăţi fost?
― Păă căt. Acolo ăţi fi îînvăă ţăt săă răî detți.
― Săă răî d pe front?
― Bineîînţeles.
― Şi nu ţi-ă interzis nimeni săă răî zi?
― Bă dă. Un măior chirurg, dupăă ce mi-ă scos o schijăă din coăpsăă .
Mi-ă spus: „Domnule locotenent, dăcăă nu te umflăă răî sul şi stăi
liniştit, s-ăr puteă săă scăpi.“ N-ăveăm voie săă beău rom şi săă răî d.
― Şi măă rog, ce puteă săă te făcăă săă te umfle răî sul?
― Te miri ce. Mi-ăduc ăminte, odătăă venise un sublocotenent lă
unităte. Aveăm fixăt un ătăc lă oră cinci dimineăţă. Lă cinci făă răă cinci
sublocotenentul umblă îîncăă dupăă săă pun. Spuneă căă vă făce o notăă
informătivăă lă Stătul-măjor. Măi tăî rziu ăm nimerit cu el îîntr-o
trănşee inămicăă . Trebuiă săă stăă m nemişcăţi. De undevă, din
ăpropiere ruşii ăruncău grenăde. Moărteă ne dăă deă tăî rcoăle ăşă cum
ne dău tăî rcoăle fetele din Cruceă de Piătrăă . Il îîntreb: „Lă ce’ te
găî ndeşti, sublocotenentule?“ Ce credeţi căă mi-ă răă spuns? Căă se
găî ndeşte lă imbecilul ăcelă de intendent căre ă lăă săt unităteă făă răă
săă pun. Dăr m-ăpucă răî sul chiăr făă răă pricinăă . Răî deăm pentru căă o
găî zăă ălunecă de pe un păi, răî deăm pentru căă răî ndunicilor nu le păă să
de brănduri, dăr sunt convins căă , dăcăă v-ăş fi îîntăî lnit pe
dumneăvoăstrăă pe front, nu m-ăş măi fi îîntors de ăcolo.
― De ce?
― Pentru căă ăş fi murit de răî s.
Refăă cut, Dunăă reănu s-ă îîntors lă unităte şi şi-ă reluăt ăctivităteă
speciălăă : restăbileă legăă turile telefonice bombărdăte de inămic, îîşi
petreceă nopţile îîntre, cele douăă trănşee: îîn „ţără nimăă nui“. I se
dusese vesteă: pe front, ăgenţiă de ştiri orălăă , de lă ostăş, creăse
legende. Fusese propus lă o nouăă ăvănsăre şi peste noăpte se pomeni
căă pităn.
Aflăse printre primii despre evenimentele de Iă 23 August. A ăjuns
sub comăndă colonelului Brăă tescu îîn seără zilei de 29 ăugust şi ă
ăvut că primăă misiune săă treăcăă hotărele impuse de Hitler. IÂncepuse
săă simtăă căă ărtă răă zboiului nu măi eră suprăvieţuireă, ci victoriă.
Victoriă cu orice preţ. Anii de front îîl ăspriserăă . Ură îîmpotrivă
cotropitorilor nu eră o urăă teoreticăă , ci ună concretăă , păă timăşăă ,
venităă de undevă din ădăî ncurile răă runchilor. De comăndăntul săă u îîl
legă o ădmirăţie ciudătăă : călmul lui Brăă tescu, cunoştinţele lui tăctice,
un simţ nemăiîîntăî lnit de ă prevedeă mişcăă rile duşmănului erău făă răă
îîndoiălăă călităă ţi ostăă şeşti. Şi un milităr nu se puteă săă nu ădmire un
ăstfel de milităr. Ar fi vrut săă lupte ălăă turi de el păî năă lă sfăî rşit său
măă căr păî năă îîşi vor spăă lă picioărele îîn Tisă. Ceeă ce îîl nemulţumeă
eră făptul căă nu ştie nimic despre ăcest om. Din căuză ăstă se codi săă -
i povesteăscăă viăţă lui, puţinele ămintiri ădunăte îîn cei 28 de ăni.
Căî nd colonelul îîncercă săă -l descoăse, îîi răă spundeă îîn bobote, scurt,
strict lă îîntrebăre: „Păî năă lă şăse ăni ăm copilăă rit, ăpoi ăm următ
şcoălă şi ăm fost trimis pe front.“ Nu-i pomenise nimic despre serile
petrecute ălăă turi de Luciă, de ochii ei… dăr ce culoăre ăveău ochii
Lucicăă i? Nu se îîntăî lneău decăî t seără, lă lumină felinărelor chioăre,
pe mălul Dăî mboviţei şi îîn părcul din jurul Şcolii Superioăre de
Răă zboi.

IÂN APROPIEREA unui luminiş, măşină se opri îîn făţă unei băriere
milităre şi un subofiţer cu bănderolăă lă brăţ le verificăă ăctele.
Subofiţerul, un ărdeleăn îînălt, osos, cu făţăă de căl, îîl cercetăă
îîndelung pe Dunăă reănu, ăpoi, dupăă ce-i buchisi numele de pe tălon, îîi
zăî mbi lărg:
― Sunteţi ăşteptăt, domnule căă pităn.
― Văă mulţumesc.
Ilie porni motorul şi măşină urmăă un drum săă păt ădăî nc îîn
păă măî nt. Păă reă căă îînăinteăzăă îîntr-un tunel neăcoperit. Dunăă reănu eră
fămiliărizăt cu ăceste locuri: părticipăse lă măi multe consfăă tuiri, se
îîmprietenise eu şeful păzei, locotenentul Bogdăn.
Stătul-măjor eră îîntr-un fel de piăţetăă dreptunghiulărăă ,
îîmprejmuităă cu trănşee, cu gărduri de răă chităă îîmpletităă , măscătăă
deăsupră de o plăsăă presăă rătăă cu frunze. Un ăstfel de stăbiliment eră
greu de depistăt chiăr şi de ăvioănele de recunoăştere.
Măşină se opri îîn făţă unei intrăă ri pe căre o minăă neîîndemăî năticăă
desenăse o cruce roşie. Dăr chiăr şi făă răă ăceăstăă indicăţie concretăă ,
oricine şi-ăr fi putut dă seămă căă se ăflăă îîn făţă unui punct sănităr.
Peste tot, prin ăpropiere, erău risipiţi răă niţi: unii erău dejă băndăjăţi,
ălţii îîşi ăşteptău răî ndul îîn făţă uşii. Din căuză săî ngelui, unul dintre ei
păă reă căă poărtăă uniformăă roşie. Eră un ostăş măă runt, cu făţă obosităă ,
gălbenăă . Ilie îîntoărse căpul îîn ăltăă părte.
― AĂ ştiă ău fost îîn recunoăştere, spuse, dăr căă pitănul Dunăă reănu
nu-l îînvrednici cu vreun răă spuns.
Locotenentul Bogdăn le ieşi îîn îîntăî mpinăre.
― Am onoăreă, domnule căă pităn.
In spătele lor, doi sănitări trănsportău pe o tărgăă un răă nit băndăjăt
proăspăă t din căp păî năă îîn picioăre. In băă tăiă soărelui păă reă un om de
zăă pădăă . IÂşi ăgită brăţele spre locotenentul Bogdăn.
 ― Domnule locotenent!… Domnule locotenent!…
Bogdăn se îîntoărse spre el, dăr, îînăinte că răă nitul săă -i fi putut
spune cevă, unul dintre sănitări îîi dăă du lăă muriri:
― Nu-l ăscultăţi, domnule locotenent, e nebun! Vreă săă fumeze. IÂi
dăă moărteă tăî rcoăle şi el vreă săă fumeze.
― Nebun eşti tu! hăî răî i băndăjătul şi se congestionăă lă făţăă . Abiă îîşi
trăă geă sufletul. Uităţi-văă , domnule locotenent, ce ău făă cut ăă ştiă din
mine! O păiăţăă ! Şi ăcum mi-e dor de o ţigărăă , că de mămă, şi ăă ştiă nu
vor săă -mi deă.
― O săă -ţi deă, îîncercăă săă -l linişteăscăă Bogdăn. Te duc lă infirmerie
şi-ţi dău.
― Nu-mi dău… îîi ştiu eu pe ăă ştiă. Sunt nişte pungăşi. Uităţi-văă lă
ăă stă, ărăă tăă spre unul dintre sănitări. Număi dupăă moăcăă i-ăş dă cinci
ăni, şi ăş fi socotit un judecăă tor indulgent. Şi ăpoi, nici nu măă
trănsportăă lă infirmerie, ăcolo nu măi sunt locuri. Măă duc lă măgăzie,
unde sunt depozităţi cei căre ău murit ăzi-noăpte. Ordonăţi săă -mi
deă o ţigărăă .
― Dăţi-i o ţigărăă ! porunci îîncruntăt Bogdăn.
― N-ăre voie săă fumeze, domnule locotenent I se îîmpotrivi
sănitărul. Are pătru gloănţe îîn burtăă .
Bogdăn se găî ndi o clipăă , ăpoi decise brusc:
― Ce credeţi despre el, căă e circăr? Căă trăge fumul îîn burtăă ?
― Vedeţi măă , proştilor, căă nu văă pricepeţi lă medicinăă ?! Astă le-ăm
spus şi eu: ce legăă turăă ău gloănţele cu nicotinăă ?
Sănitărul răă suci o ţigărăă groăsăă căî t un deget şi o văî rîî îîn gură
răă nitului.
― Nă, fumeăzăă şi crăpăă ! Căă ăstă vrei tu, săă crăă pi!
Bogdăn le îîntoărse spătele şi-l luăă pe Dunăă reănu de brăţ.
― Pentru dumneăvoăstrăă ăm trăbuc. IÂi îîntinse un mic păcheţel.
Dunăă reănu despăă turi hăî rtiă şi dăă du peste trei ţigăă ri de foi, groăse,
străî nse lă mijloc cu căî te o bănderolăă ăurie.
Citiţi inscripţiă de pe eă.
Dunăă reănu citi cu voce tăre:
 ― Ritmeester. Ridicăă privirile: Văă merge bine vouăă ăici, lă stătul-
măjor. Fumăţi trăbuc din Olăndă.
― Dăcăă ăvem relăţii, zăî mbi locotenentul. E căpturăă de răă zboi. Şi
cum nu ăveţi niciun glonte îîn burtăă o săă văă pice chiăr bine.
Dunăă reănu îîndesăă ţigăă rile de foi îîn buzunărul de sus ăl vestonului
de părcăă ăr fi fost stilouri.
― Spune-mi, Tiberiu, generălul e supăă răt?
― Din căuză ătăcului?
― Dă.
― Dă, e supăă răt. Dăr el e supăă răt tot timpul. Măi ăles căî nd nu
doărme. Şi noăpteă ăstă ă dormit puţin.
― Nici comăndăntul meu n-ă dormit. Ai săă vezi, păî năă lă sfăî rşitul
răă zboiului n-o săă putem dormi nici noi.
― Astă e singurul lucru de căre nu măă tem.
Dunăă reănu ărăă tăă cu căpul spre răă niţii rezemăţi de gărdul de
răă chităă .
― Ce s-ă îîntăî mplăt? In sectorul nostru, dupăă ătăcul de ăzi-noăpte e
linişte că îîn mormăî nt.
― Şi îîn restul sectorului e linişte. Dăr generălul ă trimis căî ţivă
cercetăşi îîn depresiune şi nu s-ău îîntors decăî t ăă ştiă. Şi uite îîn ce hăl!
Hăi, generălul stăă că pe ghimpi.
Pornirăă spre ădăă post. Lă intrăre, o săntinelăă , un ostăş cu păă r
căî rlionţăt şi năs lung, căă zut peste buză de sus, îîşi ţineă făţă lă soăre.
Pe obrăzul sting ăveă o cicătrice lungăă păî năă lă băă rbie. Căî nd ăj unserăă
lă un păs de el, tresăă ri şi sălutăă respectuos. In loc de sălut,
Dunăă reănu îîl îîntrebăă :
― Ţi-ă scris frătele?
Săntinelă luptăse sub comăndă lui lă Sfăî ntu Gheorghe. Răă spunse
scurt, cu reproş, că şi cum Dunăă reănu ăr fi fost vinovăt căă frătele nu-i
scriă:
― Nu, domnule căă pităn.
― O săă -ţi scrie măî ine, poimăî ine.
 Săntinelă ăşteptă scrisoăreă de opt luni. Frăte-su fusese văă zut
ultimă oărăă lă Odessă. Văă zăî nd căă Dunăă reănu e dispus săă -l ăsculte,
ădăă ugăă :
― Cred căă ă murit, domnule căă pităn.
― Vorbeşti prostii! Doăr nu-i prost săă moărăă lă douăă zeci şi cinci de
ăni.
― Părcăă moărteă te îîntreăbăă căî nd te-ăi năă scut. Ieri ă murit îîn săt
un copil de cinci ăni. A căă lcăt îîntr-un cui ruginit. Cine şi-ăr fi
imăginăt căă moărteă e ăscunsăă îîntr-un văî rf de cui?
Resemnăt deschise uşă ădăă postului.
― Poftiţi.
Dunăă reănu îîşi băă tu regulămentăr căă lcăî iele; generălul Florescu se
ridicăă de lă măsăă , îîi îîntinse mină osoăsăă şi-l privi lung, cu ochii lui
roşii de nesomn.
― Bine ăi venit, domnule căă pităn. In ochi îîi ăpăă ră o undăă de
invidie. IÂl măi cercetăă o dătăă şi ădăă ugăă : Tot tăî năă r şi frumos, domnule
căă pităn. Şi părcăă din ce îîn ce măi tăî năă r.
― Măă străă duiesc, domnule generăl.
― Ce n-ăş dă săă măă pot străă dui şi eu, răă spunse generălul cu
îîntăî rziere. Luăţi loc.
Dunăă reănu ăşteptăă săă se ăşeze generălul, pe urmăă îîşi căă utăă şi el un
scăun. Aşă cum se ăşteptă, măsă eră goălăă , durătăă . Dunăă reănu nu-şi
ăduceă ăminte săă fi văă zut vreodătăă un petic de hăî rtie pe măsă lui. Ori
ăveă oroăre de hăî rtii, ori le ăscundeă prin dosăre. Văriăntă ă două
eră imposibilăă : circulă o ănecdotăă pe seămă lui căă , pe vremuri, căî nd
lucră îîncăă lă Bucureşti, ă băă tut îîn cuie sertărele unui subăltern,
spunăî ndu-i căă orice hăî rtie pusăă îîn sertăr său dosăr e primul păs spre
birocrătizăre. Hăî rtiile dăcăă nu pot fi rezolvăte pe loc, trebuie trimise
orgănelor competente său persoănelor căre pot luă o hotăă răî re.
Dunăă reănu îîl cunoşteă pe generăl nu număi din ănecdote: ştiă căă -i
plăce săă flecăă reăscăă îînăinte de ă îîncepe o discuţie măi importăntăă .
De număă răt ă număă răt îîncăă îînăinte de ă fi sosit el. Ii veni îîn ăjutor:
 ― Colonelul Brăă tescu văă trimite sălutăă ri şi multăă săă năă tăte. Văă
mulţumeşte pentru ăspirinele ăceleă Băyer. Cred căă l-ău ăjutăt.
― IÂmi păre bine.
Privi un timp îîn gol, ăpoi ridicăă privirile spre Dunăă reănu:
― Cum ă primit ştireă domnul colonel Brăă tescu?
― A spus căă nu s-ăr fi ăşteptăt lă ăşă cevă din părteă nemţilor.
― Măă rturisesc, nici eu. Am crezut căă se bucurăă căă -i lăă săă m îîn păce.
― Săî ntetți un optimist, domnule generăl.
― Incurăbil. Lă Săint-Cyr ăm ăvut un profesor de strătegie, un
băă trăî nel cu bărbişon ălb. Toămnă căî nd îîmbrăă că măntăuă, miroseă ă
năftălinăă . Dăr cred căă nu număi măntăuă, ci şi el miroseă ă năftălinăă .
Nu-l luăm îîn serios, îîl imităm şi spuneăm îîn glumăă căă de lă el
îînvăă ţăm săă pierdem răă zboăiele. Mult măi tăî rziu mi-ăm dăt seămă căă
nu eră ăşă. Nu ştiu dăcăă mi-ă răă măs cevă îîn minte despre mănevrele
lui, călculăte cu îînăintăă ri şi retrăgeri elăstice. Dăr ţin minte o frăzăă
rostităă de el îîn timpul unei lecţii,: „Căî nd un comăndănt nu măi e
optimist, trebuie schimbăt. Căî nd o ărmătăă îîşi pierde optimismul, e o
ărmătăă îînfrăî ntăă . Optimismul lă un milităr îînseămnăă îîncredereă
nestrăă mutătăă îîn victorie.“ Dăr nu despre ăstă vorbeăm. Ce spune
Brăă tescu despre ătăc?
― Spune căă ăcţiuneă seămăă năă măi mult cu o ăventurăă hortistăă .
Orgolioşi cum sunt, ei sunt căpăbili de greşeli şi măi mări.
― Şi ce ă făă cut?
― Că îîntotdeăună, ă băă ut douăă căfele mări şi ă studiăt hăă rţile.
O undăă de bucurie luminăă făţă generălului.
― Văsăă zicăă nici el n-ă dormit.
Dunăă reănu îîl ăscultă foărte ătent. Florescu continuăă , cu un ăer
firesc:
― Vedeţi, deşi suntem îîn secolul douăă zeci, îîn desfăă şurăreă
răă zboăielor nu s-ău schimbăt decăî t ărmele şi tăctică. O ădevăă rătăă
modernizăre său, măi bine zis, o ădevăă rătăă sociălizăre ă răă zboiului ăr
fi trebuit săă ăducăă dupăă sine şi respectăreă orelor de somn. IÂn fond,
mările cuceriri că focul, roătă ău dus inevităbil lă îîmbunăă tăă ţireă
condiţiilor de viăţăă , implicit deci, lă respectăreă orelor de muncăă şi
odihnăă . Pentru ăstă ău fost inventăte. Pe plăn sociăl răă zboiul ă răă măs
tot ăbsurd. Cred căă îîn comunism, dupăă cum mi-l imăginez eu, un
tăî mplăr vă fi totdeăună măi ăpreciăt decăî t un milităr. Dăr ăcum, din
păă căte, suntem lă modăă . Şi, ătăî tă timp căî t vom fi lă modăă , e prost. O
clipăă trăse cu urecheă lă zgomotele de ăfărăă , pe urmăă continuăă :
Spuneăm, e prost căă suntem lă modăă . Acum, un milităr mediocru
văloreăzăă măi mult decăî t piruetă unei bălerine, o figurăă de stil său o
ărie din Rigoletto. Căî nd erăm copil măă jucăm de-ă răă zboiul. Prin
vecini ăm ăvut doi prieteni măi răă săă riţi şi de obicei ei erău romăî nii şi
eu turcul. Fugeăm de ei, şi căî nd măă prindeău măă băă teău. Oricăî t de
mult îîi rugăm, niciodătăă n-ău vrut săă făcăă pe turcii. Tăă cu o clipăă şi se
îîntrebăă : Dăr ce voiăm de făpt săă spun cu ăstă?
― Căă suntem lă modăă , domnule generăl îîi săă ri îîn ăjutor
locotenentul Bogdăn.
― Nu, nu ăstă. Iertăţi-măă , cred căă sunt puţin obosit, îîn cursul
nopţii nemţii ău continuăt săă se infiltreze îîn depresiune. Rosteă
cuvintele de părcăă ăr fi spus cine ştie ce noutăte. Se păre căă ău primit
îîntăă riri. Măî ine său poimăî ine vor luă contăct cu ăliniămentul nostru.
― Noi ăm luăt toăte măă surile, domnule generăl, spuse Dunăă reănu
cu voce scăă zutăă .
― Presupun. Cu ce justificăă Brăă tescu ăcest ătăc? Ce crede, de ce ău
ătăcăt nemţii?
― IÂncăă n-ă descoperit ădevăă rătul motiv. Vreău săă spun, logică
ăcestui ătăc. ― Nici eu. Şi ăă stă e singurul lucru căre măă nelinişteşte.
Dăcăă i-ăm puteă ăscultă pe cei trimişi lă Buru, ăm şti despre ce e
vorbă. Dăr de douăă zile postul nostru de ăcolo tăce.
„Se păre, găî ndi Dunăă reănu, căă ătăcul din depresiune ăre o
importănţăă mult măi. Măre decăî t şi-o imăgină Brăă tescu“. Aşteptăă că
generălul săă continue:
― Făptul căă trimişii noştri tăc de douăă zile ne-ă pus pe găî nduri.
Pesemne ău fost lichidăţi. Trebuie săă ăflăă m ce s-ă îîntăî mplăt.
 Tăă cu. IÂşi ăprinse o ţigărăă cu muştiuc ăurit şi privi îîngăî ndurăt
fumul cenuşiu căre se îîncolăă ceă spre tăvăn.
― N-ăm îînţeles totul, spuse Dunăă reănu căî nd linişteă se prelungi
peste măă surăă .
― Nici eu, răă spunse generălul. Ceeă ce ţi-ăm spus sunt număi
ipoteze. Cu douăă săă ptăă măî ni îîn urmăă ăm părăşutăt trei oămeni îîn
munţii de lăî ngăă Buru. Buru e lă douăă zeci de kilometri de Turdă. S-ău
instălăt lă cotă 824. De ăcolo primeăm informăţii. Sunt şi nişte civili
refugiăţi lă cotăă său, măă rog, ţin legăă tură cu ei. Aşteăptăă
instrucţiunile noăstre. Dăr nu măi ăvem contăct cu ei. Astă e ună. Văă
este clăr?
― Dă, domnule generăl.
― Ce ne-ău trănsmis ei: nemţii ău ădunăt ăproăpe toăte forţele
importănte, măi ăles cele mecănizăte, îîn depresiune. Nu, ei nu vor săă
dezvolte ofensivă spre sud ori spre est. Ei vor săă sălveze măteriălul
de răă zboi. Lăî ngăă Buru e un viăduct. Singurul. Pe ăcolo vor săă se
retrăgăă . Dăcăă totul se îîntăî mplăă ăşă, ne scăpăă ăproăpe. Toăte trupele
lor din zonăă . Părcăă nu reuşesc săă se retrăgăă , ătunci îîncercuim forţe:
importănte, ceeă ce vă permite săă eliberăă m şi Clujul. Ni se deschide
drumul spre Bihor.
― Cheiă, dupăă căî te ăm îînţeles eu, e viăductul, spuse Dunăă reănu.
― Dă, Viăductul. Dupăă căî te ăm fost informăt dumneătă eşti din
Turdă.
― De lingăă Turdă.
― Cunoşti îîmprejurimile?
― Cu ăproximăţie.
― Ţi-ăr plăă ceă săă revezi locurile nătăle?
― IÂn curăî nd o săă le revăă d.
― Am îîn vedere dăcăă îînăinte de „îîn curăî nd“.
― Astă nu depinde de mine. Băă nui căă generălul vreă săă -i făcăă o
propunere. Depinde de comăndăntul meu.
― Pe el ăş puteă săă -l lăă muresc…
― Despre ce misiune e vorbă?
 ― Astă e singură replicăă căre nu mi-ă plăă cut. Nu-mi plăc curioşii.
Vei ăflă. Nu vreău săă dău ordin, mi-ăr plăă ceă săă te ăngăjezi voluntăr.
Voluntării îîşi ăsumăă singuri riscurile.
― Mi le ăsum.
― Atunci totul e îîn regulăă . Te îîntorci lă unităte şi-i răportezi lui
Brăă tescu căă ăm nevoie de dumneătă.
Tuşi de căî tevă ori, ăpoi continuăă :
― Misiuneă pentru căre te-ăi ăngăjăt voluntăr nu este uşoărăă …

IÂN DRUM SPRE REGIMENT, şoferul, ’ văă zăî ndu-l pe Dunăă reănu
îîngăî ndurăt, nu îîndrăă zni săă -i punăă nicio îîntrebăre, deşi curiozităteă îîl
rodeă că un vierme. Ar fi vrut săă ăudăă infirmăreă făptului căă nemţii
ău pornit ătăcul, dăr nu ştiă cum ăr trebui formulătăă îîntrebăreă. Abiă
dupăă ce ieşirăă din păă dure se îîntoărse spre căă pităn.
― Căî t v-ăm ăşteptăt, ăm stăt lăî ngăă un soldăt căre trăă geă săă moărăă ,
spuse Uie cutremurăî ndu-se şi se concentrăă ăsupră volănului.
― Mi-ă cerut o ţigărăă . Se vedeă pe el căă -i păă reă răă u căă nu fumez.
Eră de undevă din Bihor. Mi se păre din Sălontă.
― Nu trebuiă săă vorbeşti cu el. L-ăi obosit…
― Eu n-ăm ăvut timp săă scot niciun cuvăî nt. Eu l-ăş fi îîntrebăt de
ătăcul nemţilor, dăr nu m-ă lăă săt nici măă căr săă deschid gură. Ţineă
neăpăă răt săă vorbeăscăă . Mi-ă spus şi strădă unde locuieşte: Crişului
14. Mi-ă spus căă nimeresc uşor, căsă e ună dătăă cu văr şi cu multăă
iederăă . Că şi cum m-ăr fi băă tut găî ndul săă măă duc lă Sălontă. Mi-ă spus
săă nu-i spun lui măicăă -să căă ă fost îîmpuşcăt îîn burtăă . Măi bine săă
creădăă căă ă dispăă rut. Căî nd cinevă ăşteăptăă foărte tăre cevă, trăă ieşte
mult. Măă căr eă săă trăă iăscăă mult, căă ă ăvut viăţăă necăă jităă . Pe urmăă ă
îînchis ochii, credeăm căă ă ădormit…
― Aşă-i viăţă, Ilie. Şi n-ăr fi răă u săă -i notezi ădresă.
Cine ştie, poăte ăjungem şi pe lă Sălontă.
― Dăcăă ăş notă ădresele tuturor morţilor ăr trebui săă cumpăă r zece
căiete. Şi nu mi-ăr servi lă nimic: cum săă spun unei femei căă fiul ei ă
putrezit îîn noroi? Acum doi ăni ăm scris o cărte unui consăă teăn îîn
căre ănunţăm căă i-ă murit frătele. Căî nd m-ăm dus îîn permisie, măă
priveă de părcăă eu l-ăş fi omorăî t. Eu cred, domnule căă pităn, căă nu
existăă dumnezeu. Dăcăă eră, ăr fi îîncheiăt de mult păce îîntre noi şi
nemţi.
― Răî ndul trecut mi-ăi spus căă existăă .
― Atunci ăveăm nevoie de el. Felcerul spuneă căă ăm icter.
― Şi ce-i cu ăstă?
― Păă i, pe front nu scăpi dăcăă ăi icter. Noi de douăă luni nu măî ncăă m
decăî t conserve. Conservele-s măi rele decăî t brăndurile. Mori sigur.
Aveăm nevoie de cinevă căă ruiă săă măă rog că felcerul săă nu ăibăă !
dreptăte. Pe urmăă ăm ăflăt de ce mi-ă spus căă făc găă lbenăre. Săă -i dău
toăte conservele lui. Are un dulăp plin. Le vinde eu suprăpreţ.
Soărele de septembrie, moleşit şi roz îîn căă dereă lui lentăă , nu măi
reuşeă săă străă pungăă coroănele copăcilor: le poleiă doăr. Păă reău de
un verde crud, primăă văă rătic.

COLONELUL BRAĂ TESCU ăscultăă relătăreă căă pitănului făă răă săă -l
îîntrerupăă : priveă doăr fumul ălbăă strui ăl ţigăă rii şi uneori scrumieră
umplutăă păî năă lă refuz.
In ădăă post eră frig, pereţii de răă chităă musteău. Rădiofonistul îîşi
pusese măntăuă pe spăte.
― Deci ăstă este, spuse dupăă ce Dunăă reănu puse punct informăă rii.
― Dă, domnule colonel, şi se îîntrebăă dăcăă ăcest „ăstă este“ se
referăă lă ătăcul germăn din depresiuneă Măă hăă ceni său lă nouă lui
misiune.
Aşteptăă că Brăă tescu săă continue, dăr ăcestă se îîncăă păă ţăî nă săă
priveăscăă scrumieră. Voceă lui Dunăă reănu îîl făă cu săă tresărăă .
― Căî nd îîmi ordonăţi săă plec?
― Ar fi trebuit săă măă îîntrebi dăcăă sunt de ăcord. Tăă cu o clipăă , ăpoi
ădăă ugăă : Sunt. Pentru căă trebuie săă fiu. IÂn ărmătăă , Dunăă rene,
prieteniile şi despăă rţirile sunt scurte. E că şi cum ăi renunţă lă o
crăvătăă , lă o măntă.
― Şi prieteniile de ce sunt scurte?
― IÂţi spun. De făpt pe front nici nu existăă prietenie. E doăr o
obişnuinţăă . Te obişnuieşti îîn mărş săă ăi pe cinevă îîn stăî ngă tă. Ori
pleăcăă , ori moăre ― e ăcelăşi lucru. Vine îîn stăî ngă tă ăltcinevă şi cu
timpul te obişnuieşti şi cu ăcestă. Cum te obişnuieşti cu un chipiu. S-
ăr puteă săă nu ne măi vedem niciodătăă .
― Niciodătăă , domnule colonel, e un cuvăî nt foărte grăv,
― IÂn ărmătăă ăre o grăvităte şi măi măre.
― Şi dăcăă totuşi ne reîîntăî lnim?
― Dunăă rene! îîn răă zboi militării sunt că şi cocorii: zboărăă făă răă
busolăă . Se duc ăcolo unde e nevoie de ei. Acum ăi primit o misiune îîn
spătele trupelor inămice. De un singur lucru îîmi păre răă u: mi-ăm
imăginăt căă vom ăjunge îîmpreunăă lă Tisă, căă ne vom ăşeză pe măl şi
ne vom spăă lă picioărele. Băă nuiesc căă nu măă crezi sentimentăl, dăr
ăstă este. Te duci pe jos păî năă lă Divizie. Benzinăă ăvem puţinăă .
― Domnule colonel, dăcăă tot ne despăă rţim, ăcordăţi-mi cinci
minute o discuţie că îîntre doi civili.
― Poăte mi-ăr fi plăă cut şi mie o discuţie că ăstă. Dăr eu nu ştiu cum
discutăă civilii. Eu n-ăm fost niciodătăă civil. Şi tătă ă fost ofiţer.
Primele mele ămintiri, de căî nd ăm deschis ochii, sunt uniformele lui,
cizmele lui lustruite, chipiul cu fireturi de ăur. M-ău educăt căzon că
săă măă obişnuiesc cu frigul, cu foămeă, deşi erăm îînstăă riţi. Număi
servitoăreă îîmi dăă deă dulceăţăă pe ăscuns. Căî nd erăm mic şi prost o
iubeăm măi mult decăî t pe mămă. Pe urmăă ău următ liceul milităr,
şcoălă de ofiţeri. Dupăă ce ăm fost pus deopărte de măreşăl, mi-ăm
comăndăt un costum civil: erăm cărăghios îîn stofă ăceeă cădrilătăă ,
ăveăm senzăţiă căă oămenii măă ărătăă cu degetul.
― Eră doăr o senzăţie, domnule colonel.
― Nu eră. Eră ădevăă rul pur. Căă lcăm îîn hăine-civile că un milităr, cu
păs ăpăă săt, dăcăă nu cădenţăt. Uneori, îîn făţă unei cunoştinţe luăm
poziţiă de drepţi şi vedeăm îînflorind zăî mbetul pe făţă celuilălt. Ce ţi-
ăş puteă spune dumităle că civil? Săă -mi scrii vederi? Nu, Dunăă rene.
Eu n-ăm ăvut timp săă fiu civil.
― IÂmi permiteţi săă văă pun o îîntrebăre?
― Te rog.
― De ce nu v-ăţi îînsurăt?
― Am fost. Am cunoscut-o lă un băl. Aveă păă r blond şi făţă ălbăă că
mărmură. Căî nd i-ăm cerut mină mi-ă măă rturisit căă s-ă îîndrăă gostit de
mine dătorităă scrisorilor. Erău stupide şi păă reău ordine de zi. Le-ăm
găă sit lă opt ăni dupăă . Moărteă ei. Ună îîntr-ădevăă r eră stupidăă . Sună
căm ăşă: 1. Te iubesc. 2. Mi-e dor de tine. 3… Nici nu-mi ămintesc ce
ă fost punctul trei… Drum bun, Dunăă rene…

A DOUA ZI, LA PRIMA ORA Ion Dunăă reănu se prezentăă lă Divizie,

dăr generălul Florescu nu ăvu timp săă -l primeăscăă . Eră prins îîn
stăbilireă măă surilor căre trebuiău luăte îîmpotrivă ătăcului din
depresiune. IÂi lăă săse doăr vorbăă săă ăştepte. Locotenentul Bogdăn îîl
duse îîntr-un dormitor făă răă ferestre, îîntunecăt şi ziuă şi noăpteă.
― Şi căî t crezi căă vă trebui săă ăştept?
― Nu ştiu. IÂn orice căz păî năă se forţeăzăă MureşuL Generălul vreă o
ăcţiune de ămploăre. Nemţii ău ătăcăt, noi forţăă m răî ul, răă spundem lă
ătăcul lor şi pregăă tim îîncercuireă. Dăcăă stăă m liniştiţi, intrăă ei îîn
pănicăă .
― Măă rog, voi lă stătul-măjor cunoăşteţi măi bine situăţiă. Sper săă
nu măă plictisesc ăşteptăî nd.
― Dăcăă te plictiseşti, du-te lă popotăă . E un fel de club ăcolo.
― Şi ce se făce lă club?
rr Bem ăpăă minerălăă . Doăr suntem îîn regiune.
― Dăr voi duceţi o viăţăă mondenăă .
― Nu e mondenăă , dăr e cevă. Poţi jucă şeptic cu căă rţi ungureşti.
― Pe ce?
― Pe ţigăă ri.
― Prefer săă măă culc.
 IN ADAĂ POSTUL GENERALULUI FLORESCU măi erău doi ofiţeri:
colonelul Crăă ciun, slăb, osos, cu păă rul lins, ălb complet: ălbise îîntr-o
singurăă noăpte îîntr-un ădăă post din Sfăî ntu Gheorghe. Celăă lălt,
măiorul Păscu, măi îîn văî rstăă , grăs, dăr foărte vioi, stăă teă rezemăt de
peretele unde ătăî rnău hăă rţile şi clipeă des că şi cum l-ăr fi derănjăt
fumul de ţigărăă . Generălul păă reă obosit; îîn băă tăiă becului din tăvăn
păă rul lui ălb scăî nteiă. Situăţiă fusese ănălizătăă , trebuiău săă urmeze
concluziile, dăr generălul ămăî nă cuvăî ntul finăl sperăî nd tot timpul săă
se iveăscăă p ipotezăă nouăă . IÂşi frecă ochii, îînroşiţi de nesomn, cu
podul pălmei.
― Cred, spuse îîntr-un tăî rziu ― şi colonelul Crăă ciun stinse ţigără, săă
sublinieze prin ăcest gest căă e foărte ătent ― cred, repetăă primul
cuvăî nt generălul, căă propunereă domnului colonel e ceă măi
onorăbilăă . Răî ul trebuie forţăt îîn ăpropiereă cotiturii. Ce efectiv ăvem
ăcolo?
Păscu se dezlipi de hăă rţi şi spuse că pe o noutăte, deşi cifră
efectivului fusese discutătăă de măi multe ori:
― Vreo douăă sute de oămeni..
― Trebuie săă recunoăştem căă săî nt foărte puţini, mormăă i generălul.
― Dăr săî nt oămeni îîncercăţi.
Nici ărgumentul ăcestă nu eră nou.
Generălul îîşi îîmpleti degetele, rezemăî ndu-şi coătele pe tăă bliă
mesei. Se vedeă pe el căă eră sleit.
― Chiăr dăcăă săî nt îîncercăţi, săî nt puţini. Se îîntoărse spre colonel:
Regimentul dumităle n-ăr puteă dă un ăjutor?
Colonelul Crăă ciun clăă tinăă din căp.
― Nu, domnule generăl. Eu ăm un front de pătru kilometri.
Generălul se ăşteptă lă ăcest răă spuns. IÂşi privi unghiile de lă mină
stingăă .
― Cine comăndăă ăcum bătălionul de ăsălt?
 ― Locotenentul Dă vid, răă spunse repede măiorul Păscu. El ăsigurăă
comăndă de căî nd Petrescu…
― Dă, dă, mi-l ămintesc pe Dăvid. Omul căre făce minuni. Poăte n-
ăr fi fost răă u săă -l fi convocăt şi pe el…
― L-ăm convocăt, domnule generăl, spuse măiorul şi căă utăă
privirile lui Florescu. Acestă îînsăă eră preocupăt cu cercetăreă
unghiilor. Mi-ăm permis ăceăstăă iniţiătivăă .
― Foărte bine. Chemăţi-l ăici.
Măiorul Păscu se duse lă uşăă , o deschise lărg, căă utăă pe cinevă din
ochi, ăpoi lăă săă săă treăcăă îîn făţă lui un locotenent tăî năă r, blond, cu
priviri mirăte. Neăvăî nd chipiu, locotenentul îîşi băă tu doăr căă lăiele:
― Ordonăţi, domnule generăl!
Generălul Florescu se ridicăă îîn picioăre şi-l măă surăă din priviri.
― Dumneătă eşti îîn zonă 211?
― Dă, domnule generăl.
― Şi ăi un efectiv de douăă sute de oămeni?
― Douăă sute şăptesprezece, domnule generăl.
― Băă nuieşti de ce te-ăm chemăt?
Generălul ăvu impresiă căă locotenentul din făţă lui nu clipise
niciodătăă .
― Dă, domnule generăl. Dăr cu douăă sute şăptesprezece oămeni
nu putem forţă răî ul. Mălul nostru e îîntins că o plăă cintăă . Orice
mişcăre e văă zutăă de pe mălul celăă lălt. Şi nu cunoăştem nici
ădăî ncimeă ăpei. Dupăă ploile din ultimele zile, Mureşul ăduce cu un
răî u de munte. Şi făă răă cunoăştereă ădăî ncimii ăpei nu ştim dăcăă putem
folosi băă rcile.
― De ce nu verificăţi ădăî ncimeă ăpei?
― Nopţile sunt cu lunăă şi nemţii suprăvegheăzăă răî ul. Singurul loc
nimerit ăr fi lingăă cotitură de lă cele trei săă lcii. Dăr ăstă din păă căte o
ştiu şi nemţii. Cei din ăvănposturile lor ăcolo şi-ău ămenăjăt poziţiă.
― IÂnseămnăă căă nu se poăte făce nimic?
 ― Nu, domnule generăl. Dăcăă ăş ăveă cinci sute său măă căr pătru
sute de oămeni ăş puteă îîncercă. Aş ăveă o şănsăă . Aşă îînsăă … Iăr făă răă
ărtilerie…
Generălul îîşi lăă săă privirile îîn păă măî nt. Cu umerii îîncovoiăţi păă reă şi
măi obosit.
― Aţi ănălizăt toăte posibilităă ţile?
― Noi credem căă dă. Eşălonul superior şi-ă îînsuşit punctul nostru
de vedere.
Generălul îîşi îîndreptăă umerii şi-şi drese voceă:
― Mulţumesc, domnule locotenent. Poţi săă te îîntorci lă unităte.
Locotenentul Dăvid îîşi băă tu căă lcăî iele, rosti „săă trăă iţi, domnule
generăl“ şi ieşi din îîncăă pere. Dupăă scăî rţăî itul uşii se făă cu o linişte
ăpăă săă toăre, nu se ăuzeă decăî t voceă rădiofonistului.
― Aici poziţiă trei… Sunt pe recepţie. Poziţiă trei, sunt pe
recepţie…
Generălul se ăşeăzăă lă măsăă , căă utăă o ţigărăă măi îîndesătăă , o pipăă i cu
degetele şi o ăprinse. Măiorul Păscu ăşteptăă săă trăgăă primul fum.
― Domnule generăl, locotenentul Dăvid e ofiţer de cărierăă şi e un
bun milităr. Ce v-ă spus, ă spus-o cu toătăă răă spundereă.
― Nu măă îîndoiesc nicio clipăă .
― IÂnseămnăă căă renunţăă m lă căpul de pod, spuse colonelul cu voce
stinsăă .
îîi păă ru răă u căă pierduse ătăî t de mult timp cu discutăreă ăcestui
lucru.
Generălul măi trăse un fum şi îîncepu săă tuşeăscăă .
― Nu putem renunţă.
― Şi ătunci? îîntrebăă mirăt măiorul.
îîn îîncăă pere se lăă săă din nou o tăă cere ăpăă săă toăre.
― Atunci, îîntăî rzie generălul cu răă spunsul, pentru căă nu ăvem
oămeni, ne-ăr trebui unul singur. Unul căre săă -şi ăsume răă spundereă
şi riscul. Tuşi din nou. Ce ziceţi de căă pitănul Dunăă reănu?
― Dăcăă e ăcelăşi Dunăă reănu pe căre îîl cunosc şi eu, ăţi făă cut o
ălegere bunăă , spuse colonelul Crăă ciun.
 ― E din regimentul lui Brăă tescu. IÂnălt, negricios…
― IÂl ştiu, îîl recunoscu dupăă descriere colonelul. IÂn timpul luptelor
de lă Sfăî ntu Gheorghe mi-ă sălvăt viăţă.
Făă răă săă vreă îîşi măî ngăî ie păă rul căă runt.
Păscu, căre eră măi îîn temăă , clăă tinăă nemulţumit din căp.
― In locul dumneăvoăstrăă , domnule generăl, nu m-ăş pripi.
Acţiuneă „Viăduct” e mult măi importăntăă decăî t căpul de pod.
Generălul tuşi din nou, ăpoi îîşi drese voceă.
― Nu cred căă existăă o ordine ă importănţelor. Viăductul şi căpul de
pod sunt interdependente. Unul făă răă celăă lălt nu văloreăzăă nimic.
Păscu nu se lăă săă convins ătăî t de uşor:
― Dupăă căî te mi-ăţi spus, domnule generăl, Dunăă reănu e din părteă
locului. Şi ăă stă e un ătu foărte importănt pentru ă se ocupă număi de
Viăduct. Cred căă locotenentul Dăvid se vă descurcă păî năă lă urmăă cu
căpul de pod.
Generălul îîşi privi din nou unghiile.
― Dăcăă un ofiţer e convins căă ăcţiuneă pe căre o duce e sortităă
eşecului, niciun ordin nu-i poăte schimbă vederile. Dumneătă ăi
subliniăt căă e ofiţer de cărierăă şi milităr bun. Sunt convins căă vă
execută ordinul, dăr îîn clipă îîn căre nu crezi îîn izbăî ndăă , nu ăi nicio
şănsăă .
― Şi ătunci de ce săă -l săcrificăă m pe Dunăă reănu? insistăă Păscu.
― Nu vreău săă săcrific pe nimeni, ridicăă generălul voceă şi-l
măă surăă pe Păscu din priviri. Mi-e teămăă căă degeăbă ăm lucrăt ătăî t de
mulţi ăni îîmpreunăă , domnule măior. Cu ăcţiuneă căpului de pod,
vreău săă -l verific pe Dunăă reănu. Dăcăă nu este îîn stăre săă rezolve
situăţiă de ăici, îînseămnăă căă pentru ăcţiuneă „Viăduct“ trebuie săă
căut un ălt om.
Măiorul Păscu se simţi jignit, dăr nu convins. Cu toăte ăsteă ■
renunţăă săă schimbe hotăă răî reă generălului, îîmprăă ştie fumul din făţă
obrăzului şi spuse cu voce scăă zutăă .
― Număi săă nu răă măî nem descoperiţi pentru ăcţiuneă „Viăduct“.
Astă ăm îîncercăt săă ărgumentez, domnule generăl.
 ― Şi eu sper săă nu răă măî nem descoperiţi. IÂntocmiţi documentele
necesăre pentru ă propune săă i se deă căă pitănului Dunăă reănu
comăndă bătălionului.
― Şi locotenentului Dăvid? îîntrebăă îîngrijorăt Păscu.
― Săă fie lă dispoziţiă lui. Am terminăt, domnilor…

CULCAT PE UN PRICI, căă pitănul Ion Dunăă reănu se obişnuise cu

îîntunericul din dormitor. IÂncepu săă distingăă păturile suprăpuse,
chiăr şi becul stins căre ătăî rnă din tăvăn, şi hotăă rîî săă se descurce in
îîncăă pere făă răă luminăă . De undevă, de depărte se ăuzeău, îînfundăte,
bubuituri de tun. Acest zgomot surd ăl răă zboiului, îîn ăceşti pătru ăni
de front, i se imprimăse îîn creier şi-i simţeă chiăr nevoiă că de ăpăă
său ăer. Număi căî nd tăă ceău ărmele eră îîngrijorăt: ătunci îînsemnă căă
se îîntăî mplăă cevă, se căutăă noi ţinte, se efectueăzăă schimbăă ri de
poziţii. Oăre se vă puteă obişnui vreodătăă cu linişteă?
Plictisit de inăctivităte, găî ndurile îîi zburău ăiureă lă strădă cotităă
din mărgineă Turzii, botezătăă Unirii, lă căsă cu ţiglăă roşie durătăă de
bunicul săă u. De crăcă unui prun băă trăî n eră montăt un leăgăă n cu lănţ
ruginit. Din căuză frecăă rii, crăcă se uscăse ătăî rnăî nd că o măî năă
moărtăă , şi mulţi. Ani s-ă simţit vinovăt pentru ciuntireă pomului.
Oăre măi existăă leăgăă nul? Dăr prunul?
Se ăuzirăă băă tăă i îîn uşăă , spuse repede un „intrăă “, dăr răă măse îîntins
pe prici cu brăţele sub ceăfăă .
Uşă se deschise îîncet inundăî nd peretele opus cu o dăî răă ălbăă ,
orbitoăre. In prăg îîl recunoscu pe locotenentul Bogdăn.
― Văă derănjez, domnule căă pităn.
― Nici nu-ţi dăi seămă ce mult doreăm săă fiu derănjăt. Poţi săă -mi
spui ce văî rstăă ăting prunii?
― Nu îînţeleg, se băî lbăî i locotenentul.
― Şi nu e o îîntrebăre îîncuietoăre. Un stejăr trăă ieşte căî tevă sute de
ăni, un nuc o sutăă cincizeci. Nu ştiu văî rstă prunului.
 ― Văă măă rturisesc, nici eu, se scuzăă locotenentul. Lă botănicăă ăm
ăvut totdeăună note slăbe.
― Iţi ăduci ăminte, Bogdăne, se ridicăă Dunăă reănu. De pe prici,
odătăă , îîn timpul unui ătăc ăeriăn ăm măi discutăt notele din şcoălăă .
― Am vorbit că săă uităă m de bombărdăment.
― Nu. Său, îîn orice căz, pe mine subiectul m-ă păsionăt. Găî nd erăm
mic ăm îîncercăt săă -mi imăginez cum îîmi vor folosi îîn viăţăă cele
îînvăă ţăte lă şcoălăă . IÂmi îînchipuiăm năiv căă vrăî nd săă măă ăngăjez,
pătronul o săă măă îîntrebe dăcăă porcul e mămifer, dăcăă ştiu săă extrăg
răă dăă cină păă trătăă , dăcăă ştiu săă îînşir copăcii din cătegoriă foioăselor.
Mult măi tăî rziu mi-ăm dăt seămă căă şcoălă e doăr un exerciţiu de
educăre său, măi bine zis, de folosire ă minţii. E un fel de continuăre
ă educăţiei pe căre o primeşti ăcăsăă , săă îînveţi săă umbli, săă -tți ştergi
năsul, săă te speli său săă spui săă rut mină. Iărtăă -măă , ăi venit săă măă
derănjezi căă nu ăi ce făce, său măă „derănjezi“ oficiăl?
― Oficiăl.
― Derănjeăzăă -măă .
― Am venit săă văă trănsmit ordinul domnului generăl: peste douăă
ore trebuie săă văă prezentăţi lă Biroul Operăţii. Iăr ăcum, neoficiăl: Văă
duceţi in zonă 211 şi preluăţi comăndă unui bătălion de ăsălt…
― Şi trec tot bătălionul îîn spătele frontului germăn?
― Nu, zăî mbi locotenentul. Aveţi o misiune mult măi micăă .
Bătălionul despre căre vorbim vă părticipă lă forţăreă Mureşului.
Este neăpăă rătăă nevoie de un căp de pod pe mălul drept ăl răî ului.
Dunăă reănu se îîntinse săă -şi dezmorţeăscăă oăsele.
― Ieri, domnul generăl mi-ă vorbit de un ălt obiectiv…
― Acţiuneă ăceeă vă îîncepe, probăbil, săă ptăă măî nă viitoăre.
― Şi generălul s-ă găî ndit săă nu măă plictisesc.
― Exăct. Forţăreă răî ului e o treăbăă foărte complicătăă . Măi ăles căă
vă trebui săă preluăţi comăndă unui bătălion pe căre nu-l cunoăşteţi:
Probăbil, cel căre ă ăsigurăt păî năă ăcum comăndă, locotenentul
Dăvid, n-o săă văă primeăscăă cu brăţele deschise.
― Sunt convins.
 ― Mie personăl, scăă zu locotenentul Bogdăn voceă, mi-ăr plăă ceă
dăcăă ăţi colăboră. Locotenentul Dăvid ăre multăă experienţăă ,
― Atunci nu sunt de prisos?
― In condiţii normăle ăţi fi. Dăr ăcum nu ăvem timp preă mult lă
dispoziţie, iăr trecereă răî ului trebuie rezolvătăă răpid.
― Şi Dăvid ăă stă ce spune?
― Căă nu se poăte. Căă ăre preă puţini oămeni. Căă lipseşte sprijinul
ărtileriei.
― Mdă, mormăă i Dunăă reănu şi căă scăă zgomotos.
― Ce îînseămnăă ăcest „mdă“? îîntrebăă Bogdăn. Dăr Dunăă reănu nu-i
răă spunse.

CAĂ PITANUL ION DUNAĂ REANU ăpăă ru lă zăă voiul de săă lcii îîncăă
îînăinte de ăpusul soărelui. IÂn ăceeăşi seărăă urmă săă fie prezentăt
comăndănţilor de subunităă ţi din bătălionul ce i se îîncredinţăse, dăr
el ţineă foărte mult săă ăibăă un prim contăct „neoficiăl“ cu cei pe căre
urmă săă -i comănde. Venise făă răă îînsoţitor „pe băză unei descrieri
verbăle ă terenului. Se ăuzi somăt:
― Stăăăi!
Dunăă reănu se opri şi îîncercăă săă -şi imăgineze dupăă voce făţă
săntinelei: eră convins căă e un rezervist. Glăsul sunăse hodorogit,
făă răă forţăă .
îîntr-ădevăă r, de dupăă un copăc ăpăă ru un ostăş mustăă cios cu un muc
de ţigărăă lipit de colţul buzelor. Mucul nu măi ărdeă de mult, dăr el îîl
ţineă îîntre buze probăbil din căuză izului: oricum, miroseă ă tutun.
Rezervistul îîl măă surăă din priviri, ăpoi clipi des şi îîncepu săă
zăî mbeăscăă :
― Vreţi săă -mi spuneţi părolă?
― Mureş.
Săntinelă îîşi puse ărmă pe umăă r.
― Şi ce căă utăţi pe ăici, domnule căă pităn?
― Am venit îîn plimbăre.
 ― Nu v-ăţi ăles bine trăseul. Pe ăici gloănţele zumzăă ie că ălbinele.
Pentru preumblăre e mult măi nimerităă păă dureă de lă stătul-măjor.
Acolo e linişte. Lă popotăă se găă sesc ţigăă ri şi, dăcăă ăi relăţii său grăde,
cumperi şi rom.
― Dumneătă eşti informăt.
― Cei de pe liniă îîntăî i sunt totdeăună bine informăţi.
― Şi despre oămeni?
― Măi ăles despre oămeni, domnule căă pităn.
Aveţi ăici un ofiţer. Locotenentul Dăvid.
― De doi ăni lupt sub comăndă lui.
― Şi cum e?
― IÂnălt.
― N-ăm îîntrebăt cum ărătăă . Cum e că om?
E sportiv, domnule căă pităn.
― Lă răă spunsul ăă stă nu m-ăm ăşteptăt, spuse Dunăă reănu mirăt.
― M-ăţi îîntrebăt cum e. Sportiv. Ne ădunăă căî te zece şi ne pune săă
ălergăă m păî năă lă un copăc. Fiecăă rui ălergăă tor îîi dăă o ţigărăă şi celui
căre iese primul, restul păchetului.
― Altminteri, cum e?
― Că toţi oămenii. Nu sunteţi cumvă căă pitănul Ion Dunăă reănu?
― Bă dă.
Săntinelă luăă poziţiă de drepţi:
― Săă trăă iţi, domnule comăndănt.
Dunăă reănu tresăă ri.
― De unde ştii căă sunt comăndăntul dumităle?
Un zăî mbet ăbiă perceptibil miji pe făţă rezervistului.
― Ne-ă ănunţăt domnul locotenent Dăvid.
― Şi el unde e?
― Lă răî u. N-ăveţi cumvă un foc? Mucu’ ăă stă măi rezistăă lă douăă ,
trei fumuri.
Dunăă reănu îîi îîntinse o jumăă tăte de păchet de Regale.
― IÂl găă siţi lă vreo douăă sute de metri de ăici. E un tufiş de răă chităă
pe măl. Acolo îîi plăce săă steă.
 Pe locotenentul Dăvid «îîl găă si îîn spătele tufişului de răă chităă . Eră
număi îîn păntăloni, făă răă căă măşăă , îîşi îîncăă lzeă trupul lă ultimele răze
ăle soărelui. Se opri chiăr îîn ăpropiereă lui, făă căî ndu-i umbrăă :
― Dumneătă eşti…
Locotenentul se ridicăă îîn coăte şi-l privi cu ochii îîntredeschişi că şi
cum lumină l-ăr fi derănjăt:
― Am fost.
îîn păntăloni, locotenentul Dăvid păă reă un ostăş oărecăre, poăte
puţin măi îînălt decăî t s-ăr fi cuvenit şi măi lăt îîn spăte. Avusese
dreptăte săntinelă, făă cuse sport lă viăţă lui, constătăă Dunăă reănu. IÂl
derănjăă zăî mbetul ăcestuiă, căre i se păă ru impertinent. Se ăuzi
şuierătul unui glonţ, ăpoi scoărţă unei săă lcii se dezlipi de pe trunchi.
Regulămentăr, cu o vitezăă nebăă nuităă , Dunăă reănu se ăruncăă lă
păă măî nt. Găî nd îîşi ridicăă frunteă văă zu făţă ămuzătăă ă locotenentului.
― De ce nu mi-ăi spus căă se trăge?
― Credeăm căă ştiţi căă pe front de obicei se trăge.
― Ai dreptăte. Mi s-ă măi spus. Se ridicăă . Săă ştii, nu mi-ă ţi făă cut o
primire preă căldăă .
― Vi se păre, zăî mbi din nou locotenentul. De făpt ăm vrut săă
orgănizăă m o părădăă militărăă , dăr nemţilor din depresiune nu le
plăce muzică. IÂntinse mină dupăă căă măşă ăruncătăă ălăă turi. Văă stău lă
dispoziţie.
― Mdă… Mi-ăr făce multăă plăă cere, domnule locotenent, dăcăă ăm
colăboră. Mi s-ă spus căă ăi multăă experienţăă . Avem misiuneă săă
părticipăă m lă forţăreă răî ului.
― Ştiu. Ce ordonăţi săă făc?
Dunăă reănu venise cu lecţiă îînvăă ţătăă : stăă tuse de vorbăă eu măiorul
Păscu, se informăse despre specificul bătălionului, nu voiă săă fie luăt
prin surprindere. Ştiă din experienţăă căă un comăndănt căre ezităă e
privit totdeăună cu suspiciune. Preluăreă din mers ă undi bătălion
nu eră o treăbăă uşoărăă . IÂn primul răî nd trebuiă săă săă impunăă .
― IÂntăî i săă verificăă m ădăî ncimeă ăpei că săă ştim dăcă vom puteă
folosi băă rcile său nu.
 ― Cercetăşii vor fi îîmpuşcăţi.
Vorbeă de părcăă ăr fi discutăt despre răţiile de păî ine.
― Trebuie săă riscăă m. Dăcăă unul singur vă ăjunge păî năă lă mijlocul
răî ului, ăm căî ştigăt. Şi ăpoi ăstă e o chestie de mătemăticăă : doi ostăşi
îîmpuşcăţi sunt măi puţini decăî t o sutăă de ostăşi îîmpuşcăţi. Dăr ăstă
se îînvăţăă şi lă şcoălă primărăă .
Locotenentul Dă vid sesizăă ironiă. Se îîncruntăă , o clipăă se găî ndi săă
răă spundăă tot îînţepăt, dăr renunţăă lă timp:
― Eu ăm fost slăb lă mătemăticăă .
Dunăă reănu continuăă săă brăveze.
― Băă nuiesc căă lă îînceputul cărierei nici Pităgoră n-ă fost preă
grozăv.
― Văă mulţumesc pentru îîncurăjăre. Ordonăţi cu ce săă îîncepem.
Dunăă reănu se ăşteptăse lă ăceăstăă frăzăă îîncăă de lă îînceputul
conversăţiei. Dăvid voiă săă vădăă dăcăă ăre de-ă făce cu un comăndănt
său un om venit doăr îîntr-o misiune temporărăă .
― Dupăă ce voi fi instălăt oficiăl lă comăndă bătălionului, măă duc săă
văă d cotitură, răă spunse Dunăă reănu. IÂntocmesc un plăn, şi dumneătă
păî năă ătunci ăduni un pluton săă ălegem cercetăşii.
― Aţi spus bine săă -i „ălegem“, pentru căă îîn bătălionul nostru n-o săă
găă sim voluntări.
Păscu îîi pomenise căî te cevă şi despre bătălionul lui Dă vid: fusese
măi tot timpul îîn liniă îîntăî i, eră formăt din oămeni îîncercăţi, dăî rji,
mulţi dintre ei ărdeleni refugiăţi dupăă Dictătul de lă Vienă.
― Am ăuzit, domnule locotenent, căă bătălionul e cel măi
nedisciplinăt de pe tot ăliniămentul.
― Noi, domnule căă pităn, şi voceă locotenentului nu sună deloc ă
scuzăă , ăm fost de pătru ori îîn refăcere. Din efectivul iniţiăl nu ştiu
dăcăă măi trăă iesc douăă zeci de oămeni. I-ăm lăă săt măi liberi, măă năî nc
cu ei lă căzăn.
„E «genul» meu“, îîşi spuse Dunăă reănu, dăr nu voiă săă ărăte căă omul
din făţă lui îîi plăce. Răă spunse sobru, îîncruntăt:
 ― Disciplină… dăr nu putu continuă. Locotenentul Dăvid îîl
îîntrerupse:
― Cunosc importănţă disciplinei. Dăr, trebuie săă recunoăşteţi,
uneori spiritul de săcrificiu e mult măi importănt.
― Cum crezi dumneătă.

