PREFAȚĂ

Dezbaterile actuale asupra sistemului mondial al învățământului sportiv ca unul dintre cele
mai semnificative procese și fenomene ale vieții sportive și sociale moderne au reușit instituirea unui
dialog în cadrul Resortului de Știință a Sportului în termeni cu o mare încărcătură practică, teoretică,
metodică și de cercetare aplicativă, pentru definirea condiției umane a personalului care deservește
domeniul sport.
În știința sportului, rezultat al conexiunilor interdisciplinare între paradigmele promovate de
subdisciplinele sale: pedegogie, psihologie, sociologie, medicină, istorie, biomecanică, teoria
antrenamentului, teoria competiției, informatică și politică a sportului, se conturează tot mai
pregnant un nou câmp de cunoaștere, de acțiune cu modele, principii și concepte integratoare, ale
fenomenului sport, înscris într-o structură disciplinară numită Didactica Sportivă a învățării.
Conceptul ei central, învățarea, poate fi examinat ca un proces dirijat care se află în
responsabilitatea organizațiilor specializate ale structurilor administrației centrale și ale structurilor
sportului.
Sub-disciplină a Științei Sportului – Pedagogia, prin însăși denumirea ei evidențiază
simbioza între pedagogie și sport, și cuprinde achiziționarea și practicarea de noi metodologii, noi
principii, noi atitudini și noi valori necesare pentru a face față noilor cerințe ale sportului, într-o lume
în continuă schimbare.
Pedagogia este știință educației; iar pedagogia sportului constituie știința formării și
perfecționării forței de muncă a sportului, antrenorul și profesorul de sport.
~n viața socială a antrenorilor și sportivilor și cea a societății pot apărea unele decalaje,
deoarece preceptele pedagogiei ajută la înțelegerea fenomenelor și prin educație.
Prin prezentul manual se dorește a veni în ajutorul oamenilor domeniului sport, antrenori și
sportivi, pentru ca aceștia să poată aplana unele decalaje care apar în viața socială, în societate.
Prin preceptele sale, pedagogia sportului ajută la înțelegerea fenomenelor, iar prin educație
vor defini căile prin care se reduc efectele negative care pot apărea.
~n ultimii 25 de ani principiile sportului de performanță și cele a pedagogiei sportului s-au
dezvoltat pe diferite căi, în ideea interpretării următoarelor întrebări:
1. Antrenamentul este un proces pedagogic? Antrenorii au folosit întotdeauna pedagogia,
chiar dacă unii practicieni nu pot formula cu ușurință acest lucru în cadrul unor discuții
teoretice.
2. Antrenorul poate sau nu renunța ușor la aplicarea în procesul de antrenament la unele
metode ale pedagogiei?
3. Unor pedagogi sportivi le-ar fi de mare ajutor mai multe cunoștințe din teoria
antrenamentului sportiv sau chiar din practica antrenamentului?

Sportul de performanță, prin rezultatele și recordurile sportivilor, dă un răspuns clar acestor

semne de întrebare.
Cartea informează, în special, despre elementele importante ale procesului didactic de
predare și educare a sportivilor.
Lucrarea se adresează tuturor celor interesați de performanța sportivă, în special antrenorilor,
instructurilor și animatorilor sportivi cât și personalului din domeniul sportului, conducătorilor,
managerilor sportului angajați în procesul perfecționării forței de muncă a domeniului sport.

AUTORUL

1
 PEDAGOGIA SPORTULUI

CAPITOL INTRODUCTIV

Prin însăși denumirea disciplinei se evidențiază simbioza între pedagogie și sport.

Cercetarile moderne au conturat conexiunea dintre ele, dând o semnificație aparte acestei noi
discipline.
Sportul, ca o activitate complexă organizată, sistematică, orientată spre un anumit scop -
competiția, nu își poate atinge obiectivele decât cu ajutorul fiziologiei, biomecanicii, psihologiei,
pedagogiei, etc.
Se pune întrebarea: de ce sportul are nevoie de pedagogie ?
Deoarece pedagogia este știința educației. Educația este o activitate conștientă și sistematică,
orientată spre un anumit scop, pentru formarea și dezvoltarea omului, mai ales a tinerei generații.
Pedagogia – poate fi definita drept stiinta care are ca domeniu de cercetare un
fenomen specific societatii umane ,anume fenomenul educational.
Omul pe tot parcursul vieții sale se educă, în special în perioada copilăriei și a tinereții.
Deci pedagogia este știința formării și perfecționării omului, este știința care studiază legile
educației și înarmează pe cei pe care-i educă cu principii, norme, reguli, legi ce trebuie cunoscute și
respectate în procesul educației.
Cadrul didactic sau antrenorul, educator care se ocupă de pregătirea sportivă a tinerilor,
trebuie să cunoască și să rezolve probleme educative, atât în procesul instructiv-educativ, cât și în
afara lui.
~n același timp el trebuie să aibă o bună pregătire profesională și cultură generală, să fie un
pedagog desăvârșit.

2
 Din diversitatea problemelor ivite în munca desfășurată cu sportivii antrenorul poate, pe baza
experienței acumulate, să generalizeze elementele de bază din procesul sportiv prin prisma
pedagogiei, să le transforme în cunoștințe, priceperi, deprinderi și să le sintetizeze în noua teorie
pedagogică.
Această nouă teorie pedagogică, izvorâtă din activitatea sportivă și confirmată de ea și de
practică în general, a devenit o nouă disciplină, aceea a pedagogiei sportului.

Pedagogia sportului - ramură a științei sportului

Pedagogia sportului - sau pedagogia antrenamentului sportiv iată ce preocupă azi cercetatorii
din domeniul procesului educativ.
Este pedagogia sportului o ramură a pedagogiei generale, sau o componentă de bază a
“științei sportului” ?
Ca ramură a pedagogiei generale, pedagogia sportului răspunde prezent, deoarece ea
cuprinde în conținutul ei componentele educației: noțiunea de educație, funcțiile educației,
trăsăturile caracteristice, metodele de cercetare pedagogice, elementele constitutive ale
procesului educației, cât și principiile metodico-organizatorice ale procesului educativ.
De asemeni, pedagogia sportului este și o ramură distinctă în știința sportului, deoarece
pentru a constitui o știință de sine stătătoare îndeplinește cerința de bază, aceea “de-a avea un
domeniu de cercetare (un aspect al realității pe care nu-l mai cercetează alte științe sau îl cercetează
din alte puncte de vedere), să folosească metode științifice în investigarea obiectului său și să ajungă
la “adevăruri cu caracter general”, la o teorie prin care să explice mai adânc realitatea cercetată sau
să ajute practica. Aceste cerințe le îndeplinește și pedagogia sportului.
~n cursul din primul semestru al {colii Naționale de Antrenori vom prezenta care este
obiectul, care sunt metodele folosite în cercetare și în ce măsură rezultatele la care s-a ajuns au
definit o problematică vie asupra fenomenului sportiv modern cercetat.

Educația sportivă - obiectul de cercetare al pedagogiei sportive

Cuvântul “educație” este de origine latină și are semnificația de “îngrijire”,

“cultivare”, de îndrumare și cultivare a omului.
~n lumea contemporană sportivul a trăit totodată în societate, laolaltă cu ceilalți oameni,
beneficiind de experiența lor socială, care i-a învățat cum să muncească și cum să se comporte.
Sportul, activitatea sportivă, este recunoscută ca o componentă a activității sociale - Jocuri
Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Europene - într-un cuvânt competiția sportivă este un
proces viu, care angajează în practica socială sute de milioane de oameni, practicanți (antrenori,
medici, pedagogi, psihologi și nu în ultimul rând sportivi) și iubitori ai fenomenului sportiv
(spectatori, suporteri).
Educarea, îndeosebi formarea viitorilor sportivi, are la bază principiile și metodele pedagogiei
sportive. De educație sportivă au nevoie în primul rând copiii; ei trebuie învățăți cum să se antreneze
și să se comporte pe terenul sau în sala de sport, cum să-și îngrijească sănătatea, cum să-și
organizeze timpul necesar formării.
Semnificația etimologică a cuvântului pedagogie îndrumă spre o asemenea accepție -
pais = copil, agoge = conducere-îndrumare.
Viața socială a sportului este într-o continuă dezvoltare și-i obligă pe oameni să învețe
necontenit. Introducerea noutăților științei moderne în practica sportivă impune ca educația să nu se
limiteze doar la vârsta copilăriei și tinereții, ci să fie necesară în tot timpul vieții, în general, și a vieții
sportive în particular.
Numai că în timp ce pentru educația sportivă a copiilor rolul este deosebit de important, în
educarea marilor performeuri apare ca o necesitate canalizarea și direcționarea eforturilor spre o
autoeducare a acestora, cu respectarea regulamentelor de concurs și în special a respectului față de
spectator, mass-media, a eticii de concurs.

3
 Rezultă că multe din informațiile pe care le vom da sportivilor astăzi, vor fi uzate peste câțiva
ani deci va fi necesară o permanentă preocupare a antrenorului, o viziune clară asupra viitorului
ramurei sportive.
~ntre viața socială a sportivului, a antrenorului și cea a societății pot apărea unele decalaje,
deoarece perceptele pedagogiei ajută la înțelegerea fenomenelor și prin educație să se devanseze sau
să se reducă din efectele negative pot apărea.
~n încheiere precizăm: educația nu se poate reduce la o perioadă restrânsă din viața
sportivului și a antrenorului; ea începe din leagăn și durează toată viața.
Ea nu este exercitată numai în sala de sport (antrenament și concurs) ci de un număr tot mai
mare de instituții și factori din societate.
Educația este ansamblul de acțiuni și influențe intenționate, conștiente exercitate de un om
(antrenor) sau un grup uman (federație) asupra altui om sau grup uman (echipe) spre a-l forma și a-l
dezvolta.
Sportivul are nevoie de îndrumare, de activitatea de conducere din partea antrenorului,
pentru a-și însuși tainele ramurii de sport, dar și pentru a învinge dificultățile cu care se confruntă în
formarea sa în drumul spre performanța sportivă.

Caracterul permanent al educației în formarea sportivă

1. “Tutelă permanentă” - copii, juniori

2. “Activitatea dirijată” - educație
3. “Pregătirea pentru prezent - selecție; selecție primară; 4.
Pregătire pentru viitor instruire - formare
5. “Activitatea comună de concepție” - tineret, seniori; performeri
Competiția constituie pentru antrenori și sportivi Examenul de Absolvire și Promovarea de
trecere dintr-un nivel de valoare într-altul superior.
Corespunzător normelor de clasificare sportivă, competiția poate fi asimilată normelor
didactice ale procesului de învățământ și se realizează prin performanțe de nivel național:
- primar: campionatele de copii și cadeți
- secundar: campionatele juniori și tineret
- superior: campionatele de seniori
și internaționale:
- de nivel primar: competițiile internaționale balcanice, europene și mondiale pentru
copii, cadeți și juniori
- secundar: competițiile balcanice, europene și mondiale pentru tineret
- superior: campionatele balcanice și campionatele europene - seniori
- de licență: pe viață sunt campionatele mondiale și Jocurile Olimpice

Schimbări în programele didactice

Aceste noi orientări vor schimba în deceniul următor programele studiului sportului, iar
schimbarea va fi orientată spre o apreciere crescută a stadiilor naturale de creștere, dezvoltare și
disponibilitate pentru învățare.
Unele principii pentru construirea programelor educative în scopul îmbogățirii valorii
biocentrice vor include:
- identificarea fazelor timpurii, medii și târzii ale dezvoltării și precizarea atentă a elementelor
programului educativ ce pot fi incluse în fiecare studiu;
- realizarea programului educativ sportiv pentru stadiul copilăriei timpurii;
- sprijinirea elanului sportivului pentru a-și fixa obiectivele și pentru a-și identifica ce trebuie să
facă pentru a le realiza;
- predarea valorilor moralei și eticii prin exemple (modele), prin instruire și consolidare;
- crearea unui mediu pozitiv, încurajator pentru fiecare sportiv.

4
 Schimbările majore din structura economică internațională nu pot decât să modifice valorile
care influențează sportul.
Prin unificarea economiei europene, este posibil ca mândria prezentată de performanța
sportivilor dintr-o anumită țară să diminueze în viață.

Deplasări ale valorilor educaționale mileniul III

Individualism/Egalitate
~n timp ce societatea se mișcă spre o economie globală, rolul individului este mai important
decât oricând. Am intrat într-o nouă eră a „ceea ce contrază”: „Eu contez. Ceea ce fac eu contează”.
„Asumarea individuală a puterii este sintagma utilizată pentru a descrie doctrina
responsabilității. ~n această tendință este inclusă valoarea egalității care pune în lumină problema
echității de gen și echitatea rasială.
Valori educaționale, gen și sport
~n ciuda faptului că nivelurile de participare a femeilor în sport s-au deplasat în direcție
ascendentă, totuși se constată că femeile sunt încă slab reprezentate în roluri de antrenoare sau în
funcții administrative sportive.
Se impune crearea de programe speciale pentru femeile care aspiră la posturi de decizie.

Deci care este miza?

~n preajma sfârșitului de mileniu a început o deplasare în orientarea valorilor.

Puterea individului și responsabilitatea personală se află pe o pantă ascendentă, de la politica
internațională la interesele economice. Sportul nu este imun la această deplasare în orientarea
valorilor.
Miza în cursul acestui deceniu este determinată de sportul ca sport, de sistemul său valoric,
care promovează corectitudinea fair-play-ului. De aceea educatorii trebuie să consulte programele
școlare oferite. Trebuie să se înțeleagă că orice persoană are responsabilitatea și puterea de a face din
soprt și a lua din sport ceea ce dorește, dar sportul se pretează la schimbări în calitatea șanselor
pentru femei și pentru grupurile minoritare sau participanții de diferite rase.
Sportul în efortul de a câștiga recunoașterea culturală ca parte a educației științei trebuie
apreciat pe baza conceptului normativ, cu toate că deseori a fost respins.
Cei care consideră că sportului și sportivilor le lipsea cultura, au ajuns ca ei însăși să fie
judecați ca fiind lipsiți de cultură.
Din fericire această situație s-a schimbat radical în ultimele decenii. Sportul a devenit un
fenomen cultural, recunoscut pe plan mondial. Imaginea sa publică este dată nu numai de prestigiul
Jocurilor Olimpice și a Campionatelor Mondiale, ci și de sportul de masă, sportul pentru toți, sportul
pentru vârsta a treia, sportul pentru handicapați.
Sportul a produs și dezvoltat o cultură specifică, proprie organizat în cluburi și asociații.
Concepțiile și metodele comportamentale legate de sport s-au extins puternic în viața de zi cu zi,
proces denumit „sportizare”.
Ca fenomen cultural, sportul își depășește propriile granițe și devine expresia unei noi
accepțiuni a culturii. Acest proces a fost numit „sportizarea”, culturii și înseamnă că valorile, normele
și modelele comportamentale legate de sport au pătruns adânc în viața culturală.
Nu numai că sportul a fost „primit în sfântul altar al culturii”, dar după cum spun unii critici,
„cultura însăși a devenit sportivă”.
Sportul este o parte solidă a peisajului cultural. Valorile sale de: corectitudine, șanse egale,
realizare, sănătate, comunicare, internaționalism, astăzi li se mai adaugă goana după succes și profit
economic. Trebuie să-l facem să fie mai viu, onest, relaxant, pașnic, deschis și uman, mai ‚”olimpic”
decât se arată a fi în ziua de azi.
Sportul prin însuși natura sa încurajează diversitatea într-o lume culturală. Pe măsură ce țările
și națiunile se apropie tot mai mult unele de altele, dar tutuși își păstrază identitatea culturală, sportul
este un domeniu în care se învață că diferențele culturale nu numai că trebuiesc acceptate, dar
reprezintă o bogăție ce trebuie cultivată și prețuită.
5
 El tinde să creeze solidaritatea umană și să depășească valorile naționale, politice și
ideologice, chiar în ciuda diferențelor religioase, rasiale și sociale.
Evoluția viitoare va face ca noua cultură sportivă să acopere diferite și contradictorii
concepte de semnificație, în care să se poată dezvolta dimensiuni competiționale și sociale, simultan
cu furnizarea unei atitudini tolerante. Cei care practică sportul cât și instituțiile sportive au
responsabilitatea de a proteja și a dezvolta o cultură a sportului, la care trebuie să aibă acces toată
lumea.
Sportul devine și trebuie considerat astfel ca o oglindă a culturii și a societății, căci el
reprezintă speranțele și perspectivele viitorului.
~l vedem în disputa cu societatea globală prin aspectele sale „globalizante”, prin totalitatea și
complexitatea structurilor sale de manifestare.
La începutul celui de-al treilea mileniu, societatea globalizată va da un interes din ce în ce
mai mare lumii sportului, ajunsă la un înalt nivel de dezvoltare.
Sportul mondial și politica mondială se vor găsi într-un raport de interacțiune.
Conceptul sportiv poate deveni un „indicator de schimbare” a societății globale, de
anticipare, evoluții și schimbări, prin deschiderea simbolică a relațiilor interstatale
CAPITOLUL I

LOCUL {I ROLUL PEDAGOGIEI SPORTULUI

SPORTUL - FENOMEN AL VIE}II SOCIALE

~n ultimele decenii activitatea sportivă a cunoscut o dezvoltare explozivă, impresionantă,

cantitativ dar și calitativ, impunandu-se ca un factor de mare interes în viața socială a lumii
contemporane.
La o cercetare mai apropriată, constatăm că Sportul este creator de istorie și sursă de mituri,
se sprijină pe tradiție și creează simboluri, instigă la activități de masă și angrenează un mod de viață
(fair-play, disciplină, etc), naște elemente de folclor și constituie un mod estetic de expresie.
Sportul înseamnă efect de mare intensitate motrică, psihică și intelectuală, mereu în
schimbare a structurilor de conținut tehnic, proband cele mai neașteptate și imprevizibile atitudini.
Sportul a modificat percepția oamenilor, care astăzi apreciază mișcarea corpului sportivului,
în toată plenitudinea și măiestria lui, competiția și introducerea sportivă, au devenit o bucurie a
tuturor.
~n privința moștenirii, ca o contribuție la zestrea societății, sportul lasă în urmă dincolo de
trecătoarea aminitire a marilor isprăvi (performanțe) mai mult sau mai puțin dramatice, în primul
rand “recordul” ca expresie memorabilă a perfecțiunii atinse, a posibilității de a măsura limitele
capacităților fizice umane și de a facilita progresul în această direcție.
Activitatea sportivă și eroii ei, ca oglindiri ale realității și expresiei de întrecere ca surse ale
idealului de frumusețe umană, au determinat sociologi, scriitori, arhitecți și constructori, să realizeze
inestimabile opere de arhitectură sportivă, bucăți memorabile de literatură sportivă, neprețuite piese
de artă plastică, cu subiect sportiv, impresionante filme sportive.
Dinamismul sportului se alătură, dinamismului dansului și teatrului, diferența subtilă apărând
doar în modul de exploatare a calităților motrice (forță, viteză, rezistență) și a altor extreme ale
potențialului fizic uman.
Aceste, câteva enunțări, prezintă “SPORTUL” ca un “FENOMEN” al vieții sociale
moderne, practicat de către sute de milioane de sportivi și vizionat ca spectacol pe marile arene
sportive de miliarde de spectatori.
Ca fenomen social, sportul, și-a dezvoltat un grandios spațiu de activitate, nu există în lume,
localitate care să nu pună la dispoziția sportivilor, locuri, spații și arene pentru pregătire și concurs.

6
 Marea performanță, rezultatele de excepție, numărul mereu mai crescut al practicanților, au
condamnat sportul de înalt nivel să părăsească practicarea în natură și să se afișeze în sofisticate
complexe din beton și sticlă.
De la impunătorul stadion olimpic de la Atena construit în anul 1896, până la sofisticatele
complexe sportive de la Munchen 1972, Montreal 1976, Moscova 1980, Atlanta, Barcelona, Seul și
Los Angeles, Athena, vădesc un progres extraordinar, cu ansambluri spațioase și arătoase. Cu geniul
lor specific, aceste construcții au folosit cele mai noi cuceriri ale tehnicii, s-au bazat pe geniul unor
mari arhitecți, devenind elemente de necesitate pentru populația marilor orașe.
Fenomenul sportiv, determină o nouă viziune socială, asupra rolului mișcării sportive în viața
și activitatea omului modern. Componenta a vietii sociale fenomenul sport apeleaza in realizarea
obiectivelor educationale la Componentele Pedagogiei, care se refera la :
-educatia intelectuala;
- educatia morala;
- educatia sportiva ( profesionala);
- eduatia estetica;
- educatia motrica ( artistica – miscarii);
- educatia in arta conducerii ( comportarii).
Se impune, deci ca acest fenomen social să și precizeze scopul social, căile și mijloacele de
satisfacere a necesităților umane, de practicare a sportului de înalt nivel.
Numeroși oameni de știință, inițial prin cercetari izolate Stranzy 1962, Gabiler 1965, mai
recent Erbah, Schimtz, apoi Resortul European al Institutelor de Stinta a Sportului, si Institutul
Mondial al Formarii si Per4fectionarii Antrenorilor, prin organizarea de consfătuiri și congrese
internaționale, au reușit să precizeze și să concretizeze faptul că Fenomenul sportiv are la bază o
știință proprie denumită {TIIN}A SPORTULUI.
Aceasta în ansamblul ei trebuie să unească eforturile tuturor specialiștilor ce activează în
domeniul “sport” pentru definirea legilor și legalităților, care stau la baza schimbărilor și a dezvoltării
fenomenului sportiv în general și pe ramuri de sport în particular, în scopul de a le stapâni și folosi în
interesul progresului uman.

{TIIN}A SPORTULUI

Prin însăși denumirea sa, se evidențiază simbioza între “știință” și “sport”.

Sportul ca o activitate complexă organizată și sistematică, orientată spre un anumit scop
competiția și performanța sportivă, nu își poate atinge obiectivele decât cu ajutorul datelor furnizate
de {tiința Sportului.
Un aspect esențial al {tiinței Sportului îl reprezintă carecterul său teoretic.
Apărută relativ recent în știința sportului, structura datelor, conceptelor și teoremelor
capabile să-i asigure consensul, sunt încă echivoce, datorate multelor discipline sportive care
concură la procurarea informațiilor și a domeniilor de studiu.
Institutul Federal de {tiință a Sportului din Koln, Germania a editat în anul 1992 și a
completat în 1994 cu sprijinul unei echipe internaționale, primul dicționar de terminologie prin care
se caută definirea și conținutul {tiinței Sportului.
~n istoria încă tânără, a disciplinei, diferitele aspecte specifice sau agregate nu au putut fi
amalgamate decât foarte rar, pentru a constitui un ansamblu funcțional în sensul unei cercetări
integrative, interdisciplinare. Se simte nevoia de regrupare națională și internațională, sub forma
însumării subdisciplinare care o compun, pentru a reprezenta expresia vizibilă a acestei situații.
Congresul Resortului European de {tiință a Sportului organizat la Koln în anul 1994 la care
au participat specialiști din cadrul C.I.O., Federațiilor Internaționale, A.C.N.O. și oameni de știință
din diferite domenii ale cercetării sportive, au căzut la un consens de acceptare a prevederilor
Dicționarului Stiinta a Sportului pentru a satisface nevoile impuse de cercetarea fenomenului sportiv.
{tiința Sportului este interpretată ca o știință tranversală, o știință compozită, o știință
aplicată, interdisciplinară, multidisciplinară.
Criteriile care o definesc sunt:
a) obiect de cercetare autonom determinat de fenomenul “Sport” ca obiect formal;
7
 b) sistematizarea cunoștințelor noi care are loc în interiorul subdisciplinelor științei sportului;
c) concepte și metode de cercetare specifice, acestea devenind de obicei din științele mamă;
d) terminologia științifică într-o foarte mare dependență cu a disciplinelor mamă;
Ca subdiscipline ale {tiinței Sportului sunt: Pedagogia, Psihologia, Sociologia,
Medicina, Istoria, Filozofia, Informatica și Politica sportului, Biomecanica, Teoria
anttrenamentului, Teoria Competiției, Jurnalism sportiv, Instalații și Echipament sportiv.
A creeat multe discuții dacă Teoria antrenamentului să fie trecută ca subdiviziune a {tiinței
Sportului sau ca o componentă inclusă în cadrul {tiinței Antrenamentului, considerându-se
antrenamentul ca un fenomen al pregătirii sportive, complexe și îndreptate spre scopul performanței
sportive.
Ca sub-diviziune a Stiintei Sportului , Pedagogia Sportului raspunde de aspectele
educationale si de instruire a sportivilor, in procesul de antrenament.
PEDAGOGIA SPORTULUI – se incadreaza in rindul disciplinelor stiintifice, deoarece
indeplineste urmatoarele conditii de baza pentru a fi definita ca stiinta :
 are obiect propriu de studiu ( cerintele comportamentului sportiv) ;
 are metode proprii de studiu ( stiinta antrenamentului ) ;
 are notiuni clare si bine conturate ( coportamentul socio-sportiv) ;
 stabileste, defineste legi,norme,principii, si regulamente de disciplina si educatie sportiva.
Profesionalizarea masivă a activității sportive, apariția problemei de “sportiv de înalt nivel”,
statutarea codului de conduită în activitatea “profanistă de performanță”, câștigurile materiale
de neconceput cu ani în urmă, au determinat ca în preocupările din ce în ce mai multor oameni
de știință să se îndrepte spre studiul componentelor {tiinței Sportului, Sportul a beneficiat de
transferul celei mai recente și moderne cuceriri din înalte științe de sine stătătoare, acestora
adăugându-li-se în coadă denumirea fenomenului studiat “sport”.
~n întreaga lume, nu mai surprinde pe nimeni când se vorbește de “medicina sportivă”,
“pedagogia sportivă”, “sociologia sportului”.
Putem defini, fără emoția de a greși {tiința Sportului: “Totalitatea conceptelor, discuțiilor
și metodelor care au ca obiect în conformitate cu regulile științifice fundamentale, problemele
și manifestările fenomenului (domeniului) “Sport”
Dorința de întrecere, se pierde în istoria umanității, totuși săpăturile arheologice de la
Olimpia, au scos la iveală plăcile de marmură pe care se aflau numele campionilor jocurilor olimpice
antice.
Primul învingător, Korebas, bucătar și negustor din Elada, apare consemnat ca cel mai vechi
campion olimpic, anul 776 î.e.n. Din acest moment, în galeria de veacuri a sportului olimpic
organizat se pășește ferm, pe tărâmul cunoașterii întrecerii între sportivi, cel care a generat obiectul
de studiu al istoriei sportive, asupra olimpismului ca fenomen, în care își află geneza obiectul științei
sportului, apariția fenomenului sportiv.

PEDAGOGIA SPORTULUI

Subdiviziune a {tiinței Sportului prin însăși denumirea disciplinei se evidențiază simbioza

între pedagogie și sport.
Cercetările moderne au conturat conexiunea dintre ele, dând o semnificație aparte acestei noi
discipline.
Se pune întrebarea de ce sportul are nevoie de o pedagogie proprie ?
Deoarece, pedagogia este {tiința Educației. Educația, este o activitate conștientă și
sistematică, orientată spre un anumit scop, pentru formarea și dezvoltarea omului.
Omul pe tot parcursul vieții sale se educă, în special în perioada copilăriei și a tinereții.
Pedagogia este știința formării și perfecționării umane, este știința care studiază legile
educației, și-i înarmează pe cei ce constituie obiect al educației cu principii, norme, reguli, legi ce
trebuie cunoscute și respectate în activitatea socio-profesională. Antrenorul sportiv, profesorul de
sport sunt și educatori ai colectivelor de sportivi, ceea ce impune din partea acestora să rezolve și
aspectul educativ în procesul formativ al viitorului performer.

8
 Antrenamentul sportiv ca “proces de acțiune compex, al cărui obiectiv îl reprezintă
dezvoltarea performanței sportive, într-o manieră sistematică și orientată spre scop”, constituie
totodată și un proces de educare al practicanților.
Pedagogia sportivă, a apărut din necesitatea socială impusă de fenomenul sportiv pentru a da
o orientare și o îndrumare asupra conținutului educativ al antrenamentului și competiției sportive.
Apariția și dezvoltarea ideilor pedagogiei sportive nu este întâmplătoare. Necesitatea de a
cunoaște cerințele fenomenului sportiv, de a explica și generaliza experiența acumulată în practicarea
sportului, a determinat apariția și dezvoltarea gândirii pedagogice, iar apoi a teoriei pedagogice, care
are menirea să asigure antrenorilor o pregătire profesională compexă, necesară pentru realizarea
pregătirii sportivilor.
Este pedagogia sportului o ramură a Pedagogiei Generale, sau o componentă a {tiinței
Sportului ?
Ce ramură a pedagogiei generale, pedagogia sportului răspunde prezent, deoarece cuprinde
în conținut componentele educației, noțiunea de educație; funcțiile educației, trăsăturile
caracteristice, metodele de cercetare, elementele constitutive ale procesului educației, cât și
principiile metodico-organizatorice ale procesului educativ.
De asemeni, Pedagogia Sportului este și o ramură distinctă în {tiința Sportului, deoarece este
construită ca o știință de sine stătătoare, pentru că îndeplinește cerința de bază, având un domeniu
vast și propriu de cercetare.
Fenomenul sportiv constituie un aspect concret al realității vieții sociale pe care nu-l mai
cercetează alte științe, sau îl cercetează din alte puncte de vedere.
Pedagogia sportivă folosește metode științifice în investigarea obiectului său de studiu
“Sportul” și ajunge la adevăruri cu caracter general, dezvoltă o teorie proprie prin care aprofundează
mai adânc realitatea cercetată, emite teze și direcții prin care ajută practica sportivă.
Aceste cerințe sunt îndeplinite de către pedagogia sportului, global și diferențiat pe ramuri de
sport.

EDUCA}IA SPORTIV| - OBIECTUL DE CERCETARE AL PEDAGOGIEI SPORTIVE

Cuvântul “educație” este de origine latină și are semnificația de “îngrijire”, “cultivare”.

Deci, pedagogia sportivă emite adevăruri pentru îndrumarea și cultivarea personalului
angajat în realizarea performanțelor sportive.
~n lumea contemporană, subiecții implicați în fenomenul sportiv, își desfășoară activitatea în
societate, laolaltă cu ceilalți oameni, beneficiind de experiența lor socială, care îi învață cum să
muncească și se impun cerințe sociale de comportament.
Sportul, activitatea sportivă este cunoscută ca o componentă a vieții sociale.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Europene, într-un cuvant
competiția sportivă, este un proces viu, care angajează în practica socială sute de milioane de
oameni, împărțiți în două categorii:
- practicanți: antrenori, medici, metodiști, pedagogi, psihologi și nu în ultimul rand sportivi.
- iubitori ai fenomenului sportiv: spectatori, suporteri, sponsori, organizatori de competiții.
Fenomenul sportiv trasează ca o direcție de cercetare și studiu pedagogiei sportive stabilite
de căi și mijloace de educare a acestora în ideea stabilirii unui climat civilizat de derulare a
activităților sportive.
~n formarea viitorilor sportivi de înalt nivel, educarea are la bază principiile și metodele
pedagogiei sportive, prin care sunt precizate căile și mijloacele de comportament în antrenament și în
competiția de către antrenori și sportivi.
Sunt definite și prezentate spre aplicare, cai și metode prin care se direcționează stilul și
formele de muncă în antrenament, modalitățile de prezentare și participare în competițiile, rolul
instituirii unui program de organizare a timpului necesar formării, un cod igienico-sanitar pentru
menținerea unei stări de sănătate, toate în ideea obținerii unui randament optim al pregătirii.
~n concluzie, Pedagogia Sportului are fenomenul sportiv ca “obiect de cercetare autonom” și
se bazează pe terminologia științifică a pedagogiei generale în eliberarea conceptelor și metodelor de
cercetare specifică, general și diferențiat pe ramuri sportive.
9
 Componentele care definesc fenomenul sportiv și care impun o aplicare spre “studiu a
specialiștilor pedagogiei sportive, sunt precizate prin cerințele Competiției sportive,
Antrenamentului, Motivația și nivelul performanței, Capacitatea de performanță, coroborate cu
necesitățile de pregătire ale subiecților impuși de practica sportivă, antrenor-sportiv.

COMPETI}IA SPORTIV|

Termenul “competiție” este deseori utilizat ca sinonim cu termenul “concurs”. Cerințele

impuse prin regulamentele de concurs definesc competiția astfel:”Confruntare aranjată în prealabil,
pe baza principiului egalității șanselor, între indivizi echipe sau noțiuni, pentru o miză abstractă,
simbolică sau materială, care ca o regulă poate fi obținută de numai una din părțile angajate”.
Valoarea competiției, constă în precizarea regulamentară a naturii scopului în care se
organizează după care acestea sunt:
- natură abstractă, concursuri amicale, de verificare în care accentul este pus pe o confruntare
pentru verificarea performanțelor;
- natură simbolică în care rezultatul competiției este recompensat prin premii simbolice, cupe,
medalii, diplome, ierarhizări și calificări valorice.
- natură materială în care rezultatul sportiv este recompensat prin numeroase forme, cadouri
personale, prime în bani, bunuri materiale.
Competiția indiferent de natura premiilor, impune antrenamentului sportiv să-și modeleze
conținutul în vederea creșterii conștiinței propriilor valori a sportivilor, prin raționalizarea acțiunilor
celor doi factori, antrenor-sportiv.
Deci, competiția sportivă, determină organizarea procesului de pregătire sportivă în direcția
aplicării practice a deprinderilor tehnice și capacităților motrice.

ANTRENAMENTUL SPORTIV

Este definit: “Proces de acțiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă dezvoltarea

performanței sportive, într-o manieră sistematică și orientată spre scop.
- Procesul de acțiune complex este constituit din toate activitățile, efectuate de către antrenor
și sportiv în scopul realizării cerințelor ce determină performanța unui sportiv;
- Aspectul sistematic cuprinde: planul de antrenament, conținutul, metodele de antrenament
și obiectivele intermediale evaluate prin probe și norme de control;
- Orientarea spre scop reprezintă toate măsurile definite de către antrenor, prin care se
realizează nivelul de performanță determinat.
Antrenamentul trebuie condus după criterii științific stabilite și dirijat prin planuri și programe
de scurtă, medie și lungă durată, corespunzătoare obiectivelor instructiv-educative standardizate,
conform modelului competițional stabilit.
Performanța sportivă se află într-o continuă dezvoltare, ceea ce-i obligă pe antrenori și
sportivi să-și perfecționeze necontenit stilul și metodele de muncă.

MOTIVA}IA ~N SPORT

Practicarea sportului este apanajul unor sportivi, care cunoscand cerințele și efectele pozitive
ale performanței sportive, devin de la început motivați pentru practicarea unei discipline sportive .
Motivația reprezintă ansamblul dinamic, structurat ierarhic, al trebuințelor, dorințelor,
intereselor, înclinațiilor, tendințelor, aspirațiilor, așteptărilor, năzuințelor, intențiilor, care toate
împreună reprezintă moto-ul primar al conduitei, viitorului sportiv de performanță.
Pe langă aceste componente, antrenorul mai trebuie să ia în calcul și convingerile și
atitudinile morale ale sportivului, deoarece acestea joacă un rol important în orientarea conduitei sale
pe timpul pregătirii.
De asemenea conduita sportivilor este influențată și de obișnuite devenite trebuințe
funcționale, nevoia de a citi, de a informa, de a fuma cat și alte trebuințe care pot crea stări afective
plăcute sau neplăcute în procesul de antrenament.
10
 Motivația de reușită constă în educarea la sportivi a: Dorinței pentru ameliorarea și
menținerea propriilor capacități, la un nivel cât mai înalt posibil tehnic, tactic, fizic, moral-volitiv, în
așa fel ca performanța sportivă să poată fi condusă spre un succes sau o performanță valorică
superioară.
Dezvoltarea motivației pentru performanță, depinde de măiestria antrenorului, de a aprecia
cât mai aproape de adevăr rezultatul sportiv. Procesele de moment ale motivației sportive, pentru
performanță sunt, deci, asimilate procesele cognitive și emoționale și se bazează pe experiența
individuală a antrenorului și a sportivilor din alte situații în care au fost realizate alte succese de
valoare.