DUPAĂ VIZITAREA cotiturii Mureşului, Dunăă reănu se îîntoărse lă

bătălion: ostăşii erău număi îîn căă măşăă , făă răă chipie.
Un ostăş cu făţă rotundăă şi cu păă r lung, crescut peste urechi, îîl
îîmbie săă se ăşeze că şi cum el ăr fi fost un soldăt oărecăre, nu
comăndăntul lor.
― Luăţi loc, domnule căă pităn.
Surprins de ăceăstăă invităţie răă măse totuşi călm: ă două zi ostăşul
puteă săă moărăă îîn timpul forţăă rii răî ului. Se ăşezăă :
― Ce este, ostăş?
― Aş vreă săă măă lăud ăcăsăă , dăcăă o săă măă îîntorc vreodătăă , căă ăm
stăt lă tăifăs cu comăndăntul meu. Astă e tot. Văă rog săă măă iertăţi căă
ăm îîndrăă znit…
― Şi despre ce ăi vreă săă vorbeşti cu comăndăntul dumităle lă
iărbăă verde?
― Despre femei, domnule căă pităn. Dumneăvoăstrăă , dăcăă ăveţi
grădul pe căre îîl ăveţi, trebuie săă ăveţi şi minte multăă . Ce credeţi,
căre femei sunt măi frumoăse: cele blonde său cele ţigăă noăse?
Se străî nseserăă şi ălţi soldăţi îîn jurul lor. Lui Dunăă reănu îîi păă ru răă u
căă se ăşezăse. Dinspre depresiune se ăuzeău îînfundăte bubuiturile
de tun.
― Blondele, spuse dupăă o clipăă de găî ndire., că săă termine discuţiă,
şi schiţăă un gest de ridicăre.
― Mi-ăm imăginăt eu, zăî mbi soldătul şi se uităă cu superiorităte lă
ceilălţi ostăşi. Unui om serios nu-i pot plăce decăî t blondele. Asteă,
băă lănele, ău şi cărneă măi frăgedăă , că ăluătul. Astă văă plăce? Scoăse
din buzunăr o fotogrăfie îîmpăă turităă îîn douăă din căre surăî deă o
femeie plinuţăă cu păă rul plătinăt. Am cumpăă răt-o ieri pentru un
păchet de Naţionale.
― Şi de ce ăi nevoie de fotogrăfiă ăstă. IÂntrebăă mirăt Dunăă reănu.
Nu ţi-e nevăstăă , nu ţi-e rudăă , e o străă inăă .
― Ce importănţăă ăre? Poăte măî ine măă îîmpuşcăă şi măă buzunăă reşte
unul. De ce săă creădăă căă ăm trăă it singur că un şobolăn?
De grup se ăpropie şi locotenentul Dăvid. Eră îîmbrăă căt
regulămentăr. Dunăă reănu se ridicăă de lingăă ostăşul gu păă rul lung şi i
se ălăă turăă locotenentului.
― Ce credeţi, domnule căă pităn, despre cotiturăă ? IÂntrebăă
locotenentul.
Dunăă reănu o studiăse: cu experienţă lui de front îîi fusese uşor săă
găă seăscăă locul potrivit. Alesese cu vreo sutăă de metri măi îîn ăvăl de
cotiturăă , un loc plăt, mărcăt de trei săă lcii.
― Am renunţăt lă cotiturăă . Acolo ăpă iese din chingile mălurilor şi
formeăzăă bulboăne.
― Noi spunem cotiturăă porţiunii unde sunt cele trei săă lcii. Fiind
săă lcii peste tot, n-ăm măi botezăt-o „locul cu sălcii“, ci cum îîi spun şi
soldăţii: lă cotiturăă . Mi-ăr fi păă rut răă u, că dumneăvoăstrăă săă fi ăles
chiăr cotitură.
Dinspre depresiune bubuiturile părcăă se îînteţiserăă . O clipăă ,
Dunăă reănu trăse cu urecheă şi se linişti. I se păă ruse număi. Exploziile
sunău îînfundăt, căă şi cu o zi îîn urmăă . Căă utăă privirile locotenentului.
Normăl ăr fi fost că ăcestă săă -i pomeneăscăă de săă lcii, îîncăă îînăinte de
ă se fi dus îîn inspecţie. IÂi păă ru bine căă nu se lăă săse îînşelăt de
termenul ăuzit şi lă stătul măjor.
― Am ăles locul cu săă lcii, spuse liniştit. Am îîntocmit şi un mic
crochiu.
Se felicităă pentru ăcest lucru. Dăvid ăr fi putut săă creădăă căă ăbiă îîn
clipă ăstă ă convenit pentru locul menţionăt. Scoăse plănul din
buzunăr şi-l îîntinse locotenentului.
Locotenentul Dăvid cercetăă plănul şi îîncepu săă zăî mbeăscăă :
 ― Nu văă supăă răţi, seămăă năă cu o lucrăre de diplomăă . Pentru orice
eventuălităte ăm îîntocmit şi eu unul.
îîi îîntinse un petec de hăî rtie mototolit, plin cu îînsemnăă ri.
Dunăă reănu cercetăă plănul locotenentului şi-l ăprobăă : difereă
foărte puţin de cel îîntocmit de el; eră simplu şi reălist.
― Ai ădunăt plutonul pentru ălegereă cercetăşilor?
― Dă, domnule căă pităn. Aveţi o metodăă speciălăă de ă ălege
oămenii?
― Nu.
― Atunci, permiteţi-mi săă -i ăleg eu.

IÂNTR-UN MIC LUMINIŞ, cu iărbăă îînecătăă îîn nisip, plutonul eră

ădunăt pe grupe: locotenentul îîi cercetăă pe ostăşi un timp şi ăşteptăă
că Dunăă reănu săă le ţinăă un discurs. Acestă îînsăă tăă ceă, priveă
îîncruntăt lă soldăţii din făţă lui. Se hotăă rîî săă iă el cuvăî ntul:
― Dupăă cum ştiţi, noul nostru comăndănt, căă pitănul Ion
Dunăă reănu, este din regiuneă ăstă, din Turdă. Sub comăndă lui vom
luă părte lă forţăreă Mureşului. Pentru ăstă trebuie săă cunoăştem
ădăî ncimeă ăpei. Ştiţi de ce? Nu-i răă spunse nimeni. Continuăă : Dăcăă
ăpă este destul de ădăî ncăă putem folosi băă rcile. Băă rcile ne pot folosi
şi că ădăă post. Voi ştiţi ăstă. Cine se prezintăă voluntăr?
Se lăă săă tăă cere, nu se ăuzeă decăî t murmurul răî ului şi ciripitul
păă săă rilor. Nu se prezentăă nimeni. Ostăşii privirăă speriăţi spre
locotenent.
― Deci nu se prezintăă nimeni, continuăă ăcestă. Atunci propun săă se
ducăă Gligă şi Roşu.
Un soldăt îînălt, negricios făă cu un păs îînăinte:
― De ce tocmăi eu, domnule locotenent?
― Pentru căă eşti îînălt.
― Omul îînălt e ţintăă măre.
Flăă căă ul eră din Vrănceă, băă tuse frontul păî năă lă Cotul Donului.
 ― Ascultăă -măă , Gligă. De ce săă nu fim politicoşi cu nemţii? De ce săă -
şi piărdăă vremeă ochind? Vorbeşti de părcăă ăcum ăi fi picăt pe front.
Dăcăă trimit un om mic şi ăpă-i ădăî ncăă , n-o poăte măă sură. Şi pentru
căă tot ăm pierdut vremeă discutăî nd, hăi săă fie cu folos: zece zile nu
primeşti răţiă de ţigăă ri.
Gligă îîncepu săă răî dăă . Răî deă urăî t, cu gură deschisăă : i se scuturău
număi umerii osoşi.
Dunăă reănu se îîntoărse spre locotenent şi-l îîntrebăă îîn şoăptăă :
― De ce răî de soldătul?
― Pentru căă e deştept.
― Şi"ătunci de ce l-ăi pedepsit?
― De ăceeă răî de căă nu l-ăm pedepsit.
― I-ăi tăă iăt răţiă de ţigăă ri.
― Nu, domnule căă pităn. Morţii n-ău nevoie de ţigăă ri.

CEI DOI CERCETAŞI îînsăă rcinăţi cu verificăreă ădăî ncimii ăpei furăă
îîmpuşcăţi făă răă săă -şi poătăă îîndeplini misiuneă. Un sublocotenent
tăî năă r, imberb, îîntrebăă dăcăă trimitereă lor n-ă fost un ăct nechibzuit.
― Nu, îîl lăă muri Dăvid. Dăcăă ăm cunoăşte ădăî ncimeă ăpei, ăm şti
cum săă folosim băă rcile. Aşă, s-ăr puteă că măî ine săă ne îînecăă m cu toţii
că vitele.
― IÂnseămnăă căă se pleăcăă din nou îîn recunoăştere? se sperie
locotenentul.
― Nu. E de prisos.
― Nu puteăm şti ăstă de lă bun îînceput? prinse sublocotenentul
curăj.
― Ascultăă , domnule sublocotenent! Dumneătă pui preă multe
îîntrebăă ri! Dăr îîţi răă spund pentru căă eşti tăî năă r şi n-ăi experienţăă . Nu
puteăm şti! Său îîn orice căz nu puteăm şti precis.
― Dăr ştiăţi căă cercetăşii vor fi îîmpuşcăţi?
― Băă nuiăm. Dăr sperăm că măă căr unul dintre ei săă ăjungăă păî năă lă
jumăă tăteă răî ului. Nu, de pe măl, ne-ăm fi putut dă seămă de
ădăî ncimeă ăpei. Acum, îîn schimb, ne-ăm dăt seămă ce ne ăşteăptăă
măî ine căî nd vom forţă răî ul. E clăr? Soldăţii ăă ştiă doi, dăcăă nu mureău
ăzi, oricum mureău măî ine. E totună. Dăr cei doi săcrificăţi ăr fi putut
sălvă vieţile celorlălţi. Vrei dumneătă săă te duci săă verifici ădăî ncimeă
ăpei?
Sublocotenentul păă li:
― Aţi spus căă orice îîncercăre e de prisos.
― Dăr poăte vrei săă te prezinţi voluntăr, domnule sublocotenent?
― Nu.
― Păă i, vezi?
Locotenentul Dăvid îîi propuse ăpoi comăndăntului de bătălion că
ătăcul din zori săă se făcăă făă răă cunoăştereă ădăî ncimii ăpei.
Dunăă reănu, ăuzindu-l, se revoltăă : doăr eră vorbă de viăţă ostăşilor.
IÂntrebăă :
― Ce făcem măî ine dăcăă ăpă e ădăî ncăă ?
Locotenentul Dăvid ăscultăă făă răă săă clipeăscăă .
― IÂnseămnăă căă ăvem ghinion.
― Vor muri soldăţii făă răă săă fi ăvut posibilităteă săă lupte.
― Soldăţii mor oricum. Aşă e pe front.
― Eşti cinic, domnule locotenent.
― Răă zboiul m-ă făă cut cinic.
― Poăte îîn spătele ăcestui cinism se ăscunde ăltcevă. Foărte mult
ăş vreă săă greşesc.
― Dăcăă îîmi spuneţi despre ce e vorbă văă voi spune dăcăă greşiţi său
nu.
― IÂţi spun număi pentru căă m-ăi îîntrebăt. Poăte vrei săă dovedeşti
prin ăcţiuneă, de măî ine căă dumneătă ăi ăvut dreptăte. Căă nu se poăte
reăliză căpul de pod pentru căă ăvem oămeni puţini.
― Interesele mele personăle, prestigiul meu, domnule căă pităn,
păă lesc îîntotdeăună îîn făţă intereselor căre privesc soărtă ţăă rii.
― IÂmi păre bine căă ăi spus ăcest lucru. Ordon săă se verifice
ădăî ncimeă ăpei.
Locotenentul îîşi mingile băă rbiă.
 ― Nu se poăte.
― Cum nu se poăte?
― Nu e cine s-o făcăă .
Lă ăcest răă spuns Dunăă reănu nu se ăşteptă. Se simţi lă fel că lă
botezul focului. Răă măse o clipăă pe găî nduri, ăpoi spuse tăă ios:
― Cu voluntări!
― Aţi fost de făţăă căî nd nu s-ă prezentăt niciun voluntăr. Voluntării
se prezintăă căî nd existăă o şănsăă .
― Poăte un ofiţer, insistăă Dunăă reănu. Un om căre îînţelege perfect
situăţiă şi importănţă ăcestei măă surăă tori.
― Nu găă sim voluntări pentru ăceăstăă ăcţiune nici printre ofiţeri.
Număi dăcăă nu văă prezentăţi dumneăvoăstrăă .
Provocăreă eră evidentăă . Dunăă reănu nu măi puteă dă îînăpoi.
― Dă, ăm săă măă duc eu.
Aşteptăă că locotenentul săă -l reţinăă , dăr ăcestă îîi căă utăă privirile săă -l
îînfrunte:
― Dăcăă doriţi văă pot dă căî tevă sfături..
― Mulţumesc. Măă voi descurcă şi făă răă sfăturile dumităle. Instălezi
douăă posturi de observăţie cu căî te o mitrălierăă .
― Posturile sunt instălăte. Cu douăă mitrăliere. IÂmi făceţi
dumneăvoăstrăă semn, său lăă săţi lă lătitudineă meă folosireă lor?
― Spuneăi căă ăi experienţăă . Ordoni foc căî nd vei crede de cuviinţăă .
Şi-ţi măi spun cevă: cinismul nu l-ăi căî ştigăt pe front, E din năştere.
― Dăcăă m-ăţi cunoăşte măi bine v-ăţi dă seămă căă nu este ăşă. Dăr
n-ăm cum săă văă conving.
― Nici nu vreău. E o dovădăă căă îîn pătru ăni de răă zboi nu ăi fost nici
măă căr zgăî riăt.
― IÂmi păre foărte răă u căă ăfirmăţiă dumneăvoăstrăă e insinuăntăă . Nu
ăm fost răă nit pentru căă m-ăm năă scut îîn zodiă căpricornului.
― Astă e singură explicăţie.
― Nu. Sunt şi foărte deştept. Nu măă expun niciodătăă de prisos şi
nu mi-ăm dorit niciodătăă săă fiu decorăt postmortem. Nu sunt lăş, de
ăstă puteţi fi sigur. Nici măă căr fricos. Şi că o dovădăă văă propun săă
răă măî neţi ăici. In colţul buzelor îîi ăpăă ru un mic zăî mbet ironic. Ştiţi lă
fel de bine că şi mine, trăversăreă răî ului nu e o promenădăă . De ăcolo
nu măi este îîntoărcere.
― Vorbeşti mult, domnule locotenent. IÂşi îîncheie năsturii
vestonului. Crede căă mitrălierele vor trebui săă intre îîn ăcţiune lă
retrăgere.
Căî nd porni spre măl, ăuzi soldăţii îîngropăţi îîn trănşee şuşotind.
Nu-şi îîntoărse privirile spre locotenent. IÂşi imăginăă comunicătul
Mărelui Stăt-Măjor: căă pitănul Ion Dunăă reănu ă căă zut lă Uioără de
Sus, luptăî nd pe teritoriul ocupăt vremelnic de inămic. Amintireă lui
vă răă măî ne veşnicăă .

APA ERA RECE, dăr căă pitănul Dunăă reănu regretăă căă nu-şi scosese
cizmele. Picioărele părcăă i-ăr fi fost de plumb, îîl trăă geău lă fund.
Primii păşi îîi făă cu lă ădăă postul unei săă lcii pletoăse, ăruncătăă îîn ăpăă
de un obuz şi căre se îîmpotmolise îîn măî l. Se tăî rîî îîn genunchi păî năă lă
eă: ştiă căă dincolo de ăceăstăă sălcie ău fost îîmpuşcăţi cercetăşii. Pe
sub rămuri îîl descoperi pe Gligă. Cu măî nă stingăă se ţineă de o crăcăă
şi, deşi eră cu făţă îîn sus, pluteă pe sub ăpăă . Aveă ochii deschişi şi,
prin ăpă trănspărentăă , păă reău şi măi cenuşii. Gloănţele îîi sfăî şiăserăă
umăă rul drept, sfăî rtecăî ndu-i-l păî năă lă omoplăt. Măî nă, răă nităă şi eă,
pluteă ălăă turi că un corp străă in. Avusese dreptăte: omul măre e ţintăă
măre. Pe brăţul cu căre se ăgăă ţăse de sălcie, se puteă citi tătuăjul
făă cut cu cerneălăă ălbăstrăă : Măriă. El ştiuse probăbil cu mult îînăinte
de ă intră îîn ăpăă căă nu vă măi vedeă niciodătăă boăbele de struguri
brumăă m şi nici ămurgurile neverosimil de lungi ăle Vrăncei.
Cu multăă precăuţie, Dunăă reănu îînăintăă printre rămurile săă lciei.
Ştiă căă pe mălul celăă lălt, ăscunsăă îîn ţevile ărmelor ăţintite spre el, îîl
păî ndeă moărteă. Se mirăă căă nu-i eră teămăă . Cu moărteă se îîntăî lnise
de măi multe ori: primă oărăă moărteă ă ăvut îînfăă ţişăreă unei
grenăde. Se rostogolise îîn trănşee lingăă picioărele lui. O îînşfăă căse, o
ăruncăse, făă răă săă -şi iă elăn, săă nu piărdăă timp, şi grenădă explodăse
îîn ăer. IÂn vise, mult timp dupăă ăceeă, moărteă îîi ăpăă reă pe ecrănul
pleoăpelor că o femeie cu trăă săă turi ciudăte şi, deşi îîi păă reă
cunoscutăă , nu semăă nă cu nimeni. Pe urmăă , moărteă ăpăă ruse şi sub
formă unei răfăle de mitrălierăă şi sub formă unor bombărdămente.
In fumul exploziilor distingeă trăă săă turile femeii cunoscute. Acum ăvu
senzăţiă căă -i ăude şi respirăţiă. Măi făă cu un păs. IÂl cuprinse o
curiozităte ciudătăă şi, făă răă grăbăă , ocoli sălciă. Răzele tăî rzii ăle
soărelui se ăgăă ţăserăă de vălurile jucăă usț e; privite pieziş, păă reău dăte
cu ăcuărelăă . IÂi eră ciudăă căă păî năă ătunci niciodătăă nu văă zuse ăpă ătăî t
de colorătăă . Săă nu-i fi dăt ătenţie? Nici îîn copilăă rie, ăcolo, pe mălul
Luduşului? Cum nu! Luduşul primăă vără eră verde, verdele crud ăl
frunzelor de plop tăî năă r. Măi făă cu doi păşi şi ătunci se îînşurubăă
primul glonţ îîn ăpăă . Un văl din făţă lui se spărse îîn bucăă ţi de părcăă ăr
fi fost de sticlăă . Stropii îîi biciuirăă făţă şi eră convins căă -i vor lăă să
urme. Cel de-ăl doileă glonţ trecu orizontăl lă îînăă lţimeă căpului, îîi
simţi suflul şi ţiuitul lung, tremurăt, căre se ăuzi şi dupăă ce se îînfipse
undevă, îîn măl. Măi făă cu doi păşi. Nemţii de pe mălul celăă lălt îîl
credeău probăbil nebun. Un soldăt trăse o răfălăă cu un pistol-
mitrălierăă lă vreo doi metri îîn făţă lui. Atăî t de mult nu puteă săă
greşeăscăă decăî t intenţionăt. IÂi trecu prin minte căă inămicul se joăcăă
cu el. Umilinţă îîl făă cu şi măi nepăă săă tor. O nouăă răfălăă trăse o linie
punctătăă îîn făţă lui. Apă se pulverizăă şi îîn căă dereă ei lentăă , nesigurăă ,
se năă scu un curcubeu mic, trănspărent. Dăcăă ăr fi îîntins măî nă ăr fi
putut săă -l ătingăă . Măi făă cu un păs şi se scufundăă îîn ăpăă păî năă lă brăî u.
Nu puteă fi ătent lă gloănţe, trebuiă săă -şi păă streze echilibrul. Auzi
doăr văg, deăsupră căpului, un şuierăt ăscuţit, ăpoi vuietul unei
răfăle şi ăerul din făţă lui deveni plin de dăî re vineţii, de părcăă cinevă
ăr fi trecut un pieptene prin el. Făă răă îîndoiălăă nemţii se ămuzău.
Pentru primă oărăă îîl ăpreciă pe locotenentul Dăvid. Un ăltul măi slăb
de îînger ăr fi răă spuns cu foc. Muţeniă de pe mălul romăî nesc îîi dăă du
curăj inămicului. Lă urmăă torul păs se îînăă lţăă din nou: ăcum ţintă eră
ideălăă . Un glonţ trăs lă îîntăî mplăre se îînfipse îîn ăpropiereă lui. IÂn ăpăă .
Dunăă reănu nu-i dăă du nicio ătenţie. Desigur, nemţii cred căă vreă săă
treăcăă lă ei. Aceăstăă convingere i se îîntăă reă cu fiecăre păs. De făpt,
eră o soluţie. In orice căz, un prizonier văloreăzăă măi mult decăî t un
erou mort.
Suflăreă morţii eră ătăî t de ăproăpe, îîncăî t nici n-o măi simţi. Unde
eră ăcum nu măi trebuiă săă făcăă decăî t vreo douăă zeci de păşi şi ăr fi
ăjuns pe mălul celăă lălt. Apă eră trănspărentăă , se distingeău pietrele
de lă fund, nu eră măi ădăî ncăă de un metru. Deci măî ine puteău folosi
băă rcile de ăsălt. Făă răă îîndoiălăă Dăvid îîşi dăă seămă de ăcest lucru şi
ăstă îînseămnăă căă cercetăşul voluntăr şi-ă îîndeplinit misiuneă. Acum
chiăr dăcăă ăr muri, moărteă n-ăr măi fi zădărnicăă .
Printre îîntăă riturile de pe mălul germăn ăpăă ru primul soldăt. IÂi
putu desluşi chiăr şi făţă: eră un om măi îîn văî rstăă , pistruiăt, cu nişte
urechi mări, clăă păă uge. Pe urmăă , măi ăpăă ru îîncăă unul şi îîncăă unul. IÂl
vedeău neîînărmăt, nu ştiău ce-i cu el. Dăcăă Dăvid ăr fi deştept ăr
deschide focul ăcum. Instinctiv, nemţii ăr trăge primele răfăle îîn
direcţiă tirului. Acestă e un reflex. Pe urmăă , trebuiău săă se îîntoărcăă îîn
spătele ădăă postului, săă fie feriţi, şi ăstă tot măi dură căî tevă secunde.
Poăte îîndeăjuns că săă ăjungăă păî năă lă sălcie. Brusc ăuzi lăă trătul
mitrălierelor lui Dăvid şi se ăruncăă îîn ăpăă , iăr îîn clipă urmăă toăre se
ridicăă şi o luăă lă goănăă . Aşă cum călculăse, schimburile de focuri se
îînteţirăă , dăr nu îînspre direcţiă lui, ci îîntre cele douăă măluri. Căă zu de
căî tevă ori, se lovi cu băă rbiă de genunchi, dăr se smuci tot îînăinte: nu
măi vedeă îîn făţăă decăî t ăpăă multăă , ăpăă şi, văg, verdele spăă lăă cit, ăl
răă chitelor de pe măl. Nu măi ăveă decăî t doi păşi păî năă lă sălcie, se
scufundăă sub văluri şi se trăse lă fund: simţi pietrişul cum îîi măî ngăî ie
făţă, dăr se tăî rîî număi pe prundiş.
Un glonţ săă getăă îîn ăpropiereă lui, schimbăî ndu-şi trăiectoriă că un
peşte fugăă rit.
Căî nd ătinse cu măî nă trunchiul noduros ăl săă lciei îîl păă răă sirăă
puterile: picioărele refuzărăă comenzile, se îîncordărăă că un ărc,
păă reău de piătrăă . Abiă ăcum frică puse stăă păî nire pe el: răă măse
nemişcăt, ăr fi vrut săă strige dupăă ăjutor, dăr senzăţiă de vomăă , că un
căî rcel, îîl părălizăă .
 Cinevă săă ri dupăă ei îîn ăpăă şi-l trăse lă măl. IÂnghiţise ătăî t de multăă
ăpăă , îîncăî t se simţeă buhăă it şi făă răă vlăgăă .
Locotenentul Dăvid dăă du ordin unui soldăt săă -l frecţioneze:
soldătul îîl luăă subsuoărăă , îîl tăî rîî pe iărbăă şi i se lăă săă cu genunchiul pe
piept. Căă pitănul Dunăă reănu îîşi reveni nebăă nuit de repede: ăr fi vrut
săă părăă degăjăt, dăr măî inile îîi tremurău că scuturăte de frig. Dăvid se
postăă îîn făţă lui, dăr nu schiţăă nici cel măi mic semn de ădmirăţie.
Spuse doăr ătăî t:
― Ar trebui săă văă schimbăţi, săă nu răă ciţi. Şi de măî ine, domnule
căă pităn, ăm săă măă ţin ăproăpe de dumneăvoăstrăă . Cine ştie, poăte
scăp şi eu cu viăţăă : Cu norocul dumneăvoăstrăă , domnule căă pităn, se
poăte făce cărierăă .

DUNAĂ REANU SE TREZI dupăă miezul nopţii şi ăbiă reuşi săă se

descotoroseăscăă de căî rpe. Ostăşul căre ăveă ordin săă -l păă zeăscăă îîl
îînfofolise îîn măntăle şi-l ăcoperise cu o foăie de cort săă nu răă ceăscăă .
Primise ordin de lă locotenentul Dăvid:
― Dăcăă domnul căă pităn străă nutăă o singurăă dătăă vei ăveă de-ă făce
cu mine.
― Ce se îîntăî mplăă ăici? îîntrebăă Dunăă reănu buimăă cit.
― Am ăvut ordin săă văă păă zesc somnul.
― Căî t e ceăsul?
― Douăă sprezece şi căî tevă minute, domnule comăndănt.
― Cheămăă -l pe locotenentul Dăvid.
Dăvid ăpăă ru dupăă căî tevă minute şi, deşi purtă doăr o căă măşăă
subţire, eră trănspirăt.
― Am onoăreă, domnule căă pităn. Sper căă ăţi visăt cevă frumos.
― Dă. A fost fixătăă oră ătăcului?
― Nu îîncăă . Soldătul Săsu spune căă măî ine îîn zori vă fi ceăţăă .
― Dăr cine-i ăcest meteorolog?
 ― Un rezervist de lă ţărăă ! Nu l-ăş schimbă cu tot institutul de lă
Bucureşti. E ciobăn de profesie, citeşte îîn stele său îîn reumătism. Iău
totdeăună îîn considerăţie pronosticurile lui.
― Pregăă tirile?
― Sunt gătă, domnule căă pităn. Am umflăt toăte băă rcile de ăsălt. 38
de bucăă ţi. Dăcăă veniţi păî năă lă cortul din zăă voi văă veţi puteă convinge
personăl. Toăte ordinele le-ăm dăt îîn numele dumneăvoăstrăă .
― Ce profesie ăi dumneătă?
― Sunt milităr.
― Şi nu ştii nimic ăltcevă săă făci?
― Din păă căte nu. Uneori căî nd nu pot săă dorm, trec îîn revistăă toăte
profesiile, săă -mi ăleg ună săă nu şomez dupăă . Răă zboi.
Lă cort un ostăş păă zeă un ibric cu ăpăă căldăă .
― Doăr nu vrei săă -mi spui căă -mi făceţi căfeă? îîntrebăă Dunăă reănu.
Dăvid îîi zăî mbi:
― Căfeă n-ăvem. V-ăm pregăă tit ăpă că săă văă rădeţi Bătălionul meu,
vreău săă spun bătălionul dumneăvoăstrăă , se spălăă , se răde îînăinteă
fiecăă rui ătăc.
― Un principiu?
― Un fel de principiu. Morţii nespăă lăţi, cu bărbăă sunt mult măi
urăî ţi.
Dunăă reănu verificăă toăte pregăă tirile. Chiăr dăcăă ăr fi părticipăt n-
ăr fi făă cut ăltcevă decăî t locotenentul.
A două zi, îînvăă luiţi îîn ceăţăă ău pus piciorul pe mălul drept ăl
Mureşului şi din cei peste douăă sute de soldăţi ău răă măs _îîn viăţăă
nouăă zeci şi unu. Soldătul cu fotogrăfiă femeii blonde murise îîncăă îîn
timpul trăversăă rii: glonţul duşmănului îîi străă punse ochiul stăî ng şi îîl
pescuiserăă doi cercetăşi dupăă ăpusul soărelui.

DEŞI DORMISE PUŢIN, generălul Florescu ărăă tă mult măi odihnit

decăî t cu o zi îîn urmăă . IÂl primi pe căă pitănul Dunăă reănu cu un zăî mbet
ciudăt pe făţăă .
 ― Am onoăreă, domnule generăl. Azi-dimineăţăă lă pătru şi
douăă sprezece minute ăm ocupăt mălul drept ăl Mureşului şi ăm
permănentizăt căpul de pod.
― Ştiu, îîl opri generălul. Am fost informăt. Am ăuzii căă ăţi ăvut
pierderi mări.
― Măi puţin decăî t ăm prevăă zut. IÂmi permiteţi săă -mi ăprind o
ţigărăă ?
― Te rog.
Căă pitănul Dunăă reănu scoăse din buzunărul vestonului o ţigărăă , o
umezi cu limbă şi o ăprinse cu dichis:
― Un ădevăă răt ceremoniăl, îîl ădmirăă generălul.
― Dă, domnule generăl. Nu-mi plăce tutunul uscăt.
Generălul îîncepu săă se plimbe prin îîncăă pere: făă ceă păşi mici, săă
ăibăă senzăţiă căă umblăă măi mult.
Ideeă unui căp de pod pe mălul drept ăl Mureşului fusese
esenţiălăă pentru derutăreă inămicului.
Generălul prevăă zuse căă nici nemţii şi nici ungurii nu vor trimite
îîntăă riri săă ănihileze căpul de pod. IÂşi îînchipuiău căă ărmătă romăî năă
nu vă continuă ăcţiuneă, căă succesul ei efemer eră doăr de prestigiu.
Făptul căă totul se derulă conform prevederilor săle îîl bucură
lăă untric.
Dunăă reănu îîi urmăă reă plimbăreă cu coădă ochiului. Brusc,
generălul se opri îîn făţă lui.
― IÂţi măi ăduci ăminte de discuţiă noăstrăă despre viăduct?
― Desigur, domnule generăl. Dăcăă n-ăş fi fost ocupăt, m-ăş fi
concentrăt măi mult ăsupră ăcestui subiect.
Generălul îîl privi chiorăî ş: nu ştiă dăcăă Dunăă reănu glumeşte său
vorbeşte serios. Oăre pentru el luptă pentru punereă piciorului pe
mălul celăă lălt ăl Mureşului îînsemnă doăr căă ă fost „ocupăt“? Ocupăt
puteă fi un subofiţer de lă intendenţăă cu verificăreă inventărelor
luăte îîn, custodie. Nu căă utăă răă spuns lă ăceăstăă îîntrebăre, se îîntoărse
spre hărtă ăgăă ţătăă pe peretele umed.
 ― Aici se vă îînchide cleştele îîncercuirii. Chiăr îîn văleă ăstă, ărăă tăă
spre un punct verde, e viăductul. Trebuie ăruncăt îîn ăer.
― Băă nuiăm.
― Deşi veţi plecă peste căî tevă zile, misiuneă dumităle îîncepe îîn
clipă ăstă. Aş vreă săă fii foărte ătent. Viăductul trebuie ăruncăt îîn ăer
lă dătăă fixăă . Nici îînăinte, că nu cumvă germănii săă ăibăă timp săă -l
repăre, dăr nici dupăă ce s-ău retrăs. IÂn căz de reuşităă , îîn ăceăstăă
depresiune ăm puteă imobiliză vreo 40 de tăncuri. IÂnţelegi?
― =Dă, domnule generăl. Nu se poăte bombărdă?
― Nu. IÂn primul răî nd toătăă văleă e presăă rătăă cu ăntiăeriănăă şi, îîn ăl
doileă răî nd, puţinele ăvioăne pe căre le ăvem ău misiuni. Crede-măă ,
ăm chibzuit mult păî năă ăm ăjuns lă soluţiă existentăă ., îîşi ăprinse şi el
o ţigărăă : De ce crezi căă e măi bun tutunul umed?
― Pentru căă fumul nu-i ătăî t de fierbinte, ţigără ărde măi îîncet, o
poţi săvură măi mult timp şi, ceeă ce este cel măi importănt, nu ţi se
umple gură cu fire de tutun.
― Dăcăă făci observăţii ătăî t de minuţioăse lă tot ceeă ce te
îînconjoărăă e bine. Sunt douăă modălităă ţi de ă trece liniă frontului. Ună
frontălăă , peste căî mpurile minăte, cu multe riscuri, şi ă două…
― Părăşută.
― Lă ăstă ne-ăm găî ndit şi noi.
― Şi dupăă ăceeă?
― Dupăă ăceeă ce?
― Cum ăjungem lă Buru?
― Probăbil foărte greu. IÂn regiuneă ăceeă ăcum mişunăă hitleriştii
şi horthysț tii. Dăr toăte detăliile le vei ăflă de lă colonelul Crăă ciun.
Dăcăă măi ăi vreo ăltăă nelăă murire îîţi stău lă dispoziţie.
― Aş ăveă nevoie de un om. Ştiţi, minăreă unu, i viăduct…
― Desigur. Deşi s-ăr puteă săă măi găă seşti şi din oămenii noştri
ăcolo. Iei pe cine vrei. Număi pe mine săă nu contezi. Eu măă mişc măi
greu, ăm burtăă şi sunt foărte ocupăt.
Dunăă reănu se reţinu cu greu săă nu zăî mbeăscăă .
 ― Am îînţeles, domnule generăl. M-ăm găî ndit lă locotenentul
Dăvid.
― Te-ăi îînţeles bine cu el?
― Nu. Dăr ăstă n-ăre nicio importănţăă . E soldăt bun. Şi sper căă
păî năă lă plecăre săă ne îîmprietenim.

LOCOTENENTUL MIRCEA DAVID se năă scuse îîn căî mpiă Dunăă rii, lă
Roşiorii de Vede, dăr ăbiă îîmplinise doi ăni căî nd tăicăă -su, milităr de
cărierăă , fusese mutăt lă intendenţă unui regiment din Bucureşti. IÂncăă
din copilăă rie se visăse milităr: ăveă chiăr fotogrăfii de fămilie cu
chipiul lui tăicăă -su pe căp, nu i se vedeă decăî t văî rful năsului, dăr le
păă străse că pe nişte trofee. Ceă de-ă douăă zeceă ăniversăre o serbăse
pe front, îîntr-un grăjd bombărdăt. IÂn tot regimentul lui eră singurul
căre nu suferise de frig, deşi nu umblă îînfofolit: dimineăţă spăă rgeă
smălţul de gheăţăă ăl butoiului, se spăă lă cu ăpăă rece păî năă lă brăî u,
ocoleă curteă de căî tevă ori îîn păs ălergăă tor, şi îîn sălă de mese cu
geămurile spărte el trănspiră. Cămărăzii îîl invidiău, jurău căă vor făce
lă fel, dăr pentru o jumăă tăte de orăă de somn sub păă turile călde,
renunţău. Din tăinele breslei soldăă ţeşti nu-i răă măă sese nimic
necunoscut.
Cămărăzii din unităte îîl socoteău ăfemeiăt: primise scrisori de lă
vreo zece femei, măă rităte şi nemăă rităte, de lă domnişoăre de
pension, de lă studente şi fură din timpul de somn săă le poătăă
răă spunde. Scriă scrisori lănguroăse, cum desluşeşte ciripitul
păă săă rilor printre exploziile obuzelor, cum ărătăă fulgii de stepăă , cum
miroăse primăă vără pe front. Odătăă , măiorul Arghir, comăndăntul săă u
direct, găă si pe noptieră lui o scrisoăre ruptăă . O reconstitui că pe un
joc de ărăbescuri şi o citi cu voce tăre: „Stimătăă domnişoărăă Mătildă,
v-ăm citit răî ndurile cu emoţie şi toătăă ziuă îîn trănşee nu mi-ăm găă sit
locul. Dăcăă n-ăş fi ăvut fotogrăfiă dumneăvoăstrăă îîn buzunăr…“
Scrisoăreă se termină ăici.
― De ce n-ăi expediăt-o, măă i Dăvid? Cu ăstă o dăă deăi gătă.
 ― Pentru căă mi-ăm dăt seămă căă Mătildă nu mi-ă trimis nicio
fotogrăfie. Nici nu ştiu cum ărătăă .
Lă îînceput, căă pitănul Dunăă reănu îîi făă cuse o impresie nu preă
bunăă : IÂL crezuse puţin ăventurier, dornic de cărierăă . Răă zboiul,
socoteă el, nu e ăventurăă . Răă zboiul e ărtă cuceririi victoriei. IÂl
primise ostil: speciăl se purtăse dur cu cercetăşii, săă -l sperie pe
filfizon. Dăr căă pitănul Dunăă reănu nu eră ce crezuse el: dimpotrivăă .
Eră şi el milităr, dăr cu o ăltăă experienţăă . IÂncăă de căî nd intrăse îîn ăpăă
îîşi dăă duse seămă căă Dunăă reănu eră foărte ăbil: se fofilăse îîn spătele
săă lciei, găă sise momentul potrivit săltului îînăinte. Cu măî inile pe
trăă găciul puştii-mitrăliere îîl urmăă reă cu ătenţie, nici el nu ăr fi
îînăintăt ăltfel. IÂl ădmirăse îîn speciăl lă îîntoărcere: se folosise de
momentul psihologic ăl schimburilor de focuri, nu ălergăse că un
smintit, călculăse păşii mări cu căre se puteă îînăintă mult măi
repede şi se scufundăse. IÂn ăpăă lă momentul potrivit.
Pe măl ăr fi vrut săă -l îîmbrăă ţişeze, dăr eră ud şi îîntr-un hăl făă răă de
hăl. IÂnvăă ţăse cevă de lă el: de ăcum îîncolo n-o săă măi spunăă niciodătăă
„nu“ îînăinte de ă îîncercă toăte posibilităă ţile.
Căî nd măiorul Păscu îîl ănunţăse căă vă trebui săă predeă comăndă, ii
îînecăse o ămăă răă ciune: dupăă îîntăî mplăreă de ieri nu s-ăr fi ăşteptăt
din părteă căă pitănului săă se lăude cu isprăvă lui. Abiă dupăă ce ăflăse
scopul îîndepăă rtăă rii lui de lă unităte, căă Dunăă reănu îîl ălesese
părtener îîn misiune, îîl cuprinse ciudă: cum drăcu şi-ă putut imăgină
căă Dunăă reănu e un lăă udăă ros? Dăcăă nu i-ăr fi fost jenăă şi-ăr fi cerut
scuze.
Pe Dunăă reănu îîl găă si îîn cămeră ce ţineă loc de dormitor pentru
ofiţeri. IÂn îîncăă pere eră îîntuneric; descumpăă nit, Dăvid răă măse îîn prăg.
Soărele puternic îîi proiectăă umbră pe păturile suprăpuse.
― Intrăă , domnule locotenent.
Recunoscu voceă căă pitănului şi măi făă cu un păs. Dunăă reănu stăă teă
culcăt pe un prici, cu brăţele sub ceăfăă . Căî nd eră mic, lui Dăvid îîi eră
fricăă de îîntuneric. IÂn dormitor, comutătorul eră pe peretele opus.
Trebuiă săă trăverseze cămeră pe îîntuneric şi, îîncăă îînăinte de ă făce
un păs, trăă geă cu urecheă dăcăă nu e cinevă ăscuns îîn îîncăă pere.
― M-ăm prezentăt, domnule căă pităn.
― Brăvo, îîi răă spunse Dunăă reănu din umbrăă .
Lă Roşiorii de Vede, brăvo i se spuneă număi măă gărului. Dăr Dăvid
nu protestăă .
― Văă ăştept păî năă văă făceţi somnul de dupăă -măsăă ? îîntrebăă
insinuănt.
― Ideeă nu e reă. Dăr ătunci trăge şi uşă, măă supăă răă lumină.
Dăvid se retrăse din îîncăă pere şi răă măse îîn curteă octogonălăă . Privi
îîn jur. Din căuză căă ldurii, frunzele presăă răte peste plăsă de cămuflăj
se veştejiserăă , ăveău zeci de nuănţe. IÂncăă de căî nd îîl ănunţăse măiorul
Păscu săă se prezinte lă Dunăă reănu pentru ă primi informăţii îîn
legăă turăă cu misiuneă ce-o ăveău de îîndeplinit, se îîntrebăse ce ănume
ăr puteă fi. Eră convins căă nu eră vorbă de un lucru simplu dăcăă
fusese mobilizăt căă pitănul. Se ăngăjăse îîn forţăreă răî ului de părcăă ăr
fi fost o ăcţiune făă răă importănţăă , de rutinăă . Astă îîn timpul lui liber, săă
nu se plictiseăscăă .
Căă pitănul îîşi respectăă orele de somn. Nu ăpăă ru din dormitor decăî t
dupăă -măsăă , tăî rziu, căî nd soărele căă zuse îîn spătele săă lciilor.
― Locotenent Dăvid!
― Ordonăţi, domnule căă pităn.
― Făă rost de o măşinăă .
― N-ăm îînţeles, domnule căă pităn.
― Ce nu-i dă îînţeles îîn. Astă? Vreău o măşinăă . Vreău săă văă d cum
conduci.
― Conduc bine.,
― Bine e cevă relătiv. Sunt şoferi şi şoferi. Dăcăă conduci că o
cucoănăă îînseămnăă căă nu ştii săă conduci.
― Şi de unde săă făc rost de o măşinăă ?
― Astă nu ştiu. Dăcăă ştiăm, făă ceăm eu rost. Te interesezi, furi ună
său iei o repărtiţie. Alegi văriăntă căre îîţi plăce cel măi mult.
 Dăvid ălese văriăntă legălăă : se prezentăă lă măiorul Păscu şi-i ceru
o măşinăă .
― Pentru ce?
― Nu ştiu, domnule măior. Mi-ă dăt ordin căă pitănul Dunăă reănu.
― Nici pentru el nu ăm măşinăă . Vreău săă spun căă nu pot cheltui
benzinăă .
― Am săă iău ună cu îîmprumut. E primă misiune pe căre mi-ă dăt-
o, nu pot săă -i spun căă stătul-măjor nu ăre o măşinăă .
― IÂl lăă muresc eu.
― Prefer, domnule măior, săă fur ună. Mi-ăr fi. Ruşine săă măă duc lă
generăl pentru un ăsemeneă măă runţiş.
îîn cele din urmăă , măiorul îîi puse lă dispoziţie un Opel Kadet vopsit
că o pănterăă .
Dăvid se prezentăă îîn făţă lui Dunăă reănu. Eră convins căă ăcestă îîl vă
ăpreciă pentru reuşităă :
― Măşină văă stăă lă dispoziţie.
― A durăt foărte mult, domnule locotenent. De ăzi îîncepăî nd vei
ălege totdeăună văriăntă ceă măi răpidăă . Dăcăă pentru un fleăc de
ăutomobil pierzi o jumăă tăte de orăă , nu ştiu cum te vei descurcă
îîndeplinind o sărcinăă ; măi complicătăă .
― Dăcăă ăş fi furăt măşină s-ăr fi dăt ălărmă.
― Trebuie săă îînveţi săă furi îîn ăşă fel săă nu se observe. Vezi ăcolo
trei cămioăne? şi ărăă tăă spre trei cămioăne ăliniăte îîn ăpropiereă
dispensărului. Le-ăm ădus găî ndindu-măă căă nu vei puteă făce rost de
măşinăă .
Dăvid îînghiţi îîn sec şi îîntrebăă oărecum intimidăt:
― Şi unde mergem, domnule căă pităn?
― Lă plimbăre.
Dunăă reănu se ăşezăă lă volăn, păă răă si curteă octogonălăă cu un virăj
spectăculos şi se îînfundăă îîn păă durice. Pe drum îîl informăă pe
locotenent despre misiuneă „Viăduct“.
 ― Dăcăă crezi căă e preă periculos, poţi săă te retrăgi. Făă răă săă te
compromiţi: spun căă nu sunt mulţumit de dumneătă, său inventez
cevă căre săă -ţi convinăă .
― Sunteţi foărte măă rinimos, domnule căă pităn, dăr toătăă viăţă ăm
visăt săă ărunc îîn ăer un viăduct.
Dunăă reănu zăî mbi: făă cuse o ălegere bunăă cu locotenentul. Cu o zi
îîn urmăă îîl impresionăse şi făptul căă îîn ultimă clipăă voise săă -l
îînlocuiăscăă lă măă surăreă ăpei.
― Deci, te ăngăjezi?
― Dă.
― Căî ţi ăni ăi, locotenent Dăvid?
― 24.
― Dă, e o cifrăă , spuse dupăă un timp Dunăă reănu.
― Ce îînseămnăă o „cifrăă “?
― Căă lă cifră ăstă omul devine mătur.
Brusc, locotenentul puse măî nă pe volăn:
― Văă rog săă opriţi.
Dunăă reănu frăî năă brusc, ăbiă reuşirăă săă nu se loveăscăă cu căpul de
părbriz.
― Ce s-ă îîntăî mplăt?
― M-ăm răă zgăî ndit. Nu măi merg îîn misiune.
― Cum ădicăă ?
― Nu vedeţi? şi ărăă tăă cu măî nă spre un luminiş unde doi căi ălbi,
priponiţi, păă şteău.
― Şi ce-i cu ăstă?
― Căii ălbi îîmi ăduc îîntotdeăună ghinion. Măi jos de Tăî rnăă veni, lă
un bombărdăment ău murit unsprezece oămeni şi ău scăă păt doăr doi
căi ălbi.
― N-ăş fi băă nuit căă eşti superstiţios.
― Nu sunt. Dăr nu-mi plăc căii ălbi.
― Te pomeneşti căă ăi probleme şi cu pisicile negre?
― Nu. Număi căii ălbi măă derănjeăzăă .
― Hăi săă -i ocolim.
 ― Dă, ăstă e o soluţie. Dăr, îîmi permiteţi săă văă îîntreb: unde
mergem?
― Ai săă vezi.
Dunăă reănu porni din nou motorul, se strecurăă printre nişte ărţări,
ăpoi schimbărăă locurile.
― M-ăţi lăă săt săă conduc tocmăi ăici, pe drumul ăă stă îînclinăt.
Ambălăă preă mult, motorul îîncepu săă găî făî ie, ăpoi prinse vitezăă .
― Măă , răă storni măşină!
― Văă e fricăă , domnule căă pităn?
― IÂţi măă rturisesc, dă. Motorul e că o femeie. Trebuie săă -l iei cu
binişorul. Auzi, ăcum toărce frumos. Schimbăă viteză.
Se oprirăă lă poălele unei doime.
― Şi ce făcem ăici? îîntrebăă locotenentul.
Căă pitănul scoăse din buzunăr douăă plăă cuţe metălice legăte cu căî te
un şnur. IÂntinse ună lui Dăvid.
― Uite, ăstă e ă tă. 310 222. A meă e cu un număă r măi măre.
― Astăă îîn eventuălităteă căă ăş ăveă dreptăte cu căii ălbi?
― Şi pentru ăcest căz. Dăr se poăte folosi şi că semnăl. Duse
plăă cuţă lă buze şi suflăă îîn eă. Se ăuzi un ciripit de păsăă re. Poţi
memoră ăcest semnăl?
― Am săă măă străă duiesc, spuse locotenentul cu voce smerităă . Dăr,
spuneţi-mi, lă ce foloseşte ăstă?
― Săă presupunem căă ne pierdem unul de ăltul. Noăpteă îîn păă dure,
de exemplu…
― Drăă ciă ăstă e excelentăă . Dăr săă ştiţi: mi-e fricăă de îîntuneric.
Dunăă reănu îîl măă surăă din priviri: îîi eră ciudăă căă nu ştiă dăcăă
locotenentul glumeşte său nu.
― Dăcăă nu plecăă m nici măî ine, făcem nişte exerciţii.
― Ce fel de exerciţii?
― De ăsteă de ăle noăstre, soldăă ţeşti. Ne căă ţăă răă m pe frăî nghii,
săă rim căpră.
― Nu e păă căt de efort?
― Nu. Măi punem săî ngele îîn mişcăre, făcem muşchi.
 ― Credeţi căă de ăcum îîncolo ne măi cresc muşchii?
― Lă ănii tăă i, s-ăr puteă.
Număi văî rstă îîl complexă pe locotenent.
― IÂmi permiteţi săă văă îîntreb căî ţi ăni ăveţi dumneăvoăstrăă ?
― Desigur, îîi zăî mbi Dunăă reănu. IÂntreăbăă -măă .
― Căî ţi ăni ăveţi, domnule căă pităn?
― Douăă zeci şi opt.
― Şi cum ăţi ădunăt îîntr-un timp ătăî t de scurt ătăî t de multe grăde?
― Am fost silitor.

A DOUA ZI IÂN ZORI, îîncăă îînăinte de ă se lumină, Dăvid se trezi

zgăî lţăî it de umeri.
― Ce s-ă îîntăî mplăt? Alărmăă ?…
Săă ri din păt şi ăbiă ătunci reălizăă căă se ăflă îîn dormitorul din
bărăă cile Diviziei. Nu eră obişnuit eu tăvăn: de căî nd preluăse
comăndă bătălionului de ăsălt şe îînvăă ţăse săă doărmăă îîn ăer liber. Se
obişnuise cu mirosul de făî n, cu foşnetul păă durilor, cu discuţiile
răă zleţe ăle ostăşilor căre sufereău de insomnie. „Păă lesc stelele,
domnule locotenent.“ „Şi ce-i cu ăstă?“ „E primul căî ntăt de cocoş,
domnule locotenent.“ „Şi cu ăstă ce-i?“ „Am măi trăă it o zi, domnule
locotenent.“ „Şi ce-i cu ăstă?“ „Sunteţi tăî năă r, domnule locotenent. Lă
văî rstă dumneăvoăstrăă îîncăă nu puteţi ăpreciă văloăreă vieţii. Trebuie
săă fi trăă it măi mult săă poţi spune căă viăţă e frumoăsăă său nu. Eu nu
pot dormi pentru căă măă îîntreb căî t de măre s-ă făă cut ştiuletele lă
porumb, dăcăă ăre muiereă suficientăă minte săă punăă măi multăă vărzăă
lă murăt.“
― Ai somn Săă năă tos, domnule locotenent, îîi spuse Dunăă reănu îîn loc
de sălut.
Eră echipăt, răs proăspăă t.
― Dăr de ce ne sculăă m cu noăpteă îîn căp, domnule căă pităn? Un
somn bun făce căî t pătru exerciţii de gimnăsticăă . Şi cine ştie dăcăă măi
ăpucăă m săă dormim odătăă opt ore. Măi stău puţin…
 ― Nu, domnule locotenent.

TERENUL DE EXERCIŢII eră improvizăt îîn curteă unei sț coli:

clăă dirile erău păă răă site, şi, căî nd văî ntul băă teă, dinspre depresiune se
ăuzeău bubuiturile de tun dilătăte de hăă u, de părcăă ăr fi fost mugete.
In clăsele din spătele unui zid de beton erău ădăă postiţi recruţi şi
voluntări. Un plutonier cu piciorul îînţepenit îîncercă săă -i trănsforme
îîn ostăşi. Tot ăcolo funcţionă şi bucăă tăă riă de cămpănie, ceă măi bunăă
ă diviziei: eră ăprovizionătăă cu văî năt. Pe o tăblăă scoăsăă dintr-o clăsăă ,
ostăă şeşte, smulsăă din perete, eră ăfişăt şi meniul pentru ziuă îîn curs:
ciorbăă de făzăn şi fripturăă de căă prioărăă cu făsole ălbăă .
Ţăă răni răă măă seserăă puţini îîn săt: măi ăles băă trăî ni şi copii, şi invălizi
îîntorşi de pe front.
Dunăă reănu şi Dă vid ăjunserăă îîn curteă şcolii tocmăi căî nd
îîncepuse ploăiă: păă reă căă o săă ţinăă mult, norii, negri-petrol, pluteău
deăsupră căselor că nişte corăă bii. Ii îîntăî mpinăă intendentul, un
sergent morocăă nos, cu privireă ăscunsăă de nişte sprăî ncene stufoăse.
― Aş vreă săă ne jucăă m puţin, îîi spuse Dunăă reănu şi ărăă tăă spre o
grindăă suspendătăă lă vreo opt metri, de căre ătăî rnău îîn căî rlige
căî tevă frăî nghii de căî nepăă .
― O săă fie greu, domnule căă pităn. Frăî nghiile sunt ude, ălunecăă . Măi
bine mergeţi îîn sălă de gimnăsticăă , pe căre ăm trănsformăt-o îîn
poligon de tir. Acolo nu plouăă decăî t îîn dreptul ferestrelor spărte.
― E ceă măi bunăă soluţie, se grăă bi săă răă spundăă Dăvid îîn locul
căă pitănului. Şi, dăcăă făceţi şi foc, e formidăbil.
― Foc nu se poăte făce, hotăă rîî Dunăă reănu. Fumul poăte fi văă zut de
nemţi şi s-ăr puteă săă ne trimităă căî tevă ghiulele.
― Lă fum nu văă preă pricepeţi, domnule căă pităn, săă ri Dăvid. Căî nd
plăfonul de nori se scurge pe ăcoperişuri, fumul se lăsăă spre păă măî nt.
Astă e-o lege ă fizicii: îîn unele condiţii ătmosferice, măi ăles îîn cele
umede, presiuneă ăerului este direct proporţionălăă cu…
 ― Spiritul de observăţie ăl nemţilor este tot direct proporţionăl cu
fumul, domnule locotenent Toricelli. Răă măî nem lă frăî nghii. Şi ăvăî nd
îîn vedere vremeă umedăă , te-ăş sfăă tui săă -ţi scoţi vestonul, săă nu-l
murdăă reşti.
― Exerciţii pe frăî nghii n-ăm măi făă cut de pe vremeă liceului. Poăte
îîmi ărăă tăţi dumneăvoăstrăă o mostrăă de căă ţăă răre.
Sergentul se uită căî nd lă unul, căî nd lă celăă lălt.
― Bine, se îînvoi Dunăă reănu. Iţi făc o demonstrăţie, şi dupăă ăceeă
făci zece căă ţăă răă ri.
Trăversăă curteă noroioăsăă , luăă o frăî nghie îîn minăă săă -i îîncerce
rezistenţă, ăpoi că un circăr de profesie urcăă frăî nghiă făă răă săă se
ătingăă cu corpul, de eă. Ajunse păî năă lă grindă de sus, pe urmăă îîn
poziţie de steăg, coborîî.
Dăá vid îîl privi ădmirătiv:
― Dăcăă ăr fi fost şi femei de făţăă ăţi fi primit ăplăuze.
Dunăă reănu îîşi frecăă pălmele săă le cureţe de scămele frăî nghiei.
Trecu peste remărcă locotenentului. Arăă tăă spre frăî nghie:
― Poftim.
Dăá vid îîşi scoăse vestonul şi-l îîntinse sergentului, căre se retrăă sese
sub o streăşinăă . Dunăă reănu îîi ătțineă ironic:
― Dăcăă o săă -ţi fie greu poţi săă te ăjuţi şi cu picioărele.
Dăá vid îîl privi peste umăă r.
― Văă mulţumesc pentru îînlesniri.
Se grăă bi săă ăjungăă lă frăî nghii: prinse ună îîn pălme şi privi cu ochii
îîntredeschişi spre băî rnă de sus. Ploăiă mocăă neăscăă îîi biciuiă făţă.
Primele pătru căă ţăă răă ri. Le executăă îîn vitezăă , nu ătăî t de spectăculos
că Dunăă reănu, dăr corect, ăşă cum prevedeă nomenclătorul de
exerciţii pentru recruţi. Lă ceă de-ă şăpteă urcăre i se umflărăă venele
de lă găî t, se îînroşise lă făţăă , ploăiă căre-l udăse leoărcăă îîi făă ceă
plăă cere. Răă suflă cu gură deschisăă . Căă măşă, din căuză frecăă rii cu
frăî nghiă, deveni murdărăă , de nerecunoscut: nu măi ăveă niciun
năsture. A nouă oărăă urcăă greoi, mult măi îîncet şi i se ăuzi găî făî itul
păî năă sub streăşinăă . Sus, ăbiă măi ăvu forţăă săă ătingăă grindă. Coborîî
prin ălunecăre. Ajuns lă păă măî nt, răă suflăă precipităt.
― IÂncăă o dătăă , se ăuzi voceă lui Dunăă reănu, căre se retrăă sese şi el
lăî ngăă intendent.
De depărte, văî ntul ăduceă bubuiturile îînfundăte ăle tunurilor
germăne..
― Ajunge, domnule căă pităn, spuse Dăvid şi continuăă săă respire cu
gură deschisăă .
Păă reă sleit de puteri. Trăse cu ămăî ndouăă măî inile de frăî nghie s-o
îîntindăă , săă se rezeme cu pieptul de eă.
― Trebuie şi ă zeceă oărăă !
― De ce tocmăi de zece ori? îîntrebăă locotenentul. Nouăă e o cifrăă lă
fel de frumoăsăă că şi zece. IÂn sistemul duodecimăl, cel de duzinăă ,
nouăă e exăct trei sferturi. Lă chinezi hăită de drăgoni se compune din
nouăă . Siegfrid ă fost supus lă nouăă îîncercăă ri. Sărcină e tot de nouăă
luni. Nouăă e o cifrăă predestinătăă . Văă zăî nd făţă îîncruntătăă ă lui
Dunăă reănu renunţăă săă ăducăă şi ălte ărgumente. Dăcăă văă făce plăă cere,
fie…
îîncercăă o urcăre ă lui Dunăă reănu, cu corpul depăă rtăt de frăî nghie.
Se vedeă pe el căă efortul e foărte măre, dăr se voiă „măre“. Ajunse.lă
grindă de susţinere şi privi triumfăă tor spre Dunăă reănu, căre tocmăi
ridică pistolul spre el: se ăuzirăă trei îîmpuşcăă turi şi frăî nghiă de sub
picioărele locotenentului căă zu lă păă măî nt. Deşi cu îîntăî rziere, Dăvid
îîşi feri picioărele şi-şi lipi genunchii de piept.
― Ce ăţi făă cut, domnule căă pităn? Cum o săă cobor?
Dunăă reănu completăă gloănţele din îîncăă rcăă tor.
― Nu ştiu.
Dăvid se ţinu văî rtos de frăî nghie:
― Văă rog săă ăduceţi o scărăă .
― Nu ştiu de unde s-o iău.
Disperăt, Dăvid ăruncăă o privire îîn jos: cei şăse metri i se păă reău
infinit măi mult. Se ădresăă intendentului:
― Adu o scărăă , sergent!
 ― N-ăvem, domnule locotenent, răă spunse intendentul de sub
streăşinăă .
― Cum ăstă? Armătă ă 4-ă n-ăre o scărăă ?
Se lăă săă prin ălunecăre păî năă lă limită frăî nghiei şi se ăruncăă îîn gol.
Ajuns lă sol se prăă buşi îîn noroi. Se ridicăă greoi; lă îînceput îîn căpul
oăselor, ăpoi îîn genunchi; durereă din piciorul stăî ng îîl străă fulgerăă
păî năă lă şold.
― Aţi făă cu un bănc de-ă dreptul nereuşit! De ce eră nevoie săă plec
şchiop îîn misiune? Se ridicăă făă răă săă se rezeme pe piciorul sting.
Şontăî c, ăjunse îîn dreptul căă pitănului:
― Cred căă ăm o îîntindere. Mi-ăr făce măre plăă cere săă văă dău un
pumn.
Dunăă reănu ii zăî mbi:
― Eşti invitătul meu. IÂncet, îîntinse băă rbiă spre el: Poftim!
Dăvid, căre se ăşteptă săă fie ădus lă ordine, îîncepu săă retrăcteze:
― Eu dău tăre.
― IÂnseămnăă căă o săă -mi făcăă o plăă cere deosebităă , spuse tot.
Zăî mbitor Dunăă reănu. Apoi îîntrebăă : Pot săă măă ăpăă r?
― Bineîînţeles. Doăr n-o săă lovesc un om făă răă ăpăă răre. Şi, că săă fiu
cinstit păî năă lă căpăă t, trebuie săă văă măă rturisesc căă ăm făă cut box..
― Băă nuiăm. Altminteri n-ăi fi ăvut curăjul săă măă provoci.
Dăvid se propti pe piciorul săă năă tos şi improvizăă o gărdăă . IÂn tot
ăcest timp nu slăă bi din ochi făţă căă pitănului, îîşi ălesese chiăr locul
unde săă -l loveăscăă : îîn băă rbie. O loviturăă decisivăă . IÂşi făă cu plănul îîntr-
o frăcţiune de secundăă , că lă un meci îîn rundă ă treiă; o eschivăă cu
dreăptă, dupăă ăceeă fulgerăă tor o directăă cu stingăă din ălonjăă . Schiţăă
eschivă, dăr îînăinte săă fi putut ăruncă stăî ngă îîn directăă , Dunăă reănu,
cu o mişcăre uimitor de răpidăă de judo, îîl prinse de brăţ şi-l săă ltăă
peste căp. Lă îînceput Dăvid nu-sț i dăă du seămă ce se îîntăî mplăă cu el: îîşi
văă zu picioărele proiectăte pe cer, ăpoi căă zu îîn noroi că un săc de
cărtofi. O clipăă ăvu senzăţiă căă cinevă îîl ăjutăse pe căă pităn, dăr
singură fiinţăă căre eră prin ăpropiere eră Sergentul: ăcestă îînsăă
păă reă şi măi uimit decăî t Dăvid. Din căuză durerii din coăpse,
locotenentul se dezmetici repede: îîşi scuturăă căpul, ăpoi ridicăă
privirile spre cer. Stropii de ploăie îîi răă corirăă frunteă, tăî mplele. Se
îîntoărse spre Dunăă reănu: ăcestă îîşi curăă ţă uniformă cu pălmele,
unde se murdăă rise de cizmele ridicăte îîn ăer.
― Eşti răă u, gemu Dăvid şi-şi măi scuturăă o dătăă căpul.
… ― Chiăr… voiăm. Săă -ţi. Propun săă ne tutuim.. ― Ştii ce ăm.
Descoperit? Căă luăt repede nu ăi reflexe şi căzi ăiureă.
― M-ăi luăt prin surprindere, se justificăă Dă vid. Măi îîncercăă m o
dătăă figură?
Dunăă reănu îîi zăî mbi: i se vedeău dinţii ălbi, săă năă toşi.
― Lă dispoziţiă tă.
„Nu e nevoie de eschivăă , de o loviturăă frumoăsăă “ îîşi spuse Dăvid îîn
timp ce se ridică. O săă loveăscăă făă răă săă iă poziţie de gărdăă , săă nu-l
previnăă de intenţie. IÂncăă îîn ridicăre, săă ltăă pumnul, dăr îîşi văă zu din
nou, cizmele deăsupră căpului. De ăstăă dătăă Dunăă reănu nu-l ăruncăă
îîn noroi, ci-l lăă săă îîncet lă păă măî nt. Dăvid răă suflăă greoi.
― Figură ăstă vă trebui s-o îînvăă ţ şi eu.
― Lă noi lă Turdă chestiile ăsteă se îînvăţăă lă şcoălă primărăă , îîţi
ărăă t figură diseărăă îîn dormitor.

DIN CAUZA PLOII, pereţii săă lii de gimnăsticăă erău umezi şi prin
ochiurile. Geămurilor spărte hăă uiă văî ntul, un văî nt rece, prevestitor
de lăpoviţăă , deşi porumbul necules, că un călendăr, preciză lună
septembrie. Căă pitănul Dunăă reănu ordonăă sergentului săă ăţăî ţe un
mic foc din crengi chiăr îîn incintă săă lii de gimnăsticăă , că fumul săă nu
se îînălţe spre cer, ei săă se văî nture prin toăte ferestrele. Dăvid. IÂşi
uscă vestonul şi căă măşă deăsupră flăă căă rilor. Dupăă ploăie şi băiă de
noroi, ăbsorbeă căă ldură prin toţi porii. Uneori ăruncă priviri spre
Dunăă reănu, căre meştereă cevă cu nişte mingi de ping-pong. Te
pomeneşti căă vreă săă -mi verifice reflexele lă zborul fulgerăă tor ăl
mingilor de celuloid, găî ndi el. Descoperi, rezemăte de un perete,
douăă mese verzi. Tenis de măsăă jucă bine: eră convins căă Dunăă reănu
o săă ăibăă o surprizăă .
― Existăă şi plăse pentru mesele ăcesteă?
Dunăă reănu îîl privi mirăt:
― De ce e nevoie de plăsăă ?
― Pentru o părtidăă de ping-pong.
― O săă jucăă m un ălt fel de ping-pong. Unul mult măi ămuzănt.
Se duse lă un cuier fixăt îîn perete şi ăgăă ţăă pătru mingi legăte cu
ăţăă . Aţă ălbăă se confundă cu peretele văă ruit, mingile păă reău
suspendăte îîn ăer,
Dunăă reănu reveni lingăă foc:
― Ştii săă ocheşti?
Dăvid îîncercăă săă nu părăă surprins. Se socoteă un trăă găă tor de elităă .
― Puţin.
― Atunci lă noăpte răă măî i ăici şi exersezi. Căm îîn felul ăcestă.
Scoăse pistolul, îîl măî ngăî ie că pe o bijuterie, ăpoi ochi o minge.
Dăvid îîi privi măî nă îîntinsăă : nu tremură. Se ăuzi pocnetul silenţios ăl
pistolului şi o minge ălbăă îîncepu săă băă lăă ngăă ne. Dunăă reănu, mulţumit
de rezultăt, privi spre Dăvid: ăcestă îînsăă nu schiţăă niciun gest de
ădmirăţie. Căă pitănul hotăă rîî săă -l umileăscăă . Se îîntoărse din nou spre
ţinte şi trăse trei focuri. Şi celelălte trei mingi îîncepurăă săă tremure.
Pornirăă ămăî ndoi spre cuier şi cercetărăă mingile. Toăte erău
perforăte. Dunăă reănu răă suci o minge îîntre degete şi clăă tinăă
nemulţumit din căp.
― Pe ăstă n-ăm nimerit-o chiăr îîn centru. Eră convins căă Dăvid o săă
protesteze, căă -l vă călifică drept lipsit de modestie. Dăvid îînsăă ,
nepăă săă tor, îîşi îîncheie năsturii de lă căă măşăă . Ştii, continuăă Dunăă reănu,
îîn misiuneă noăstrăă e. Foărte importănt săă ocheşti bine.
― Bineîînţeles, îîl ăprobăă locotenentul.
Dunăă reănu completăă îîncăă rcăă torul, ăpoi îîntinse pistolul spre
locotenent: _
― IÂnceărcăă şi tu.
îîn drum spre focul îîntreţinut de sergent, Dăvid cercetăă pistolul:
 ― Mărcăă bunăă . Steyerul ăă stă dăcăă ăr fi ăvut ţeăvă puţin măi lungăă
ăr fi fost un pistol ideăl. Cred căă nemţii din economie de metăl l-ău
ciuntit îîn hălul ăă stă. Se îîntoărse spre ţinte: Nu se schimbăă mingile?
― Poăte măi rezistăă un tur, glumi Dunăă reănu, ăpoi ădăă ugăă ironic:
Măi ăles dăcăă nu le nimereşti.
― Tu ăi ochi buni? îîl îîntrebăă Dăvid.
― Aşă susţin medicii.
― IÂnseămnăă căă vezi şi firele de căre ătăî rnăă mingile.
Dunăă reănu privi spre ţinte.
― Nu le văă d.
― IÂnseămnăă căă medicii ţi-ău eliberăt un certificăt făls. Uite-le!
Trăse pătru focuri şi cele pătru mingi căă zurăă cu zgomot pe podeă.
Uimit, Dunăă reănu se îîntoărse spre locotenent:
― Formidăbil ce ochi ăi! Cum poţi săă vezi de lă o ăsemeneă
distănţăă nişte fire subţiri de ăţăă ? Măi ăles pe fundăl ălb.
― Adevăă rul e, măă rturisi Dăvid, căă nici eu nu le văă d. Dăr lă noi, lă
Roşiorii de Vede, se îînvăţăă lă şcoălă primărăă căă un corp suspendăt îîn
ăer, conform teoriei centrului de greutăte… Vreău săă spun căă firele
trebuie săă steă perpendiculăr pe centrul fiecăă rei mingi. E logic, nu-i
ăşă?
― Măă , tu eşti un fel de Aristotel…

DIN DISPOZIŢIA generălului Florescu o măşinăă îîi trănsportăă pe cei

doi ofiţeri lă reşedinţă colonelului Crăă ciun spre ă primi ultimele
instrucţiuni. Colonelul eră instălăt îîn singură căsăă cu etăj ă sătului, îîn
ăpropiereă fostei primăă rii, bombărdătăă de ărtileriă germănăă . Lă
intrăreă îîn comunăă , un plutonier grăs ridicăă un steguleţ roşu, ăpoi
căî nd recunoscu măşină generălului făă cu un semn săă nu se măi
opreăscăă . Şoferul îîncetini totuşi, îîl sălutăă rădios pe plutonier, ăpoi
ăpăă săă pe ăccelerător şi se îîntoărse spre Dunăă reănu.
― Vedeţi, domnule căă pităn?! Lă noi totul merge că pe roăte.
― Te referi, desigur, lă măşinăă , îîi răă spunse îînţepăt Dunăă reănu.
 Şoferul, un băă rbăt îînălt, bolovăă nos, îîmbrăă căt cu o Uniformăă făă răă
grăde, răî se zgomotos:
― E foărte bunăă , domnule căă pităn. Pe cinsteă meă, dăr eu nu
vorbeăm de măşinăă .
― Atunci plutonierul de ce nu ne-ă verificăt ăctele? Puteăm fi nişte
străă ini, chiăr dăcăă folosim măşină generălului.
― Plutonierul mi-e consăă teăn. Ne cunoăştem bine. Dăr, probăbil
îînăinte de ă intră lă domnul colonel, o săă vi se verifice hăî rtiile.
Măşină stopăă îîn făţă căsei cu etăj. Şoferul opri motorul şi se
îîntoărse din nou spre Dunăă reănu.
― Eu mi-ăm terminăt misiuneă, domnule căă pităn. Şi nu văă supăă răţi
căă văă spun, dăr tot timpul drumului v-ăm cercetăt: erăm curios săă
văă d cum ărătăă oămenii căre opereăzăă îîn spătele inămicului.
― Şi?
― Lă fel că noi toţi. Dumneăvoăstrăă semăă năţi cu un ostăş de lă
mănutănţăă .
― Şi de unde ştii căă vom operă îîn spătele nemţilor.
― Păă i, toătăă lumeă ştie.
― Poăte i-ăţi informăt şi pe nemţi?
Şoferul hohoti din nou:
― Ş ăstă e foărte bunăă , domnule căă pităn. Eu, îîn orice căz, văă urez
succes.
In îîncăă pereă lărgăă de lă părter îîi îîntăî mpinăă un sergent cu o
bănderolăă roşie lă brăţ. Tocmăi se pieptăă nă. IÂncercă săă îîndrepte
căă răreă cu un pieptene de ăluminiu, dăr păă rul săî rmos se lăă să greu
modelăt.
― Pe cine căă utăţi? îîntrebăă pe un ton oficiăl. IÂndreptăî ndu-şi ţinută
şi sălutăî nd regulămentăr.
― Pe domnul colonel Crăă ciun.
― Poăte îîmi spuneţi şi numele, domnule căă pităn?
― Dăă -i telefon şi spune-i căă ău venit trimişii generălului Florescu.
 Sergentul curăă ţăă pieptenele de firele de păă r şi-l văî ri îîn buzunărul
de sus ăl vestonului, ăpoi îîncepu săă îînvăî rtăă mănivelă telefonului de
cămpănie.
― Alo, ăici postul unu. Cu domnul colonel Crăă ciun… Aşteptăî nd
legăă tură cercetăă feţele ofiţerilor. Alo, săă trăă iţi, domnule colonel.
Postul unu. Dă, dă, chiăr ăşă. Spun căă sunt trimişii domnului generăl.
Am îînţeles.
Puse receptorul îîn furcăă .
― Poftiţi, domnul colonel văă ăşteăptăă . Arăă tăă spre scără de lemn
căre duceă lă etăj. Aveţi îînsăă grijăă săă nu căă lcăţi pe scăă rile pătru şi
şăpte. Sunt rupte. Ieri ă căă zut un soldăt şi şi-ă scrăî ntit piciorul.
― Măi bine puneău un dulgher de serviciu decăî t pă frizer, mormăă i
Dăvid.
Urcăî nd scăă rile, Dunăă reănu se măi îîntoărse o dătăă spre sergent:
― Noteăzăă -ţi, sergent: şi treăptă ă nouă e ruptăă .’

A DOUA ZI dupăă ocupăreă orăşului Sfăî ntu Gheorghe, colonelul

Crăă ciun ăvusese misiuneă săă cureţe îîmprejurimile de dezertori, de
eventuălele formăţii milităre îîmbrăă căte civil. Horthiştii, ăjutăţi de
ăviătțiă germănăă , bombărdărăă cu îînverşunăre orăşul, hotăă răî ţi părcăă
săă nu lăse piătrăă pe piătrăă . Pe timpul bombărdămentului, colonelul
Crăă ciun îîşi îîntrerupse, ăctivităteă, eră îîncărtiruit lă părterul unei
clăă diri vechi, cu ziduri groăse. Un locotenent, văă zăî ndu-l măă surăî nd
îîncăă pereă cu păşii, îîl îîndemnăă săă se ducăă lă subsol, unde intendenţă
Diviziei ămenăjăse o frizerie pentru ofiţeri.
― Păî năă nu se terminăă bombărdămentul tot nu ăveţi ce făce.
Frizerul eră un ostăş" negricios de undevă din Dolj, poreclit
Donose. Eră religios, purtă o sumedenie de cruci lă găî t, prin
buzunărele din dreptul inimii şi eră vorbăă reţ din căle-ăfărăă . Nu se
temeă de moărte, dăr eră îîngrozit de făptul căă ăr puteă răă măî ne ciung
său olog. Căî nd treceă pe lingăă cădăvre ciopăî rţite îînchideă ochii, iăr
îîn timp ce tundeă său răă deă pe cinevă îîmpuiă căpul clientului cu
isprăă vile Măî ntuitorului. Se temeă că şrăpnelele săă nu-l făă răî miţeze şi
săă nu fie cine săă -l îîngroăpe creştineşte.
― Moărteă, spuneă, e cevă firesc, dupăă toăte schemele tăctice ăle
năturii. Te îîntinzi îîn păt, cinevă îîţi îîncrucişeăzăă brăţele pe piept şi tu,
liniştit, te pregăă teşti de somnul cel de pe urmăă .
Cămărăzii îîl provocău:
― Decăî t o moărte din ăstă lentăă , plictisitoăre, măi bine călci pe o
minăă şi te făci pulbere"
Donose protestă:
― Şi ătunci, îîn ziuă de ăpoi, cum măă trezesc? îîn răte? Cu un picior
îîntr-un mormăî nt şi eu celăă lălt îîn ăltul?
Donose fu bucuros de venireă colonelului, nu-i plăă ceă săă steă
singur măi ăles îîn timpul bombărdămentelor. IÂncepuse tocmăi săă -l
săă puneăscăă căî nd moărteă intrăă îîn frizerie prin tăvăn, sub formă unei
bombe cu explozie îîntăî rziătăă şi se îînşurubăă îîn podeăuă de păă măî nt
băă tăă torit, chiăr îîn dreptul uşii. Pe vremuri, ădăă postul fusese folosit
că pivniţăă de căă rbuni. Ici, colo erău risipite brichete şi bulgăă ri de
ăntrăcit căre se făă răî miţău sub cizme. Moărteă ăpăă ruse ătăî t de brusc,
îîncăî t nici colonelul, nici Donose nu ăvuseserăă timp săă se sperie: doăr
zgomotul infernăl şi bucăă ţile de căă răă midăă căre se rostogoliserăă prin
tăvăn îîi făă curăă săă tresărăă . Nu descoperiserăă bombă decăî t dupăă ce se
ăşezăse prăful de moloz: eră un exemplăr frumos, un W.B. De trei
sute de kilogrăme, lustruit oglindăă , pe căre cinevă scrisese cu cretă
un număă r: 23212. Dupăă foărte mult timp colonelul îîncăă îîl măi ţineă
minte.
― Du-te şi deschide uşă, ordonăă frizerului.
Donose ăveă făţă schimonosităă . IÂşi luăă ăvăî nt, dăr nu executăă
ordinul. Stăă teă îîncremenit de părcăă ăr fi prins răă dăă cini.
― Auziţi, domnule colonel?
― Ce săă ăud?
― Bombăă , şi ărăă tăă spre W.B.-ul de lingăă uşăă .
Colonelul se concentrăă şi îîn clipă ăceeă ăuzi şi el tictăcul
măşinăă riei din bombăă . Eră că torsul unei pisici mecănice.
 ― Astă, domnule colonel, poăte săă explodeze îîn orice clipăă .
Colonelul îîşi simţi băă tăă ile tăî mplelor că pe loviturile • unui ciocăn
pneumătic.
― Deschide uşă!
Donose se duse păî năă lă uşăă , dăr uşă eră blocătăă : cele douăă căî rlige
• de fier se străî mbăserăă , nu se puteău clinti niciun milimetru.
Donose îîncepu săă se roăge cu voce tăre:
― Tătăă l nostru cărele eşti îîn ceruri, domnule colonel o săă murim că
şobolănii, sfinţeăscăă -se numele tăă u, şi nu vom vedeă niciodătăă
lumină soărelui, precum îîn ceruri ăşă şi pe păă măî nt…
― Te băg îîn măă -tă, imbecilule! pune măî nă pe măsăă s-o trăgem
lăî ngăă gură de ăerisire.
Trăserăă măsă îîn dreptul gurii de ăerisire, dăr ăceăstă eră tăă iătăă
undevă, îîn ăpropiereă tăvănului, nu ăjunserăă lă eă decăî t dupăă ce
puserăă şi un scăun pe măsăă . Dăr gură de ăerisire nu le eră de niciun
folos: eră micăă , ăbiă dăcăă s-ăr fi putut strecură un copilăndru, şi eră
prevăă zutăă cu grătii..
Donose, căre prevedeă totul, îîncepu săă explice ce se vă îîntăî mplă
dăcăă explodeăzăă nămilă de lăî ngăă uşăă . Colonelul îîi ordonăă săă tăcăă .
Donose se retrăse îîntr-un colţ şi se lăă săă pe. Vine. Speriăt cum eră,
cu briciul îîn măî năă , eră cărăghios şi, dăcăă n-ăr fi fost îîntr-o situăţie
disperătăă , colonelul s-ăr fi ămuzăt de el.
Mecănismul din bombăă făă răî mitță veşniciă: tic-tăcul deveni
puternic, de nesuportăt. De ăfărăă , din strădăă , se ăuzi şuierătul unei
ălte bombe, ăpoi o explozie puternicăă zgudui ădăă postul. Prăful din
îîncăă pere, din căuză căă rbunelui, deveni negru. Lă un moment dăt,
colonelului îîi trecu prin minte săă se căţere pe măsăă şi săă strige dupăă
ăjutor, dăr imediăt îîşi dăă du seămă căă ăr fi făă cut un lucru inutil: ăfărăă
eră zgomot, căă deău bombe, şi străă zile făă răă doăr şi poăte erău pustii.
Nu-i răă măî neă decăî t săă ăştepte sfăî rşitul ălărmei. O ălărmăă puteă săă
dureze o orăă său douăă , răreori măi mult. Se îîntrebăă lă căî t timp fusese
fixătăă exploziă W.B.-ului? El, că milităr, ăr fi fixăt-o lă 30 de minute
dupăă terminăreă bombărdămentului, că săă îîncurce ăcţiunile de
sălvăre. Probăbil cei căre ău hotăă răî t durătă s-ău găî ndit lă fel. Astă
îînsemnă căă eră ăsigurăt pe toătăă durătă bombărdămentului, dăr pe
durătă bombărdămentului nu puteă strigă dupăă ăjutor. Eră un cerc
vicios perfect. Deşi îîn cei pătru ăni de răă zboi băă tuse toăte fronturile,
ăstă eră primă lui îîntăî lnire ădevăă rătăă cu moărteă. Probăbil şi ultimă.
Şi ce moărte stupidăă ! Străă băă tuse mii de kilometri pe căî mpurile de
luptăă şi destinul voise săă nu fie răă nit niciodătăă . Cu toăte ăceste
găî nduri negre, se socoteă un om norocos: bombă ăr fi putut fi ună
normălăă şi ătunci n-ăr fi ăvut nicio şănsăă de scăă păre.
Alăă turi, ăşezăt pe vine, Donose priveă hipnotizăt bombă de lăî ngăă
uşăă şi nici nu clipeă. Făă ceă măă runt din buze, iăr măă rul lui Adăm,
proeminent şi ăscuţit, că un ăl doileă năs, păă reă căă vreă săă -i rupăă
găî tlejul.
Bombărdămentul se lungi peste măă surăă , de părcăă n-ăr fi vrut săă se
sfăî rşeăscăă niciodătăă . Cu timpul, tic-tăcul se îînteţi, ăduceă ă dăă ngăă nit
de clopot, şi colonelul Crăă ciun ăvu senzăţiă căă clopotul băă teă pentru
el. Dăcăă nu i-ăr fi fost ruşine de Donose şi-ăr fi ăstupăt urechile.
Cercetăă curios bombă: eră finisătăă perfect, că o măre bijuterie
ăerodinămicăă . Privirile îîi ălunecărăă măi depărte şi descoperi o plăsăă
de păă iănjen. IÂl minună simetriă ţesutului şi fineţeă firelor, ăproăpe
trănspărente. De ce oăre îîntre firul ăl treileă şi ăl pătruleă distănţă
eră măi măre? O greşeălăă de urzeălăă , său tocmăi ăceăstăă ăsimetrie
defineă perfecţiuneă? Se îîntrebăă dăcăă năturăliştii ăveău pentru ăstă
o explicăţie, său şi ei s-ăr fi minunăt că un om ăă l căvernelor pus săă
ănălizeze un căpitel doric. Păă iănjenul lipseă. Presimţise oăre
pericolul şi plecăse, său păă răă sise păî nză măi demult…?
Donose stăă teă neclintit: eră rezemăt de perete, broboănele de
sudoăre păă reău căă -i îîngheţăserăă pe frunte. Privindu-l, colonelului i
se păă ru ciudătăă nemişcăreă lui: nici nu clipeă măă căr. Şi îîn clipă ăceeă
observăă băă ltoăcă de săî nge. Săă se fi ăşezăt Donose îîntr-o băă ltoăcăă de
săî nge? Nu. Săî ngele eră chiăr ăl lui: îîşi tăă iăse venă de lă măî nă stingăă .
Probăbil voise săă moărăă îîntreg. Dăr de unde ăvusese ătăî tă forţăă săă
moărăă făă răă geămăă t? Ori îîl părălizăse frică, ori el, preocupăt de plăsă
de păă iănjen, nu-i ăuzise ţipăă tul. Dintr-o dătăă tic-tăcul deveni
ăsurzitor, îîl dureău timpănele, şi descoperi căă se sfăî rsț ise ălărmă. Săă ri
pe măsă de sub geămul de ăerisire şi îîncepu săă strige dupăă ăjutor. Nu
reălizăă căî t timp trecuse păî năă se ăpropie primul om de gură de
ăerisire: eră un băă ieţăndru de vreo cincisprezece ăni, pălid, cu coşuri
pe făţăă . Nu ştiă nicio iotăă romăî neşte. IÂl ăscultăă totuşi păî năă ce
colonelul terminăă pledoăriă, ăpoi o rupse lă fugăă . Fu nevoit săă strige
din nou dupăă ăjutor. IÂn cele din urmăă ăpăă ru un soldăt. Eră un ostăş
făă răă trăă săă turi precise, său poăte eră preă tăî năă r că săă fi fost formăte:
se lăă săă pe vine, săă vădăă cu cine ăre de-ă făce, şi îînţelese imediăt
despre ce eră vorbă.
― Stăţi liniştit, domnule colonel, rezolv imediăt situăţiă.
Cu Donose ălăă turi nu se putu linişti.
Nu trecurăă decăî t căî tevă minute şi soldătul îîncepu săă zgăî lţăî ie uşă.
Se mişcă şi bombă şi Crăă ciun ăbiă ăvu forţăă săă se răă steăscăă lă el:
― Nu zgăî lţăî i uşă! E o bombăă ăcolo. Adu un genist!
― Şi pe unde săă intre? îîntrebăă nedumerit soldătul. Lă ăstă nu se
găî ndise nici colonelul. Pe uşăă îîn niciun căz. Singură văriăntăă eră săă
coboăre pe gură de ăerisire. Se ăuzirăă păşii soldătului depăă rtăî ndu-
se, ăpoi, dupăă zece minute, reveni cu un căă pităn. Acestă se lăă săă îîn
genunchi lingăă gură de ăerisire şi se prezentăă :
― Căă pităn Ion Dunăă reănu, comăndăntul bătălionului, îîmi spune
soldătul căă ăveţi îîn pivniţăă o bombăă cu explozie îîntăî rziătăă . De ăici n-
o văă d.
― Nici nu e nevoie, căă pităne. Avem îîn c. Aş o compănie de genişti.
― Sunt lă mărgineă orăşului, lingăă Olt.
― Anunţăă -i telefonic. Astă e singură meă rugăă minte.
― E imposibil, domnule colonel. Dupăă bombărdăment nu existăă
nicio legăă turăă telefonicăă .
― Atunci te rog du-te păî năă lă ei.
― Dureăzăă cel puţin o orăă . Exploziă poăte săă se producăă îîn fiecăre
clipăă .
 Măşinăă riă din bombăă continuă săă pulseze: tic-tăcul eră
îînfricoşăă tor.
― Atunci pleăcăă de lă gură de ăerisire. Sălveăzăă -te cel puţin
dumneătă.
― Nu, domnule colonel. Eu măă pricep lă bombe. Aş vreă săă -mi dăţi
căî tevă informăţii. Puneţi urecheă pe bombăă şi spuneţi-mi cum băte.
― Ai îînnebunit?!…
― Nu, domnule colonel. Vreău săă ştiu căî t timp ăm lă dispoziţie.
― Băte că un ceăs.
― Ce fel de ceăs? Că un Schaffhansen său că un deşteptăă tor? Dăcăă
mecănismul e fin, îînseămnăă căă ăre un ărc subţire şi poăte fi fixăt pe o
durătăă măi lungăă . Dăcăă tic-tăcul e de deşteptăă tor ătunci ăpărătul e
primitiv, cu declănşăre răpidăă .
Colonelul îîşi dăă du seămă căă ăre de-ă făce cu un speciălist. Se
ăpropie de bombăă şi-şi lipi urecheă de eă: metălul eră rece, dăr lui i
se păă ru căă frige. Spre mirăreă lui, de ăproăpe, ăbiă se ăuzeău băă tăă ile
mecănismului.
― Băte că un ceăs de măî năă ,
― Atunci totul e îîn ordine.
Căă pitănul dispăă ru de lă gură de ăerisire şi nu reveni decăî t dupăă
vreo zece minute. Se ăuzi şi hăî răî itul unui cămion. Cinevă legăă un
odgon de grătii, motorul cămionului îîncepu săă tuşeăscăă şi grătiile
cedărăă . Căă pitănul îîşi scoăse vestonul şi se strecurăă cu greu prin gură
de ăerisire. Spre mirăreă colonelului, căă pitănul nu-i măi dăă du nicio
ătentție: se duse direct lă bombăă şi îîncepu s-o zgăî lţăî ie păî năă reuşi s-o
culce lă păă măî nt. Se ăşezăă căă lăre pe eă, ăpoi scoăse din buzunăr un
briceăg mic cu căpăce sidefăte.
― Din păă căte, domnule colonel, n-ăm scule ădecvăte, dăr sper că
briceăgul ăă stă săă -mi fie de folos. Vedeţi ăstă? Şi ărăă tăă spre focosul
bombei. Dăcăă ăvem puţin noroc şi se deşurubeăzăă lin, s-ăr puteă săă
nu măi explodeze niciodătăă . Dăcăă nu, îînseămnăă căă ăvem ghinion.
Abiă dupăă ce ieşiserăă din ădăă post îîi măă rturisise căă pitănul căă eră lă
primă dezămorsăre.
 ― Şi ătunci de ce ăi spus căă eşti speciălist?
― Săă văă dău curăj, domnule colonel. Aveţi păstăă ălbăă pe făţăă .
― M-ă săă punit un frizer. Tocmăi voiăm săă măă răd.
― Şi de ce v-ăţi dăt cu săă pun pe păă r?
― Pe păă r?
Se dusese lă o oglindăă şi descoperise căă ălbise. IÂi fusese ruşine săă
măă rturiseăscăă ăstă şi căă pitănului.
Acum ăşteptă revedereă cu el.

BIROUL COLONELULUI CRAĂ CIUN eră o îîncăă pere exăgerăt de micăă ,

eu pereţii scorojiţi şi se simţeă penetrănt mirosul ăcrişor ăl igrăsiei.
Lă. IÂncepui:, colonelul îîncercăă săă -şi păă streze călmul îîn făţă lui
Dunăă reănu, dăr nu reuşi: săă ri de pe scăun şi-l îîmbrăă ţişăă pe căă pităn.
Din căuză lui Dăvid scurtăă lă măximum bucuriă revederii şi îîncercăă
săă fie cit măi oficiăl:
― Preă mult timp nu ăvem. Peste douăă ore soseşte ăvionul. Lă sud-
est de Buru e cotă 824. E greu de ăjuns lă tăbăă ră băă ieţilor noştri. Noi
băă nuim căă ei ori nu măi existăă , ori şi-ău mutăt sediul. Altminteri
tăă cereă lor n-ăr ăveă nicio justificăre. Deşi îînăă lţimeă nu este foărte
măre e nevoie totuşi de ăptitudini de ălpinist pentru ă văă căă ţăă ră
ăcolo. Dăcăă ău fost suprimăţi s-ăr puteă că locul săă fie suprăvegheăt.
Din ăcest motiv cred căă n-ăr fi răă u săă văă strecurăţi spre cotăă din douăă
păă rţi. E o şănsăă că unul dintre dumneăvoăstrăă săă ăjungăă păî năă ăcolo.
― Nu ăvem ăgenţi de legăă turăă ? Măă găî ndesc lă hrănăă şi lă multe
ălte lucruri necesăre unor oămeni părăşutăţi.
― Bă dă. De ăstă v-ăm chemăt ăici. Dirijăreă celor ce merg spre
cotăă o făce un cetăă ţeăn din Căî mpiă Turzii. Aş vreă săă memorăţi tot
ceeă ce văă spun ăcum. Lă restăurăntul „Pisică Albăstrăă “ este un
chelner cu păî r ălb. Ii cereţi „căî rnăţi olteneşti“. Nimeni din regiune nu
consumăă ăcest produs. Văă poăte căză şi expediă lă Buru. Căm ăstă e
tot.
― Şi cum ăjungem lă Căî mpiă Turzii?
 ― Lă ăceăstăă îîntrebăre nu pot săă văă răă spund.
Colonelul îîl privise tot timpul pe Dunăă reănu şi lui Dăvid i se păă ru
căă e de prisos. Se îîntoărse spre fereăstrăă şi privi fostă clăă dire ă
primăă riei. Bombă o nimerise îîn plin. Nu răă măă seserăă îîn picioăre decăî t
douăă ziduri din căă răă midăă lătăă , şi ele negre de păî rjolul bombei
incendiăre.

IÂNCEPUSE SA SE IÂNTUNECE căî nd Dunăă reănu şi Dăvid, îînsoţiţi de

colonelul Crăă ciun, ăjunserăă lă căî mpul folosit drept ăeroport. Odătăă
cu îînserăreă se lăă săse şi frigul venit dinspre depresiune. Tot de
ăcolo, văî ntul ăduceă miros de făî n proăspăă t şi ăromăă dulceăgăă de
frăgi. Cerul făă răă nori ăveă îîncăă nuănţe de siniliu, deşi stelele, că mici
beculeţe de lănternăă , ăpăă ruserăă timide. Lui Dăvid, colonelul Crăă ciun i
se păă ru plicticos, şi făptul căă se uită lă Dunăă reănu că lă dumnezeu îîl
derănjă. Şi ce dăcăă l-ă sălvăt? Ostăşii se sălveăzăă îîntre ei. Căî nd ăuzi
îînsăă povestireă, se îîntrebăă dăcăă el ăr fi ăvut curăjul săă dezămorseze o
bombăă de trei sute de kilogrăme.
îînhăă măt îîn chingile părăşutei se simţeă că un ărdei umplut: nu-şi
puteă mişcă îîn voie nici măî inile, nici picioărele, deşi durereă din
căă lcăî ie îîl măi lăă săse. Ar fi vrut săă se ăşeze, dăr se temeă căă pentru ă
se ridică ăr fi fost obligăt săă ceărăă ăjutorul cuivă.
Avionul căre urmă săă -i trănsporte îîn spătele frontului germăn
îîntăî rziă şi Dăvid îîl îîntrebăă pe colonel:
― Piloţii cunosc ăcest ăeroport?
Sublimăse cuvăî ntul „ăeroport“, dăr colonelul Crăă ciun nu sesizăă
ironiă.
― Bineîînţeles. Au ăterizăt de trei ori păî năă ăcum. Ei i-ău
trănsportăt şi pe cei lănsăţi îînăinteă dumneăvoăstrăă lă Buru.
Aşteptăî nd, colonelul îîi povesti lui Dunăă reănu cum îîl primise
fămiliă, cu păă rul ălb.
― Abiă m-ău recunoscut. Dăr ceă măi impresionătăă ă fost mămă.
M-ă măî ngăî iăt pe păă r că pe vremeă copilăă riei. Mi-ă fost milăă de eă.
 îîn cele din urmăă ăpăă ru şi ăvionul: lă îînceput fu doăr un mic punct
mişcăă tor, o păsăă re, pe urmăă , cu căî t se ăpropiă măi mult, îîşi măă ri
dimensiunile. Eră un Savoya-Marchetii cu douăă motoăre, folosit lă
bombărdăment, lă desănt şi lă trănsport de muniţii. IÂn ăpropiereă
căî mpiei se lăă săă pe o ăripăă , ăpoi coborîî lin spre pistă năturălăă . Rulăă
lung, cele douăă motoăre ăruncău scăî ntei, tuşirăă răă guşit, pe urmăă se
opri îîn dreptul celor trei ofiţeri. Nu coborîî din căbinăă decăî t pilotul,
un băă rbăt deşirăt, cu o căschetăă de păî nzăă pe căp. Aveă făţă păă tătăă de
ulei.
― Ce-i, Cristescule? îîl îîntăî mpinăă colonelul îîn loc de sălut. De ce ăţi
îîntăî rziăt?
― A trebuit săă făcem singuri ălimentăreă.
― Ştiţi ce ăveţi de făă cut…?
― Ce ăm făă cut şi păî năă ăcum. IÂi instruiesc cum săă sărăă , deăsupră
frontului iău îînăă lţime, ăpoi zbor normăl păî năă ăproăpe de Buru.
― Dupăă cum hăî răî ie, nu păre săă ăjungăă păî năă lă Buru, spuse Dăvid,
cercetăî nd ăvionul.
― Nu văă făceţi griji, domnule locotenent, îîncercăă săă -l linişteăscăă
pilotul. O îîncălec de vreo trei ăni. E drept, nu i-ăr strică o revizie
generălăă , dăr cred căă i-o vom făce dupăă terminăreă răă zboiului.
― Eşti optimist, constătăă Dunăă reănu.
― Păă i, pesimiştii n-ău dreptul lă zbor. E timpul săă mergem.
― Atunci, băă ieţi, văă urez succes, ridicăă voceă Crăă ciun. Sper săă ne
revedem curăî nd.
― Nu cred, spuse Dăvid cu năă duf făă căî nd o mişcăre că şi cum ăr fi
vrut săă -şi scoătăă părăşută.
― Dăr ce s-ă îîntăî mplăt? îîntrebăă mirăt colonelul.
Dăvid îînghiţi o îînjurăă turăă .
― Cine drăcu permite că un ăeroport milităr săă fie folosit că
păă şune? Uităţi-văă ! şi ărăă tăă spre lizieră păă durii, unde. Doi căi ronţăă iău
iărbă îînăltăă . Şi tocmăi căi ălbi.
― Prietenul meu e superstiţios, dăă du lăă muriri Dunăă reănu. Are ce
ăre cu căii.
 ― Sunt convins căă i-ăi ădus speciăl. Cel măi bine ăr fi săă nici nu
plecăă m.
Dunăă reănu îîl îîmpinse spre ăvion.

PROIECTILUL ANTIAERIENEI nimeri îîn plin: explodăă chiăr îîn

dreptul motorului de pe ăripă stingăă şi-i omori pe cei doi piloţi.
Cristescu, comăndăntul năvei, căă zu cu făţă peste cărlingăă şi ceăsurile
de bord, iăr măă runtul, copilotul, răă măse cu trupul îînţepenit: doăr
căpul îîi căă zuse îîn spăte, peste gulerul îîmblăă nit ăl bluzei, că şi cum
din ăceăstăă poziţie ciudătăă şi-ăr fi putut sătisfăce curiozităteă, şi
ănume, săă vădăă ce se îîntăî mplăă îîn interiorul năvei, îîncăă îînăinte că
ăvionul săă se fi îînclinăt, un fum îînecăă cios cu miros de benzinăă puse
stăă păî nire pe ăvion. Locotenentul Dăvid, îîn momentul exploziei, îîşi
pierdu echilibrul, căă zu îîn lăă turi şi se îîncurcăă îîn nişte fire pe căre nu le
văă zuse păî năă ătunci. Erău chingile unei părăşute stricăte din căre
piloţii rupeău măă tăse săă se şteărgăă pe măî ini. Auzeă îîncăă exploziile
tunurilor ăntiăeriene şi eră convins, deşi nu simţeă dureri, căă fusese
răă nit. Smuci picioărele săă se elibereze de hămăşămentele părăşutei.
Prin hublou, văă zu pentru o clipăă cerul tulburăă tor de îîntunecăt.
Trebui săă se ţinăă puternic de scăunul pliănt că săă nu cădăă pe spăte,
ăpoi, brusc, îîl îînvăă lui fumul îînecăă cios şi ăbiă ătunci reălizăă concret căă
fuseserăă loviţi.
Dăvid îîncercăă săă desluşeăscăă ce se petrece îîn jurul lui. Dunăă reănu,
dătorităă fumului, păă reă doăr o umbrăă : se căă zneă săă deschidăă trăpă.
Deăsupră lui, că nişte săă bii subţiri, flăă căă ri găă lbui străă pungeău fumul
compăct, căî nd negru, căî nd ălbăă strui.
― Desfăă clămă!
Acesteă ău fost ultimele cuvinte pe căre le măi ăuzi. In clipă
urmăă toăre un şuierăt ăsurzitor crescu îîn intensităte şi Dăvid ăvu
senzăţiă căă şuierătul ăcelă strident îîi păă trunde îîn creier şi-i
părălizeăzăă toăte intenţiile. IÂncercăă săă se tăî răscăă spre trăpăă , deşi cel
măi bun lucru ăr fi fost săă steă nemişcăt ― ămeţit de mirosul
ăburilor de benzinăă ― şi săă ţinăă ochii îînchişi, cit măi străî ns. Uneori,
zgomotul din ăpropiere deveneă ătăî t de puternic, incit, părădoxăl,
nu-l măi ăuzeă. IÂn schimb, puteă percepe respirăţiă lui Dunăă reănu
căre se chinuiă săă desfăcăă clămele trăpei. Totul se petreceă
îîngrozitor de îîncet, că şi cum timpul, speriăt de şuierătul săă lbătec ăl
ăerului, şi-ăr fi îîncetăt mersul perfid. Un văl de ăer rece îîl făă cu săă -şi
revinăă . IÂn sfăî rşit Dunăă reănu deschisese trăpă. Se tăî rîî îîntr-ăcolo, deşi
părdoseălă de scăî nduri din jurul trăpei eră îînvăă luităă îîn flăă căă ri. IÂl
cuprinse o fricăă ănimălicăă , sudoăreă rece de pe frunte îîi curgeă îîn
ochi, nu măi vedeă nici trăpă, nici bără de căre ăr fi trebuit săă ăgăţe
căî rligul părăşutei. Stăreă de vomăă îîl dureă fizic, iăr zvăî cniturile
tăî mplelor le simţeă undevă, nelocălizăt precis: căî nd îîn creier, căî nd îîn
piept, căî nd îîn stomăc. Cu mişcăă ri mecănice căă utăă mănetă de
deschidere ă părăşutei. O găă si. Bucuros căă o găă sise, se moleşi din nou
şi trebui săă -şi muşte buzele săă nu ăţipeăscăă . Cu o ultimăă sforţăre se
smuci îînăinte şi un văl de ăer rece îîl izbi îîn făţăă . IÂnseămnăă săă trăpă e
prin ăpropiere, găî ndi. Se măi smuci o dătăă , căă zu îînăinte şi se
rostogoli îîn gol. Stomăcul i se străî nse îîn găî tlej, nu reuşi săă respire şi
plutind îîn nimic ăr fi vrut că ăceăstăă legăă năre ămeţitoăre săă nu se
măi sfăî rsț eăscăă niciodătăă . Pe urmăă se trezi brusc şi se îîncordăă din
toătăă fiinţă: trăse de mănetă de deschidere ă părăşutei. Avu senzăţiă
căă se rupsese cevă din el, ăpoi o smuciturăă puternicăă , dureroăsăă îîl
zgudui, cordoănele părăşutei se îîntinserăă că un ărc şi căă dereă îîn gol
se trănsformăă îîntr-o legăă năre lentăă de bălănsoăr.
Dăvid răă suflăă ădăî nc: ăerul rece îîi năă văă li îîn plăă măî ni şi-l îîmbăă tăă :
ămeţit, privi îîn jur: lună se mişcă pe cer, puzderiă de stele sclipeău,
iăr jos, păă măî ntul păă reă răă sturnăt. Nu depărte de el descoperi o
ciupercăă ălbăă : din căuză lunii păă reă luminătăă . IÂşi roti privireă îîn jur
şi se smuci că săă poătăă cuprinde îîntreăgă zăre: depărte, lă stăî ngă,
descoperi trupul burduhăă nos ăl lui Savoia Marchetti. IÂn urmă lui, o
coămăă luminoăsăă , îînvolburătăă , îîntunecăă pentru o clipăă lună, pe urmăă
o explozie următăă de bubuituri îînfundăte îîl îînştiinţăă căă ăvionul
ăjunsese lă sol.
 Cimpul de sub el se îînclinăă din nou, ăpoi se îîntinse că un ceărşăf:
lă căî tevă sute de metri, ceălăltăă părăşutăă se ăgăă ţăă de crengile unui
copăc. IÂn clipă ăceeă se izbi şi el de păă măî nt: o durere ăscuţităă îîl
străă fulgerăă îîn piciorul răă nit, ăpoi părăşută îîl tăî rîî peste nişte tufişuri
uscăte. Căî nd îîn cele din urmăă răă măse nemişcăt se văă zu îînconjurăt de
soldăţi germăni cu ărmele ăţintite spre el.
― Luăţi-l şi pe celăă lălt! ordonăă un plutonier.

DUPAĂ CE AMAÂ NDOI furăă instălăţi îîn cămion, îînconjurăţi de soldăţi,

Dăvid căă utăă privirile lui Dunăă reănu, dăr ăcestă stăă teă cu căpul
ăplecăt îîn jos, privindu-şi genunchii pe căre îîşi rezemăse brăţele.
Probăbil e răă nit, găî ndi Dăvid şi privi spre subofiţerul căre se ăşezăse
îîn făţă lui: eră un neămţ blond, bine hrăă nit, cu îînsemnele SS-ului lă
petliţe. Eră trecut de 40 de ăni, ăveă ochii îîncercăă năţi.
Dăvid eră convins căă nu vor fi duşi lă execuţie: dăcăă ăr fi fost vorbă
de ăşă cevă, ăr fi fost îîmpuşcăţi pe loc făă răă nicio ceremonie. Trei ăni
luptăse ălăă turi de ei, îîi cunoşteă bine. Dupăă ce plutonierul dăă du
ordin unor soldăţi săă cerceteze ăvionul doborăî t, făă cu semn şoferului.
Măşină porni greoi, drumul forestier eră îîngust, îînăintău cu vitezăă
redusăă . Şoferul, obişnuit cu incursiuni de noăpte, ăprindeă răr
fărurile, şi ătunci, umbrele copăcilor, deformăte, păă reău nebăă nuit de
mări.
― Vorbeşti germănă? îîl îîntrebăă subofiţerul pe Dăvid: ăcestă ărăă tăă
spre Dunăă reănu.
― El e speciălist. Scrie şi versuri pe nemţeşte.
Ofiţerul schimbăă locul cu un soldăt şi se ăşezăă îîn făţă lui
Dunăă reănu.
― Romăî n?
― Dă.
― De ce ăţi fost părăşutăţi lă noi?
― Unde lă dumneăvoăstrăă ?
― IÂn spătele frontului nostru.
 ― N-ăm fost părăşutăţi. Aţi doborăî t ăvionul îîn căre erăm şi ăm
săă rit cu părăşută.
― Ce ă căă utăt ăvionul îîn spătele frontului nostru?
― Ne-ăm răă tăă cit. Dăcăă ăţi fi controlăt ăvionul, probăbil v-ăţi fi dăt
seămă căă nu ăveă niciun ceăs de bord. A fost scos de mult din
circulăţie. Noi îîl foloseăm lă trănsport de zărzăvături pentru
bucăă tăă riă unui regiment.
― Sunt convins căă îîn curăî nd o săă uiţi de zărzăvături şi o săă fii măi
cuviincios.
― Am ăjuns ăici din căuză celor doi căi ălbi, domnule subofiţer, îîi
spuse Dăvid.
― Ce spune dumneălui? îîntrebăă plutonierul.
Dunăă reănu răă spunse cu îîntăî rziere.
― Căă îîi păre răă u dupăă zărzăvături. El, ărăă tăă spre Dăvid, e bucăă tărul
şef ăl regimentului.

IÂN BIROUL DE CAMPANIE ăl colonelului von Seihărth eră

semiîîntuneric: îîncăă pereă eră luminătăă de o lămpăă de petrol număă rul
9, probăbil luătăă de lă ţăă răni. Ferestrele cămuflăte cu hăî rtie ălbăstrăă
dăă deău biroului o îînfăă ţişăre tristăă . Număi mobilele rechiziţionăte,
formăte din scăune desperecheăte şi o măsăă simplăă de bucăă tăă rie,
ăcoperităă tot cu hăî rtie ălbăstrăă , ăduceău puţinăă culoăre. Peretele din
spătele biroului colonelului eră dominăt de un portret ăl Iui Hitler
îîmbrăă căt îîn uniformăă , făă răă grăde, făă răă decorăţii.
Von Seihărth fusese trezit din somn: sub uniformăă se îîntrezăă reă o
pijămă măro cu dungi ălbe. Păă rul şi-l ărănjăse cu pălmă, dăr
căî rlionţii rebeli stăă teău ăiureă, că nişte ăntene. In făţă colonelului,
prăă fuit, ăşă cum venise de pe drum, stăă teă îîn poziţie de drepţi
subofiţerul căre îîi căpturăse pe cei doi ofiţeri romăî ni.
― Iă spune-mi, de ce m-ăi trezit?
― Trebuie săă văă răportez, domnule colonel, căă băteriile
ăntiăeriene din păă dure ău doborăî t un ăvion romăî nesc.
 Colonelul privi sever spre subofiţer.
― Astă puteăm ăflă şi măî ine dimineăţăă .
― Aveţi dreptăte, domnule colonel, dăr din ăvion s-ău sălvăt doi
ofiţeri romăî ni. Cei de lă ăntiăeriănăă mi-ău interzis săă -i îîmpuşc pe loc.
Mi-ău ordonăt săă -i ăduc ăici şi săă văă răportez imediăt.
― Cine de lă ăntiăeriănăă ?
― Un căă pităn tăî năă r cu păă rul roşcăt. S-ă prezentăt, dăr nu i-ăm
reţinut numele.
― Hărthmănn?
― Aşă cevă, domnule colonel.
― Cu ăstă ăr fi trebuit săă îîncepi. Acum nu măi îîmi păre răă u căă ăm
fost trezit.
― Eu ăm ăvut ălte instrucţiuni. Săă nu iău prizonieri.
― Astă îîn generăl, domnule feldveber. Ofiţerii ne pot dă informăţii.
Pentru căă ştii şi dumneătă, dincolo se pregăă teşte cevă. Unde sunt?
― I-ăm îînchis îîn dormitorul ăcelă neterminăt.
― Foărte bine. Vă trebui săă ănunţăă m şi eşălonul superior.
Colonelul îîncepu săă îînvăî rtăă mănivelă telefonului de cămpănie.
― Alo, ăici colonelul von Seihărth. Vreău săă vorbesc cu Libelula…

BARACA IN CARE AU FOST IÂNCHIŞI Dunăă reănu şi Dăvid miroseă

îîncăă ă răă şinăă de brăd, ă lemn verde şi clei. Scăî ndurile erău noi,
umede, îîmpestriţăte cu noduri măronii şi cei căre o construiserăă nu
dăă duserăă dovădăă de preciziune prusăcăă : ici, colo, scăî ndurile nu se
suprăpuneău şi foărte puţine erău îîncheiăte lă vinclu. Părdoseălă, tot
din scăî nduri, eră plinăă de rumeguş, ceeă ce dovedeă căă bărăcă fusese
ridicătăă număi cu căî tevă zile îîn urmăă . De ăltfel, nici păturile
suprăpuse nu ăveău săltele său păă turi: ăbiă urmău săă fie mobilăte.
îîndătăă ce se îînchise uşă îîn urmă lor, Dunăă reănu verificăă bărăcă lă
lumină unei brichete.
― AĂ ştiă cred căă vor iernă ăici.
― De unde constătăreă ăceăstă cătegoricăă ?
 ― Ţi-ăm spus căă ăm ăvut o şcoălăă bunăă lă Turdă. Cei căre vor săă
plece nu construiesc. Şi bărăcă e nouăă . Cred căă ăi observăt căă nu ne-
ău căzăt lă hotel?
Dăvid nu eră pus pe vorbăă : eră îîncăă ămeţit de ăburii de benzinăă
din ăvion, de legăă năreă ăceeă îîntre cer şi păă măî nt. Pipăă i orbeşte un
păt, se îîntinse pe scăî ndurile tări, dăr nu reuşi săă îînchidăă ochii. De ce
drăcu l-ă ăles Dunăă reănu tocmăi pe el săă -l îînsoţeăscăă ? Acolo pe
mălul răî ului, cu ostăşii lui, se simţeă bine, îîn sigurănţăă .
― Ai puteă săă -mi spui oră?
Dunăă reănu îîşi ăprinse din nou brichetă:
― Douăă şi zece.
Lă douăă şi zece pe mălul Mureşului se dormeă. Dinspre răî u se
ăuzeă clipocitul ăpei şi dinspre zăă voi pregăă tirile de plecăre ăle
răţelor săă lbătice. De ce şi unde pleăcăă , şi cum reuşesc săă se îîntoărcăă
mereu îîn ăcelăşi loc? Din generăţie îîn generăţie.
De undevă, de depărte, se ăuzeău îîmpuşcăă turi răă zleţe.
Dimineăţă, Dăvid se trezi îînţepenit: îîncercăă săă -şi schimbe poziţiă
pe scăî nduri şi ătunci îîl descoperi pe Dunăă reănu cocoţăt pe o măsăă ,
cercetăî nd curteă prin geămul prevăă zut cu grătii:
― Tu chiăr n-ăi dormit?
― Ţi-ăm spus doăr: somnul măă oboseşte.
― Şi vezi cevă interesănt?
― Nu se vede nimic.
― Ţi-ăm spus căă medicii ţi-ău eliberăt un certificăt făls.
Dunăă reănu nu-i răă spunse: căă ută săă se menţinăă îîn echilibru îîn
văî rful picioărelor. Dăvid inventărie şi el îîncăă pereă; făă răă îîndoiălăă eră
proiectătăă pentru un dormitor.
― Dăcăă ne-ăr dă şi de măî ncăre ăm trăă i destul de bine ăici.
― Vorbeşti prostii. Peste trei zile trebuie săă fim lă Buru.
― Optimismul tăă u de părădăă îîmi făce greăţăă . Eu măă simt bine ăici.
Dăcăă vezi pe cinevă spune-i săă -mi ăducăă o sălteă.
― Tu confunzi bărăcă ăstă cu un hotel.
 ― Cu unul de trănzit. Tu peste trei zile vrei săă fii lă Buru. Ne ţin
ăă sț tiă îîncăă trei zile? Ar fi tăî mpiţi! De ce ăr ăveă nevoie de prizonieri îîn
retrăgere? Săă ne hrăă neăscăă , săă utilizeze căî ţivă soldăţi pentru păzăă ?
Dunăă reănu îîi răă spunse făă răă săă se îîntoărcăă spre el:
― Tu uiţi un lucru foărte importănt: nu ne-ău îîmpuşcăt păî năă ăcum
pentru căă morţi nu vălorăă m nici doi băni.
― Şi vii suntem o comoărăă pentru ei.
― Păî năă căî nd sperăă căă le putem furniză informăţii, dă.
― Şi crezi căă ei ău nevoie de trei zile săă -şi deă seămă căă nu le
suntem de folos?
― Astă depinde de noi. Şi îîn trei zile se pot îîntăî mplă foărte multe
lucruri. Dăcăă ăş puteă săă măă îînălţ îîncăă puţin…
― Dăcăă pui vestonul sub picioăre, n-ăjunge?
― De căî nd eşti cu mine ăi devenit şi tu inteligent, îîşi scoăse
vestonul şi-l puse sub cizme.
― Ei? îîntrebăă Dăvid şi-şi potrivi brăţele sub ceăfăă . Nu păă reă foărte
curios de ce ăr puteă săă vădăă Dunăă reănu.
Dunăă reănu îîşi lipi năsul de geăm:
― Se vede o clăă dire de piătrăă şi un drum presăă răt cu pietriş.
Dăvid plescăă i din buze:
― Păă căt.
― De ce păă căt? îîntrebăă Dunăă reănu mirăt.
― Pietrişul scăî rţăî ie.
Dunăă reănu se ridicăă din nou îîn văî rful picioărelor.
― Cred căă suntem îîntr-o căzărmăă . Un fel de căzărmăă . Lăî ngăă
clăă direă de piătrăă e o gheretăă . Săntinelă nu se vede. Bă dă. A ăpăă rut.
Făce ocolul clăă dirii. Poărtă e spre dreăptă.
― Şi dincolo de poărtăă , ce-i?
― Nu se vede păî năă ăcolo.
― Cu vedereă tă nici nu măă mir. E vreo mişcăre?
― Un soldăt măă turăă îîn făţă clăă dirii de piătrăă .
― Astă e bine.
― De ce e bine?
 ― Pentru căă îîmi plăce curăă ţeniă. De ăfărăă se ăuzi huruitul unui
cămion. Dăr ăstă ce măi e?
― Soseşte un cămion. Poăte e chiăr cel cu căre ne-ău ădus şi pe
noi.
― Măi bine cămion decăî t căi ălbi.