CAPACITATEA DE PERFORMAN}| SPORTIV|

Printre factorii susceptibili să determine performanța sportivă se pot distinge: condiția fizică,
tehnica sportivă, tipul biologic și componentele psiho-sociale.
~n baza modelului de performanță, cu ajutorul normelor pentru reușită, antrenorul poate să
regularizeze procesele de antrenament, privitoare la factorii individuali ce determină performanța.
Acest proces, se bazează pe calcule statistice și pe analize exacte ale structurii exigențelor
unei discipline sportive, constituie căile spre optimizare.
Principiul optimizării este utilizat în știința antrenamentului modern și vizează performanța
din competițiile de înalt nivel, deoarece au la bază dezvoltarea de teste și norme, apropriate de
cerințele concursului de obiectiv.
Deci, capacitatea de performanță a unui sportiv este definită ca “performanța maximă
posibilă” dintr-o disciplină sau probă sportivă.
Fenomenul sportiv mai cuprinde Teoria Antrenamentului, Antrenor, Teoria mișcării, Teoria
Acțiuni, Diagnoza Performanței, Norme probe și cerințe pentru reușită, Dezvoltarea performanței,
Norme și Probe pentru Selecție și Dezvoltare etc., toate evidețiind un spectru larg de studiu pentru
definirea principiilor didactice și educative creind astfel sfera de studiu și cercetare pentru Pedagogia
Sportivă.
Introducerea noutăților științei moderne în practica sportivă, impune ca didactica și educația
să nu se limiteze doar la vârsta colipăriei și tinereții, ci să fie prezentă pe parcursul vieții sportive.
Numai că în timp ce pentru educația sportivă a copiilor, rolul antrenorului are un caracter
didactic (de învățăre) de mare importanță în educarea sportivilor consacrați de valoare, apare doar ca
o necesitate importantă în canalizarea și direcționarea factorilor de educație spre respectarea
regulamentelor, a eticii de concurs și a respectului față de spectator.
S-a arătat mai sus ca pedagogia sportului a apărut din necesitatea practică de a se da o
explicație științifică, o îndrumare teoretică activității educative, pe care o reclamă activitatea
sportivă.
Deci, izvorul principal al științei pedagogiei sportive îl constituie practica instructiv educativă
din domeniul sport.
Activitatea educativă a sportivilor, ridică în fața pedagogiei sportive, probleme noi, care sunt
soluționate, oferind în același timp material pe baza căruia se pot stabili anumite generalizări
științifice.
Sportivul are nevoie permanentă de îndrumare pe parcursul etapelor, formării ceea ce impune
din partea antrenorului desfășurarea unei activități complexe în procesul de predare a cunoștințelor
tehnice și de dezvoltare motrică, de învingere a dificultăților cu care se confruntă în formarea
acestuia, în drumul sinuos spre performanța sportivă.
Deci, educația este ansamblul de acțiuni și influențe intenționate, conștiente, exercitate de
antrenor asupra unui sportiv sau grup de sportivi în scopul de a-l (a-i) dezvolta și forma ca
performeri.

11
CAPITOLUL II

DIDACTICA SPORTIV|

~n activitatea sportivă transformarea sportivului de la nivelul de începător, spre marea

performanță se obține ca urmare a unui proces îndelungat de învățare.
Parte a pedagogiei sportive care studiază problemele învățării unei discipline sportive, este
fundamentală în didactica sportului.
Obiectul învățării sportive îl constituie achiziția de “cunoștințe”, “priceperi”, “deprinderi
profesionale și de comportament”, precum și creșterea performanțelor fizice, biologice, senzoriale și
intelectuale.
Pentru a face față cerințelor mai mari, atinse de performanța sportivă, se impune antrenorilor
să îmbunătățească permanent randamentul procesului de transmitere, însușire a bagajului de
cunoștințe tehnice și deprinderi motrice, prin modernizări metodologice didactice. Astfel,
esențializarea programelor de învățare, trebuie să realizeze o modelare a antrenamentelor cu cerințele
întrecerii, printr-o motivare superioară a sportivilor.
~n ultimii ani s-au purtat discuții ample, la noi și în lumea sportivă, cu privire la prioritatea ce
ar trebui dată, nu atât a achiziționării unui volum mare de cunoștințe, ci formării deprinderilor de
muncă fizică și intelectuală în scopul dezvoltării capacităților la nivelul solicitat de sportul de înalt
nivel, pe toată durata vieții spotive.
Privită în ansamblu problema este pusă corect, cu sublinierea că sportivul trebuie, totuși să
înmagazineze un anumit volum de cunoștințe și deprinderi, pe care să le poată utiliza în orice
competiție, în funcție de orice adversar.
Din asemenea considerente, numeroasele cunoștințe acumulate pentru a fi eficiente
competițional, trebuie transformate prin exersare și antrenare, în princeperi, deprinderi și obișnuințe.
Pornindu-se de la cerințele competiționale ale fiecărei discipline sportive, ale modelului de
concurs, volumul de cunoștiințe ce trebuie însușite ca atare, precum și cele care trebuie transformate
în priceperi și deprinderi, se stabilesc de regulă de către antrenori.
~n baza Strategiilor de dezvoltare a disciplinelor sportive, elaborate de către federațiile
naționale, antrenorii își formulează și programează, obiectivele didactice generale și operaționale,
programele de instruire, conținutul concret de lecții pe micro, mezo și macro-cicluri. Cunoștințele,
pe lângă menirea lor ca obiective didactice, stabilite ca puncte de plecare pentru formarea
priceperilor și a deprinderilor, joacă un rol foarte important în geneza și dezvoltarea calităților
morale.
Convingerile morale, joacă un rol deosebit de important deoarece ele se reflectă direct în
conduita sportivă, în direcția de-a ajunge la nivelul maxim al posibilităților de performanță, printr-o
motivare superioară a sportivilor.
Pentru aceasta se solicită sportivilor să îndeplinească următoarele cerințe:
- să accepte scopul urmărit în antrenamente și obiectivele de performanță stabilite;
- să arate interes, să fie receptivi, cooperanți, să manifeste spirit de disciplină pe parcursul
instruirii;
- să depună eforturi fizice și intelectuale la nivelul impus de procesul de antrenament;
- să manifeste tenacitate, încredere în forțele proprii, să nu se sperie de greutăți și eșecuri;
- să urmărească permanent, să se autodepășească, să câștige noi capacități fizice și
intelectuale;

12
 Cerințele puse în fața sportivilor, vor fi interiorizate, acceptate, se va adera intim la ele și prin
aceasta vor fi respectate, în raport direct cu priceperea antrenorului de a influența conștiința
colectivelor de sportivi.

ETAPELE ~NSU{IRII CUNO{TIN}ELOR

Sportivii selecționați pentru practicarea sportului de înalt nivel trebuie să urmeze un proces
continuu și îndelungat de învățare a tehnicii și tacticii, aplicate conform cerințelor regulamentare, ale
fiecărei ramuri de sport.
Fiziologia și Psihologia sportului, Teoria antrenamentului sportiv, explică transformările de
natură electrochimică ce se produc în organism, modalitățile și metodele de educare a calităților
motrice și intelectuale, pedagogice sportive, aplicându-se doar asupra didacticii.
Pentru complexitatea datelor noi ale sportului, menite să devină cunoștințe, să se transforme
în achiziții durabile, în procesul de învățare se solicită ca sportivii să parcurgă următoarele etape:
- percepția,
- înțelegerea,
- memorarea,
- generalizarea (transferul)
Fiecare dintre aceste etape prezintă un specific în ceea ce privește obiectivul urmărit,
precizându-se directivele de acțiune ale antrenorului și sportivilor, modul de organizare, metodele și
procedeele utilizate, mijloacele și materialele ajutătoare folosite.
Percepția constituie în accepție pedagogică, prima etapă a însușirii cunoștințelor, constituie
procesul psihic de cunoaștere senzorială prin care obiectele din lumea înconjurătoare, care
acționează nemijlocit asupra organelor de simț, sunt reflectate în conștiință în mod unitar, ca un
ansamblu de însușiri, ca imagini cu sens, înțeles.
Imaginea vizualizată a unui aparat de gimnastică, a unei execuții tehnice a unui exercițiu, a
așezării în teren a unei echipe, creează prin organele de simț senzații simple prin prelucrarea lor de
către scoarța celebrală.
Simpla privire constituie doar o reprezentare, o amintire, exersare, angajarea mai multor
organe de simț, conduc la o percepție complexă a fenomenului studiat.
Cu cât percepem mai bine, mai complet, prin mai multe simțuri și se execută de mai multe ori
un exercițiu se cheamă că îl învățăm, îl cunoaștem mai bine din notele lui caracteristice.
Devine clar de ce învățarea necesită repetarea, reluarea, aprecierea cu materialul, cu ideile ce
urmează să fie însușite.
Percepția nu trebuie realizată la întâmplare ci orientată planificată plăcută cu scop, respectiv
condusă (autocondusă) printr-o permanentă observare de către antrenor.
Pe timpul predării, antrenorul este cel care dirijează atenția sportivilor, asupra aspectelor de
reținut, cu ajutorul cuvintelor, intonației vocii, schimbării ritmului vorbirii, formând întrebări
orientative, etc.
Folosind asemenea artificii, perceperea și fixarea în memorie a materialului, este mult mai
rapidă și totodată, mai durabilă.
~nțelegerea reprezintă descoperirea esențialului, a firului conducător, într-un noian de
stimuli, a legăturilor dintre părțile componente ale unui procedeu tehnic și este de obicei rezultatul
eforturilor antrenorului îndreptate în acest sens.
~nțelegerea constituie stabilirea legăturilor ce există între fazele execuției unui procedeu
tehnic.
Pentru a realiza înțelegerea de către sportivi a importanței execuției unui procedeu,
antrenorul trebuie să elimine explicațiile stufoase care curg fără încetare, ideile nu sunt organizate
logic, nu sunt sistematizate.
~nțelegerea susține, în general la capătul unei complexe activități de “analiză” și de “sinteză”.
Analiza se referă la separarea practică sau mintală în părți componente a procedeului tehnic
sau a fenomenului tactic, la explorarea succesivă a notațiilor specifice.
Sinteza înseamnă reunirea mintală sau practică a părților într-un tot coerent cu sesizarea
raporturilor dintre aceste părți, a modului de acțiune.
13
 ~n procesul de antrenament analiza este un mijloc iar sinteza un scop.
Francezii spun foarte frumos: “o viață de analiză pentru o oră de sinteză”.
Din cauza particularităților individuale, descoperirea legăturilor dintre componentele unui
procedeu tehnic nu survine în același moment pentru toți sportivii.
Sportivii mai inteligenți, ajung mai repede la momentul înțelegerii. Antrenorul trebuie să
conducă gândirea sportivilor spre obiectul stabilit, înțelegerea este favorizată de explicațiile date de
către acesta în procesul de învățare.
Prezentăm în continuare câteva criterii pe baza cărora antrenorul și sportivii își pot da seama
dacă s-a realizat înțelegerea:
- posibilitatea formării în cuvinte proprii a celor studiate și executate;
- redarea pe scurt a conținutului tehnicii;
- exemplificarea, concretizarea, argumentarea cu ajutorul cunoștiințelor acumulate prin
studiu;
- imaginarea aplicării execuției în funcție de diferiți adversari;
- capacitatea de a formula întrebări inteligente în legătură cu variante ale executărilor.
Memorarea constituie o etapă de însemnătate deosebită a învățării, constând din întipărirea
materialului studiat, repetat și perceput, cu posibilitatea de a fi recunoscut (executat de alți sportivi)
sau reprodus (executare proprie).
Ca proces psihic de stocare în scoarța celebrală a informației motrice, memorarea se
realizează în două faze, cuprinzând: fazele întipăririi și ale conservării.
Pentru realizarea memorării antrenorii tebuie să urmărească ca aceasta să se realizeze logic,
stabilindu-i un caracter intenționat, voluntar și orientat spre un scop final.
Memorarea voluntară deține rolul principal în procesul de antrenament, randamentul acesteia
crește dacă antrenorul realizează:
- procedează la împărțirea conținutului tehnic de memorat în “părți” de mărimi adecvate;
- lucrează cu sportivii din grupe valorice apropriate;
- depune o activitate continuă, susținută, conștientă;
- sportivii sunt realmente interesați și știu că materialul de memorat urmează a fi verificat prin
norme și probe de control, cu aplicativitatea în concusuri;
- antrenorii cunosc posibilitățile fizice și bagajul tehnic al sportivilor;
Memorarea câștigă în volum și calitate dacă sportivii sunt motivați de performanțele obținute
de alți componenți din colectiv.
Antrenorul trebuie să cunoscă și să dozeze cu grijă factorii favorizanți ai memoriei, să
motiveze moderat sportivii, structurând în mod logic materialul tehnic și fizic, prezentându-l în
forme atractive, motivații, printr-o repetare sistematică și eșalonată științific a cunoștințelor,
urmărind integrarea lor ulterioară în sisteme tot mai complexe.
Generalizarea (transferul, aplicarea în practică).
Noțiunea de generalizare în accepție pedagogică, se referă la dobândirea de către sportivi a
capacității de folosire a procedeelor tehnice însușite în condițiile variate, complexe, adesea noi în
comparație cu cele în care s-a produs învățarea, impuse de activitatea competițională.
Principiul didactic al accesibilității, al gradării cerințelor îl obligă pe antrenor sa-și organizeze
activitatea încât sportivii să avanseze de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, de la
ușor la dificil.
Pentru a realiza obiectivul generalizării în antrenamentul sportiv se vor crea situații de
instruire cumulative, adăugându-se sistematic dificultăți noi.
Creșterea gradului de dificultate a procedeelor tehnice, se obține prin sporirea progresivă a
distanțelor de parcurs, prin creșterea intensității și complexității execuției, prin creșterea sau scăderea
timpului de execuție.
Adevărata aplicare în practică a generalizării are loc în timpul competițiilor sportive, atunci
când sportivii trebuie sa-și depășească adversarii care li se expun și care îl solicită fizic, tehnic și
intelectual.
Pentru a deveni eficace în concurs, sportivul trebuie supus în timpul lecțiilor de antrenament
gradual la eforturi maximale, asemănătoare celei din concurs.

14
 Transferul deprinderilor, semnifică influența pozitivă a vechilor acțiuni automatizate asupra
celor în curs de însușire. Fenomenul intervine când deprinderile noi au unele elemente apropriate sau
comune cu cele vechi.
Deși în realitate etapa la care ne referim, începe odată cu participarea sportivilor în
competiții, generalizarea și transferul se realizează parțial chiar pe timpul perceperii și înțelegerii,
prin referire la situațiile când se aplică cele ce se învață, prin comparații, prin exemplificări, prin
modificarea datelor elementelor tehnice.

TEHNOLOGIA PROCESULUI DE INSTRUIRE

Instruirea sportivă, reprezintă o activitate umană cu un scop precis, întrunind caracteristicile

oricărui proces de formare, cu deosebirea că viitorul produs, sportivul de înalt nivel, participă activ,
conștient la propria lui pregătire, la dobândirea de cunoștințe, priceperi, deprinderi profesionale și de
conduită într-o ramură sportivă motiv pentru care i se spune subiect al formării.
~n materie de instruire, obiectivul de bază constă, în dobândirea de componente noi, în acord
cu cerințele sociale ale fenomenului sportiv, sau mai restrâns cu specificul strategiei sportului
practicat.
Teoria Antrenamentului Sportiv elaborează un ansamblu de teorii bazate pe legi, principii și
reguli, concretizate cu ajutorul metodelor și procedeelor aplicate în cadrul diferitelor forme ale
antrenamentului și ale competiției sportive.
Așadar, tehnologia didactică nu se reduce, cum greșit se consideră, uneori, la mijloacele
tehnice utilizate pentru îndeplinirea obiectivelor, ci se referă la mai mulți factori implicați în acest
proces.
Factorii implicați în procesul de instruire sportivă
~n procesul didactic sunt angajați următorii factori:
- SPORTIVUL numit și subiect al învățării, dacă nu s-ar fi stabilit fără echivoc, faptul că în
ultimă instanță, sportivul este cel care se pregătește, antrenorul nefăcând decât să creeze condiții
pentru desfășurarea procesului de antrenament în mod eficient. Ca urmare, în antrenamentul modern,
sportivul este figura centrală a procesului didactic, spre deosebire de trecutul apropriat când totul
era centrat spre antrenor.
Sportivul interesează mai ales sub raportul nivelului de pregătire, al posibilităților fizice și al
integrității biologice și al funcțiilor psihice, a capacității de asimilare și “aspect esențial” sub raport
motivațional, a dorinței de a învăța și a promovării pe scara valorii sportive.
Aceste cerințe sunt urmărite cu mare atenție pe timpul testării celor ce vor urca treptele
performanței sportive.
- ANTRENORUL constituie tehnicianul, organizatorul, evaluatorul, caracterul procesului,
îndrumătorul sportivului. ~n cazul nostru antrenorul este elementul care conduce activitatea, care
deține informația de specialitate, precum și competența organizatorică și psihopedagogică necesară.
~n plus și pe lângă cunoștințele și aptitudinile necesare oricărui profesor de educație fizică,
antrenorul trebuie să posede cunoștințe speciale, tehnice, specifice domeniului său de specialitate
(disciplina sportivă) și în special totul din metodica “coaching”.
De obicei la baza acestor cunoștințe stă suplimentar unei educații formele adecvate,
experiența personală din antrenamente și competiții, ca fost sportiv de înalt nivel.
Antrenorul este conducător și îndrumător al sportivilor în competiții, oferind sportivilor
indicații tactice și motivându-i.
Posibilitățile de intervenție variază în funcție de disciplinele sportive, contract verbal pe
parcursul pauzelor, în timpul derulării competiției, în timpul întreruperilor între reprize, sau doar
probele unei competiții.
- PROGRAMUL DE ~NDEPLINIT
Pornind de la cerințele modelului competițional, vom constata că principala rezervă de
progres o constituie dirijarea științifică a întregului proces de pregătire care trebuie să se desfășoare
sub forma unui sistem unitar.
Programul de îndeplinit cuprinde respectiv cerințele de învățat, volumul de cunoștiințe
tehnice, priceperi, deprinderi, obișnuințe, convingeri, sentimente și mentalități sunt planificate
15
viguros pe ani, săptămâni, zile și chiar au în cadrul (macro, mezo, micro) ciclurilor de pregătire și al
lecțiilor de antrenament.
Antrenamentul sportiv, ca proces continu de învățare se caracterizează ca:
- proces structurat pe mai mulți ani, cu efect cumulativ maxim, specializat în funcție de
trăsăturile specifice ale sportului respectiv;
- lecțiile de antrenament lasă “urme” pe care se suprapun lecțiile viitoare, pentru consolidarea
acestora;
- stabilirea unei limite între valorile de activitate și odihnă între părțile lecției, între macro și
mezociclului, pentru garantarea refacerii capacităților funcționale.
Cerința principală a programării antrenamentului sportiv o constituie, asigurarea ca Formă
Sportivă să cadă pe perioada stabilită pentru realizarea obiectivelor de performanță.
- TIMPUL corespunde numărului de ore stabilit în program pentru îndeplinirea celei două
obiective de instruire și de performanță.
Stabilirea bugetului total de ore destinate activităților didactice, se prezintă ca un sistem
complex a cărui perfecționare logică este condiționată în strânsă legătură cu activitatea
competițională.
Ca urmare, este deosebit de important să cunoaștem relațiile dintre structura pregătirii
(modelul de pregătire) și cea a competiției (modelul de concurs). Raportul dintre cerințele
concursului și cele ale pregătirii, definesc volumul de mijloace pe care antrenorul trebuie să le
planifice și să le programeze în timp, în lecții și ciclului de pregătire, existând de regulă un număr de
ani între obiectivele de performanță 4 pentru Jocurile Olimpice, 2 pentru Campionatele Mondiale și 1
pentru Campionatele Europene și Naționale, de lumi între turnee și concursuri de verificare.
Totdeauna trebuie să se realizeze o corelare strictă între obiectivele de performanță și cele
didactice, un raport optim, deoarece timpul nu se poate comprima, înmagazina, cel mult poate fi
utilizat în mod eficient și intensiv.
Fixarea de obiective disproporționate, aproape totdeauna mai mari, față de timpul disponibil
duce la suprasolicitarea sportivilor, la sărirea peste unele etape ale învățării.
Realizarea unor volume mai mari de muncă în procesul de antrenament constituie o condiție
esențială în obținerea măiestriei sportive.
Numărul orelor de antrenament s-a dublat față de anii 1980, ajungând la majoritatea
ramurilor sportive la peste 1200 de ore anual și chiar la 1400 ore la sporturile care implică un înalt
nivel de măiestrie.
Economii de timp se pot realiza doar prin raționalizarea și standardizarea principalelor
mijloace ale antrenamentului.
Raționalizarea și standardizarea mijloacelor au dus către modelarea procesului de
antrenament, prin metoda corelației statistice, exerciții pregătitoare și performanța în concurs.
Standardizarea mijloacelor de antrenament presupune și implementarea lor în toate
structurile antrenamentului, ceea ce obligă antrenorii să utilizeze mijloace didactice mai productive și
metode de lucru mai eficiente, deoarece există motivarea performantă a sportivilor spre obiectivul de
performanță.
- MIJLOACELE MATERIALE
Baza tehnico-materială a sportului reprezintă o condiție esențială a pregătirii sportive și din
acest motiv, antrenorii, împreună cu factorii responsabili din unitățile sportive, trebuie să acționeze în
permanență pentru îmbunătățirea și modernizarea acesteia, în consecință cu cerințele mondiale.
Progresele remarcabile făcute în ultimele decenii în direcția creării și perfecționării de
aparatură și instalații pentru antrenamente și concurs, conceperea și realizarea unor materiale
sportive performante au creat posibilități multiple pentru creșterea generală a valorii performanțelor
sportive.
- CLIMATUL PSIHOMORAL în care se desfășoară procesul de antrenament, influențează
puternic rezultatele obținute.
Nivelul înalt al motivației sportivilor au darul de a face mai suportabile greutățile și
privațiunile la care sunt supuși aceștia în procesul de antrenament.

16
 Mărirea treptată a volumului de antrenamente a devenit o cerință a procesului de instruire
care coroborată cu creșterea intensității și complexității efortului sunt factori de progres ai
performanței sportive.
Profesionalizarea rapidă a cât mai multor discipline sportive, au creat condiții noi, prin faptul
că activitatea de pregătire este total sau parțial renumerată, motivând material participarea la
antrenament și premial în competiții și concursuri.
Pentru realizarea performanțelor sportive, antrenorul trebuie să realizeze un climat și o
atmosferă de înaltă ținută morală, prin care să fie stimulate neâncetat inițiativele pozitive ale
sportivilor.
Sportivii să își desfășoare procesul de învățare într-un climat constructiv, deschis să găsească
cele mai indicate soluții teoretice și practice pentru viitor.
- METODOLOGIA DIDACTIC| se referă la metodele și procedeele metodice cele mai
avansate prin care personalitățile sportive au obținut recorduri de excepție în activitatea sportivă și
care sunt aplicate de către antrenori în procesul de antrenament.
Metodologia este elementul de progres de care depinde în foarte mare măsură eficiența
fiecărei ore din programul de antrenament, de folosul tras din utilizarea bazei materiale existente și
de randamentul activității sportivilor în munca de învățare.
Metodologia didactică a antrenamentului sportiv este fondată pe experimente din practica
sportivă și pe rezultate ale studiilor științifice ale domeniilor {tiinței Sportului, predominat din
rezultatele cercetărilor din medicina sportului, fiziologia efortului, biochimie, biomecanică, teoria
mișcării, psihologia și sociologia sportului.
Viața socială a sportului se află într-o continuă dezvoltare și-i obligă pe antrenori să-și
perfecționeze necontenit metodele didactice ale antrenamentului sportiv.
Numai că în timp ce pentru educația sportivă a copiilor, rolul antrenamentului este deosebit
de important, în educarea marilor performeri ce canalizează și direcționează eforturile sportivilor
spre o auto-educare, solicitând respectarea normelor și a regulamentelor de concurs, a respectului
față de spectatori, mass-media și a eticii de concurs.
Sportivul are nevoie de îndrumarea și conducerea antrenorului, pentru a-și însuși tainele
ramurii de sport, dar și pentru a învinge dificultățile cu care se confruntă în formarea sa în drumul
spre măiestria sportivă.
~n alegerea metodelor de învățare, antrenorii vor respecta următoarele etape (caracterul
promovat al educației) în formarea sportivului de performanță.
1. Tutelă permanentă în învățarea la copii
2. Activitatea dirijată în activitatea cu juniorii și cadeții
3. Activitatea comună de concepție: seniori, tineret, marea performanță.
Pentru a menține o atmosferă de interes în pregătirea sportivilor, se impune ca informațiile pe
care antrenorul le folosește în antrenament să le ofere o viziune clară asupra viitorului său în
conjunctura evoluțiilor performanțelor sportive.

DIDACTICA IN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Toate programele sportive de invatare, trebuie să includă factorii fundamentali ai pregătirii şi

anume: fizic, tehnic, tactic, fiziologic şi teoretic.
Aceştia sunt o parte esenţială a oricărui program de pregătire, indiferent de vârsta
sportivului, de potenţialul individual, de nivelul sau faza pregătirii. Accentul relativ pus pe fiecare
factor variază totuşi în funcţie de aceste trăsături şi de caracteristicile sportului sau probei.
Deşi factorii pregătirii sunt strâns legaţi între ei, există posibilitatea de a-i dezvolta pe fiecare.
Aşa cum arată figura 1, pregătirea fizică stă la baza piramidei, bază pe care se construieşte
performanţa.
Cu cât este mai solidă baza pregătirii fizice, cu atât mai înalte vor fi nivelurile pregătirii
tehnice, tactice şi psihologice. Sportivul sau echipa câştigătoare este deseori cel sau cea care posedă
calităţile psihologice sau mentale cele mai bune, chiar şi atunci când sportivii sau echipele pornesc de
la condiţii similare de ordin fizic, tehnic şi tactic.

17
 Antrenorii, în special cei din sporturile de echipă, neglijează in procesul de predare, inter-
relaţiile strânse dintre pregătirea fizică şi cea tehnică.
O bază şubredă a pregătirii fizice, deseori o consecinţă a unei faze pregătitoare scurte, va
avea ca rezultat un grad înalt de oboseală.
Oboseala afectează calităţile tehnice ale sportivilor, cum ar fi precizia pasei sau a loviturii. De
asemenea, in procesul de invatamint antrenorii trebuie sa cunoasca faptul ca oboseala influenţează
negativ raţionamentul tactic, mărind probabilitatea ca o echipă să piardă jocul.
Putem afirma că instruirea tehnica este o urmare a pregătirii fizice şi că tactica este o funcţie
a tehnicii.
Când deprinderile tehnice sunt slabe sau afectate de oboseală, capacitatea tactică a
jucătorului are de suferit.

P r e g ă t ir e m e n t a lă ş i p s ih o lo g ic ă

P r e g ă t ir e ta c t ic ă

P r e g ă t ir e te h n ic ă

P r e g ă t ir e fiz ic ă

Figura.1 – Piramida factorilor pregătirii sportive

In procesul de invatamint sportiv, relaţiile dintre factorii pregătirii se ordonează secvenţial de

la fizic la tehnic, apoi la tactic şi, în fine, la psihologic.
Unii psihologi, prea entuziaşti în forţele proprii, neglijează aceste relaţii, considerând că
factorul psihologic este cel care aduce victoria !
Poate că e adevărat, însă doar dacă toţi ceilalţi factori sunt egal dezvoltaţi.
Pregătirea fizică este cheia de boltă pentru toţi factorii pregătirii ! Condiţia fizică
perfectă conduce la cea mai bună stare psihologică! De ce ? Pentru că individul are mai multă
încredere în sine şi mai multă energie psihologică dacă factorii psihologici se bazează pe progresul
fizic. Când normele de testare indică îmbunătăţirea potenţialului fizic, sportivii au încredere în ei
înşişi. Antrenorul sau psihologul poate motiva sportivii mai uşor când argumentele lor se bazează pe
realizările concrete din antrenamente. Atunci este mai uşor pentru sportivi să dobândească o
atitudine mentală pozitivă. Orice altă abordare le va părea falsă şi vor fi mai puţin dispuşi să participe
la orice alt fel de antrenament mental.

Pregătirea fizică

Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanţi factori şi, în unele cazuri, cel mai
important ingredient al antrenamentului sportiv în atingerea marii performanţe. Acesta a fost secretul
cel mai bine păstrat de sistemul est-european de pregătire sportivă. Principalele obiective ale
pregătirii fizice sunt de a creşte potenţialul fiziologic al sportivului şi de a dezvolta calităţile
biomotrice la cel mai înalt nivel. Într-un program de pregătire organizat, pregătirea fizică se dezvoltă
în următoarea succesiune:
 pregătire fizică generală (PFG)
 pregătire fizică specifică (PFS)
 un nivel înalt al calităţilor biomotrice.

Sportivii dezvoltă primele două faze în timpul perioadei pregătitoare, când îşi construiesc o
bază solidă. A treia fază este specifică perioadei competiţionale, când obiectivul este menţinerea a
ceea ce s-a câştigat anterior şi perfecţionarea calităţilor necesare (figura.2).

18
 Fazele pregătirii Faza pregătitoare Faza competiţională

Faza de dezvoltare 1 2 3

Pregătire fizică Pregătire fizică Perfecţionare specif.

Obiectiv
generală specifică a calit. biomotrice

Figura. 2 – Abordarea secvenţială a dezvoltării pregătirii fizice în planul anual

Cu cât este mai lungă prima fază, cu atât este mai bună performanţa în faza competitionala.
În prima fază, trebuie să predomine un volum mare de antrenament, de intensitate moderată. Pe
măsură ce programul avansează, creşte intensitatea în funcţie de nevoile sportului. În unele cazuri,
caracteristicile dinamice ale sportului impun accentuarea intensităţii de la început. Durata acestor
etape depinde de nevoile sportului şi de programul competiţional.
Reţineţi, de asemenea, abordarea în trei etape (figura 2) pentru planificarea pe termen lung,
în special la tinerii sportivi. Dezvoltarea se concentrează asupra bazelor pregătirii, adică o PFG
solidă în primii ani de practică sportivă (2–4). Această etapă poate fi urmată de o alta, mai scurtă (un
an), când pregătirea se specializează (PFS). Programul întreg se termină cu cea de-a treia etapă (6 –
8 luni), când se perfecţionează calităţile biomotrice specifice.

Pregătirea fizică generală (PFG)

Principalul obiectiv al PFG, este îmbunătăţirea capacităţii de efort. Cu potenţial de lucru

mare, organismul se adaptează la creşterea continuă a cerinţelor de pregătire fizică şi psihologică. În
mod similar, cu cât este mai largă şi mai puternică O PFG, Un înalt nivel al PFG, dezvolta si
calităţilor biomotrice ale sportivului. Este important să punem în evidenţă potenţialul fizic prin
intermediul PFG. Pentru sportivii tineri, de perspectivă, PFG este cam la fel, indiferent de sport.
Pentru sportivii avansaţi, PFG se corelează cu nevoile specifice sportului respectiv şi cu trăsăturile
individuale ale sportivilor.

Pregătirea fizică specifică (PFS)

Pregătirea fizică specifică (PFS) se construieşte pe fundamentul creat de PFG.

Principalul obiectiv al PFS este să continue dezvoltarea fizică a sportivului în concordanţă cu
particularităţile fiziologice şi metodice ale unui sport.
Specializarea fiziologică predomină în competiţiile de succes. Aceste adaptări de potenţial ale
sportivului facilitează un volum mare de efort la antrenamente şi, în final, la meciurii.
În plus, o capacitate fiziologică mare ajută o refacere rapidă.
Un organism fortificat şi întărit în prealabil va dezvolta mai rapid niveluri fiziologice înalte.
Rezistenţa specifică poate fi îmbunătăţită dacă această cerinţă a pregătirii este precedată de
dezvoltarea rezistenţei generale.
Se consideră în mod eronat că rezistenţa generală dezvoltată prin alergarea pe teren variat
(cros) îmbunătăţeşte rezistenţa specifică pentru toate sporturile.
Lucrul este valabil pentru alergările pe distanţe medii şi lungi; în alte sporturi, crosul este
doar un antrenament de PFG. Pentru o dezvoltare fiziologică specifică, sportivii trebuie supuşi unor
solicitări care să se raporteze direct la cerinţele tehnice, tactice şi fiziologice ale sportului respectiv.
Acest scop este simplu de realizat în sporturile ciclice, dar nu şi în cele cu acţiuni complexe
(sporturi de echipă, gimnastică, probele de aruncări şi sărituri). În orice caz, repetarea multiplă,
părţială sau integrală a exerciţiilor sau a fazelor unui joc poate duce la realizarea aceluiaşi scop.
Selectarea mijloacelor adecvate de antrenament este extrem de importantă pentru succesul final.
Dimpotrivă, elementele nespecifice pot duce la o specializare greşită a dezvoltării sportivului
şi, în consecinţă, la performanţe necorespunzătoare.

19
PFS necesită un volum mare de antrenament, care este posibil doar prin scăderea intensităţii. Dacă s-
ar accentua intensitatea, fără o fortificare prealabilă a organismului sportivului, SNC (sistemul
nervos central) şi întregul organism ar fi suprasolicitate, iar urmările ar fi epuizare, oboseală şi
accidentări.
În aceste condiţii, celulele nervoase şi chiar întreg organismul ar putea ajunge la o stare de
epuizare, scăzând capacitatea de efort a sportivului. Sportivii care aplică un program de
intensitate medie au avut succes în activităţile de lungă durată, prezentând un potenţial fiziologic
înalt.
Sportivii nu-şi pot ridica potenţialul de efort dacă nu-şi măresc atât volumul, cât şi
intensitatea antrenamentelor. Pentru că mulţi sportivi au zilnic antrenamente, este de aşteptat ca
viteza lor de refacere între antrenamente să influenţeze creşterea încărcăturii de antrenament.
Execuţia în condiţii similare celor competiţionale măreşte, de asemenea, PFS. Sportivii pot
participa la competiţii neoficiale fără o pregătire specială, mai ales spre sfârşitul fazei pregătitoare.
Durata PFS poate fi de la 2 la 4 luni, în funcţie de caracteristicile postului şi de programul
competiţional. Planificarea pe termen lung poate fi făcută pe 6 luni sau până la 1 sau 2 ani.

Modelul tactic

Deşi această fază predomină în timpul perioadei competiţionale, dezvoltarea calităţilor

biomotrice specifice poate începe la sfârşitul fazei pregătitoare. Obiectivul este perfecţionarea
calităţilor biomotrice specifice şi reglarea potenţialului sportivilor pentru satisfacerea nevoilor
specifice ale sportului respectiv. Metodele principale de antrenament vor deriva din însuşi sportul
respectiv şi vor fi aplicate în condiţii de creştere sau descreştere a condiţiilor de încărcare.
Crescând sarcina, se va dezvolta forţa sau puterea şi scăzând-o, se măreşte viteza.
Intensitatea unui exerciţiu ar putea fi egală cu cerinţele competiţiei, uşor mai scăzută în condiţii de
încărcare mai mică sau uşor mai crescută în condiţii de încărcare mai mare.
Durata variază în funcţie de programul competiţional. Sporturile cu o perioadă
competiţională lungă (fotbal, hochei, baschet) au o fază mai scurtă decât sporturile cu o perioadă
competiţională mai scurtă (schi fond, patinaj artistic).
In sporturile cu o perioadă competiţională lungă, se vor perfecţiona calităţile biomotrice în
cadrul pregătirii de bază (la sfârşitul lecţiei de antrenament). În sporturile cu o perioadă
competiţională scurtă se va folosi sfârşitul fazei pregătitoare şi începutul fazei competiţionale.

Exerciţii de pregătire fizică

În cadrul antrenamentelor, exerciţiul este un act motor repetat sistematic. Exerciţiul

reprezintă metoda principală din antrenament pentru creşterea performanţei. Exerciţiile variază ca
efect de la cele mai limitate la cele complexe. De exemplu, un sportiv poate efectua o simplă
desprindere pe verticală, cu ambele picioare, cu o întoarcere de 180 de grade, cu scopul de a
dezvolta puterea picioarelor, dar exerciţiul ajută şi la creşterea echilibrului şi a orientării în spaţiu.
Din numărul mare de exerciţii existente, antrenorul trebuie să aleagă cu grijă pe cele care se
potrivesc cel mai bine scopurilor şi care maximizează rata progresului.
Execuţia unui exerciţiu dezvoltă sportivul din punct de vedere fizic, estetic şi psihologic. În
funcţie de forme şi structuri, putem clasifica exerciţiile în trei categorii: exerciţii de dezvoltare fizică
generală, exerciţii specifice pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice şi exerciţii specifice sportului
practicat.

Exerciţii de dezvoltare fizică generală

Aceste exerciţii au o acţiune indirectă. Ele contribuie la pregătirea fizică şi se împart în

continuare în două grupe, pe baza orientării şi efectelor lor:
exerciţii fără aparate (calistenice) sau cu alte obiecte decât cele folosite în competiţii (bastoane,
bănci, corzi, mingi medicinale)
exerciţii derivate din sporturile înrudite.
20
 Toţi sportivii trebuie să efectueze exerciţii din prima categorie, mai ales cei care nu
îndeplinesc normele de dezvoltare fizică generală.
Aceste exerciţii vor fi efectuate în faza pregătitoare şi vor fi incluse şi în faza competiţională.
Indivizii care nu au o bază de pregătire solidă, cu exerciţii de dezvoltare fizică generală, par a
fi predispuşi la accidentări. Când ajung la maturitate sportivă, progresul lor este inconstant.
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală îmbunătăţesc coordonarea şi capacitatea de învăţare. O
instruire tehnică multilaterală este relevantă în sporturile care necesită o coordonare motrică
complexă (gimnastică, sărituri în apă, sporturi de echipă, patinaj artistic), în care deprinderile
dobândite pot influenţa pozitiv noile deprinderi.
La sportivii tineri, multe exerciţii pot induce accidentări, pentru că oasele şi ligamentele nu
au ajuns încă la maturitate. De aceea, sunt recomandabile exerciţiile de dezvoltare fizică generală.
Ele sunt mai puţin solicitante pentru organism şi, când sunt executate în ordinea normală a
creşterii lor treptate în dificultate, ele ajută la întărirea muşchilor şi oaselor, iar accidentările devin
mai puţin probabile când sportivul va ajunge la maturitate. Exerciţiile pentru dezvoltarea fizică
generală sunt benefice pentru sportivii din sporturile care, datorită condiţiilor climatice, nu pot fi
practicate tot timpul anului (schi, fotbal, patinaj viteză, canotaj şi rugby).
Aceste exerciţii îi ajută pe sportivi să-şi dezvolte un nivel înalt de pregătire fizică pentru
sezonul competiţional următor.
Alegeţi exerciţii din categoria sporturilor înrudite în funcţie de caracteristicile şi nevoile
specifice fiecărui sport. Deseori, luptătorii joacă minifotbal şi baschet pentru a-şi dezvolta rezistenţa
generală şi viteza sau pentru distracţie. Jucătorii de volei şi baschet fac antrenamente intense cu
greutăţi şi diferite exerciţii cu salturi şi sărituri.
Antrenamentul lor variază în funcţie de necesităţile probelor lor. Unii sportivi fac schi fond şi
cros. Cei mai mulţi sportivi trebuie să alerge, pentru că toţi sportivii pot beneficia de pe urma
rezistenţei.
Unele sporturi de echipă (baschet) şi anumite elemente din gimnastică dezvoltă coordonarea,
necesară oricărui sportiv. Exerciţiile efectuate cu rezistenţă măresc forţa. Încurajaţi şi alte activităţi,
cum ar fi înotul şi săriturile în apă, sporturi şi jocuri precum baschet şi volei, pentru distracţie,
relaxare şi odihnă activă.

Exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice

Aceste exerciţii acţionează direct în sensul îmbunătăţirii pregătirii fizice specifice. Ele
potenţează deprinderile tehnice pentru că sunt similare ca tipar tehnic. Pe durata majorităţii fazelor
de pregătire, exerciţiile specifice trebuie să predomine, pentru că un exerciţiu are efect proporţional
cu timpul şi frecvenţa aplicării lui.
Exerciţiile specifice vor implica în primul rând efectorii primari, care sunt “muşchii care
acţionează direct în executarea mişcării dorite”.
Totuşi, un program de pregătire care cuprinde doar exerciţii specifice nu reuşeşte să dezvolte
corespunzător muşchii sinergici sau pe cei care cooperează cu efectorii primari.
Anumite programe de pregătire neglijează muşchii spatelui şi abdominalii, deşi ei au un rol
important în multe mişcări. Programul de pregătire trebuie să introducă exerciţii compensatorii
pentru dezvoltarea generală.
Folosiţi exerciţii cu un tipar tehnic şi o structură cinematică (a mişcărilor) similare cu
mişcările de bază executate în sportul ales.
Atât exerciţiile specifice, cât şi cele imitative îmbunătăţesc mult tehnica sportivului şi, într-o
măsură mai mică, aspectul lui fizic. Acest lucru demonstrează că repetarea strictă a unei deprinderi,
de exemplu lovitura de atac în volei, nu dezvoltă calităţile fizice (de exemplu, puterea picioarelor) în
măsura în care ne-am aştepta. Numărul de repetări per lecţie de antrenament nu poate ajunge la
încărcarea necesară pentru dezvoltarea superioară a puterii. Similar, unii dintre cei mai buni săritori
în înălţime din lume nu execută mai mult de 500–800 de sărituri pe an.
Acest număr de sărituri este insuficient pentru a dezvolta corespunzător puterea picioarelor.
Pentru a învinge rata mică a progresului, săritorii în înălţime efectuează zeci de mii de exerciţii

21
specifice menite să dezvolte puterea picioarelor (de exemplu, împingeri în piciore, exerciţii de
alergare în salturi; sărituri peste, pe şi de pe bănci; sărituri în adâncime).
Numărul de exerciţii specifice per serii poate să fie extrem de redus (10–20), dar numărul de
repetări per an este foarte mare (50–60 de mii de repetări sau chiar mai multe).
Exerciţiile specifice sunt instrumente valoroase în antrenamente şi joacă un rol important în
sporturile cu cerinţe fizice mari (viteză, rezistenţă, putere). Exerciţiile specifice trebuie incluse în
faza pregătitoare, dar sunt foarte importante şi în faza competiţională. Deseori, sportivii le includ în
faza pregătitoare, dar le exclud din faza competiţională.
Cercetările efectuate în Germania (Harre 1992) au ajuns la concluzia că acesta este motivul
pentru care unii sportivi ajung la un nivel bun de performanţă la începutul sezonului competiţional,
dar nu pot să menţină acest nivel.
Exerciţiile specifice variază în complexitate. În privinţa coordonării şi a calităţilor biomotrice
implicate, exerciţiile mai simple sunt mai eficiente şi efectul antrenamentului este mai localizat. De
exemplu, exerciţiile de flexie a genunchilor dezvoltă mobilitatea articulaţiilor, forţa, viteza şi timpul
de mişcare.
Metoda ideomotrică (de la grecescul idea şi latinescul motor) sau metoda reprezentării
mentale este un mijloc eficace de învăţare a unui act motric sau de a îmbunătăţi o calitate
biomotrică.)
Reprezentarea mentală a unei mişcări este urmată de o contracţie musculară involuntară,
dificil de observat.
Reprezentarea mentală a unui act motric sau a unor mişcări cunoscute este însoţită în paralel
de modificări fiziologice slabe, care se resimt în creşterea excitabilităţii nervoase, dezvoltarea
sistemului cardiorespirator şi intensificarea proceselor metabolice.
In timpul învăţării, execuţia unui exerciţiu nu se face fără reprezentarea lui mentală; dar cea
mai importantă este repetarea unei deprinderi înaintea competiţiei. În acest fel, sportivul repetă un
stereotip dinamic (o mişcare bine învăţată), cum ar fi tehnica de execuţie a unei probe, un procedeu
tactic, un exerciţiu de concurs sau o strategie de cursă, care facilitează o performanţă mai bună.
Ozolin susţine, de asemenea, că metoda ideomotrică contribuie la dezvoltarea unei calităţi
biomotrice.
Reprezentarea mentală a unei mişcări executate cu viteză mare poate ajuta la dezvoltarea
vitezei maxime. Metoda ideomotrică poate, de asemenea, ajuta sportivul să învingă anumite bariere
mentale, să rişte o anumită acţiune şi să aibă curaj, încredere şi voinţă. Folosirea metodei
ideomotrice, care nu este încă aplicată cât ar trebui, poate avea o influenţă benefică în pregătire.

Exerciţii din sportul ales

Această categorie include toate elementele specifice sportului ales, executate la diverse
viteze, amplitudini şi încărcături.
Sportivii pot efectua aceste exerciţii şi în condiţiile competiţiilor neoficiale, în special în
fazele pregătitoare şi precompetiţională. Aceste exerciţii ar putea fi principalele mijloace de
îmbunătăţire ale gradului de pregătire şi de adaptare a sportivului la particularităţile unei competiţii.
Un mediu similar celui competiţional (de exemplu, jocurile cu arbitraj sau exerciţiile de concurs din
gimnastică şi patinaj artistic) ar putea lega între ele componentele antrenamentului.
Se accelerează, de asemenea, adaptarea fizică, tehnică, tactică şi psihică la atmosfera unei
competiţii.
Aplicaţi această metodă către sfârşitul fazei pregătitoare, când ritmul de creştere al stimulilor de
antrenament are ca rezultat îmbunătăţirea performanţei. Simularea condiţiilor competiţionale poate fi
la fel de valoroasă pentru testarea eficienţei deprinderilor tehnice şi tactice.
Pentru că asemenea competiţii sunt neoficiale, dificultatea deprinderilor poate fi mărită sau
diminuată.
De exemplu, organizarea jocului pe un teren mai mic pentru a pune în evidenţă viteza de
execuţie a unei deprinderi sau timpul de reacţie; alergare pe un teren în pantă; sărituri cu îngreunare;
înot sau vâslit contra curentului.

22
Pegătirea tehnică

Un element care diferenţiază între ele sporturile este structura lor motrică specifică. De fapt,
tehnica cuprinde toate structurile şi elementele tehnice dintr-o anumită mişcare precisă şi eficientă,
prin care sportivul execută o sarcină sportivă.
Consideraţi tehnica ca un mod specific de execuţie a unui exerciţiu fizic. Ea este ansamblul
de procedee care, prin forma şi conţinutul lor, asigură şi facilitează mişcarea. Pentru a reuşi în sport,
sportivii au nevoie de o tehnică perfectă, care este execuţia cea mai eficientă şi mai raţională a unui
exerciţiu. Cu cât sportivul este mai aproape de perfecţiunea tehnică, cu atât el are nevoie de mai
puţină energie pentru a realiza un anumit rezultat. Ca atare, următoarea ecuaţie pare să exprime
această realitate a sportului:

tehnică bună = eficienţă mare

Deseori, tehnica este considerată a fi doar forma unei mişcări fizice, dar forma este mereu
legată indestructibil de conţinutul ei. Astfel, noi putem să considerăm fiecare exerciţiu din două
unghiuri – forma şi conţinutul lui. Conţinutul unui exerciţiu este caracterizat prin scop, activitatea
SNC (sistemul nervos central), efortul voliţional, contracţia sau relaxarea muşchilor, forţă şi inerţie.

Tehnică şi stil

FOTBALUL are un nivel acceptat de tehnică perfectă spre care trebuie să aspire fiecare
antrenor şi sportiv. Pentru fotbal este alcatuit un model corect din punct de vedere biomecanic şi
eficient din punct de vedere fiziologic pe posturi, pentru a fi larg acceptat. Rareori luăm tehnica
unui campion drept model, pentru că acesta nu întruneşte întotdeauna aceste două condiţii. De
aceea, nu este recomandată copierea tehnicii unui campion.
Modelul nu este o structură rigidă, ci mai degrabă una flexibilă, pentru că trebuie să
incorporeze în permanenţă descoperirile recente. Indiferent cât de perfect este un model, sportivii nu
vor executa niciodată un exerciţiu în mod identic. Aproape fiecare individ se simte îndatorat pentru
unele din caracteristicile personale (stil) tehnicii de bază. Modelul de urmat este tehnica şi tiparul
personal de execuţie al unei deprinderi reprezintă stilul. Deci, stilul evidenţiază tiparul individual de
execuţie al unui model tehnic. Principala structură a modelului nu s-a schimbat, deşi sportivul şi
antrenorul vin cu personalitatea, caracterul şi trăsăturile lor anatomice şi fiziologice.
Stilul rezultă din imaginaţia individului de a rezolva o problemă tehnică sau din modul de a
efectua un act motric. De exemplu, Perry OîBrien a revoluţionat tehnica aruncării greutăţii la
începutul anilor î50 cu poziţia adoptată de el, cu spatele la direcţia de aruncare şi acţiunea originală
de traversare a cercului. Iniţial, acesta a fost considerat stilul OîBrien, dar mai târziu, când a fost
apreciat şi urmat de toţi sportivii, stilul lui a devenit o tehnică.
În sporturile de echipă, considerăm un anumit stil de abordare şi desfăşurare a jocului ca fiind
atributele specificului unei echipe. Termenul de stil, deci, are implicaţii tactice, dar şi aplicaţii în
pregătirea tehnică şi tactică.
Termenul de tehnică, de asemenea, se referă la elementele şi procedeele tehnice. Elementele
tehnice sunt părţile fundamentale din care se constituie toată tehnica unui sport. Procedeele tehnice
sunt diferitele moduri de a executa un element tehnic. De exemplu, aruncarea la coş în baschet este
un element tehnic. Aruncarea cu o mână, cu două mâini sau cârligul sunt procedee tehnice ale acelui
element tehnic.

Tehnica şi individualizarea

Modelul tehnicii actuale nu este totdeauna accesibil oricărui sportiv începător. Câteodată
antrenorul trebuie să simplifice tehnica. Chiar şi simplificată, ea trebuie întotdeauna inclusă în
elementele de bază ale tehnicii celei mai logice. Astfel de tehnici simple trebuie să conducă în final la
însuşirea tehnici corecte integrale. De exemplu, la aruncarea ciocanului, un începător execută iniţial

23
o sin sportivi gură întoarcere; apoi treptat, pe măsură ce îndemânarea lui creşte, antrenorul introduce
încă o întoarcere, până când sportivul învaţă întreaga tehnică.
Tehnica la tinerii fotbalisti poate diferi de cea a sportivilor de elită, cel puţin în unele sporturi.
Variaţiile în execuţia unei tehnici depind strict de complexitatea ei. Cu cât este mai simplă
tehnica, cu atât sunt mai mici diferenţele dintre indivizi. Sporturile ciclice oferă mai puţine diferenţe
individuale decât sporturile aciclice sau cele combinate aciclice. Întotdeauna o tehnică este adaptată
în funcţie de caracteristicile şi abilităţile fiecărui sportiv.
Tehnica într-un sport sau probă anume nu trebuie neapărat să fie adoptată automat ca singura
variantă existentă.
Când antrenorul predă un element tehnic sau o tehnică în întregime trebuie totdeauna să ia în
considerare nivelul de pregătire fizică al sportivului. O pregătire fizică inadecvată limitează însuşirea
unei deprinderi. Pe de altă parte, variaţiile în predarea unei tehnici trebuie să se bazeze pe trăsăturile
fizice şi psihologice individuale.
În ce priveşte rolul pregătirii fizice, sportivii îşi limitează posibilitatea de a învăţa şi
perfecţiona o deprindere dacă ei nu-şi îmbunătăţesc pregătirea fizică. Acest lucru este adevărat mai
ales în gimnastică. Antrenorii de gimnastică încearcă adesea să predea elemente dificile fără să
dezvolte mai întâi forţa necesară. Faptul că pregătirea fizică este baza tuturor factorilor pregătirii
este ilustrat în figura 1.
Sportivii sunt forţaţi uneori să-şi întrerupă antrenamentele dintr-un motiv sau altul
(îmbolnăvire, accidentări). Întreruperea antrenamentelor afectează cel mai mult nivelul pregătirii
fizice.
Când sportivii îşi reiau antrenamentele, ei observa că execuţia lor tehnică este uşor
modificată sau că nu pot executa un anumit element tehnic (de exemplu, pirueta joasă în patinajul
artistic).
De obicei, deteriorarea tehnicii însoţeşte declinul în pregătirea fizică. Cînd pregătirea fizică
atinge nivelurile anterioare, sportivul îşi recuperează tehnica; deci, tehnica este o funcţie a pregătirii
fizice. Deteriorarea tehnicii mai poate fi şi rezultatul oboselii, în special la sportivii cu un nivel de
pregătire fizică scăzut.

Învăţarea şi formarea deprinderilor

Învăţarea înseamnă schimbări de comportament realizate prin practică sau schimbări ale
nivelului abilităţii prin încercări repetate. Abilitatea de a învăţa depinde de mulţi factori. Experienţa
motrică sau nivelul iniţial de învăţare afectează învăţarea ,la fel şi complexitatea unei deprinderi
În învăţare, fiţi atenţi la aceste aspecte ale tehnicii:
 structura cinematică, externă sau formarea unei deprinderi; şi
 structura dinamică, internă sau baza fiziologică în execuţia unei deprinderi.

Dobândirea unei tehnici are loc în două faze.

Prima este faza de învăţare, în care sarcina este de a prezenta tehnica sau de a corecta structura
mişcărilor şi de a executa o deprindere fără efort şi mişcări inutile. Această fază durează aproximativ
doi ani, în funcţie de capacitatea şi talentul sportivului, ca şi de complexitatea deprinderii (adică, un
sportiv îşi poate însuşi tehnica alergării de distanţă în 2-6 luni).
A doua fază este cea de perfecţionare, în care scopul este de a îmbunătăţi şi de a stăpâni tehnica.
Durata acestei faze este nelimitată, pentru că perfecţionarea tehnicii este un obiectiv major, care
durează atâta timp cât sportivul se antrenează.
Dobândirea unei deprinderi se face în trei faze (Krestovnikov 1951). În timpul primei faze, se
fac mişcări inutile, din cauza slabei coordonări neuromusculare. O iradiere nervoasă sau dispersie a
impulsurilor nervoase dincolo de calea normală de conducţie stimulează suplimentar muşchii. Lipsa
de coordonare neuromusculară nu trebuie considerată ca o insuficienţă a potenţialului sportiv, ci ca o
realitate fiziologică. A doua fază este cea a mişcărilor tensionate. A treia fază stabilizează

24
deprinderea motrică printr-o coordonare adecvată a proceselor nervoase. Astfel, sportivul îşi
formează deprinderea sau stereotipul dinamic.
Pe lângă aceste trei faze, putem lua în considerare şi o a patra: faza măiestriei, caracterizată
de execuţia unor mişcări de fineţe, de mare eficienţă, şi de capacitatea de a adapta execuţia
deprinderii la eventualele schimbări de mediu.
Dobândirea deprinderilor se bazează pe repetare, =legea exerciţiului. Repetarea ajută
sportivul să-şi automatizeze deprinderea şi să ajungă la un nivel înalt de stabilitate tehnică.

Didactica instruirii tehnicii

Ca rezultat al inovaţiei introduse de antrenor şi sportiv, tehnica evoluează permanent. Ceea

ce pare avansat astăzi poate fi învechit mâine. Conţinutul şi tehnica antrenamentului tehnic nu
rămân niciodată aceleaşi. Fie datorită imaginaţiei antrenorului, o sursă principală de noutăţi tehnice,
sau cercetărilor în biomecanica sportului, toate noutăţile tehnice trebuie să întrunească cerinţele
competiţiei sportive.
Orice tehnică trebuie să devină o tehnică competiţională; trebuie să fie modelată permanent
conform particularităţilor competiţiei. Datorită variaţiei ritmului, caracteristicilor şi intensităţii
competiţiei în funcţie de nivelul de pregătire al adversarului şi de mediu, sportivul trebuie să-şi
regleze modelul tehnic şi tehnica competiţională.
Tehnica nu trebuie orientată doar spre condiţiile normale sau ideale. Dezvoltaţi natura
tehnicii pentru a permite sportivilor să-şi adapteze performanţa, în scopul de a face faţă situaţiilor
competiţionale complexe. Îmbunătăţirea şi perfecţionarea tehnicii trebuie să fie legate dinamic de
trăsăturile fizice şi psihologice, pentru că îmbunătăţirea vitezei sau perseverenţei poate conduce la
uşoare modificări tehnice.

Pregătirea tactică

Tactica şi strategia sunt cuvinte importante în vocabularul antrenorului şi sportivilor. Deşi se

referă la acelaşi lucru, arta de a executa o deprindere într-o competiţie cu adversari direcţi sau
indirecţi, ele semnifică concepte uşor diferite. Amândoi termenii sunt împrumutaţi din domeniul
militar şi sunt de origine greacă. Strategos în limba greacă înseamnă general sau arta generalului şi
taktika se referă la problemele de aranjare. Strategia şi tactica sunt categorii separate în teoria
militară, fiecare din cei doi termeni având propriile lui dimensiuni. Strategia se ocupă de spaţii largi,
perioade lungi şi mişcări mari de forţe. Tactica se referă la spaţiu, timp şi forţă la o scară redusă.
Strategia precede, în general, planurile de război; tactica semnifică acţiunea pe câmpul de luptă.
În pregătire, strategia se referă la organizarea jocului sau competiţiei, cu echipe sau cu
sportivi individuali. Este un fel de filozofie particulară sau un mod specific de abordare a
competiţiilor sportive. Strategia este folosită pentru o perioadă de timp mai lungă, adesea mai mult
decât o fază competiţională. Tactica se referă la planurile de joc şi este o parte esenţială din cadrul
strategiei.
Amândoi termenii sunt larg folosiţi în vorbire în zilele noastre, deşi există şi preferinţe
geografice. În America de Nord, strategia este preferată tacticii; în Europa de Est, este invers. În
orice caz, strategia este arta de a proiecta şi dirija planurile unei echipe sau ale unui sportiv pentru un
întreg sezon sau mai mult. Tactica se referă la atributele de organizare ale planurilor unei echipe sau
ale unui sportiv, pentru un joc sau doar pentru o competiţie.
Antrenamentul tactic este mijlocul prin care sportivii absorb metode şi posibile căi de
pregătire şi de organizare ale acţiunilor ofensive sau defensive, pentru a îndeplini un obiectiv (adică
pentru a înscrie puncte, a atinge o anumită performanţă sau a obţine o victorie).
Antrenamentul tactic poate urmări teoriile general acceptate, dar este caracteristic fiecărui
sport. Sportivii sau echipele întreprind acţiuni ofensive sau defensive într-o competiţie în funcţie de
planurile tactice stabilite anterior. Aceste acţiuni tactice ar trebui să facă parte din bagajul
strategic al sportivului. Într-o competiţie, sportivul face uz de toate calităţile biomotrice şi
deprinderile sale, în funcţie de condiţiile practice, reale, în confruntarea cu un adversar. Baza unui
plan tactic reuşit pentru orice sport este un nivel înalt al tehnicii. Suntem deci îndreptăţiţi să spunem
25
că tehnica este un factor care limitează acţiunile tactice sau că tactica este o funcţie a tehnicii
sportivului.
Valoarea şi importanţa pregătirii tactice nu este aceeaşi în toate sporturile. Stăpânirea tacticii
este un factor determinant al succesului în sporturile de echipă, insa si in lupte, box şi scrimă, dar nu
şi în gimnastică, patinaj artistic, tir, haltere şi sărituri cu schiurile, în care profilul psihologic al
sportivului are o mai mare importanţă decât antrenamentul tactic.

Sarcinile şi specificitatea pregătirii tactice

În anumite sporturi, sportivii de elită au ajuns la pregătiri tehnice şi fizice aproape egale.
Deseori, când toate celelalte variabile sunt egale, se folosesc tactici mai mature şi mai raţionale. Deşi
pregătirea tactică se bazează din plin pe pregătirea fizică şi este o funcţie a tehnicii, există o legătură
importantă între pregătirea tactică şi cea psihologică.
Măiestria tactică se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe capacitatea de a
aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei. Pregătirea tactică poate include aceste
sarcini:

 studierea principiilor strategiei sportive;

 studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba respectivă;
 investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi din sportul
considerat;
 cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi psihologic;
 studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea competiţie;
 dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza punctelor forte şi
slabe, în lumina ultimelor două aspecte;
 analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari;
 învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un stereotip dinamic.
Însuşirea unei tactici urmează aceleaşi principii ca învăţarea unei deprinderi. Ea depinde de
mulţimea repetărilor bazate pe un plan teoretic. Pentru că pregătirea tactică depinde de o bună
tehnică şi de o pregătire fizică bună, o acţiune tactică nouă va fi precedată de o pregătire fizică şi
tehnică adecvată. Există posibilitatea, totuşi, ca aceşti trei factori ai pregătirii să se dezvolte simultan
când li se adaugă pregătirea fiziologică.
În principiu, pregătirea tactică urmează concepte şi reguli considerate uneori generale în mai
multe sporturi. Sporturile pot fi clasificate în cinci grupe pe baza asemănărilor lor tactice.
Grupa 1 constă din sporturi în care sportivii concurează separat, fără un contact direct. Ei
urmează o ordine anumită stabilită înainte de concurs, ca în schi alpin, patinaj artistic, gimnastică,
sărituri în apă, patinaj viteză şi haltere.
Grupa 2 – sportivii încep competiţia în acelaşi timp, fie toţi împreună, fie pe grupe mici. Este
posibilă o mică cooperare cu coechipierii. Sunt incluse următoarele sporturi: probele de alergări din
atletism (inclusiv ştafete), schi fond, ciclism şi înot.
Grupa 3 se caracterizează prin competiţia directă cu adversarul. Rezultatul concursului
bilateral este mijlocul determinant pentru clasificarea sportivilor. Sporturile din această grupă sunt:
tenis, box, lupte şi scrimă.
Grupa 4 constă din sporturi în care adversarii sunt grupaţi în echipe, iar sportivii au contact
direct între ei în timpul jocurilor. Baschetul, soccerul, hocheiul, fotbalul american şi rugbiul fac parte
din această grupă.
Grupa 5 este cea a sporturilor combinate. Tactica în probele combinate include tactica
fiecărui sport şi planul general de participare la competiţie. Următoarele sporturi fac parte din
această grupă: heptatlon şi decatlon din atletism, biatlon (tir şi schi fond), triatlon şi pentatlon
modern.
Clasificarea facilitează o examinare mai atentă a tacticii din fiecare sport. Se simplifică, de
asemenea, obiectul de studiu prin însumarea asemănărilor din anumite sporturi pentru abordarea lor
tactică. În multe cazuri, strategia este menită să realizeze unul sau mai multe obiective din cele de
mai jos.
26
Distribuţia uniformă a energiei

Stabiliţi sarcini specifice de antrenament care să ducă la o distribuţie uniformă a potenţialului

sportivului. În timpul acestor sarcini, sportivul trebuie să învingă factorii restrictivi sau adverşi, cum
este oboseala.
Capacitatea de a menţine o viteză sau ritm constant este esenţială pentru a avea succes în
unele sporturi (în special cele din grupa 2); deci, pregătirea tactică trebuie să facă parte din
pregătirea pentru competiţie.
La antrenamente, sportivul poate să-şi dezvolte simţul vitezei sau capacitatea de a simţi
viteza cu care acoperă o anumită distanţă, folosind mai întâi un cronometru, apoi cu ajutorul
antrenorului care îi anunţă timpul.
Exersaţi finişul sau partea finală a unui joc sau competiţii. În cursele, jocurile sau competiţiile
cu rezultate strânse, succesul depinde adesea de capacitatea de a da totul, de a mobiliza toate forţele
pentru momentul final.
Sportivul poate realiza acest lucru fie accentuând sfârşitului fiecărei repetări, fie dacă
antrenorul îi anunţă timpul de execuţie rămas la dispoziţie. Anunţul / semnul antrenorului poate
stimula sportivul să-şi intensifice ritmul sau viteza pe durata execuţiei.
Proba poate fi prelungită, fie informând sportivii înainte de antrenament, fie printr-o decizie
neaşteptată în timpul antrenamentului.
Folosiţi mai mulţi parteneri de cursă odihniţi în cursul antrenamentului, care să forţeze sportivii sau
echipa să evolueze constant la un nivel ridicat.
Prima metodă este mai adecvată pentru sporturile din grupele 2 şi 4; a doua pentru grupele 1
– 4; a treia pentru grupele 2 şi 3 şi a patra pentru grupele 2 – 5.

Soluţii tehnice pentru sarcini tactice

Deseori, sportivii trebuie să concureze în condiţii adverse sau neobişnuite, cum ar fi un teren
umed, vânt puternic, apă rece sau spectatori gălăgioşi. Următoarele recomandări pot să-i ajute pe
sportivi să se adapteze la astfel de condiţii.
Executaţi corect deprinderile şi acţiunile tactice efectiv în situaţii neobişnuite.
Organizaţi jocuri demonstrative sau concursuri cu parteneri care aplică aceeaşi tactică ca
viitorii adversari.
Creaţi situaţii unice, ale căror soluţii impun fiecărui sportiv să ia decizii tactice în care să-şi
folosească independent potenţialul creator.
Disciplina tactică este o cerinţă importantă în antrenamente. Deseori totuşi, sportivul este
expus unor probleme tactice pe care antrenorul nu le-a prevăzut.
Sportivul trebuie să rezolve problema pe loc, pe baza pregătirii sale anterioare, a imaginaţiei şi
creativităţii sale. Expuneţi sportivii la situaţii diverse astfel încât creativitatea să se dezvolte cu
timpul la antrenamente şi în competiţii demonstrative.
Metodele 1 - 3 sunt pentru toate cele cinci grupele, dar metoda 2 este adecvată doar pentru
grupele 3 şi 4.

Cooperare maximă între coechipieri

Limitaţi condiţiile externe (adică, reduceţi timpul disponibil şi spaţiul de joc). Când apare
oboseala, sportivii trec prin situaţii şi stări care reprezintă o provocare şi o stimulare. Iniţiaţi diverse
acţiuni tactice împotriva unui presupus adversar, încercând să-i contracaraţi jocul.
Creaţi această situaţie folosind o echipă adversă sau jucători de rezervă la antrenamente.
Adversarii trebuie să se comporte ca şi cum nu ar cunoaşte tacticile aplicate.
Periodic, introduceţi jucători de rezervă în jocurile tactice. Adesea, jucătorii de primă clasă îşi
coordonează tactica cu succes pentru că ei sunt obişnuiţi să joace împreună.

27
 Când antrenorul înlocuieşte unii sportivi, din cauza îmbolnăvirii sau a oboselii, armonia
jocului suferă; de aceea, antrenorul trebuie să implice frecvent şi să familiarizeze jucătorii de rezervă
cu conceptele tactice ale echipei.
Dezvoltaţi combinaţii tactice noi, care îmbogăţesc randamentul competiţional al echipei.
Aceste metode sunt adecvate pentru sporturile din grupele 2 şi 4.

Perfecţionarea flexibilităţii echipei

Ori schimbaţi jocul din apărare în atac, ori invers, sau schimbaţi între ele diferitele acţiuni
tactice în atac şi în apărare. Aceste variaţii tactice vor surprinde adversarii; schimbarea trebuie să fie
rapidă şi lină. Luaţi în considerare următoarele variaţii:
 schimbarea diferitelor acţiuni tactice la semnalul antrenorului sau al unui jucător desemnat
(coordonator de joc sau căpitan);
 schimbarea jucătorilor, determinând modificări noi şi neaşteptate în echipă;
 confruntarea, în jocuri demonstrative, cu echipe care folosesc stiluri diferite de joc. Astfel,
sportivii se vor pregăti pentru schimbări tactice similare cu cele ale viitorilor adversari.
Prima metodă este adecvată pentru grupele 2 – 5, ultimele două metode sunt adecvate pentru
toate cele cinci grupe.

Planul de joc şi gândirea tactică

Gândirea tactică este o componentă fundamentală în pregătirea tactică, limitată doar de

cunoştinţele tactice şi de repertoriul vast al deprinderilor. Gândirea tactică cuprinde următoarele
capacităţi:
 evaluarea realistă şi corectă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;
 rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi folosite în anumite
situaţii specifice de joc;
 anticiparea şi contracararea acţiunilor tactice ale adversarilor;
 disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice, pentru a împiedica adversarii să descopere şi să
contracareze planul de atac;
 coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei.

Bazându-se pe competiţiile ulterioare, antrenorul şi sportivii crează planul de joc.

Sportivii pot pune în aplicare acest plan ca parte a antrenamentului tactic general, treptat, în
ultimele două sau trei microcicluri.
Un plan bun, detaliat, inspiră optimism şi o pregătire psihologică bună pentru competiţie.
Acest plan este rezultatul anticipării şi pregătirii mentale bazate pe informaţii anterioare şi
prognoze

Planul de joc sau competiţional poate avea următoarele scopuri:

 informarea sportivilor despre locul, instalaţiile şi condiţiile specifice în care se va organiza
concursul;
 cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari. Analiza trebuie să ia în considerare punctele forte
şi slabe al fiecărui factor de pregătire;
 folosirea performanţei anterioare a sportivului ca bază pentru a-i consolida încrederea. Fără a
trece cu vederea slăbiciunile sportivului, puneţi accentul pe punctele forte pe care veţi
construi cu optimism, dar şi cu realism;
 stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste date de referinţă.

Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele trei faze:

 organizarea preliminară a planului de joc;
28
  aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc şi
 analiza aplicării planului de joc.

Crearea planului preliminar de joc

Acest moment precedă jocul şi presupune o analiză critică şi rezonabilă a dificultăţilor tactice
pe care echipa, probabil, le va avea. Alegerea soluţiilor adecvate la toate problemele imaginate
depinde de cunoştinţele şi deprinderile tactice ale echipei.
Antrenorul trebuie să sugereze planul tactic şi obiectivele tactice adecvate, bazate pe o
analiză cuprinzătoare a calităţilor adversarului sau ale propriei echipe. Conform planului general al
echipei, antrenorul repartizează obiectivele pe fiecare jucător, în conformitate cu capacităţile lui.
Apoi, alege sistemul de joc propriu-zis şi sfătuieşte jucătorii cum să-şi valorifice efectiv
energia.
Oricât de precis ar fi planul în timpul jocului, pot apărea multe situaţii tehnice şi tactice
neprevăzute. Planul trebuie, deci, să fie flexibil pentru a permite sportivilor să acţioneze, cu
priceperea şi imaginaţia lor, aşa cum o cere faza jocului.
Dacă este posibil, evitaţi să modificaţi obiceiurile sportivilor în ultimele zile înainte de
competiţie, pentru a preveni trăiri adverse. Consolidaţi planul de joc cu 2-3 zile înainte de competiţie
Apreciaţi execuţia bună a unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, pentru a întări încrederea
sportivului în propriile forţe, a crea motivaţie şi a mări dorinţa de a începe competiţia în condiţii
optime
De asemenea, este important să folosiţi relaxarea după fiecare lecţie de antrenament, pentru a
accelera refacerea fizică şi mentală completă înaintea începerii competiţiei. Dacă este posibil, fiecare
antrenament trebuie să urmeze modelul competiţiei.
În orele dinaintea competiţiei, amintiţi sportivilor doar punctele majore ale planului, pentru a
consolida detaliile. Prea multe indicaţii pot bloca iniţiativa sportivilor
Înainte de începerea competiţiei, sportivii sunt liniştiţi, într-o stare de “silenţiozitate
operaţională”. Nu mai veniţi cu alte sfaturi pentru că sportivii sunt prea emoţionaţi să asculte sau să
le dea atenţie. Chiar dacă ei par că ascultă, atenţia lor este îndreptată spre competiţie şi nu mai sunt
receptivi la alte recomandări.