DUPAĂ PRIMELE IÂNTREBAĂ RI, colonelul von Seihărth îîşi dăă du

seămă căă ofiţerul din făţă lui n-o săă spunăă nimic, îîncercăă săă -şi
păă streze călmul. Chiăr îîi zăî mbi.
― Văsăă zicăă nu vreţi săă vorbiţi?
Dăvid căă utăă privirile colonelului:
― Cred căă interpretăţi greşit tăă cereă meă. Dăcăă m-ăţi îîntrebă de
ălimentăreă unui regiment, de probleme de ăprovizionăre ă
bucăă tăă riilor de cămpănie, v-ăş răă spunde cu măre plăă cere. De
exemplu, ăcum, îîn sezonul de toămnăă , ăprovizionăreă se făce mult
măi greu. Eu totuşi ăm reuşit săă făc rost de un ăvion pentru
trănsportăreă zărzăvăturilor.
― Nu probleme de bucăă tăă rie măă intereseăzăă . Astă îîn primul răî nd.
In ăl doileă răî nd n-ăş vreă săă măă socotiţi tăî mpit. IÂn răă măă şiţele
ăvionului nu s-ă găă sit nici urmăă de zărzăvături. N-ăţi fost destul de
inteligenţi săă puneţi îîn ăvion şi un coş de morcovi. Poăte ăţi fi reuşit
săă măă induceţi îîn eroăre. Nu erău decăî t părăşute, o stăţie de emisie-
receptție şi ărme. Atăî t. Eu v-ăş sfăă tui totuşi săă dăţi o declărăţie îîn
legăă turăă cu misiuneă dumneăvoăstrăă , răă spunzăî nd lă îîntrebăă rile pe
căre le-ăm formulăt. Lă prăî nz sosesc cei de lă regiment, şi lor, pot săă
jur, o săă le spuneţi totul. Sunt speciălişti îîn ănchetăă . IÂn făţă lor
vorbesc şi pietrele.
― Dăcăă ău ce spune.
Colonelul îîşi privi unghiile că săă căî ştige timp:
― Văă pun din nou îîntrebăă rile. Dupăă răă spunsurile pe căre le veţi dă
vom hotăă rîî ce vom făce cu dumneăvoăstrăă . Răă măî neţi îîn viăţăă său văă
instălăţi îîn făţă plutonului de execuţie.
 ― In făţă plutonului sunt sigur căă nu vom ăjunge.
― IÂnseămnăă căă v-ăţi răă zgăî ndit şi veţi răă spunde lă îîntrebăă ri.
― Nu, domnule colonel. Spuneăm căă nu vom ăjunge îîn făţă
plutonului pentru căă ăr fi păă căt săă risipiţi ătăî t de multe gloănţe.
Pentru execuţie ăjunge un singur glonte îîn ceăfăă . Am ăsistăt lă căî tevă
execuţii efectuăte de dumneăvoăstrăă .
― Am senzăţiă căă -mi pierd timpul cu dumneătă, totuşi îîmi voi făce
dătoriă: repet îîntrebăă rile: ce rost ău pregăă tirile de ănvergurăă de
dincolo de răî u?
― Credeţi căă stătul-măjor comunicăă plănurile lui secrete unui
bucăă tăr? Dăcăă vreţi neăpăă răt un răă spuns pot inventă unul.
― Văă rog inventăţi unul. Poăte termenul „inventă“ văă convine măi
mult decăî t, săă spunem. IÂnăltăă trăă dăre. Vorbesc suficient de deschis.
Nu?
― Suficient, domnule colonel. Exerciţiile de dincolo de răî u se făc îîn
vedereă părăă zilor prilejuite de căă săă toriă comăndăntului cu fătă unui
căî rciUmăr.
― Probăbil sunteţi convins căă ăveţi hăz. Nu ăţi spus o glumăă , ci v-
ăţi semnăt sentinţă. Poăte prietenul dumităle e măi deştept.
Dăvid se grăă bi săă -i răă spundăă :
― E mult măi deştept.
― IÂn sensul căă o săă vorbeăscăă , precizăă von Seihărth.
― S-ăr puteă. IÂi plăce săă vorbeăscăă . Vorbeşte chiăr şi îîn somn. Nici
n-ăm putut săă dorm din căuză lui.
O săntinelăă îîl reăduse pe Dăvid îîn bărăcăă . IÂn uşăă îîl îîmbrăî nci, ăpoi
se îîntoărse spre Dunăă reănu:
― Dumneătă.
Cu mişcăă ri îîncete, Dunăă reănu îîşi luăă vestonul de pe măsă din făţă
ferestrei şi îîncepu săă se îîmbrăce.
― Cum e ănchetă?
― Apăă de trăndăfir, îîi răă spunse Dăvid şi, leneş, se îîntinse pe prici.
― N-ăm îîntrebăt cum miroăse. Căî ţi sunt?
― Unul singur.
 ― Astă e bine.
― Ruhe![1] interveni săntinelă şi-l prinse pe Dunăă reănu de brăţ.
Lă primă mişcăre dubioăsăă trăg.
Arăă tăă spre puşcă-mitrălierăă pe căre o ţineă îîn minăă că pe un
băston.

BIROUL COLONELULUI VON SEIHARTH eră căzon: nu număi

pentru căă îîncăă pereă eră nouăă , construităă din scăî nduri crude ăbiă
rihtuite lă găter, ci şi pentru făptul căă Otto von Seihărth eră ădeptul
simplităă ţii, un model de modestie. Năă scut îîntr-o fămilie scăă păă tătăă îîn
căre titlul de nobleţe eră măi ăpreciăt decăî t vălorile măteriăle, Otto
von Seihărth îînvăă ţăse săă -şi poărte săă răă ciă cu demnităte.
Lă şcoălăă , răă sfoind cătălogul, profesorul de mătemăticăă îîl chemăse
lă tăblăă :
― Seihărth.
― Von Seihărth, herr profesor.
Profesorul, un mucălit îîndrăă gostit de cifre, îîi respectă dorinţă, dăr
îîi spuneă cu o nuănţăă de ironie.
― Cu notele pe căre le ăi, von Seihărth, ăi puteă foărte uşor săă
renunţi lă titlul de nobleţe.
Părtidul Năţionăl Sociălist nu i-ă cerut săă renunţe lă titlurile
nobiliăre, ci dimpotrivăă , dătorităă originii, îînăintăă răpid pe treptele
sociăle. Ajunse şeful părtidului dintr-un orăă şel din Băvăriă, pe urmăă ,
dătorităă cărăcterului săă u intrănsigent, ne îînduplecăă tor ăvănsăse
repede îîn postul de gauleiter. Dupăă „Noăpteă cuţitelor lungi“ fusese
îînsăă rcinăt cu epurăă rile din ărmătăă . Modest, nu s-ă îînfruptăt din
ăverile celor scoşi din Wehrmăcht şi ă fost ăpreciăt că ătăre. I-ă
răă săă rit steăuă odătăă cu izbucnireă răă zboiului: s-ă prezentăt voluntăr
pe front, ă fost răă nit de douăă ori îîn Poloniă, ăpoi s-ă distins îîn luptele
din vest. Cu toăte ărticolele scrise despre el, cu toăte decorăţiile
primite, Otto von Seihărth ă răă măs un milităr modest. Poăte şi
pentru făptul căă nu ăvusese niciodătăă călităă ţile unui ădevăă răt prusăc.
Eră pur şi simplu util.
Pe frontul din est, lă Kiev, unde fusese îîncărtiruit îîn clăă dirile
Sovietelor, von Seihărth îîşi ămenăjăă o reşedinţăă căzonăă : scoăse
mobilele grele din îîncăă peri, nu-şi păă străă decăî t un birou simplu
ăcoperit cu postăv verde. Exăgerăî nd, dăă duse chiăr ordin săă se scoătăă
tăpetul şi pereţii săă fie dăţi cu văr. Cămărăzii îîi imputău ăceăstăă fălsăă
modestie, îîl socoteău chiăr cărierist. Von Seihărth îînsăă nu eră nici
modest, nici cărierist: eră pur şi simplu milităr, poăte vănitos şi
nemulţumit căă nu fusese suficient remărcăt. Dupăă Stălingrăd îînţelese
căă răă zboiul nu măi poăte fi căî ştigăt decăî t cu ărmele noi, ănunţăte
pompos de Fuü hrer, său printr-un mirăcol. Şi Wehrmăchtul, îînvăă ţăse
îîn cei cinci ăni de răă zboi, furnizăse suficiente mirăcole: ocupăreă
Frănţei îîn căî tevă săă ptăă măî ni, răidurile submărinelor, folosireă
mirăculoăsăă ă tăncurilor. Dăr tot mirăcolul ă fost şi renunţăreă lă
luptăă ă lui von Păulus. IÂnţelese căă orice ăctivităte lăă turălnicăă ,
individuălăă nu măi ăjută cu nimic lă refăcereă Wehrmăchtului. Că
soldăt îînsăă îîşi îîndeplineă corect dătoriă, eră îîmpotrivă lămentăă rilor.
IÂn primăă vără lui ’43 scăă păse din măreă îîncercuire de pe Don. Acest
făpt îîi îîntăă ri convingereă căă ăre o steă.
Studiind hăă rţile, orice ofiţer şi-ăr fi putut dă seămă căă retrăgerile
de pe îîntinsele stepe, scurtăreă liniei frontului ău răă măs singurele
gărănţii ăle unei suprăvieţuiri ă ărmătelor germăne. Un front scurt,
sprijinit pe măsivul Cărpăţilor. Ieşireă Romăî niei din Axăă , intrăreă ei
îîn răă zboi de părteă ăliăţilor ă spulberăt îînsăă şi ăceăstăă ultimăă şănsăă ,
deşi, îîn primele zile dupăă 23 August, nu fusese chiăr ătăî t de ălărmăt:
sperăse îîntr-o păsivităte de lungăă durătăă , îîn tergiversăă ri. Nu intuise
vitălităteă unui popor pe căre-l credeă secăă tuit, iăr ăcum mările
mişcăă ri de trupe de dincolo de Mureş îîl nelinişteău şi măi mult. Ştiă
căă , izgoniţi de lă poălele Cărpăţilor, nu măi puteă urmă decăî t
dezăstrul: stepă măghiărăă nu măi ofereă niciun ăjutor geogrăfic.
Băă nuiă căă sărcină de ă sălvă măteriălul de răă zboi se dătoră unui
făpt concret, şi ănume, pregăă tirilor de îîncercuire ăle romăî nilor. De
căî tevă zile eră informăt de mişcăă rile de trupe de dincolo de Mureş,
de unele mănevre căre nu puteău săă nu-l îîngrijoreze;
Cei doi ofiţeri căpturăţi l-ăr fi putut informă concret. Pe tăî năă rul
căre refuzăse orice informăţie, dăcăă n-ăr fi ănunţăt regimentul, l-ăr fi
îîmpuşcăt pe loc. Ar fi fost păă căt săă măi piărdăă vremeă cu el. Aşteptă
nerăă bdăă tor vizită celuilălt, poăte eră măi rezonăbil.
Dunăă reănu fu introdus îîn birou făă răă ceremonie. Von Seihărth îîl
primi milităă reşte, îîn picioăre; îîl măă surăă din creştet păî năă îîn tăă lpi cu o
uşoărăă undăă de invidie. Se vedeă pe el îînsuşi îîn urmăă cu douăă zeci de
ăni ăvănsăt „Hăuptmănn“, dăr îîn evidenţă mătricolăă eră doăr
„instructor“, ăşă cum prevedeă ăcordul de lă Versăilles.
― Luăţi loc, domnule căă pităn.
Dunăă reănu îîşi băă tu ăbiă perceptibil căă lcăî iele.
― Mulţumesc, domnule colonel.
Aşteptăă că neămţul săă se ăşeze, ăbiă dupăă ăceeă luăă şi el loc pe
mărgineă unui scăun făă răă spăă tăr.
Von Seihărth îîl măi cercetăă o dătăă .
― Băă nuiesc căă dumneăvoăstrăă sunteţi ofiţer de cărierăă . Ştiţi căă e
răă zboi şi căă îîn răă zboi viăţă unui soldăt văloreăzăă foărte puţin.
― Ştiu, răă spunse scurt Dunăă reănu.
Politeţeă colonelului îîi confirmăă convingereă căă el nu văloră decăî t
viu. Se mirăă îînsăă căă ăcestă nu treceă direct lă ănchetăă . Venind spre
clăă direă de piătrăă îîşi pregăă tise căî tevă răă spunsuri cu douăă îîntțelesuri,
săă poătăă prelungi discuţiă căî t măi mult, spre ă se orientă ce ăr fi de
făă cut. Ştiă căă măi tăî rziu, dăcăă tăă ceă, puteă fi predăt unui subofiţer
său unui grup căre săă -l ăncheteze. O evădăre nu ăveă şănsăă decăî t
ăcum, lă îînceput, căî nd nu eră pus îîncăă sub păzăă severăă .
Colonelul continuăă :
― In schimb, pentru fiecăre individ îîn părte viăţă îînseămnăă totul.
Pentru dumneăvoăstrăă oricum răă zboiul s-ă terminăt. Trebuie săă
recunoăşteţi căă sunteţi un prizonier, un individ oărecăre.
― Vreţi săă spuneţi căă pentru mine viăţă îînseămnăă totul.
― Exăct.
 Dunăă reănu privi fereăstră, îîngăî ndurăt, îîntrebăî ndu-se dăcăă pe
ăcolo ăr puteă ieşi.
― Vreţi săă -mi oferiţi un tăî rg?
― „Tăî rg“ e un cuvăî nt urăî t, zăî mbi colonelul. Aş vreă măi degrăbăă săă
îîncheiem o îînţelegere.
― Şi conform ăcestei îînţelegeri eu ce ăr trebui săă dău?
― O declărăţie. O simplăă declărăţie.
îîşi dăă du seămă căă nu puteă păă răă si biroul decăî t pe uşă pe căre
intrăse. Dăr ăcolo, pe verăndăă , ăşteptă săntinelă.
― Şi ce ăr trebui săă cuprindăă declărăţiă?
― Dumneăvoăstrăă sunteţi milităr, ştiţi foărte bine despre ce este
vorbă. Orice serviciu ădus Wermăchtului este răă splăă tit. IÂn căzul de
făţăă îîn loc săă ăpăă reţi îîn făţă unui pluton de execuţie ăţi puteă fi
considerăt un simplu prizonier. Şi ăstă nu e puţin..
I se păă ru ciudăt căă nu văă zuse soldăţi prin curte. De ce o fi venit
ătunci cămionul? Săă -i trănsporte pe ei? Unde? Se îîncruntăă , că ofiţerul
din făţă lui săă creădăă căă se concentreăzăă :
― Făă răă îîndoiălăă nu e greu de ăles îîntre plutonul de execuţie şi un
stătut de prizonier. V-ăm îîntrebăt ce ăr trebui săă cuprindăă declărăţiă
pe căre mi-ăţi cerut-o?
― Ne-ăr interesă pregăă tirile de dincolo de Mureş. Căre e
semnificăţiă mişcăă rilor de trupe din ultimele zile.
― De făpt ce-mi cereţi dumneăvoăstrăă se numeşte trăă dăre.
― Şi cuvăî ntul ăcestă este urăî t. E vorbă de simple informăţii.
― Şi de unde ăţi şti căă informăţiile mele n-ăr fi fălse?
Colonelul zăî mbi din nou.
― Noi oricum ştim căî te cevă. Dăr ăstă, desigur, pentru
dumneăvoăstrăă conteăzăă măi puţin. Ceeă ce este văloros e făptul căă
eu văă ofer o şănsăă . Lă văî rstă dumneăvoăstrăă ăveţi îîncăă viăţă îîn făţăă .
Şi din păă căte omul nu ăre decăî t o singurăă viăţăă .
― Conştiinţă e tot ună singurăă .
― Dăr văloreăzăă mult măi puţin decăî t viăţă.
De ăfărăă se ăuzeă rălăntiul cămionului venit de curăî nd.
 ― Poăte ăr fi bine săă pun totul pe hăî rtie.
Colonelul zăî mbi pentru ă treiă oărăă :
― Băă nuiăm căă o săă ne îînţelegem.
Deschise sertărul biroului şi scoăse de ăcolo o hăî rtie ălbăă ,
ministeriălăă . Dunăă reănu îîntinse măî nă dupăă hăî rtie şi ăpucăă brăţul
colonelului. Acestă, surprins din căuză smuciturii grosolăne, nici nu-
şi dăă du seămă ce se îîntăî mplăă cu el. Dunăă reănu îîl trăse peste birou, se
ăuzi puternic pocnind rotulă umăă rului, brăţul lui von Seihărth căă zu
inert şi îîncăă îînăinte de ă puteă scoăte un ţipăă t Dunăă reănu îîi ăstupăă
gură cu pălmă. Colonelul se dezmetici căî nd ofiţerul romăî n i se lăă săă
cu toătăă greutăteă pe pieptul plin cu decorăţii. Ii simţi genunchii
chiăr îîn dreptul inimii şi se congestionăă lă făţăă .
Dunăă reănu îîl dezărmăă şi îîmpinse ţeăvă rece ă revolverului lă
răă dăă cină năsului.
― Văă dăţi seămă, domnule colonel, căă nu ăm ce pierde. Chiăr dăcăă
ăş fi dăt declărăţiă tot ăş fi ăjuns îîn făţă unui pluton de execuţie său,
răfinăt cum sunteţi, m-ăţi fi îîmpuşcăt îîn ceăfăă . Cunosc perfect
metodele. Măi ştiu căă ăm fost condămnăt lă moărte îîn clipă căî nd ăm
fost ărestăt. Lă ceă măi micăă îîmpotrivire trăg. Tot m-ăş plictisi singur
îîn iăd.
Cu o mişcăre răpidăă smulse perdeăuă de lă fereăstrăă şi ăstupăă
gură colonelului.
― Dezbrăă căreă! Urgent!

CULCAT IN PATUL CU MIROS DE RAĂ ŞINAĂ Dăvid se mirăă căî t de

puţine ămintiri i-ău răă măs din Roşiorii de Vede: o strădăă mereu
umbrităă de nisț te ărţări groşi, o căsăă imensăă dătă cu văr, o mărchizăă
cu sticle colorăte. Căî nd băă teă soărele, chemă ordonănţă: „Ce căă măşăă
ăm, Gheorghe?“ „Roşie“ răă spundeă ordonănţă, şi el se mută cu un
păs măi lă stăî ngă. „Acum?“ „Acum verde.“ Din mărchizăă se revăă rsău
îîn curte nişte trepte preă mări că săă coboăre său săă urce pe ele.
Gheorghe îîl îînvăă ţăse săă coboăre de-ă-ndăă răteleă şi săă se sprijine sț i cu
măî inile. Tăicăă -su, văă zăî ndu-l îîn pătru lăbe, se răă stise lă el:
― Măă ! AĂ stă-i om, nu căî ine! Dăcăă nu-l îînveţi săă meărgăă că oămenii,
te băg lă cărcerăă .
Măicăă -să, măă cinătăă de o boălăă necunoscutăă , zăă ceă măi tot timpul
îîn, păt. Răr, căî nd o lăă său durerile, îîl luă cu eă lă plimbăre. Mergeău cu
birjă păî năă îîn ăpropiereă părcului comunăl, se ăşezău pe o băncăă
chiăr îîn făţă chioşcului dulgherii din lemn ălb de mesteăcăă n şi
ăscultău fănfără regimentului. Din fănfărăă îîşi ăminteă număi de
dirijor: un plutonier grăs, căre măî nuiă cu o dexterităte uluitoăre un
băston lung, îîmpodobit cu ţinte şi frănjuri.
îîi răă măă sese îîn minte şi o prietenăă ă măicăă -sii, doămnă Pălivăă ţ, o
femeie durdulie, nevăstă unui măior mereu îîncruntăt căre-şi pierdeă
soldă lă căă rţi. Doămnă Pălivăă ţ veneă îîn vizităă îîn fiecăre vineri,
ordonănţă o serveă cu şerbet de trăndăfiri şi ăpăă rece scoăsăă din puţ.
Gheorghe îîi ţineă scăunul căî nd se ăşeză, ăpoi îîi ăduceă din dulăpul
din bucăă tăă rie şerveţel de dămăsc, scrobit ătăî t de tăre căă nu se puteă
folosi. Mirceă i-ă tăă iăt o dătăă toţi năsturii de lă părdesiu şi ă fost
obligăt săă steă cu făţă lă colţ. Din ziuă ăceeă îîn fiecăre vineri se
ăscundeă îîn tufişurile din grăă dinăă săă nu deă ochii cu eă. Ordonănţă o
imită perfect:
― Auzi, drăgăă , ieri Găbi ă pornit cu trei ăşi. Potul eră măre, Găbi
ăveă şănsă săă se refăcăă . Cere douăă căă rţi. Şi ce crezi căă primeşte? Doi
văleţi. Stăă teăm îîn spătele lui şi măă rugăm lui dumnezeu săă prindăă şi
ceilălţi căă rţi. Sunt o tăî mpităă ! N-ăr fi trebuit săă măă rog. Locotenentul
ăcelă tăî năă r, căre-şi suge mereu dinţii, ă prins pătru decări. Nu-l măi
chem niciodătăă pe dumnezeu săă joăce pocher cu noi.
Stăî nd cu măî inile sub ceăfăă lui Dăvid i se păă ru căă ănchetă lui
Dunăă reănu dureăzăă preă mult. IÂşi reproşăă chiăr căă -i spusese
neămtțului căă tovărăă şului săă u îîi plăce săă vorbeăscăă . Imbecilul l-o fi
crezut şi ăcum insistăă . Povesteă cu zărzăvăturile ă fost ideeă lui
Dunăă reănu. Probăbil, ăcum îîi explicăă cum se pun murăă turile lă
romăî ni. Zăî mbi lă ăcest găî nd; nu-l supăă ră decăî t făptul căă şoferul
cămionului lăă săse motorul lă rălănti şi din căuză huruitului nu puteă
percepe din curte niciun zgomot. Cu motorul oprit ăr fi putut ăuzi
păşii pe pietrişul ăleilor, trăî ntireă unei uşi. Făă răă îîndoiălăă nemţii erău
lă ănănghie dăcăă ău îînceput săă făbrice şoferi pe băndăă rulăntăă : şoferi
căre ştiu săă trăgăă de volăn şi săă măî nuiăscăă pedălele. Atăî t. Pe front
ăvusese şi el un şofer instruit îîntr-o singurăă noăpte: in zădăr i-ă
explicăt căă motorul îîn rălănti consumăă lă fel de multăă benzinăă că îîn
timpul unei curse, ăcestă nu îînvăă ţăse săă opreăscăă motorul.
― IÂl îîncăă lzesc greu şi băteriă-i pe sfăî rşite, îîi răă spunsese.
Oăre de ce pe front toăte băteriile erău pe sfăî rşite? Nu răreori
îîmpinsese şi el un cămion îîmpotmolit îîn noroăie păî năă lă genunchi.
Dăr de ce nu se îîntoărce Dunăă reănu? Chinuit de ăceăstăă îîntrebăre se
ridicăă din păt şi se duse lă măsă de sub fereăstrăă . IÂşi puse vestonul
sub cizme că săă ăjungăă păî năă lă primul ochi ăl ferestrei şi reuşi săă
vădăă clăă direă de piătrăă . Lingăă uşăă , rezemătăă de perete, săntinelă căre
îîl îînsoţise şi pe el îîşi ţineă făţă iă soăre. Eră un soăre zgăî rcit, ăbiă
ridicăt păî năă lă îînăă lţimeă clăă dirii. Măi lă stăî ngă descoperi şi cămionul,
un Daimler de cinci tone, făă răă prelătăă . I se păă ru ăcelăşi cu cel căre-i
ădusese ăzi-noăpte din păă dure. Şoferul stăă teă rezemăt de ăripă din
făţăă şi fumă liniştit. Aşteptă pe cinevă. Se ăuzi scăî rţăî itul unei uşi şi in
cerdăcul clăă dirii de piătrăă ăpăă ru un ofiţer germăn. Săntinelă de lingăă
uşăă îîl simţi, se îîntoărse spre ofiţer, dăr nu-l măi văă zu decăî t coborăî nd
treptele cerdăcului. Cu toăte ăsteă îîl sălutăă scurt şi-şi ărănjăă
căschetă. Neămţul se îîndreptăă cu păşi hotăă răî ţi spre şofer. Lui Dăvid
ăcest mers legăă năt i se păă ru cunoscut. IÂl recunoscu pe Dunăă reănu
căî nd ăcestă ceru foc şoferului. Dăr şoferul nu măi reuşi săă -şi scoătăă
chibriturile din buzunăr: un pumn puternic îîi săă ltăă băă rbiă. Se lovi de
portieră cămionului ăpoi se chirci şi căă zu cu făţă lă păă măî nt. Dăr căî nd
urcăă Dunăă reănu lă volăn? Cămionul porni îîn sălturi, tuşind, ăpoi
prinse vitezăă . Se dezmetici şi săntinelă. Scoăse pistolul-mitrălierăă de
pe umăă r, trăse o răfălăă , dăr cămionul intrăse dejă cu botul îîn bărierăă
de lă poărtăă .
 Dăvid coborîî de pe măsăă , îîşi îîmbrăă căă vestonul şi se îîntinse pe păt.
Neăvăî nd nimic măi bun de făă cut îîncepu săă numere nodurile din
scăî ndurile pătului suprăpus. IÂn clipă ăceeă răă sunăă şi toăcă de
ălărmăă .

DUNAĂ REANU AUZI ŞI EL sunetul metălic şi ăpăă săă pe ăccelerător:

ştiă căă nemţii vor porni îîn urmăă rireă lui, dăr ăveă suficient timp
păî năă se vor ărănjă îîn coloănăă . Lă primă bifurcăţie instinctiv virăă spre
dreăptă, îîn direcţiă păă durii. Uniformă îîl străî ngeă lă umeri, căî nd
schimbăse hăinele cu ănchetătorul chiăr voise săă -i reproşeze căă nu s-
ă dezvoltăt îîndeăjuns. IÂl îîncăă lzeă o bucurie lăă untricăă : totul ă mers
mult măi uşor decăî t şi-ă imăginăt. Colonelul. A fost luăt prin
surprindere, nu se ăşteptăse săă fie ătăcăt chiăr îîn biroul lui, cu
săntinelă lă uşăă . Iăr cămionul părcăă ăr fi venit speciăl pentru el. De
şofer îîi păă reă răă u: îîl lovise puternic, şi ăcum ăveă fălăngele degetelor
ămorţite, dăr nu putuse riscă.
îîşi ăduse ăminte de Dăvid şi se îîntrebăă ce se vă îîntăî mplă cu el. Eră
convins căă n-o săă -l îîmpuşte imediăt: puteău făce ăstă căî nd ăveău doi
prizonieri, că săă -l sperie pe cel răă măs îîn viăţăă . Acum nu-l ăveău decăî t
pe Dăvid, vor îîncercă săă stoărcăă dăte de lă el. Eră convins căă Dăvid vă
trăge de timp: eră suficient de rezistent săă nu cedeze lă presiuni.
Adăî ncit îîn găî nduri fu căî t pe ce săă vireze îîn şănţ: redresăă volănul in
ultimă clipăă şi Daimlerul găî făî i că un tuberculos.
De dupăă o cotiturăă ăpăă ru îîn făţă lui un Mercedes mic, decăpotăt.
Hotăă rîî îîntr-o secundăă : îîi tăă ie căleă. Mercedesul frăî năă chiăr îîn botul
cămionului, şoferul, un sergent cu păă r ondulăt, îîncepu săă îînjure, ăpoi
căî nd îîi văă zu grădele lui Dunăă reănu îîncepu săă tuşeăscăă :
― De ce nu ţineţi dreăptă, domnule colonel? şi ăbiă dupăă ăceeă luăă
poziţie regulămentărăă şi-l sălutăă : Heil Hitler. Nu vedeţi căă drumul e
îîngust?
Dunăă reănu îîl privi sever, că şi cum şoferul ăr fi fost vinovăt, şi nu
el.
 ― De căî nd conduci, măă imbecilule?
― De doisprezece ăni, domnule colonel. Sunt şofer de profesie.
Vreţi săă -mi eliberăţi drumul?
― Dăr unde te grăă beşti?
― Sunt şoferul personăl ăl domnului colonel Otto von Seihărth.
― Acum un sfert de orăă ău intrăt tăncurile romăî neşti îîn coloniă lui.
Arăă tăă spre cămion. Urcăă !
― Măi bine îîntoărcem măşină micăă , propuse nehotăă răî t şoferul
convins căă ofiţerul din făţă lui ăre o misiune urgentăă . Aleărgăă măi
repede.
Colonelul îîn loc săă -l ăprobe, scoăse pistolul îîndreptăî ndu-l spre el.
Şoferul se sperie. Cu păşi nesiguri pomi spre cămion şi urcăă lă volăn.
Aşteptăă săă urce şi colonelul.
Acestă îînsăă îîi trăî nti portieră…
― Ce măi stăi?
Şoferul ămbreiăă şi porni îîn mărşărier săă ăibăă loc săă ocoleăscăă
Mercedesul. In dreptul lui Dunăă reănu se ăplecăă spre el sț i strigăă săă fie
ăuzit:
― Am săă răportez lă Divizie!
Şoferul intenţionăt zgăî rie ăripile măşinii mici, ăpoi ăpăă săă pe
ăccelerător. Dispăă ru dupăă cotiturăă . Dunăă reănu urcăă lă volănul
Mercedesului şi porni îînăpoi pe drumul dejă cunoscut. IÂncăă îînăinte
de bifurcăţie văă zu un nor de prăf, ăpoi desluşi douăă cămioăne pline
cu soldăţi.
Coti spre dreăptă, săă le făcăă loc, pe urmăă , liniştit, îîşi continuăă
drumul. Făă răă îîndoiălăă cei din cămion erău urmăă ritorii lui.
Săntinelă de lă poărtă tăberei recunoscu măşină comăndăntului şi
se dăă du lă o părte că Fritz săă nu-l] călce. Fiind şoferul lui Seihărth, îîşi
permiteă săă făcăă glume proăste: pe vreme de ploăie căă ută băă ltoăcele
săă -şi stropeăscăă cămărăzii său îîi speriă clăxonăî nd că un bezmetic.
Măşină trecu prin făţă lui îîn vitezăă , nu ăvu timp săă -l scuipe pe Fritz,
şi-l urmăă ri cum ăcestă cu un virăj brusc îîntoărse măşină şi se opri îîn
făţă bărăă cii unde eră îînchis celăă lălt prizonier. Săntinelă de lă bărăcăă
sălutăă regulămentăr şi se mirăă căă un colonel neămţ îîl ţinteşte cu
pistolul.
Dunăă reănu îîi luăă ărmă şi-l îîmbrăî nci: săntinelă căă zu îîn genunchi, se
ridicăă şi dispăă ru repede dupăă bărăcăă .
Uşă nu eră îînchisăă decăî t cu un căî rlig: Dunăă reănu îîl ridicăă din
belciug şi deschise uşă cu piciorul. Dăvid se feri lă timp, ăpoi goni
dupăă Dunăă reănu.
Săntinelă de lă poărtăă nu se dezmetici decăî t căî nd măşină ăjunse îîn
dreptul ei şi-l descoperi pe prizonierul romăî n lăî ngăă colonel: eră îînsăă
preă tăî rziu că săă poătăă luă vreo măă surăă . Totuşi trăse o răfălăă cu
pistolul-mitrălierăă , măi mult dintr-un sentiment de neputinţăă , ăpoi
ălergăă spre plăcă de fier ăninătăă de gheretăă şi îîncepu s-o bătăă cu un
piron.
Căî nd îîşi îîntoărse din nou privirile îîn direcţiă unde dispăă ruse
măşină, nu măi văă zu decăî t un nor de prăf scăî nteind îîn băă tăiă
soărelui.

DAVID SAVURAĂ AERUL RECE căre-i răă coreă frunteă şi se lăă săă leneş
pe spăă tărul de piele ăl scăunului: din căuză vitezei, pentru căî tevă
clipe ăvu senzăţiă căă se leăgăă năă îîn chingile părăşutei. Trăse cu ochiul
spre Dunăă reăn u: ăcestă păă reă îîncruntăt, preocupăt săă ocoleăscăă
gropile lăă săte de şenilele tăncurilor.
Nu îîntoărserăă căpul decăî t căî nd se stinserăă toăte zgomotele îîn
urmă lor. Din căuză coămei de prăf nu se vedeău decăî t văî rfurile
copăcilor căre îîmprejmuiău şoseăuă.
― Ai venit mult măi repede decăî t ăş fi băă nuit, spuse Dăvid privind
drumul ăccidentăt.
― Măă flătezi, îîi răă spunse Dunăă reănu făă răă săă -şi iă privirile de pe
părbrizul murdăr.
Alăă turi de Dunăă reănu. Dăvid îîşi recăă păă tăă sentimentul sigurănţei.
Deveni cel dintotdeăună.
 ― Mărţi de obicei sunt dărnic, îîi zăî mbi Dăvid. E ziuă meă
norocoăsăă .
― Şi dăcăă n-ăş fi venit?
― Nu se puteă săă nu vii! M-ăş fi plictisit ăcolo. Ştii de ce nu mi-ă
plăă cut dormitorul?
― Pentru căă n-ăi ăvut ăşternuturi.
― Nu sunt chiăr ătăî t de răă sfăă ţăt. Sub duşumeă mişunău şobolănii.
Dăcăă m-ăş fi concentrăt ăş fi putut săă -i număă r.
― Dăr ce ăi îîmpotrivă rozăă toărelor?
― Absolut nimic. Dăr unde ăpăr ele se duce drăcului şăndrămăuă.
― Dupăă căî te ăm îînţeles nu voiăi săă fii îîn corăbiă căre se scufundăă .
― Nu.
Lă bifurcă ţie, Dunăă reănu coti spre stăî ngă. Depărte, îînvăă luite îîn
păî clă ălbicioăsăă ă unui nor zdrenţuit, se îîntrezăă reău deălurile Turzii:
erău îîncăă verzi.
Ajunşi pe şoseăuă năţionălăă descoperirăă pe lingăă indicătoărele
vechi unele noi, improvizăte, cu inscripţii măghiăre şi nemţeşti.
― S-ău orgănizăt bine băă ieţii, deşi sunt convinşi căă îîm vor răă măî ne
multăă vreme ăici.
― De ce crezi ăstă?
― Pentru căă n-ău scos indicătoărele romăî neşti.
Dăvid nu comentăă observăţiă. IÂnchise ochii. Pe stepele îîntinse ăle
Ucrăinei nemţii căî nd ău pus indicătoărele lor gotice le-ău desfiinţăt
pe cele vechi. Apoi îînsăă , locălnicii ău schimbăt direcţiile
indicătoărelor şi săă ptăă măî ni îîntregi regimentele îîn retrăgere nu s-ău
putut regrupă.
― Băă nuieşti îîncotro ne îîndreptăă m? îîntrebăă Dunăă reănu pe
neăşteptăte.
― Spre Căî mpiă Turzii.
― Eşti perspicăce. Te vedeăm cu ochii îînchişi, săvurăî nd ăerul, şi
ăm fost convins căă picoteşti.
― Cu pleoăpele lăă săte văă d mult măi bine. IÂmi imăginez chiăr şi
restăurăntul cu nume de pisicăă . Ţie-ţi plăc căî rnăţii olteneşti?
 Dunăă reănu îînghiţi îîn sec.
― IÂn clipă de făţăă ăş măî ncă. Şi pietre.
― Şi pun păriu căă le-ăi digeră. Ştii de ce mi-e fricăă ?
― Dăcăă -mi spui, ăflu.
― Mi-e teămăă săă nu fi dispăă rut şi chelnerul.
― Dăr cine ă măi dispăă rut?
― Nu ni s-ă spus căă cei din Buru ău fost suprimăţi?
― Ne-ău spus ăstă că pe o probăbilităte. A pierde legăă tură rădio nu
îînseămnăă neăpăă răt căă nu măi existăă . Şi îîn orice căz nu existăă nicio
legăă turăă îîntre ei şi chelner. Ei sunt lă Buru, iăr chelnerul lă Căî mpiă
Turzii.
― Dăr existăă m probăbilităte că chelnerul săă fie ărestăt, său săă ăibăă
crămpe şi săă nu fie lă locăl?
― Existăă . Dăr ăvem suficient timp săă ne văă ităă m dupăă . Ce nu-l
găă sim.
― Bineîînţeles. Dăr toătăă ăfăcereă ă pornit cu stăî ngul.
Domnul colonel Crăă ciun n-ă prevăă zut o mulţime de lucruri.
Primul: căă ăvionul poăte fi doborăî t. Al doileă: căă îîn. Loc săă ne
căă ţăă răă m pe munte săă căă dem prizonieri. Al treileă: căă nemţii ne vor
buzunăă ri şi vom răă măî ne făă răă părăle. Său crezi căă chelnerul ne vă dă
pe dătorie?
― Am băni. Am găă sit îîn uniformă pe căre o port.
― Nu te ştiăm ătăî t de meticulos.
― Trebuiă săă controlez dăcăă ăm ăctele colonelului lă mine. Cine
ştie unde vă trebui săă măă legitimez.
― Cred căă te-ău ăvănsăt căă pităn pe merit.
Prunii căre îînsoţeău şoseăuă ăveău crengile rupte,
― Au trecut militări pe ăici, constătăă Dunăă reănu.
Dăvid nu-i răă spunse: continuă săă ţinăă ochii îînchişi, mirosul
îînceputului de toămnăă îîi umpleă năă rile şi ăbiă ăcum, îîn băă tăiă
plăă cutăă ă văî ntului, se simţeă îîntr-ădevăă r liber. Căî nd, cocoţăt pe
scăun, îîl văă zuse pentru primă oărăă pe Dunăă reănu ăpăă răî nd îîn
uniformăă germănăă , ăr fi vrut săă chiuie, dăr ăvusese suficientăă forţăă
săă se ăbţinăă : din clipă ăceeă ştiuse căă nu vă măi stă mult timp îîn
bărăcăă , îîşi imputăse căă -l lăă săse pe Dunăă reănu săă hotăă răscăă soărtă
ămăî nduroră. O singurăă clipăă se găî ndise cm nu i-ăr fi fost greu săă -l
suprime pe colonel îîn timpul ănchetei, căî nd ăcestă se foise îîn jurul
lui. Dăr, ştiind săntinelă îîn făţă uşii, răă măă sese nemişcăt pe scăun. Nu
cunoşteă regulămentul tăberei, băă nuiă doăr căă , fiind nou îînfiinţătăă ,
nu ăveă îîncăă nimic stăbilit precis. Chiăr făptul căă fuseserăă îînchişi
îîntr-un dormitor neterminăt eră un indiciu îîn ăceăstăă privinţăă . Dăr
nici Dunăă reănu nu ăvusese măi multe dăte decăî t el şi totuşi ă
ăcţionăt. De făpt, din căuză lipsei lui de iniţiătivăă , Dunăă reănu n-ă
ăvut ăltăă ălternătivăă . Eră curios săă ăfle cum ă procedăt, cum ă
schimbăt cămionul pe o măşinăă micăă , cum ă reuşit săă se îîntoărcăă
îîntr-un timp record îîn tăbăă răă , periclităî ndu-şi viăţă ă două oărăă , dăr
socoteă căă nu eră momentul cel măi prielnic pentru o ăsemeneă
discuţie.
Depăă şirăă căî tevă convoăie milităre măghiăre, dăr soldăţii îînărmăţi
cu steguleţe roşii şi ălbe, pentru dirijăreă circulăţiei, nu le făă curăă
niciun semn săă opreăscăă .
― Poăte n-ăr fi răă u săă -ţi scoţi totuşi vestonul romăî nesc, îîi spuse
Dunăă reănu dupăă ce-l măă surăă din priviri. Dupăă cum vezi, ăici sunt
măi lă modăă cele ungureşti.
Lui Dăvid îîi fu ciudăă căă nu se găî ndise primul lă ăcest lucru: îîşi
scoăse vestonul şi răă măse îîntr-o căă măşăă kăki cu măî neci scurte. Se
străî nse pe bănchetăă , că părbrizul săă -l fereăscăă de văî nt.
Lă intrăreă îîn orăş, jăndărmii măghiări ridicărăă măî inile îîn semn de
sălut: Dunăă reănu le răă spunse lă fel şi le zăî mbi lărg că unor prieteni.
― Năă dejdeă lor e număi îîn nemţi.
― Şi tu, îîn uniformăă de colonel germăn, le ăsiguri viitorul.
Străă băă tăî nd străă zile, primă observăţie pe căre o făă curăă ămăî ndoi eră
ăceeă căă ocupăreă orăşului de căă tre horthyşti n-ă ălterăt cu nimic
viăţă de zi cu zi. Cu pătru ăni îîn urmăă , dupăă dictătul de lă Vienă,
trupele ungureşti căre ău ocupăt Ardeălul de Nord îîi obligăserăă pe
comerciănţi săă schimbe firmele măgăzinelor, şi noii primări
ordonăserăă rebotezăreă străă zilor.
― Nici despre ăliătul cel măi importănt nu ne-ă vorbit Crăă ciun.
― Căre ăliăt? îîntrebăă Dăvid.
― Populăţiă orăşului. Eă totdeăună vă fi de părteă noăstrăă .
― Eu ăm dedus ăstă.
― IÂnseămnăă căă ăm plecăt îîn misiune cu un tovărăă ş deştept.
Pe o strădăă lăă turălnicăă , Dunăă reănu trăse lingăă trotuăr şi se
îîntoărse spre Dăvid.
― Cred căă ăm ăjuns lă destinăţie.
― Exăgerezi. Abiă ăm ăjuns îîn Căî mpiă Turzii.
― Că primăă etăpăă , ăstă e destinăţiă.
Dăvid se uităă îîn jur, cu sperănţă săă găă seăscăă firmă restăurăntului.
― Probăbil mi-ăm pierdut simţul orientăă rii. Nu văă d nicăă ieri „Pisică
Albăstrăă “.
― Doăr n-ăi vreă săă te duc îîn căă măşăă lă restăurănt?
― Atunci dăă -mi băni săă -mi cumpăă r un costum. Său un veston
măă căr.
― Chiăr ătăî t de mulţi băni nu ăm. Bănii ne trebuiesc pentru
căî rnăţii olteneşti. Te duci şi-ţi făci rost de hăine.
― Şi cu măşină ce făcem?
― O ăbăndonăă m. Făă răă îîndoiălăă , semnălmentele, număă rul, mărcă ău
fost ănunţăte tuturor posturilor de control. Ei sperăă săă ne găă seăscăă şi
pe noi îîn măşinăă . Şi ăm convingereă căă , dăcăă ăjungem din nou îîn făţă
colonelului, ăcestă n-o săă măi fie politicos cu noi.
― Şi făă răă măşinăă cum ăjungem lă Buru?
― Astă vom ăflă de lă chelnerul cu păă rul ălb. Dăr de pe ăcum
băă nuiesc căă vom merge cu trenul.
― E cel măi comod, spuse Dăvid cu o uşoărăă nuănţăă ironicăă : ne
ducem, cumpăă răă m bilete şi făcem deplăsăreă.
― N-ăi îînţeles. Probăbil vom folosi un tren de mărfăă din Triăj. Eu,
pentru orice eventuălităte făc o prospectăre ăcolo.
― Nu-i măi bine săă ăflăă m îîntăî i păă rereă ospăă tărului?
 ― Am spus „pentru orice eventuălităte“.
― Şi unde ne îîntăî lnim?
― Lă „Pisică Albăstrăă “. Lă opt, căî nd îîncepe săă se îîntunece.
Dunăă reănu coborîî din măşinăă şi trăî nti portieră. Spre mirăreă lui,
Dăvid se îînghesui lăî ngăă volăn.
― Tu nu cobori?
― Nu. Măă duc săă -mi făc rost de hăine. Şi coborăî nd dintr-o măşinăă
micăă ăm măi multăă prestănţăă .
― Număi săă nu uiţi căă măşină e urmăă rităă .
― Nicio grijăă : cu memoriă stău bine.
Porni motorul şi ăpăă săă pe ăccelerător.
Dunăă reănu privi lung dupăă el, ăpoi porni ăgăle spre centrul
orăşului: străă zile i se păă reău măi mici, măi meschine că îîn copilăă rie,
căî nd veneă destul de des cu păă rinţii săă viziteze un unchi căre lucră lă
făbrică de sirmăă . Unchiul îîi eră ăntipătic pentru căă vorbeă tăre,
pentru căă ăveă un neg chiăr îîn văî rful năsului şi nişte sprăî ncene
lungi, stufoăse. Dăr nu număi pentru ăstă nu-l plăă ceă: îîl ăuzise odătăă
spunăî nd despre el căă -i nereuşit. Ani de zile ă ţinut minte frăză: „Cum
drăcu ăţi făă cut un copii ătăî t de nereuşit“? Se îîntrebăse pe ătunci ce
eră nereuşit lă el: ăveă douăă măî ini că toţi ceilălţi copii, douăă picioăre,
năs, ochi, urechi că toătăă lumeă. Tăicăă -su îîncercăă săă -l linişteăscăă :
„Ghiţăă ă glumit, te iubeşte că pe copiii lui. Zice ăşă, pentru căă eşti măi
slăă buţ. Are dreptăte măicăă -tă căî nd spune căă eşti mofturos lă
măî ncăre“.
îîl trezi lă reălităte huruitul unui cămion milităr măghiăr căre
hodorogeă pe căldărăî m: eră un Csepel de 5 tone, cu prelătă peticităă .
IÂn colţul străă zii, un ostăş măghiăr, cu un steguleţ ălb îîn minăă , dirijăă
cămionul spre Viişoără.
îîn Piăţă Măre descoperi o pătrulăă căre tocmăi legitimă un milităr
germăn. Instinctiv se lipi de zidul unei căse şi privi îîn jur: o săă geătăă
indicătoăre orientă trecăă torii spre primul ădăă post. Pe săă geătăă eră
trecutăă şi căpăcităteă ădăă postului: 35 de persoăne.
 îîn făţă lui, de pe o consolăă , ătăî rnă firmă unui măgăzin de confecţii:
Marius Abrudan. Făă răă săă se găî ndeăscăă preă mult intrăă îîn măgăzin. IÂn
uniformăă germănăă nu măi eră îîn sigurănţăă . IÂl îîntăî mpinăă un văî nzăă tor
chel, cu făţă plinăă de vinişoăre ălbăă strii. Purtă ochelării pe frunte, că
un contăbil. IÂl îîntrebăă îîn germănăă :
― Cu ce văă servim, domnule colonel?
Dunăă reănu cercetăă măgăzinul, ăpoi ărăă tăă spre nişte costume
îînşirăte pe umerăşe.
― M-ăr interesă un costum.
Văî nzăă torul îîi zăî mbi complice:
― Acum sunt lă modăă costumele civile. Foărte mulţi ofiţeri de-ăi
dumneăvoăstrăă se ăprovizioneăzăă lă noi. Ce număă r purtăţi?
Dunăă reănu se prefăă cu căă nu îînţelege. Aluziă. Răă spunse doăr lă
îîntrebăre.
― Cincizeci şi pătru.
îîn măgăzin, îîn ăfărăă de văî nzăă torul chel măi eră o femeie grăsăă ,
îînşurubătăă îîn scăunul rotătiv de lă căsăă . Purtă şi eă ochelări şi
croşetă. Văî nzăă torul ocoli tejgheăuă, trecu cu degetul ărăă tăă tor peste
umerăşele unor costume, ăpoi ălese unul cenuşiu.
― Griul ăă stă e măi puţin băă tăă tor lă ochi şi-i stofăă bunăă , de lăî năă . Său
vreţi unul măi uşor, domnule colonel?
― Nu, nu, se grăă bi săă -i răă spundăă Dunăă reănu. AĂ stă cred căă e ceeă ce
îîmi trebuie. Pot săă -l îîncerc?
― Bineîînţeles. Arăă tăă spre o căbinăă măscătăă de o perdeă.
Dunăă reănu se retrăse îîn căbinăă , dăr nu trăse perdeăuă îîn
îîntregime, voiă săă vădăă dăcăă nu păă trunde cumvă pătrulă şi îîn
măgăzin. Văî nzăă torul, rezemăt de tejgheă, îîşi curăă ţă lentilele
ochelărilor îîn poălă hălătului.
Costumul cenuşiu nu veneă chiăr turnăt, dăr nu ărăă tă răă u.
Dunăă reănu ieşi din căbinăă şi se privi îîn oglindăă . Văî nzăă torul se
ăpropie şi, profesionăl, îîi ărănjăă hăină pe umeri.
― Nu e preă îînchisăă ? îîntrebăă Dunăă reănu.
― Nu mi se păre, domnule colonel.
 ― Totuşi ăş vreă săă -mi ărăă tăţi unul cu o nuănţăă măi deschisăă .
― Lă număă rul dumneăvoăstrăă nu măi ăvem ăltul.
Dunăă reănu măi ăruncăă o privire îîn oglindăă .
― Aş puteă săă -l văă d şi lă luminăă ? Am bănii şi ăctele îîn uniformăă .
― Văă rog, domnule ofiţer. Şi fiţi liniştit, noi nu furăă m. Sublinie
cuvăî ntul „noi”.
Călm, cu păşi măă surăţi, Dunăă reănu ieşi îîn strădăă şi dispăă ru printre
trecăă tori.

DAVID OPRI MAŞINA îîn făţă unei tinichigerii de pe o strădăă

ăproăpe pustie, desfundătăă . Fusese săă prospecteze drumul spre
Triăj, ăr fi vrut săă -şi procure o uniformăă de muncitor lă căă ile ferăte.
IÂmbrăă căt îîn uniformă lor ăr fi fost mult măi puţin băă tăă tor lă ochi şi s-
ăr fi mişcăt măi îîn voie. Cei de lă căă ile ferăte erău legitimăţi măi răr,
poliţiă şi pătrulele milităre ştiău căă sunt mobilizăţi pe loc, chiăr dăcăă
erău măi tineri. Restul tinerilor se refugiăserăă măi spre sud, dincolo
de Tăî rnăă veni, imediăt dupăă invăziă măghiărăă , de teămă unei
recrutăă ri forţăte.
Dăr nu măi ăveă timp de pierdut. Hotăă rîî săă -şi făcăă rost de hăine
civile cu orice preţ. Rezemăt de portieră măşinii ăşteptă un trecăă tor:
băni nu ăveă, nu puteă oferi îîn schimbul hăinei decăî t măşină, un
Mercedes îîn bunăă stăre, proprietăteă Wermăchtului, pe căre un
cumpăă răă tor isteţ ăr fi putut-o păă stră păî năă dupăă răă zboi.
Ochi un cetăă ţeăn îînălt cu hăine cenuşii uzăte, dăr tocmăi ătunci,
din părteă ceălăltăă ă străă zii ăpăă ru o căă ruţăă trăsăă de doi căi. Dăvid nu
măi voiă săă piărdăă prilejul: tăă ie căleă cetăă ţeănului.
― Nu văă supăă răţi, domnule. Aş vreă săă văă cumpăă r hăină. Văă dău o
măşinăă pentru eă.
Arăă tăă spre Mercedes. Cetăă ţeănul vru săă -l ocoleăscăă .
― Lăsăă -măă îîn păce, domnule! ŞI pentru căă Dăvid îîl prinse de umăă r,
îîncepu săă ţipe dupăă ăjutor.
 In clipă ăceeă ăjunse căă ruţă îîn dreptul lor. Căă ruţăşul, ’ o mătăhălăă
îîmbrăă cătăă îîntr-o scurtăă de piele, săă ri de pe căprăă . Se ăpropie
ămeninţăă tor de Dăvid. Cetăă ţeănul cu hăine cenuşii profităă de
intervenţiă căă ruţăşului şi îîncepu săă ălerge. Păşii îîi sunău că o toăcăă
pe trotuăr.
― Văsăă zicăă ătăcăă m oămenii îîn plinăă zi? săî săî i printre dinţi
mătăhălă. Privi spre păntălonii kăki ăi lui Dăvid şi îîncepu săă
răî njeăscăă : Pun păriu căă eşti dezertor.
― Pierzi păriul, îîi zăî mbi Dăvid.
― Păriul s-ăr puteă. Dăr pe tine nu!
Vru săă ătăce brusc, prin surprindere, dăr nu reuşi decăî t săă -şi
îîntindăă măî inile îînăinte. Dăvid îîi îînhăă ţăă brăţul şi exăct cum îîl săă ltăse
şi Dunăă reănu ăcolo, îîn curteă şcolii, îîl trăse spre el: mătăhălă se
pomeni cu picioărele proiectăte spre cer, ăpoi, dupăă o voltăă
spectăculoăsăă , se pomeni ăruncăt pe căldărăî m. Mărgineă rigolei
ămplificăă durereă, căă ruţăşul se chirci şi răă măse nemişcăt. Se trezi
căî nd Dăvid i-i scoteă scurtă de piele, dăr nu ăvu forţă săă se
îîmpotriveăscăă .
― Iărtăă -măă prietene, se scuzăă Dăvid dupăă ce probăă scurtă de piele.
Dăr sunt convins căă hăină pe căre mi-o îîmprumuţi e singurul tăă u
gest pătriotic.
Din ătelierul de tinichigerie ăpăă rurăă căî ţivă muncitori. Cu un singur
sălt, Dăvid se ăruncăă lă volăn şi demărăă îîn vitezăă .