Aplicarea planului de joc

A doua fază se referă la implementarea planului general într-o situaţie de joc. Începutul unei
competiţii este adesea o fază scurtă, în care se testează principalele elemente ale planului tactic.
Descoperirea planului adversarului şi disimularea propriului plan cere, desigur, experienţă. În
plus, sunt importante iniţiativa, viclenia şi capacitatea de a anticipa gândirea tactică. În timpul jocului
sau meciului, sportivii trebuie să rezolve o verigă din lanţul de elemente tactice pe care echipa sau
individul le foloseşte.
Obiectivele tactice ale unui sportiv se referă mai ales la cunoaşterea modului de a acţiona în
fiecare moment al disputei sportive. Sportivul trebuie să înţeleagă situaţiile concrete ale jocului şi să
decidă care tactică se aplică mai bine.
Înţelegând situaţiile specifice jocului, sportivul, bazându-se pe cunoaşterea tacticii,
anticipează intenţiile şi gândirea tactică a adversarilor, dar şi a colegilor de joc.
Sportivul estimează poziţiile favorabile sau nefavorabile dintr-o fază de joc, anticipează cum
va evolua o situaţie şi prevede repercusiunile ei posibile Înţelegerea corectă a jocului face ca
sportivul să aleagă deprinderea tactică cea mai favorabilă şi să evite soluţiile instinctive a situaţiilor
tactice.
Gândirea tactică demonstrează analiza, sinteza, (combinarea părţilor separate într-un întreg),
comparaţia şi generalizarea. În timpul jocului, gândirea tactică se manifestă prin gesturi simple,
rapide şi semnificative sau cuvinte pline de înţeles.
Procesul de aplicare şi decizional pentru planul de joc este rezultatul colaborării dintre
sportiv şi restul echipei.

29
 O asemenea coordonare trebuie să ducă la o soluţie raţională, originală, rapidă, economică şi
eficientă pentru orice problemă tactică dificilă.

Analiza aplicării planului de joc

A treia fază a planului de joc este analiza aplicării lui, la care sportivii contribuie constructiv.
Momentul cel mai adecvat pentru aceasta depinde de rezultatul jocului. Dacă rezultatul a fost
favorabil, discuţia va avea loc la începutul primei lecţii de antrenament.
Analizaţi un eşec după 2 sau 3 zile, permiţând o reflecţie mai realistă şi mai critică asupra
rezultatului şi acordaţi timp de vindecare pentru rănile psihologice.
Analiza trebuie să evidenţieze cum a fost făcut planul, cât de corect s-au evaluat punctele
forte şi slabe ale adversarilor, rolurile indivizilor din întregul plan tactic şi cauzele nereuşitei.
Cu cât analiza este mai profundă, cu atât mai valoroase sunt concluziile.
La sfârşitul analizei, totuşi, antrenorul trebuie să se exprime clar şi rezonabil, cu o notă de
optimism, şi să propună câteva elemente tactice pe care să se insiste la antrenamente, în pregătirea
pentru viitoarele confruntări.

Perfecţionarea pregătirii tehnice şi tactice

Stăpânirea tehnicii şi strategiei în sport este un fenomen în continuă evoluţie. Metodele

descoperite prin experienţă şi cercetare contribuie substanţial la progresul cunoştinţelor tehnice şi
tactice.
Rezultatul acestor explorări duce la o evidentă creştere a eficacităţii sportive în pregătire şi în
competiţii.
În sporturile unde calităţile motrice complexe sunt importante pentru performanţă (grupa 1 şi
4), luaţi în considerare următorii factori:
 creaţi şi stabiliţi un model adecvat, pe măsura tehnicii şi strategiei eficiente;
 indicaţi direcţia şi căile cele mai eficace pentru stăpânirea tehnicii şi strategiei;
 folosiţi abordarea cea mai raţională pentru perfecţionarea tehnicii şi strategiei, pentru a
produce cel mai bun model de măiestrie din domeniu.

Realizarea măiestriei tehnice şi strategice vine odată cu stabilirea şi folosirea relaţiilor optime
dintre cele trei perechi conflictuale: integrare – diferenţiere, stabilitate – variabilitate şi standardizare
– vizualizare.

Integrare – diferenţiere

Procesul de învăţare sau de perfecţionare a unei deprinderi, ca şi antrenarea unei deprinderi,

este un sistem multistructural.
Prin acest sistem, este posibilă realizarea măiestriei tehnice şi strategice.
Tot în cadrul acestui sistem se desfăşoară şi procesul de integrare şi diferenţiere. Integrarea
se referă la combinarea într-un întreg a componentelor unei deprinderi sau acţiuni tactice, iar
diferenţierea este prelucrarea analitică a fiecărei componente.
Abordarea clasică în învăţare pune accentul pe trecerea de la elementele tehnice sau tactice
simple la cele complexe.
Pentru stăpânirea unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, procesul este însă invers: de la
studierea componentelor complexe şi a funcţiilor lor la depistarea componentelor care împiedică
funcţionarea întregului sistem.
Cu alte cuvinte, dacă procesul multistructural (deprinderea sau acţiunea tehnică ca întreg) nu
funcţionează cum trebuie, sportivul trebuie să disece deprinderea sau acţiunea în substructuri (părţi
sau subsisteme funcţionale).
Fiecare structură trebuie examinată şi analizată separat, pentru a descoperi greşeala.

30
 Dacă fiecare subsistem funcţionează adecvat, greşeala se poate găsi printre elementele de
legătură dintre subsisteme (adică, legările a două elemente sau părţi dintr-un exerciţiu de gimnastică
sau altă acţiune sportivă).
Dacă după analiza legăturilor greşeala rămâne nerezolvată, s-ar putea să fie nevoie să se
dividă mai departe subsistemele, până se ajunge la elementele constitutive sau la imperfecţiuni.
Metodele de îmbunătăţire trebuie să vizeze greşeala sau legătura cea mai slabă.
Aplicaţi procesele de integrare – diferenţiere fie pentru perfecţionarea unui model tehnic sau
tactic, fie pentru schimbarea modelului.
Figura 3 ilustrează perfecţionarea unei deprinderi prin automatizarea părţilor componente
(procesul de diferenţiere) şi resintetizarea părţilor într-un tot funcţional (procesul de integrare).
Rezultatul acestor două intervenţii se va materializa în modificări ale preciziei şi fineţei
componentelor, ceea ce duce la o execuţie a deprinderii la nivel de virtuozitate sau de artă.
Când o deprindere tehnică sau o acţiune tactică este deficitară, modificaţi modelul anterior.
Încercaţi să descoperiţi de ce a apărut greşeala (de exemplu, la volei, după lovitura de atac,
mingea cade afară din teren) şi schimbaţi elementele inutile (figura.4).
Aşa cum s-a explicat, procesul de detectare a unei greşeli funcţionează invers.
Antrenorul îşi imaginează că mingea a fost direcţionată în afara terenului prin lovitura de
atac; apoi el urmăreşte cum loveşte jucătorul în minge
Dacă execuţia tehnică a fost corectă, atunci antrenorul observă poziţia în aer a corpului şi poziţia la
desprindere faţă de fileu pentru a vedea dacă sportivul este sub minge. Antrenorul decide dacă
jucătorul a făcut o greşeală de poziţionare. De obicei, jucătorul se plasează la desprindere prea
aproape de fileu; de aceea, el se află mereu sub minge. Efectul este restrângerea ariei de acoperire şi
trimiterea mingii în afara terenului.
Când se modifică modelul, antrenorul trebuie să elimine elementul tehnic devenit nefolositor,
pentru a se asigura că elementul tehnic nou introdus nu este obstrucţionat

P e r f e c ţ io n a r e a m o d e lu lu i

Î m b u n ă t ă ţ ir e a a u t o m a t iz ă r ii C o n s t it u ir e a p ă r ţi lo r î n t r - u n t o t
p ă r ţ ilo r ( d if e r e n ţ ie r e ) f u n c ţio n a l ( in t e g r a r e )

S c h im b ă r i d e p r e c iz ie ş i f in e ţe în
c a d r u l c o m p o n e n te lo r

V ir t u o z it a t e

A rtă

Figura 3 – Modelul perfecţionării

31
 S c h im b a r e a m o d e lu lu i

I n h ib iţie În v ă ţa re A d a p ta re

Îm b u n ă tă ţ ir e a
a u t o m a t iz ă r ii p ă r ţ ilo r

R e in t e g r a r e

S c h im b ă r i d e p r e c iz ie ş i f in e ţ e în
c a d r u l c o m p o n e n te lo r

V irtu o z ita t e

A rtă

Figura . 4 – Schimbarea unui model ineficient

Antrenorul poate interveni în cazul unei distanţe incorecte la desprindere, lipind pe sol o
bandă adezivă, pentru a indica o poziţie mai bună de atac. În concluzie, aşa cum se vede în figura 4,
pentru a modifica un model, trebuie eliminat elementul tehnic nefolositor, pentru ca sportivul să
poată învăţa şi să se poată adapta la noua condiţie creată.
Apoi, prin antrenament, elementele deprinderii se vor automatiza (diferenţierea) şi reintegra
într-un întreg. În acest fel, se va ajunge la o deprindere precisă şi de fineţe, aproape de virtuozitate
sau de artă.

Stabilitate – variabilitate

Sporturile au multe tipuri de mişcări, elemente tehnice şi scheme tactice. Folosiţi aceste
mişcări şi deprinderi la antrenamente pentru a mări varietatea, a elimina oboseala şi a păstra interesul
sportivului.
O varietate de exerciţii, alese în funcţie de necesităţile sportului respectiv, asigură o bază
solidă pentru crearea elementelor sau acţiunilor tactice noi. Pentru adaptarea sportivului la un
exerciţiu / deprindere sau pentru compensarea nevoilor sportivului, variabilitatea stabilizează
deprinderea şi nivelul de performanţă.
Mai mult, variabilitatea joacă rolul de mijloc de blocare a factorilor care tulbură această
stabilitate.

Standardizare – individualizare

La antrenamente, antrenorul trebuie să rezolve opoziţia dintre standardizarea unei deprinderi

şi trăsăturile şi caracteristicile individuale ale sportivului.
Astfel, antrenorul trebuie să coreleze corect structura unei deprinderi tehnice cu particularităţile
psihologice şi biologice ale fiecărui individ.

32
Fazele perfecţionării pregătirii tehnice şi tactice

Perfecţionarea tehnicii şi tacticii se sprijină nu numai pe cunoştinţele şi calităţile pedagogice

ale antrenorului, ci şi pe capacităţile sportivului de a-şi însuşi noi elemente. Potenţialul de învăţare
depinde de capacitatea de a prelucra informaţii noi, pe baza modelelor anterioare şi a calităţilor
biomotrice individuale.
Explicaţiile antrenorului şi folosirea exerciţiilor pregătitoare şi progresive, precum şi a
mijloacelor audiovizuale sunt toate utile în perfecţionarea deprinderilor sportivului. Sportivii îşi
îmbunătăţesc deprinderile tehnice şi tactice în trei faze.( figura.5).
În prima fază, principalul obiectiv este perfecţionarea componentelor şi elementelor tehnice
ale unei deprinderi (diferenţierea). Pe măsură ce fiecare componentă se rafinează, ea va fi integrată
treptat într-un sistem integral. În paralel cu procesul de perfecţionare, sportivul trebuie să se ocupe şi
de îmbunătăţirea calităţilor biomotrice dominante sau de susţinere, pentru că tehnica este o funcţie a
pregătirii fizice. Cum principalul obiectiv al primei faze este perfecţionarea deprinderilor,
participarea la competiţii nu este recomandabilă

Această fază corespunde fazei pregătitoare din planul anual.

Principalul obiectiv al celei de-a doua faze este perfecţionarea sistemului integral în condiţii
standardizate, similare unei competiţii. La sfârşitul acestei faze pot fi folosite competiţiile
demonstrative. Sportivul trebuie, cel puţin, să-şi menţină calităţile biomotrice dominante.
Faza a doua a perfecţionării deprinderilor poate fi planificată la sfârşitul fazei pregătitoare.
În ultima fază, scopul este stabilizarea sistemului şi adaptarea lui la specificul competiţiei. În
consecinţă, printre alte metode, antrenorul poate să-şi expună sportivii la factori perturbatori, cum ar
fi zgomotul şi oboseala, pentru a-i obişnui cu diversele situaţii de concurs.

Corectarea greşelilor tehnice şi tactice

Deseori îmbunătăţirea tehnicii sau stăpânirea unei deprinderi este întârziată din cauza
învăţării necorespunzătoare sau incorecte. Orice antrenor îşi propune să elimine greşelile tehnice sau
tactice.
Cu cât sportivul poate să-şi corecteze o greşeală mai repede, cu atât ameliorarea este mai
rapidă. O greşeală care interferează cu îmbunătăţirea ar putea avea mai multe cauze.
Cauzele greşelilor tehnice sau tactice vin din trei zone.
Sportivul execută greşit o deprindere. Sunt mai mulţi factori care pot limita învăţarea de
către sportiv.
Limitarea psihologică se manifestă dacă sportivul îşi propune scopuri mici de realizat şi este
satisfăcut cu nivelul atins.
O pregătire fizică insuficientă sau o necorelare între calităţile biomotrice, complexitatea
deprinderii şi nivelul de dificultate acţionează tot ca limite pentru sportiv.
Pentru că tehnica este o funcţie a pregătirii fizice, dobândirea unei deprinderi poate fi
încetinită, întârziată sau limitată de dezvoltarea insuficientă a unei calităţi.
Coordonarea este un alt factor limitativ în dobândirea unei deprinderi, la fel ca şi forţa în
unele sporturi
De exemplu, un sportiv nu poate să înveţe un element tehnic în gimnastică fără să aibă un
nivel de forţă corespunzător; de
Aceea, tehnica poate fi remediată ca rezultat al dezvoltării fizice.Acelaşi lucru este adevărat
pentru probele de aruncări din atletism.

33
 F a z e le p e r fe c ţ io n ă r i
d e p r in d e r ilo r

F aza I F a z a II F a z a III

O b ie c t iv e : O b ie c t iv e : O b ie c t iv e :

P e r f e c ţio n a r e a c o m p o n e n - S ta b iliz a r e a s is t e m u lu i in te g r a l S ta b iliz a r e a s is t e m u lu i

t e lo r u n e i d e p r in d e r i î n c o n d iţii d e s t a n d a r d iz a r e in t e g r a l

I n t e g r a r e a c o m p o n e n t e lo r M e n ţ in e r e a d e z v o ltă r ii c a lit ă ţ i- A d a p t a r e a la c o n d iţ iile d e

lo r b io m o tr ic e d o m in a n t e c o n c u rs
D e z v o lt a r e a c a lit ă ţ ilo r b io -
m o tr ic e d o m in a n te R e g la r e a c a p a c it ă ţii
m o tr ic e p t.
p e r f o r m a n ţ a m a x im ă

C e r in ţe : C e r in ţe C e r in ţe

S ă p r e d o m in e c o n d iţ iile C o m p e t iţ ii d e m o n s t r a t iv e la S e in tr o d u c fa c t o r i
s im p le î n e x e c u ţia u n e i s fâ rş itu l fa z e i p e rtu rb a to ri
d e p r in d e r i
S e p a r t ic ip ă la c o m p e t iţ ii
N u s u n t re c o m a n d a te
c o m p e tiţiile

Figura 5 – Trei faze în perfecţionarea deprinderilor

O înţelegere greşită sau o reprezentare greşită a modelului tehnic al unei deprinderi şi

legătura acestora cu mişcarea, forma şi senzaţia musculară poate constitui o limitare.
O deprindere nouă ar putea interfera cu cele deja dobândite. Oboseala, cauzată de o
pregătire fizică insuficientă sau de odihnă necorespunzătoare, poate limita, de asemenea, capacităţile
de învăţare. Sportivul poate să mânuiască sau să apuce incorect un aparat sau un obiect. În sfârşit,
pot fi şi cauze morale sau mentale, cum ar fi lipsa de încredere în sine, de dorinţă şi frica de
accidente sau răniri.
Abordarea metodică a antrenorului poate cauza greşeli tehnice. Antrenorul poate folosi
metode de instruire inadecvate sau poate demonstra sau explica un element în mod necorespunzător,
incomplet sau incorect.
Ar putea fi o lipsă de individualizare adecvată în predarea unui element, de înţelegere corectă
a nivelului calităţilor biomotrice ale sportivului şi a capacităţilor individuale de învăţare sau datorată
aplicării necorespunzătoare a unor metode de instruire. Abordarea la întâmplare a dezvoltării
strategiei unei echipe sau includerea elementelor tehnice într-o acţiune tactică ar putea limita
învăţarea de către sportiv.
Personalitatea, comportamentul, stilul şi caracterul antrenorului ar putea fi factori limitativi,
de exemplu, dacă antrenorul nu are răbdare cu sportivii sau face presiuni ca o deprindere să fie
însuşită rapid.
Ar putea fi şi cauze organizatorice, datorate echipamentului sau mediului. Folosirea unui
echipament şi a unor aparate de proastă calitate, a unui teren sau a unei suprafeţe improprii afectează
calitatea şi rata progresului.
Organizarea şi planificarea neadecvată nu oferă un mediu propice pentru învăţare. Lipsa
pregătirii individuale va dăuna sportivilor care învaţă mai încet sau cu deprinderi tehnice şi tactice
incorecte. Mediul sau clima nefavorabilă poate îngreuna dobândirea unei deprinderi.
34
 Am discutat despre diferite mijloace de perfecţionare a tehnicii şi strategiei. Antrenorul
trebuie să fie mereu preocupat să prevină greşelile şi să limiteze nevoia de a le corecta. În cadrul
instruirii, antrenorul poate să facă recomandări metodice speciale pentru corectarea unei greşeli.
Dacă nu se observă nici o schimbare în bine, atunci trebuie să acţioneze direct pentru
corectarea greşelii cât mai curând posibil. În planificare, momentul ideal pentru corectarea unei
tehnici sau tactici este în cursul fazei pregătitoare din planul anual. Pentru că lipseşte stresul
competiţional, atât antrenorul cât şi sportivul dispun de un anumit timp pentru a corecta unele
greşeli.
Printre primele măsuri de remediere a tehnicii se află izolarea greşelii de celelalte elemente
tehnice ale deprinderii. Imediat ce sportivului îi dispare elementul inhibitor, cum ar fi o greşeală
tehnică, antrenorul trebuie să înceapă să-i predea elementul înlocuitor.
Când sportivul îşi însuşeşte noua parte a deprinderii, aceasta va fi integrată în sistem sau în
deprinderea integrală. În acelaşi timp, va fi dezvoltată calitatea biomotrică de care are nevoie
sportivul ca suport fizic pentru elementul nou.
Corectaţi mereu o greşeală imediat după încălzire, când sportivul este încă proaspăt şi poate
să se concentreze pe acumularea tehnică. Pentru că oboseala poate afecta învăţarea, evitaţi
corectările spre sfârşitul lecţiei. Dacă învăţarea are loc în timpul lecţiei, acordaţi un timp mai lung
pentru odihnă şi revenire, între repetările deprinderilor.
Un aspect extrem de important în corectarea greşelilor de tehnică este în ce condiţii de
intensitate sau viteză să se facă acest lucru. În majoritatea cazurilor, antrenorii se concentrează pe
corectarea tehnicii la intensitate şi viteză mică.
În înot, alergări, canotaj şi caiac-canoe, sportivii lucrează tehnica la viteze reduse. Ceea ce nu
reuşesc să înţeleagă antrenorii este că cei mai mulţi sportivi pot să execute corect o deprindere la
viteză mică pentru că oboseala generată este mică. Căderea tehnică are loc la viteză mare sau în
condiţii similare competiţiilor, iar nu la intensitate mică. Mecanica unei deprinderi, forma execuţiei
unei deprinderi "se strică" când sportivul este obosit. Aşa se întâmplă când greşelile vechi
interferează cu abilitatea sportivului de a-şi menţine o formă bună.
Aceeaşi abordare greşită este folosită pentru corectarea deprinderilor din probele atletice de
sărituri şi aruncări, arte marţiale şi majoritatea sporturilor de echipă. În baschet, de exemplu,
jucătorii lucrează pentru precizia aruncării când sunt odihniţi, când oboseala şi frecvenţa cardiacă
este mică. Deteriorarea deprinderii în cazul preciziei pasei şi a aruncării la coş se manifestă când
jucătorii sunt obosiţi şi concentrarea lor este mică.
Concluzie: oboseala afectează mecanismele unei deprinderi. Recomandare: corecţiile tehnice
se fac în condiţii de oboseală similare celor pe care sportivii le suportă în competiţii.
Exersarea mentală sau repetarea unui element nou poate ajuta sportivul să-şi corecteze o
greşeală. De asemenea, mijloacele audiovizuale sunt benefice pentru corectarea tehnicii. În fine,
repetarea unui element nou de către un sportiv foarte îndemânatic (în sporturile de echipă) este o
altă metodă de progres tehnic.

Pregătirea teoretică

Conceptul conform căruia un sportiv trebuie să se pregătească atât practic cât şi teoretic nu
este încă larg acceptat şi, cu atât mai puţin, aplicat. Deşi mai rar în ziua de azi, unii antrenori
continuă să creadă că ei sunt cei care trebuie să gândească pentru sportivii lor
Sportivii trebuie să se antreneze şi să concureze; antrenorul face restul. Evident, această
concepţie învechită poate afecta execuţia şi rata de îmbunătăţire a unei deprinderi.
Dobândirea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice curente sunt aspecte importante pentru
accelerarea dezvoltării deprinderilor şi calităţilor sportivilor, ca şi pentru motivaţia pregătirii lor.
Odată cu dezvoltarea deprinderilor şi calităţilor tinerilor sportivi, antrenorii trebuie să-i
familiarizeze treptat cu teoria pregătirii sportive. Este necesar ca ei să experimenteze ceea ce
antrenorul cunoaşte despre sportul respectiv. Desigur, antrenorul trebuie să fie priceput şi să se
preocupe de propria sa pregătire în ştiinţa sportului, ca să fie mereu cu un pas înaintea sportivilor
săi.

35
 Cunoştinţele ştiinţifice asimilate de antrenor nu trebuie să rămână tabu pentru sportivi.
Dimpotrivă, ei trebuie să aibă acces la ceea ce ştie antrenorul. Responsabilitatea antrenorului nu se
limitează la antrenamente, ci se extinde la educaţia generală şi la cea specifică sportului respectiv.
O recomandare valabilă pentru antrenori este să împărtăşească sportivilor din cunoştinţele lor
în următoarele domenii:
 regulamentelele şi normele care guvernează sportul ales;
 baza ştiinţifică pentru înţelegerea şi analiza tehnicii sportului respectiv. Biomecanica este cel
mai mult implicată în înţelegerea şi analiza tehnică a unei deprinderi. Gimnastica, probele de
aruncări şi sărituri din atletism, săriturile în apă şi schiul au cel mai mult de câştigat.
Înţelegerea corectă a bazei biomecanice a performanţei poate ajuta la eliminarea
accidentărilor;
 baza ştiinţifică şi metodică a dezvoltării calităţilor biomotrice;
 conceptul de planificare a pregătirii. Antrenorii trebuie să se refere la periodizarea pregătirii,
la pregătirea pentru competiţie şi la vârful de formă;
 adaptarea anatomică şi fiziologică în urma antrenamentului;
 cauzele, prevenirea şi tratarea accidentărilor;
 sociologia sportului (conflicte intergrupuri);
 psihologia sportului, cu accent pe deprinderile de comunicare, modificarea
comportamentului, factori de stres şi controlul stresului, precum şi tehnici de relaxare;
 nutriţie şi sport, incluzând modul cum sunt afectate performanţele; regimul alimentar de
urmat în funcţie de faza şi tipul de pregătire; regimul alimentar înainte, în timpul şi după
competiţie.
Luaţi în considerare următorii factori în pregătirea teoretică a sportivilor: discuţia dintre
antrenor şi sportivi; analiza filmelor; discuţii cu alţi sportivi şi antrenori; cursurile de pregătire;
reviste periodice importante şi alte publicaţii pertinente.
Explicaţiile şi împărtăşirea de către antrenor a cunoştinţelor sale cu sportivii la lecţiile de
antrenament, discuţiile înainte şi după antrenamente şi conversaţiile în timpul deplasărilor sau în
cantonamente sunt importante pentru pregătirea teoretică a sportivilor.
În activităţile sale, antrenorul trebuie să dezvolte la sportivii săi un comportament moral
corect; să le cultive respectul pentru alţi sportivi, arbitri şi suporteri şi, de asemenea, să le insufle un
puternic sentiment patriotic.

Rezumatul principalelor concepte

Indiferent de sport, pregătirea sportivă cuprinde componentele fizică, tehnică, tactică,

psihologică şi teoretică. Între aceşti cinci factori se stabilesc relaţii importante, în special între
pregătirea fizică, tehnică şi tactică.
Cele mai multe programe de pregătire, în special pentru sporturile de echipă, acordă
atenţie antrenamentului tehnic şi tactic, neglijând pregătirea fizică. Totuşi, pregătirea fizică
trebuie să fie baza oricărui program de antrenament, pentru că oboseala se raportează direct
la condiţia fizică. Cu cât pregătirea fizică a unui sportiv este mai redusă, cu atât el oboseşte
mai repede.
Când sportivul oboseşte, deprinderile tehnice şi tactice se deteriorează. Un nivel ridicat
al oboselii afectează şi raţionamentul tactic în timpul jocului, ceea ce înseamnă mai multe

36
greşeli şi, în consecinţă, o performanţă mai slabă. De aceea, pregătirea fizică trebuie să fie
baza oricărui program de pregătire.
Tehnica trebuie antrenată până la perfecţiune. Cu cât nivelul tehnicii sportivului este
mai ridicat, cu atât energia consumată în execuţie este mai mică. Pentru toate sporturile, în
special pentru cele în care anduranţa este o componentă importantă, performanţa tehnică
face să crească eficienţa fizică a sportivului. La performanţe egale, sportivul cu o tehnică mai
bună atinge un nivel mai scăzut de oboseală.
Antrenamentul tactic şi planul jocului trebuie concepute cu mult înaintea competiţiilor
şi meciurilor, pentru ca sportivii să aibă timp să exerseze. Dacă doriţi să aveţi succes,
planificaţi-vă succesul !

CAPITOLUL III

MODELAREA PREG|TIRII

Teoria și metodele predării

A vorbi despre structura instruirii (sau a predării în sens mai reatrâns) presupune, mai
întâi, să precizăm din ce punct de vedere abordăm problema.
Răspunsul la această întrebare îl situăm atât în zona tentativelor de a desprinde
aspectele structurale cât și a surprinderii caracterului “secvențional-continuu” al instruirii
sportive astfel încât legile dezvoltării “biologice și morfofuncționale” și ale învățării “motrico-
tehnico-tactice” să poată sprijini legile instruirii, toate valorificate spre a da valabilitate ideii
de optimizare a procesului instructiv-educativ.
Antrenamentul sportiv constituie garanția complementarității logice, psihologice și
pedagogice, asupra structurii predării tehnice și a dezvoltării motrice, care iau în considerație
atât specificitatea proceselor psihice implicate cât și conținutul lecțiilor de pregătire care
trebuie învățat.
~nvățarea, se realizează în procesul de antrenament și se regăsește între scopurile,
metodele și mijloacele predării, cu cerința respectării implicațiilor logice ale fiecărei discipline
sportive.
Din analiza sumară a acestor enunțuri desprindem, pentru început, trei constatări:

37
 Prima: există mai multe sensuri ale verbului a preda; dacă în primele trei
enunțuri, cel care învață este obiectul direct al acțiunii, în celelalte trei obiectul direct al
acțiunii îl constituie elementele de conținut cum sunt cunoștințele, conceptele, operațiile,
interpretările, etc..
A doua: se conturează cel puțin două implicații logice, anume că primele
solicitări vizează producerea unor rezultate (deci învățare-produs) prin actul de instruire, sau,
în sens larg, predare-învățare a unor comportamente deschise/observabile și măsurabile.
A treia: activitatea de predare depășește cadrul restrictiv al interacțiunii
directe a antrenorului cu sportivii incluzând și seria de acțiuni sau operații destinate pregătirii
și organizării lecției de antrenament.
Desigur că din toate aceste constatări există relații de interdependență, iar dialectica
celor trei concepte - predare, învățare și evaluare -, este una naturală și necesară.
Predarea ne apare în desfășurarea procesului de antrenament, ca un lanț de
interacțiuni între antrenor și sportiv, ca un proces de transmitere de la primul, a unui bogat
conținut de cunoștințe tehnice, motrice, psihice și intelectuale, din care sportivul iese cu un
câștig în performanță, cu o experiență personală și socială certă.
Din acest punct de vedere predarea capătă statutul unei “activități de inițiere” a
sportivului în universul mondial al fiecărei discipline sportive, iar prin lecțiile de antrenament
sportiv, antrenorul fundamentează teoretic și optimizează practic performanța, modelând
viitorul campion.
Modelul avansat ca punct de plecare pentru o teorie sintetic-generatoare a predării ia
în discuție sintagma predare-învățare-evaluare ca sistem a cărui operativitate specifică este
dependentă, între altele, de interacțiunea elementelor, pașilor și efectelor posibile la nivelul
următoarelor structuri complexe: cerințele procesului de instruire, obiectivele educaționale,
condițiile restrictive ale profesionalizării, alternativele organizatorice, selecția și
implementarea conținuturilor, evaluarea rezultatelor și ciclul de modificare sau reiterare a
efectelor acestor elemente asupra personalității sportivilor.
Studiul variabilelor implicate în activitatea de predare, ca sistem operațional
profesionalizat al antrenorului , precum și al condițiilor optime în care acestea pot căpăta
eficiență, trebuie să se întemeieze atât pe elemente descriptiv-explicative (cum să se
comporte antrenorul în interacțiunea lui cu sportivul) , cât și pe elemente prescriptiv-
normative (cum poate fi învătarea mai bine indusă și realizată).
Acesta este și unul dintre motivele pentru care orice teorie a predării are, între
anumite limite, și un caracter ipotetic, poate fi descrisă parțial în termeni comportamentali,
dar nu poate fi impusă ca standard. Arta predării în antrenamentul sportiv nu se opune științei
sistematicii predării, ci o completează, îi dă deschidere și semnificație axiologică. ~n acest
sens, se poate spune că o teorie a predării va fi asimilată de antrenori ca practicieni, în
măsura în care :
 i se va contura un corp de elemente cu stabilitate structurală și funcțională;
 i se va asigura o fundamentare interdisciplinară (logică, epistemologică,
praxiologică, psihologică, pedagogică);
 va oferi antrenorilor date relevante cu privire la efectele ei posibile;
 va contribui prin strategii alternative la o dezvoltare armonioasă a
personalității;
 va permite o creștere a capacității de autocontrol și autoreglare practică a
antrenorului asupra mecanismelor de dirijare a învătării;
 va permite o dimensionare adecvată, reală și consistentă a activităților
didactice cu particularitățiile individuale și de vârstă ale subiecțiilor implicați;
 va oferi antrenorilor o mai mare putere de stăpânire și prelucrare a
conținutului, de pozitivare a influențelor și consecințelor asupra predării,
învățării, evaluării și aplicării cunoștințelor.
~n afara preocupărilor de modelare a procesului de învățare și perfecționare tehnicii
sportive și de dezvoltare a capacitățiilor motrice și biologice, antrenorii vor planifica și vor
realiza:
38
 a) Definirea sarcinilor de învățare – ca activitate, acțiune, operație sau așteptare
prin care sportivul trece de la o stare de necunoaștere la o stare de cunoaștere, de
la o stare potențială la una reală de performanță;
b) Timpul de învătare – este definit prin cantitatea reală de timp, prin care sportivul
învață și se perfecționează într-o ramură de sport, trecând gradual de la studiul de
începător la cel de mare performer; timpul procesului de învătare necesar unui
sportiv pentru a parcurge etapele formării : - alegerea sau depistarea;
- formarea sportivului de performanță;
- tranziția spre înalta performanță;
- înalta performanță; (ultimele trei corespund celor trei stadii
ale antrenamentului sportiv).
Desigur acest sistem piramidal de construire a procesului de anternament situează
într-o poziție centrală personalitatea antrenorilor care prin competență și cunoștințe folosesc
judicios timpul corespunzător modelelor de pregătire prin respectarea următorilor trei
factori :
- Aptitudinea de învățare condiționează durata timpului de realizare a sarcinilor, în
dependență cu cantitatea de învătare anterioară, de talentul și personalitatea sportivilor;
- Capacitatea de a înțelege programul de instruire reprezintă o combinație între
inteligența generală, talentul și dezvoltarea motrică și biologică;
- Calitatea instruirii reprezintă un alt factor care influențează timpul de învătare și este
asigurată prin personalitatea și cunoștiințele antrenorului, condițiile organizatorico-
materiale, programarea și planificarea instruirii, aplicarea de metodologii și tehnologii
moderne corespunzătoare principiilor instruirii prin respectarea particularităților de vârstă
și individuale.
Acest mod de a vedea problema, simplu, după unii chiar simplificator, presupune o analiză
mult mai complexă și centrată pe interacțiunile și implicațiile celor trei variabile fundamentale:
predare, învățare și evaluare prin modele:

Modele bazate pe programare și simulare

~n sfera preocupărilor de învățare a comportamentelor de predare nu se poate vorbi de

evoluții liniare și uniforme.
Dintre strategiile utilizate în construcția modelelor de predare, începând de la cele de
instruire programată simplă până la complexele modele cibernetice, cele bazate pe abordarea de tip
sistemic, altgoritmic, informațional sau pe procese simulative, ocupă un loc aparte.
Pentru a înțelegte mai bine esența acestor modele, menționăm că în proiectarea și realizarea
lor se iau în considerare definirea clară a obiectivelor (subordonate scopurilor generale); elaborarea
instrumentelor de măsură a nivelului de atingere a obiectivelor; analiza caracteristicilor sportivilor
pentru care se proiectează modelul de instruire; stabilirea strategiilor și a conținutului ce va fi predat;
elaborarea materialelor și echipamentelor necesare instruirii; determinarea valorilor și parametrilor de
evaluare – tehnic și motric – evidențiați prin “norme și probe de control” și coroborarea lor cu
modelele internaționale.

Modele ale predării bazate pe programare

Din categoria modelelor de acest gen reținem pe cele cunoscute sub numele de programare
lineară (B.F. Skinner), programarea ramificată (N.A. Crowder) și programarea criterială.
Dispunând de o întemeiere psihologică și informațională, riguroasă, modelele programate de
predare-învățare pleacă de la ideea conform căreia predarea, mai precis modul în care antrenorul
organizează și prezintă programul este condiționat de legile specifice ale procesului de învățare, a
căror respectare poate conduce la atingerea parametrilor de eficiență și pregătire proiectați.
Specificitatea structurală a acestor modele rezidă într-un set de elemente sau principii
specifice, a căror aplicație este însă particulară după autor și, mai ales, după domeniul vizat. ~ntre
acestea se menționează: obiectivele instruirii sunt descrise explicit; comportamentul final se analizază
39
și se definește operațional; divizarea materialului se face în raport de posibilitățile reale ale
sportivului; programele sunt verificate experimental; sportivului i se oferă posibilitatea cunoașterii
gradului de corectitudine a rezultatelor obținute; fiecare sportiv lucrează în ritmul său, putând reveni
și asupra unităților de instruire; programele pot și trbuie să fie revăzute la anumite intervale de timp.