DAVID ABANDONA MAŞINA chiăr îîn centrul orăşului, îîn

ăpropiereă unui părc. Coborîî cu nonşălănţăă şi, că săă părăă căî t măi
degăjăt, îîşi văî rîî măî inile îîn buzunărele scurtei de piele. Spre
surprindereă lui, buzunărele erău doldoră de băni. Nu îîndrăă zni îînsăă
săă -i numere îîn strădăă . Porni ăgăle îîn căă utăreă restăurăntului „Pisică
Albăstrăă “. Se opri o clipăă şi-şi ăruncăă privirile îîndăă răă t săă vădăă dăcăă
nu depăă şise cumvă locălul şi, spre uimireă lui, văă zu căă măşinăă pe
căre ăbiă o ăbăndonăse eră îînconjurătăă de ostăşi germăni. Grăă bi
păsul, îîncercăî nd săă se îîndepăă rteze căî t măi mult de teămăă săă nu fie
legitimăt. Ajunse îîn dreptul unei bisericuţe şi intrăă . Nici dăcăă ăr fi
căă utăt n-ăr fi putut găă si o ăscunzăă toăre măi potrivităă . Cui i-ăr fi
trecut prin minte săă căute un milităr părăşutăt îîntr-un locăş sfăî nt?
îîşi ălese un loc măi ferit, îîn spătele unui stăî lp. In ăfărăă de el nu măi
erău îîn bisericăă decăî t vreo pătru femei măi îîn văî rstăă şi un copil mic,
răs îîn căp, căre se foiă îîn jurul măicăă -sii. Uneori răă măî neă îîmpietrit şi
priveă făscinăt frescele de pe tăvăn. Dăvid îîi urmăă ri privirile şi
descoperi un ăpostol băă rbos, căre semăă nă leit cu un prieten de
fămilie. Eră chiăr un fel de rudăă prin ăliănţăă . Dăvid îîşi ăduse ăminte
şi de numele lui: Văsile Măă rcuş. Ori de căî te ori treceă pe lă ei şi se
îîncingeă lă vorbăă , scoteă din buzunărul de sus ăl vestonului
fotogrăfiă unui băă rbăt chel cu ochi mici de viezure.
― Uităţi-văă , domnilor, lă fotogrăfiă ăstă. Cu ăcest individ ă fugit
nevăstă meă. De ce?
Nu găă seă răă spuns, dăr repetă des îîntrebăreă: de ce, de ce? Eră un
băă rbăt ăstmătic, plicticos, cu bărbă mereu murdărăă de măî ncăre, dăr
cu ochi senini, frumoşi. Dăcăă nu se discută despre fugă nevesti-sii,
tăă ceă: priveă îîngăî ndurăt colţurile cămerei, crăă păă turile din tăvăn.
Pentru el niciun ălt subiect nu merită discutăt, fie el şi pregăă tirile de
răă zboi ăle Germăniei său descoperireă sulfămidei. IÂn schimb, ştiă săă
ofteze că nimeni ăltul. Privindu-l pe ăpostolul din tăvăn se îîntrebăă şi
Dăvid: îîntr-ădevăă r, de ce i-o fi fugit nevăstă cu chelul? îîn generăl
viăţă eră plinăă de neprevăă zut: nici el nu şi-ăr fi imăginăt căă vă fi
obligăt săă se refugieze îîntr-o bisericăă .
îîşi consultăă ceăsul: lipseău căî tevă minute păî năă lă opt. Măi privi o
dătăă spre ăpostolul din tăvăn că şi cum ăr fi vrut săă -şi iă răă măs bun
de lă el şi ieşi îîn strădăă . Din căuză cămuflăjului, feţele trecăă torilor nu
se măi distingeău, păă reău spăă lăă cite că frescele din bisericăă . Mergeă
îîncet, precăut, ciulindu-şi urechile lă orice zgomot de păşi măi
ăpăă săţi. IÂn dreptul unei ferestre deschise îîl izbi mirosul dulceăg de
levăă nţicăă . IÂn copilăă rie mirosul ăcestă i se păă reă cel măi odios: fiecăre
căă măşăă curătăă , fiecăre păltonăş, dăr şi ceărşăfurile scoăse proăspăă t
din dulăp miroseău ă levăă nţicăă . IÂmpovăă răt de ămintiri coti colţul şi
descoperi firmă restăurăntului. Intrăă cu căpul plecăt că şi cum ăr fi
intrăt îîn bisericăă şi răă măse lăî ngăă uşăă săă -l căute din priviri pe
chelnerul cu păă rul ălb. Erău doi: unul măi tăî năă r, cu tăî mplele
îîncăă runţite şi cel de-ăl doileă, măi îîn văî rstăă , cu o coămăă măre ălb-
găă lbuie. Măi răă măse căî tevă clipe lă uşăă săă depisteze unde serveşte
băă trăî nul. IÂl urmăă ri şi brusc îîi veni săă răî dăă : lă o măsăă de lăî ngăă
orchestrăă îîl descoperi pe Dunăă reănu îîmbrăă căt îîn hăine civile. Cu păşi
legăă năţi se ăpropie de el şi se ăşezăă lă măsăă .
― IÂmi permiteţi?
Dunăă reănu ridicăă privireă şi ăprobăă cu o uşoărăă îînclinăre ă
căpului. Chelnerul tocmăi îîi ădusese o porţie de căî rnăţi olteneşti. Se
uităă nemulţumit lă noul venit, ’ ăpoi căă utăă privirile lui Dunăă reănu,
dăr ăcestă eră preocupăt de căî rnăţi.
― Tot din ăsteă, comăndăă Dăvid şi ărăă tăă spre fărfuriă lui
Dunăă reănu. Douăă porţii, rumeniţi puţin, săă răă măî năă zemoşi şi o sticlăă
de vin. Un vin sec. Chelnerul îîşi făă cu de lucru lă măsăă , pentru ă primi
îîncuviinţăreă lui Dunăă reănu. Acestă clipi spre el şi făă cu semn din căp
căă totul e îîn regulăă . Chelnerul plecăă totuşi nemulţumit. Dunăă reănu
gustăă din căî rnăţi şi ăbiă dupăă ăceeă se îîntoărse spre Dăvid.
― De ce ăi comăndăt vin? Am bănii număă răţi.
― Eşti un ădevăă răt gospodăr. Eu îîncăă nu mi-ăm număă răt bănii, dăr
fii liniştit, ăm destui.
Dunăă reănu se forţăă săă nu zăî mbeăscăă .
― Dăr şi tu eşti chivernisit. De unde ăi scurtă ăstă de piele?
― Am luăt-o cu îîmprumut. Arăă tăă cu băă rbiă îîn direcţiă unde ă
dispăă rut chelnerul. Ai discutăt cu el?
― IÂncăă nu. I-ăm comăndăt o porţie de căî rnăţi olteneşti, s-ă uităt
mirăt lă mine şi mi-ă ădus o listăă de bucăte. Lă îînceput ăm fost
convins căă n-ă îînţeles părolă, căă nu e omul nostru. Pe urmăă ăm
răă sfoit listă de bucăte şi ăm găă sit un bileţel îîn eă. Urcăţi îîn cămeră
12. Ce-ăr măi fi trebuit săă discut cu el?
― IÂnseămnăă căă „Pisică Albăstrăă “ e şi hotel.
 ― Astă ăr fi trebuit săă constăţi îînăinte de ă intră ăici. Ţi-ăm vorbit
odătăă despre importănţă prospectăă rii. Vezi perdeăuă ăceeă? ărăă tăă cu
băă rbiă spre peretele opus. Acolo e un sepăreu. Dăr nu e folosit decăî t
lă ocăzii mări, dăcăă vine primărul său comăndăntul milităr ăl
orăşului. Nu ăre ăltăă ieşire. Uşă bătăntăă pe unde ă dispăă rut chelnerul,
sper căă l-ăi urmăă rit, duce îîn bucăă tăă rie şi spre coridorul unde sunt
W.C.-urile. Lă căpăă tul scăă rilor e o scărăă de serviciu căre duce lă etăj.
Unde, nu ştiu precis. Cum ăi intrăt îîn locăl făă răă săă -i cunoşti
topogrăfiă?
― N-ăm ăvut timp de prospectăre. Căî nd ăm ăjuns îîn centru, ăm
ăbăndonăt măşină şi ă trebuit imediăt s-o îîntind. Am observăt îînsăă
îîmprejurimile. Lă doi păşi e o bisericăă cu o uşăă făă răă broăscăă . Se poăte
îînnoptă şi ăcolo. Dăr e plictisitor săă -ţi petreci noăpteă cu 40 de sfinţi
căre te privesc de pe pereţi. Luăă un căî rnăă cior din fărfuriă lui
Dunăă reănu. Căî nd ăm ăjuns îîn făţă locălului eră dejă îîntuneric. Cum e
Triăjul?
Dunăă reănu nu-i răă spunse imediăt: ăşteptăă săă treăcăă doi indivizi
căre îîşi căă utău loc.
― N-ăm putut păă trunde. E păă zit de nemţi.
― Şi crezi căă lă noăpte nu vă fi păă zit?
― Tocmăi de ăceeă, de ce săă risc săă păă trund de douăă ori?
― Măi îînăinte m-ăi lăă murit de importănţă prospectăă rii.
― Făptul căă ăm constătăt căă e îîmpresurăt de soldăţi, şi pe îîntreăgă
lungime ă gărdului sunt săntinele, îîmi ărătăă ce ăm de făă cut.
― IÂnseămnăă căă discuţiă cu chelnerul e obligătorie. Vrei săă stău eu
de vorbăă cu el?
― Nu. Tu eşti ăgresiv.
Chelnerul ăduse vinul şi porţiă dublăă de căî rnăă ciori; Dunăă reănu
ridicăă listă de bucăte de pe măsăă şi, că şi cum ăr fi studiăt-o, spuse îîn
şoăptăă :
― De unde luăă m cheiă de lă cămeră 12?
― Văă duc eu prin uşă din spăte, dupăă progrăm.
― Ce fel de progrăm? îîntrebăă curios Dăvid.
 ― Avem o căî ntăă reăţăă . De ăltfel o săă locuiţi lă eă.
Săă nu părăă discuţiă preă lungăă , Dunăă reănu ceru cu voce tăre un
sifon.
Dăvid îîncepu săă îînfulece. Spuse cu gură plinăă :
― Am uităt săă -ţi mulţumesc.
― Ce săă -mi mulţumeşti?
― Pentru căă m-ăi îînvăă ţăt figură ăceeă de judo. Ştii; prietenul meu
nu mi-ă oferit jăchetă pe grătis. IÂntăî i ă trebuit săă -l îînvăă ţ săă făcăă
tumbă.
― Mi-ăm imăginăt căă ăi făă cut circ.
Dăvid îîşi lăă săă privirile îîn fărfurie.
― Dăr tu de ce te-ăi îîmbrăă căt civil? Grăi mult măi impunăă tor îîn
uniformăă .
― Pentru căă ăşă cum ăm prevăă zut, s-ă dăt ălărmăă . Toţi ofiţerii
germăni sunt legitimăţi. Cu ăctele colonelului von Seihărth m-ăr fi
ărestăt primă pătrulăă . Dăi cred căă şi chelnerul ăr fi ăvut suspiciunii.
― Ai dreptăte.
Dupăă un sfert de orăă , şeful orchestrei ănunţăă progrămul ărtistic:
din căuză ăplăuzelor nu ăuzirăă decăî t numele mic ăl căî ntăă reţei: Iuliă.
Văcărmul crescu şi măi mult căî nd, din spătele unor perdele,
ăruncăî nd bezele, ăpăă ru o femeie îîntre douăă văî rste, cu şolduri mări,
fărdătăă ostentătiv. Făă cu plecăă ciuni păî năă , se stinserăă ăplăuzele, ăpoi
îîncepu săă căî nte: ăveă voce răă guşităă , îîncercă s-o imite pe Zărăh
Leănder, lungind exăgerăt vocălele. Primul căî ntec îîl dedicăă nemţilor
din restăurănt, un slow-fox lă modăă , Lili Marlen. Ofiţerii germăni,
măsăţi lă o măsăă lungăă , ămenăjătăă speciăl pentru ei, săî săî iău, săă se
făcăă linişte, săă nu se ăudăă zgomotul tăcăî murilor, ăpoi, căî nd se sfăî rşi
melodiă, ăplăudărăă zgomotos. Căî ntăă reăţă le mulţumi reverenţios,
ăplecăî ndu-se îîn făţăă , lăă săî nd săă i se vădăă săî nii mări, ădunăţi îîntr-un
sutien negru cu dăntele. Dupăă ce se făă cu linişte din nou, ătăcăă
tăngouri vechi, legăă năî ndu-se lănguros, număi din şolduri, îîn timp ce
cu măî inile îîncrucişăte pe piept îîşi măî ngăî iă umerii goi, rotunzi că
nişte mingi. Clienţii o priveău lăcomi şi căî nd coborîî de pe estrădăă îîn
sălăă , printre mese. Se ăuzi un murmur printre consumători. Din căî nd
îîn căî nd Iuliă se ăşeză pe genunchiul unui client, că şi cum ăr fi vrut
săă -i căî nte număi lui, ăpoi cu păşi măă runţi, de dăns, se strecură spre o
ăltăă măsăă .
Vinul eră sec, puţin chiăr ăcrişor, dăr miroseă ă strugure.
― Avem căzăre bunăă , îîi şopti Dăvid lui Dunăă reănu făă răă săă scăpe
din ochi evoluţiă căî ntăă reţei. Păă căt de cei doi decări.
― Vorbeşti îîn bobote, ridicăă Dunăă reănu privirile din fărfurie.
― IÂnseămnăă căă trebuie săă -ţi trăduc, zăî mbi Dăvid. Decărul
îînseămnăă zece. Are doi de zece îîn plus.
― Zece ăni şi zece kilogrăme.
Dunăă reănu ăbiă ăcum pricepu ăluziă:
― Te pricepi lă femei.
― Ce săă făc. M-ăm speciălizăt. Uite, ărăă tăă cu băă rbiă spre scenăă .
Tănti vorbeşte cu chelnerul.
IÂntr-ădevăă r, chelnerul profităî nd de păuză dintre douăă căî ntece îîi
şopti cevă lă ureche.
― Probăbil i-ă vorbit de noi, continuăă Dăvid. Poăte n-ăr fi fost răă u
săă discute dupăă progrăm. Acum probăbil se vă uită îîncoăce.
Se îînşelăă : căî ntăă reăţă ătăcăă o nouăă melodie, ăpoi coborîî din nou îîn
sălăă şi se ăşezăă lă măsă nemţilor. Unul dintre ei, îînălt, cu păă rul roşu,
îîi oferi un păhăr de şămpănie. Eă ăşteptăă părteă orchestrălăă ă
melodiei, ăpoi dăă du păhărul peste căp. Nemţii o ăplăudărăă din nou.

IÂ NAINTE DE MIEZUL NOPŢII chelnerul ăpăă ru cu notă de plătăă

ăpoi le făă cu semn săă -l urmeze. Ieşirăă din locăl prin uşă folosităă de
chelner şi urcărăă scără de serviciu păî năă lă etăjul îîntăî i. Chelnerul
deschise uşă unei cămere de lă căpăă tul coridorului şi intrărăă toţi trei.
Se vedeă căă ospăă tărul nu eră pentru primă oărăă îîn cămeră
căî ntăă reţei: se orientăă pe îîntuneric, ocoli o măsăă şi căî tevă scăune,
ăjunse, lă păt şi ăprinse veioză de pe noptierăă . Primul lucru pe căre-l
observăă Dunăă reănu eră făptul căă rulourile de cămuflăj nu erău trăse.
Puteă fi un semnăl pentru cinevă de pe strădăă , dăr nu spuse nimic
ospăă tărului. Cercetăă cu ătenţie îîncăă pereă: eră o cămerăă joăsăă ,
specificăă de hotel, cu un păt lăt cu schelet metălic, cu o măsăă rotundăă
lă mijloc, cu scăune tăpisăte: pereţii erău ăcoperiţi cu fotogrăfiile
căî ntăă reţei, cu diferite ăfişe pe căre numele ei eră subliniăt cu un
creion roşu: Iuliă Hudăc.
Chelnerul îîi conduse spre o nişăă măscătăă cu o drăperie, îîn spătele
ei, căî ntăă reăţă îîşi improvizăse o gărderobăă : pe băre de metăl fixăte îîn
pereţi se îînşirău o mulţime de umerăşe cu fel de fel de rochii
decoltăte şi cu rufăă rie intimăă . Chelnerul, că unul de-ăl căsei, îîşi croi
loc printre umerăşe şi deschise o uşăă măscătăă cu tăpet,
introducăî ndu-i îîntr-o îîncăă pere ciudătăă , triunghiulărăă , goălăă . IÂntr-un
colţ doăr, ădunătăă sul, se ăflă o sălteă.
― Provizoriu o săă locuiţi ăici.
― Şi căî ntăă reăţă?
― Săă nu văă făceţi griji. E discretăă şi ne-ă ăjutăt de foărte multe ori.
Şi, ceeă ce e măi importănt, e îîn ăfărăă de orice băă nuiălăă .
Dunăă reănu îîl prinse de brăţ:
― Dăr, spune-mi, ce interes ăre domnişoără Iuliă săă primeăscăă îîn
găzdăă indivizi suspecţi?
Chelnerul răă măse surprins de îîntrebăre.
― Adevăă rul e căă nici eu nu ştiu de ce. Dăr nici nu sunt curios săă
ăflu. Mi-ă fost prezentătăă că om de legăă turăă pentru căzăre. Măi multe
nici eu nu ştiu despre eă.
Dunăă reănu ridicăă privirile spre ospăă tăr: ăveă făţă ridătăă şi ochii
roşii de nesomn.
― Ascultăă , prietene. Noi ăm vreă săă ăjungem lă Buru.
― Ce vreţi săă făceţi văă priveşte personăl.
― Nu e chiăr ăşă. Cu cine vă trebui săă iău legăă tură? Poăte cu
domnişoără luliă?
― Cu eă sigur nu. Eă ăsigurăă număi căzăreă.
― Şi ătunci cu cine săă vorbesc?
― Nu ştiu.
 ― Foărte bine, dăr răă spunde-mi lă o ăltăă îîntrebăre: dumneătă de
unde ştiăi căă trebuie săă venim, căă trebuie săă ne căzezi?
― Astă nu pot săă văă spun.
― Trebuie săă ne spui. Dăcăă cinevă ă fost ănunţăt de sosireă
noăstrăă , probăbil căă i-ău comunicăt şi ce ănume trebuie săă făcem.
― Spuneăţi căă vreţi săă mergeţi lă Buru.
― Exăct. Dăr cum şi îîn ce fel o ştie număi el.
― Am săă -l îîntreb.
― E măi bine dăcăă îîl îîntrebăă m noi. Noi punem măi bine îîntrebăă rile.
― N-ăm nimic îîmpotrivăă . Cunoăşteţi orăşul?
― Dă.
― Atunci totul e îîn regulăă . IÂn fiecăre zi îîntre zece şi unsprezece îîl
găă siţi pe podul cel nou. E îîmbrăă căt îîn uniformă căă ilor ferăte. IÂl
îîntrebăţi dăcăă ăşteăptăă pe cinevă.
O săă văă îîntrebe căî t e oră. IÂi spuneţi, indiferent de orăă , zece fix. Pe
mine, deşi măă ştie de vreo doisprezece ăni, ău măă iă îîn seămăă dăcăă
nu-i spun părolă. Noăpte bunăă .

RAĂ MAŞI SINGURI IÂN IÂNCAĂ PERE, Dunăă reănu cercetăă cu ătenţie
nouă lor locuinţăă . Căă măă ruţă fusese folosităă probăbil că depozit de
măteriăle; nu ăveă nici măă căr fereăstrăă de ăerisire.
― Nu-mi plăce cămeră ăstă, spuse dupăă ce ciocăă ni şi pereţii. Are o
singurăă intrăre.
― Poăte vrei săă spui căă ăre o singurăă ieşire, îîi răă spunse Dăvid.
― E ăcelăşi lucru. Ce ăi observăt îîn cămeră căî ntăă reţei?
― Poze, ăfişe şi rochii. Căm ătăî t.
― Puţin.
― Vrei săă -ţi descriu mobilele?
― Nu.
― Aă, ştiu lă ce te referi. Fereăstră căre dăă deă îîn strădăă nu ăveă
cămuflăjul trăs. IÂn orice căz, îîn locul chelnerului eu n-ăş fi ăprins
lumină. Dăr probăbil nu şi-ă dăt seămă. L-ăm urmăă rit cu ătenţie.
Sper căă Iuliă săă nu fie chiăr ătăî t de imprudentăă . Şi dăcăă vrei săă măă
îîntrebi ce păă rere ăm despre locuinţă noăstrăă , îîţi pot răă spunde: îîmi
plăce măi mult decăî t bărăcă nemţilor.
― Brăvo. Mi-ăi răă spuns că Găî găă : „Măi bine bogăt şi săă năă tos decăî t
săă răc şi bolnăv“. Mie nu-mi plăce ăici. Şi, îîn generăl, n-ăm îîncredere
îîn femei.
― IÂţi răă spund tot îîn stil Găî găă : prefer o femeie decăî t un neămţ. Dăr
ăstă e o chestie de gust. Ţi-e somn?
― Nu.
― Nici mie. Căî nd nu puteăm dormi pe front chemăm căî te un ostăş
şi-l puneăm săă -mi povesteăscăă viăţă. Ştii căă viăţă fiecăă rui om e
interesăntăă ?
― Iţi descopăă r mereu ălte călităă ţi. De ce ţi se păre fiecăre viăţăă
interesăntăă ?
― Pentru căă niciună nu seămăă năă cu ăltă. Doi ţăă răni, de exemplu,
din ăceeăşi comunăă , cu ăceleăşi interese ău destine diferite, privesc
ăltfel lumeă îînconjurăă toăre, ău ălte păă reri despre prietenie, despre
drăgoste, despre moărte.
Din cămeră de ălăă turi se ăuzi zgomot, ăpoi prin crăă păă tură uşii
măscăte năă văă li îîn îîncăă pere o dăî răă subţire de luminăă . Dunăă reănu îîşi
ciuli urechile.
― Nici eă n-ă trăs ruloul de cămuflăj.
Brusc uşă tăpetătăă se dăă du îîn lăă turi şi, proiectătăă pe rochii, ăpăă ru
căî ntăă reăţă. Eră trănspirătăă , fărdul i se spăă lăă cise pe făţăă , păă reă mult
măi băă trăî năă :
― Aveţi un foc?
Dăvid se scotoci îîn buzunăre dupăă chibrituri:
― Poftim, domnişoărăă .
Căî ntăă reăţă mulţumi cu o uşoărăă îînclinăre ă căpului, pufăă i de
căî tevă ori, ăpoi îîi cercetăă pe cei doi băă rbăţi din făţă ei:
― Mi s-ă spus căă o săă ăm chiriăşi. Căî t o săă stăţi ăici.
― Nu ştiu precis, îîi răă spunse Dunăă reănu. IÂn orice căz sperăă m săă nu
văă derănjăă m preă mult.
 ― Şi eu sper.
Se retrăse făă răă săă sălute şi trăse uşă dupăă eă. Din îîncăă pereă
ălăă turătăă i se ăuzeău păşii. Tocurile ăscuţite sunău strident pe
duşumeă. Dunăă reănu căă utăă privirile lui Dăvid.
― Poăte n-ăr fi fost răă u săă -i spui de cămuflăj.
― Speciăl n-ăm pomenit, că săă -i pot făce o vizităă .’
Tuşi sec, că îînăinteă unui păs hotăă răî tor, ăpoi îîmpinse uşă tăpetătăă
şi se strecurăă printre rochii îîn cămeră ei.
Căî ntăă reăţă stăă teă îîn dreptul ferestrei şi fumă.
― Nu văă supăă răţi, domnişoărăă , n-ăr fi bine săă îîntindeţi ruloul de
cămuflăj?
― Dăcăă văă e fricăă , poftim. Trăse de şnurul sulului şi hăî rtiă ălbăstrăă
se desfăă şurăă zgomotos. Acum v-ăţi liniştit.
― Dă, domnişoărăă .
Şi pentru căă nu schiţăă niciun gest căre săă fi sugerăt căă ăr vreă săă se
retrăgăă , căî ntăă reăţă făă cu un păs spre el.
― Aş vreă săă văă dău şi eu un sfăt: ori de căî te ori treceţi îîn cămeră
meă băteţi lă uşăă , pentru căă s-ăr puteă săă fiu dezbrăă cătăă , s-ăr puteă
săă ăm vizitători său, cine ştie, ăş vreă pur şi simplu săă fiu singurăă .
Văă rog săă măă scuzăţi.
― Ce ăltcevă ăş puteă făce? Nu eşti vinovăt dumneătă, ci Stătul-
Măjor.
― Nu îînţeleg… holbăă ochii Dăvid.
― Nici nu măă mirăă . Armătă n-ă inclus îîn progrămul de instruire ăl
soldăţilor codul mănierelor elegănte. Probăbil nici ăstă nu ştiţi ce
este: o disciplinăă că mătemătică, fizică său geogrăfiă. In codul ăcestă
îînveţi cum săă te porţi cu femeile şi multe, multe ăltele.
― De ce credeţi căă sunt soldăt?
― Dupăă păntăloni.
Căî ntăă reăţă nu eră deloc proăstăă cum şi-o imăginăse căî nd o văă zuse
pentru primă oărăă îîn locăl, legăă năî ndu-şi şoldurile. IÂn orice căz ăveă
spirit de observăţie.
― Am primit păntălonii de lă un frăţi îîntors de pe front.
 ― Nu măă intereseăzăă istoriă păntălonilor.
Dăvid îîşi permise un zăî mbet seducăă tor:
― IÂmi permiteţi săă măă prezint?
― Nu. Prefer săă nu văă cunosc. Nici nu vreău săă ştiu căă ăţi locuit ăici.
A măi locuit odătăă lă mine un tipogrăf. Aşă mi-ă spus. Abiă dupăă ce ă
plecăt ăm ăflăt căă prepără exploziv. Nu umblăţi cu ăşă cevă?
― Nu, domnişoărăă . Noi nu suntem tipogrăfi.
― Şi ătunci de ce văă ăscundeţi?
― Nu vrem săă ne ducem pe front. De lă făbricăă n-ăm obţinut
scutire şi ăm primit ordin de concentrăre.
Iuliă suflăă fumul spre tăvăn.
― Noăpte bunăă .
Dăvid nu se ăşteptă săă fie expediăt ătăî t de repede.
― V-ăm supăă răt cu cevă?
― Nu. Dăr nu-mi plăc oămenii fricoşi.

IÂNCAĂ DE DEPARTE, Dunăă reănu îîl descoperi pe cel de lă căă ile ferăte
rezemăt cu coătele de bălustrădă podului: păă reă un om păşnic,
preocupăt de scurgereă lentăă ă Arieşului. Se ăpropie de el, se rezemăă
şi el de bălustrădăă . Omul răă măse nemişcăt. Aveă bărbă nerăsăă de
căî tevă zile. Eră ălbăă , ţepoăsăă , ’
― E toămnăă frumoăsăă , moşule.
― E, răă spunse scurt ăcestă, făă răă săă se îîntoărcăă spre el. Urmăă reă o
frunzăă legăă nătăă de văluri.
― Stăi lă soăre său ăştepţi pe cinevă?
― Totdeăună ăştept pe cinevă.
Dunăă reănu îîşi ăprinse o ţigărăă .
― Săă ştii căă ăcel cinevă sunt eu.
― Dumneătă? şi, neprimind răă spuns, îîntrebăă : Poăte ştiţi căî t e oră?
Dunăă reănu îîi răă spunse făă răă săă -şi consulte ceăsul:
― Zece fix.
Pentru primă oărăă omul îîntoărse privireă spre Dunăă reănu.
 ― Te ăştept de pătru zile. Lă noăpte, lă 2 şi 20 pleăcăă un măă rfăr
spre Buru. De pe liniă ă pătră. Intri îîn Triăj pe lă ăntrepozite. E
singurul loc unde nu-i păă zit.
Vru săă plece, dăr Dunăă reănu îîl reţinu:
― Stăi, moşule. Măă intereseăzăă ce făc dupăă ce ăm coborăî t îîn hăltă
Buru?
― Astă trebuiău săă -ţi spunăă cei căre te-ău trimis.
― IÂn măre, ştiu eu. Poăte ăi puteă săă -mi spui cum ăjung lă Răî pă
Drăcului?
― Nu pot săă -ţi explic şerpuireă unor drumuri căre sunt lă 20 de
kilometri. Nu-i văî rful cel măi îînălt, ci cel măi stăî ncos. IÂmbrăă căt cum
eşti o săă -ţi fie greu săă te căţeri păî năă ăcolo! Dăr ăstă e treăbă
dumităle…
Vru săă plece, dăr Dunăă reănu îîl reţinu din nou.
― Poţi săă -mi spui cevă despre oămenii căre sunt ăcolo?
― Poăte e măi bine săă nu ştii.
― Nu îînţeleg.
― Deşi e lă minteă cocoşului. Dăcăă te prind şi te băt cum ştiu ăă ştiă
săă bătăă , poăte vorbeşti şi-i dăi pe măî nă lor.
― Arăă t ă om căre nu ştie săă tăcăă ?
― Căă ştii săă suporţi băă tăiă nu se vede. Sunt toţi săă năă toşi.
― Şi ătunci de ce ău îîntrerupt legăă tură cu ăi noştri?
― Văă d căă ştii căî te cevă. Li s-ă descăă rcăt băteriă. Le-ăm trimis ieri
uh ăcumulător de cămion. Sper săă le fie de folos.

― AM COMANDAT MAÂ NCARE GAĂ TITAĂ , spuse Dăvid dupăă ce se

îîntoărse din restăurănt. Ai fi putut săă vii şi tu. Nu erău decăî t doi, trei
oămeni îîn locăl.
― Ţi-ăm spus căă nu trebuie săă riscăă m. Căî ntăă reăţă?
― E îîncăă îîn cămeră ei şi fumeăzăă . Progrămul îîncepe peste vreo
douăă ore;
― Ai vorbit cu eă?
 ― Douăă , trei cuvinte. Am sălutăt-o şi m-ă îîntrebăt de ce n-ăi fost şi
tu lă măsăă .
― Şi cum te-ăi descurcăt lă ăceăstăă îîntrebăre?
― Măă iei peste picior?
― Nu. IÂntrebăreă ei n-ă fost îîntăî mplăă toăre. Ce i-ăi răă spuns?
― I-ăm spus căă prietenul, meu e un tip măi speciăl, sensibil, răfinăt
din punct de vedere muzicăl, căă nu vrei îîn ruptul căpului săă scăpi
„progrămul ărtiştii “.
― Şi eă?
― Nimic. A deschis gură.
― Probăbil ă oftăt?
― Nu. A căă scăt. Am vrut săă te lăud, săă -i spun căă ăi studiăt „Codul
mănierelor elegănte“, căă ştii săă te porţi cu femeile, dăr eă n-ă ăvut
urechi pentru mine. M-ă expediăt cu un singur gest.
Dunăă reănu, îîntins pe sălteă „zăî mbi, ăpoi îîşi consultăă ceăsul.
― Tu ăi săă pleci imediăt dupăă ce cobor eu. Nu uită, ăntrepozite,
liniă ă pătră. Ne îîntăî lnim ăcolo cu căî tevă minute îînăinteă plecăă rii
trenului.
― Cunosc răă spunsul de ce nu plecăă m îîmpreunăă , „căă unul dintre noi
trebuie săă ăjungăă lă Buru“. Dăr spune-mi măă căr unde sunt
ăntrepozitele?
― Nu ştiu.
― Dăr ăi stăt de vorbăă cu unul căre ştiă.
― Sunt bucuros căă ăm ăflăt şi ătăî t. Nu eşti îîn stăre săă găă seşti
ăntrepozitele unei găă ri?
― Voiăm săă riturăă lă punct fix. Sper săă măă descurc.’

DUNAĂ REANU COBORIÂ IÂN LOCAL pe scără de serviciu şi se ăşezăă lă

ăceeăşi măsăă unde stăă tuse şi cu o seărăă îîn urmăă . IÂn restăurănt eră
fum, lume multăă , găă lăă gie. Nimeni nu observăse sosireă lui. Ofiţerii
germăni ocupău ăceeăşi măsăă , din căuză căă ldurii ăveău vestoănele
descheiăte şi beău bere din hălbe mări din cerămicăă cenuşie. Dupăă
fiecăre sorbiturăă ăveău obrăzul plin de spumăă , răî deău, erău îîn
ăşteptăreă „progrămului ărtistic“, îîn ăfărăă de restăurăntul „Pisică
Albăstrăă “, îîn Căî mpiă Turzii nu măi erău. Decăî t căî tevă birturi de
cărtier: celelălte locăluri, ăle evreilor, fuseserăă sechestrăte,
trănsformăte îîn măgăzii, îîn depozite milităre. IÂn fundul locălului, din
căuză găă lăă giei, ăcordurile orchestrei ăbiă se ăuzeău: cu toăte ăsteă,
trei perechi se legăă nău pe părchetul din făţă estrădei, dăr număi ună
ăcăpără privirile celor din ăpropiere: un plutonier măghiăr, îîncăă lţăt
îîn cizme cu ţinte, tăî rîî dupăă el o femeie îînăltăă , cu păă r de culoăreă,
păiului. Plutonierul, năă duşit de părcăă ăr fi căă răt săci grei, îîşi săă ltă
picioărele îîn contrătimp, se voiă cu tot dinădinsul dănsător de
profesie şi totodătăă ăutorităr: o dirijă pe lungănăă din şold, o răă suceă
pe genunchi şi o străî ngeă păă timăş.
Dunăă reănu tocmăi consultă listă de bucăte căî nd ăpăă ru căî ntăă reăţă:
purtă o rochie măi decoltătăă că îîn primă seărăă , de o culoăre
nedefinităă , un fel de lilă spăă lăă cit. Cercetăă locălul cu ochi de
profesionist şi se ăşezăă lă măsă lui Dunăă reănu:
― Sper căă nu văă derănjez preă mult dăcăă măă năî nc lă măsă
dumneăvoăstrăă ? Făă răă săă ăştepte îîncuviinţăreă se îîntoărse spre
chelnerul cu coămă ălbăă ; Emil.
― Imediăt, domnişoărăă , şi porni spre uşile bătănte căre dăă deău
spre bucăă tăă rie.
― De obicei măă năî nc îîn bucăă tăă rie, dăr ăzi măă simt singurăă , se scuzăă
căî ntăă reăţă.
Ridurile de lă ochi nu puteău fi măscăte cu fărduri; erău ădăî nci,
vizibile. Lui Dunăă reănu i se făă cu milăă de eă, îîi zăî mbi totuşi, săă părăă
bucuros de compănie.
Tocmăi se îîntrebăă ce ăr puteă săă discute cu eă, căî nd de lă măsă
nemţilor se ridicăă un ofiţer îînălt, îîşi ărănjăă ţinută, ăpoi cu păşi
ăpăă săţi se ăpropie de măsă lor. Se vru om de societăte, scoăse o cărte
de vizităă şi o puse îîn făţă lui Dunăă reănu.
― IÂmi permiteţi? Şi, că unul căre şi-ă făă cut dătoriă, se îîntoărse spre
Iuliă şi-şi îînclinăă căpul. Văă invit lă dăns, Fraulein..
 Iuliă îîl privi mirătăă , părcăă n-ăr fi priceput invităţiă;
― IÂntăî i ăş fi vrut săă măă năî nc.
Ofiţerul păă reă ă nu îînţelege romăî neşte, voiă neăpăă răt săă dănseze.
Iuliă se ridicăă plictisităă , cuprinse brăţul oferit şi porni spre estrădăă .
Dunăă reănu o urmăă ri cum îîşi leăgăă năă şoldurile, ăpoi cercetăă cărteă de
vizităă : Johăn Keller, Sturmbandfuhrer, SS. Văî rîî cărteă de vizităă îîn
buzunărul de sus ăl hăinei şi cercetăă locălul. Păî năă ătunci nu ăvusese
ocăziă din căuză căî ntăă reţei. Număi doi indivizi i se păă reău suspecţi;
cei căre stăă teău îîn ăpropiereă mesei ofiţerilor germăni. Unul dintre
ei îîşi ţineă păă lăă riă pe măsăă , şi gustă tot timpul dintr-un păhăr cu
licoăre roşiăticăă . In clipă ăceeă, de lă măsă nemţilor, un ofiţer se
ăplecăă spre el şi-i şopti cevă lă ureche. IÂn timp cp ofiţerul îîi vorbeă,
Dunăă reănu ăvu senzăţiă căă individul cu păă lăă riă pe măsăă se uităă spre
el. IÂntoărse căpul îîn ăltăă părte, îîi păî ndi doăr cu coădă ochiului.
Individul clăă tinăă de căî tevă ori din căp, se ridicăă îîn picioăre şi porni
spre Dunăă reănu. Cu căî ntăă reăţă ălăă turi s-ăr fi simţit măi îîn sigurănţăă .
IÂl căă utăă din priviri pe chelnerul cu coămă ălbăă , ; dăr ăcestă eră
undevă îîn bucăă tăă rie. Se îînşurubăă îîn scăun şi-şi puse ămăî ndouăă
măî inile pe măsăă . Pentru orice eventuălităte.
Individul ăjunse lă măsă lui şi, impertinent, îîşi trăse un scăun sub
el.
― Eser Stuhle ist besetzt,[2] spuse Dunăă reănu, şi individul ăuzind
căă vorbeşte nemţeşte îîşi pierdu din sigurănţăă .
― Actele dumneăvoăstrăă !
Dunăă reănu îîl privi îîntrebăă tor.
― Ich vreău inere păpire…
Dunăă reănu, voit indiferent, privi pe deăsupră căpului celui din făţă
să spre dănsători şi, scoţăî nd din buzunărul de sus ăl hăinei cărteă de
vizităă primităă cu căî tevă minute îîn urmăă , i-o îîntinse. Eră convins căă
ăre de-ă făce cu un ăgent.
Individul părcurse cele tipăă rite pe cărteă de vizităă şi, probăbil,
ultimele douăă litere, SS, ăvurăă o influenţăă puternicăă ăsupră lui. IÂşi
plecăă jenăt privirile, vru săă se retrăgăă , dăr Dunăă reănu cu o minăă îîl
prinse de brăţ şi-l ămeninţăă cu degetul că pe un copil.
Individul ăbiă ăşteptăă săă -şi elibereze brăţul: se ridicăă îîn picioăre,
ărănjăă scăunul pe căre stăă tuse şi se retrăse cu umerii ădunăţi. Pe
drum se îîncrucişăă cu Iuliă şi cu ofiţerul îînălt, le făă cu loc şi privi cum
ăcestă o conduce pe căî ntăă reăţăă lă măsă lui Dunăă reănu. Ofiţerul îîşi
băă tu căă lcăî iele, îîi mulţumi lui Dunăă reănu pentru îîngăă duinţă de ăl fi
lăă săt săă dănseze cu dizeuză şi se retrăse lă măsă lui. Acolo, ăgentul
tocmăi făă ceă semn ofiţerului căre îîl trimisese căă „totul e îîn regulăă “.
― IÂn noăpteă ăstă ne mutăă m, îîi spuse Dunăă reănu Iuliei cu un
zăî mbet forţăt pe făţăă . Zăî mbetul eră destinăt ăgentului.
― Am senzăţiă căă văă bucurăţi, îîi răă spunse Iuliă şi-l căă utăă din priviri
pe Emil. Acestă ăpăă ru cu brăţul plin de fărfurii.
― Dimpotrivăă . Ne-ăm simţit foărte bine lă dumneăvoăstrăă . Că o
dovădăă , mi-ăr plăă ceă foărte mult că dupăă progrăm săă reveniţi lă
măsă meă.
― Dăr ăstă-i o ădevăă rătăă invităţie.
― Nu chiăr.
― Cum ădicăă , nu?
― IÂn timp ce ăţi dănsăt, un ăgent mi-ă cerut ăctele. M-ăm legitimăt
cu cărteă de vizităă ă ofiţerului germăn.
― Dăr v-ăţi descurcăt foărte ingenios.
― Deocămdătăă . De ăcum îîncolo o săă ăm nevoie de prezenţă
dumneăvoăstrăă .
― IÂn loc de legitimăţie.
― Din păă căte, dă… Mi-ăr fi fost mult măi uşor săă mint, săă văă făc
complimente…
― M-ăş fi ridicăt de lă măsăă .
― Băă nuiesc. De ăceeă ăm fost sincer. IÂncăă n-ăm îînvăă ţăt săă mint,
― Măă mir. De căî nd ă izbucnit răă zboiul minciună s-ă îîntins că o
molimăă .
― Cred căă ăm fost văccinăt îîmpotrivă ăcestei boli.
 ― Văccinul v-ă dăt şi hăz. Am descoperit căă unii oămeni mint făă răă
niciun scop. Un client căre stăă o singurăă noăpte cu mine, său căî tevă
ore, îîmi făce declărăţii de drăgoste. De ce?
― Crede căă văă făce plăă cere.
― IÂmi făce greăţăă . Văă d, şedereă lă mine nu v-ă schimbăt.
― Nu îînţeleg.
― Aţi răă măs tot fricos.
― Ştiţi, domnişoărăă , frică este cevă îînnăă scut. Nu poţi săă te schimbi
de pe o zi pe ăltă. Şi, îîn ăfărăă de ăstă, eu ăm şi motive săă măă tem.
― Cu sincerităteă dumneăvoăstrăă n-o săă făceţi cărierăă . Acum
mincinoşii, lăcomii sunt lă modăă . Am fost o singurăă dătăă lă măre, lă
„Cărmen Silvă“. O singurăă zi şi ă fost furtunăă . N-ăm putut săă făc băie.
Am descoperit îînsăă un lucru extrăordinăr. Vălurile ău ădus lă
suprăfăţăă tot gunoiul, ălgele, spumă, frunzele moărte, meduzele.
Sunt convinsăă căă dupăă furtunăă totul s-ă dus lă fund. Aşă vă fi şi dupăă
răă zboi. Apele se vor linişti, nu se vor evidenţiă decăî t cei buni, cei
neălterăţi. O săă revin.
― Văă mulţumesc.
― Nu e nevoie. IÂmi făc un serviciu mie. Am cu cine schimbă o
vorbăă . Ştiţi ce discuţii se poărtăă îîn ăcest locăl \
― IÂmi imăginez.
― Sunt convinsăă căă ăveţi o imăginăţie foărte săă răcăă . IÂn ăcest locăl
nu se schimbăă idei, ci număi cuvinte.
Chelnerul ăduse şi măî ncăreă lui Dunăă reănu.

DUPAĂ PROGRAM, luliă mulţumi pentru ăplăuze şi se duse lă măsă

lui Dunăă reănu. Acestă îîi turnăă vin îîn păhăr, dăr căî ntăă reăţă refuzăă cu
un gest ăl căpului.
― De obicei nu beău.
― V-ăş cere o făvoăre; făceţi o excepţie. Băî nd, păă rem măi intimi
celor din jur.
Iuliă duse păhărul lă gurăă şi îîi zăî mbi: eră un zăî mbet trist, obosit.
 ― Pentru intimităte;
― E o îînchinăre frumoăsăă . Am ăuzit ună lă fel de frumoăsăă : „Săă
bem pentru cei căre ne ăşteăptăă “. Dăr cred căă şi îînchinăă rile,
toăsturile sunt minciuni. Oămenii beău. Pentru căă le plăce săă beă.
― Mie nu-mi plăce săă beău.
― De ăceeă mi-ăm permis ăceăstăă remărcăă .
― Sunteţi precăut cu folosireă cuvintelor.
― Precăuţiă e o ărmăă de ăpăă răre, domnişoărăă .
― Şi ăcum de cine vreţi săă văă ăpăă răţi?
― De mine. Dăcăă n-ăş fi grăă bit, dăcăă n-ăr trebui săă plec, mi-ăr
plăă ceă săă măă măi îîntăî lnesc cu dumneăvoăstrăă .
― Preă mulţi „dăcăă “ pentru o plăă cere ătăî t de micăă .
― Plăă cerile nu se măă soărăă cu centimetrul.
― Existăă o unităte de măă surăă ?
― Nu m-ăm găî ndit niciodătăă lă ăstă, dăr băă nuiesc căă existăă . Şi măi
cred cevă: căă fiecăre om ăre propriă lui unităte de măă surăă . Plăă cereă
despre căre ăm vorbit eu ăre văloăre număi pentru mine. Pentru un
ăltul poăte săă nu îînsemne nimic.
― Şi nu se poăte trănsmite?
― Nici lă ăstă nu m-ăm găî ndit.
― IÂmi păre foărte bine: lucrurile găî ndite, călculăte săî nt totdeăună
meschine.
― Sunt de ăceeăşi păă rere: ăr fi greu săă -mi explic de ce-mi plăce
culoăreă gălbenăă său mirosul teiului. Cred căă ăceste lucruri sunt
dăte.
Iuliă duse din nou păhărul lă buze:
― Pentru lucrurile dăte.
Căî nd puse păhărul pe măsăă ăpăă ru Sturmbandfuhrerul şi-şi băă tu
căă lcăî iele.
Resemnătăă , Iuliă îîl îînsoţi păî năă lă ring şi ăvu suficientăă forţăă săă -i
zăî mbeăscăă îîn timpul dănsului.
Agentul cu păă lăă rie nu măi eră îîn locăl: răă măă sese doăr colegul lui,
cel scund, cu păă rul tuns scurt: păă reă ămeţit, îîşi turnă din căî nd îîn
căî nd rom îîn păhăr, beă totul dintr-o singurăă sorbiturăă , se scutură că
şi cum ăr fi ăvut friguri şi se străî mbă.
Neămţul dănsăă păî năă căî nd se sfăî rşi muzică. O reăduse pe Iuliă lă
măsă lui Dunăă reănu cu un răî njet de om sătisfăă cut: se citeă pe făţă lui
căă eră mulţumit căă -i făă cuse figură civilului; îîi dănsăse femeiă toătăă
seără.
îîi zăî mbi şi Dunăă reănu, ăpoi, căî nd ăcestă se retrăse, turnăă din nou
îîn păhărul Iuliei. Săă părăă nemţilor căă susţine o conversăţie, se
îîntoărse spre eă.
― Dănseăzăă bine neămţul.
― Suficient de bine, răă spunse eă făă răă săă se ătingăă de păhăr.
Un timp tăă curăă , şi căî nd tăă cereă se lungi peste măă surăă Dunăă reănu
se îîntoărse spre eă:
― Dăcăă nu văă derănjeăzăă ăm săă vorbesc eu. V~ăr interesă un
ănumit subiect?
― Unul singur. Vorbeşte-mi despre fericire.
― Fericireă este cevă de căre îîţi dăi seămă căî nd n-o măi ăi. Eu,
dăcăă ăş fi ministrul instrucţiunilor publice, ăş introduce lă şcoălăă ore
despre fericire. Oămenii trebuie îînvăă ţăţi săă fie fericiţi. Aşă cum
îînvăţăă săă spunăă „bunăă dimineăţă!“, săă scoătăă şăpcă îîn făţă semenilor
măi îîn văî rstăă , ăşă cum primesc poveţe săă nu fure, săă nu mintăă , săă fie
miloşi său generoşi, ăşă trebuie îînvăă ţăţi săă -şi deă seămă căî nd săî nt cu
ădevăă răt fericiţi.
Căî ntăă reăţă, căre păî năă ătunci păă ruse foărte ătentăă lă discuţie, se
îîntunecăă lă făţăă şi-l îîntrerupse brutăl:
― Şi păî năă căî nd trebuie săă stău lă măsă ăstă?
Dunăă reănu o privi că pe o străă inăă .
― Păî năă căî nd plec.
― Şi de ce nu pleci?
Trecereă lă persoănă ă două sună vulgăr. Poăte şi pentru făptul căă
Dunăă reănu îîşi formăse o ăltăă imăgine despre femeie.
― Pentru căă nu pot ieşi pe uşă din dos. Şi îîn: strădăă , singur, mi-e
fricăă săă ies.
 ― Şi dăcăă te îînsoţesc?
Dunăă reănu răă spunse cu îîntăî rziere: ;
― Astă ăr fi ideăl. IÂmpreunăă săî nt convins căă nu măă vă legitimă
nimeni. Şi îîn strădăă n-o săă văă ţin mult. O săă dispăr lă primă ocăzie.
Ceru notă şi o conduse pe Iuliă spre ieşireă principălăă . Nu-l opri
nimeni şi, ăjuns îîn strădăă , nevăă zăî ndu-l pe ăgentul cu păă lăă rie, răă suflăă
uşurăt. Becurile, vopsite pe jumăă tăte cu ălbăstru de cămuflăj,
ăruncău cerculeţe pălide pe trotuăr.
Brusc, Iuliă îîl luăă de brăţ.
― De foărte mult timp nu m-ăm măi plimbăt cu un băă rbăt căre nu
vreă săă se culce cu mine. E o senzăţie ciudătăă .
Dunăă reănu. Nu-i răă spunse. Ar fi vrut săă -şi consulte ceăsul, dăr nu
voiă tocmăi ăcum săă ărăte căă se grăă beşte.
― Măi povesteşte-mi cevă. Voceă îîi redeveni căldăă că lă îînceputul
discuţiei din locăl. Cevă frumos căre săă măă impresioneze. Aş vreă săă
plăî ng. De mult n-ăm măi simţit nevoiă săă plăî ng.
― Nu preă ştiu poveşti frumoăse.
― In locăl mi-ăi ţinut o lecţie despre fericire.
― Lecţii pot săă ţin, dăr poveşti nu ştiu. Dăcăă vreţi, văă vorbesc
despre bălisticăă .
― Astă ce măi e?
― Un fel de fizicăă şi mătemăticăă cu căre se călculeăzăă căă dereă
ghiulelelor.
― Astă nu măă intereseăzăă .
― IÂmi păre răă u căă nu găă sesc un subiect interesănt…
― Tipogrăful despre căre ţi-ăm vorbit veneă uneori lă mine şi-mi
povesteă despre unul Măx, un fel de revoluţionăr cu bărbăă ,
― Mărx.
― E totună. Dăcăă nu ştii ăltcevă, povesteşte-mi şi tu despre el.
Un cămion milităr măghiăr hodorogi pe căldărăî m.
― Spune-mi, luliă, tu de ce ne ăjuţi? Trecu şi el lă „tu“ făă răă săă -şi deă
seămă.
 ― Şi eu m-ăm îîntrebăt de multe ori. IÂncercăreă îînsăă de ă explică îîn
cuvinte sunăă strident. Şi unei femei că mine nu-i stăă bine săă
foloseăscăă cuvinte mări. IÂţi ăjunge dăcăă -ţi spun căă e răă zboi şi, îîn loc
săă căî nt pe o scenăă din Cluj, căî nt lă „Pisică Albăstrăă “. E de-ăjuns, nu?
Ai fi putut săă măă îîntrebi de ce nu m-ăm făă cut croitoreăsăă . Ţi-ăş fi
răă spuns şi lă ăstă: nu-mi plăce săă cos.
― Am îînţeles. Nu vrei săă -mi răă spunzi.
― Bine. Măă crezi dăcăă -ţi spun căă -mi iubesc ţără?… Ştii de ce ăm
ăcceptăt săă te îînsoţesc? Pentru căă nu voiăm săă mi se făcăă o vizităă .
― Lă oră ăstă?
― Femeile de locăl nu ău orăr că trenurile. Săî nt lă dispoziţiă
clienţilor.
― Ce îînseămnăă o vizităă ?
― IÂmi porţi de grijăă ? E drăă guţ din părteă tă. E că şi cum mi-ăi fi dăt
un băcşiş.

DEŞI TRIAJUL ERA IÂNVAĂ LUIT IÂN CAMUFLAJ, liniile ferăte,

străă lucitoăre, se vedeău că ziuă. Lună şi puzderiă de stele conturău
precis gărniturile milităre risipite pe şine. Luminiţele roşii şi verzi
ăle semăfoărelor, ăle ăcelor colorău îîntunericul: de’ undevă se ăuzi
ţignălul unei locomotive, ăpoi pufăă itul unui rălănti. Mirosul ăburului
îîncins, izul prăfului de căă rbune umplu tot spăţiul dintre văgoăne.
Dăvid veni lă Triăj imediăt dupăă ce se îîntunecăă : se ăscunse lă
îînceput îîn căbină de frăî năă ă unei cisterne, pe urmăă vocile
lucrăă torilor de lă. Căă ile ferăte, minăţi de lă spăte de soldăţi măghiări,
îîl silirăă săă -şi căute ădăă post îîn umbră ălungităă ă unui gărd de beton.
Liniă de lăî ngăă gărd eră moărtăă : pirul şi buruienile năă păă diserăă păî năă
şi trăversele putrezite. IÂn orăş nu se măi puteă îîntoărce; pătrulele
milităre îîmpăî nziserăă străă zile, legitimău pe toţi trecăă torii, indiferent
de văî rstăă .
Minutele treceău greu, ţăî răî itul greierilor făă ceă şi măi monotonăă
ăşteptăreă. IÂl invidiă pe Dunăă reănu: îîn loc săă steă cu frică îîn săî n îîntre
văgoăne, stăă lă măsăă , îîn restăurănt şi o ăscultăă mieunăî nd pe pisica
albastră. Desigur nu eră o bucurie săă fii îînconjurăt de nemţi, dăr nici
îîn Triăj nu le simţeăi lipsă. Ar fi vrut săă fie îîn văgon, săă ăudăă ţăă căă nitul
roţilor lă intersecţii. Lă vreo douăă sute de metri de el, îîntr-un ţărc
ămenăjăt, mugeău văcile, ăşteptăî nd săă fie îîn văgonete. Soldăţii căre
le păă zeău erău veseli, răî deău tot timpul.
Dunăă reănu ăpăă ru cu un sfert de orăă îînăinte de oră fixătăă . Se
strecurăă îîn umbră unei gărnituri, se ăsigurăă săă nu fie văă zut, ăpoi
scoăse număă rul de mătricolăă de lă găî t şi suflăă îîn el. De undevă de
dincolo de văgoăne îîi răă spunse ăcelăşi ciripit de păsăă re. Măi suflăă o
dătăă şi se lipi de peretele unui văgon. Dupăă puţin timp ăuzi păşi, dăr
nu văă zu pe nimeni prin ăpropiere. Dăvid ăpăă ru de sub văgon:
― Credeăm căă măă duc singur lă Buru. De ce ăi venit ătăî t de tăî rziu?
― A plecăt trenul? îîntrebăă speriăt Dunăă reănu.
― Nu, dăr m-ăm plictisit singur. Vine cinevă.
Se retrăserăă sub văgon. Lă timp. Lă căpăă tul gărniturii ăpăă rurăă doi
soldăţi germăni cu lăă mpăşe îîn măî năă . Vorbeău tăre despre un
superior de-ăl lor pe căre îîl îîmproşcău cu invective. Cel scund păă reă
măi pornit. Il cunoşteă măi de mult, îîi fusese subăltern şi îîn Rusiă.
Trecurăă pe lingăă cei doi ăscunşi sub văgon, ăpoi Dunăă reănu îîşi
consultăă ceăsul ’.
― Lă căî te zici căă -i dătăă pornireă?
― Lă 2 şi 20.
― Măi ăvem cinci minute.
― Eu totuşi propun săă ne ducem ăcolo. Cine ştie ce măre
ceremoniăl se făce îînăinte de plecăre.
Trăversărăă douăă linii tăî răî ş şi se oprirăă îîn făţă unei gărnituri scurte,
formătăă număi din văgoăne îînchise.
― Astă e trenul nostru, îîl recunoscu Dăvid. Din păă căte nu ăre nici
văgon de dormit şi nici văgon restăurănt.
― IÂntr-ădevăă r păă căt, îîl ăprobăă Dunăă reănu. Ai ochit un văgon
pentru noi?
― Dă. I-ăm rupt plombă şi ăm verificăt dăcăă funcţioneăzăă uşă.
 ― E gol?
― Nu. Probăbil se refugiăzăă cinevă. Un grăngur. E plin cu mobile,
covoăre.
― Său s-ă devăstăt o căsăă .
― Vrei s-o lăă murim?
― Nu. Vreău săă urc îîn văgon şi săă măă culc. Dăcăă zici căă sunt mobile,
poăte găă sim şi un păt.
Pornirăă spre văgonul ochit de Dăvid şi urcărăă făă răă dificultăte deşi
uşă scăî rţăî i îîngrozitor.
― Trăg uşă lă loc? îîntrebăă Dăvid.
― Bineîînţeles. Său vrei săă fim descoperiţi îîncăă îînăinte de ă plecă?
Dăvid trăse uşă păî năă ce îîn văgon se făă cu îîntuneric de-ă bineleă.
Făă răă geămurile de ăerisire ăr fi orbecăă it că chiorii. Dunăă reănu
descoperi sulurile de covoăre, desfăă şurăă unul şi se ăşezăă pe el.
― E persăn verităbil.
Dupăă puţin timp se ăuzirăă din nou vocile celor doi soldăţi.
Continuău săă -şi îîmproăşte cu noroi superiorul.
― Lă Rostov erăm căzăţi îîntr-o şcoălăă cu geămurile spărte: ăfărăă
erău 22 de grăde minus, îîn clăsăă 20. De o săă ptăă măî năă măă ţineă
plănton trei. IÂntr-o dimineăţăă ăm vrut săă -l îîmpuşc. Cu orice risc. Mi-
ăm scos şi ărmă de pe umăă r, dăr îîmi îîngheţăserăă măî inile. Uite, lă
măî nă stăî ngăă şi ăcum ţin degetele îîndoite. Ai o ţigărăă ?
îîn linişteă nopţii se ăuzi hăî rşăî itul unui chibrit, ăpoi unul din ei
ridicăă lăă mpăşul. Lumină păă trunse prin crăă păă turile uşii îîn văgon.
― Astă e deschis, constătăă unul dintre nemţi. Dunăă reănu îîl
recunoscu dupăă voce, eră cel căre ceruse ţigără. E ăl pătruleă pe căre
l-ău devăstăt cei din gărăă .
― Dăă -l drăcului, îîncercăă săă -l linişteăscăă celăă lălt. Pune-i căî rligul.
Cine ştie dăcăă vă ăjunge vreodătăă lă destinăţie.
Unul dintre ei îîmpinse uşă păî năă lă căpăă t, celuilălt i se ăuzirăă
cizmele căă ţăă răte pe scăă rile de metăl, ăpoi sunetul sec ăl căî rligului
căă zut îîn belciug îîi făă curăă pe cei doi din văgon săă tresărăă . Nu ăvurăă
timp săă comenteze evenimentul pentru căă se ăuzirăă clincăă niturile
tămpoănelor şi trenul se puse îîn mişcăre.

ŢAĂ CAĂ NITUL ROŢILOR LA INTERSECŢII se ăuzeă, egăl, că o

melodie ritmătăă .
― Dormi? îîntrebăă Dăvid.
― Nu, îîi răă spunse Dunăă reănu şi ădăă ugăă un căă scăt. Vreău săă spun,
nu îîncăă .
― Atunci vreău săă te informez căă ceă măi tristăă soărtăă dintre
vietăă ţi o ău păă săă rile.
― De ce?
― Pentru căă trăă iesc îîn colivii.
― Nu te băă nuiăm meditătiv. Constătăreă ăveă o tentăă ironicăă , dăr
Dăvid răă spunse neutru:
― Şi bineîînţeles ăcum măă ădmiri.
― Nu. Ai un chibrit?
― Am.
― De ce nu ăprinzi unul?
― Făc economie.
― Tu nu ăi decăî t călităă ţi.
― De ce nu-ţi ăprinzi brichetă?
― Pentru căă de-ăcum îîncolo benzinăă vom găă si măi greu decăî t
chibrituri.
― M-ăi convins.
Se căă utăă dupăă chibrituri, ăprinse unul şi-l ridicăă deăsupră căpului.
Eră ăşă cum ăfirmăse îîncăă îînăinte de ă se urcă îîn văgon: cărcăsă pe
roţi eră plinăă cu mobile. IÂntr-un colţ descoperi un piăn. IÂl cercetăă
îîndeăproăpe:
― Un Beekstein. Vrei săă -ţi căî nt cevă?
Chibritul se stinse.
― Nu. Măi bine răă spunde-mi lă căî tevă îîntrebăă ri: ce vitezăă poăte săă
ăibăă trenul ăcestă?
 ― Dupăă căî te măă pricep eu lă trepidăţie, vreo 40 de kilometri pe
orăă .
― IÂnseămnăă căă peste vreo douăă zeci de minute vă trebui săă
coborăî m.
― Te ăvertizez căă văgonul nu e prevăă zut cu semnăl de ălărmăă . Şi,
probăbil, măi îînăinte n-ăi fost ătent, Vorbisem de păă săă ri, de colivii…
― Dăcăă ăm fi păă săă ri ne-ăm resemnă.
Dăvid se duse lă uşăă , îîncercăă s-o deschidăă , dăr nu reuşi.
― Cu o băionetăă s-ăr puteă deschide foărte uşor. Sălţi doăr căî rligul
şi gătă.
― Măi săcrificăă un chibrit şi vedem ce găă sim îîn văgon, îîl îîndemnăă
Dunăă reănu.
Dăvid ăprinse şi cel de-ăl doileă chibrit. Se ridicăă şi Dunăă reănu îîn
picioăre.
― Ce zici de ună din clăpele ăsteă de fildeş?
― Nu se poăte, se îîmpotrivi Dăvid. Săă rupi clăpă unui Beekstein e
un săcrilegiu.
― Ai dreptăte, îîncuviinţăă Dunăă reănu. Măi bine mergem îîn coliviă
ăstă păî năă lă Berlin.
Chibritul îîl ărse pe Dăvid lă degete. Pe îîntuneric, se ăpropie de
piăn şi forţăă o clăpăă . Nimerise un „si“ din octăvă ă două şi notă sunăă
strident.
― Vrei săă -ţi luminez cu brichetă? îîntrebăă Dunăă reănu şi ăşteptăă săă
fie lăă udăt pentru dăă rnicie.
― Nu. Măă descurc şi pe îîntuneric. Poăte odătăă or săă măă îîntrebe
copiii: Tătăă , tu ce ăi făă cut îîn timpul răă zboiului? Şi ăm săă le răă spund căă
ăm jignit un piăn.
Reuşi săă demonteze clăpă şi-o pipăă i.
― Sper săă reziste.
Dunăă reănu îîi veni îîn ăjutor. Trăse puţin de uşăă , că Dăvid săă poătăă
strecură fildeşul prin deschizăă turăă .
― E preă mult. Căî rligul trebuie săă steă lejer.
 ― IÂn locul tăă u m-ăş ăpucă de fizicăă . IÂmpinse uşă milimetric îînăpoi.
Se ăuzi un clincăă nit metălic. Brăvo, domnule locotenent, răă suflăă
Dunăă reănu uşurăt.
îîşi ăprinse din nou brichetă şi-şi consultăă ceăsul.
― Suntem ăproăpe de destinăţie. Cobori tu primul?
― Cum doreşti. Şi unde măă duc?
― Undevă îîn munţi, păî năă dăi de oămenii noştri. Cotă 824. Populăr,
Răî pă Drăcului. Ar fi păă căt săă mergem îîmpreunăă . Doi oămeni, douăă
drumuri, sunt douăă şănse. Unul din noi trebuie săă ăjungăă .
― IÂmi spui ăstă ă cinceă oărăă , că unui copil prost. Am îînţeles.
Mergem sepărăt.
Se duse lă uşăă şi o deschise: îîn văgon năă văă li un ăer rece de munte,
cu iz de făg. O clipăă Dăvid răă măse îîn uşăă , ăprecie îînăă lţimeă
terăsămentului şi se ăruncăă îîn gol.
Dunăă reănu ăşteptăă căî tevă minute, ăpoi săă ri şi el. Avăî ntul luăt eră
suficient săă nu cădăă pe spăte, săă se rostogoleăscăă prin iărbă îînăltăă .
De ăltfel nu eră primă săă riturăă de ăcest fel: săă rise el îîn condiţii mult
măi grele, pe păă măî nt uscăt, băă tăă torit, dintr-un cămion, că săă -şi
sălveze viăţă. Fusese îîn recunoăştere şi răă tăă cise pe un căî mp minăt.
Dupăă ce se rostogoli de căî tevă ori, răă măse îîntins pe iărbăă păî năă ce
trenul se îîndepăă rtăă : băă nuiă existenţă unei săntinele pe ultimul
văgon, dăr se îînşelăă . Trenul nu ăveă îînsoţitori, doăr felinărul roşu,
legăt neregulămentăr, se băă lăă ngăă neă îîntre tămpoăne.
De undevă din ăpropiere, dintr-un stufăă riş, se ăuzeău broăştele:
prevesteău ploăie.
Trăversăă dolmă liniei ferăte şi îîn făţăă , îînvăă luite îîn ceăţăă , ăpăă rurăă
colinele Turzii cu liniile lor dulci şi, dincolo de ele, piscurile îînălte ăle
Burului.

CAÂ ND RAĂ SAĂ RI SOARELE, Dunăă reănu ăveă îîn urmăă trei ore de
mers: depăă şise de mult primele coline, se ăngăjăse îîn căă ţăă răreă unei
pănte ăbrupte, presăă rătăă cu bolovăni crescuţi părcăă din iărbăă . Nu
descoperise nicio potecăă păî năă ătunci, urcuşul eră greu, hotăă rîî că din
douăă îîn douăă ore săă se opreăscăă pentru o jumăă tăte de ceăs săă -şi
trăgăă sufletul. Nu eră ălpinist, dăr ştiă căă mersul regulăt, continuu, cu
opriri prevăă zute e măi spornic decăî t căă ţăă răreă forţătăă .
Lă mărgineă unui luminiş descoperi răă măă şiţele unui ţărc păă răă sit.
Jos, depărte, soărele se reflectă îîn cele douăă şine şerpuitoăre. IÂncăă de
lă îînceput, căî nd săă rise din tren, ştiă căă depăă şiserăă hăltă comunei, căă
trebuie săă ţinăă mereu dreăptă.
Trecuse de prăî nz căî nd Dunăă reănu descoperi primă potecăă
umblătăă . O cercetăă îîndelung şi constătăă cu bucurie căă fusese folosităă
nu demult. Căî tevă pietricele dislocăte de păşi certificău observăţiile.
Urmăă liniă potecii, dăr îînăintăă mult măi precăut. Dupăă vreo jumăă tăte
de orăă de mers văă zu fum deăsupră unor făgi căă ţăă răţi pe o buzăă
ăbruptăă . Fumul se îînăă lţă drept, compăct: nu eră ăl unui foc de tăbăă răă ,
ci ăl unui horn. De ăstă eră sigur. IÂnvăă ţăse săă deosebeăscăă un fum de
foc deschis de un fum de cuptor. Focul deschis răă sfiră fumul îîn toăte
păă rţile, nu reuşeă săă -l îînălţe. De ăltfel, focul de tăbăă răă eră măi uşor
de depistăt dupăă miros decăî t dupăă vedere.
Păă răă si potecă şi continuăă săă urce muntele îîn direcţiă fumului. Nu
se îînşelăă : număi dupăă căî tevă minute de mers descoperi poeniţă şi, lă
mărgineă ei, o căsăă de băî rne cu cerdăc îînălt. Semăă nă cu cele
construite pentru păă durări. Un lăă trăt de căî ine îîl făă cu săă se retrăgăă
căî ţivă păşi, dăr constătăă imediăt căă lăă trătul nu-l ăviză pe el, ci pe
nişte soldăţi germăni căre ăpăă ruserăă in mărgineă luminişului.
Căî inele, un dulăă u imens, flocos, lăă tră din răă sputeri ărăă tăî ndu-şi colţii
imenşi. Nemţii, dupăă cum erău îînşiruiţi, păă reău membri ăi unei
pătrule: purtău uniformă văî năă torilor de munte, cu bocănci îînălţi cu
ţinte. Erău trei: primul, un plutonier măi îîn văî rstăă , burtos, năă duşit de
mers şi doi soldăţi tineri, ărşi de soăre.
Dulăă ul se dovedi ăgresiv, se ăpropie de păntălonii neămţului,
lăă săî ndu-se pe picioărele din spăte cu intenţiă de ă săă ri spre el.
Subofiţerul îîncercăă săă -l sperie ridicăî nd brăţele, dăr, văă zăî nd căă nu-l
poăte domoli, scoăse un pistol lung şi trăse douăă focuri. O clipăă
căî inele răă măse nemişcăt, spumă din gurăă i se îînroşi, ăpoi chelăă lăă i, se
forţăă săă se ridice îîn douăă lăbe, dăr nu măi ăvu putere: căă zu lă
păă măî nt, se chirci şi-şi trăse lăbele sub el.
Atrăsăă de îîmpuşcăă turi, din căsăă ăpăă ru o femeie îîmbrăă cătăă cu o
fustăă tțăărăă neăscăă şi cu o ie trănspărentăă . Descoperi căî inele îîntins lă
picioărele subofiţerului şi îîncepu săă ţipe:
― Ce ăţi făă cut, nenorociţilor?! Mi-ăţi omorăî t căî inele!
Subofiţerul ăşteptăă că femeiă săă coboăre scăă rile cerdăcului şi ăbiă
ătunci îîi răă spunse:
― Ei, nă… Făci tăă răă boi pentru un căî ine spurcăt. Oămenii mor cu
miile pe front şi nu-i plăî nge nimeni. Privind femeiă din făţă lui,
trăă săă turile i se destinserăă şi zăî mbi lărg cu buzele păî năă lă urechi:
dăcăă ştiăm căă lă ocolul ăă stă locuieşte o femeie ătăî t de frumoăsăă ,
treceăm măi demult pe ăici. Se îîntoărse spre unul dintre soldăţi: nu-i
ăsț ă, Kărl?
Kărl, măă runt şi îîndesăt, zăî mbi şi el: i se citeă pe făţăă plăă cereă de ă-
l ăscultă vorbind pe subofiţer.
― Unde-i şeful? îîntrebăă subofiţerul.
― Ce fel de şef? răă spunse femeiă tot cu o îîntrebăre.
― Soţul. Doăr nu trăă ieşti singurăă îîn mijlocul păă durii.
― E pe front, îîl îînfruntăă femeiă.
― Lăsăă căă o duce el bine ăcolo. Şi noi suntem pe front şi uite ce
bine ne merge. Nu-i ăşă, Kărl?
îîndesătul îîi zăî mbi din nou. De sub bonetăă i se vedeă păă rul găă lbui.
Subofiţerul se simţeă bine, prinsese chef de vorbăă .
― E frumos lă dumneătă, knedige frau. Păă căt căă eşti îîncruntătăă . Lă
noi îîn Tirol femeile ne primesc cu lăpte. Ne dăi şi nouăă ?
― N-ăm lăpte!
― Atunci poăte un păhăr de ăpăă , knedige frâu, insistăă subofiţerul.
Dunăă reănu îîşi schimbăă poziţiă cu multăă ătenţie, săă nu făcăă zgomot.
Femeiă răă spunse cu îîntăî rziere;
― Izvorul e lă doi păşi. Acolo, îîn orice căz, e mult măi proăspăă tăă .
― Ştiu ce îînseămnăă lă voi doi păşi. Poăte săă fie şi lă un kilometru.
 ― Dăcăă pătrulezi prin ăpropiere ştii unde este.
Văă zăî nd privirile lăcome ăle băă rbătului se răă suci pe căă lcăî ie şi urcăă
din nou scăă rile cerdăcului. Intrăă îîn căsăă făă răă săă se măi îîntoărcăă spre
nemţi.
Subofiţerul, căre o urmăă rise din priviri, tresăă ri lă pocnetul uşii. Se
îîntoărse spre soldătul îîndesăt:
― Ce zici, Kărl?
― E tocmăi cum văă plăce dumneăvoăstrăă , zăî mbi ăcestă şi-i dăă du
un ghiont celuilălt soldăt, căre eră preocupăt de hoitul căî inelui de lă
picioărele lui. Tu nu spui nimic, Sepi?
― Dăcăă îîi plăce Gruppenfuhrerului, ce săă măi zic? Oftăă , ăpoi privi
iărăă şi spre hoit.
Subofiţerul, măi mult săă se deă măre îîn făţă subălternilor, urcăă şi el
scăă rile cerdăcului. Vru săă intre, dăr uşă eră zăă vorităă pe dinăă untru.
Băă tu cu pumnii îîn tăă bliă uşii.
― Acum, din păă căte, knedige frâu, n-ăm timp săă stău. Dăr peste o
orăă , douăă , dupăă ce termin rondul, îîţi făc o vizităă . Poăte te îîmblăî nzeşti
păî năă ătunci. Ai săă vezi, o săă ne distrăă m bine.
Privi spre cei doi soldăţi: ăceştiă se ămuzău copios. Număi îîn ochii
lui Sepi se puteă citi puţinăă invidie. Plin de el, subofiţerul coborîî din
cerdăc, îîşi potrivi bonetă şi făă cu semn celor doi săă i se ălăă ture.
Dunăă reănu îîi urmăă ri păî năă îîi îînghiţi păă dureă, ăpoi se răă suci pe
spăte. Stăă tuse tot timpul îîntr-o poziţie incomodăă , gătă oricăî nd săă -şi
scoătăă pistolul din buzunăr dăcăă ăr fi fost nevoie. Ceăţă se topise de
mult, cerul eră îînălt şi sticlos: păî cle mici, că nişte băă rcuţe, ’ pluteău
spre Cheile Turzii. Se îîntrebăă ce ăr fi făă cut dăcăă măi îîntăî i căî inele l-ăr
fi dibuit pe el? Ar fi folosit oăre ărmă că neămţul, său ăr fi strigăt
dupăă ăjutor lă cei din căsăă ? Nu-şi răă spunse lă ăceăstăă îîntrebăre.
IÂnchise ochii şi ădulmecăă mirosul otăvei, dăr nu se putu destinde:
găî ndurile îîl ăpăă său că o povărăă . Se găî ndeă lă femeie, lă căî t de
ăgresivăă fusese eu nemţii. Cu felul ei de ăî vorbi, îîşi făce repede
duşmăni. Eră convins căă plutonierul se vă îîntoărce. Chiăr dăcăă ăr fi
fost şchioăpăă . Chiăr şi număi din prestigiu. AĂ stă eră şi motivul
pentru căre nu se îînvrednici săă se ăpropie de căsăă , săă ceărăă lăă muriri
ăsupră drumurilor căre duceău spre Răî pă Drăcului. IÂn copilăă rie
ăuzise de eă, dăr nu fusese niciodătăă ăcolo. Femeiă nu se puteă săă nu
ştie: un om crescut îîn păă dure ştie păî năă şi săă lbăă ticiunile căre colindăă
prin ăpropiere. De ăltfel păă reă îînfiptăă şi sigurăă pe eă. De lă distănţă
ăstă n-ă putut săă -şi deă seămă ce văî rstăă ăveă. Dupăă voce nu păă reă
preă îîn văî rstăă . Dimpotrivăă : douăă zeci şi… Său cine ştie? Trăă ind îîn
săî nul năturii s-ă conservăt măi bine. Auzi păşi şi tresăă ri. Se răă suci pe
o răî năă şi privi spre căsăă : doăr nu s-o fi îîntors ătăî t de repede
plutonierul? Nu. Păşii erău ăi femeii: tocmăi coborăî se scăă rile
cerdăcului cu o cofăă îîn minăă " Deşi eră îîmbrăă cătăă lă fel că măi îînăinte,
lui Dunăă reănu i se păă ru cevă schimbăt lă eă. D». Descoperi dupăă
căî tevă secunde: îîşi pusese broboădă pe căp. Dăcăă se duce lă izvor
dupăă ăpăă , nu e preă inteligentăă , constătă Dunăă reănu. Abiă îîi
trimisese pe nemţi ăcolo.
Femeiă porni spre desiş. IÂntr-ăcolo săă fie izvorul? Eră puţin
probăbil. Drumul spre ăpăă trebuiă săă fie umblăt, băă tăă torit. Dăr ătunci
de ce ă luăt-o spre desiş? Se ridicăă îîn picioăre, trăversăă cu păşi mări
luminişul şi le mulţumi îîn găî nd nemţilor căă ău lichidăt dulăă ul. Cu el
prin ăpropiere ăr fi trebuit săă ocoleăscăă toătăă răî pă, s-o poătăă urmăă ri.
Dăr de ce o urmăă reşte îîn fond? Săă -i cunoăscăă drumurile,
IÂmprejurimile căsei? Poăte vă fi necesăr săă steă măi mult timp prin
ăpropiere. In orice căz ăzi vă trebui săă măă năî nce ăici. Cum şi îîn ce fel
îîncăă nu ştiă. Ce-ăr fi s-o strige său s-o ăjungăă din urmăă şi s-o îîntrebe
direct: Pe unde vine cotă 824, cocoănăă ? A, nu ştii de cotăă ? Bine,
spune-mi căre e drumul căre duce lă Răî pă Drăcului?
Ajunse lă locul unde femeiă intrăse îîn desiş. Se opri o clipăă şi trăse
cu urecheă. Desluşi foărte văg păşii ei pe frunzele uscăte. IÂnsemne căă
e precăutăă . Lă fel vă trebui săă fie şi el. Căă lcă ătent, ocolind rămurile
lăă săte ăle copăcilor, că săă nu fie nevoit săă le deă lă o părte,. Săă nu făcăă
zgomot. Eră convins căă femeiă ăveă ăuzul măi ădăptăt foşnetelor din
păă dure decăî t el. IÂnăintăă ănevoios, oprindu-se, din căî nd îîn căî nd, săă
perceăpăă direcţiă îîn căre se ăflă eă. Eră convins căă femeiă n-o săă -i
deă nicio lăă murire. Chiăr dăcăă ăr şti cevă despre certă 824, oricum
nu s-ăr destăă inui unui străă in. IÂmbrăă căt civil, nu ărăă tă ă sportiv
păsionăt de tăinele năturii. Măi degrăbăă ăduceă cu un ăgent decăî t cu
unul căre ăr vreă săă se ăscundăă . Dintr-o dătăă nu măi ăuzi niciun
zgomot îîn făţă lui. Astă puteă îînsemnă căă fusese descoperit, căă
femeiă s-ă oprit şi ăşteăptăă săă vădăă cine o urmăă reşte. Dunăă reănu
îîncremeni îîn spătele unui copăc şi stăă tu căî tevă clipe nemişcăt, pe
urmăă se îîntrebăă dăcăă nu cumvă femeiă se îîndepăă rtăse şi de ăceeă
nu-i măi ăuzeă păşii. S-o urmăă reăscăă , riscă păî năă lă urmăă săă se deă de
gol. Săă steă pe loc ăr fi putut s-o piărdăă . Şi cine ştie unde voiă săă se
ducăă ? Din principiu ură păsivităteă. Porni dupăă eă, grăă bit, chiăr măi
puţin ătent decăî t îînăinte: uneori trosneă o crenguţăă sub tăă lpi, ălteori
căă lcă greu pe o răă dăă cinăă de lă suprăfăţăă . Dupăă vreo cincizeci de păşi
ăjunse lă un drumeăg băă tăă torit. De ăceeă nu-i măi ăuzise păşii. Lutul
gălben îînghiţeă orice zgomot. Dunăă reănu îîncepu săă meărgăă măi
repede şi, dupăă o cotiturăă , o descoperi: nu păă reă grăă bităă , îîşi legăă nă
lent şoldurile. Făă răă îîndoiălăă nu se duceă dupăă ăpăă . Cine ăr fi fost
prost săă căre ăpăă de lă o ăsemeneă distănţăă ? Căî nd îîţi ridici o căsăă ―
şi păă durării ăveău suficientăă experienţăă ― o durezi îîn ăpropiere de
ăpăă .
Dunăă reănu eră convins căă femeiă se duceă dupăă lăpte undevă, lă o
stăî năă ăpropiătăă . Urmăă rind-o, ăjunse lă. Un izvor cu unde repezi.
Femeiă îînăintă pe firul ăpei şi, ăjunsăă îîntr-un luminiş, se opri, se uităă
îîn jur, ăpoi se ăpropie de peretele unei îînăă lţimi plin cu răă dăă cini.
Dislocăă o piătrăă şi se lăă săă îîn genunchi.
De teămăă săă nu fie văă zut, Dunăă reănăă răă măse îîn desiş, deşi
curiozităteă îîl rodeă că un vierme. Ştiă îînsăă căă nu ăre voie săă rişte.
Femeiă puse pietroiul lă loc, ăpoi se ăpucăă săă ădune crenguţe uscăte
şi ăprinse un fo. Căî nd flăă căă rile se îîntăă rirăă , ădunăă frunzele cu
picioărele şi le ăruncăă peste flăă căă ri. Un fum negru, dens se îîncolăă ci
deăsupră păă durii. Făă răă îîndoiălăă eră un semnăl. Semnăl pentru cine?
Cine puteă vedeă fumul îîn mijlocul păă durii? Număi cinevă de
depărte şi dc undevă de sus. Poăte chiăr cei de lă cotă 824. Cu treăbă
terminătăă , femeiă luăă cofă şi coborîî o răî păă ăbruptăă pe căre
Dunăă reănu n-o văă zuse păî năă ătunci. Cu păşi de pisicăă se ăpropie de
foc. Sub el, lă vreo douăă zeci de metri, îîn direcţiă unde dispăă ruse
femeiă, izvorul se prăă văă leă îîn văle peste nişte stăî nci. Femeiă, ăjunsăă
îîn ăpropiereă căă derii de ăpăă , îîncepu săă se dezbrăce. Răzele soărelui,
făă răî miţăte de crengile făgilor, o luminău că nişte reflectoăre.
Netemăî ndu-se căă se vă îîntoărce curăî nd, Dunăă reănu se repezi şi
dislocăă şi el pietroiul, ― şi descoperi îîntr-o groăpăă săă pătăă cu măî nă o
mulţime de. Grenăde. Săă le fi ădus femeiă îîn cofăă ? Nu se frăă măî ntăă
preă mult că săă găă seăscăă răă spunsul. Puse pietroiul lă loc şi privi spre
căscădăă . Femeiă stăă teă cu măî inile ridicăte, bucuroăsăă de biciuireă
rece ă ăpei.
. Poăte şi din căuză luminii piezişe, pieleă femeii păă reă poleităă cu
ăur: ăveă trup zvelt, umeri rotunzi şi săî ni mări, cu sfăî rcuri ridicăte îîn
sus, obrăznice. Păă rul lung, negru îîi ăcopereă jumăă tăte din spăte,
distonăî nd cu peisăjul păstelăt. Pe făţă ei se puteă citi plăă cereă
provocătăă de ăpăă : trebuiă neăpăă răt săă fi trăă it îîn păă dure, că săă poţi
suportă ăpă rece ă izvorului. Dunăă reănu, deşi ăr fi vrut săă căşte
ochii" lă eă, se retrăse îîn ăscunzăă toăreă de unde privise dislocăreă
pietroiului şi-şi ăprinse o ţigărăă . Eră bucuros căă se luăse dupăă
nevăstă păă durărului. Oăre chiăr o fi nevăstă păă durărului? Aşă îîi
spusese subofiţerului îîn făţă căsei.
. Aşteptăă ăproăpe o jumăă tăte de orăă păî năă ăpăă ru femeiă. Trecu lă
căî ţivă metri de Dunăă reănu şi ătunci o văă zu pentru primă oărăă de-
ăproăpe. Aveă păă rul că smoălă, căă zut pe umeri, şi făţă ărsăă de soăre.
Iă i se lipise de trup, scoţăî ndu-i îîn evidenţăă săî nii, umerii. Eră îînăltăă ,
clăă dităă bine, cu păs ărcuit, că oămenii căre ău trăă it lă munte. Merse
exăct pe drumul pe căre venise, ăşă căă Dunăă reănu o putu urmăă ri
uşor, de lă distănţăă . Răă măă sese mult îîn urmă ei, chiăr o pierduse din
vedere căî nd ăuzi zgomot îîn spătele lui. Se retrăse îîn desiş şi număi
dupăă ăceeă îîntoărse privirile îînăpoi, dăr nu văă zu pe nimeni. Pe urmăă ,
" de dupăă o cotiturăă ăpăă ru subofiţerul germăn: păă reă bine dispus,
fluieră o melodie ştiutăă număi de el. Făţă roşie plesneă de săă năă tăte.
Dunăă reănu se răă suci dupăă trunchiul unui copăc săă nu fie văă zut. O
crenguţăă îîi trosni sub picioăre şi neămţul se opri: răă măse o clipăă cu
piciorul suspendăt, ăşteptăî nd continuăreă zgomotului, săă -i identifice
direcţiă, îîncet, desfăă cu tocul pistolului, ăpoi scoăse şi ărmă.
Subofiţerul nu trebuiă săă ăjungăă lă nevăstă păă durărului, hotăă rîî
Dunăă reănu. Se ăplecăă , ridicăă un pietroi şi ăşteptăă că neămţul săă
porneăscăă , săă ăjungăă îîn dreptul lui. Acestă îînsăă continuă săă steă pe
loc, ciulindu-şi urechile. Porni dupăă căî tevă secunde, ătent, cu degetul
pe trăă găci. Dunăă reănu ăruncăă piătră, peste căpul neămţului, îîntr-un
tufiş. Aşă cum se ăşteptăse, subofiţerul se îîntoărse îîntr-ăcolo şi
dintr-un singur sălt îîi săă ri îîn căî rcăă . Şi îîncăă îînăinte de ă ăteriză pe
umerii lui, din zbor, îîi prinse brăţul îîn căre ţineă ărmă, îîl răă suci şi
pistolul căă zu îîn iărbăă . Dăr nici el, nici neămţul nu se uitărăă dupăă
pistol. Din căuză greutăă ţii, subofiţerul căă zu îîn genunchi, dăr îîncăă îîn
timpul căă derii se răă suci spre ătăcănt. Eră măi mult grăs decăî t văî njos,
dăr kilogrămele îîi furăă de folos. Se rostogoli peste Dunăă reănu şi
ăcestă, imobilizăt, n-ăvu cum săă -l ăpuce. Neămţul îîncolăă ci brăţul
dupăă ceăfă lui Dunăă reănu şi căă pitănul ăbiă reuşi săă scăpe de
străî nsoăre. Pentru ăstă îînsăă trebui săă se rostogoleăscăă îîntr-o părte.
Căî nd se ridicăă , subofiţerul eră dejă îîn picioăre. Un timp se privirăă îîn
ochi, îîncercăî nd fiecăre săă descopere teămăă îîn pupilele celuilălt, ăpoi
neămţul, brusc, îîşi trăse băionetă din teăcăă . Cu ărmă îîn măî năă
îîncordăreă îîi dispăă ru, deveni sigur pe el. Şi Dunăă reănu lă fel.
Exersăse de sute de ori evităreă ătăcului cu băionetă. Dunăă reănu
prevăă zuse toăte mişcăă rile neămţului: un păs îîndăă răă t, ăvăî nt şi sălt
îînăinte. IÂl prinse de brăţ, exăct lă îîncheieturăă , cum scriă îîn
instrucţiuni, îîl răă suci puternic spre el, neămţul icni, îîşi văă zu cizmele
proiectăte pe crengile ărborilor, ăpoi se răă suci îîn ăer şi căă zu lă
răă dăă cină unui. Copăc. Un ţipăă t sfăî şietor se frăî nse de trunchiurile
ărborilor, ăpoi un geămăă t scurt, bolborosit îîi păă răă si găî tlejul. Căă zuse
îîn propriă lui băionetăă . Căî nd Dunăă reănu îîl răă suci cu făţă îîn sus, nu
măi respiră: răă măă sese cu ochii deschişi, îîn căre se oglindeău crengi
desfrunzite.
 Dunăă reănu îîl dezbrăă căă şi-l tăî rîî îîn desiş: un subofiţer germăn mort
puteă săă ăibăă urmăă ri: răzii şi chiăr represiuni. Măi bine săă creădăă
lumeă căă e dispăă rut, pentru căă dispăă rut puteă săă îînsemne şi dezertor.
IÂn orice căz, pentru un subofiţer „dispăă rut“ nu eră căzul săă se făcăă
văî lvăă .

CU UNIFORMA SUBOFIŢERULUI SUB BRAŢ, Dunăă reănu se ăpropie

de căsă păă durărului cu multăă precăuţie. Ocoli clăă direă săă nu fie văă zut
dinspre uşăă , dăcăă ăceăstă s-ăr fi deschis cumvă, şi se strecurăă sub
cerdăc, unde erău stivuite lemnele de foc. Găă si o ăscunzăă toăre
pentru uniformăă , ăpoi îîşi controlăă ţinută, dăcăă n-ăre cumvă pete de
săî nge pe hăinăă , şi urcăă tiptil scăă rile. Ajuns lă uşăă , ciocăă ni politicos, că
şi cum ăr fi venit îîn vizităă .
― E deschisăă ! se ăuzi voceă femeii din interior.
Lui Dunăă reănu i se păă ru suspectăă ăceăstăă primire. Chiăr ăşă săă -l
ăştepte pe neămţ? Se retrăse din cădrul uşii, ăpăă săă pe clănţăă şi
deschise uşă cu piciorul. In clipă urmăă toăre, un jet de ăpăă fierbinte
trecu pe Ungăă el, simţi mirosul ăburului îîncins, şi imediăt ăpăă ru îîn
prăg. Femeiă ţineă îîncăă îîn măî năă ligheănul din căre zvăî rlise ăpă
Dunăă reănu se rezemăă cu un brăţ de tocul uşii şi spuse zăî mbind:
― Nu preă eşti ospitălierăă .
Buimăă cităă de ăpăriţiă unui băă rbăt necunoscut, femeiă nu ştiu ce
săă -i răă spundăă . Aruncăă ligheănul spre el. Dunăă reănu prinse ligheănul
din zbor şi îîl ăşezăă pe un scăă unel, că şi cum intrăreă îîn căsăă ăr fi
decurs normăl. Trăse uşă dupăă el şi puse zăă vorul. Cel puţin de lă
spăte voiă săă fie ăsigurăt.
― Cine eşti dumneătă? îîntrebăă femeiă dupăă ce se retrăse păî năă
ăproăpe de plităă .
Derutătăă , priveă printre gene: pupilele i se străî nseserăă , păă reău
găă măă lii de ăc şi ăruncău schiţei. Dunăă reănu n-o slăă bi din priviri:
femeile îîncolţite erău măi rele decăî t ănimălele săă lbătice.
 ― Ce importănţăă ăre cine sunt? îîn timp ce vorbeă inventărie
îîncăă pereă. Nu erău decăî t ei doi îîn cămerăă . Dăcăă vrei pot săă măă
prezint.
― Nu măă intereseăzăă ! săî săî i eă printre dinţi.
E speriătăă , constătăă Dunăă reănu. Astă eră bine. Ii zăî mbi, s-o
deruteze şi măi mult.
― Cu o clipăă îîn urmăă m-ăi îîntrebăt cine sunt.
― Cine eşti, nu cum te cheămăă .
― Ai fi putut îîntrebă ăstă îînăinte de ă fi vrut săă măă opăă reşti.
― Credeăm căă vine ăltcinevă.
Deodătăă , femeiă se ăplecăă şi puse mină pe, coădă securii, dăr n-
ăvu timp s-o ridice. Dunăă reănu se repezi lă eă, îîi smulse secureă din
minăă şi o îînfipse îîn grindă unde eră ăgăă ţătăă lămpă. Sticlă tremurăă cu
un clincăă nit _ uşor. Dunăă reănu se îîntoărse spre eă şi spuse îîncet,
silăbisind cuvintele:
― Dăcăă vrei săă păă străă m relăţii normăle îîţi dău un sfăt: ăstăî mpăă răă -
te!
Femeiă se simţi îîncolţităă . IÂntrebăă cu voce tremurătăă :
― Ce vrei?
― IÂntăî i ăş vreă săă măă năî nce, răă spunse Dunăă reănu călm,
― N-ăm nimic de măî ncăre.
― Trebuie săă ăi, pentru căă mi-e foăme. Şi căî nd mi-e foăme devin
răă u. Şi ăr fi păă căt săă -ţi făci impresie proăstăă despre mine.
― Dăcăă îîţi dău de măî ncăre pleci?
― Număi dăcăă nu măă reţii, îîi zăî mbi Dunăă reănu:
― Fii liniştit, nu te reţin. Am ouăă şi slăă ninăă .
― Vă fi un ădevăă răt ospăă ţ.
Nu măî ncăse de ăproăpe o zi: privi cum femeiă ălege tigăiă de pe
blidăr, cum scoăte ouăă le dintr-un coş. Trebuiă săă fie prudent cu eă.
Nu păă reă săă ăibăă măi mult de 25—26 de ăni: eră văî noăsăă , cu măî ini şi
brăţe puternice. Păă rul negru scoteă şi măi mult îîn evidenţăă culoăreă
verzuie ă ochilor: îîi ăveă mări şi senini.
Dunăă reănu ochi un scăun de lăî ngăă măsăă şi se ăşezăă :
 ― IÂmi permiteţi săă iău loc?
― Te-ăi ăşezăt îînăinte săă măă îîntrebi.
― Din obişnuinţăă .
― Făci ce vrei.
― Nu e bine săă măă lăşi săă făc ce vreău. Săă tul, cine ştie ce ăr puteă
săă -mi treăcăă prin minte.
Femeiă se îîntoărse spre el.
― Ai spus căă dupăă ce măă năî nci pleci.
― Dăcăă ţi-ăm promis, săă ştii căă măă ţin de cuvăî nt.
― Sper.
Afărăă soărele căă zu dupăă coline şi brusc se îîntunecăă . Femeiă
primeni focul, ăpoi se duse lă grindă din mijlocul îîncăă perii, luăă lămpă
de petrol, o ăprinse şi o puse pe măsăă îîn dreptul ferestrei.
― Iă-o de ăcolo c-o spărg! Cui îîi semnălizezi?
― Nimăă nui, răă spunse femeiă şi ăşezăă lămpă îînăpoi pe grindăă . Cui
săă semnălizez?
― Celui căă ruiă i-ăi semnălizăt şi îîn păă dure.
― Eu? se străă dui femeiă săă părăă mirătăă .
― Dă. S-ă văă zut fumul de lă o poştăă . Dăr ăcum săî nt preă obosit că
săă -ţi cer lăă muriri. Răă spunde-mi număi lă o singurăă îîntrebăre: săî nt
multi nemţi prin ăpropiere?
― Nu ştiu, răă spunse femeiă făă răă săă se îîntoărcăă de lă plităă .
Amestecăă ouăă le cu o lingurăă de lemn, ăpoi luăă tigăiă de pe foc şi o
puse pe măsăă îîn făţă lui Dunăă reănu. Din sertărul mesei scoăse
tăcăî muri.
Mirosul slăă ninei găî dilăă năă rile lui Dunăă reănu. IÂncepu săă îînfulece:
― Am ăuzit căă ău fost părăşutăţi doi oămeni.
― IÂi căuţi îîn zădăr. Au fost ărestăţi de nemţi.
― De unde ştii căă ău fost părăşutăţi doi oămeni?
― Dumneătă mi-ăi spus.
― Dăr de unde ştii căă ău fost ărestăţi?
― Aşă vorbesc oămenii.
 ― Spui ăstă că şi cum ăi trăă i îîn piăţă Măre din Căî mpiă Turzii.
Locuieşti îîn păă dure. Răă spunde-mi!
― Şi îîn păă dure săî nt oămeni. Şi ăzi ă trecut o pătrulăă pe ăici. Şi o săă
vinăă un subofiţer săă măă viziteze. Dăcăă n-ăi ăcte îîn regulăă o păă ţeşti.
― Poăte măă ăscunzi?
― Doăr nu-s nebunăă , săă măă ăresteze şi pe mine!
― Fii liniştităă , neămţul nu măi vine.
― De unde ştii?
― M-ăm îîntăî lnit cu el şi l-ăm lăă murit săă se îîntoărcăă , ăcăsăă .
― Şi de ce-i căuţi pe cei doi părăşutăţi?
― Nu-i căut, răă spunse Dunăă reănu cu gură plinăă .
― Atunci de ce eşti ăici?
― M-ăm răă tăă cit. Săî nt un ălpinist păsionăt. Ştii, ăş vreă săă ăjung
păî năă lă Răî pă Drăcului.
― Răî pă Drăcului e lă trei kilometri de ăici.
― Ţi-ăm spus căă m-ăm răă tăă cit.
― Cred căă eşti de lă poliţie. De lă poliţiă secretăă . Au măi fost pe
ăici.
Dunăă reănu ridicăă privireă spre eă. Prin iă trănspărentăă i se
îîntrezăă reău săî nii. Aveă sfăî rcuri neobişnuit de mări.
― Şi cei de lă poliţiă secretăă făc ălpinism?
― Lă fel că şi dumneătă. Său poăte eşti chiăr neămţ.
― Iăr dumneătă dupăă ăccent, pări unguroăicăă .
― Dăcăă nu cunoşti ăccentul ărdelenesc îînseămnăă căă nu eşti de prin
părteă locului.
Simţindu-se privităă , ăduse din cofăă un păhăr cu ăpăă , ăpoi se
retrăse lăî ngăă plităă .
― De ce ăi plecăt de lăî ngăă măsăă ?
― Nu-mi plăce cum măă priveşti.
― Nu e nevoie săă te fereşti de mine. Te-ăm văă zut şi lă căscădăă . In
viăţă meă n-ăm văă zut o căscădăă ătăî t de frumoăsăă .
― IÂnseămnăă căă m-ăi urmăă rit? spuse femeiă cu voce stinsăă .
 ― Nu. Am trecut îîntăî mplăă tor pe ăcolo. Şterse tigăiă cu o bucătăă de
păî ine. Poăte nu măă pricep lă ăccent, dăr dupăă felul cum vorbeşti nu
pări ţăă răncăă .
― Nici nu săî nt.
― Atunci ce eşti?
― Măă mir căă n-ăi observăt păî năă ăcum. Săî nt o prinţesăă .
― Dupăă cum ărăă tăi sub căscădăă săă ştii căă ăduci.
― Săă -ţi fie ruşine!
― IÂmi este, zăî mbi Dunăă reănu. Mulţumesc pentru măsăă .
― Te-ăi săă turăt?
― Dă.
― IÂnseămnăă căă pleci.
― IÂncăă nu. IÂntăî i fumez.
― Dăcăă pleci imediăt îîţi dău şi un păhăr de vin.
― IÂmi păre răă u căă nu săî nt băă utor. Vinul e singurul lucru pe căre mi
l-ăi oferit. E otrăă vit?
― Măă crezi chiăr ătăî t de reă?
― Dă.
― IÂţi mulţumesc, săî săî i eă printre buze. Din păă căte n-ăm otrăvăă îîn
căsăă !
― Ai fi pus şi îîn tigăie?
― Bineîînţeles!
Dunăă reănu îîşi ălese o ţigărăă măi moăle, o frăă măî ntăă îîntre degete, o
umezi cu limbă şi ăbiă dupăă -ăceeă o ăprinse. Săvurăă primul fum:
― IÂţi ăprinzi ciudăt ţigăă rile, observăă eă.
― Un fumăă tor îînveterăt ăre tăbieturi. Mie de exemplu nu-mi plăce
tutunul uscăt. Iăr pentru ăcel „bineîînţeles“ căă m-ăi fi otrăă vit, nu pot
decăî t săă te ăpreciez. Eşti sincerăă şi sincerităteă e ceă măi măre
călităte ă unei femei.
Simţindu-se privităă , femeiă îîncrucişăă brăţele pe piept. Aşteptăă că
Dunăă reănu săă termine de fumăt. Acestă îînsăă . Trăă geă răr din ţigărăă ,
urmăă rind fumul căre se îîncolăă ceă spre tăvăn. Prin fum cercetăă
îîncăă pereă. Cămeră îîn căre se ăflău eră de făpt toătăă căsă. Grindă din
mijloc şi pereţii de băî rne susţineău îîntreg ăcoperişul. Deăsupră
lăviţei lăte, ăcoperităă cu cergăă , eră un făî năr. Nu se vedeă decăî t
deschizăă tură îîngustăă . Pereţii erău tăpetăţi cu scoărţe, iăr deăsupră
plitei domină blidărul, din lemn ărs. Dunăă reănu se uităă îîn jur dupăă o
scrumierăă şi, negăă sind-o,.’. Tinse ţigără îîn tigăie. Femeiă ăbiă ăşteptăă
momentul.
― Ai terminăt ţigără, pleci?
― Din păă căte n-ăm îîncotro.
Se ridicăă îîn picioăre. Femeiă îîi ăjungeă păî năă lă umăă r.
― Sper săă nu ne măi vedem, mormăă i eă.
Dunăă reănu îîi zăî mbi:
― Ar fi păă căt. Ne-ăm îînţeles foărte bine. IÂncăă o dătăă îîţi mulţumesc
pentru măsăă . Deschise uşă, dăr răă măse îîn prăg. O ploăie măă runtăă ,
ăbiă vizibilăă , îîi biciui făţă. De pe streăşinăă stropii căă deău măi mări. Se
îîntoărse spre femeie, îînchizăî nd uşă dupăă el: Ai ghinion, doămnăă .
Plouăă . Şi eu sunt foărte sensibil lă ploăie. Căî nd ăm fost mic ăm ăvut
dublăă pneumonie.
― Şi ce vrei săă făci? îîntrebăă eă disperătăă .
― IÂncăă nu ştiu. Probăbil o săă măă culc. N-ăm măi dormit de ăproăpe
trei zile.
― Te priveşte personăj.
― Nu e chiăr ăşă. Te priveşte şi pe tine. Vom petrece noăpteă
îîmpreunăă .
― Nu cred.
― O săă te convingi: Trebuie săă dorm. Aş fi dormit îîn sinul năturii,
dăr chiăr săă măă culc îîn ploăie, ăr fi păă căt…
― N-ăi loc îîn căsăă !
― Am. IÂntr-o îîncăă pere că ăstă ăm dormit odătăă 17 persoăne.
IÂnţelege-măă , trebuie săă dorm.
― Bine, răă spunse femeiă cu voce schimbătăă şi-şi lăă săă privirile îîn
jos. Făci ce vrei.
― Preă repede te-ăi lăă săt convinsăă . Ştiu ce-ţi trece prin căp.: căă o
săă ădorm şi-mi dăi cu cevă îîn căp.
 ― Ai fi bun de ghicitor.
― Chiăr ăi fi îîn stăre?
― Dă.
― In ăceste condiţii sunt nevoit săă -mi iău măă suri de precăuţie. Te
culci lingăă mine.
― Astă niciodătăă !
― Bă dă. Făă cu un păs spre eă. Dăr fii liniştităă , nu-ţi făc nimic. Nu
eşti genul meu. Dăcăă mi-ăi fi plăă cut, ţi-ăş fi făă cut curte îîncăă lă
căscădăă .
Femeiă căă utăă privirile lui Dunăă reănu. Pentru primă oărăă deveni cu
ădevăă răt femeie.
― Ai spus căă ăm ărăă tăt că o prinţesăă .
― Dă, dăr mie nu-mi plăc prinţesele. Te rog urcăă îîn păt. Nu e
nevoie săă te dezbrăci. Şi pentru căă eă nu schiţăă niciun gest, măi făă cu
un păs spre eă. Vrei săă te conving?
Femeiă se feri din căleă lui şi, retrăă găî ndu-se, ăjunse lă mărgineă
pătului. Neăvăî nd îîncotro se ăşezăă .
― Nu ăici! o ăvertizăă Dunăă reănu. Astă e locul meu. Dăcăă dorm
lingăă perete visez urăî t. Te rog săă te culci tu ăcolo.
Speriătăă , femeiă îîşi săă ltăă picioărele şi se ghemui lăî ngăă perete. Pe
ăcoperiş se ăuzeă răă păă itul ploii: sună sec de părcăă ăr fi plouăt cu
măă zăă riche.
Căî tevă clipe, Dunăă reănu răă măse lăî ngăă păt, privi femeiă cu
picioărele ădunăte sub eă, pe urmăă se duse lă lămpăă şi suflăă îîn sticlăă .
In îîncăă pere se făă cu îîntuneric, nu se măi vedeă decăî t păî lpăî ireă
opăiţului de sub o iconiţăă : suficient că săă distingăă mobilele din
cămerăă . Dunăă reănu se reîîntoărse lă păt, se îîntinse şi-şi puse brăţele
sub ceăfăă . Femeiă, vru săă ’ se retrăgăă şi măi mult, dăr nu măi ăveă
unde. Se rezemăă doăr cu spătele de peretele din căpul pătului. Măi
tăî rziu, căî nd Dunăă reănu se obişnui cu îîntunericul, cercetăă cu ătenţie
făî nărul din dreptul pătului. Nu eră greu săă te căţeri ăcolo, trebuiă
doăr săă te sălţi păî năă lă grindă trănsversălăă şi săă te sprijini cu
picioărele de căpăă tul unei băî rne. Poăte n-ăr fi fost răă u săă se culce
ăcolo, dăr nebună ăstă din păt eră îîn stăre săă deă foc căsei număi săă
scăpe de el. Ii ăuzi respirăţiă îîntretăă iătăă .
― Nu dormi?
― Nu.
― De ce ăi făă cut foc lăî ngăă căscădăă ?
― Totdeăună făc foc căî nd măă îîmbăă iez. Trebuie săă măă usuc undevă.
Uneori ăpă e rece.
― Azi nu te-ăi uscăt lăî ngăă foc. Mi-ăr fi plăă cut spectăcolul.
― Eşti un măă găr!
― Iărtăă -măă . Deci de fiecăre dătăă căî nd făci băie semnălizezi. Cui?
― Nu îînţeleg ce vrei săă spui cu semnălizăreă?
― Nu te prefăce. Căî nd făci foc pentru căă ldurăă nu ărunci frunze
putrezite îîn flăă căă ri. Arunci frunze îîn foc că săă se vădăă fumul.
― Aş vreă săă te ucid, spuse femeiă printre dinţi.
― Săă ştii căă nu eşti originălăă . Nu eşti singurul om căre ăr vreă săă
măă ucidăă . Dăr ăcum, hăi săă dormim. Şi îîn loc de noăpte bunăă ăş vreă
săă -ţi măi dău un sfăt: eu dorm foărte uşor. Dăcăă respiri măi tăre, măă
trezesc. Şi căî nd măă trezesc brusc, sunt buimăă cit şi nu răă spund de
mine. Pot săă făc şi prostii. Sper căă ăi îînţeles ceeă ce ăm vrut săă -ţi
spun? Ar fi păă căt săă stricăă m noăpteă ăstă frumoăsăă . Arăă tăă cu băă rbiă
spre iconiţăă . Dăcăă vrei săă te rogi, roăgăă -te. Am surprins-o şi pe mămă
uneori. Făă ceă măă runt din buze.
― Cred căă lă voi îîn fămilie nu s-ă rugăt nimeni niciodătăă , răă spunse
eă cu venin.
― Dăcăă m-ăi cunoăşte măi bine, ţi-ăi schimbă păă rereă. Vrei săă măă
prezint, totuşi?
― Nu e nevoie. Te voi ţine minte făă răă săă -ţi ştiu numele.
― Acum ţi-ăm descoperit îîncăă o călităte. Ai memorie.
― Şi căî nd urăă sc pe cinevă, memoriă îîmi funcţioneăzăă impecăbil.
SEPI ŞI KARL îîşi puserăă măntălele de căuciuc peste căp nu din
căuză ploii, ci că săă -şi fereăscăă ochii de crengile căre ătăî rnău
deăsupră potecii. Erău îîncăă buimăă ciţi de somn, fuseserăă treziţi de
plănton şi trimişi dupăă subofiţerul plecăt îîn „misiune speciălăă “. Norii
joşi îîntunecăserăă şi măi mult păă dureă, răr observău o scoărţăă
lucioăsăă de copăc său căî te o băă ltoăcăă pe mărgineă potecii.
― Număi săă nu se supere băă trăî nul căă -l derănjăă m, strigăă Kărl spre
Sepi, măi mult săă verifice dăcăă ăcestă, nu răă măă sese preă îîn urmăă .
― Săă se supere! îîi răă spunse Sepi tot cu voce tăre şi-şi feri făţă de
stropii căre se prelingeău de pe mărgineă măntălei. Al drăcului
boşorog! Ne iă tot căimăcul. Ai văă zut ce ţăî ţe ăveă Die knedige frâu?
― Astă mi-ă plăă cut şi mie.
― Şi îînvăă ţăă toăreă ăiă din Cernăă uţi?
― Şi ăiă ărăă tă bine, dăr nu eră că ăstă. Dăr dăcăă băă trăî nul ne lăsăă şi
pe noi?
― Ce săă ne lăse?
― Săă ne uscăm. Intrăă m sub plăpumăă lingăă eă şi te usuci că un
smochin.
― Abiă ăi făă cut ochi şi te găî ndeşti lă prostii.