Modele ale predării bazate pe altgoritmi și semialtgoritmi

Unul din întemeietorii acestor tipuri de modele poate fi socotit psihopedagogul rus L.N.
Landa, ale cărui lucrări sunt de referință pentru cei ce au adoptat sau dezvoltat modele de tip
altgoritmic.
Care sunt elementele principale în construcția modelului?
Din perspectiva abordării altgoritmice, predarea reprezintă un proces de
rezolvare/soluționare a unor probleme didactice, de transformare a datelor inițiale ale problemei într-
o structură finală definită de scopurile instruirii școlare.
Cum se configurează metodic, în etape generale, modelul altgoritmului programului de
predare?
Răspunsul îl găsim într-o variantă oferită de L.N. Landa, după cum urmează:
a) stabilirea conținutului și a scopului instruirii (sub forma stărilor și a elementelor
calitative);
b) elaborarea mijloacelor de recunoaștere (diagnoză) a proceselor psihice (prin analiza
comportamentului ca structură de stări observabile);
c) determinarea valorilor obiective (numerice) de ieșire ale stării finale;
d) determinarea valorilor obiective (numerice) ale variabilelor stării inițiale;
e) stabilirea succesiunii etapelor de trecere din starea inițială în cea finală;
f) determinarea tipurilor de activitate a sportivului pentru trecerea dintr-o stare în alta (aici
apar probleme de organizare activității sportivului pentru prelucrarea și însușirea acestei
informații);
g) determinarea tipurilor de teme care asigură îndeplinirea de către sportivi a formelor de
activități necesare;
h) determinarea mijloacelor de răspuns (reacție) la acțiunile sportivilor și la rezultatele
acestora.
Reținem ca elemente pozitive, încercarea de a proiecta riguros valorile de intrare și ieșire, de
a stabili relații și conexiuni între variabile și de a mări controlul antrenorului asupra activității
sportivului. Este evident că inițiativa, independența, spontaneitatea, și creativitatea sportivilor și
antrenorului rămân tot atâtea deziderate ce vor fi realizate prin alte modele și strategii de predare-
învățare.
Mai evident, reținem că într-un model bazat pe semialtgoritm este posibilă o conducere
eficientă și o dirijare bună a procesului predării, o inducere planificată a învățării aproape simultan cu
predarea, un control mărit al mecanismelor care produc transformările în planul conținuturilor și o
relaționare mai bună a intrărilor cu ieșirile.
Aplicarea modelului ridică și probleme, unele de nedepășit, în special pe linia structurării și
etapizării riguroase, mai ales a elementelor ce conțin informații abstracte sau puternic generalizate.

Model de predare bazat pe simulare

Modelele din acest tip au fost concepute în ideea de a simplifica predarea în situații în care
sportivul are unele particularități ce nu-l fac abordabil în mod direct și autentic.
Se bazează pe principiul analogiei. ~n conformitate cu acest principiu antrenorul
selecționează pentru antrenamentul sportiv un model de pregătire al unui campion sau al unei echipe
valoroase, prin care se realizează corespondențe biunivoce între elementele de structură cele tehnice
și asemănări biomotrice.
Aceste similitudini vor desemna metodologia programarii lecțiilor de antrenament, prin
orientarea procesului de învătare cât mai aproape de modelul orientativ definit.

40
 Urmărirea atentă a structurii și funcționalității modelului, ne conduce la formularea câtorva
judecăți de valoare care definesc lecția de antrenament ca unitate didactică constituită dintr-un lanț
de situații și activități prin care se realizează formarea și perfecționarea viitorilor performeri.
Toate modelele și teoriile prezentate sunt numai câteva care evidențiază multitudinea
eforturilor specialiștilor de a sintetiza teoretic și de a modela predarea. Putem socoti, așadar, că nici
un efort în acestă direcție nu epuizează sensurile și semnificațiile pe care viața sportivă le conferă
acestei realități.
Procesul instruirii, în sensul lui restrictiv de predare, este proiectat, se desfășoară și se
evaluează într-un câmp pedagogic extrem de complex.
Progresul în cunoașterea matricilor predării trebuie să constituie unul dintre obiectivele
studiilor noastre explicative. Raporturile între variabile pot deveni contingente în spațiul decizional al
antrenorului. Ne putem astfel mai ușor implica în promovarea unei acțiuni de optimizare a
tehnologiei predării, în definirea unor modele coerente și echilibrate în opțiunea pentru o predare
integrată, dinamică și eficientă. Avem astfel deschise porți spre un program ce conturează o posibilă
gramatică a predării.

Noțiunea de model în domeniul sport

~n antrenamentul modern, - modelarea apărută la începutul deceniului 8, a fost îmbrățișată

relativ repede, ceea ce a făcut ca termenul de model și cei derivați să fie utilizați atât în teorie cât și
în practică , de un număr cât mai mare de specialiști ai domeniului.
Pentru a putea opera eficient cu noțiunea de model în domeniul sportiv și mai ales pentru a
putea realiza schimbul de informații pe acest subiect, vom preciza elementele de legătură cu:
 Modelul operațional - constituit din întreaga gamă de modele formulate în scopul
aprofundării cunoașterii fenomenului, cum ar fi modelul mecanic al tehnicii vâslitului;
modelul matematic al săriturii în lungime; modelul multilamelar al aruncărilor în atletism;
modelul biomotric al lucrului mecanic al membrelor superioare și inferioare în judo, box,
lupte, etc.
 Modele de antrenament (normative) – cuprind întreaga gamă de modele utilizate curent
în mișcarea sportivă : model de pregătire, de selecție, psihologică, biologic, de
reactivitate, biochimic, fiziologic, etc.

Evoluția modelelor în sport

~n întregul său, fenomenul sportiv mondial cuprinde un număr foarte mare de modele cu
denumiri specifice corespunzătoare domeniilor, conceptelor și a disciplinelor pe care le definește
medical, de antrenament sau competițional.
Gradul de elaborare al unui model al performerului de un anumit nivel (național,
internațional, recordmen mondial) din orice disciplină sportivă solicită celor implicați un mare grad
de obiectivitate în cuantificarea elementelor care operează în procesul de pregătire al performanței.
De asemeni, se impune atragerea unui corp de specialiști din domeniile științei sportului care
să definească o viziune metodico-știițifică asupra etapizării, modelării în conformitate cu structura
generală a modelului.
Modelul structural - în sport a apărut pornind de la criteriul de performanță prin precizarea:
- parametrilor capacității psihice, motrice și ale tipului somatic;
- ai datelor calităților motrice, tehnici și tactici;
Modelele multidisciplinare – apărute recent pe măsura creșterii nivelului performanțelor
sportive, prin implicarea tuturor subștiințelor ce compun știința sportului. Astfel au fost materializate
eforturile din domeniile de cercetare implicate prin elaborarea unor modele unidisciplinare.
Modelele unidisciplinare – create și inițiate de către marii antrenori, încă din deceniul 7, prin
eforturi considerabile în direcția optimizării procesului de pregătire, aceste modele constituie
motorul, în antrenamentele sportive pentru marea performanță.
Aceste modele se folosesc la nivelul secțiilor de copii și juniori, la nivelul de inițiere deoarece
sunt simple și folosesc pentru a măsura efortul, instrumente simple, ruleta, cronometrul și cântarul.
41
 Chiar dacă în unele cazuri, ținându-se cont de condițiile materiale ale momentului actual de
dezvoltare a sportului românesc, la nivelul de inițiere, se impune totuși folosirea de modele
structurale în care parametrii pot fi măsurați direct. ~n felul acesta, conceptul de model va continua
să se dezvolte iar antrenorii se vor apleca asupra studierii noutăților apărute în știința sportului, ca
rezultat al dezvoltării fenomenului sportiv în lume

SISTEMUL EDUCA}IONAL PENTRU ANTRENOR

Importanța impactului mediilor educative asupra subiecților educației se cere încă cercetată,
realitatea activitatii sportive se afla în continuă schimbare si determină o dinamică socioculturală cu
efecte imprevizibile.
Ca tip integrator, educația permanentă valorifică succesiv și simultan atât pentru formarea
inițială cât și pentru educația adulților toate formele educației:
 formală;
 nonformală;
 informală (incidentală);
Educația formală - reprezintă ansamblul acțiunilor pedagogice proiectate instituțional prin
structuri organizate sistematic, pe niveluri și trepte de studii – grădinițe, școli, universități, centre de
perfecționare.Procesul de instruire este realizat cu rigurozitate în timp și spațiu prin planuri,
programe, manuale, cursuri, materiale de învățare și se desfășoară sub îndrumarea – de regulă - a
cadrelor didactice. Educația formală se finalizează în certificate sau diplome.
Educația nonformală - cuprinde ansamblul acțiunilor pedagogice proiectate și realizate într-
un cadru instituționalizat extradidactic sau / și extrașcolar, extracurricular – cercuri pe discipline,
interdisciplinare tematice/transtematice, ansambluri – sportive, artistice; întreceri, competiții,
concursuri, vizionarea de muzee, expoziții, vizionări de spectacole. Ea oferă o sursă de
complementaritateîn raport cu resursele pedagogice formale.
Educația informală - reprezintă ansamblul influențelor pedagogice exercitate spontan, difuz
și ocazional de căte instituții, medii, activități care nu au un conținut educativ propriu-zis: localitatea,
strada, cartierul, grupuri sociale, comunități, mass-media. ~n condițiile societății contemporane,
postindustriale aria de influențe informale a crescut spectaculos o dată cu un volum intens de
informație, dar eterogen ca structură și inegal de la individ la individ. Educația informală poate
completa și valorifica educația formală și nonformală, dar poate exercita și influențe nedorite, care să
scape controlului pedagogic.
Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea Antrenorilor, Federatiile Sportive si
Directiile Judetene pentru Sport sunt instituții care oferă diverse cursuri și programe de educație si
pregatire a antrenorilor, acestea putând fi înscrise în ceea ce se numește ”educație continua”.
Pregătirea profesională continuă a antrenorilor este organizată în mod deosebit de catre
Federatiile Sprtive direct sau prin Asociatiile Judetene pentru antrenorii care doresc să își
perfecționeze pregătirea sau să dobândească o altă clasificare profesionala.
Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea Antrenorilor, Federatiile Sportive si
Directiile Judetene pentru Sport sunt instituții care oferă diverse cursuri și programe de educație si
pregatire a antrenorilor, acestea putând fi înscrise în ceea ce se numește ”educație continua”.
Pregătirea profesională continuă a antrenorilor este organizată în mod deosebit de catre
Federatiile Sprtive direct sau prin Asociatiile Judetene pentru antrenorii care doresc să își
perfecționeze pregătirea sau să dobândească o altă clasificare profesionala.
Organizațiile profesionale, patronatele, Camerele de comerț și industrie organizează, de
asemeanea, diferite cursuri de pregătire/perfecționare profesională a personalului adult.
Societățile pe acțiuni sau societățile cu răspundere limitată constituite în mod special pentru
activitatea de formare profesională continuă a adulților sau în completarea altor activități,
organizează activitatea specifică urmărind obținerea unor venituri.
Federatiile si asociațiile sportive, ca organizațiile nonguvernamentale respectă programele
PHARE sau ale Băncii Mondiale fiind unități non-profit care acordă, de asemenea, certificate de
clasificare profesională.

42
 Educația antrenorilor fiind o necesitate în spațiul academic, științific, cultural, social și
economic implică ca antrenorii sa studieze tot ceea ce este nou in stiinta SPORTULUI care să
conducă în final, la constituirea teoriei și practicii personale în domeniu.

Preocupări de reformă în educarea antrenorilor.

~n conjunctura politicilor educaționale solicitate de integrarea euroatlantică se resimte

necesitatea unei reforme a sistemului educațional solicitat de o societate bazată pe libertăți
individuale, economie de piață, competiție a valorilor, stat de drept. Orice reformă educațională este
însoțită de o deversitate a abordărilor emise din unghiul de vedere al protagoniștilor și/sau
beneficiarilor: sportivii. studenți, profesori, lideri școlari și universități, sindicate, administrații locale
și centrale, experți și colaboratori internaționali.
Responsabilitățile și atribuțiile răspund solicitărilor Uniunii Europene care vizează următoarele
capitole:
 educație, formare profesională și tineret;
 libera circulație a persoanelor;
 libera circulație a serviciilor;
 cercetare științifică.
~n competența statelor membre, a Federatiile Sportive Europene educația, formarea
profesională și integrarea antrenorilor sunt aspecte prioritare.
Actualul acquis comunitar pentru acest domeniu solicită să se emită și să se adopte sau să
armonizeze acțiunile, politicile și strategiile în domeniul educației sportive , pentru a pregăti
dezvoltarea participarea la viitoarele programe ale organisme europene”
Avem nevoie de un învățământ sportiv recuplat cu nevoile de calificare resimțite în economia,
administrația, viața socială și cultura societății noastre. Nici o unitate de invatamint sportiv din lume
nu mai califică un tânăr pentru totdeauna in meseria de antrenor.
Formarea continuă trebuie scoasă din formulele învechite și caduce care au făcut-o prizonieră și
trebuie transformată într-o componentă instituțională pentru fiecare federatie , club si asociatie
sportiva.
Este rațional și constituie o cheie a succesului în sport să devenim, la rândul nostru, oameni care
învață continuu acumuleaza cunoștințele utile din Stiintele Sportului, de care avem nevoie, cu care
sa facem ceva util pentru fiecare sportiv, ca persoană privată și pentru mediile vieții noastre sociale.
Educația trebuie realizată și/sau prin învățământ.
Formarea capacităților de abstractizare, de abordare diferită și completă a unor probleme,
capacitatea de a formula idei și de a testa soluții, capacitatea de a lucra cooperativ în sectiile pe
ramura de sport, capacitatea de a comunica argumentativ – devin părți ale misiunii educației.
Acestă autonomie se cuprinde în finanțarea globală și este sprijinită pe contracte instituționale.
Accesul la resurse trebuie să fie fructul inițiativelor și proiectelor prezentate în programe/
competiții de către unitatile sportive însele. Conducerile Federatiilor sportive capătă un caracter
managerial clar conturat. Abordarea economică a structurilor și performanțelor devine parte a
abordării unităților sportive de către conducerea lor.
La aceste tendințe contradictorii ale sistemului educativ trebuie adăugate frecventele schimbări
din sistemul socio-economic, cărora oferta de educație, atât formală cât și nonformală, nu le oferă
răspunsuri adecvate.
Din acest motiv, în perspectiva dezvoltării prioritare a resurselor umane, instituțiile de educație
inițială sunt nevoite să preia unele din activitățile care, de obicei, sunt realizate prin structuri de
educație permanentă. Principalele atuuri ale instituțiilor de învățământ în asumarea acestei nevoi
urgente de formare continuă și educație a adulților sunt următoarele:”personal competent, un
curriculum deja structurat, posibilitatea de a eliber Din acest motiv, în perspectiva dezvoltării
prioritare a resurselor umane, instituțiile de educație inițială sunt nevoite să preia unele din activitățile
care, de obicei, sunt realizate prin structuri de educație permanentă. Principalele atuuri ale
instituțiilor de învățământ în asumarea acestei nevoi urgente de formare continuă și educație a
adulților sunt următoarele:”personal competent, un curriculum deja structurat, posibilitatea de a

43
elibera diplome și certifica a diplome și certificate de competență recunoscute la nivel național și
internațional etc.”
Principalele obiective care urmează să fie realizate prin sistemul de educație permanentă
profesionalizată a antrenorilor sunt următoarele:
 asigurarea unui caracter sistematic și eficient acțiunilor desfășurate prin unitățile sportive;
 afirmarea școlii ca sistem de servicii către comunitate;
 realizarea unui parteneriat între școală, comunitatea locală și societatea civilă;
 orientarea ofertei educaționale nu numai spre cererile pieței muncii, ci și spre dezvoltarea
socio-economică locală, integrată și durabilă; promovarea unor noi domenii ale educației
permanente:educație pentru sănătate, educația civică, educația ecologică, educația pentru
participare, educația pentru cetățenie, educația pentru viața privată, educația pentru
munca de calitate,etc;
 participarea la noua generație de programe europene și crearea progresivă a spațiului
educativ european.

PROGRAME DE PERFECTIONARE SI EDUCA}IE A ANTRENORILOR

1. Adresabilitatea și atitudinea.
~n întocmirea și organizarea programelor, de perfectionare si educare va urmări realizarea cu
precădere a acestora în coparteneriat sau consultanță, pe bază de contract și cu alte instituții
abilitate.
Programele de educație a adulților au ca adresabilitate:
 pregătirea profesională a antrenorilor în sistemul formării profesionale inițiale și
continue cât și a conversiei și reconversiei profesionale;
 pregătirea antrenorilor în sistemul educației permanente în domenii de interes,
precum tehnologia informației, limbile străine, educația economică și antreprenorială,
educația pentru o cetățenie democratică, educația pentru sănătate, management, educația
părinților și altele;
 completarea educației de bază a antrenorilor care, din diferite motive, nu au finalizat
învățământul obligatoriu.
~n acest context, programele de educație a antrenorilor sunt deschise pentru toate categoriile
de clasificare profesionala .
Succesul profesional – componenta esențială a realizării în viața antrenorului – este asigurat de
un ciclu de activități sportive bine articulat care debutează chiar din primii ani de practica sportiva și
continuă până la sfârșitul acesteia.
El presupune un complex de activitate care începe cu identificarea și dezvoltarea aptitudinilor
copiilor, urmat de orientarea lor profesională, de selecția, pregătirea inițială și integrarea lor
profesională si sociala in activitatea sportiva, prin muncă, continuată cu reciclarea și perfecționarea
permanentă a cunoștințelor profesionale.
Cariera profesională presupune și recalificarea, policalificarea, specializarea activității,
realizate prin sistemul de pregătire continuă.
Formarea profesională continuă presupune, pe lângă instruirea asigurată în cadru organizat, și
efortul propriu de autoperfecționare și autoeducare permanentă a individului. ~n această viziune,
perfecționarea/diversificarea pregătirii profesionale poate fi privită ca un proces continuu, permanent
care însoțește antrenorul de-a lungul existenței sale.
Formarea profesională continuă presupune, pe lângă instruirea asigurată în cadru organizat, și
efortul propriu de autoperfecționare și autoeducare permanentă a individului.
~n această viziune, perfecționarea/diversificarea pregătirii profesionale poate fi privită ca un
proces continuu, permanent care însoțește antrenorul de-a lungul existenței sale.

2. Tipuri principale de activități.

Formarea profesională (inițială și continuă) în cadrul educației permanente, nu poate fi, prin
sine un panaceu al ocupării depline și eficiente a resurselor de muncă pentru fiecare antrenor.

44
 Este nevoie, totodată, ca acest proces să se deruleze pe finalul creșterii economice creatoare
de locuri de muncă.
Dintre programele care sunt parte componentă a politicii de educație permanentă prin
sistemul educațional, se pot susține cinci tipuri principale de activități:
 programe referitoare la educația de bază prin educație recurentă sau compensatorie;
 programe de formare vocațional profesională, prin perfecționarea pregătirii profesionale și
dobândirea unor noi calificări profesionale;
 programe de socializare politică, educație civică pentru dobândirea competențelor și a
atitudinilor necesare exercitării drepturilor și asumărilor responsabilităților social-politice ;
 programe referitoare la educarea, cultivarea aptitudinilor și a intereselor individuale
ale cetățeanului pentru îndeplinirea unui rol social activ;
 programe pentru pregătirea specialiștilor în domeniul invatamintului sportiv.
Programele referitoare la educația de bază a antrenorilor prin educație, recurentă sau
compensatorie vizează diferitele tipuri de perfectionari funcționale, solicitate îndeosebi de
evoluția fenomenului sportiv, ca o „a doua șansă”, pentru recalificarea antrenorilor.
Programele de formare vocațional-profesională se derulează într-o multitudine de forme și
pentru o varietate de ocupații și urmăresc reactualizarea culturii profesionale sau dobândirea
unor noi competențe, impuse de schimbările din domeniul de activitate respectiv sau dobândirea
unor noi calificări.
Dintre tipurile de activități de formare, unitățile de învățământ sportiv au posibilitatea să
utilizeze următoarele forme:
 stagii de menținere și de perfecționare a cunoștințelor care asigură actualizarea sau
ameliorarea competențelor antrenorilor;
 stagii de adaptare – care facilitează accesul la promovabilitate spre noi locuri de munca ;
 stagii de promovare profesională care permit antrenorilor să obțină o calificare mai
înaltă;
 stagii de reconversie și stagii de prevenire care pregătesc antrenorii al căror contract de
muncă a fost desfăcut pentru a obține locuri de muncă ce reclamă o altă calificare sau îi
ajută pe cei amenințați cu disponibilizarea pentru un transfer fie în cadrul, fie în afara
întreprinderii în cauză;
 cabinete metodice judetene si la nivelul cluburilor si asoiciatiilor sportive ca servicii de
consultanță și de asistență de specialitate, care asigură suporturi de curs, materialelor
audio-video, C.D.-urilor precum și inițierea de consultații și proiecte.
 Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea Antrenorilor ca unitate nationala
pentru coordonarea profesională continuă, care funcționează în baza unui statut propriu;
Programele de socializare politică, educație civică și pe durata timpului liber asigură
satisfacerea nevoilor și intereselor unor grupuri, organizații sau mișcări sociale și oferă servicii
pentru proiecte care privesc timpul liber, hobby-urile sau loisirul
Aceste activități vor fi realizate prin cursuri intensive, de duminică, la sfârșit de săptămână,
servicii educative voluntare etc
Programele referitoare la educarea, cultivarea aptitudinilor și a intereselor individuale
ale antrenorului pentru îndeplinirea rolului social al activitatii sportive sunt programe care au
ca obiective explorarea și dezvoltarea definițiilor cetățeniei care trebuie să ia în considerare
diversitatea situațiilor din România și Europa, cât și identificarea cunoștințelor necesare pentru
exersarea acesteia.
Activitățile pot fi realizate prin întâlniri de lucru, stagii de formare, studii de caz, seminarii,
elaborarea de programe și manuale, toate având drept scop implementarea acestor proiecte la nivelul
unităților de învățământ.
Programele pentru pregătirea specialiștilor în domeniul educației antrenorilor sunt de
factură specială și urmăresc formarea acetora ca formatori pentru sportul de performanta , de
asemenea, ele inițiază și dezvoltă cercetări puse în serviciul educației permanente.

45
 Având în vedere faptul că educația antrenorilor are un specific, care o diferențiază de cea de
tip școlar, antrenorii trebuie să parcurgă cursuri de andragogie și să participe la stagii de formare în
domeniul Stintei Sportului.
Curriculum-ul în cazul cursurilor și programelor pentru adulți încă nu este reglementat la
nivel european, central sau național. Acesta este stabilit de către instituțiile care organizează aceste
cursuri pentru anumite perioade de timp: anual, pe semestre, lunar, uneori numai pentru perioada
unui seminar, de cele mai multe ori prin decizia instanțelor sau organismelor de conducere ale
instituției organizatoare sau în funcție de cererea adulților, în funcție de nevoile acestora.
Metodele specifice educației antrenorilor sunt la latitudinea formatorului C.N.F.P.A, Federatiile
Sportive,Directiile Judetene care formează sau organizează programele.
Evaluarea în domeniul educației antrenorilor presupune cel puțin trei tipuri de activități:
 evaluarea eficacității produselor curriculare (module, pachete de învățare, suporturi de curs);
 evaluarea eficienței activitatii practice desfasurate in sectii si la nivelul loturilor nationale, pe
baza analizei raportului conduceri unitatilor sportive,
 evaluarea și atestarea pregătirii antrenorilor prin examene de calificare profesionala.
Absolvenții cursurilor de calificare, perfecționare și avansare profesională primesc „certificate de
competență”, recunoscute pe piața muncii.
Sistemul de evaluare instituțională a antrenorilor și specialiștilor din sport va fi corelat și cu
problematica educației adulților prin includerea unor criterii privind contribuțiile personalului la
realizarea obiectivelor educației permanente, iar în salarizarea, acordarea distincțiilor și a
recompenselor se vor ține cont și de rezultatele obținute în acest domeniu.
Participanții la programele și cursurile de pregătire si perfectionare, sunt evaluați potrivit
strategiei proprii a organizatorilor.
Putem recunoaște, însă, în ansamblu, tehnici și metode de evaluare în domeniul psihomotor
(evaluarea capacităților, aptitudinilor, deprinderilor, priceperilor) evaluare în domeniul socio-afectiv
(evaluarea atitudinilor) sau evaluare în domeniul cognitiv (evaluarea cunoștințelor).
De foarte multe ori evaluarea se face informal, deși în unele cazuri există forme standardizate de
instrumente de evaluare, aceasta este și formală (cazul cursurilor oferite de la distanță sau prin
corespondență de unele instituții care au primit suportul și instrumentele utilizate de parteneri din
străinătate).
Resursele materiale se referă la infrastructura logistică (spații de instruire, laboratoare,
echipamente) și la capacitatea acesteia de a fi compatibilă cu obiectivele cursurilor și numărul
beneficiarilor.
Programele/cursurile de educație a antrenorilor pot îmbrăca diferite forme, ca module,
cursuri sau programe de formare prin învățământul de zi, seral, cu frecvență redusă, prin forme de
educație deschisă și la distanță. Forma de organizare, durata programelor/cursurilor, criteriile de
acces la acestea, conținutul lor sestabilesc de către conducerile unităților sportive.
 Cabinetele metodice judete si cele din unitățile sportive urmaresc asigurarea conditiilor
materiale pentru formarea profesională continuă a antrenorilor, care sunt înființate ca
centre de invatamint sportiv.
Resursele financiare necesare activităților de educație permanentă se constituie din alocații
de la bugetele de stat și locale, contribuții ale participanților, ale organizațiilor patronale și sindicale,
din fonduri speciale pentru formarea profesională, din fonduri externe cu această destinație și din alte
surse.

3. Fondurile obținute din activitatea de educație a antrenorilor se constituie și se folosesc ca

venituri proprii. Structuri manageriale.
Infrastructura sistemului de educație a adulților se realizează prin unități de învățământ și
presupune existența unor structuri manageriale la nivel internațional și național.
Pentru educația permanentă a antrenorilor in Romania conform Documentivelor U.E.
( Directivele 89/48/CCE si 95/51/CCE si Decizia 85/386/CCE) trebuie să prevadă următoarele
atribuții:
 poiectarea unui sistem unitar de formare continuă, flexibil și diversificat, care să răspundă
adecvat cerințelor actuale și de perspectivă;
46
  racordarea programelor de educație a antrenorilor și a standardelor europene la cerințele
internaționale ale domeniului;
 desfășurarea formării continue pe principii economice și utilizarea integrală a resurselor de
către organizatori;
 promovarea actelor legislative și normative specifice activităților de formare continuă și
educație a antrenorilor ;
 elaborarea politicilor de educație a antrenorilor și monitorizarea aplicării lor;
 organizarea și coordonarea infrastructurii aferente formării continue și educației antrenorilor ;
 expertizarea activității de proiectare, realizare și evaluare a educațieiantrenorilor;
 elaborarea programelor de formare continuă la nivel național prin stimularea interacțiunii
dintre unitatile sportive și mediul administrativ, economic și cultural;
 înființarea unor centre multifuncționale de formare profesionala ;
 proiectarea unui sistem unitar de certificare a pregătirii antrenorilor ;
 organizarea unor servicii de consultanță și de asistență de specialitate;
Pe plan național se vor elabora:
- documente și sinteze privind starea sistemului din domeniul formării continue
antrenorilor;
- nomenclatoarele de pregătire;
- planurile, programele cadru, normele, regulamentele și metodologiile de aplicare;
- criteriile de evaluare și indicatorii nivelurilor minime de validare pentru
certificarea pregătirii;
- avizarea de catre federatiile sportive a fundațiilor și asociațiilor, care au
prevăzute în statut activități de educație a antrenorilor.

Motivarea este foarte importantă pentru educația ANTRENORILOR , pentru că fără

motivare nu există impuls și puterea de a rezista la învățare. ~n schimb, activarea nu este la
ANTRENORI un mijloc de la sine înțeles al succesului, când nu există experiență pozitivă,
reieșită din utilizarea acestei metode, adică a activării.
Conștiința de succes, care poate fi nelimitată, este condiționată totuși de structura factică.
Toate cele trei elemente apar ca plauzibile din punct de vedere psihologic și valorificabile din
punct de vedere andragogic.
Construcția de învățare graduală și transparentă, pe bază de pași, vine în întâmpinarea
nevoilor de siguranță și î~n epoca actuală, cea a unei reconsiderări absolut necesare privind
educația sistematică, realizată prin formarea formală sau nonformală, unitatea sportiva dispune
de un imens potențial, rolul cabinetelor metodice este cel mai adesea neexploatat.
~n epoca actuală, cea a unei reconsiderări absolut necesare privind educația sistematică,
realizată prin formarea formală sau nonformală, unitatea sportiva dispune de un imens potențial,
rolul cabinetelor metodice este cel mai adesea neexploatat.
Repunerea în drepturi a triadei educație – competitivitate profesională - cetățenie
democratică, redimensionează rolul școlii în contextul socio-economic, cultural și politic al lumii
moderne a mileniului trei.

CAPITOLUL IV

MOTIVA}IA {I PRACTICA SPORTIV|

~n sportul de înalt nivel, motivația constituie un factor de mare importanță, deoarece ajută
antrenorul în definirea strategiei de pregătire a viitorului sportiv de performanță.

47
 Numeroase studii, elaborate de cei mai de seamă specialiști, au demonstrat că mari valori ale
sportului mondial, sub influența antrenorilor și au schimbat motivele inițiale, îndeosebi determinați de
aura celebrității sau a unor câștiguri materiale pe care nu le anticipaseră la debutul în activitatea
sportivă.
Pentru a aprecia corect motivația sportivilor în timpul pregătirii, antrenorii trebuie să
analizeze comportamentul acestora sub două aspecte:
a) aspectul selectiv care cuprinde modul de învățare a tehnicii, de dezvoltare motrică și a
interesului vis a vis de ceilalți sportivi, rezultatul în concurs.
b) aspectul cantitativ prin care se determină interesul în rezolvarea sarcinilor
antrenamentului, prezența la lecții, rezistența de durată în efort, intensitatea cu care lucrează etc.
~n activitatea de mare performanță esențial este primul aspect, deoarece el evidențiază
comportarea selectivă, intensitatea, rezultatul și motivația.
Analiza statistică, analiza factorială a motivelor ce stau la baza practicării sportului au
evidențiat mai multe motive: pentru dezvoltarea fizică, pentru distracție, pentru a cunoaște ceva nou,
pentru a cheltui energie, pentru dorința părinților sau a prietenilor, pentru recuperarea unor
handicapuri fizice sau psihice și pentru a deveni celebru.
Ierarhizarea motivărilor suferă modificări în funcție de vârsta, sexul, durata și sportul
practicat, deoarece este dificil de prezentat o eșalonare graduală a acestora.
O statistică alcătuită de către C.I.O. pe baza răspunsurilor a 35 % din participanții la Jocurile
Olimpice de la Barcelona, au evidențiat următoarele opt laturi.
Comisia de statistică a C.I.O. la care au răspuns 35 % dintre participanți la Jcurile Olimpice
de la Bacelona, au evidențiat opt factori care au stat la baza motivării de a practica sportul, aceștia
sunt:
1. dorința de succes pentru a câștiga; pentru a deveni celebru; pentru a primi recompense.
2. dezvoltare a personalității, pentru a-mi ameliora capacitățile fizice și morale, pentru a
ajunge la un bun nivel tehnico-tactic;
3. căutarea unei activități asociative pentru a muncii în echipe, pentru a-mi satisface spiritul
de echipă.
4. dezvoltarea unui corp armonios și atingerea unei forme fizice perfectă, pentru a fi în
formă, pentru a practica o formă de mișcare.
5. plăcerea de întrecere pentru a-mi verifica potențialul fizic, pentru a utiliza echipament
sportiv.
6. necesitatea cheltuielii excesului de energie pentru a-mi regla tensiunile interioare , pentru
a-mi cheltui util energia.
7. ajutor “familial” pentru a-mi sprijini material familia, pentru a satisface dorința familiei.
8. pentru a avea prieteni, pentru a face noi cunoștințe.
Aceste motive, nu sunt exact simetrice, dar ele justifică, explicând momentul de debut într-o
activitate practică.
Practicarea sportului, intervenția antrenamentului rezultatul sportiv modifică motivația de
debut apropriind-o de cerințele performanței sportive.

NEVOIA DE CONTACT SOCIAL

Sportul de înalt nivel cunoaște o dezvoltare impetuoasă, devenind astăzi o formă socială de
manifestare a talentului motric al unei națiuni, ceea ce a deteminat o schimbare radicală a
preocupărilor factorilor de decizie, guvernamentali și neguvernamentali pentru satisfacerea cerințelor
mereu crescânde pentru actul sportiv.
Personalități ale sportului, persoane prin a căror performanțe de excepție, au devenit eroi
naționali, celebrități în lumea internațională, numele și figura acestora au fost imortalizate prin statut,
denumiri de localități, astăzi și arene sportive.
{i totuși, ce i-a determinat pe aceștia să și dedice viața fenomenului sportiv, care impune un
regim auster de viață, plin de privațiuni și care supun organismul unor solicitări intense și continue, la
limita posibilităților umane?

48
 Care este locul și rolul antrenamentului în dirijarea efortului pentru materializarea talentului
și a potențialului biologic al sportivilor?
Motivele care-i determină pe antrenori și pe sportivi, pentru a se angaja în acest travaliu de
lungă durată, se găsesc în trei aspecte corespunzătoare motivației umane:
- necesitatea de a se simți competent și a se autodetermina.
- necesitatea de stimulare.
- necesitatea contractului social.

COMPETEN}A {I AUTODETERMINAREA

După diferite și multiple căutări și studii asupra conduitei umane a sportivilor și antrenorilor,
competența și autoeducarea acestora este motivată de : “stima de sine”, “aprofundarea teoriei și
practicii”, “studiul și activitatea promoțională”, noțiuni care se manifestă cu intensitate și sentimente
pozitive de încredere în propria persoană.
Pentru realizarea acestei motivări, antrenorii vor urmări continu realizarea următorilor
factori:
- căutarea dezvoltării multilateralității profesionale și personale;
- căutarea succesului;
- cercetării în domeniul de specialitate și în științele ajutătoare, pentru modelarea biologică a
organismului uman, la cerințele ramurii de sport.
Din această perspectivă, antrenorul și sportivul caută căi și mijloace pentru a deveni
competitiv și a se menține la un nivel superior în elita performanțelor sportive.

NEVOIA DE STIMULARE {I CONTACTELE SOCIALE

Antrenorul și sportivul de înalt nivel își desfășoară pregătirea într-o sferă de activitate
proprie, în locuri special amenajate, pe baza unor norme și cerințe precis programate, de multe ori
fiind lipsiți de elementarele preocupări ale vieții socio-economice.
Informații din activitatea socio-economică pătrund pe diferite canale și în viața sportivului de
performanță, stimulându-l pentru a deveni activ și în planul activității civice.
Prin forme diferite se impune ca sportivul să fie atras permanent în viața de zi cu zi, să fie
integrat în preocupările sociale, să fie integrat cu unele facilități impuse de programul pregătirii în
sistemul de învățământ, pentru a nu deveni un “neintegrat social”, în momentul retragerii din
activitatea de performanță.
Pentru stimularea pregătirii, se impune recunoașterea permanentă a eforturilor depuse în
procesul de antrenament și nu în ultimul rând, acordarea unor recompense materiale prin care să fie
recompensate pentru pierderile și sacrificiile la care sunt supuși antrenorii și sportivii.
~n rezumat, pentru desfășurarea unei activități motivate, trebuie urmărit permanent
satisfacerea nevoilor fundamentale: nevoile de recunoaștere a eforturilor valorii și competenței;
nevoile de stimulare a activității și a rezultatului sportiv și nevoile de integrare în relațiile sociale.

ROLUL ANTRENORULUI ~N MOTIVAREA SPORTIVILOR

Antrenorul trebuie să privească cu atenție elementele motivaționale ale sportivilor, să știe să

le moduleze și să le orienteze spre scopul performanței printr-o organizare adecvată a întregului
program de antrenament.
Antrenorul are câteva posibilități la îndemână pentru a influența (întări sau diminua)
motivația inițială a sportivilor.
Cunoscând motivul inițial, cu grijă și atenție antrenorul poate interveni și schimba, prin
argumente, în funcție de obiectivele pregătirii, sau prin transmiterea de sarcini noi pe parcursul
lecțiilor de antrenament, motivația (intrinsecă sau extrinsecă) de început, prin convingerea acceptării
noilor orientări, ce vor conduce în final la acceptul unei noi motivații prin care se realizează creșterea
randamentului și a eficacității procesului de învățare.

49
 Cu siguranță că textul pedagogic cu care acționează în acest sens antrenorul este esențial,
depinde de măiestria sa în folosirea unor mijloace care și-au demonstrat o eficientă crescută în
atingerea scopurilor selecției și a motivării sportivilor pentru atingerea marii performanțe.
Se evidențiază câteva procedee de acțiune în dezvoltarea motivației debutanților și înscrierea
lor în circuitul practicii sportive durabile, care și-au demonstrat viabilitate și eficiență.

RECOMPENSAREA ACTIVIT|}II SPORTIVILOR

~n mod frecvent organizatorii activităților de performanța, indiferent de valoarea

concursului, trebuie să remită participanților medalii, cupe, trofee, diplome, prin care să se
evidențieze valoarea concurenților.
De asemeni, antrenorii trebuie să alcătuiască un sistem propriu de recompensare a pregătirii,
prin acordarea graduală a unor categorii de clasificare corespunzător valorii sportive.
Sportivii manifestă interes și sunt motivați prin recompensarea (recunoașterea) publică de
către antrenor a salturilor valorice acumulate în procesul de antrenament.
Organizarea periodică a unor lecții publice de verificare a nivelului pregătirii prin trecerea
unor probe și norme de control și recompensarea celor cu rezultate pozitive.

ORGANIZAREA {I PARTICIPAREA LA CONCURS

~n general competiția, creează o puternică motivare a sportivilor, dar un efect negativ il

poate constitui lipsa recompenselor. ~nainte de a decide înscrierea la concursuri, antrenorul trebuie
să colaboreze și să coopereze cu organizatorii pentru a definitiva cerințele, valoarea și modul de
desfășurare a întrecerilor.
Competiția dacă este bine organizată, iar rezultatele pozitive sunt recompensate, localizează
interesul și participarea pentru pregătirea sportivilor.
Antrenorii trebuie să militeze pentru instituirea unor sisteme asociative, locale, regionale,
divizionare și naționale pe grupe de vârstă și sex, care să asigure și un sistem de recompensă valorică
prin acordarea unor categorii de clasificare sportivă (copii, cadeți, juniori, tineret, seniori) cât și
valorică (cat.a-III-a, cat.a-II-a, cat. I, maestru al sportului, maestru emerit).

MODULAREA PREG|TIRII (SARCINILOR)

Procesul de antrenament trebuie să conducă sportivul printr-o etapizare a instruirii de la

inițiere la performanță, cu sarcini în timp pentru învățare, perfecționare și automatizare.
Antrenorul va fixa sarcini individuale și colective pe nivele și dificultăți adecvate, facile și
accesibile, prin care să se stimuleze interesul sportivilor.
Sarcini foarte ușoare sau din contră grele și dificile de realizat, conduc la dezinteresul față de
execuție, corespunzător cu refuzul de realizare a programului propus.
Mijloacele pregătirii, trebuie să fie accesibile, stimulative și motivante pentru a trezi interesul
realizării acestora de către sportivi.

PROPUNERI DE SARCINI NOI

~n practica sportivă, astăzi se apreciează că interesul pentru realizarea obiectivelor de

performanță, selecția începe de timpuriu, marile performanțe devin accesibile sportivilor de la vârsta
junioratului.
Cum la această vârstă, interesul pentru nou se manifestă plenar, se impune ca în fiecare lecție
de antrenament, în programul de învățare, alături de temele deja cunoscute să apară și elemente noi,
recunoscute.
Antrenorii trebuie să încerce și să includă în mijloacele pregătirii, elemente noi, deoarece
acestea creează senzații inedite, reactualizează interesul și conduc la o nouă motivare.
Elementele noi trebuie să nu fie foarte dificile, dar să solicite imaginația și să rupă monotonia
din cadrul instruirii.
50
 Fie că este procedeu tehnic, exercițiu fizic, combinație de elemente tactice, trebuie să fie
recunoscut sportivilor, pentru a contribui astfel la trezirea interesului.

FOLOSIREA FEEDBACK-ULUI POZITIV

Fiecare antrenor trebuie să reacționeze vis a vis de prestațiile sportivilor într-o manieră
pozitivă.
Folosirea “feedback-ul pozitiv”, pentru o nereușită motivează activitatea viitoare a
sportivului, (îți lipsesc cațiva centrimetrii, secunde pentru a caștiga) devenind un motiv de mobilizare
în pregătire, întărind încrederea în posibilitățile sportivului.
Deasemeni, după realizarea unei performanțe, antrenorul cu tact, trebuie să precizeze unele
din lacunele constatate în timpul concursului.
Cu moderație se va stimula activitatea viitoare, prin evidențierea valorii rezultatului (astăzi
am caștigat, dar echipa întalnită avea o valoare modestă și a comportării pozitive a sportivilor, fără a
uita de-a-i motiva pentru pregătirea viitoare.

DEZVOLTAREA ANATOMIEI SPORTIVILOR

Tot pentru motivarea activității sportivilor, se folosește de către antrenori, transferarea unor
sarcini din cadrul lecțiilor de antrenament în responsabilitatea acestora.
Prin transferul inițiativei individuale direct sportivilor, antrenorii realizează o creștere a
responsabilității acestora în pregătire, a auto-evaluare a execuțiilor și un autocontrol în vederea
participării în concursuri și competiții.
Totuși, antrenorul trebuie să se implice în menținerea unei intensități și a unei dozări corecte
a efortului impus de sarcinile lecțiilor, fără a interveni brutal, menținand o atitudine de participant (nu
de conducător).

MODIFICAREA CAUZAL| A ATRIBU}IILOR

După o întalnire, sau un meci pierdut, antrenorul pentru a salva coeziunea echipei și
motivația sa, va analiza comportarea sportivilor cu realism, fermitate, precis și real cauzele care au
determinat eșecul. Această intervenție trebuie să demonstreze competența antrenorului, în a evidenția
valoarea individuală a sportivilor, vis a vis de greșelile comise de jucători, în ideea folosirii
insuccesului ca o nouă posibilitate de motivație pentru întalnirile următoare.
Pentru a realiza o motivație pozitivă, se vor prezenta noi atribuții tehnico-tactice, noi scheme
de joc, în funcție de calitățile pozitive ale jucătorilor solicitandu-le totodată angajarea în pregătire, în
vederea realizării acestora.
~n sporturile individuale, se vor prezenta calitățile și componentele tehnico-tactice, care sunt
deficitare, căile, mijloacele și metodele prin care acestea se pot remedia. De obicei, se vor prezenta
“extra-sarcini” individuale, pe care sportivii trebuie să le recunoască și să le rezolve individual.
Continuu, în timpul procesului de pregătire, antrenorul trebuie să mențină interesul
sportivilor, să conștientizeze importanța activității depuse, prin prezentarea de noi sarcini, în scopul
dezvoltării fizice și perfecționării tehnico-tactice.

FAVORIZAREA VIE}II DE GRUP

Antrenamentul sportiv este caracterizat printr-o activitate în grup, pe niveluri de varstă, sex,
sau valoare, ceea ce impune antrenorilor să realizeze o ambianță de camaradenie, din partea
sportivilor, relații amiabile, de colaborare și ajutor.
Importanța acestui aspect, nu trebuie să fie neglijată de către antrenor.
~ntr-un colectiv organizat și disciplinat, sportivul se obișnuiește să respecte ordinea, să se
supună cerințelor și regulamentelor impuse de practicarea unei discipline sportive.
O atenție deosebită trebuie să acorde antrenorul activității de educare a sportivilor în primii
ani de instruire, ani în care se fundamentează motivația practicării sportului de performanță.
51
 Lecțiile de antrenament capătă valoare educativă în momentul în care antrenorul va reuși să
dezvolte interesul sportivilor, prin cunoașterea tehnicii și a regulamentului de organizare și concurs,
într-un cuvant cu caștigurile impuse de fiecare ramură sportivă.
Practicarea sportului, impune antrenorilor și sportivilor restricții permanente, atat în procesul
de învățare a tehnicii, cat și pentru evitarea cauzelor ce pot conduce la producerea de accidente.
Cum instruirea se realizează în cadrul secțiilor pe ramură de sport, o sarcină a antrenorului o
constituie și o bună organizare a grupelor de sportivi.
~ncă de la începutul practicării sportului, elevilor trebuie să li se repartizeze sarcini și
responsabilități precise, să-și subordoneze interesele individuale celor colective.
Antrenorul trebuie să creeze legături de independență (cat. de greutate, posturi în echipă,
ș.a.m.d).
~ntre sportivii, se formează grupe unite și realizează o dezvoltare morală a membrilor secției.
Organizarea ajutorului reciproc sub principiul “succes pentru mine dar și pentru (adversar)
coechipier” în timpul antrenamentului, dar mai ales în timpul întrecerilor, contribuie la formarea unor
relații de întrajutorare și amiciție între sportivi.
Acțiuni repetate ale sportivilor pe baza convingerilor sentimentale și deprinderilor de muncă,
au ca rezultat dezvoltarea acestora și transformarea lor în trasături de caracter, necesare viitorului
sportiv de performanță.
~n ultimii ani, societatea umană s-a confruntat cu mari schimbări în motivația privitoare la
practicarea sportului.
Evoluția spectaculoasă a performanțelor, a reliefat motivația profesionalizării practicării
sportului de înalt nivel în scopul realizării unor beneficii materiale atat de către practicanții (sportivi
și antrenori) cat și de către organizatorii competițiilor interne și internaționale.
De asemeni sportul pentru toți a devenit o cerință obligatorie, ca motivație pentru instituirea
sănătății și a unei condiții fizice indispensabile eliminării stresului intelectual și asigurării capacităților
fizice, ca răspuns la solicitările activităților umane.

CAPITOLUL V

PERSONALITATEA ~N PRACTICA
SPORTIV|

PERSOAN|, PERSONALITATE

La naștere, ființa umană, copilul este doar un candidat la umanitate. Singura înzestrare
inițială este aptitudinea de a învăța. El devine realmente om în măsura în care își însusește prin
instruire și prin educație cunoștințele, priceperile, deprinderile, obișnuințele, opiniile, convingerile,
sentimentele, aptitudinile, mentalitățile pe care societatea le promovează în etapa respectivă.
Persoana evaluează în sensul dorit și cu randamentul cerut numai dacă asupra ei se exercită,
de la cea mai fragedă varstă un “sistem concentrat, unitarde influențe” de către familie, școală, unități
sportive, mediu social în general, pentru atingerea unor obiective definite cat mai clar cu putință.
Persoana constituie omul, cu nume și stare civilă, cu drepturi și îndatoriri, indiferent de
calitățile fizice și intelectuale, cu care este înzestrat.

52
 ~n prezent, există peste 150 de definiții psihologice ale personalității, fiecare dintre ele
surprinzand anumite laturi ale acestuia. Toate aceste definiții prezintă personalitatea doar prin
atribuțiile psihice amintind corpul “capacitățile fizice”, limitandu-se la însușiri și trăsături, de
temperament, de motivație și de caracter. Numeroși autori, nu includ aptitudinile în structura
personalității, deși acestea sunt foarte diferite de la om la om, ele reprezintând un element de
individualizare.
Pentru persoanele angajate în procesul de instruire și educare fenomenul “Sport” din viața
socială modernă, apare ca necesitate indiferent de treapta pe care se află în procesul de organizare a
sportului conducător, antrenor, sportiv, obligația să se preocupe de dezvoltarea capacităților fizice și
perfecționarea tehnico-tactică a persoanelor incluse în sistem.
Această componentă nu mai poate fi neglijată, mai ales că fiind vorba de sportivi, zestrea
fizică, starea de antrenament a corpului, reflectă profund însușirile și trăsăturile lor, în calitățile
psihomorale specifice fiecărui practicant al sportului.
~n sens “filozofic”, personalitatea, exprimă persoana înzestrată cu o serie de însușiri și
trăsături de nivel calitativ superior, în virtutea cărora contribuie decisiv (în timpul activității ca
sportiv) prin creații și rezultate deosebite, la dezvoltarea sportului, a unor discipline sportive.
De exemplu, cu referire la trecut, sunt privite ca mari personalități ai sportului: Clesius Clay,
Mark Spetz, Pele, Frantz Bekembauer, Nadia Comăneci, Carl Lewis, Bob Beuman, Teofilo
Stiwenson, Yamashita Y, Iolanda Balaș, Gheorghe Hagi și multe alte valori.
Din punct de vedere “moral” sunt socotiți personalități, deoarece au jucat roluri benefice în
viața colectivităților pe ramură de sport.
Personalitățile se afirmă prin influența pe care o exercită asupra celor din jur.
Forța autorității lor depinde de rezultatele sportive, obținute, ca urmare a cunoștințelor
acumulate de inteligența și talentul dovedit pe terenul de întrecere, de iscusința în rezolvarea
problemelor complexe pe care le solicită antrenamentul și competiția sportivă.
~n sens “psihologic”, personalitatea reprezintă sistemul hipercomplex, organizat, structurat,
dinamic format din totalitatea însușirilor și trăsăturilor relativ constante, caracteristice fiecărei ramuri
sportive din punct de vedere psihic, în baza cărora sportivul se adaptează la cerințele specifice ale
antrenamentului și competiției sportive.
~n concluzie, evitand polemicile diferiților autori în legătură definirea și cu componentele
personalității în sport, (mai nou se vorbește și de personalitate locală școli naționale de sport) credem
că pentru succesul activității de instruire și de educare a sportivilor, este util să se accepte existența
următoarelor componente, concomitent distincte și intrepătrunse intim, ale ființei umane:
- sano (corpul), intelectual (aptitudinile), temperamentul (afectivitatea, motivația, caracterul).
Toate se reflectă nemijlocit în activitatea sportivă și întrucat aceasta trebuie să devină tot mai
performantă, cele de mai sus urmează să constituie pentru antrenor, obiectul preocupărilor sale
constante, în scopul dezvoltării armonioase a tuturor structurilor de personalitate ale sportivilor, prin
intermediul antrenamentului și al competiției sportive.

PERSONALITATEA {I PRACTICA SPORTIV|

Pentru a forma și educa personalitatea unui sportiv, antrenorul trebuie să-și demonstreze
propriile calități de competență tehnică, să fie un nume, o personalitate, în ramura de sport
practicată.
De regulă antrenorii cu rezultate de excepție provin din randurile foștilor sportivi de înalt
nivel căliți în practica sportului, cu o cultură pedagogică și o pregătire profesională adecvată, cu
deprinderi și principii pentru instruirea tehnică și dezvoltarea motrică, cu calități de voință și
sentimente morale superioare.
~n concluzie, un antrenor trebuie să stăpanească temeinic numeroase și variate cunoștințe de
specialitate, de pedagogie și psihologie, într-un cuvant să aibă o solidă cultură pedagogică și o înaltă
competență profesională.
Măiestria pedagogică fiind un rezultat al unei îndelungate activități de pregătire teoretică și
practică se concretizează și se exprimă în faptul că după ce au devenit stăpani pe variate metode și

53
procedee, antrenorul le explică adecvat diferitelor situații pedagogice care se creează în procesul de
antrenament.
Antrenorul trebuie să se ridice pană la capacitatea de a analiza și generaliza propria sa
experiență de a adopta creator experiențele pozitive din munca și rezultatele altor colegi din
domeniul activității sportive.
O parte componentă foarte importantă a măiestriei pedagogice care dezvăluie mai ales
“atitudinea și relațiile” antrenorului cu sportivii, o constituie “tactul pedagogic”.
Numărul elementelor care concură la formarea unei competențe profesionale ale
antrenamentului este mult mai mare. Fără cunoșterea lor, a modului în care ele îi influențează
comportamentul, este puțin probabil ca antrenorul să se miște în chip firesc în domeniul său deosebit
de stufos al structurilor psihomorale pe care este chemat să le modeleze, în anumite limite, din ce în
ce mai complexe pe care le solicită specificul performanței sportive.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Continentele și Turneele dotate cu premii
materiale importante, creează o puternică motivație pentru pregătire, atât factorilor de decizie în
sport, antrenorilor dar în mod deosebit sportivilor.
Pentru a răspunde acestor solicitări, sportivul și antrenorul își pun în valoare toate structurile
personalităților și anume:
a) sano, corpul cu aptitudinile sau resursele lui fizice și senzoriale: forță, viteză, îndemânare,
agilitate, rezistență, randamentul organelor de simț.
b) aptitudinile intelectuale caracterizate prin calitatea proceselor mentale, tot ce s-a acumulat
în memorie, inclusiv capacitatea de a folosi creator, gândit materialul teoretico-tactic respectiv.
c) afectivitatea și temperamentul: totalitatea emoțiilor, factor care ține în mare măsură de
temperamentul moștenit (ereditar) de către sportiv, corelat, potențat sau amplificat de experiența
competițională.
d) motivația: totalitatea intereselor, necesităților mai mult sau mai puțin conștientizate;
e) caracterul: componenta morală a personalității.
~n linii mari, structurile personalității sportive cunosc diferențieri generale de experiență
anterioară și se resimt în raport cu particularitățile fiziologice și cu structurile intelectuale și morale.
Personalitatea sportivului este condiționată de asigurarea unei vieți firești, decente, ferită de
lipsuri, ceea ce impune să fie îndeplinite două condiții:
- să existe o reprezentare corectă asupra importanței necesităților;
- sportivului să i se dezvolte capacitatea de a nu da curs trebuințelor secundare, cu posibile
urmări negative.
Nevoile sportivilor, justificate sau nu, trebuie cunoscute de către antrenori. ~nainte de toate,
sportivul este un ghem de trebuințe de toate felurile. Relațiile sociale vin numai după aceea.
Cu timpul, rezultatele obținute în activitatea sportivă prin care se asigură satisfacerea acestor
necesități, devine ea însăși o trebuință.
Pentru acest motiv, antrenorul este obligat să-i ajute pe sportivii să-și ierarhizeze corect
interesele, să-i învețe să acorde prioritate celor cu adevărat importante din punct de vedere al
importanței performanței, să le trieze cu grijă, să le cenzureze pe cele secundare, blocându-le,
amânându-le. Totodată, nu se poate trece peste datoria antrenorului de-a crea condiții pentru
satisfacerea trebuințelor normale ale sportivilor în procesul de antrenament.

LOCUL {I ROLUL PERSONALIT|}ILOR ~N DEZVOLTAREA MI{C|RII SPORTIVE

Ar fi o iluzie să se creadă că toți sportivii ce parcurg pașii enumerați mai sus, au o evoluție
pozitivă, care îi propulsează în elita de performanță în ramura de sport practicată.
~n realitate, cerințele performanței, triază și cern printr-o sită foarte deasă, sportivii și
antrenorii, așezându-i într-un clasament real al valorii atinse în procesul de antrenament.
Filtrul competițional, fiind foarte dur și devine din ce în ce mai sever, îl trec doar acei sportivi
cărora mecanismele intime ale personalității le conferă postura de lider.
54
 De inițiat sunt aceia care în antrenament trec totul prin filtrul necruțător al rațiunii și al
cerințelor de ordin moral (caracterizat) care știu să-și ierarhizeze interesele, să-și trieze, să-și
controleze reacțiile emoționale, să-și eficientizeze corect posibilitățile fizice, psihice, tehnico-tactice,
morale și de voință, precum și mijloacele materiale în situațiile concrete cu care sunt confruntați în
activitatea de performanță.
Studiul autobiografic al personalităților celebre din mișcarea sportivă demonstrează că pentru
a cuceri laurii celebrității, antrenorii și-au dedicat viața cu pasiune și talent, performanței sportive.
Aceștia au dublat talentul, supunându-se conștient rigorilor uneori supranaturale, pe care le
reclamă pregătirea în sportul de înalt nivel.
Reflectând asupra componenței de “personalitate sportivă”, aceasta precizează: “persoană cu
o serie de însușiri și trăsături de nivel calitativ superior, în virtutea cărora contribuie decisiv în timpul
practicării sportului, prin rezultate și creații deosebite, la dezvoltarea unor ramuri sportive,
exercitând influențe semnificative asupra dezvoltării sportului.
De exemplu, cu referire la trecut și prezent, sunt privite ce mari posibilități, ale vieții sportive
din țara noastră, oameni care au creat adevărate școli pe ramuri de sport: Ion Cornianu, Radu Huțan,
Nicolae Navaret, Ioan-Kunst-Ghermănescu, Nicolae Nedef, {tefan Covaci, Constantin Nour, Ion
Popa, Ilie Oană, {tefan Petrescu, Lascăr Pană, Ioan Puică, Nicolae Mărășescu, Maria Simionescu,
Bella Karoli și mulți alții, ce au constituit exemple de dăruire și devotament pentru sportul românesc
și internațional.
Forța autorității lor a avut la bază nivelul înalt al cunoștiințelor acumulate, inteligența și
talentul dovedit, în folosirea acestora, în iscusința cu care au rezolvat problemele ridicate de
dezvoltarea sportului național și mondial, confirmate prin rezultatele de excepție obținute de către
sportivii selecționați și pregătiți pentru noua performanță.
Forța lor a fost dublată de capacitatea prin care au pus totul în slujba ideii de performanță, au
mobilizat toți factorii de decizie din ramura de sport antrenori, sportivi, federații pentru finalizarea
obiectivelor, au demonstrat pricepere în sesizarea direcțiilor de dezvoltare a sportului, dar au și oferit
soluții în concordanță cu exigențele marilor confruntări internaționale Jocurile Olimpice,
Campionatele Mondiale, Campionatele Europene.
Recordurile și perfecțiunea tehnică au atins în ultimele decenii culmi nebănuite. De aceea nu
orice sportiv își poate permite să se prezinte la Jocurile Olimpice fără un anumit nivel de pregătire.
Bineînțeles, orice tânar sportiv visează să participe la marile competiții mondiale cu punct
final Jocurile Olimpice, considerând că acesta este cel mai important moment din viața sportivă și
chiar din existența lui.
~n momentul selecționării sau a cuceririi dreptului de participare, sportivul este motivat și
visează cucerirea locurilor olimpice, să se claseze cât mai sus în ierarhia olimpică, în ultimă instanță
să se depășească pe sine, să obțină cea mai bună performanță personală.
~ntors acasă cu o medalie olimpică, sportivul respectiv se află în centrul atenției generale a
opiniei publice, iar numele său rămâne înscris în istoria sportului național și mondial.
Avem atâtea personalități care au revoluționat sportul, care și-au adus contribuția la
devenirea mișcării sportive într-un fenomen social cu reverberații în viața socială a națiunilor lumii,
care au devenit eroi naționali și figuri ce și-au imortalizat numele în marea carte a lumii moderne,
devenind legende umane: Paule Nurmi, Jeny Owens, Emil Zetopek, Bikila Abebe, John Weismulei,
Mark Spitz, Anton Gesing, spre cinstea nației române: Iosif Sîrbu, Nicolae Sinea, Iolanda Balaș, Lia
Manoliu, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Nicu Vlad, Ecaterina Szabo, Ivan Pazachin, Aurel Vunescu,
Leon Rotman, Gheorghe Berceanu, Dumitru Pîrvulescu, Ion Draica și multe alte personalități, care
și-au înscris numele în cartea de aur a Jocurilor Olimpice.
Personalitatea acestor antrenori și a sportivilor a constituit motorul, inima mișcării sportive,
exemplul lor a însuflețit disciplinele sportive în care au activat prin atragerea a zeci, sute și mii de noi
performeri, dornici de a cuceri gloria sportivă.

55
CAPITOLUL VI

ANTRENORUL - CONDUC|TOR EDUCATOR

1. PARTICULARIT|}I ALE MUNCII ANTRENORILOR

2. RA}IONALIZAREA ACTIVIT|}II DE CONDUCERE
3. STILURI ALE ACTIVIT|}II DE CONDUCERE

1. PARTICULARIT|}I ALE MUNCII ANTRENORILOR

Condițiile social-economice ale fiecărei țări, determină intervenția statului pentru dezvoltarea
sportului, ca fenomen social cu implicații directe în dezvoltarea fizică a unei națiuni.
Sportul, îndeosebi cel de performanță, a devenit o componentă reprezentativă a societății
contemporane, de la “sportivul din tribună” până la cel din stadion, demonstrează cu claritate
personalitatea și vitalitatea ființei umane angajate în practica și dezvoltarea diferitelor discipline
sportive.
Dicționarul {tiinței Sportului editat în Germania în anul 1992 definește și precizează rolul
social al antrenorului astfel: “Persoană competentă (expert) care dirijează (trains) sportivii în
antrenament și îi călăuzește în competiție”. Spre deosebire de cunoștințele profesorului de educație
fizică, antrenorul trebuie să posede cunoștințe tehnice acumulate prin practicarea sportului de înalt
nivel în domeniul său de activitate și în special să cunoască totul din metodica antrenamentului
sportiv.
Sociologii domeniului sport au definit această nouă orientare apărută în multe țări ale lumii,
la începutul deceniului șapte al secolului nostru, clasa “intelectualului tehnician”, cea care a
determinat progresul rapid al performanțelor sportive.
~n sportul mondial performanța sportivă aparține acestei noi clase “antrenorul -sportiv”,
selecționat din rândul marilor performeri, înarmați cu cunoștințele {tiinței Sportului printr-un sistem
de pregătire “teoretico - practic” și redați arenelor sportive.
Din rândul acestora s-a impus noua generație de elită, la nivelul practicii în tumultoasa viață a
arenelor sportive, dar au pătruns și în organele de decizie ale federațiilor, ministerelor și
departamentelor de conducere a fenomenului sportiv.
Performanța sportivă impune antrenorilor să și desfășoare activitatea într-un înalt grad de
incertitudine, analizând trecutul, muncind în prezent pentru rezultatul sportiv și anticipând evoluția
viitoare a rezultatelor.
Activitatea în domeniu, lasă o falsă impresie de nesiguranță, că se dibuie drumul, datorită
numeroaselor schimbări de direcție și de decizie în procesul de instruire sportivă, datorate modului
diferit în care este prognozată strategia de viitor a fiecărei discipline sportive.
~n condițiile impuse de dezvoltarea sportului, funcția de conducere a antrenorilor devine tot
mai complexă, iar activitatea de conducere capătă caracterul unei profesii reale, de vreme ce se
intâlnesc caracteristici comune, tehnici, metode, mijloace și cunoștiințe teoretico-practice
asemănătoare, la aceste persoane, indiferent de disciplina sportivă pe care o practică.

56
 Aceasta face preocupările de selecție, promovare și pregătire specifică, să fie tot mai
importante, inclusiv acelea de precizare a calitățiilor psihologice absolut necesare antrenorului pentru
a deveni un cadru de conducere eficient.
Din momentul în care este angajat într-o unitate sportivă, indiferent de nivelul ierarhic la care
activează, acesta capătă și a doua profesiune, aceea de conducător.
Explozia performanțelor sportive în general și cu atât mai mult în condițiile social-economice
din țara noastră, sportul cunoaște ritmuri diferite și orientări specifice de la o disciplină sportivă la
alta, ceea ce face ca funcția de conducător a antrenorilor să devină tot mai diferențiată și mai
complexă.
Antrenorul conducător, trebuie să folosească în practică, teoriile, principiile, normele,
metodele și tehnicile ramurii de sport, într-un cuvânt exact cunoștiințele care formează știința
antrenamentului.
Aplicarea acestora în procesul de selecție și pregătire a sportivilor, deci în practică, impun ca
în funcție de experiența anterior acumulată ca sportiv, antrenorul să le alăture talent și pasiune,
dragoste față de sportivi, pe scurt aceasta constitie “arta de a conduce”.
Avand un profil psiho-socio-profesional de conducător, antrenorul demonstrează cu
prisosință calități și veleități de competență în orientarea procesului de formare a noii generații de
sportivi.
a) Influențarea mediată a antrenamentului.
Antrenamentul sportiv constituie un proces de acțiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă
dezvoltarea performanței sportive, într-o manieră sistematică și orientată spre un scop propus. ~n
acest context, numit “complex”, un conglomerat de acțiuni, efectuate în scopul de a obține efecte
precise în raport cu toate caracteristicile, ce determină performanța unui sportiv sau a unei echipe.
Aspectul sistematic al procedurilor de antrenament este evidențiat într-un plan de pregătire,
ce constă nu numai din conținuturile antrenamentului și metodele de antrenament ci și din obiectivele
intermediare ale pregătirii, a căror rezultate pot fi evaluate prin metode de verificare și control.
Aspectul de orientare spre scop al antrenamentului, necesită ca toate măsurile să contribuie
direct, la realizarea obiectivului vizat (de pregătire sau performanță) determinat într-o unitate de
timp.
Pentru medicina sportivă, antrenamentul este definit, deseori, ca “suma tuturor măsurilor
stabilite de antrenor și care conduc la ameliorarea capacității performanțelor biologice ale
sportivului.
Antrenamentul diferă de educația fizică și școlară structurată similar, prin accentele puse pe
obiectivele diferite (pregătire și performanță), obiectivele de învățare (tehnică) prin altă structură
instituțională (unități, secții sportive), care conduce la diferite abordări, mai ales în ceea ce privește
încărcăturile și volumul de lucru.
~n procesul de antrenament colectivul se împarte în două categorii distincte: executanții și
cadrele de conducere care acționează asupra obiectivului muncii în mod diferit. Astfel, prima
categorie, sportivii, acționează conștient în conformitate cu obiectivele de pregătire și performanță
care le-au fost stabilite, în funcție cu nivelul valorii sportive, iar cea de a doua antrenorul acționează
asupra acelorași obiective pe care le realizează prin intermediul executanților, pe care-i îndrumă și
mai ales îi influențează direct.
~n antrenament, teoriile, principiile, metodele și normele tehnice într-un cuvânt cunoștiințele
exacte formează {tiința Sportului, în vreme ce aplicarea lor în practică se realizează în funcție de
experiență și mai ales de talent, ceea ce constituie arta de a conduce.
Acest punct de vedere pe care-l împărtășim fără rezerve are implicații deosebite asupra
preocupărilor de selecție și formare a antrenorilor.
Cunoașterea profilului psiho-socio-profesional al conducătorilor este o cale sigură care
orientează activitatea de selecție al unor viitori buni antrenori.
b) Dubla profesionalizare a antrenorilor
Din momentul în care un antrenor este numit la conducerea unei secții pe ramură de sport,
indiferent de nivelul ierarhic la care se situează acesta ca urmare a calificării dobândite absolvind o
instituție de învățământ, facultate, școală de antrenori, curs de formare, etc, capătă și o a doua
profesiune, aceea de conducător.
57
 ~n aceste condiții, sunt două probleme ce se ridică în legătură cu dubla profesionalizare a
antrenorului și anume:
1. care trebuie să fie raportul între cele două profesii de specialist și de conducător?
2. care este specialitatea de bază recomandată pentru această profesie?
~n legătură cu prima problemă, punctele de vedere ale unor specialiști converg spre
aprecierea că în pregătirea antrenorilor, raportul dintre cele două laturi ale profesiei, este determinat
de treapta ierarhică pe care se află în procesul de antrenament. Cu cât coborâm mai mult pe scara
ierarhică cu atât cunoștiințele de specialitate trebuie să fie mai bogate, raportul se schimbă în
favoarea cunoștiințelor de conducere odată cu promovarea valorică în cadrul organizațiilor sportive.
~n ceea ce privește răspunsul la cea de a doua întrebare, antrenorul trebuie să fie în primul
rând un bun cunoscător al tehnicii și metodicii ramurei de sport, selecționat de regulă din rândul
sportivilor de înalt nivel, înzestrat cu personalitate, capacitatea de acțiune, inițiativă și decizie, într-un
cuvânt să posede “talentul” de conducător.
~n selecția unor antrenori pentru loturile naționale, federațiile sportive apelează la buni
specialiști în conducerea și dirijarea procesului de antrenament, dublat de solide cunoștiințe de
specialitate, din sportul respectiv.
c) Răspunderea juridică și morală
~n ceea ce privește răspunderea juridică, ea poate părea nespecifică, totuși activitatea
sportivă este guvernată de prevederile Regulamentelor, Statutelor și a Normelor de organizare și
desfășurare a campionatelor și competițiilor interne și internaționale.
Antrenorul răspunde direct de respectarea acestor prevederi, cu care trebuie să-i instruiască
permanent și pe sportivi, pentru că el răspunde de faptele acestora pe toată perioada pregătirii și
participării în concursuri.
Există o deosebire esențială între responsabilitatea unui sportiv și cea a unui antrenor, în timp
ce primul răspunde numai pentru faptele și acțiunile sale, antrenorul are responsabilitatea juridică
(obișnuită) pentru acțiunile sportivilor din subordinea sa, indiferent dacă a fost sau nu implicat direct.
Răspunderea morală o fundamentează pe cea juridică și trebuie plasată, din punct de vedere a
importanței sale, cel puțin la același nivel. Cu toate că nu este strict reglementală, ea este totuși
asumată de antrenor față de conducerea unităților sportive și nu în ultimul rând față de sportivi.
Antrenorul prin mijloace specifice, teoretico-educaționale trebuie să prevină, să ferească
sportivii din subordinea sa de acțiuni care vin în contradicție cu regulamentele ce guvernează
fenomenul sportiv.
Răspunderea se constituie într-un factor psihologic stresant, manifestat sub forma unei griji
continue în procesul de antrenament care obosește și uzează.
Din acest punct de vedere, antrenorul se află “în priză”, îndeosebi pe durata participării
sportivilor în concursuri, când trebuie să-i conducă și să-i educe pentru respectarea prevederilor
regulamentelor și normelor impuse de către organizatori.
Spre deosebire de antrenori, sportivii trăiesc doar cu grija respectării regulamentelor
coroborat cu comportamentul în concurs.
d) Autoritatea
Autoritatea constituie o altă particularitate a muncii de conducere și se definește ca o
“noțiune complexă de ascendență a antrenorului asupra sportivilor” și se manifestă prin demnitate,
competentă, influentă și autoritate în fața organizatorilor și responsabililor din ramura de sport.
Valoarea psihologică a autorității antrenorului este percepută de către sportivii, ca urmare a
justeței deciziilor pe care acesta le stabilește în procesul de antrenament și concurs.
Autoritatea își are izvorul într-o serie de factori obiectivi și subiectivi. Latura obiectivă a
autorității antrenorului o constituie pregătirea generală și de specialitate, buna cunoaștere a tehnicii
și a principiilor metodice ale pregătirii în ramura de sport. Nu pe ultimul loc se situează valoarea
performanțelor și numele câștigat în activitatea anterioară ca fost sportiv de înalt nivel.
Buna cunoștere a procesului de pregătire, independența în gândire, inițiava, curajul, tactul,
principialitatea, umanismul, exigența față de sine și față de alții, stapânirea de sine, farmecul personal
și nu i-am epuizat pe toți sunt doar o parte din factorii subiectivi care conferă autoritatea reală a
antrenorului.