BRUSC, DUNAĂ REANU PUSE MINA pe brăţul femeii şi se ridicăă îîn

coăte.
― Ce-i? îîntrebăă eă speriătăă .
― Nimic. Mi s-ă păă rut căă ăud păşi.
― Aici nu umblăă nimeni noăpteă.
― Ssst… O străî nse măi puternic de brăţ. Săă nu măi scoţi niciun
cuvăî nt!
Se ridicăă din păt, scoăse pistolul din buzunăr şi se duse tiptil păî năă
lă uşăă . Acum păşii se ăuzeău clăr pe scăă rile cerdăcului.
― Helmuth, Helmuth!…
Dunăă reănu recunoscu voceă soldătului căă ruiă subofiţerul îîi
spusese Kărl.
Cu păşi de pisicăă se ăpropie de păt.
― Au venit nemţii, şopti femeii. IÂl căutăă pe plutonierul căre ă spus
căă -ţi făce o vizităă . Dezbrăcăă -te!
― Cum săă măă dezbrăc?
 ― Dezbrăcăă -te ăm spus!
Cei de ăfărăă loveău uşă cu pumnii.
― Helmuth!…
― Tu nu îînţelegi?! Trebuie Săă fii dezbrăă cătăă căî nd deschizi!
Altminteri nemţii intrăă lă băă nuieli.
― Helmuth! se ăuzi din nou voceă lui Kărl.
Dunăă reănu se urcăă pe păt şi de ăcolo se căă ţăă răă îîn făî năr.
Scoăse pistolul săă -l vădăă şi eă.
― Fii foărte deşteăptăă , o povăă ţui, dăr femeiă nu-l măi ăuzi. Ii
îîntoărse spătele săă -şi schimbe bluză cu căă măşă de noăpte..
Soldăţii de pe cerdăc îîncepurăă săă loveăscăă uşă cu bocăncii.
― Herr Gruppenführer!
Femeiă îîşi ăruncăă bluză şi fustă pe spăă tărul unui scăun, ăpoi se
ăpropie de uşăă . IÂn păî lpăî ireă opăiţului ăduceă cu o stăfie.
― Ce vreţi? îîntrebăă şi căă scăă tăre săă fie ăuzităă şi de ăfărăă .
― Săă vinăă Helmuth!
― Nu e niciun Helmuth ăici.
― Deschide uşă!
― N-o deschid. Sunt singurăă .
Femeiă trăse zăă vorul şi, îîn timp ce soldăţii năă văă leău îîn îîncăă pere, se
duse lă lămpă din grindăă şi o ăprinse. Nemţii erău uzi leoărcăă , îîşi
scuturărăă măntălele şi se mirărăă căă nu-l văă d pe Helmuth. Dăr femeiă
îîn căă măşăă de noăpte îîi impresionăă măi mult.
― Unde e Helmuth? îîntrebăă Kărl. A spus căă vine ăici.
― Dăr cine e Helmuth? făă cu pe năivă femeiă.
― Subofiţerul căre ţi-ă îîmpuşcăt căî inele. Ţi-ă promis căă -ţi făce o
vizităă .
― Cine ştie căî tor femei le-ă promis căă le viziteăzăă . Sepi îîşi măi roti
privirile prin îîncăă pere şi se ăpropie de plităă , unde măi mocneă jărul.
IÂşi îîncăă lzi măî inile.
― Ce măi vreţi? ţipăă femeiă spre el. Helmuth ăl vostru nu e!
Plecăţi!
― Doăr n-oi fi ătăî t de reă săă ne goneşti îîn ploăie?
 ― Măă duc jos lă Buru şi văă reclăm lă Comăndăment. Aici nu-i ăzil!
― De ce te superi, knedige frâu? interveni şi KărI îîn discuţie şi se
ăşezăă lă măsăă . Am venit săă -l căă utăă m pe Helmuth. Tț i-ăm ădus puţinăă
ciocolătăă şi poăte te măi îîndulceşti. Şi cine ştie, poăte chiăr o săă ne
distrăă m. Cu ce suntem noi măi prejos decăî t Helmuth?
― Plecăţi de ăici!
Kărl îîn loc săă se ridice de lă măsăă îîşi îîntinse comod picioărele.
Scoăse din buzunăr un păchet de ţigăă ri şi-l îîntinse femeii.
― Mildesorte, knedige frâu.
― Nu fumez, refuzăă eă cătegoric.
― Nu? se mirăă Kărl şi ărăă tăă spre tigăie. Astă ce e?
Femeiă răă spunse dupăă o scurtăă ezităre:
― Nu fumez noăpteă, dăr ziuă dă.
Kărl se ridicăă de lă măsăă , îînconjurăă îîncăă pereă, se ăplecăă şi se uităă
sub păt. Nu i se păă ru nimic suspect. IÂntinse din nou păchetul spre eă.
Femeiă scoăse o ţigărăă , o frăă măî ntăă îîntre degete, o umezi cu limbă
şi văă zăî nd făţă mirătăă ă lui Kărl îîi dăă du explicăţii:
― Nu-mi plăce tutunul uscăt.
Sepi şi Kărl schimbărăă priviri îîntre ei. Femeiă măi trăse un fum,
ăpoi se ăpropie de grindăă şi puse măî nă pe secure.
― Gătă. Am fumăt, m-ătți văă zut şi îîn căă măşăă de noăpte, ăjunge
pentru ăzi. Afărăă de ăici!…
Şi pentru căă cei doi nu făă curăă nicio mişcăre se duse lă uşăă , o
deschise, ăpoi ridicăă secureă deăsupră căpului.
― Plecăţi odătăă !…
― Hăi, măă , căă ăstă-i nebunăă , se sperie Sepi şi-şi săltăă glugă pe căp.
Femeiă zăă vori uşă îîn urmă lor şi ăşteptăă păî năă nu li se măi ăuzirăă
păşii. Abiă ătunci, sfăî rşităă , se rezemăă cu spătele de uşăă .
Dunăă reănu coborîî din făî năr, se ăpropie de eă şi-i scoăse ţigără
dintre degete.
― Sper căă nu vrei săă te lăud.
― Du-te drăcului!
 ― IÂşi dăă du seămă căă eră număi îîn căă măşă de. Noăpte, scăă păă
secureă din măî năă , ăpoi îîşi îîncrucisț ăă brăţele deăsupră sinilor şi fugi
spre păt.
Trecu prin dreptul lăă mpii şi lumină îîi contură coăpsele. Căî nd se
ăscunse sub cergăă , Dunăă reănu se ăpropie de măsăă şi se ăşezăă . Puse
pistolul lă îîndemăî năă , lăî ngăă tigăie, ăpoi trăse un fum din ţigără
neămţului.
― Stinge lumină! porunci femeiă.
Dunăă reănu sfăă răî măă şi ă două ţigărăă îîn tigăie, se ridicăă leneş de pe
scăun şi suflăă îîn lămpăă . Găă si pătul şi pe îîntuneric.
― N-ăi vreă săă dormi ăcolo sus? IÂntrebăă femeiă şi ărăă tăă cu băă rbiă
spre făî năr.
Dunăă reănu clăă tinăă din căp:
― IÂn păt, cred căă -i măi comod totuşi. Şi îîn ăfărăă de ăstă nu-mi plăce
săă dorm singur. Dăr nu te teme, ăi fost corectăă , voi îîncercă săă fiu şi
eu. IÂn orice căz, te-ăi comportăt formidăbil. IÂţi mulţumesc.
Eă îîl privi duşmăă noăsăă .
― Căî nd pleci, ătunci săă -mi mulţumeşti!
Dunăă reănu se îîntinse pe păt, deăsupră cergii. Privi un timp
păî lpăî ireă opăiţului pe pereţii de băî rnăă şi spuse măi mult pentru el:
― Dăcăă chiăr ăi vrut săă scăpi de mine, de ce n-ăi cerut ăjutorul
nemţilor?
― Pentru căă ceeă ce vreău săă făc, făc şi singurăă : n-ăm nevoie de
ăjutorul nimăă nui.
Dunăă reănu privi tăvănul ăfumăt.
― Cred căă eşti îîn stăre de orice. Nu e uşor săă fii femeie şi săă
locuieşti singurăă îîn mijlocul păă durii. Băă rbăt n-ăi?
― A murit îîn primele zile ăle răă zboiului. Brusc tresăă ri: Dăr de ce te
băgi îîn viăţă meă? Te-ăm îîntrebăt eu cine eşti?
― M-ăi îîntrebăt odătăă .
― Din prostie. Cine. Spune ădevăă rul despre el lă răă scruce de
drumuri? Oricum ăi fi minţit.
 ― Ai dreptăte. Minţim pentru căă ne temem săă spunem ădevăă rul.
Dăr ţie îîţi măă rturisesc o părte din el: ăzi ăm făă cut douăă greşeli. Nu
mi-ăm ăsigurăt ceă de-ă două ieşire şi ăm lăă săt mucul îîn tigăie. Şi
toăte ăsteă număi din căuză tă. IÂntotdeăună ăm spus căă cel măi
periculos lucru e săă te îîncurci cu femeile.
― … Şi de ce e periculos săă te îîncurci cu femeile?
― Pentru căă , ătunci, dumnezeu îîţi iă minţile.
Femeiă se ridicăă îîn coăte şi voceă îîi trăă dă emoţie:
― Zici căă dumnezeu ţi-ă luăt minţile? De ce?
― Vrei. Săă -ţi făc măă rturisiri?
― Nu. Vreău puţin ădevăă r.
― Te-ăm văă zut lă căscădăă , te-ăm văă zut toătăă seără îîn iă tă
trănspărentăă , ăcum îîn căă măşăă de noăpte…
― Am îînţeles. Privi spre fereăstrăă şi descoperi pistolul pe măsăă .
Ţeăvă chiăr sclipi îîn păî lpăî ireă opăiţului. Nu măi vreău săă te ispitesc.
IÂmi permiţi săă măă îîmbrăc?
Dunăă reănu se îîntoărse spre eă:
― Ţi-ăm spus, ’ te-ăm văă zut şi dezbrăă cătăă . IÂncep săă măă obişnuiesc
cu tine goălăă .
― Dă, dăr lă căscădăă n-ăm ştiut căă măă vezi.
― Oo, o dăă m pe filosofie. Brăvo…
― Şi ăş măi vreă săă te rog cevă: păî năă măă îîmbrăc, răă măî i cu privirile
spre perete.
― Bine, doămnăă . Du-te şi îîmbrăcăă -te.
Femeiă ieşi de sub păă turăă , făă răă săă -şi ăscundăă goliciunile, se
rostogoli peste Dunăă reănu, se ăpropie de măsăă şi luăă pistolul. Se
îîntoărse spre păt.
― Ai ăvut dreptăte: dumnezeu ţi-ă luăt minţile. Şi ăi făă cut şi ceă
de-ă treiă greşeălăă . Dunăă reănu se îîntoărse spre eă. Nu te mişcă!
Dunăă reănu îîncremeni. Nebună ăstă e îîn stăre săă trăgăă şi făă răă
pricinăă . Vorbi călm, s-o îîmbuneze:
― Nici nu vreău săă măă mişc. Ţi-ăm spus căă mi-e somn. Vreău săă
stău îîntins, ăstă e tot. Şi dăcăă tot ăi ărmă îîn măî năă , păă zeşte-mi
somnul. Dăr săă ştii, îîncăă n-o poţi folosi. Te-ăr ăuzi nemţii. Şi poăte te
vor îîntrebă de unde ăi pistolul lui Helmuth.
― Le-ăş spune ădevăă rul: căă l-ăm luăt de lă tine. Dăr de unde ăi tu
pistolul lui Helmuth?
― L-ăm îîntăî lnit căî nd veneă spre tine. I-ăm spus săă renunţe, căă -l
opăă reşti. Drept recunoştinţăă mi-ă făă cut pistolul cădou. Dăr tu de ce
opăă reşti vizitătorii?
― Pentru căă opăă riţilor le dăi măi uşor cu secureă îîn căp. Măi ăm
unul îînmormăî ntăt îîn spătele căsei.
Dunăă reănu îîi urmăă reă fiecăre mişcăre cu ătenţie.
― Eşti o femeie periculoăsăă . Acum îîmi păre răă u căă m-ăm ăbăă tut pe
ăici. Ar fi trebuit săă trec făă răă săă -ţi dău bunăă ziuă.
― Nu e tăî rziu săă pleci nici ăcum. Hăi, scoălăă -te! Şi îîţi ătrăg ătenţiă
căă , lă ceă măi micăă mişcăre îîn plus, frăg. Şi n-ăi ăveă nici măă căr
sătisfăcţiă săă ştii căă eşti primul băă rbăt îîmpuşcăt de mine.
Cu mişcăă ri îîncete, precăute, Dunăă reănu se ridicăă îîn şezut, ăpoi îîn
picioăre. Femeiă continuăă săă -l dirijeze:
― Aşă, îîntoărce-te cu spătele spre mine şi ţine măî inile lă ceăfăă .
Dunăă reănu îîşi ridicăă brăţele şi se îîntoărse cu spătele spre eă. Acum
vino spre uşăă . Păşi mici… Aşă… îîmi plăce căî nd eşti ăscultăă tor. Hăi,
îîncăă un păs şi trăge zăă vorul!
. Dunăă reănu răă măse cu măî nă stingăă lă îînăă lţimeă căpului, cu
dreăptă pipăă i zăă vorul. Umbrele lor proiectăte pe uşăă erău puţin măi
mări decăî t îîn reălităte, dăr suficient de proporţionăte că Dunăă reănu
săă poătăă călculă locul unde băă nuiă măî nă cu pistolul.
Zăă vorul îîntăî i trebuiă răă sucit, ăpoi trăs. Descoperi căă umbră
căpului femeii se pleăcăă spre stăî ngă: probăbil voiă săă urmăă reăscăă
deschidereă zăă vorului. E foărte imprudentăă , constătăă Dunăă reănu şi,
îîncăă îînăinte de ă se îîntoărce spre eă, îîi prinse brăţul cu ărmă şi o
ridicăă spre tăvăn. Smucitură fu bruscăă , neăşteptătăă şi măi puternicăă
decăî t ăr fi trebuit. Femeiă scoăse un geămăă t, ăpoi cu măî nă ceălăltăă
izbi îîn făţă lui Dunăă reănu. El îîi scoăse îîntăî i pistolul din măî năă şi ăbiă
dupăă ăceeă o imobilizăă , străî ngăî nd-o ăproăpe de el. Femeiă se măi
zbăă tu puţin, ăpoi, obosităă , se lăă săă moăle îîn brăţele băă rbătului.
Dunăă reănu îîi simţi respirăţiă fierbinte, îîi privi buzele îîntredeschise,
dinţii ălbi, umezi. Se ăplecăă spre eă. Femeiă îîşi îîncleştăă buzele, dăr nu
se putu îîmpotrivi decăî t căî tevă secunde, ăpoi slăă bi îîncleştăreă. Măî nă
şerpui spre ceăfă băă rbătului, o cuprinse cu tot brăţul şi-l trăse spre
eă. Apoi nu măi putu săă reziste ispitei şi lovi cu furie îîn făţă
băă rbătului. Pălmă venise pe neăşteptăte, Dunăă reănu ridicăă mirăt
privirile: ăveă un zăî mbet îîngheţăt pe buze.
― Săă ştii, femeie, căă tot sunt îîn căî ştig: săă rutul tăă u văloreăzăă douăă
pălme.
― Şi mie nu-mi plăce săă răă măî n dătoăre, răă spunse eă printre dinţi
şi-i măi trăse o pălmăă .
Dunăă reăn u o privi printre gene şi o tristeţe ciudătăă puse
stăă păî nire pe el:
― Văloreăzăă douăă , dăr nu ătăî t de tări.
Făă cu un păs, şi femeiă nu se retrăse: îîşi lăă săă doăr căpul pe spăte şi-
şi deschise provocătoăre buzele. Lă fiecăre respirăţie îîi tresăă reău
săî nii. Dunăă reănu se ăplecăă spre eă, pe urmăă se răă zgăî ndi şi se duse lă
măsăă . IÂşi ăprinse o ţigărăă .
― Du-te şi culcăă -te! Eră săă făc şi ceă de-ă pătră greşeălăă .
― Poăte ău fost pălmele preă tări? îîntrebăă eă tot provocătoăre.
― Nu. Au fost dăte cu urăă . Culcăă -te!
Cu mişcăă ri voit leneşe, femeiă trecu prin făţă lui şi se îîntinse pe
păt. Un timp privi tăvănul ăfumăt, ăpoi spuse făă răă săă se îîntoărcăă spre
Dunăă reănu:
― Tu nu te culci?
Nu eră îîntrebăre, ci măi mult un îîndemn.
― Nu. Aştept săă se opreăscăă ploăiă şi plec. Nu-mi plăc femeile
isterice. Cred căă m-ăm purtăt destul de corect.
Privi fumul: îîn păî lpăî ireă opăiţului fumul se destrăă mă îîn fuioăre
din ce îîn ce măi subţiri, ăpoi le îînghiţeă îîntunericul.
Femeiă se ridicăă îîn şold şi, făă răă săă -i pese căă sprijinindu-se îîntr-o
măî năă şi-ă dezgolit umăă rul, spuse cu voce îîmpovăă rătăă :
 ― Acum vrei săă măă rog săă vii lăî ngăă mine?
Dunăă reănu stinse şi ceă de-ă treiă ţigărăă îîn tigăie, ăpoi se ăpropie
de păt şi se îîntinse. Femeiă se ăplecăă spre el:
― Toţi băă rbăţii sunteţi lă fel: plini de orgoliu.

APAĂ RUSERAĂ ZORILE căî nd femeiă obosităă se străî nse lă umăă rul lui:
îîi zvăî cneău tăî mplele de părcăă ăr fi ăvut îîncăă o inimăă sub ţeăstăă şi
respiră greu, îîntretăă iăt. Spuse făă răă săă se uite lă el, deşi îîn lumină
lăă ptoăsăă i-ăr fi putut distinge trăă săă turile:
― IÂmi păre răă u căă nu m-ăi îîntrebăt cum măă cheămăă . Lui
Dunăă reănu, femeiă ghemuităă că un melc i se păă ru micăă , frăgilăă . IÂn păt
îîşi pierduse forţă, vigoăreă, răă măă sese pur şi simplu femeie. Atăî t.
― Acum e tăî rziu dăcăă te îîntreb?
― Nu.
― Cum te cheămăă ?
― Ană.
Dunăă reănu repetăă numele:
― Ană.
― IÂţi plăce?
― E scurt.
― Astă nu e o ăpreciere.
― Bă dă. IÂn timp ce rosteşti un nume obişnuit, pe ăă stă îîl ronţăă i de
măi multe ori. Şi, citit de-ă-ndăă răteleă, e tot Ană. E că şi tine. De
oriunde te-ăş luă eşti mereu ăceeăşi.
― Şi pe tine cum te cheămăă ?
― Ion.
― Şi numele tăă u e scurt. Şi, citit ăşă cum spui tu „de-ă-ndăă răteleă“,
îînseămnăă „noi“. Tu şi cu mine. Aş vreă foărte mult săă renunţi lă
ălpinism.
― Şi ce săă făc?
― Răă măî i ăici. Răă zboiul oricum n-o săă măi dureze mult. Pe urmăă ,
vedem. Decidem ătunci.
 ― Număi cei slăbi ămăî năă dătă deciziei.
― Şi ătunci ce vrei săă făci?
― Măă îîntrebi pentru căă nu măă cunoşti. Sunt îîncăă păă ţăî năt. Mi-ăm
pus îîn căp săă urc lă Răî pă Drăcului.
― De ce?
Că săă -mi îîncrestez îîn scoărţă unui copăc iniţiălele. Poăte îîmi spui
şi drumul căre duce îîntr-ăcolo.
― N-ăm ăuzit îîn viăţă meă de Răî pă Drăcului.
― Ieri mi-ăi spus căă e lă trei kilometri.
― Ţi-ăm spus ăşă pentru căă nu ştiăm cine eşti.
― Acum ştii?
― Dă. Eşti Ion.
― Atunci hăi săă îînchidem ochii. Mor dăcăă nu dorm.

CAÂ ND SE TREZI DUNAĂ REANU, Ană nu măi eră lingăă el îîn păt, îîi
simţi doăr izul căă rnii pe pernăă , sub cergăă . Dinspre plităă ăpăă ru şi un
ălt miros: ăl slăă ninei prăă jite. Femeiă se ăgită îîn jurul tigăă ii, nu-şi
legăse îîn făţă căă măă şii de noăpte decăî t un şorţ roşu cu picăă ţele şi ăveă
păă rul despletit, căă zut peste umeri. Dunăă reănu se sculăă din păt şi
porni îîn văî rful picioărelor spre plităă : eă îîi ăuzise păşii, dăr nu se
îînvrednici săă se îîntoărcăă spre el. Dunăă reănu îîi cuprinse ochii cu
pălmele:
― Cine-i?
― Nu ştiu, răă spunse Ană, ăpoi se îîntoărse şi cuprinse pieptul lăt ăl
băă rbătului. Continuăă cu făţă lipităă de umăă rul lui: Nu e ciudăt căă ieri
ăş fi vrut săă te ucid şi ăzi mi se păre căă făă răă tine căsăă ăr fi goălăă ?
― Nu e ciudăt, Ană. E răă zboi. Vălorile nu sunt lă locul lor. Totul e cu
fundul îîn sus. Acum nu conteăzăă decăî t victoriă. Dupăă ăceeă lucrurile
se vor ăşeză, ne vom bucură de duminici, de ăpusurile de soăre, de
culoăreă ălbăstrăă ă cerului. Se ăplecăă şi ădulmecăă slăă nină prăă jităă .
Miroăse frumos.
― Degeăbă te linguşeşti. Păî năă nu te speli nu primeşti de măî ncăre.
 Dunăă reănu coborîî scăă rile cerdăcului şi căă utăă butoiul cu ăpăă de
ploăie din colţul căsei. Soărele răă săă rise de mult, poleiă cu ăur
frunzele ărăă mii ăle făgilor, reflectăî ndu-se îîn ochiurile mici ăle
ferestrei din verăndăă . IÂşi văî rîî căpul îîn butoi: ăpă eră rece, miroseă ă
stăă tut.
Dunăă reănu hotăă rîî săă se spele lă izvor. Urcăă scăă rile, îîncăă îîn cerdăc îîl
izbi mirosul lăî nii ărse, ăpoi, căî nd păă şi prăgul îîncăă perii, îîşi văă zu hăină
furătăă îîn Căî mpiă Turzii îîn foc.
― Ce făci? Ai îînnebunit?…
Se repezi lă plităă , dăr nu măi ăveă ce sălvă.
― Nu. Am găă sit soluţiă săă te conving săă răă măî i. Doăr n-o săă pleci lă
Răî pă Drăcului îîn izmene. IÂncăă nu te-ăi spăă lăt?
Dunăă reănu îîşi străî nse făă lcile.
― Măă duc ăcum.
Cobori din nou, se duse îîn spătele lemnelor stivuite şi îîmbrăă căă
uniformă lui Helmuth.
Ană tocmăi puneă fărfurii pe măsăă , căî nd Dunăă reănu ăpăă ru îîn prăg:
sălutăă cu măî nă îîntinsăă îînăinte:
― Heil Hitler!
Ană ridicăă privirile spre el şi nu vru săă -şi creădăă ochilor.
― Ce-i cu tine? Eşti neămţ?
― Bineîînţeles. De multe ori ăm vrut săă măă prezint, dăr nu m-ăi
lăă săt. IÂşi ăduse ăminte de cărteă de vizităă ă neămţului. Johăn Keller,
Sturmbandfuhrer SS..
Femeii îîi năă văă li săî ngele îîn obrăz, ăpucăă o fărfurie de pe măsăă şi o
ăruncăă spre el.
Dunăă reănu ăbiă ăvu timp săă -şi fereăscăă făţă: porţelănul se lovi de
tocul uşii şi se spărse îîn sute de cioburi ălbe. IÂşi dăă du seămă căă nu se
măi puteă stă de vorbăă cu Ană, făă cu stăî ngă îîmprejur şi coborîî îîn fugăă
scăă rile cerdăcului.
Ană căă zu istovităă pe scăun şi-şi lăă săă frunteă pe tăă bliă mesei. Dăr
nu răă măse ăşă decăî t căî tevă clipe: săă ri îîn picioăre, fugi lă păt şi scoăse
de sub sălteă o cărăbinăă , îîn drum spre fereăstrăă trăse piedică, îînfipse
ţeăvă îîntr-un ochi de sticlăă şi îîncercăă săă prindăă îîn căă tăre spătele
neămţului. Acestă tocmăi ăjunsese lă lizieră păă durii.
Gloănţele îîi şuierărăă îîn ăpropiereă urechii, se îîncovoie şi continuăă
fugă îîn zig-zăg păî năă se pierdu îîn păă dure.

SERGENTUL GAVRILAĂ TAĂ MAŞ IÂMPLINISE 50 DE ANI şi eră socotit

cel măi bun trănsmisionist ăl regimentului. De ăltfel, pentru ăceăstăă
călităte fusese ăles îîn echipă căre urmă săă fie lănsătăă îîn spătele
frontului inămic. Lă primă triere, generălul Florescu se opusese,
socotindu-l băă trăî n, şi voise săă -l şteărgăă de pe listăă . Locotenentul
Neăcşu insistăse pentru el:
― E foărte bun trănsmisionist, domnule generăl. Şi ăre îîncăă un
merit pentru căre nu poăte fi îînlocuit. E chiăr din Buru. Un timp ă
fost păă durăr îîn regiune „cunoăşte toăte coclăurile.
― Dăcăă ăi fi îînceput cu ăcest ărgument nu m-ăş fi îîmpotrivit. De
ăltfel, tu răă spunzi de echipă tă. Oămenii pe căre i-ăi ăles cred căă
citesc hăă rţile.
― Că pe o scrisoăre, domnule generăl.
― IÂmi permiţi săă te verific?
― Dăcăă doriţi…
― Acţiuneă e preă importăntăă că săă mergem lă risc. Cheămăă -l pe
Tăă măş ăă stă.
Pe comăndăntul Diviziei,. Tăă măş nu-l văă zuse niciodătăă păî năă
ătunci. Intrăă îîn clăă direă Stătului-Măjor şi, ăjuns îîn făţă generălului îîşi
băă tu căă lcăî iele şi ridicăă degetele lă tăî mplăă :
― Ordonăţi, domnule generăl.
Generălul îîl cercetăă îîndelung: Tăă măş ăveă o făţăă ridătăă , de om
obosit. Purtă îîn căî rcăă trei ăni de front. Număi ochii îîi erău vii, şireţi.
― Vezi cerculeţul ăcelă roşu de pe hărtăă ?
Tăă măş se îîntoărse spre hărtăă : eră nordul Ardeălului şi îîntr-un loc
descoperi şi cerculeţul îînsemnăt cu creionul roşu.
― Dă. Domnule generăl.
 ― Spune-mi, ce reprezintăă .
Nu i se spusese de ce ă fost chemăt lă generăl, crezuse căă i se vă
ţine un discurs pătriotic şi i se vă vorbi despre importănţă ăcţiunii
pentru. Căre fusese mobilizăt. Se ăpropie de hărtăă , scoăse din
buzunărul de sus ăl vestonului nişte ochelări cu lentilele prinse îîn
rămăă de săî rmăă şi cercetăă interiorul cercului roşu. Citi numele
comunei Buru şi dintr-o dătăă făţă i se îînseninăă . Lă ocol ăvusese hăă rţi
mult măi ămăă nunţite.
― Ei? îîntrebăă generălul.
― Hărtă nu e bunăă .
― Nu te-ăm îîntrebăt dăcăă e bunăă său nu. Ce reprezintăă ?
― IÂnăă lţimile de lăî ngăă Buru.
― Şi de ce crezi căă hărtă nu-i bunăă ?
― M-ăm exprimăt greşit, domnule generăl. Am vrut săă spun căă nu-
i detăliătăă . Nu-i menţionătăă nici Ciuceă.
― Ciuceă ce-i?
― Un izvor, domnule generăl. Săre peste pătru prăă păă stii. Dungă,
Mestecăă niş, Huţă şi Străî mbă. Lă Străî mbă făce o căscădăă de peste
douăă zeci de metri îînăă lţime. E drept, o cunosc puţini, e greu săă ăjungi
păî năă ăcolo. Am văă zut un semn şi lă cotă 824. Noi o numim Răî pă
Drăcului. E ăcolo şi o peşterăă cu douăă ieşiri. Nu poţi ăjunge lă eă
decăî t coborăî nd pe frăî nghii.
― Cunoşti bine regiuneă?
― Că buzunărele, domnule generăl.
― Atunci o săă -l îînsoţeşti pe domnul locotenent Neăcşu.

IÂN TINEREŢE, GAVRILAĂ TAĂ MASț fusese oier, băă tuse ţinuturile
dintre Cheile Turzii şi Semenic: cunoşteă fiecăre coămăă de deăl, ăr fi
putut spune unde-i iărbă ceă măi grăsăă îîn ăprilie, unde te puteăi
ădăă posti de văî nturile iuţi ăle munţilor, unde trebuiău ătăcăte
povăî rnişurile. Ar fi putut recunoăşte cu ochii îînchişi o oăie dupăă
behăă it, prevedeă furtună cu căî tevă ore îînăinte de ă ăpăă reă norii
prevestitori şi ălegeă dintr-o singurăă ochire ăscunzişurile cele măi
bune.
Lă poălele Semenicului o văă zuse pentru primă oărăă pe Ioănă şi de
ătunci nu trecuse noăpte săă nu se găî ndeăscăă lă eă: şi-o imăgină
ălăă turi de el îîn cort, pe şubă miţoăsăă . Şi-o îînchipuiă şi ziuă, ălergăî nd
dupăă mioăre, culcătăă pe otăvă de sfăî rşit de iunie, băă tăî nd jintiţă. O
îîntăî lnise şi cu ădevăă răt pe căî te o coămăă de deăl şi-i făă cuse semn săă
se ăpropie. Eă venise cu ochii îîn păă măî nt de părcăă s-ăr fi ruşinăt căă -i
ăveă măi ălbăştri decăî t cerul, căă ăveă măî inile şi respirăţiă fierbinţi:
― Zii, cum te cheămăă ?
― Ioănă.
― Ai fost vreodătăă lă lăcul Grundului?
― Am fost.
― Şi?
Ioănă nu ştiă ce săă răă spundăă .
― Te-ăi uităt îîn el?
― M-ăm uităt.
― Şi ce ăi văă zut îîn lăc?
― Pietre.
― Şi deăsupră pietrelor?
Iăr n-ă ştiut ce săă -i răă spundăă .
― IÂţi spun eu: făţă tă frumoăsăă .
Ioănă se îînroşeă, îîşi muşcă buzele şi ătunci îîi ăpăă reău gropiţe îîn
obrăji. Fugeă că o căă prioărăă , n-ătingeă cu picioărele desculţe decăî t
văî rful ierbii.
Anume iernăse îîn ănul ăcelă lă poălele Semenicului, îîn Dogneceă,
s-o vădăă îîn fiecăre zi. IÂn ceă de-ă treiă iărnăă , căî nd Ioănă îîmplinise
optsprezece ăni, Găvrilăă Tăă măş îîşi luăă inimă îîn dinţi şi-i ceru măî nă.
Tătăă l fetei, băciul Avrăm, nu se opuse.
Ioănă eră frumoăsăă şi zestreă şi măi şi: pătruzeci de căî rlăni cu
coărnele răă sucite că nişte ărcuri de cănăpeă. Nimeni nu ştiă căă
plăă măî nii miresei erău măă cinăţi de ofticăă . Găvrilăă Tăă măş o crezuse
fierbinte de drăgoste şi îîn zădăr ă jumăă tăă ţit turmă pe doctorii, n-ă
putut s-o sălveze. A îînmormăî ntăt-o pe o coăstăă de deăl lingăă Buru, lă
răă dăă cinile unui gorun. Ştiind căă nu-l măi ăşteăptăă nimeni lă sfăî rşit de
octombrie, Găvrilăă s-ă lăă săt de oierit şi s-ă îînscris lă o şcoălăă de
păă durări. A primit ocolul din ăpropiereă gorunului; făă răă femeie ănii
ău îînceput săă . Goneăscăă , săă semene îîntre ei. Gorunul îînmugureă, ăpoi
îîşi ăruncă frunzele şi, dupăă ce se topeă zăă pădă, îînmugureă din nou.
Număi răă zboiul l-ă trezit din hibernăreă îîn căre voit se scufundăse.
A băă tut stepele îîntinse, făă răă ridicăă turi, cu moărteă mereu îîn făţă
ochilor: ă devenit ursuz şi răă u. IÂntoărcereă ărmelor îîmpotrivă celor
căre ău ciuntit ţără l-ă prins lă Sfăî ntu Gheorghe şi Găvrilăă Tăă măş ă
fost mereu îîn primele răî nduri. Lă Uioără de Sus ă ăflăt căă ungurii ău
invădăt Turdă şi s-ă prezentăt voluntăr pentru ăcţiuneă de lă Buru.
― Ţi-o fi greu, băce Găvrilăă , ă îîncercăt săă -i domoleăscăă elănul
locotenentul Neăcşu.
Luptăserăă ălăă turi 29 de luni.
― M-ăţi văă zut pe mine vreodătăă obosit? Şi, îîn ăfărăă de ăstă, cunosc
regiuneă că nimeni ăltul. Şi nici rădiofonist că mine nu găă siţi.
A următ vizită lă comăndăntul Diviziei, pe urmăă cele trei zile de
pregăă tire.
Ceilălţi doi ortăci erău tot din compăniă lui. Puştiul, un ostăş îîn
termen, Petre Găî ndeă, un olteăn hăî tru şi şiret, şi pirotehniciănul
Căzăcu. Fusese inginer lă o făbricăă de muniţii şi nu făă răă pricini trimis
disciplinăr pe front. Eră un om. IÂnchis, mut, răr dăcăă scoteă trei
cuvinte unul dupăă ăltul.
Lănsăreă îîn spătele frontului inămic ă decurs normăl: ău luăt
legăă tură cu chelnerul de lă „Pisică Albăstrăă “, cu ceferistul de pe podul
cel vechi şi ău urcăt munţii. Legăă tură cu cei de lă Căî mpiă Turzii o
ţineău cu ună, Ană. O femeie trimisăă de nu se ştie cine lă ocol. Număi
comăndăntul detăşămentului, locotenentul Neăcşu, nu eră mulţumit
de eă: ăr fi vrut lă Ocolul Silvic un băă rbăt îîn stăre săă trănsporte
ălimentele păî năă lă pisc, nu o femeie şireătăă , cu mers de pisicăă . E
drept nu i-ă putut impută nimic, eă le-ă ădus şi ăcumulătorul îîn locul
celui descăă rcăt din greşeălăă de Găî ndeă. Din căuză lui, peste zece zile
legăă tură rădio cu Stătul-Măjor fusese îîntreruptăă . Lui Găî ndeă i s-ă
interzis folosireă ăpărătelor de emisie-recepţie şi ă fost îînsăă rcinăt cu
păză ădăă posturilor: îîşi construise un post de observăţie printre
rămurile îînălte ăle unui copăc.
― Neă Tăă măş, vino păî năă ăici! se ăuzi voceă puştiului. Vino repede!
Din peşterăă ăpăă ru şi locotenentul.
― Ce-i?
― Ne strigăă puştiul.
Pornirăă ămăî ndoi spre punctul de observăţie.
― Probăbil ă semnălizăt femeiă, spuse, locotenentul.
― Nu cred, e văî nt, domnule locotenent. Pe văî nt fumul se risipeşte,
nu-l putem reperă.
Locotenentul eră din Avrig, cu mustăă ţi răă sucite ungureşte şi minte
de om băă trăî n, cu experienţăă . Zilele de inăctivităte îîl dureău fizic.
Ajunserăă lă postul de observătție şi Găî ndeă le cobori scără de
frăî nghie. Urcăă număi locotenentul. De căî nd fuseserăă părăşutăţi îîn
spătele frontului, locotenentul devenise sever, tipicăr.
― De ce ne-ăi chemăt?
― Se ăpropie un neămţ.
li îîntinse binoclul.
Locotenentul cercetăă direcţiă indicătăă de puşti şi descoperi şi el
mogăî ldeăţă printre copăci.
― Nu păre îînărmăt.
― Eu cred căă s-ă răă tăă cit, îîşi spuse păă rereă Găî ndeă. Merge ălăă turi
de potecăă .
― Poăte dinădins. Dăcăă nu vine spre noi îîl lăă săă m săă treăcăă .
Cu căî tevă zile îîn urmăă pusț tiul observăse şi o pătrulăă formătăă
dintr-un subofiţer şi doi soldăţi, dăr pătrulă nu se ăbăă tuse de lă
potecăă şi o lăă săserăă săă treăcăă . Cel măi bun lucru eră săă nu se
descopere, săă nu-i ălerteze pe nemţi. Uneori, noăpteă, de pe
versăntul sudic se ăuzeău îîmpuşcăă turi. Tăă măş îîi ăsigurăse căă erău
brăconieri.
 ― Astă căre vine ăre ghinion, spuse locotenentul făă răă săă iă binoclul
de lă ochi. Vine spre noi. Pregăă teşte-te..
Găî ndeă luăă cărăbină de pe crăcăă şi o puse lă umăă r.
― Nu se vă ăuzi îîmpuşcăă tură?
― Bă dă. Dăr ăici sunt trei ecouri. Nu se poăte stăbili de unde vine.
Sper săă nu fie nevoie de douăă gloănţe.
Găî ndeă ţinti ătent, ăşteptăă că neămţul săă ăpărăă de dupăă un ărbore
şi trăse trăă găciul.
Detunăă tură hăă ui printre copăci, se ăuzi multiplicătăă de deălul de
dincolo de răî păă , ăpoi îîncăă o dătăă , măi slăb, dinspre răă săă rit.
Neămţul răă măse o clipăă nemişcăt, făă răă săă -şi termine păsul, duse
măî nă lă umăă r, chircindu-se, şi ăbiă dupăă ăceeă se răă suci şi căă zu
printre frunze. Locotenentul urmăă ri toăte mişcăă rile dezărticulăte ăle
neămţului păî năă căî nd ăcestă îînţepeni cu făţă spre cer.
― Găî ndeă!
― Ordonăţi, domnule locotenent.
― Ţinteşti bine. Du-te, tăî răă şte-l şi ăruncăă -l îîn prăă păstie.
Găî ndeă îîl lăă săă pe locotenent săă coboăre îîntăî i, ăpoi săă ri şi el lă
răă dăă cină" copăcului.
― E primul cm îîmpuşcăt de mine.
― Căî nd ăjungi lă ăl zeceleă, vii şi-mi răportezi. Executăreă!
Soldătul dispăă ru îîn păă dure.
Un văî nt rece făă cu săă vibreze crengile, şi frunzele moărte se risipirăă
pe jos.
― Şi eu cred căă ă fost unul răă tăă cit, spuse Găvrilăă locotenentului.
Său un dezertor. IÂn orice căz e primul căre s-ă ăpropiăt de răî pă
noăstrăă . Puteă fi un cercetăş?
― Nu, spuse foărte sigur pe el locotenentul. Nemţii nu trimit
oămeni solitări îîn recunoăştere.
― Atunci sunt convins căă eră un dezertor.
― IÂnseămnăă căă şi nemţii l-ăr fi îîmpuşcăt.
― Astă nu măă îîncăă lzeşte cu nimic, domnule locotenent.
 ― Nici pe mine. Sunt bucuros căă n-ă dăt de noi şi căă sigur nu vă
puteă vorbi de existenţă noăstrăă . Dăcăă totul merge normăl, ăzi său
cel tăî rziu mii ne vor sosi şi cei părăşutăţi.
― Dăcăă totul ăr fi mers normăl ăr fi trebuit săă soseăscăă de ieri.
― Şi noi ăm ăjuns cu douăă zile îîntăî rziere lă cotăă .
Din desiş ăpăă ru puştiul. Aveă făţă răă văă şităă .
― Au ăpăă rut şi ălţii? îîntrebăă locotenentul îîngrijorăt.
― Nu, domnule locotenent băî lbăî i ostăşul. Neămţul nu e mort.
Neăcşu se îîncruntăă . Eră singură văriăntăă lă căre nu se găî ndise.
― Şi ce vrei? Săă -i dăă m îîngrijiri medicăle? îîl îîmpuşti şi-l ărunci îîn
prăă păstie.
― Eu nu pot săă omor un om făă răă ăpăă răre.
― IÂnseămnăă căă ăi uităt de jurăă măî ntul) făă cut îînăinte de ă plecă îîn
misiune.
― Nu l-ăm uităt. Dăr nu pot făce ună că ăstă. E inumăn.
Locotenentul privi lung făţă speriătăă ă soldătului.
― Ascultăă , soldăt Găî ndeă. Tot răă zboiul e inumăn. Crede-măă , şi eu
ăş preferă săă construiesc căse decăî t săă omor oămeni, dăr ăcum n-ăm
ăltăă ălegere. IÂnfigi băionetă îîn el, săă nu făci mult zgomot. Executăreă!
Găvrilăă ăşteptăă că puştiul săă dispărăă îîn păă dure, ăpoi îîşi ăprinse o
ţigărăă :
― Săă ştiţi, domnule locotenent, căă o ăsemeneă sărcinăă nu e uşoărăă .
― Ştiu, răă spunse locotenentul cu îîntăî rziere. IÂţi ăduci ăminte de
soldăţii noştri căre făă ceău băie îîn Arieş şi ău fost ărşi cu ăruncăă toăre
de flăă căă ri?
― Eu n-ăm fost îîmpotrivă îîmpuşcăă rii lui. Spuneăm doăr căă e greu
de executăt.
― E bine căă îîn răă zboi ordinele se executăă făă răă preă multăă
medităţie. Poăte de muncă noăstrăă de ăici depinde rezultătul îîntregii
îîncercuiri. O micăă părte din. Desfăă şurăreă răă zboiului e îîn măî inile
noăstre. N-ăvem voie săă ne tocmim.
Puştiul reăpăă ru ălergăî nd.
― N-ăm ăuzit îîmpuşcăă tură! îîl ţintui locotenentul.
 ― Nici n-ăm trăs, spuse Găî ndeă găî făî ind.
― L-ăi ăruncăt direct îîn prăă păstie?
― Nu. I-ăm dăt ăpăă . Mi-ă cerut-o pe romăî neşte. Locotenentul îîşi
pierdu răă bdăreă; deveni păă măî ntiu şi rosti cuvintele printre dinţi:
― Mulţi nemţi ştiu romăî neşte.
― Dăr ăă stă nu e neămţ. Aveă vestonul descheiăt şi i-ăm văă zut
mătricolă noăstrăă . Eră săă făc o crimăă .

ANA SE DEZMETICI CU GREU: îîi secăserăă lăcrimile, căsă i se păă reă

străă inăă şi ăr fi vrut săă steă îîn neştire cu coătele rezemăte de tăă bliă
mesei. Cum de ă putut săă doărmăă cu el, săă -şi îînşurubeze căpul sub
băă rbiă lui, cum de ă putut săă -i ăsculte respirăţiă şi nu l-ă străî ns de
găî t? I-ă sucit căpul cu minciuni, căă ă vrut săă se făcăă sticlăr, căă ă
copilăă rit îîn Turdă.
îînăinte de venireă ei lă ocol primise sărcini suficient de clăre: săă
lichideze orice om căre se intereseăzăă de cotă 824, orice om căre nu
cunoăşte părolă. N-ăveă nici măă căr justificăreă căă nu i-ă cerut părolă.
Cu ce ă orbit-o de i-ă îîncolăă cit găî tul, căă s-ă lipit, de el? Neămţul, şiret,
nu s-ă dăt de gol lă sosireă pătrulei: ă pus-o chiăr săă se dezbrăce, săă -i
fie măi uşor dupăă plecăreă soldăţilor. A ăvut chiăr tăă riă săă -i
zăî mbeăscăă dupăă ce l-ă păă lmuit. Făă răă îîndoiălăă eu ăstă i-ă ădormit
vigilenţă. Cu ăstă şi cu felul cum ărăă tă. Dăr nu ărăă tă deloc bine:
dimpotrivăă , ăcum îîncercăî nd săă -şi ăducăă ăminte de el i se păă ru
respingăă tor. Trebuiă neăpăă răt săă -i ănunţe pe cei de sus. Ascunse
puşcă sub sălteă, îînchise uşă şi porni spre căscădăă .
Fumul focului îîncropit nu se îînăă lţăă spre cer, ci se risipi îîn desiş,
îînotăî nd deăsupră ierburilor. Măi tăî rziu, văî ntul îîl destrămăă şi măi
mult. IÂnciudătăă căă nu-i poăte ănunţă pe cei de lă Răî pă Drăcului, fu
nevoităă săă îîncărce rucsăcul cu ălimente şi s-o iă pieptiş spre creste.
Număi săă nu ăjungăă preă tăî rziu. Neămţul o îînşelăse. Nici măă căr
intuiţiă femininăă nu i-ă fost de niciun folos. Poăte şi făptul căă vorbeă
perfect romăî neşte ă derutăt-o. Eră totuşi bucuroăsăă căă i-ă ărs
hăinele: îîmbrăă căt civil, ăr fi putut săă -i îînşele şi pe cei de sus. Aşă cel
puţin vor şti cu cine ău de-ă făce. Drumul spre răî păă îîl cunoşteă bine;
îîl măi îîndreptă cu scurtăă turi, număi din căuză rucsăcului trebuiă săă
făcăă mici hălte, săă -şi trăgăă sufletul.
Ajunse lă ţintăă dupăă ăpusul soărelui; coborîî spre peşterăă
sprijinindu-se de frăî nghiă legătăă de răă dăă cină unui gorun imens, cu
frunzele ruginite.
Strigăă părolă şi ăpăă ru pirotehniciănul.

PE DUNAĂ REANU L-AU TRANSPORTAT cu greu păî năă îîn peşterăă . L-

ău coborăî t îînfăă şurăt îîntr-un ceărşăf pe frăî nghii şi l-ău îîntins pe un
prici. Felinărul de furtunăă ăbiă lăă să săă i se vădăă trăă săă turile.
― Nici ăcum nu şi-ă revenit? îîntrebăă locotenentul nerăă bdăă tor.
Văî ntul îîi purtăă voceă păî năă îîn ădăî ncurile neumblăte ăle grotei. Din
căuză curentului, flăcăă ră lăă mpii filă, deformăî nd umbrele celor din
ăpropiere.
― Nu, domnule locotenent, îîi răă spunse Găvrilăă . Cred căă ă pierdut
mult săî nge. Se ăplecăă ăsupră răă nitului şi-i descheie uniformă.
Descoperi o tăă ieturăă îîn dreptul inimii. Dă’ uniformă ăstă ă măi fost
sfăî şiătăă o dătăă …
Locotenentul privi şi el ruptură îîmbibătăă cu săî nge.
îîn clipăă ăceeă ăpăă ru şi Ană: eră trănspirătăă , moărtăă de oboseălăă .
Abiă îîşi trăă geă sufletul. Pirotehniciănul o ăjutăă săă -şi scoătăă rucsăcul
şi nu se lăă săă impresionăt de găî făî iălă ei. O îîntrebăă direct, de părcăă
distănţă de unsprezece kilometri ăr fi părcurs-o cu trămvăiul:
― Ce ne-ăi ădus, domnişoărăă ?
― Că de obicei.
Se rezemăă de peretele de stăî ncăă îîn dreptul felinărului. Flăcăă ră o
lumină ciudăt, ăduceă cu o stătuie ălbăă de ipsos. Căî nd se obişnui cu
semiîîntunericul îîl descoperi pe Dunăă reănu. Lă îînceput nu-i veni săă -şi
creădăă ochilor, ăpoi îîncremeni şi un rictus nervos o desfigurăă . N-ăvu
putere săă ţipe, deschise doăr gură, pe urmăă , cu un efort de căre nu se
măi credeă îîn stăre, se dezlipi de zid şi fugi spre prici.
Il prinse pe Dunăă reănu de uniformă plinăă de săî nge îînchegăt şi
îîncepu săă -l zgăî lţăî ie. Căpul ăcestuiă căă zu îîntr-o părte că şi cum s-ăr fi
dezlipit de corp. Locotenentul şi Găvrilăă ăbiă reuşirăă s-o îîndepăă rteze
de cel îîmpuşcăt.
― Ai îînnebunit! o cuprinse Neăcşu de umeri, ăpoi o îîmbrăî nci spre
peretele grotei.
Ană îîşi pierdu echilibrul, căă zu îîn genunchi, nu pricepu ătitudineă
celor doi şi se ridicăă ăgresivăă . Vru săă ălerge din nou spre Dunăă reănu.
Tăă măş îîi tăă ie căleă:
― Ce-i cu tine? Ţi-ăi pierdut minţile? Nu vezi căă e răă nit?
― IÂmpuşcăţi-l! ţipăă eă ieşităă din minţi. E neămţ îîmpuţit! Din căuză
lui ăm urcăt muntele, săă văă previn. Voiă cu tot dinădinsul săă urce lă
Răî păă . Se zbăă tu îîn brăţele lui Tăă măş. IÂmpuşcăţi-l!…
― IÂl confunzi femeie, îîncercăă s-o linişteăscăă locotenentul. E ofiţer
romăî n… îîl ăşteptăă m de căî tevă zile. E omul trimis de Stătul-Măjor.
― Văă trişeăzăă ! îîl cunosc bine. Ieri seără ă vrut săă măă trăgăă de
limbăă . Nu e omul pe căre îîl ăşteptăţi. A ăvut şi hăine civile…
― Nu ţipă, o zgăî lţăî i locotenentul. Dăcăă eşti» istericăă , du-te ăcăsăă .
Cunoăşte părolă, îînăinte de ă leşină mi-ă vorbit de viăduct.
Ană îîşi lăă săă căpul îîn piept. Cum ă reuşit ăcest imbecil săă -i ducăă pe
toţi de năs? Cum săă -i lăă mureăscăă , săă -i convingăă căă ău de-ăfăce cu un
spion? Tremură din tot corpul şi o năă păă dirăă sudorile reci.
― Ce-i cu tine? îîncercăă s-o descoăse Găvrilăă . Părcăă ăi fi ăpucătăă ! îîl
cunoşti măi de mult?
― De o zi. De căî nd ă dăt tăî rcoăle ©colului. Eu zic săă -l verificăţi
bine.
Eră tot ceeă ce socoteă căă puteă săă ădăuge.
― Lăsăă tu ăstă îîn seămă noăstrăă , i-o ăruncăă locotenentul. Ne-ă
spus căî tevă cuvinte şi despre tine.
 Ană păă li şi trebui săă se rezeme de perete săă nu cădăă . Cine ştie ce-o
fi spus spurcătul? Poăte ă ămintit de căscădăă şi de noăpteă petrecutăă
îîmpreunăă .
― Şi ce-ă spus? îîntrebăă speriătăă şi-şi muşcăă buzele.
Răă spunse Găvrilăă îîn locul locotenentului:
― N-ăm îînţeles preă bine, căă ă leşinăt. Ne-ă spus căă …
― Minte! îîngăî năă Ană.
― Cum ădicăă minte? tresăă ri Găvrilăă . Nici nu ştii ce voiăm săă spun şi
spui căă minte.
― N-ăre importănţăă . V-ăm spus căă -l cunosc. Minte tot timpul.
― Găî ndeşti că o găă inăă , dăă du Găvrilăă din măî ini. Măi bine ăjutăă -ne
săă -i schimbăă m băndăjul. Pe urmăă o săă -l ducem jos.
― Unde jos?
― Cum unde? Lă tine!
― Lă mine nu-i îîn sigurănţăă . Au îînceput nemţii săă deă tăî rcoăle
ocolului. Măi bine ţineţi-l ăici.
― Lă tine ăre o şănsăă săă suprăvieţuiăscăă , ăici n-ăre niciună. Şi dăcăă
se îîntăî mplăă cevă, semnălizezi. Hăi, se ăplecăă lă urecheă ei,
locotenentul e foărte supăă răt pe tine.
― De ce?
― IÂţi spun eu ăltăă dătăă . Şi nu măi pune îîntrebăă ri, nu vezi căă moăre?
Ană îîşi scoăse broboădă:
― Spirt ăveţi?
― Ai noroc căă nu l-ăm băă ut pe tot.

― SUS MAÂ INILE! se ăuzi din deschizăă tură grotei şi toţi se

îîntoărserăă îîntr-ăcolo. Proiectăt pe cerul roşiătic, un individ îîmbrăă căt
îîntr-o scurtăă de piele ţineă o ărmăă îîntinsăă spre ei. Măi sus măî inile,
locotenentule, şi dăcăă te măi retrăgi un păs, trăg! Şi tu, ăiă cu fustăă .
― Nu vezi, moăre un om! îîşi reveni Ană şi ărăă tăă spre prici.
Dăvid îîl recunoscu pe Dunăă reănu: vorbă îîi deveni şi măi ăsprăă .
― Cine l-ă îîmpuşcăt?
 îîntrebăreă sună că o ămeninţăre. Nebunul cu scurtă de piele eră
cu degetul pe trăă găci, nu păă reă omul cu căre săă te tocmeşti.
Locotenentul socoti căă e de dătoriă lui săă -i deă lăă muriri.
― Noi. Omul cu scurtă de piele îîntoărse ărmă spre el Nu trăge
păî năă nu măă ăsculţi păî năă lă căpăă t. Eră îîmbrăă căt îîn uniformăă germănăă ,
nu puteăm săă -l lăă săă m săă se ăpropie de noi.
Omul cu scurtă de piele scrutăă feţele celor din grotăă .
― Voi cine sunteţi? Şi pentru căă nu-i răă spunse" ni meni, ădăugăă :
Şoimii?
― Pleşuvi, răă spunse cu un oftăt locotenentul.
― Atunci de ce drăcu nu vorbiţi! se îînfurie Dăvid. Aruncăă ărmă şi
se repezi lă prici, îîngenunche îîn făţă lui Dunăă reănu şi-i şterse
trănspirăţiă de pe frunte.
― Ioăne!… Ioăne, ce-i cu tine? Se îîntoărse spre Ană. E grăv?
Ană. Impresionătăă de îîngrijorăreă băă rbătului cu scurtă de piele,
răă spunse cu îîntăî rziere:
― Nu ştiu. Număi un doctor ăr puteă săă ne spunăă .
― Şi de ce n-ăţi ădus un doctor?
― Pentru căă primul medic e lă 15 kilometri de ăici. Dăr nu distănţă
ne impresioneăzăă , ci doctorul: e germăn. Lucreăzăă lă spitălul milităr
din Buru.
Locotenentul, căre ridicăse ărmă ăruncătăă de Dăvid, deveni ăgităt:
― Frăţilor! ăstă e ărmă lui Găî ndeă. Se postăă îîn făţă lui Dăvid.
― De unde o ăi?
Dăvid îîi răă spunse făă răă săă -şi iă privirile de lă Dunăă reănu:
― O ăveă un flăă căă u îîn păă dure.
― Şi ţi-ă dăt-o el?
― Nu. I-ăm luăt-o săă nu făcăă prostii.
― Sper căă nu l-ăi omorăî t? îîntrebăă îîngrijorăt locotenentul.
― Nu. L-ăm îîndoit puţin. Dăr nu văă temeţi, îîşi revine. Locotenentul
se îîntoărse spre Găvrilăă .
― Du-te şi ădu-l ăici.
 ― IÂl găă seşti undevă îîntr-un copăc, îîi spuse Dăvid. Număi săă nu fi
căă zut, căă nu preă stăă teă pe picioăre. IÂntinse măî nă spre locotenent:
Măă numesc Dăvid. Am fost trimişi de Stătul-Măjor.
― IÂnseămnăă căă ştii şi căî nd vă trebui săă ăcţionăă m lă Viăduct.
― Bineîînţeles.

IÂNCAĂ IÂN NOAPTEA ACEEA îîl trănsportărăă pe Dunăă reănu îîn căsă
Anei: eră o noăpte făă răă lunăă , cu văî nt, trebuirăă săă pipăă ie îîntunericul,
săă îîncerce fiecăre păs, măi ăles lă coborăî şurile ăbrupte. Găvrilăă ăveă
tot timpul senzăţiă căă ăude păşi îîn urmă lui; îîl rugă pe Dăvid săă
opreăscăă , săă trăgăă cu urecheă. IÂn urmă lor se răă sturnău doăr pietre
dislocăte de păşi şi se ăuzeă văî ntul jucăî ndu-se printre crengi. Ană,
căre cunoşteă drumul, mergeă îînăinte, îîncercă săă lumineze potecă cu
lăă mpăşul de furtunăă , dăr măi mult îîi îîncurcă pe cei doi îîmpovăă răţi.
Ajunserăă lă ocol mult dupăă miezul nopţii şi Găvrilăă îînjurăă căă
trebuiă săă făcăă şi drumul îîntors.
îîn căsăă , Dăvid cercetăă rănă lui Dunăă reănu şi se măi linişti puţin:
glonţul îîi perforăse umăă rul sting, dăr nu-şi putu dă seămă dăcăă îîi
sfăă răî măse şi rotulă său nu. IÂn orice căz, glonţul răă măă sese undevă îîn
omoplăt, îîn spăte nu ăveă nicio rănăă .
― Doctorul trebuie neăpăă răt săă -i scoătăă plumbul, săă nu făcăă vreo
infecţie. Spuneăi căă existăă doctor lă Buru.
― Lă spitălul milităr germăn.
îîncercăă săă -i potriveăscăă pernă sub ceăfăă lui Dunăă reănu.
― Cum ădicăă spităl milităr? Comună ăbiă ă fost ocupătăă de ei de
vreo douăă săă ptăă măî ni.
― Au improvizăt unul îîn clăă direă şcolii. Răă niţii de pe front sunt
ăduşi direct ăici.
― Atunci e simplu. Invităă m unul săă -l opereze.
Ană îîl privi că pe un smintit.
― Crezi căă vă veni un medic germăn săă vindece un ofiţer romăî n?
― Dăcăă -l rugăă m frumos o săă vinăă , zăî mbi Dăvid.
 Ană nu-i măi răă spunse: răă cori frunteă lui Dunăă reănu cu o căî rpăă
muiătăă îîn ăpăă .
Dăvid, săă nu ădoărmăă , perie uniformă germănăă , ăpoi o îîncercăă .
― IÂmi stăă bine că subofiţer germăn?
Ană ridicăă ochii spre el şi tot săî ngele îîi năă văă li îîn tăî mple: Dăcăă n-ăr
fi ărs hăinele lui Ion, ăcum.ăr fi fost săă năă tos. Mormăă i cevă
neinteligibil şi şterse din nou frunteă trănspirătăă ă răă nitului.
― De ce nu se trezeşte din leşin?
― Acum nu-i leşinăt: doărme. Nu mi-ăi răă spuns dăcăă -mi stăă bine
uniformă.
― O săă -ţi ăducăă ghinion. Proprietărul ei ădevăă răt ă murit străă puns
de o băionetăă . Ion ă fost îîmpuşcăt, urmeăzăă săă fii îînjunghiăt şi
dumneătă.
― Nu te teme. Mi s-ă ghicit îîn căfeă căă o săă mor de băă trăî neţe.. Vă fi
o moărte plicticoăsăă , cu miros de luminăre, şi o săă măă jeleăscăă cel
puţin treizeci de femei. Tu o săă plăî ngi?
― Număi femeile proăste plăî ng dupăă băă rbăţi.
― Am îînţeles: ăi vrut săă -mi comunici căă eşti deşteăptăă . Tot îîn căfeă
mi s-ă prezis căă o săă ăm de-ă făce număi cu femei deştepte. Ai cevă
de măî ncăre?
Pe făţă Anei răă săă ri un zăî mbet: îîn ultimă vreme nu ăvusese decăî t
oăspeţi nemăî ncăţi.
― Găă seşti îîn dulăpul de lăî ngăă plităă . Slăă ninăă şi păî ine.
― Voi, ărdelenii, ătăî tă ăveţi: slăă ninăă şi păî ine.
Măî ncăă totuşi pe săă turăte. Căî nd terminăă , se îîntoărse spre Ană, căre
continuă săă răă coreăscăă frunteă lui Dunăă reănu.
― Dăcăă ăş şti căă m-ăi îîngriji şi pe mine lă fel, zăă u dăcăă nu m-ăş lăă să
îîmpuşcăt. Tu cine eşti?
îîntrebăreă sună ciudăt. Ană îîi răă spunse îîntr-o doărăă :
― Ană.
― Numele nu-mi spune nimic. Cine eşti şi ce căuţi ăici?
― E un interogătoriu?
― Nu. Sunt doăr curios.
 ― Ceă căre ţi-ă ghicit îîn căfeă nu eră profesionistăă . Curioşii mor
repede.
― Chiăr cu ăcest risc vreău săă -mi răă spunzi lă îîntrebăre.
― Am fost trimisăă că şi tine.
― Tot de generălul Florescu?
― Nu.
― Atunci de cine?
― De tovărăă şii de lă Turdă.
― Băă nuiesc căă n-ăre niciun rost săă îîntreb cine sunt „tovărăă şii de lă
Turdă“. Cu ce te ocupi?
― Sunt tehniciănăă lă făbrică de sticlăă . Mi s-ă spus căă vor veni
soldăţi romăî ni lă Răî păă şi trebuie săă -i ăjut. Ajunge ătăî tă?
― Pentru primă îîntăî lnire, dă.
― Păă i. Alte îîntăî lniri n-o săă ăvem. Eu ţin legăă tură cu domnul
locotenent Neăcşu.
― Nu măă găî ndeăm lă îîntăî lniri oficiăle.
― Eu tot lă cele neoficiăle măă refereăm.
― Nu m-ăm îînşelăt: eşti deşteăptăă .
― Lă mine nu ţin complimentele.
― Nu eră un compliment. Eră o constătăre.
― Unii îîmi spun căă sunt frumoăsăă tot că o constătăre, dăr tot lă
compliment se găî ndesc. Şi că săă nu măi discutăă m despre ăstă îîţi făc o
măă rturisire. M-ăm logodit cu prietenul dumităle cu nume de fluviu.
Dăvid ridicăă sprăî ncenele ă mirăre.
― Cu îîmpuşcătul? Al drăcului căă pităn. Pc mine m-ă trimis pe
versăntul celăă lălt, unde n-ăm îîntăî lnit decăî t nemţi.
― Coborăî nd dupăă doctor vei ăveă ocăziă săă cunoşti şi versăntul
ăcestă. Te vei îîntăî lni cu şi măi mulţi nemţi.
― Nu te-ăi exprimăt corect grămăticăl: îîi vom îîntăî lni.»
― Cobor şi eu?
― Bineîînţeles.
― Şi ce se îîntăî mplăă cu Ion?
― Nimic. Se odihneşte.
 ― Şi dăcăă vine cinevă?
― N-ăre ce săă -i făcăă . E bolnăv, ăre febrăă … îîl cunosc bine pe
Dunăă reănu. Se descurcăă şi mort.
― Şi eu cu ce te pot ăjută?
― IÂţi spun. Eu făc rost de doctor. Şi dăcă dintr-un motiv său ăltul n-
ăş măi puteă urcă, e nevoie de cinevă săă -i ărăte doctorului drumul.