58
 Comportamentul antrenorului, exemplul lui personal, are un rol important în păstrarea
autorității.

2. RA}IONALIZAREA ACTIVIT|}II DE CONDUCERE

Antrenamentul sportiv ca proces de acțiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă

dezvoltarea performanței sportive are la bază “Teoria Antrenamentului” prin care se descrie și se
sistematizează toate obiectivele, principiile, tipurile, conținuturile, metodele de antrenament precum
și cerințele competiției, în vederea aplicării lor în practică.
Analiza temeinică a perceptelor teoriei antrenamentului sportiv, pe cele ale teoriei
competiției, a direcționat activitatea antrenorilor în conducerea procesului de pregătire a sportivilor.
Raționalizarea muncii antrenorilor, vizează rezolvarea cu bune rezultate a tuturor sarcinilor
pregătirii sportive, urmărindu-se în acest sens, desfășurarea unei munci planificate, sistematice și
continue. “Aceasta impune cunoașterea de către antrenor, a necesarului de timp pentru învățarea,
repetarea, perfecționarea și automatizarea procedeelor tehnice, precum și pentru dezvoltarea
morfofuncțională a organismului și a calității motrice impuse de modelul competițional.
Sistematizarea materialului de predat pentru învățarea tehnică și de dezvoltare a calităților
fizice impun antrenorilor, în concordanță cu nivelul de performanță al secției, selecționarea
mijloacelor pregătirii și planificarea lor în micro, mezo și macrociclului de instruire.
Continuitatea, cerința greu de realizat în practică, presupune desfășurarea lecțiilor de
antrenament conform planificării fără întreruperi, știindu-se că în munca antrenorilor, procesul de
pregătire sportivă cunoaște dese întreruperi, datorate unor probleme familiale, școlare, accidentări
ale sportivilor, ceea ce conduce la scăderea randamentului.
Depinde de măiestria antrenorului recuperarea pierderilor datorate lipsei de continuitate, prin
organizarea unui sistem special de reprogramare a mijloacelor pregătirii nerealizate datorate
absențelor.
Antrenorul acționează asupra sportivilor prin activitatea de predare, conform macrociclurilor
anuale, a mezociclurilor semestriale, trimestriale, a microciclurilor săptămânale și a planurilor zilnice
de antrenament.
Din perspectiva psihopedagogiei, complexul “predare-învățare”, reprezintă latura esențială de
antrenament (instruire-educare).
Sub acest aspect putem defini antrenamentul sportiv, ca pe o activitate comună a
antrenamentului sportivilor, activitate ce cuprinde două componente: predarea de către antrenor și
însușirea cunoștiințelor și formarea deprinderilor motrice de către sportiv.
Antrenorul acționează asupra sportivilor prin activitatea de predare.
Sportivii participă activ la acest proces de însușire de cunoștiințe și deprinderi, punând în
acțiune toate sistemele psihice: percepții, gândire, memorie, atenție, interese, afectivitate, voință,
precum și calități fizice native sau dobândite.

2.1. ~ndrumarea învățăturii

Este considerată principala verigă a instruirii practice. A îndruma învățarea înseamnă a ajuta
sportivul a-l încuraja să lucreze și independent, a-l conduce astfel încât să evite greșelile și să-și
îndrepte atenția spre acele elemente care-i asigură succesul.
Din acest punct de vedere, în conducerea procesului de antrenament, antrenorul trebuie să-și
dovedească competența sa pedagogică (tact-pedagogic) în formarea stilului de muncă, pentru
formarea personalității sportivilor, ținând seama de particularitățile lor.
Pentru stimularea participării conștiente și active, în stabilirea scopurilor și obiectivelor,
antrenorul poate colabora cu sportivii, în sensul comunicării progreselor realizate în creerea și
dezvoltarea capacităților fizice și tehnice a întregirii personalității de performer. Privitor la instruirea
(învățarea) propriu-zisă este necesar ca antrenorul să realizeze în mintea sportivului, o imagine
exactă a sarcinii de învățat, utilizând pentru aceasta metode și tehnici, ca: descrierea, explicarea,
demonstrarea, prezentarea, filmul, convingerea, video-casete, etc.

59
 Formarea deprinderilor “perceptiv-motrice” are la bază intelectualizarea învățării motrice,
care include în practică un volum mare de activitate cognitivă. Formarea oricărei deprinderi
complexe trece prin trei faze succesive: cognitivă, de consolidare și de automatizare.
~n aplicarea practică a învățării cognitive se stabilesc câteva principii: motivația, cunoașterea
și aprecierea rezultatelor și prognoza “setului anticipativ”, ca cerințe în activitatea antrenorului de
intelectualizare a învățăturii motrice.
Condițiile temporare ale învățării definesc două modalități de exersare: “învățarea masată”
(grupată) și învățarea distribuită, ambele tipuri exprimă numai cerințele de organizare a exersării.
Jost care a făcut primele experiențe în această direcție a formulat legea care îi poartă numele:
Dacă din două asocieri de intensitate egală, doar una este mai veche, o nouă repetiție va favoriza în
mod deosebit asociația mai veche, nu pe cea nouă.
Activitatea practică, în sportul de înalt nivel a confirmat eficiența învățării distribuite,
performanțele, de organizare temporare a exersărilor și de conținutul exercițiului. Cu cât sarcina este
mai dificilă, învățarea distributivă sporește eficacitatea însușirii conținutului lecțiilor de antenament.
Eficacitatea învățării distributive este dată de faptul că în cursul pauzelor (la originea metodei
pe intervale) în intervalele dintre repetări se produce un proces de reactivare și consolidare a
răspunsurilor, printr-o revizuire mentală a sarcinilor de învățat, coroborate cu eliminarea oboselii
acumulate în efort.
Privitor la raționalizarea conducerii de către antrenor a procesului de învățare, în căutarea
performanței el trebuie să apeleze la mijloacele pedagogice de stimulare a interesului și a efectului
voluntar; la întărirea încrederii în propriile capacități, la dezvoltarea inițiativei și a imaginației
creatoare a sportivilor.

CONTROLUL GESTULUI SPORTIV

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

2. ENERGIE {I COMAND| MOTRIC|
3. ETAPELE MATURIZ|RII
4. DEPRINDERILE SPORTIVE

Ceea ce caracterizează sportivul de mare performanță este calitatea controlului gestual din
disciplina / proba pe care o practică. Succesiunile de învățare propuse de federații îl scutesc adesea
pe instructorul sportiv să încerce să înțeleagă ceea ce implică apariția deprinderii sportive. Este de
ajuns ca acesta să aplice exercițiile standard pentru a avea sentimentul că munca sa este eficientă.
Este regretabil că el nu posedă în acest caz suficientă autonomie pentru a căuta să analizeze ceea ce
se întâmplă în controlul gestului sportivului.
Desigur, nu e cazul să pretindem că este posibil, în prezent, să se explice clar toate
elementele care participă la perfecționarea treptată a gestului sportiv, dar o serie de observații
provenite din experiența de pe teren sau oferite de științele care se ocupă de motricitate pot permite
o “trasare” a “căii instructorului”.
Această “călătorie a educatorului sportiv” în domeniul deprinderii motrice nu trebuie să se
oprească brusc sub pretext că sportivul ar poseda niște ipotetice “haruri” ereditare. Pe de altă parte,
aceasta nu înseamnă că factorii genetici nu joacă un rol important, ci ei participă la o alchimie
“natură - cultură”, “ereditar - dobândit”, care scapă încă, aproape în totalitate, investigații științifice.
Educatorul trebuie să se străduiască să joace un rol activ în dobândirea deprinderii motrice și nu să
se mulțumească “să trieze” pasiv pe cei care ar fi dotați generos de natură la nivelul calităților fizice.
Prin ce mijloace educatorul își poate ameliora calitativ și cantitativ acțiunea în planul
motricității ? Aceasta este, de fapt, principala chestiune.

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

~n toate gesturile sportive din marea performanță se regăsesc trei caracteristici. Acestea
sunt independente și exprimă un nivel excelent de control.
Eficacitate

60
 Sportivul urmărește un obiectiv care este, în general, succesul de vârf într-o disciplină
sportivă la alegerea sa: a marca un coș în baschet ține de eficacitate.
Rentabilitatea
Reluând exemplul din baschet, rentablitatea ar fi să se utilizeze energia corectă necesară
pentru ca aruncarea să fie eficientă. Eficacitatea trebuie obținută cu minimum de consum energetic.
Această rentabilitate a gestului, ținând cont de obiectivul urmărit, este o condiție pentru ca
efiacitatea performanței să se prelungească în timp.
Permanența
Un gest sportiv de mare performanță trebuie să fie suficient de consolidat pentru ca în
situația de competiție, sportivul să-l poată realiza de câte ori este necesar. Aceată a treia
caracteristică este o consecință a primelor două. Baschetul necesită, de exemplu, să rămâi ager în
ciuda oboselii datorate timpului de joc scurs.
~nzestrat cu aceste trei caracteristici, educatorului îi rămâne să ajungă la o cunoaștere
aprofundată a disciplinei sale (sarcină), singura care îi va permite să găsească situațiile pedagogice
corespunzătoare care duc la ameliorarea condiției sportivului având drept obiectiv un nivel înalt al
practicii.
O primă cerință: analizarea sarcinii. Realizarea unui gest sportiv este un fenomen complex
în care interacționează factori anatomo-fiziologici, sociologici, psihologici. Controlul gestului sportiv
necesită interogații la aceste diferite niveluri.

2. ENERGIE {I COMAND| MOTRIC|

Din punct de vedere fiziologic nu poate fi reluat aici ansamblul datelor, trebuind însă să se
rețină faptul că sarcina sportivă necesită din partea fibrelor musculare care mobilizează pârghiile
osoase două funcții: aceste fibre trebuie să găsească energie și să fie comandate de sistemul nervos,
în condiții de eficacitate și rentabilitate maximă. Dacă, în plan energetic, cele trei mari procese
metabolice furnizoare de energie sunt bine cunoscute în prezent, ceea ce permite o clasificare
autentică a sarcinilor în intensitate și durată (sarcină de tip anaerob alactacid, sarcină de tip anaero
lactacid, sarcină de tip aerob), în ceea ce privește funcționarea sistemului nervos, suntem departe de
a cunoaște ceea ce permite, în plan tehnic, finețea, precizia, fluiditatea.
Din acest punct de vedere, orientarea actuală este orientată spre recunoașterea unei foarte
mari specificități a sarcinilor motrice. ~n sport, ele sunt definite de regulament, punând, în
consecință, organismului sportivului probleme precise și specifice. Baschetul nu se învață decât
jucând baschet în așa măsură cerința de a nu face pași, de a arunca la coș este de o complexitate care
nu poate fi tradusă decât în termeni de baschet. ~n acest caz, este firesc să se examineze ce
favorizează, în plan pedagogic, apariția progresivă a acestei deprinderi și experiențele necesare
diferitelor vârste ale vieții pentru a-i garanta permanența.
Organismul nu găsește mijloacele de a satisface cerințele energetice importante la nivel
muscular, după trecerea perioadei pubertare. Copilul mic poate realiza îndeosebi exerciții intense și
scurte sau exerciții mai lungi în ritm moderat, forța utilizată fiind mereu mai mică decât cea pe care o
va putea dezvolta mai târziu. Lucrul sistematic al funcțiilor care livrează mușchiului energie rămâne,
prin urmare, un obiectiv secundar între trei și unsprezece ani, deși se poate începe dezvoltarea
capacității aerobe spre vârsta de 9-10 ani.
UN ACT REU{IT NU ESTE UN PRODUS FINIT
Dacă utilizarea eficientă a energiei de către mușchi se instalează destul de târziu la om, nu
același lucru se întâmplă cu comanda aparatului muscular de către sistemul nervos, care capătă
foarte devreme o importanță capitală, astfel încât trebuie să se înțeleagă că în planul acțiunilor
prezente și viitoare ale unui individ, între 0-12 ani, există o adevărată “miză” a cărei consecințe se
vor prelungi pe toată durata carierei sportivului.
Datele neurofiziologice actuale sunt prezente în domeniul activităților fizice și sportive, dar
trebuie să credem că în ceea ce privește rețeaua nervoasă, detaliile sunt încă departe de a putea
explica normalul, educatorului. Pot fi reținute însă o serie de puncte importante suficiente pentru a
structura oarecum această aventură care rămâne pregătirea sportivului.
Actul reușit nu este un produs finit, realizat cu ușurință de un “creier dotat”.
61
 Sistemul nervos nu reușește să comande “just” aparatul muscular, deoarece a făcut încercări
și și-a modificat treptat funcționarea în urmărirea unui obiectiv. Prezența acestui obiectiv, care
implică intervenție și motivație, este indispensabilă. Sistemul nervos al individului percepe,
analizează, comandă exersându-se; erorile survenite în urmărirea obiectivului alimentează, în acest
caz, niște bucle senzori-motrice care permit adaptarea progresivă.Fără scop, fără eroare, adică fără
închidere a buclelor de reglare, acțiunea subiectului nu poate căpăta forma, iar urmărirea obiectivului
rămâne în acest caz, costisitoare și imprecisă. Această primă observație asupra funcționării nervoase
implică faptul ca subiectul să fie responsabil de acțiunea sa, să fie activ și să aibă timp la dispoziție.
Cucerirea gestului corect necesită să se capete totuși încredere (fără să încercăm să înțelegem
prea mult) în capacitățile extraordinare de a produce invarianța pe care le posedă sistemul nervos al
unui subiect care realizează o sarcină la modul motivat.

3. ETAPELE MATURIZ|RII
Sistemul nervos al copilului prezintă la naștere o mare imaturitate, ceea ce face copilul foarte
dependent de mediul fizic și social în care trăiește. ~n același timp, această imaturitate constituie o
șansă considerabilă pentru el, deoarece experiențele acumulate pe măsura dezvoltării sale sunt
memorizate, triate, servind drept fundal pentru tot ceea ce este și va fi copilul; ele corespund acelei
cuceriri despre care am pomenit mai înainte. Creierul unul copil atinge la vârsta de 6 ani 90 % din
greutatea pe care o va avea adult și, fără să ne extindem la modul naiv de la greutate la funcție,
există totuși aici o indicație asupra a ceea ce se dezvoltă în primii ani de viață.
O serie de experiențe de privare senzorială la animale, prezentate în numeroase lucrări,
îndeosebi în aceea a lui M. Jeannerod “Creierul-mașină”, au arătat că exercițiul, funcționarea, au un
rol structurat în cadrul sistemului nervos. Elaborarea și stabilizarea circuitelor neuronice de către
experiență nu pot decât să ne incite să respectăm, ca părinți și educatori, primii ani de viață în cursul
cărora se constată dezvoltarea timpurie a sistemului nervos în raport cu creșterea morfologică și
organică. J.P.Changeux adaugă: “învelișul genetic oferă la nivelul sistemului nervos o rețea
schițată vag, activitatea îi definește unghiurile, variabilitatea dintre indivizi provenind mai puțin
din capacitățile de învățare decât din învățările specifice realizate”.
Ar fi zadarnic și oarecum ridicol să se precizeze la ce vârstă se poate învăța mersul pe
bicicletă sau orice altă tehnică. ~n planul deprinderilor motrice, copilul poate să învețe la diferite
vârste ceea ce îi permite maturizarea sa nervoasă. Aceasta se dezvoltă progresiv în copilărie și
adolescență, permițând apariția unor deprinderi cu condiția ca aceste deprinderi să fie exersate de
către copil.
Nerespectarea acestei lungi perioade de maturizare, privând copilul de experiențele necesare,
înseamnă să i se refuze dezvoltarea. Este regretabil că limitarea experiențelor motrice necesare este
mai puțin vizibilă decât o suprimare de hrană pentru organism, căci deseori s-ar putea măsura mai
bine importanța și gravitatea pagubelor.
Copilăria este o imensă “perioadă critică” în care este interesant să facă un raport între ceea
ce face copilul și ceea ce potențial poate să facă. Noțiunea de exercițiu, în sensul strict de a exersa,
de a se pregăti, capătă aici întreaga sa importanță. Culcat, până la vârsta de 4-5 luni, copilul își pune
în legătură ochii și mâinile, ceea ce o va face cu atât mai bine cu cât se va afla într-un mediu
stimulant (obiect colorat pe care să-l apuce). Având posibilitatea neuromusculară să stea așezat (6
luni), privirea orizontală și poziția corpului vor dezvolta considerabil captările de informații și
experiențele sale în cadrul mediului înconjurător. Mersul va contribui ulterior la lărgirea câmpului
“posibilelor”, cu condiția ca aceste “posibile” să fie actualizate prin exercițiul copilului. Dacă la
naștere spațiul vizual și cel tactil apar ca relativ diferențiate, acțiunea le va coordona implicându-le și
perfecționând interrelațiile lor în proporție de experiențele acumulate. Problema vârstei la care se
propune copilului o activitate, devine în acest caz, relativă.
Toate activitățile fizice ale adultului iau naștere din primele activități ale copilului. Nu se
poate spune că un copil de 4 ani care, cu ajutorul picioarelor, trimite o minge tatălui său aflat la
câțiva metri de el, practică fotbalul. Este însă clar că dacă acest copil vrea mai târziu să devină
fotbalist, coordonările necesare pentru o bună stăpânire a balonului rotund, pregătite când
maturizarea a permis, vor constitui un factor determinant de reușită. Desigur, nu se pune problema
ca aventura motrică să se limiteze numai la această practică. Un copil trebuie să alerge, să înoate, să
62
sară, să se cațere, să se agațe, să se joace cu instrumente întinzând mâna (racheta), să se dea pe
gheață, să transporte, să prindă, să se joace cu mingea, cu cercul, cu arșicele, dacă o face având un
scop.
De la naștere până la 11 ani, pot fi deosebite patru mari faze în cursul cărora acțiunea este
determinantă.
De la naștere la 2-3 ani
O dată cu învățarea mersului, cele solicitate vor fi, în special, coordonările ochi-mână. Ele
stau la baza apariției manipulărilor mai complexe, netrebuind în nici un caz neglijate; jocurile care le
stimulează nu lipsesc, iar materialele mărunte pot fi utilizate în voie.
~ntre 3 și 6 ani
După ce a învățat bine să meargă, activitatea copilului se va putea diversifica extraordinar.
Receptivitatea față de proiectele/intențiile copiilor, respectarea limitei lor de atenție permit
educatorului să aleagă activități fizice diverse, în principal de ordin individual: dat pe gheață,
rostogolit, cățărat, târât, echilibrat, repetare și începerea adaptării la noi medii (de exemplu, apa). ~n
toate aceste practici trebuie prezervat aspectul ludic. Copilul de 6 ani ajunge la o stare de echilibru
atât morfologică, cât și psihologică. Dacă este greu să se precizeze mai mult conținutul respectiv al
deprinderilor motrice, paleta experiențelor sale motrice trebuie să fie însă considerabilă. La această
vârstă, copilul trebuie să aibă un plan/scop, să încerce “să-și masoare puterile” față de acest scop
care, indiferent ce se întâmplă, trebuie să rămână pe termen scurt, acestea reprezintă punctele de
reper esențiale. ~n felul acesta se vizează achiziționarea unei baze foarte largi a deprinderii motrice.
~ntre 6 și 8-9 ani
Deprinderile continuă să fie foarte importante atât în plan cantitativ, cât și calitativ. Controlul
gestual se afirmă cu condiția ca respectivul copil să exerseze suficient: să jongleze, să prindă din
mișcare, să dribleze, să țintească, să meargă pe bicicletă sunt tot atâtea ocazii de prelungire a
aventurii motrice. La această vârstă, trebuie privilegiate activitățile multi-sporturi, pur și simplu
pentru că solicită toate fațetele motricității. Fără îndoială, în acest moment multe lucruri se fac cu
ușurință. Nu s-ar înțelege ca acest lucru să fie adevărat pentru învățarea pianului, de exemplu și
fals pentru alte tehnici care implică și ele motricitatea; pur și simplu, copilul nu trebuie constrâns să
exerseze numai una singură și aceasta la modul permanent.
Practicile abordate, deși își păstreză caracterul individual, sunt mai complexe decât la vârsta
precedentă, implicând coordonări mai elaborate.
~ntre 9 și 11 ani
Contrar părerilor generale, la această vârstă pot fi abordate deprinderile motrice cele mai
complexe, cu condiția să se limiteze costul energic al acestora. Desigur, aceasta implică faptul
ca nimic să nu se fi neglijat înainte. Dacă ameliorările și confirmările s-au realizat mai târziu, se pare
că după trecerea acestei perioade, miza neuro-motoare nu mai este total aceeași. ~n această situație,
binențeles, este posibilă dobândirea de noi deprinderi motrice, cu coeficienți de rentabilitate și
eficacitate mai reduși. După 11 ani este mai mult o fază de alegere a unei discipline sportive decât
vremea explorărilor motrice, atât de importante, de altfel, pentru dobândirea deprinderilor sportive
viitoare.

4. DEPRINDERILE SPORTIVE
Ulterior, pubertatea va perturba, mai întâi, echilibrul dobândit în perioada precedentă.
Creșterea în greutate și în înălțime distruge oarecum coordonările dobândite anterior. Un lucru
sistematic al deprinderilor, permite totuși dezvoltarea acestora, dar mai ales la terminarea perioadei
pubertare, eficacitatea deprinderilor motrice devine din nou optimă, permițând manifestarea
individuală deplină într-o anumită tehnică sportivă. Aceste diferite faze ar trebui regăsite în planul
carierei sportivului, știind că trebuie să se ajungă la un lucru sistematic al disciplinei sportive alese.
Prima fază în învățarea deprinderii se va caracteriza printr-o activitate polivalentă cât mai larg
posibilă. “Faza de explorare” după Le Boulch, “Faza de remodelare a logicii cablate” pentru Paillard,
“etapa dezvoltării polivalente” pentru Weineck, reprezintă întotdeauna “o lărgire a capacităților
coordonatoare, a repertoriului gestual, a experienței trăite și a dobândirii unor deprinderi tehnice de
bază”. Alegerea definitivă a unei tehnici sportive nu se va efectua decât după o fază de concentrare

63
progresivă printre disciplinele care ar putea fi practicate de către subiect. O alegere fără grabă este
permisă în acest caz, grație vastei educații fizice din copilărie.
S-a insistat asupra rolului determinant al experiențelor motrice anterioare în apariția
deprinderii. Tehnica anumitor sportivi atinge uneori un platou maximal care nu poate fi depășit
tocmai datorită lipsei experienței motrice. Un sportiv începător, indiferent de vârstă, trebuie mai întâi
să se informeze asupra sarcinii motrice, dacă are de gând să o realizeze. “Lectura” pe care o face
legat de această sarcină depinde de numeroși factori, printre care cei mai importanți sunt: nivelul de
maturizare, intențiile, experiențele sale anterioare și sprijinul acordat de educator. Acesta din urmă va
trebui, în prealabil, să analizeze sarcina, adică să știe cum se realizează corect și eficient.
Curiozitatea practicantului, dacă este totuși importantă în dobândirea deprinderii, în această
primă fază ea este cu totul decisivă. Este elaborat un plan de acțiune, permițând prima încercare.
Această primă încercare este un adevărat “pariu” al subiectului legat de cea mai bună modalitate de
execuție a sarcinii. “Pariul” acesta corespunde unei veritabile modelări a sarcinii. Ceea ce
caracterizează această etapă a controlului gestual, este decalajul existent între posibilitățile
subiectului și existența specifică a sarcinii de realizat. Subiectul va reduce acest decalaj pe măsură ce
înaintează cu învățarea, pentru a se contopi în cele din urmă cu sarcina, exprimând-o în stilul său.
Atunci când realizează sarcina, subiectul va primi numeroase sarcini luând naștere la nivelul
tuturor modalităților senzitivo-senzoriale pe care le posedă organismul. Aceste reaferențe vor
permite controlul gestului. Se pot prezenta trei cazuri:
Primul caz
Sarcina de realizat necesită o acțiune prea rapidă pentru ca subiectul să poată fi în stare să-și
modifice comportamentul în cursul realizării. ~n acest caz, la sfârșitul încercării, profitând de
mecanismele memoriei pe termen scurt, neelucidate deocamdată, subiectul încearcă o a doua
încercare pentru a se adapta și a căuta să realizeze scopul urmărit. ~n aceste condiții, subiectul
lucrează în buclă deschisă.
Al doilea caz
Sarcina de realizat permite un control al gestului în curs de realizare. Subiectul profită, prin
urmare, de informațiile în “feedback” pentru atingerea scopului. El lucrează în buclă închisă. Dacă în
general, scopul este în acest caz atins, gestul nu prezintă puțin mai mari insuficiențe în plan energetic
și senzorimotric. Sunt solicitați numeroși mușchi, deși pentru realizarea sarcinii nu ar fi necesari
decât câțiva; consecința este creșterea însemnată a costului energetic al gestului și a timpului afectat
realizării sale.
Orientarea vizuală, este în acest stadiu, foarte preponderentă. Dacă acestă orientare este
necesară la începutul învățării, ea va putea fi repede înlocuită cu alte modalități senzoriale
(proprioceptive și kinestezice). Gestul care se automatizează va elibera treptat funcția vizuală a
rolului său exclusiv de control, aceasta putând fi utilizată în alte scopuri. Este interesant aici noțiunea
de canal unic introdusă de Welford și reluată de Paillard. Acest canal caracterizează “operațiile de
prelucrare a nivelului controlului conștient”. El are o capacitate limitată și “restrânge posibilitățile de
prelucrare simultan a informațiilor supuse operațiilor de control conștient”. Sarcina acestui canal
este susceptibilă de o definire operațională. Actul nou învățat încarcă mult mai mult canalul decât
actul automatizat. Automatismul tinde deci să elibereze canalul de prelucrarea conștientă și să-l facă
disponibil pentru niște controale mai fine care contribuie la ameliorarea performanței. De-a lungul
evoluției performanței, automatizarea progresivă a gestului va permite sportivului să-și observe
diferit prestația și, mai ales, să țină seama de succesiunile și de detaliile gestului pe care nu le
percepea în primele faze ale învățării.
Automatizarea gestului este un proces care necesită încercări repartizate în mod optim. ~n
unele discipline sportive, se poate observa ca deseori lucrul tehnic este reprezentat de două sau trei
repetări ale unei deprinderi alese spre a fi lucrate. ~n cazul lecției acest lucru este insuficient pentru “
a hrăni “ sistemul nervos și a-i permite să păstreze urma eficientă a ceea ce s-a realizat. Lectura “
Lecțiilor de golf “ a lui Jack Niclaus poate oferi informații asupra a ceea ce reprezintă măiestria
gestuala ca investiție și ca muncă.
Multe lucruri rămân de observat pe teren din lipsa elementelor mai precise pentru a realiza
această distribuire. Se impune ca o regulă să se lucreze pe o anumită prospețime neuromotrică de cel
puțin trei ori pe săptămână.
64
 Al treilea caz
Sarcina este prea dificilă pentru subiect. Educatorul trebuie să o simplifice și să organizeze
niște exerciții care să nu o afecteze. Aceste subsarcini permit reducerea decalajului existent între
posibilitățile subiectului și sarcina definită de regulament. Exercițiile trebuie să simplifice fără să
limiteze. ~n felul acesta, chiar și la început, nu se poate învăța tenisul fără rachetă și minge, dar dacă
“actorul” întâmpină dificultăți, va fi posibil să se joace pe anumiți factori, ca de exemplu, viteza
mingiei, punând un partener să o arunce cu mâna.
Controlul gestului poate deveni treptat mai puțin important, dacă se efectuează în condiții
standardizate. De la un lucru în buclă închisă, subiectul care și-a alcătuit adevărate programe
motrice, lucrează tot mai mult în buclă deschisă. Toate acestea sunt permise datorită unor fenomene
de memorizare pe termen lung.
Nu se dobândește nimic definitiv, iar sportivul trebuie să continue să lucreze mult pentru a
întreține și dezvolta calitățile pe care le exprimă în disciplina sa. El va trebui să țină cont îndeosebi de
factorii energetici (forța) care trebuie întotdeauna să se dezvolte, în cele din urmă, în același timp cu
componentele neuromotrice ale gestului. }inând seama de importanța controlului nervos în
dobândirea măiestriei gestuale, educatorul, indiferent de competențele sale, nu se va putea substitui
acțiunii subiectului care dorește să învețe un gest.
Niciodată nu se va repeta destul că la vârsta grădiniței și a școlii primare activitatea fizică
este esențială pentru dezvoltarea neuromotrică a copilului. Controlul gestului sportiv încetează, în
acest caz, să se mai pună doar din punctul de vedere al specialistului marii performanțe. Trebuie să
ne dăm seama că a conduce o mașină, a merge pe munte, a realiza o performanță depind în parte, la
adult, de coordonări și calcule opticomotrice a căror organizare eficientă își are rădăcinile în
experiența motrică a copilului mic. Din păcate, în prezent, pentru multe persoane aceasta constituie
o grijă minoră, capacităților sistemului nervos neacordându-li-se atenția cuvenită în primii ani de
viață, fie că este vorba de învățarea limbilor străine sau de controlul gestului.

CONDI}IILE ~NV|}|RII

A învăța înseamnă ceva, a stabili condițiile acestei învățări înseamnă altceva. Articolele
anterioare se raportează la prima afirmație, expunând diferitele procese și modalități de funcționare a
subiectului, care survin în cazul învățării. A doua este o sarcină care revine educatorilor, profesorilor
și antrenorilor, deoarece rolul acestora constă în a ajuta sportivul în învățare. Prin intermediul acestui
articol, urmărim să inventariem parametrii cei mai importanți de care antrenorul trebuie să țină seamă
dacă vrea să îi înlesnească subiectului învățarea.
Una din primele probleme puse formatorului, este structurarea conținutului pe care îl are de
pus la dispoziție. De aceea, vom examina avantajele și dezavantajele respective ale învățării globale
și ale celei fracționate. Pentru a ajunge la o anumită eficacitate, învățarea trebuie să fie, de asemenea,
planificată în timp: vom studia deci efectele învățării “masate” și “distribuite”.
~n enunțarea problemelor puse antrenorului, trebuie reținute, de asemenea, și cele puse de
forma de învățare aleasă: vom propune, așadar, o serie de elemente de gândire privind învățarea
ghidată, locul și importanța eventualei utilizări a unor modele, a unor demonstrații etc. Vom mai
aborda succint interesul pentru învățarea conștientizării rezultatelor de către sportivi. Va fi necesar să
determinăm care este avantajul variabilității (sau invariabilității) condițiilor de învățare propuse.

PLANIFICAREA ~NV|}|RII ~N TIMP

Pentru a spera să ajungă la o anumită eficacitate, învățarea trebuie să fie planificată în timp.
~nvățarea masată este metoda care constă în învățarea de către sportivi a unei deprinderi sportive
oarecare, prin practica, fără pauze intermediare. Spre deosebire de aceasta, învățarea distribuită
este metoda care constă învățarea unei deprinderi pe perioade mai scurte, spațiate de niște intervale,
în cursul cărora sunt învățate alte deprinderi diferite de primul. De fapt, nici o demarcare în sensul
strict nu desparte exercițiul masat de cel distribuit: condiția “distribuit” cu pauze foarte scurte într-o
situație, putând corespunde condiției “masat” din altă situație. Totul depinde de lungimea sarcinii.

65
Astfel relativitatea conceptelor trebuie să fie compensată printr-o definire sistematică a tipului de
condiții urmărită, în cazul oricărei situații de antrenament.
Toată problema este de a știi care din aceste două metode se dovedește cea mai eficientă și în
ce ? ~nvățarea masată permite oare o mai bună reținere (păstrare) a deprinderii ? ~nvățarea
distribuită, prin prezența pauzelor, este mai benefică pentru performanța și, dacă este cazul care este
intervalul favorabil de stabilit între două secvențe de învățare ?
Numeroase experiențe, efectuate în anii 1950, au condus invariabil la același rezultat:
limitarea pauzelor între încercări în condiții de învățare masată tinde să minimalizeze performanțele
subiecților, comparativ cu condițiile de învățare distribuită. Se pare totuși că aceste rezultate pot fi
sensibil nuanțate în lumina cercetărilor mai recente și în funcție de sarcinile care trebuie realizate.

~NV|}AREA DISTRIBUIT| S-A DOVEDIT MAI FAVORABIL| PENTRU PERFORMAN}|

La nivelul sarcinilor motrice elementare

~n sarcinile motrice elementare Pubols (1960) arată că într-o sarcină de scris inversat,
performanța crește o dată cu distribuirea exercițiului. ~ntr-o sarcină în care trebuie învârtită o
manivelă, Bilodeau (1954) constată că existența unor perioade scurte de repaus permite ameliorarea
performanței.

La nivelul sarcinilor de adaptare

~n cazul realizării unor “sarcini de continuare” (constând în menținerea în contact a unui
obiect - stilet pe o țintă mobilă), Adams și Raynolds (1954) observă că performanța se ameliorează
dacă perioada de repaus atinge o durată optimală de 30 secunde, dar că peste această durată nu se
mai obține nici un beneficiu.
După învățarea masată
~n cazul în care subiecții, lucrând în condiții de învățare masată, trec, după o perioadă de
repaus, la o practică distribuită, se evidențiază o netă ameliorare a performanței lor (sarcini de
continuare), dar numai în toate primele încercări următoare.

~NV|}AREA MASAT| S-A DOVEDIT MAI FAVORABIL|

~n cazul sarcinilor motrice complexe

Când trebuie testată o pluralitate de strategii, când, în fața unei situații problemă, sunt
posibile mai multe alternative de răspunsuri, este necesar ca subiectul să se antreneze pe o perioadă
de timp continuă pentru a rezolva problema pusă.

CELE DOU| CONDI}II PAR A FI ECHIVALENTE

Față de reținerea deprinderii învățate

Aplicând niște teste de reținere/memorare la două grupe de subiecți având fiecare o
deprindere de dobândit (foot tracking) urmând una din cele două condiții de învațare, Withlei (1970)
arată ca rezultatele obținute sunt sensibil identice și nu permit în nici un fel să se tragă concluzia
superiorității uneia dintre condiții față de cealaltă. Fenomenul unei mai bune “reminiscențe”, invocat
adesea pentru a justifica eficacitatea mai mare a învățării distribuite, nu este deci nimerit (figura 1).

PROBLEMA PAUZELOR ~N CADRUL ~NV|}|RII

Tocmai am constatat că nu ne putem pronunța clar în favoarea învățării masate sau a celei
distribuite. Fără îndoială, trebuie luați în considerație și alți parametrii: în funcție de tipul sarcinii de
efectuat, de tipul deprinderii de dobândit sau de natura lucrului de efectuat, se pune problema
timpului afectat pauzei: de exemplu, niște sarcini motrice, foarte solicitante în plan energetic sau
informațional, vor necesita privilegierea unei învățări distribuite, spațiată cu pauze mai lungi pentru a
favoriza refacerea musculară și / sau a atenției.
66
 Pe de altă parte, este evident că utilizarea celor două condiții de învățare amintite și problema
lungimii pauzelor stabilite trebuie raportate la nivelurile periodice de motivare a sportivilor
respectivi.

Performanțe (în secunde)

18

16

14
distribuita

masata

12

10

8
~ncercări
5 10 15 20 25 30 35

Figura 1

~NV|}AREA TREBUIE S| FIE GLOBAL| SAU ANALITIC| ?

Această problemă a structurării conținutului constituie, la rândul ei, obiectul a numeroase

controverse istorice. Să ne amintim că metoda de învățare analitică a gesturilor sportive a fost foarte
multă vreme singura cale preconizată: decuparea deprinderii de dobândit în diferite părți și învățarea
“în afară de situație” (cum ar fi învățarea mișcărilor de bras pe un taburet în afară din apă etc.). Din
păcate, se cunosc bine dezavantajele acesteia: deprinderea în ansamblu nu este egală cu suma părților
care o alcătuiesc, iar execuția unei deprinderi sportive necesită coordonarea spațială și temporală a
diferitelor sale componente, ceea ce nu permite metoda analitică.
~n schimb, metoda, dacă prezintă avantajul că plasează subiectul în fața constrângerilor
spațio-temporale reale ale deprinderii, prezintă, de asemenea, o serie de inconveniente, în cazul în
care sarcina de realizat este complexă și alcătuită din mai multe sarcini secundare.
Decât să se tranșeze arbitrar între o metodă sau alta, este mai bine să se examineze problema
în raport cu complexitatea sarcinii, pe de o parte și nivelul de organizare cerut în sarcină, pe de altă
parte.
Complexitatea sarcinii poate fi definită ca ansamblul constrângerilor obiective pe care îl
prezintă sarcina, însemnând caracteristicile sale morfologice (lucrările lui J.P.Famose). Nivelul de
organizare în sarcină poate fi considerat ca fiind ansamblul resurselor de organizare pe care subiectul
trebuie să le mobilizeze față de constrângerile obiective ale sarcinii pentru a le depăși pe fiecare
dintre ele, și ansamblul interacțiunilor pe care este obligat să le stabilească între diferitele părți ale
sarcinii.