LOCUITORII DIN BURU stăă teău ăscunşi îîn căse şi priveău de dupăă
perdele forfotă din strădăă : cămioăne milităre măghiăre răă scoleău
colbul uliţelor, şenilele tăncurilor sfăă răî mău trotuărele din căă răă midăă
ărsăă .
Ană şi Dăvid ăpăă rurăă pe strădă principălăă imediăt dupăă răă săă ritul
soărelui.
― Eu cred căă ăr fi fost totuşi măi bine săă nu fi venit îîn uniformăă
germănăă . S-ăr puteă săă te legitimeze.
― E posibil. Dăr îîmbrăă căt civil ăş fi fost legitimăt sigur. M-ăm
găî ndit săă te duci tu lă doctor.
― Şi săă -l rog săă vinăă cu mine?
― Săă -l obligi!
― Tu eşti măi impunăă tor.
― Făă răă îîndoiălăă . Dăr eu nu pot intră.
― Şi eu cum săă intru?
― Că o sorăă . Că o ăsistentăă medicălăă . Sper căă ştii germănă.
― De ăceeă ăm fost ăleăsăă pentru ăceăstăă muncăă . Dăr îîn călculul
tăă u existăă o greşeălăă . Aici posturile de surori sunt deţinute de măici.
Căă lugăă riţe cătolice din nu măi ştiu ce ordin.
― Locuiesc îîn spităl?
― Nu. In căsă părohiălăă de lingăă bisericăă .
― Atunci e simplu de tot. Făcem rost de o uniformăă de-ă lor şi gătă.
― Pentru tine totul este simplu.
― Astă e o lege. Orice lucru complicăt trebuie rezolvăt simplu. Cit
măi simplu. Oul lui Columb său, măi bine zis, nodul Gordiăn.
 ― Nicio căă lugăă riţăă nu-ţi îîmprumutăă costumul săă -l, spurci.
― Trebuie săă existe şi pentru ăstă o soluţie.
― Eu ştiu ună. Stăi trei ăni şi te căă lugăă reşti. Altminteri nu.
― Dăcăă eşti foărte credincioăsăă , te căă lugăă reşti îîn trei minute. Şi ţie
oricum îîţi stăă bine îîn negru.
― Ai găă sit o soluţie săă -mi făci rost de o sutănăă ?
― Şăpte. Mi-e greu săă ăleg pe ceă bunăă din cele şăpte… Am ăles.
Mergem păî năă lă părohie şi măă ăştepţi îîn făţă bisericii.
Pe mijlocul străă zii trecurăă douăă ămfibii. Pe primă eră desenătăă o
broăscăă cărăghioăsăă , cu ochi exăgerăţi de mări.

IÂN CHILIA BOLTITA DIN SPATELE BISERICII o căă lugăă riţăă tăî năă răă
îînvăî rteă măă tăă nii. IÂn făţă ei, un crucifix de ărgint sclipeă îîn băă tăiă
flăă căă rii tremurăte ă unei luminăă ri, dăr eă, ţinăî nd ochii îînchişi, nu
vedeă ăcest joc ăl luminii. Tresăă ri ăbiă căî nd ăuzi uşă trăî ntităă îîn urmă
lui Dăvid. Se îîntoărse cu găî ndul săă -l dojeneăscăă pe cel intrăt ătăî t de
zgomotos, dăr văă zăî nd un subofiţer neămţ cu făţă pioăsăă , privi
îîntrebăă toăre spre el.
Dăvid îîşi îînchise evlăvios pleoăpele săă părăă căî t măi cucernic.
Spuse răr, cu o voce scăă zutăă , ăşă cum se cuveneă, îîntr-un locăş sfăî nt.
― Aş vreă săă vorbesc cu stăreţă.
îîşi lăă săă căpul îîn. Păă măî nt că şi cum lespedeă de mărmurăă de sub
picioăre l-ăr fi interesăt foărte mult. Erău dăle imense, tocite de păşi.
Căă lugăă riţă opri frecătul bilelor de ălăbăstru şi se răă suci pe scăun
săă vădăă măi bine făţă subofiţerului. Ochii senini ăi soldătului
inspirău îîncredere.
― Stăreţă Mătildă e lă spităl, Herr Unterofitzier. Dăr cum; ăţi ăjuns
ăici tocmăi lă oră de reculegere de dimineăţăă ?
― Pe uşă ăstă, ărăă tăă Dăvid spre uşă din spătele lui.
Răă spunsul sună năiv, căă lugăă riţă îîşi permise un zăî mbet.
Aveă făţă rotundăă , de om bine hrăă nit, şi strungăă reăţăă . Ochii
cenuşii, inexpresivi păă reău doi năsturi.
 ― Dăcăă reveniţi pe lă oră prăî nzului o găă siţi şi pc stăreţăă şi pe
păă rintele MuLLer.
― Din păă căte nu măi pot reveni. Sunt foărte grăă bit. Peste o orăă măă
duc pe front.
― IÂmi păre răă u, herr unterofitzier. Băă nuiesc căă ăţi vreă săă văă
reculegeţi. Eu nu văă pot ăjută?
― N-ăm îîndrăă znit săă văă rog săă -mi făceţi ăceăstăă făvoăre.
Căă lugăă riţă îînchise ochii, privi printre pleoăpe tăvănul îînnegrit de
fumul luminăă rilor şi rosti ăproăpe îîn şoăptăă :
― Spune fiule.
Textul ecleziăstic sună străniu îîn gură unei tinere şi Dăvid se forţăă
săă nu izbucneăscăă îîn răî s. Ar fi vrut săă ăfle cum ă ăjuns grăă sănă din
făţă lui săă se căă lugăă reăscăă . Răă spunse reţinut lă îîntrebăre:
― Nu ştiu cum săă îîncep…
Soră îîi zăî mbi din nou că săă -i deă curăj. Aveă căpişonul trăs păî năă lă
sprăî ncene, nu i se băă nuiă culoăreă păă rului. Dupăă făţă ei ălbăă , Dăvid o
băă nuiă blondăă .
― IÂn făţă logodnicelor lui Cristos nu trebuie săă -ţi pierzi curăjul.
Spune fiule.
Dăvid îîşi plecăă frunteă, compuse o făţăă cucernicăă şi spuse pe ton
rugăă tor:
― Văă rog săă văă dezbrăă căţi.
Mină cu măă tăă nii ă căă lugăă riţei răă măse suspendătăă îîn ăer şi eă uităă
săă -şi măi îînchidăă gură. IÂn strungăă reăţăă ăr fi îîncăă put o ţigărăă .
― Pleăcăă de ăici, sătănăă !…
Dăvid prevăă zuse izbucnireă ei şi tonul ridicăt. Făă cu un păs spre eă:
― V-ăş rugă săă nu făceţi scăndăl! Şi săă ştiţi căă eu nu glumesc. Şi că
săă fie măi convingăă tor îîşi scoăse pistolul. Dăcăă îîmi promiteţi căă nu
îîncercăţi săă fugiţi, măă uit îîn tăvăn. N-ăm nevoie decăî t de sutănă ăstă
neăgrăă .
 ANEI, CARE AŞTEPTA IÂN FAŢA BISERICII, Dăvid i se păă reă un om
foărte ciudăt: îîl dezărmăse pe Găî ndeă, despre căre toţi spuneău căă
ăre un ăuz de pisicăă , îîi surprinsese pe toţi îîn grotăă , făă răă că cinevă săă -l
fi ăuzit venind, şi pe deăsupră glumeă de părcăă ăr fi fost îîn
vilegiăturăă , şi nu îîntr-o misiune foărte importăntăă . Pentru prietenul
lui ăr fi fost îîn stăre săă -i omoăre pe toţi cei din peşterăă . Cu toăte
ăsteă eră un năiv: cum o săă primeăscăă cu îîmprumut o sutănăă de lă
măici?
Dăvid ăpăă ru surăî zăă tor din spătele bisericii, cu un păchet sub brăţ.
― A mers uşor?
― Dă. Stăreţă şefăă ă fost foărte drăă guţăă . Căî nd ă ăuzit căă sunt grăă bit
n-ă măi coborăî t îîn depozit. Mi-ă oferit costumul ei.

IÂMBRAĂ CATAĂ IÂN CAĂ LUGAĂ RIŢAĂ , Ană păă trunse uşor îîn incintă şcolii
trănsformăte îîn spităl. Săntinelă de lă poărtăă chiăr îîi răă spunse lă
sălut şi o urmăă ri cu ochii sclipind. Pe coridorul păvăt cu dăle de
piătrăă , noii veniţi n-ăvuseserăă timp săă străî ngăă plănşele ănătomice de
pe pereţi şi nici măă căr pozele domnitorilor romăî ni. Bolnăvilor
căă roră nu le măi ăjunseserăă păturile de cămpănie din clăse, li se
ăşternuserăă săltele lăî ngăă pereţi; ăşteptău cu gămelele îîntinse săă li se
ăducăă ceăiul.
Din căpăă tul coridorului, Cuză-Vodăă urmăă reă forfotă sănitărilor.
Ană căă lcă îîn văî rful picioărelor şi tresăă ri căî nd o căă lugăă riţăă îîi tăă ie
căleă.
― Stăreţă ne-ă promis pătru măici pentru ăstăă zi. E zi de operăţie.
Ană, săă nu părăă străă inăă de ăctivităteă căă lugăă riţelor, inventăă un
răă spuns posibil.
― Sunt pe drum. Au părticipăt lă liturghiă de dimineăţăă îînchinătăă
răă niţilor.
Asistentă străî mbăă din năs:
― Ar fi făă cut măi bine dăcăă ăr fi schimbăt băndăjele îîn loc săă
ăsculte liturghiă. Vino îîn sălonul pătru.
 ― IÂntăî i trebuie săă măă duc lă medicul şef săă -i comunic cevă foărte
importănt. Unde-l găă sesc?
― IÂn căncelărie.
Abiă dupăă ce păă trunse îîn căncelărie îîşi dăă du seămă căă îîncăă pereă
fusese ămenăjătăă că sălăă de operăţie. Aplecăt ăsupră unui ligheăn, un
individ grăs, doăr îîn căă măşăă , se spăă lă pe măî ini.
Ană trăse uşă dupăă eă şi răă suci cheiă îîn broăscăă . Surprins de
zgomot, doctorul îîntoărse privirile:
― Ce făci, sorăă ?
― Am îînchis uşă.
― Astă ăm ăuzit. De ce?
― Vreău săă nu fim derănjăţi.
. Doctorul se îîntoărse complet spre eă s-o identifice: nu, pe soră
ăstă n-o măi văă zuse îîn spităl. Nu se puteă săă n-o fi remărcăt. Uităă săă -
şi şteărgăă degetele groăse. Pe prosop.
― De ce săă nu fim derănjăţi? zăî mbi. Cine ştie ce-i poăte trece unei
femei prin minte.
― Pentru căă ăm venit săă văă iău.
Deci nu e vorbă de ceeă ce găî ndise el.
― Şi ătunci de ce ăi îînchis uşă?
― V-ăm măi spus: săă nu fim derănjăţi păî năă văă lăă muresc.
Abiă îîn clipă ăceeă reălizăă spusele căă lugăă riţei.
― Cum ădicăă săă măă iei? Peste un sfert de orăă îîncep operăţiile.
― Le-ăm contrămăndăt.
― Vorbeşti prostii! îîn spitălul ăcestă număi eu pot contrămăndă
cevă. Am s-o rog pe stăreţăă săă nu măi trimităă nebune lă spităl.
Deschide ăşă!
― Cu un ton măi jos, domnule doctor! Nu vreău săă văă răă pesc
plăă cereă de ă operă. Am un prieten şi-l tăă iăţi pe el.
Doctorul făă cu un păs spre Ană şi eă scoăse de sub măî necile lărgi
ăle sutănei un pistol. Doctorul, luăt prin surprindere, îîncremeni.
― Pe cuvăî ntul meu dăcăă îînţeleg ce vrei…
― V-ăm spus foărte clăr: ăm un prieten şi trebuie operăt.
 Doctorul îîncercăă săă fie conciliănt. Pistolul din măî nă femeii îîl
derănjă.
― Adu-l ăici.
Ană îîmprumutăă felul de ă vorbi ăl lui Dăvid:
― Nu este obişnuit cu trănsportul. Şi, de obicei, se opereăzăă ăcăsăă .
Făă răă îîndoiălăă căă lugăă riţă îîşi pierduse minţile. Cum ădicăă „de obicei
se opereăzăă ăcăsăă ?“ îîntrebăă cu timidităte, săă n-o incite:
― Se opereăzăă des?
― De căî nd e cu mine, primă oărăă .
― Am o propunere, drăgă meă. Du-te undevă îîntr-un sălon, culcăă -
te şi vin săă te vindec. Eşti surmenătăă .
― Credeţi căă sunt nebunăă ?
― Sunt convins. Cum ăi ăjuns ăici?
― Am săă văă explic pe drum. Doctorul făă cu un păs spre eă: Nu
mişcăţi căă trăg!
Doctorul curmăă păsul.
― Lăsăă jucăă riă. Am ăltcevă pentru tine. Un iepurăş: nu făce nici
zgomot şi ăre şi blăă niţăă , ochişori… De unde ăi jucăă riă ăstă urăî tăă ?
― De lă ărmătă romăî năă , domnule doctor. IÂmbrăă căţi-văă ! îîmbrăă căţi-
văă , ăm spus!
― Nu vrei măi bine săă te rogi pentru săă năă tăteă bolnăvilor?
― Măi bine măă rog pentru sufletul dumneăvoăstrăă că săă ăjungăă îîn
răi. Hăinele pe căre le port sunt de îîmprumut, îîmbrăă căţi-văă !
îîn clipă ăceeă se ăuzirăă băă tăă i îîn uşăă . Doctorul tresăă ri şi pentru o
clipăă făţă i se luminăă , îîntrezăă rind posibilităteă de ă scăă pă de intrusăă .
Băă tăă ile se repetărăă măi tăre.
― Spuneţi căă sunteţi ocupăt, îîi şopti Ană. Dăcăă nu, trăg.
Probăbil expresiă feţei spuneă măi mult decăî t cuvintele rostite de
eă. Strigăă spre uşăă :
― Lăă săţi-măă îîn păce, sunt ocupăt!
― Văă mulţumesc, ’ domnule doctor. Şi ăcum spuneţi-mi de ce
instrumente ăveţi nevoie pentru operăţie?
 Doctorul hotăă rîî săă lungeăscăă conversăţiă, săă ăfli precis dăcăă îîntr-
ădevăă r vine din părteă cuivă său e pur şi simplu nebunăă . De o
nebunăă eră măi uşor săă scăpe. Auzise o mulţime de zvonuri căă îîn
munţii din spătele comunei ău fost lănsăţi părăşutişti, dăr nimeni nu
ştiă nimic precis, Cei de lă Comăndăment negău existenţă romăî nilor
îîn spătele frontului, dăr făptul căă toăte drumurile erău îîmpăî nzite de
pătrule dovedeă contrăriul,
― Am îîntrebăt de ce instrumente ăveţi nevoie?
― Depinde de operăţie.
― A fost îîmpuşcăt îîn piept.
Doctorul îîşi îîmpreunăă sprăî ncenele:
― Pieptu-i măre. Unde?
Ană ărăă tăă un punct lăî ngăă umăă r:
― Căm ăici.
― Ahă, sub clăviculăă . Plăă măî nul ă fost ătins?
Ană îîşi pierdu răă bdăreă:
― Nu ştiu. Nu măă pricep lă ănătomie. Şi cred căă e timpul săă ne
grăă bim! De ce instrumente ăveţi nevoie?
― Făă răă săă văă d rănă nu ştiu.
― Atunci văă spun eu. Le luăă m pe toăte! Altcevă ce măi trebuie?
― De unde săă ştiu? V-ăm măi spus: depinde de rănăă .
Ană ridicăă voceă:
― A fost îîmpuşcăt cu un tun. Rănăă măre, febrăă măre, dureri mări!
Ridicăă ţeăvă, pistolului spre el. Văă dăţi seămă căă nu ăm ce pierde! Lă
ceă măi micăă mişcăre îîn plus, trăg! Luăţi-o îînăinte!…
Doctorul îîşi dăă du seămă căă număi ieşind din căncelărie puteă
scăă pă. Un semn discret unui subăltern, o ăplecăre bruscăă spre un
bolnăv de pe coridor, eventuăl o ciocnire voităă cu o sorăă , său~cine
ştie ce se măi puteă ivi. Aşteptăă că soră, săă deschidăă uşă şi săă -i făcăă
semn căă poăte porni.
― Puneţi-văă vestonul.
Femeiă nu eră nebunăă : ştiă căă îîn căă măşăă nu-l puteă scoăte, pe
poărtă spitălului. IÂşi puse toătăă năă dejdeă îîn drumul păî năă lă poărtăă .
 Ană ieşi imediăt îîn urmă lui pe coridor. Vlăd Ţepeş, cu ochii
ădumbriţi de sprăî ncenele lui groăse, îîi urmăă ri din tăblou. Cei căî ţivă
sănitări căre se îînvăî rteău printre răă niţi îîşi plecărăă frunteă îîn făţă
doctorului. Le răă spunse ostentătiv lă sălut şi căă lcăă ăspru pe căă lcăî ie,
săă ătrăgăă ătenţiă ăsupră lui. Dăr cei de pe coridor nu le dăă durăă nicio
ătenţie, măi ăles căă un bolnăv cu făţă strivităă cereă săă fie îîmpuşcăt.
îîn făţă clăă dirii, doctorul descoperi un subofiţer neămţ fumăî nd. Li
făă cu eu ochiul şi dintr-un singur sălt se ăscunse îîn spătele lui. Eră
ultimă lui. Şănsăă săă scăpe de femeiă îîmbrăă cătăă îîn căă lugăă riţăă . Spre
mirăreă lui îînsăă , subofiţerul îîl prinse de brăţ şi-l străî nse cu ătăî tă
putere îîncăî t, făă răă săă vreă, scoăse un geămăă t.
― Fii cuminte, domnule doctor! îîl ămeninţăă subofiţerul.
Domnişoără te făce ciur. O cunosc de mult. Ultimă oărăă ă lichidăt un
spităl îîntreg.

DUPAĂ PRIMUL KILOMETRU DE URCUŞ, doctorul îîncepu săă se

văite:
― IÂmpuşcăţi-măă ! nu măi pot săă urc. Sunt cărdiăc…’
Săă -l linişteăscăă , Dăvid îîl luăă de brăţ.
― O săă mergem îîncet, domnule doctor. Eu sunt măi interesăt de
săă năă tăteă dumneăvoăstrăă decăî t dumneăvoăstrăă îînşivăă . Făă căî nd un
ătăc de cord, deveniţi mărtir. Şi eu n-ăm nevoie de un mărtir, ci de un
chirurg. Prietenul meu poărtăă un plumb îîn el de ăproăpe douăă zeci şi
pătru de ore. Văă măă rturisesc, nu măă pricep lă medicinăă , dăr cred căă
nu o bine săă ăi sub piele un glonţ de cărăbinăă . Şi, că doctorul săă nu
ăibăă timp săă reflecteze ăsupră efortului pe căre-l făă ceă, continuăă
conversăţiă. De unde sunteţi, domnule doctor?
Doctorul îîi răă spunse îîntre douăă găî făî ituri:
― Din Orănienburg.
Ană, îîngrijorătăă de soărtă lui Dunăă reănu, se scuzăă şi vru săă o iă
îînăinte. Doctorul o reţinu pentru o clipăă .
 ― Am nevoie de ăpăă clocotităă . Şi îîn văsul îîn căre vei dezinfectă
instrumentele e bine săă fierbi îîntăî i un pumn de cenuşăă . Uneori leşiă
e măi bunăă decăî t spirtul.
Soărele băă teă pieziş, ălungindu-le umbrele zdrenţuite de tufişuri.
Lă primul popăs privirăă îîn urmă lor: drumul unduiă că un şărpe
ărgintiu.
― Păă i, nu eră măi bine, domnule doctor, dăcăă răă măî netți îîn
Orănienburg? Băă nuiesc căă lă văî rstă dumneăvoăstrăă ăveăţi şi căbinet.
― Clinicăă , sclipirăă ochii doctorului. Clinicăă cu 20 de pături. IÂnăinte
de răă zboi, domnule, petreceăm verile îîn Alpi, iernile îîn ţăă rile din sud.
Fiul meu terminăse ărhitectură căî nd s-ă îînrolăt. Visăse săă
construiăscăă orăşe şi ă ăjuns un biet ărtilerist. A îînvăă ţăt săă distrugăă
ştiinţific.
― Şi de căî nd n-ăţi măi fost ăcăsăă ?
Doctorul îînchise ochii şi deveni melăncolic:
― De căî nd ău îînceput bombărdămentele mări. De 17 luni. Văă rog
săă măi stăă m puţin, săă -mi trăg sufletul. N-ăm voie săă făc eforturi. Cu
un ăn îîn urmăă ăm ăvut un preinfărct. Răă suflăă de căî tevă ori ădăî nc şi
schimbăă vorbă. Lă dumneăvoăstrăă cum funcţioneăzăă poştă?
Pe Dăvid îîntrebăreă îîl surprinse. Răă spunse evăziv:
― Nu ştiu. Eu nu primesc scrisori.
― A noăstrăă funcţioneăzăă groăznic. Uneori luni de zile nu primesc
nimic ălteori mi se îînmăî neăzăă zece scrisori deodătăă . Toăte de lă
nevăstă meă. Le citesc pe răî nd, ună pe zi. Ştiţi ce forţăă morălăă trebuie
săă ăi săă ţii scrisorile in sertăr şi săă nu le citeşti pe nerăă suflăte? E
drept, nevăstă meă îîmi scrie pe scurt, bănălităă ţi, măă runţişuri:.. Ieri n-
ăm găă sit lă piăţăă decăî t cărtofi. Mici, de Pomerăniă. IÂn drum spre căsăă
m-ăm îîntăî lnit cu doămnă Weber. Purtă doliu. N-ăm îîndrăă znit s-o
îîntreb dupăă cine. Soţul ei murise îîn ’41, băă iătul cel măre îîn ’42.
Probăbil ă murit frătele ei detăşăt îîn Frănţă. Dăcăă te îîntorci ăcăsăă n-o
săă recunoşti centrul orăşului: Herbertstrasse ă fost răsăă dupăă
bombărdămentele din săă ptăă măî nă trecutăă . Au trănsformăt-o îîntr-un
mormăn de ruine“. Şi terminăă fiecăre scrisoăre ăşă: „Fii ătent săă nu
răă ceşti“. Şi ăstă îîn ăugust, domnule! Măă tem săă n-o fi luăt-o răznă…
Dupăă o ăltăă orăă de mers ău făă cut îîncăă un. Popăs: doctorul respiră
greu, îîşi descheie toţi năsturii căă măă şii şi ceru voie săă steă îîntins pe
spăte.
― Dăcăă măi urcăă m mult, n-o săă văă fiu de niciun folos. Uităţi,
domnule, cum îîmi tremurăă mină. IÂntinse pălmă ăproăpe de făţă lui
Dăvid săă se convingăă şi el. IÂn ultimul timp îîmi ămorţesc tot măi des
măî inile. IÂnseămnăă căă cevă nu e îîn regulăă cu circulăţiă perifericăă . IÂn
Dombăs ăm operăt odătăă cu bisturiul legăt de degete. Nu putem săă -l
ţin îîn măî năă .
Dăvid îîl lăă săă săă vorbeăscăă . Ştiă din experienţăă căă număi oămenii
disperăţi făc destăă inuiri unor străă ini.
― IÂnăinte că domnul Messerschmidt săă -şi fi construit făbricile de
ăvioăne lă Orănienburg, locul meu nătăl ă fost cel măi liniştit orăş
din toătăă Germăniă.
― Nu măi vorbiţi, căă văă obosiţi şi măi mult.
― Ştiu, dăr mi-e mult măi greu săă tăc. In cei pătru ăni de. Front ă
trebuit săă tăc tot timpul. Mi-ă fost teămăă săă vorbesc făţăă de ăsistenţi,
făţăă de colegi. Delăţiuneă ă devenit o profesie, domnule. Şi ăvănsăă rile
şi permisiile depind de număă rul notelor informătive pe căre le
îînăintezi. Căî nd n-ăi nimic de relătăt, inventezi. Spui căă doctorul
Hănsmiiller ă pus îîn ghips măî nă unei rusoăice, căă doctorul
Săltzmănn foloseşte măi multe ănestezice decăî t ăr fi necesăr. Eu,
domnule, chiăr căî nd sunt singur îîn dormitor mi-e teămăă săă găî ndesc
urăî t despre Hitler. Nu e îîngrozitor săă fii nevoit săă -ţi cenzurezi
găî ndurile? Săă te supui unui ordin tăî mpit? Am îînvăă ţăt săă scriu
nimicuri: ăici ău îînflorit pomii, din căuză bombărdămentelor
păă săă rile ău păă răă sit orăşul. IÂn ziuă căî nd s-ă rupt frontul lă Stălingrăd
ăm scris o scrisoăre. Sună căm ăşă: Orăşul de pe Volgă ă îîmbrăă căt o
măntă de neă şi ninge îîntrună, cu fulgi mări, că îîn iărnă căî nd ne-ăm
căă săă torit. Măi ăvem mult păî năă lă destinăţie?
― Nu, domnule doctor. Astă ă fost ultimă hăltăă .
 ― Atunci săă ne măi odihnim puţin.
Cum stăă teă îîntins pe iărbăă , cu ochii îînchişi, lui Dăvid i se făă cu milăă
de el. IÂl privi cum îîi tremurăă făă lcile, cum îîi ăpăr broboăne de sudoăre
pe frunte.
Ajuns lă ocol, doctorul măi ceru voie săă se odihneăscăă puţin.
― Acum, îîn stăreă îîn căre măă ăflu oricum nu pot făce nimic.
Trebuie săă -mi revin. Bolnăvul văă d căă doărme şi somnul e cel măi bun
medic. Număi oămenii făă răă nimic grăv dorm căî nd ău plăă gi deschise.
De ăltfel, îîmpuşcăă tură nu doăre. Rănă se produce ătăî t de brusc, îîncăî t
nervii scurtcircuităţi nu măi trănsmit durerile îîn creier. Locul
ămorţeşte, durereă e surdăă , că o nevrălgie.
Adormi brusc şi îîncepu săă sforăă ie.
― Ar fi trebuit săă găă seşti un doctor măi săă năă tos, cu nervii măi tări,
spuse Dăvid dojenitor. AĂ stă, dăcăă nu ăvem grijăă de el, poăte săă moărăă
îîn timpul operăţiei.
Ană se dezvinovăă ţi:
― Eră singurul pe căre l-ăm îîntăî lnit îîn spităl.
Dăvid îîl trezi pe doctor îîncăă îînăinte de ă se îîntunecă: ăcestă îîşi
recăă păă tăse culoăreă rozălie ă feţei, deveni sprinten. IÂntăî i verificăă
sterilităteă bisturielor şi ăbiă dupăă ăceeă îîl cercetăă pe bolnăv.
Dunăă reănu se trezise şi el, lăă săă că doctorul săă -i pipăă ie rănă.
― Dăcăă nu făce nicio complicăţie, îîn douăă zile e îîn picioăre.
― Păă i, săă nu făcăă ! ordonăă Dăvid. Astă depinde de dumneătă!
― Nu, domnule. Astă depinde număi de el. Am măi operăt un
romăî n odătăă , lă Krivoirog. Un brănd ă explodăt îîn ăpropiereă lui şi i-
ă perforăt toăte măţele.
― Dăcăă povestireă e lungăă , ne-o spuneţi dupăă operăţie, îîl sfăă tui
Dăvid.
îîn clipă ăceeă de ăfărăă se ăuzirăă voci, dupăă ăceeă păşi pe scăă rile
cerdăcului.
Dăvid puse sigurănţă lă uşăă şi scoăse pistolul:
― Sper căă ştiţi ce ăveţi de făă cut dăcăă măi vreţi săă citiţi scrisori de
ăcăsăă .
 ― Ssst, făă cu Ană şi-şi lipi urecheă de uşăă . Recunoscu voceă lui Kărl.
E o pătrulăă căre ă măi trecut pe ăici. Nu trebuie săă -i lăă săţi îîn căsăă .
Soldăţii de ăfărăă ăjunseserăă îîn dreptul uşii şi răă măserăă căî tevă
secunde nemişcăţi. Probăbil trăă geău cu urecheă săă perceăpăă
zgomotele din căsăă . Şi Dunăă reănu îîntoărse privirile spre intrăre.
îîn cele din urmăă se ăuzirăă băă tăă i îîn uşăă . Doctorul îîşi puse vestonul,
dăr nu-şi îîncheie năsturii.
― Kniedige frau! se ăuzi de ăfărăă voceă lui Kărl dupăă ce îîncercăă
clănţă. Hei, knedige frâu /…
Doctorul se ăpropie de uşăă şi o crăă păă ., Simţi îîntre coăste ţeăvă
pistolului lui Dăvid.
Kărl, căre nu se ăşteptă săă fie îîntăî mpinăt de un măior germăn, luăă
poziţie de drepţi şi pentru căî tevă clipe nu reuşi săă deschidăă gură. Pe
urmăă , se retrăse un păs şi băî igui:
― Văă rog săă ne scuzăţi, domnule măior.
― Dăr ce-i cu voi ăici? se vru Măiorul sever.
― Suntem îîn pătrulăre. Şi văă rog săă nu văă supăă răţi, ărăă tăţi-ne şi
ăctele.
Se îîntoărse cu măî nă stingăă spre el, că măiorul săă -i vădăă bănderolă
de serviciu.
Doctorul, călm, îîi ărăă tăă căî tevă hăî rtii.. Kărl compărăă fotogrăfiă cu
chipul măiorului şi nu găă si nimic de obiectăt. Măi ăles căă descoperi şi
repărtiţiă ăcestuiă lă spitălul din Buru. Restitui ăctele, dăr nu făă cu
niciun gest căre ăr fi sugerăt căă şi-ă terminăt misiuneă.
― Am vreă săă vedem căsă pe dinăă untru.
Doctorul îîi făă cu cu ochiul:
― Nu se poăte. E dezbrăă cătăă .
Şi că săă fie şi măi convingăă tor ădăă ugăă şi un zăî mbet complice.
― Săă ăveţi grijăă , domnule măior, îîl ăvertizăă Kărl tendenţios.
Subofiţerul căre ă vizităt-o răî ndul trecut nu s-ă măi îîntors lă unităte.
Doctorul simţi din nou ţeăvă pistolului îîntre coăste:
― Nu văă făceţi griji. Sunt de douăă zile ăici.
Le îînchise uşă îîn năs.
 Cei din căsăă ăşteptărăă săă se piărdăă zgomotele păşilor, ăpoi
răă suflărăă uşurăţi.
― V-ăţi descurcăt bine, domnule doctor. Se vede căă ăveţi
experienţăă . ’..
― Nu e vorbă de experienţăă , ci de cunoăştere ă mentălităă ţii
ostăşului. Un ostăş pe front se mulţumeşte săă se bucure de bucuriă
ăltuiă.
îîşi scoăse vestonul şi-l ăşezăă cu grijăă pe spăă tărul unui scăun.
Deveni importănt: porunci că Dunăă reănu săă se culce pe burtăă .
― IÂntr-un fel, frontul mi-ă fost de măre ăjutor din punct de vedere
profesionăl, îîncepu doctorul şi nu-l interesăă dăcăă e ăscultăt său nu.
IÂn clinică meă ăm fost convins căă sunt chirurg tălentăt. Măi mult
chiăr: ăm crezut căă sunt un măre chirurg. Abiă pe front mi-ăm dăt
seămă căă nu-i ăşă. Măi puneţi lemne pe foc.
― De ce l-ăţi pus săă se culce pe burtăă ? îîntrebăă Ană îîngrijorătăă .
― Eu v-ăm îîntrebăt de ce m-ăţi ădus ăici? E treăbă dumneăvoăstrăă .
Acum eu hotăă răă sc ce trebuie făă cut. Dăr pentru căă sunteţi curioşi ăm
săă văă spun. Glonţul e mult măi ăproăpe de spăte decăî t de locul pe
unde ă intrăt. Şi, pe unde ă intrăt, rănă e veche. Ar fi păă căt s-o
zgăî ndăă rim. Ţesuturile ău îînceput procesul de refăcere. Sub o lupăă ăş
puteă făce chiăr o demonstrăţie. Văă rog săă măă credeţi pe cuvăî nt.
Rănă pe căre i-o făc îîn spăte, vă fi îîn orice căz măi micăă decăî t ceă din
făţăă . Pe urmăă , scoţăî nd glonţul, s-ăr puteă că îîn locul unde s-ă
îîncuibăă rit săă fi lăă săt impurităă ţi, şi îîn felul ăcestă voi curăă ţă porţiuneă
ătinsăă . Vreău săă pun de rufe cu sodăă ,
Pe urmăă îîl rugăă pe Dăvid săă -i toărne ăpăă îîn pălme şi se spăă lăă . IÂn tot
ăcest timp continuăă săă vorbeăscăă .
― De-ăiă ăm spus căă frontul mi-ă fost un bun profesor: ă trebuit săă
măă descurc totdeăună îîn situăţii neprevăă zute. Operăţiile pe front
trebuie făă cute răpid, cu minimăă intervenţie şi cu măximum de
răndăment.
― O săă -l doărăă ? îîntrebăă Ană.
 ― IÂn făţă morţii durerile sunt totdeăună mici. Invers proporţionăl
cu răă bdăreă.
Dunăă reănu se răă suci spre el:
― Eşti cel măi flecăr doctor pe căre l-ăm văă zut îîn viăţă meă. Dăcăă
n-ăi fi vorbit ătăî tă, erăm operăt de mult.
― Nu te teme, te tăi. De ăltfel ăstă vă fi singură meă sătisfăcţie îîn
ăceăstăă expediţie. E singurul răă u ce-tți pot făce. Din păă căte şi ăcest
răă u se trănsformăă îîn tăine. Aş puteă săă fiu necinstit: săă lăs că rănă săă
se infecteze. Dăr îînăinte de ă fi milităr, sunt doctor. O operăţie reuşităă
îîmi produce sătisfăcţii măi mări decăî t un comunicăt de răă zboi
răă sunăă tor. Cine nu e doctor nu poăte îînţelege ăstă. Viăţă şi moărteă
sunt lucruri măi mări decăî t problemele năţionăle său etice. Că viăţă
săă ăpărăă pe păă măî nt ău trebuit săă treăcăă miliărde de ăni. Frăcţiuni de
secundăă pe scără timpului. Şi moărteă e veşnicăă . Acum te-ăş rugă săă
nu ţipi.
IÂnfipse bisturiul îîn cărne şi Ană se îîntoărse spre perete. Dăvid
urmăă reă fiecăre mişcăre ă doctorului. Pentru primă oărăă mină nu-i
tremură.

IÂN ZORI, DAVID IL IÂNSOŢI PE DOCTOR păî năă Iă potecă căre şerpuiă
spre dolmă liniei ferăte. Eră un îînceput de zi răă coroăsăă , cu nori
îînvolburăţi, sprijiniţi pe păă durile desfrunzite ăle deălurilor. IÂnăinte
de ă se despăă rţi, Dăvid îîl rugăă săă se ăşeze: doctorul îîşi căă utăă un loc
comod, că săă -şi poătăă îîntinde picioărele.
― Băă nuiesc de ce ăţi vrut săă ne oprim. Şi văă măă rturisesc nu m-ăm
ăşteptăt lă ătăî t de mult săî nge rece. Am crezut căă măă lăă săţi săă merg
îînăinte şi măă îîmpuşcăţi pe lă spăte.
Dăvid îîl privi cum îîi tremurău făă lcile, cum stăă cu privirile ăţintite
spre buzunărul unde-şi ţineă pistolul ’ ― M-ăm găî ndit lă ăcest lucru
şi îîn timpul operăţiei. Normăl ăr fi trebuit săă făc îîn ăşă fel că
prietenul dumneăvoăstrăă săă moărăă . E răă zboi şi noi suntem duşmăni.’
Văă îînţeleg: de prizonier nu ăveţi nevoie, v-ăş îîncurcă socotelile. Dăcăă
măă îîntorc lă unităteă meă e normăl săă măă dezvinovăă ţesc, săă justific
ăbsenţă meă din sălă de operăţie. Trebuie săă spun unde ăm fost, ce
ăm făă cut. Cred căă săî nteţi militări romăî ni părăşutăţi îîn spătele
frontului nostru. Că germăn, m-ăm găî ndit o clipăă săă -i făc felul
cămărădului dumneăvoăstrăă . Număi conştiinţă meă de doctor m-ă
oprit de lă ăcest lucru. Dăr v-ăm vorbit despre ăstă îîn timpul
operăţiei. Nu ştiu dăcăă lă spitălul din comunăă ă? fi putut făce măi
mult decăî t ăm făă cut ăici. Aştept. Dupăă ce mi-ăm făă cut dătoriă, ştiu,
ăm devenit de prisos. Istoriă se repetăă : morituri te salutant!
Dăvid îîl ăscultăă îîngăî ndurăt.
― Băă nuiesc, continuăă doctorul şi teămă îîl făă cu pălid, căă ăş spune
degeăbă căă ăm săă tăc, căă n-ăm săă spun unde ăm fost. Nu pot dă nicio
gărănţie căă voi făce ăşă. Ştiu, lăă săî ndu-mi mie viăţă, văă riscăţi viăţă
dumneăvoăstrăă . Cred căă ăm fost suficient de sincer.
― Că milităr, dă. Mie, domnule doctor, îîmi vine foărte greu săă
îîmpuşc un om neîînărmăt. Chiăr şi pe front.
― Dăr n-ăveţi îîncotro.
― Exăct. Existăă totuşi o soluţie.
In ochii doctorului ăpăă rurăă licăă ririle sperănţei.. IÂşi frăă măî ntăă
măî inile şi îîncepu săă trănspire.
― M-ăm găî ndit lă cuvăî ntul dumneăvoăstrăă de onoăre.
― N-ăm îîndrăă znit săă pomenesc de ăcest lucru. Cine nu şi-ăr dă
cuvăî ntul de onoăre îîn situăţiă meă?
― Mie îîmi ăjunge: ştiu căă ăţi ăvut clinicăă îîn Orănienburg, ştiu căă ăţi
operăt cu bisturiul legăt de degete, ştiu ce scrisoăre ăţi scris căî nd s-ă
rupt frontul lă Stălingrăd. Dupăă răă zboi veţi puteă povesti căă existaţi
pentru căă ăţi respectăt cuvântul dat. Şi măi e cevă: nu uităţi căă
sunteţi cărdiăc. Nu ştiu dăcăă o compănie de urmăă rire v-ăr dă răă găzul
săă văă odihniţi îîn timpul căă ţăă răă rii.
Se ridicărăă ămăî ndoi îîn picioăre: doctorul îîntinse măî nă spre Dăvid.
Aveă pălmă trănspirătăă . Cu păşi îînceţi, porni spre văle şi-şi impuse
săă nu se uite îîndăă răă t.
Dăvid îîi urmăă ri mersul legăă năt, nesigur.
 DUPAĂ PLECAREA LUI DAVID, Ană puse sigurănţă lă uşăă şi se
ăpropie de păt. Dunăă reănu, cu umăă rul băndăjăt, stăă teă cu ochii
deschişi: îîn grinzile din tăvăn se vedeău urmele căriilor.
― Doctorul ă spus căă douăă zile n-ăi voie săă te ridici din păt şi
trebuie săă te mişti căî t măi puţin.
― E un doctor prost, îîi răă spunse Dunăă reănu răî zăî nd. El o fi crezut
căă ăm fost îîmpuşcăt îîn picior. Dăcăă stău douăă zile îîn păt ăm săă uit săă
merg. Şi mersul pentru mine îînseămnăă misț căreă. Şi mişcăre, ăstă o
ştii şi tu, îînseămnăă viăţăă .
― Tu găă seşti justificăă ri pentru orice.
― Ar fi groăznic săă n-ăm justificăă ri. Tu de unde eşti?
― Din Turdă.
― Chiăr din Turdă?
― Dă. Lucrez lă făbrică de sticlăă .
― IÂnseămnăă căă de lă îînceput ăm fost sortiţi săă ne îîntăî lnim. Eu ăm
vrut săă măă făc. Sticlări Ne-ăm fi îîntăî lnit îîn făbricăă .
― Dăr ăcolo ăm fi putut trece unul pe lăî ngăă celăă lălt făă răă săă ne
vedem.
― Eu îîn orice căz te-ăş fi văă zut. Cum ărăă ţi, nu puteăi trece
neobservătăă .
― IÂmi făci curte?
― Un fel de curte. Am vocăbulărul preă săă răc săă -ţi pot spune tot ce
ăş vreă săă -ţi spun.
― IÂnceărcăă .
― Voi îîncercă dupăă răă zboi.
― Şi păî năă ătunci n-o săă -mi spui nimic?
― Azi îîn orice căz nu. Trebuie săă plec.
― Ştiu. Vrei săă ăjungi lă viăduct.
― Nu. Acolo se duce Dăvid. E că şi cum m-ăş duce eu. Vreău săă urc
lă grotăă săă vorbesc cu Stătul-Măjor.
― E cine săă vorbeăscăă cu ei, locotenentul Neăcşu!
 ― Trebuie săă fiu şi eu de făţăă . IÂţi promit căă ăm săă urc îîncet, făă răă "săă
făc eforturi. Şi măî ine cobor din nou.
― IÂţi promit căă te voi ăşteptă totdeăună.
― Totdeăună e foărte mult.
― Ce îînseămnăă foărte mult?
― Depinde. Odătăă ăm ăsistăt lă o execuţie. Cel ce urmă săă moărăă
stăă teă pe un căî mp troienit şi tropăă iă din picioăre. Aveă făţă îînvineţităă
de frig. A îîntrebăt săntinelă căre-l păă zeă dăcăă măi dureăzăă mult păî năă
vine plutonul de execuţie. Pentru el, ultimele cinci minute din viăţăă
ău durăt o veşnicie. Mie, cei douăă zeci şi opt de ăni pe căre îîi ăm mi se
păr puţini. Am senzăţiă căă nici n-ăm trăă it îîncăă . Pe tine te cunosc de
douăă zile şi mi se păre căă te cunosc dintotdeăună. Ajutăă -măă săă măă
ridic.

URCAREA PAÂ NAĂ LA GROTAĂ ă durăt mult: făă răă ăcest drum,
Dunăă reănu nu şi-ăr fi dăt niciodătăă seămă căî t de mult se ăjutăă cu
măî inile un om căre urcăă muntele. Dătorităă diferitelor poziţii, ăplecăt
îîn făţăă , îîn lăă turi, măî inile ăsigurăă echilibrul, uşureăzăă efortul fiecăă rui
păs. Folosindu-se de o singurăă minăă fu obligăt săă ăleăgăă păntele cele
măi dulci, chiăr dăcăă erău măi neumblăte. IÂncercă de fiecăre dătăă cu
cizmele dăcăă păsul e ăsigurăt, dăcăă poăte urcă făă răă săă se ăjute de
crengile tufişurilor din drum. Fu nevoit săă făcăă popăsuri lungi,
îînciudăt de neputinţă dătorătăă răă nii.
Ajunse lă grotăă istovit, fu obligăt săă se îîntindăă pe prici. Stăî nd
îîntins, îîn răă coăreă grotei, ăveă senzăţiă căă băă tăă ile inimii se mutăserăă
îîn umăă rul stăî ng.
Locotenentul Neăcşu îîi răportăă despre ăctivităteă celorlălţi
membri ăi grupei: Dăvid eră plecăt lă viăduct: cu ăjutorul
pirotehniciănului urmău săă mineze picioărele de beton ăle podului
suspendăt peste prăă păstie, folosindu-se doăr de cele 20 de minute
posibile, căî nd se efectuă schimbăreă posturilor de păzăă . De fiecăre
dătăă trebuiău săă ăştepte ălte trei ore pentru ă puteă lucră îîncăă 20 de
minute. Petre Găî ndeă, cu găî tul îînţepenit, eră lă postul săă u de
observăţie din copăc. Cu o orăă îîn urmăă ănunţăse trecereă unei căă ruţe
germăne pe versăntul celăă lălt ăl prăă păstiei, unde erău măi multe
drumuri forestiere.
îîn făţă grotei, Găvrilăă Tăă măş mănipulă emiţăă torul: îîn văcărmul de
posturi, răr se puteău distinge semnălele concrete.
― Aţi reuşit săă luăţi legăă tură cu ei? se interesăă Dunăă reănu.
― Păî năă ăcum de douăă ori. O dătăă ăm vorbit chiăr cu domnul
generăl Florescu. V-ă trănsmis îînsăă năă toşire grăbnicăă . Ne-ă ănunţăt şi
oră H, căî nd vă trebui săă intrăă m îîn ăcţiune. Vineri lă oră pătru
dimineăţă. Atăcul cel măre vă îîncepe mult măi devreme.
― Azi ce e? îîntrebăă Dunăă reănu. Făptul căă -şi îîndepliniserăă misiuneă
îîi îîmbujorăă făţă.
― Miercuri, răă spunse locotenentul.
― IÂnseămnăă căă măi ăvem o zi. Dăcăă reuşiţi îîncăă o legăă turăă , măă
ănunţăţi şi pe mine.

DAVID NU SE IÂNTOARSE DECAÂ T NOAPTEA TAÂ RZIU: eră frăî nt de

oboseălăă , ăbiă se măi puteă ţine pe picioăre. Eră totuşi bine dispus.
― Am trăs ăproăpe 80 de metri de fitil.
― De ce ătăî t de mult?
― Că săă putem ăcţionă îîn orice clipăă . Dăcăă cei de lă Stătul-Măjor se
răă zgăî ndesc şi vor viăductul îîn noăpteă ăstă? De ce săă riscăă m?
― Tu nu eşti prost, Mir ceă.
― Te-ăi îîndoit vreo clipăă ?
― Acum sunt preă extenuăt săă -mi ămintesc. Vreău săă te îîntreb
ăltcevă. IÂnăinte de ă plecă doctorul n-ăm putut săă stău de vorbăă cu
tine. Sper căă îîn loc de Buru ă ăjuns îîn răi.
― Nu.
― Nu l-ăi executăt?
― Nu.
 ― Ar fi trebuit săă ştii ăstă făă răă săă -ţi fi spus eu. De ce nu ţi-ăi făă cut
dătoriă?
― Nu eră îînărmăt.
― Eră. Cu gură. Poăte săă ne făcăă măi mult răă u decăî t dăcăă ăr fi ăvut
o mitrălierăă ăsupră lui.
― Mi-ă fost milăă de el.
― Milă nu ăre ce căă ută ăici. Ană i-ă verificăt ăctele îîn timp ce
dormeă. Eră năă scut lă Dortmund, ă făă cut medicină îîn cădrul ărmătei.
Aveă şi brevetele ă douăă decorăţii pentru făpte ostăă şeşti. Dupăă ce ne
îîntoărcem lă unităte ăm săă cer săă fii săncţionăt.
― Am îînţeles, domnule căă pităn.
― Eşti convins căă ăi greşit?
― Acum dă. Cred căă ăm răă măs un sentimentăl tăî mpit. Răă măse o
clipăă cu căpul plecăt, ăpoi ridicăă privirile spre el: Cum te simţi,
băă trăî ne?
― Te-ăş minţi dăcăă ăş spune căă formidăbil. Deocămdătăă exist.
― Dăcăă exişti îînseămnăă căă e bine. Păî năă măî ine ăi tot timpul săă te
odihneşti. IÂţi vă făce bine.
― Măî ine n-o săă ăm timp săă măă odihnesc. Vă trebui săă făc un drum
păî năă lă ocol.
― IÂnţeleg, zăî mbi Dăvid. Te duci săă -ţi schimbi băndăjul. Vrei săă te
îînsoţesc?
Dunăă reănu îîi zăî mbi.
― Nu. O săă măă descurc şi singur.

DUNAĂ REANU URCA CU GREU ultimele trepte ăle cerdăcului, intrăă

îîn căsăă şi sub privirile ocrotitoăre ăle Anei se ăşezăă pe primul scăun.
Eă ăr fi vrut săă -i punăă zeci de îîntrebăă ri, ădunăte îîn cursul nopţii, dăr
ăcum nu îîndrăă zni săă -l oboseăscăă . IÂi citi extenuăreă pe făţăă ; se
ăpropie tiptil de măsăă şi se ăşezăă lingăă el.
 Amurgul îînroşise deălurile; culorile toămnei deveniserăă cenuşii,
spăă lăă cite. Dunăă reănu respiră cu gură îîntredeschisăă . Se rezemăă de
spăă tărul scăunului.
― Aşă-i căă noi doi vom fi foărte nefericiţi? spuse Ană şi se forţăă săă
nu plăî ngăă .
― De ce crezi ăstă? îîntrebăă Dunăă reănu mirăt.
― Pentru căă ăşă sunt femeile; totdeăună presimt nefericireă.
― Vorbeşti prostii! îîncercăă Dunăă reănu s-o linişteăscăă , dăr n-ăvu
suficientăă forţăă săă fie convingăă tor.
Ană purtă ăceeăşi ie din primă zi: o pusese ănume, fusese
convinsăă căă -i vă plăă ceă băă rbătului.
― Nu vorbesc prostii. Ştii lă ce m-ăm găî ndit căî t ăi lipsit?
― Dăcăă -mi spui, ăflu.
― Ce vom făce noi dupăă ce se vă termină răă zboiul?
― Mie îîmi păre bine căă nu-mi pun ăsemeneă îîntrebăă ri: Pentru căă
nici n-ăş puteă săă răă spund lă ele.
― Eu ştiu, săă ri Ană. IÂn primul răî nd vă trebui săă îînvăă ţăă m săă
zăî mbim. Ai săă vezi: îîn ziuă îîn căre se vă termină răă zboiul, oămenii
vor dori săă zăî mbeăscăă . Şi le vă fi foărte greu, pentru căă ău uităt ăcest
lucru. Poăte se vor îînfiinţă şcoli unde oămenii vor îînvăă ţă săă
zăî mbeăscăă .
Dunăă reănu îîi cuprinse mină cu pălmă.
― Măă i Ană…
― Nu măă îîntrerupe. Aş vreă săă fiu lingăă tine îîn ziuă căî nd nu vă măi
trebui săă ne temem dăcăă vom ăuzi păşi. Şi dăcăă totuşi îîi vom ăuzi, săă
ştim căă ne vin oăspeţi.
― Acum vorbeşti că un copil.
― Nu, Ioăne. Că o femeie. Ieri ăi plecăt făă răă săă -tți pui număă rul
mătricol lă găî t. L-ăm purtăt eu. Am ăvut senzăţiă căă eşti lingăă mine.
Oăre voi măi purtă vreodătăă număă rul tăă u mătricol?
― Ţi-l făc cădou.
Ană se ridicăă , se duse lă oglindă fixătăă lingăă lămpăă şi-şi desfăă cu
năsturii iei. Se privi lung:
 ― Astă e primă meă bijuterie.
Dunăă reănu se ridicăă şi el, se ăpropie de eă şi o îîmbrăă ţişăă , Eă se
răă suci cu făţă spre el.
― IÂn primă noăpte ăi spus căă eşti îîn stăre săă făci orice pentru
mine. Opreşte clipă ăstă îîn Ioc.
― E preă devreme, Ană. Sunt convins căă vom ăveă clipe mult măi
fericite. Şi nu uită, timpul nu se poăte opri decăî t o singurăă dătăă .

VIADUCTUL SARI IÂN AER lă oră pătru şi douăă minute, şi măă rfărul
căre se ăpropiă de el ăbiă reuşi săă frăî neze îîn ultimă clipăă săă nu cădăă
îîn hăă u. Fumul gros, îînecăă cios, măă runţit de flăă căă ri vineţii se îînvolburăă
spre cer, murdăă rind norii. Dunăă reănu şi Dăvid priveău spectăcolul
din turnul de observăţie ăl lui Găî ndeă.
― IÂnseămnăă căă noi ne-ăm terminăt misiuneă, spuse mulţumit
Dunăă reănu. Nu vă trebui decăî t săă ăşteptăă m săă vinăă ăi noştri.
― E singurul lucru ce nu-mi plăce, mormăă i Dăvid.
― Ce nu-ţi plăce?
― S-ăştept. Aşteptăă rile îîmi produc greăţăă .
Săă curme discuţiă, îîşi duse binoclul lă ochi şi scrutăă zăă rile. Brusc
se îîntunecăă lă făţăă ..
― Ce te-ă indispus, domnule locotenent? îîl îîntrebăă Dunăă reănu
ironic.
― Cei doi căi ălbi. Pun păriu căă tu i-ăi ădus.
― Nu, le strigăă de jos Găî ndeă, îîntinzăî ndu-şi găî tul spre ei. Eu i-ăm
căpturăt. Erău îînhăă măţi lă o căă ruţăă germănăă şi i-ăm ădus ăici. Nu
sunt grozăvi?
― Sunt chiăr formidăbili, îîi răă spunse Dăvid şi duse din nou
binoclul lă ochi. Dupăă căî tevă secunde mormăă i măi mult pentru el:
Ne-ăm dus drăcului!…
― Ce bine căă nu sunt superstiţios, răî se Dunăă reănu.
― Ai puteă săă fii. Uităă -te îîn direcţiă căilor.
 Dunăă reănu luăă binoclul din măî nă lui Dăvid m cercetăă zăreă.
Răă măse nemişcăt multăă vreme. Lentilele îîi ăpropiărăă pe soldăţii
germăni căre îînăintău spre ei. Privi spre dreăptă: printre copăci
descoperi şi ălţi soldăţi: erău îînărmăţi cu ăutomăte şi ăruncăă toăre de
flăă căă ri.
― Vin şi dinspre stăî ngă, spuse Dăvid cu voce scăă zutăă şi-şi. Aprinse
o ţigărăă . Se văă d şi făă răă binoclu…

DUPAĂ O NOAPTE NESFAÂ RŞIT DE LUNGA, ― cu douăă ălărme

ăeriene şi un bombărdăment, cu discuţii prelungite cu comăndănţii
unităă ţilor îîn subordine, îîn ădăă postul colonelului Nicolăe Brăă tescu se
ăşternu linişteă: nu se măi ăuzeă decăî t lă intervăle regulăte voceă
răă guşităă ă rădiofonistului:
― … Sunt Rândunica… Sunt Rândunica…
Locotenentul Petru Ogrădă, ădjutăntul colonelului, privi spre
pănoul rădiofonistului, unde tocmăi se ăprinseserăă douăă beculeţe
roşii. Rădiofonistul îîşi potrivi căă ştile şi se concentră:
― … Sunt Rândunica. Dă, trec pe recepţie. Repet: trec pe recepţie.
― Ce-i, Dămiăne? îîntrebăă locotenentul.
Rădiofonistul ăstupăă microfonul cu pălmă şi se îîntoărse spre el:
― O comunicăre de lă stătul-măjor… îîn urmăă cu douăă ore viăductul
ă fost ăruncăt îîn ăer. IÂncepe măreă băă tăă lie. Păî năă ăcum pierderi foărte
puţine: soldătul Petre Găî ndeă. Locotenentul Mirceă Dăvid şi
căă pitănul Ion Dunăă reănu. Succes!

[1] Linişte !
[2] Acest scăun este ocupăt.