67
 Singer (1975) avansează ideea că este preferabil să se utilizeze metoda globală de învățare
dacă nivelul de complexitate a sarcinii nu este foarte ridicat, în timp ce nivelul de organizare este
invers, o sarcină mai complexă va putea fi decupată în diferite secvențe cu condiția ca nivelul de
organizare cerut între diferitele sale componente să nu fie prea ridicat (figura 2).
Pe lângă aceste considerații, utilizarea uneia sau alteia dintre metode este determinată de
posibilitatea sau nu de a “decupa” sarcina: dacă aceasta are o durată foarte scurtă (sarcină discretă),
de ordinul unei secunde (o aruncare în baschet, de exemplu), prin forța lucrurilor este imposibil să se
utilizeze metoda analitică. Dacă însă sarcina este mai lungă (sarcină continuă) sau dacă este alcătuită
dintr-o suită secvențială de sarcini secundare (sarcină serială), devine posibil să se ia în considerație o
învățare fracționată, având în același timp grijă să nu “extragem” gesturile de învățat din contextul
lor spațio-temporar. ~n fine, este necesar să amintim natura deprinderii de dobândit, după cum e
vorba despre o deprindere închisă sau deschisă.

NIVEL DE ORGANIZARE
RIDICAT SCAZUT

IN VEDEREA
SARCINII
METODA METODA
GLOBALA GLOBALA

NIVEL DE ORGANIZARE
SCAZUT RIDICAT

A SARCINII
Figura 2

Caracterizate de un mediu stabil și de niște constrangeri unic spațiale, deprinderile închise

necesită niște tipare de răspunsuri rigide (serviciul în tenis) a căror obținere poate, dacă este nevoit,
să se facă prin intermediul unei abordări analitice: de fapt, mediul fiind previzibil, necesitatea de
control este virtual nulă, în sensul că încetează imediat ce jucătorul a analizat caracteristicile spațiale
și poate determina în libertate deplină viteza, ritmul, pe scurt desfășurarea temporară a mișcării.
~n schimb, caracteristicile instabile ale mediului în cazul deprinderilor deschise (constrangeri
spațiale și temporare) (o lovitură dreaptă de retur în tenis) necesită pregătirea a numeroase tipare de
răspunsuri astfel încat să permită o adaptare permanentă la perturbațiile survenind de la o încercare
la alta. ~n acest caz, învățarea unei lovituri de drepta de retur decupată în diferite faze, echivalează
cu achiziționarea unui tipar de răspuns rigid care nu va ajuta probabil niciodată, deoarece, în situația
respectivă, lovitura de dreapta de efectuat va trebui modulată în funcție de caracteristicile spațio-
temporale ale mediului. ~n acest caz, metoda globală, în situație reală, se dovedește cea mai
adecvată.

~NDRUMAREA ~NV|}|RII

~n general, autorii opun două tendințe:

68
 - Prima, după care subiectul, pentru a înțelege mai bine și a învăța mai bine o deprindere
sportivă, trebuie în prealabil să comită greșeli.
Acest demers de “descoperire” prin încercări și greșeli recunoaște valoarea pedagogică a
greșelii, considerand că învățarea constă în activitatea condusă și desfășurată de subiect pentru
rezolvarea sarcinii.
O serie de cercetări în neurofiziologie confirmă acest punct de vedere, evidețiind importanța,
pentru învățare, a fenomenelor de auto-adaptare și auto-organizare a subiectului în mediul
înconjurător.
- Alternativ, a doua tendință preconizează utilizarea, prin educație, a procedeelor de
“ghidare” pentru a evita ca sportivul să comită greșeli în dobandirea și realizarea deprinderilor
sportive. Ne vom ocupa acum de acestea din urmă.
AJUTORUL
Cel mai clasic constă, la nivelul educatorului, din a ajuta fizic subiectul în realizarea
deprinderii, astfel încat subiectul să reușească să perceapă desfășurarea spațială și temporală a
gestului. Se poate deosebi răspunsul provocat al restricției (împins manual bazinul/șoldurile și
picioarele pentru a ajuta gimnastul să realizeze o îndreptare la bara fixă joasă) sau eliminarea unor
deprinderi care constă, de exemplu, în blocarea anumitor segmente în momentul realizării unei
sarcini (în felul acesta se evită ca brațele să se îndoaie din cot la îndreptare).
DEMONSTRA}IA
~nvățarea poate fi facilitată, de asemenea, prin observare (ghidare vizuală). Demonstrațiile,
prezentarea de modele, fac parte din această procedură de ghidare; se știe că învățarea unui gest nou
necesită, pe de o parte, înțelegerea sarcinii și a obiectivului ei, pe de altă parte, identificarea
mișcărilor necesare realizării acesteia. Se știe, de asemenea, că stabilirea acestui plan de execuție
permite un răspuns motric cu atat mai adaptat cu cat se bazează mai mult pe niște modele vizuale
interiorizate de către subiect. Acestă teorie de modeling ne trimite la ideea că, în faza cognitivă
pentru dobandirea unei deprinderi motrice, prezentarea de modele va facilita această dobandire,
procurand subiectului imaginea strategiei de desfășurat și a mișcării de realizat. Acestea nu înseamnă
însă să tragem concluzia că demonstrația este “atotputernică”: o serie de cercetări arată că
“modelingul” nu afectează cu nimic performanța sportivului (realizarea sa), ci, dimpotrivă, modifică
în același timp (mai ales în timpul fazelor inițiale de învățare) calitatea și eficacitatea strategiilor
utilizate și ameliorează viteza de execuție a sarcinii de către sportiv.
Ca procedură, demonstrația este mai mult un model de imitat strict decat un element de
ghidare contribuind la constituirea unor referențiale cognitive, necesare oricărei realizări motrice.
De asemenea, trebuie să se insiste:
- pe oportunitatea temporară pe care trebuie să o prezinte demonstrația, adică să se producă
atunci cand sportivul are nevoie de ea;
- pe faptul că o demonstrație trebuie să aibă o valoare de sursă maximala de informații pentru
subiect;
- pe cea mai mare eficacitate a demonstrațiilor repetate comparativ cu o demonstrație unică;
- pe echivalența pentru învățare a demonstrațiilor concrete sau video.
Printre celelalte proceduri destinate să favorizeze învățarea vom mai menționa:
- antrenamentul verbal prealabil execuției (descriere verbală de către subiect a diferitelor părți
ale sarcinii);
- consolidarea motivației;
- clarificarea obiectivelor sarcinii;
- aportul consemnelor verbale și al criteriilor comportamentale urmărite.

CUNOA{TEREA REZULTATELOR

Este vorba de o variabilă considerată atat de esențială în învățare încât ea justifică principiul
amintit de Leplat (1970): “Nu practica este cea care ne învăță, ci practica ale cărei rezultate sunt
cunoscute”. Diversitatea formelor pe care le poate căpăta cunoașterea rezultatelor este reprezentată
în figura 3.

69
 Dată fiind amploarea lucrărilor legate de acest subiect, ne vom limita la studierea feedback-
ului ca ghidare în învățare.
~n prealabil, e necesar să distingem două noțiuni:
- cunoașterea performanței (CP) (1): adică informațiile pe care sportivul le obține din
realizarea motrică respectivă;
- cunoașterea rezultatelor (CR): adică gradul de concordanță între ceea ce s-a urmărit și ceea
ce s-a efectuat (obiectiv atins sau nu).
Dacă informațiile privind rezultatul atins sunt destul de ușor accesibile sportivului,
cunoașterea performanței este, în schimb, mai dificilă. Desigur, educatorul poate descrie sportivul
ceea ce acesta a făcut în termeni de spațiu, timp etc, dar nimic nu se poate substitui “senzației” dată
de mișcare, adică retroacțiunilor chinestezice proprioceptive. Se consideră că dobandirea și controlul
mișcării vor fi cu atat mai eficiente cu cat vor fi sprijinite mai mult de infomații de acest ordin, de
preferat informațiilor vizuale.
Ele sunt capitale în măsura în care ele sunt cele care vor determina sportivul să modifice, în
caz de eșec, sau să reproducă, în caz de reușită, pentru încercarea următoare, planul de acțiune
prevăzut inițial.

C P
C R

INTRINSECA EXTRINSECA

SIMULTANA FINALA

IMEDIATA DECALATA

NON VERBALA VERBALA NON VERBALA

TOTALA PARTIALA TOTALA

PARTIALA

Figura 3

Două cazuri de figură se prezintă:

- sportivul apreciază după aceste informații că mișcarea nu a fost executată conform
prevederilor sale, deși i-au permis atingerea obiectivului prevăzut. Educatorul poate, în această

70
situație, să analizeze caracteristicile răspunsului neprevăzut, dar eficient, astfel încat acestea să poată
fi reprodus ulterior.
- el apreciază că nici mișcarea produsă, nici obiectivul atins nu sunt satisfăcătoare: în acest
caz, educatorul trebuie să ajute sportivul să reconsidere întreaga problemă și în special
constrangerile ambientale impuse, pentru a ajunge la un plan de acțiune eficient.
Este necesar să fie luați în considerație ca factori importanți:
- timpul scurs între încheierea sarcinii și aflarea rezultatelor, pe de o parte, intervalul inter-
încercări, pe de altă parte, (figura 4).
- efectul unor activități intermediare diferite realizate în timpul intervalului inter-încercări.
Se pare că timpul nu afectează dobandirea deprinderilor motrice. Cu toate acestea, niște
intervale între încercări foarte scurte (1-2 secunde) se dovedesc ineficiente.
C.R.

INTERVAL DE TIMP INTERVAL POST C.R.

RASPUNS NOU
MOTRIC RASPUNS
INITIAL Figura4 MOTRIC

Pe de altă parte, introducerea de activități interpolate în timpul intervalului după aflarea

rezultatelor se dovedește dăunător pentru realizarea motrică, neafectand însă învățarea propriu-zisă.
Pentru a încheia, vom menționa în fine importanța CR-CP asupra motivației sportivului (feedback de
consolidare).

VARIABILITATEA ~N PRACTIC|

Este o chestiune care se pune deseori educatorului: sarcinile trebuie variate sistematic pentru
a optimiza performanța sau, dimpotrivă, trebuie să se continue constant și pană la dobandirea
învățării unei deprinderi motrice?
Dacă sarcina închisă (mediul stabil), învățarea pare puțin sensibilă la o variație de la o
încercare la alta. Nu se observă decat ușoare efecte datorate unei practici constante la adulți, ceva
mai accentuate la copii în situație de învățare.
Variația sarcinilor de la o încercare la alta, apare însă mult mai eficientă cand este vorba
pentru sportiv să dobandească o sarcină deschisă. ~ntr-adevăr, așa cum am amintit mai înainte,
caracteristicile spațio-temporale ale unei deprinderi deschise sunt atat de schimbătoare încat este
necesar ca subiectul să fie plasat succesiv în față diversității condițiilor concrete în care se desfășoară
deprinderea; această variație a condițiilor în care se va efectua sarcina permite subiectului să se
adapteze la toate condițiile de mediu posibile și să dezvolte o întregă gamă de tipare motrice de
răspunsuri.
Cu toate acestea însă, îndeosebi pentru subiectul începător, mediul va putea fi sensibil
simplificat astfel încat să nu se supraîncarce sistemul de prelucrare a informației subiectului, astfel:
-în tenis învățarea loviturii de dreapta pe minge înaltă, pe minge joasă, pe retur încrucișat, pe retur în
ax, dar pe teren redus.
-în sporturi colective: recurgerea la “mini-jocuri”, apropiate de specialitatea concretă, pentru a regăsi
intacte condițiile ambientale, dar pe spații și cu reguli adaptate.

ACTIVITATEA MANAGERIAL| A ANTRENORULUI

Din punct de vedere etimologic, denumirea de “management” derivă din verbul englezesc
“to manage” = a reuși (a conduce, a dirija, a administra).
Ca teorie și practica sistemul de management este de sorginte economica si a cunoscut mai
multe etape de dezvoltare.
71
 a) La inceput proprietarul, detinatorul de capital avea un dublu rol si statut; el era
proprietarul capitalului si exercita in aceasta calitate si functie de conducere a
intreprinderii (organizarea productiei, aprovizionarea tehnico-materiala, desfacerea),
rezolvand practic toate problemele. Managementul acestei etape se baza in principal pe
intentie, bun simt, fler, traditie si experienta, avand un predominant caracter empiric.
b) Pe masura cresterii complexitatii productiei, in perioada de avant a capitalismului
monopolist s-a produs un proces de dedublare: conducerea laturii tehnico-organizatorice
a productiei este lasata tot mai mult pe seama unor “functionari ai capitalului” care nu
detin de regula sub nici un titlu capitalul, in timp ce proprietarul de capital ramane
antrenat in conducerea directa a laturii social-economice a productiei. In aceasta etapa
apar primele incercari in domeniul managementului pe baze stiintifice.
c) In etapa actuala de centralizare si concentrare intr-un grad extrem de inalt a capitalului,
de dezvoltare accelerata a tehnologiilor si a informaticii, a aparut in mod treptat institutia
organizatorilor si conducatorilor profesionisti ai productiei, a managerilor care conduc
toate procesele si activitatile.
“Managerismul” s-a dezvoltat ca teorie si practica in primul rand in SUA si s-a extins apoi in
toate tarile dezvoltate, devenind un factor important de crestere a eficientei , o “stiinta si o arta a
actiunii practice”.
Intr-o exprimare plastica, economistul american Richard Farmer considera ca “managementul
este unul din factorii esentiali care explica de ce o tara este bogata sau saraca”.
Teoria manageriala porneste de la ipoteza organizatiei (economice) conceputa ca un sistem
deschis, in care mediul intern si cel extern, actioneaza in sensul dezorganizarii sistemului, potrivit
principiului entropiei.
De aici necesitatea interventiei sistemului managerial si a managerului care asigura existenta
si eficacitatea organizatiei.
Treptat, datorita eficientei din sfera economica, sistemul managerial a inceput sa fie adoptat
si in alte segmente ale activitatilor sociale intre care si sportul si activitatile recreative. A aparut
conceptul de "piață a sportului”, atata timp cat exista “consumatori” și “produse” ale sportului.
Produsele sportului sunt o parte a productiei pietei globale, formata din produse corporale si
incorporale, fiind deopotriva un important factor de cultura.
In multe tari dezvoltate, impactul economic al sportului este deosebit. Spre exemplu, in
Marea Britanie, in anul 1992, peste 470.000 de persoane au fost angajate in reteaua sportiva si
aproximativ 12 miliarde de lire sterline sunt angrenate in circuitul economic global prin intermediul
produselor și serviciilor sportive.
Managementul sportului consta in coordonarea tehnicilor, proceselor, a resurselor financiare,
materiale, umane, informationale si de timp precum si a situatiilor, problemelor si aspectelor
contingente, in scopul cresterii eficientei productiei si schimbului de produse și servicii sportive,
precum si maximizarii rezultatelor – performantelor în sport.
Domeniul de cuprindere a managementului sportului este foarte larg:
- sport de placere – activitati recreative
- sport de intretinere si conditie fizica
- sport in scoala
- sport in cluburi
- sport de elita, sport la nivelul federatiilor si confederatiilor
- sport pentru categorii sociale defavorizate (tineri, varstnici, someri, femei, handicapati)
- promovarea sportului
- marketingul sportului
La toate aceste niveluri, procesele de management specifice, sunt conduse de persoane care
poseda competente, cunostinte si calitati in organizarea si dirijarea activitatilor – managerii.
Metodele, tehnicile si procedeele utilizate in procesul managerial insumeaza cunostinte foarte variate
din domenii ca: domeniul de specialitate, sociologia, psihologia, economia, pedagogica, marketingul,
ergonomia, informatica.
Gama managerilor din sport este larga, ea cuprinzand conducatorii diferitelor organizatii
sportive (secretari federali, presedinti si secretari de cluburi sportive, directori de complexe si baze
72
sportive) conducatorii proceselor de pregatire – antrenorii de la diferite nivele – antrenori federali,
antrenori ai loturilor nationale, ai selectionatelor regionale sau locale, antrenori din cluburi si
asociatii, profesori specializati in instruirea sportiva a copiilor si juniorilor din scoli etc.
Functiile managementului sunt: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea si control-
evaluarea.
a) Previziunea consta din totalitatea proceselor si actiunilor prin care managerul stabileste
obiectivele esentiale ale organizatiei (grupului) precum si resursele si mijloacele necesare realizarii
acestora.
Previziunea implica o analiza atenta si profunda a resurselor disponibile, a rezultatelor
activitatii trecute, situatii actuale si a scopurilor activitatii.
Scopurile stabilite trebuie sa fie precise, pozitive, masurabile, realiste, sa cuprinda termene de
realizare si responsabilitati.
In functie de durata pe care o vizeaza previziunea se materializeaza in prognoze (planuri de
perspectiva), planuri si programe.
In fundamentarea planurilor si programelor un rol important il joaca analiza – diagnostic a
mediului intern si extern al grupului (organizatiei) si indeosebi a mediului concurential.
b) Organizarea reprezinta combinarea resurselor umane, materiale si financiare in cadrul
organizatiei, ceea ce conduce la structura organizatiei. Se stabilesc activitati necesare pentru
indeplinirea scopurilor, standardele de randament, exigentele de calificare, sarcinile si continutul
compartimentelor si posturilor.
c) Coordonarea este organizarea “in dinamica”, ca urmarind sa armonizeze deciziile si
actiunile individuale si de grup, pe baza previziunilor si sistemului organizatoric stabilite anterior.
Necesitatea acestei functii manageriale deriva din dinamismul grup – mediu extern si din
complexitatea reactiilor individuale (diverse, inedite), din acest punct de vedere managerul fiind
confruntat în circa 80 % din cazuri cu situatii noi.
Practica manageriala recomanda urmatoarele modalitati de realizare a functiei la coordonare:
- stabilirea unui sistem eficient de comunicare in cadrul grupului (organizatiei) care sa
incurajeze feed-back-ul.
In acest fel managerul se face inteles de catre membrii grupului si in acelasi timp poate
intelege mai bine pe fiecare.
- utilizarea motivatiei in general si in special in sistemul decizional cu efecte asupra
calitatii deciziei si preocuparilor privind realizarea practica a acesteia;
- utilizarea delegarii de autoritate (competenta) sub forma unui raport personal intre
manager si membrii grupului;
- definirea clara a opiniilor, atitudinilor si programelor in scopul asigurarii eficacitatii
coordonarii si creearii bazelor practice pentru managementul prin consultare.
d) Antrenarea cuprinde totalitatea activitatilor manageriale prin care indivizii sunt atrasi si
determinati sa participe la stabilirea si realizarea obiectivelor planificate.
Baza psihosociologica a antrenarii o reprezinta motivarea, care consta din satisfacerea
necesitatilor si intereselor individuale ale membrilor grupului in procesul realizarii obiectivelor.
Exista 3 tipuri principale de motivatii:
- motivatiile economice, de ordin material, mijloace de trai, confort, consum;
- motivatiile psihologico-afective care includ climatul favorabil de activitate, lipsa
tensiunilor si incordarilor, aprecierea dată de conducator;
- motivatiile sociale – necesitati de manifestare, exprimare si recunostere sociala
- apartenenta la grup, statut social.
Pentru ca functia de antrenare sa actioneze eficient este necesar ca motivarea pe care o
fundamenteaza sa fie complexa, diferentiata si graduala.
e) Controlul si evaluarea consta in masurarea performantelor si compararea cu obiectivele
stabilite, determinand cauzele abaterilor si corectarea lor.
Compararea rezultatelor si activitatii desfasurate trebuie sa se faca in functie de un etalon sau
criteriu de evaluare. Pentru a fi eficient, controlul trebuie sa fie continu, preventiv si corectiv.
Cerintele unui control eficient sunt:
- existenta unui sistem informational cu conexiuni inverse (feed-back);
73
 - practicarea de catre manager a inspectiei personale si autocontrolului;
- efectuarea controlului direct la locul actiunii;
- analiza cauzelor abaterilor si tratarea diferentiata a acestora;
- existenta unui sistem de control care sa stabileasca in detaliu modul de desfasurare a
controlului, obiectul, competenta, procedurile, punctele de control, elementele de
evaluare, caile de corectie.

Instrumente si mijloace manageriale

Conceperea si realizarea unui management eficient, implica folosirea unui ansamblu de
sisteme, metode si tehnici manageriale.
Metoda manageriala reprezinta modalitatea in care managerul realizeaza procesul
managerial, transformand informatiile in actiune cu ajutorul deciziilor, prin armonizarea resurselor cu
cerintele si urmarind rezultatele maximale.
Prezentam in continuare, pe scurt, cele mai raspandite metode, aplicabile in activitatea
sportiva.
Managementul pe baza de plan - se stabilesc obiectivele generale si specifice in concordanta cu
prognoza evolutiei mediului (intern si extern) si resursele disponibile.
Managementul prin rezultate – se stabilesc obiectivele de catre manager si apoi tot el le compara
rezultatele obtinute, alertandu-se cand se produc abateri si intervenind cu masurile corective
necesare.
Managementul prin exceptii – abordeaza procesul managerial ca pe un proces distinct ca sistem cu
intrari si iesiri avand ca element de forta tehnologia informationala. Managerul primeste numai acele
informatii care au caracter de exceptie, reprezentand abateri (pozitive sau negative) de la planuri,
programe, norme sau obiective prestabilite.
Managementul prin obiective – este cel mai frecvent utilizat. Se bazeaza pe determinarea riguroasa a
obiectivelor pana la nivelul executantilor care participa nemijlocit la stabilirea lor.
Metoda mai are in vedere corelarea stransa a recompenselor si a sanctiunilor cu nivelul
realizarii obiectivelor stabilite.
Managementul participativ – consta in organizarea metodica a activitatii fiecarui component al
grupului, pe baza unei puternice motivari realizate in special prin stimularea initiativei, creativitatii si
aptitudinilor indivizilor si mai putin prin mijloace corective.
Managerul repartizeaza colaboratorilor obiective de atins si nu sarcini de executat, oferindu-
le posibilitatea de a-si manifesta initiativa si creativitatea.
Mangementul prin delegare – “Modelul Harzburg” consta in promovarea relatiilor de colaborare
folosind delegarea raspunderii si a competentei, fara desfiintarea ordinii ierarhice. Metoda considera
ca cea mai buna cale de a transforma un executant in colaborator independent si interesat in buna
desfasurare a activitatii este prin delegare de raspundere.
Prin delegare se urmareste atribuirea temporara de catre manager a uneia din sarcinile sale
unui colaborator, insotita si de autoritatea si responsabilitatea corespunzatoare, precum si de
conditiile necesare pentru a putea actiona cu un anume grad de libertate.
Conditii de aplicare:
- sa existe incredere in colaboratori;
- sarcinile, autoritatea si responsabilitatea delegate sa fie formulate clar si complet;
- sa se foloseasca criterii clare si comensurabile in definirea rezultatelor;
- sa nu se delege sarcini de importanta deosebita;
- controlul sa fie axat pe verificarea rezultatelor si nu pe modul cum sunt realizate sarcinile
delegate.
Comunicarea in activitatea manageriala
Managementul inseamna mai presus de orice, relatii inter-personale, pentru ca a conduce
inseamna a comunica, a transmite idei, sentimente, decizii, executantelor si deopotriva a le recepta
reactiile, simtamintele, interesele si aspiratiile.
Trasatura fundamentala a comunicarii este reciprocitatea bazata pe reactiune – feed-back.
Cerintele unei comunicari eficiente sunt:

74
 - managerul trebuie sa-si precizeze ceea ce vrea sa comunice, sa fie stapan pe sine, sa nu o
faca sub imperiul unei emotii puternice;
- sa foloseasca o exprimare clara, sistematica prin cuvinte simple, usor de inteles, sa evite
vorbaria;
- sa cunoasca bine auditoriul si sa-si adapteze exprimarea nivelului acestuia;
- sa creeze o atmosfera favorabila comunicarii, caracterizata prin interes, atentie;
- sa verifice daca cei care asculta au inteles ceea ce li s-a expus, incurajandu-i sa discute, sa
puna intrebari intr-o atmosfera degajata;
- comunicarea sa reflecte activ practicile managerului pentru ca indivizii sunt influentati nu
de ce spune managerul ci in special de ceea ce face el;
- comunicarea sa fie tratata ca proces, sa aiba caracter continuu, fiind o indatorire
principala a managerului.
Deficiente ale comunicarii:
- distorsiunea cauzata de interferente ca pot insoti informatia sau de minusuri ale limbajului
utilizat;
- filtrajul inteles ca o triere a comunicarilor prin prisma intereselor celui care primeste
mesajul;
- redundanta, ca efect a supraincarcarii comunicarilor rezultata ca urmare a punerii in
circulatie a unui volum foarte mare de informatii.
Managerul si echipa managerială.
Echipa manageriala reprezinta un grup de lucru ce se constituie de regula cu caracter
permanent, conexat activitatii managerului.
In practica sportiva, asemenea echipe manageriale sunt colectivele tehnice ale loturilor,
birourilor executive ale federatiilor sau cluburilor sportive, colegiile si comisiile federale.
Aparuta ca raspuns la nevoia pe care o resimte managerul de a folosi competenta deosebita a
anumitor colaboratori, echipa manageriala indeplineste sarcini de analiza, planificare, organizare sau
urmarire a realizarii unor obiective fundamentale ale organizatiei.
Avanatajele managementului in echipa:
- cresterea competentei in tratarea unor probleme deosebite si adoptarea deciziilor;
- perfectionarea sistemului de comunicare manageriala;
- motivarea eficienta a colaboratorilor prin incurajarea participarii la decizii;
- economisirea timpului managerului.
In activitatea practica împreună cu echipa, managerul nu are obligatia sa adopte toate
punctele de vedere ale echipei, ci, pe baza unei analize profunde si critice, el este chemat sa le
contureze utilitatea si eficacitatea. El trebuie sa abordeze cu luciditate propunerile si opiniile
exprimate si sa le adopte sau sa le respinga numai dupa ce le-a analizat in profunzime.

Profilul general al managerului

Profesiunea de manager (conducator) reclama un ansamblu de trasaturi de personalitate,
aptitudini, competenta profesionala, temperament, caracter si calitati intelectuale, cuprinse intr-un
sumum de cerinte de gandire, actiune si comportament care trebuie sa-l conduca la succesul in
activitate. Deosebit de important in exercitarea rolului managerului este stilul de lucru al acestuia.
Stilul de lucru exprima modul specific, personal de a gandi, a actiona si a se comporta al
managerului in procesul de conducere.
Pentru a putea actiona eficace, managerul trebuie sa dispuna de o gama intreaga de mijloace
economice, juridice si morale precum si de un sistem de metode de convingere sau de constrangere.
Este esential insa, ca activitatea sa, managerul sa manifeste spirit de angajare personala si de
colaborare.
Pornind de la aceste 2 trasaturi fundamentale, in teoria si practica manageriala sunt
recunoscute 5 titluri de conducere eficace:
Organizatorul stabileste relatii ierarhice corecte bazate pe definirea clara a atributiilor. Insista ca totul
sa fie bine organizat si asigura un grad ridicat de interventie a colaboratorilor, influentandu-i pe
acestia numai in limite discrete.
Evita sa-si manifeste dezacordul si nu se implica in conflicte.
75
Participativul concepe conducerea sub forma unei echipe in care toti se simt solidari cu rezultatele
obtinute, colaboratorii avand in permanenta canale deschise pentru a-si exprima liber opiniile.
Accepta sa fie influentat si recomanda interinfluentarea, stie sa dea sfaturi utile si in situatii
conflictuale se implica si analizeaza cauzele.
Intreprinzatorul considera ca rolul sau consta in principal in a conduce pe fiecare colaborator in
scopul ca acesta sa obtina cele mai bune rezultate; are o mare influenta asupra colaboratorilor.
Accepta competitia si abordeaza cu curaj starile conflictuale. Stabileste relatii ierarhice clare, bazate
pe competenta.
Realistul stabileste relatii ierarhice bazate pe incredere si respect mutual, adoptand decizii
importante numai dupa ce a consultat colaboratorii. Da ordine precise preocupandu-se si de
conditiile de aplicare a lor. Nu este agresiv si considera ca influentele reciproce pot asigura
autoreglarea sistemului; intervine rar, deoarece aceasta nu i se pare util.
Maximalistul considera ca ierarhia trebuie sa faca dovada utilitatii sale.
Este convins ca divergentele, influentele reciproce pot genera idei si solutii eficiente, accepta
influentele nonformale.
Isi gandeste cariera incercand sa obtina rezultate durabile.
In opozitie cu aceste stiluri de conducere, exista urmatoarele stiluri de conducere neeficienta
– birocratul, demagogul, autocratul, oportunistul si utopistul modernist.
Toate aceste informatii si date au un caracter general, ele putand fi preluate si adaptate la
procesul managerial al sportului, in scopul optimizarii si cresterii eficientei activitatii federatiilor de
specialitate, cluburilor si asociatiilor sportive, loturilor nationale si olimpice, precum si a altor
organisme sportive din tara noastra.

CAPITOLUL VII

PRACTICA IN UNITATILE SPORTIVE BAZA EXPERIMENTARII PREGATIRII

STIINTIFICE

Cunoasterea organizarii si functionarii unei unitati sportive , sectie de copii, juniori;

 Asistarea si Exersarea didactica sub conducerea mentorului, a unor activitati de observare
nemijlocita, simulare si analiza a unor activitati instructiv-educative la nivelul sectiei ;
 Formarea abilitatilor practice prin activitati didactice de "proba", parti din lectia de
antrenament.
 Sustinerea unor activitati didactice model, condus sportivi in procesul de antrenament si in
competiii care vor fi considerate finale, si notate de catre coordonatorul stabilit de catre
federatie.
Pentru a atinge aceste obiective specialistii in didactica ramurei de sport au elaborat un
portofoliul de practica pedagogica.
Lucrarea raspunde necesitatilor cursntului, de a avea un instrument de lucru, util în
observarea si evaluarea, într-o prima etapa, a activitatii didactice si în proiectarea, în final, a unor
activitati didactice tip lectie, de antrenament în principal.
Structura portofoliului de practica pedagogica este astfel conceputa pentru a raspunde unor
nevoi de initiere în profesiunea didactica a antrenorului. Este necesar sa studiati acest portofoliu cu
atentie înainte de începerea practicii pedagogice pentru a fi deja familiarizati cu notiunile vehiculate
si cu logistica actului didactic impus de ORIENTAREA METODICA A FICAREI FEDERATII
SPORTIVE si, de asemenea pentru a exploata în mod optim materialele si informatiile pe care le

76
 contine. Gradul de elaborare a acestor materiale este de complexitate medie si tine cont de stadiul
initiatic al pregatirii sportive a Dv. ca fosti sportivi de performanta ,beneficiari ai stagiului de practica
si utilizatori ai cunostiintelor teoretice primite la cursuri .
În ceea ce priveste structura, lucrarea cuprinde precizari privind cadrul legal al desfasurarii
practicii pedagogice, modele de fisa de asistenta (care pot fi adaptate de catre cursanti tipurilor de
lectii de antrenament asistate prin omiterea anumitor termenii si/sau adaugarea altora, respectiv prin
focaliazarea treptata pe anumite componente ale actului didactic, cum ar fi "aparatelor ajutatoare, a
lucrului cu greutati, al elemetelor acrobatice si de lupta, etc."
"Ce tipuri de exercitii au fost utilizate în lectie?", "ce resurse materiale si echipament au fost
utilizate?",pentru ca mai tîrziu sa se treaca la analiza planurilor de lectii si la folosirea integrala a
fiselor de asistente. Modele de structuri-cadru de proiecte ale lectiei de antrenament (care cuprind,
deci, doar jaloanele structurale necesare, de asemenea adaptabile creator situatiilor didactice, modele
care dau posibilitatea modelarii lor constructive),.
Modele individuale pe sportivi vor insoti fisa de autoevaluare, necesare atît în discutiile
intercolegiale cu antrenorul dupa asistentele la ore, dar si în autoaprecierea propriilor lectii (de
proba, finale).
Sunt alocate spatii pentru modele de planificare calendaristica (anuala si semestriala) si atit
pentru un proiectul semestrial, anual cit pentru elaborarea lucrari finale a Diplomei de absolvire.
Multe din aceste documente scolare cuprind si scurte note de subsol explicative. De
asemenea exista un model de fisa de caracterizare psihopedagogica, pe care cursantul trebuie sa-l
completeze, intervievînd sportivii în timpul antrenamentului si al copmpetitiei.
Dorim sa subliniem în mod expres faptul ca aceste materiale , sunt produsul unor work-shop-
uri pe probleme de didactica disciplinelor, de formare a antrenorilor, de elaborare a unor materiale
pentru aplicarea mai asidua a metodelor activ participative elaborate de catre federatiile sportive, sau
sunt produsul unor antrenori, de diferite specialitati români,si straini care au elaborat materiale de
specialitate care circula în mediile sportive în mod frecvent si care le-au propus pentru discutii
colegilor cu ocazia unor work-shop-uri. Ele s-au diseminat în rîndul antrenorilor si circula liber.
Mentionam ca datorita calitatii si utilitatii lor ca instrumente de lucru pentru o mai buna
gestionare a procesului de învatare si datorita caracterului de noutate nu am putut sa omitem de la
discutie unele materiale ca :Teoria si metodica Antrenametului sprtiv a execelentului autor Tudor O
Bompa ,Pedagogia Sportului , Periodizarea Antrenamentului cit si a celorlalte manuale ale scolii.
Pe de alta parte nu am dorit ca practica pedagogica sa fie destinata numai formarii initiale a
cursantiilor, urmarind ca în didactica disciplinei sa vehiculeze doar informatia clasica, nucleul dur al
disciplinei, am urmarit ,sa se ralieze o instruire moderna pe baza noutatilor aparute in fenomenul
sport, cit si in procesul de învatamânt sportiv, care în mare parte utilizeaza cunostintele Stintei
Sportului,deja aplicate in procesul modern de formare a noii categori de antrenori.

Mini-ghid de practica pedagogica

Veti lucra în grupe si trebuie sa frecventati orele de Asistentele la orele predate de antrenorii vostri
practica tot timpul împreuna, ca o echipa. O alta abordare fac parte din programul vostru de formare si
va face ca practica sa nu fie eficienta trebuie sa fie urmate de discutii intercolegiale si
de feed-back constructiv. Nu ezitati sa va sprijiniti

77
 unii pe ceilalti.
Veti fi îndrumati de catre un antrenor care are aceasta Trebuie sa tineti o evidenta completa a practicii
calitate atestata printr-o delegare primita din partea pedagogice. Acest lucru va este facilitat de
federatiei. portofoliul de fata. El cuprinde si un raport final
asupra progresului pe care l-ati facut. Acest
raport este un document important si se ataseaza
la examenele finale ale anului I si II.
Antrenorul - mentor, lucreaza în parteneriat pentru Spre sfîrsitul practicii pedagogice va trebui sa
formarea Dv. si tin permanent legatura pentru satisfacerea atingi o serie de obiective de predare. Acestea
nevoilor Dv. de formare didactica , cu conducerea sunt consemnate în carnetul de practica. Ele sunt
federatiei si a scolii.. standardizabile dupa gradul de îndeplinire a
acestor obiective si cuantificabile prin note.
Orele de asistenta vor fi stabilite de comun acord cu Carnetul de Practica va fi folosit în evaluarea
antrenorul - mentorul în functie de orarul acestuia si al Dv. lectiilor tale asa cum este folosit pentru toti
O data acest lucru stabilit dati dovada de corectitudine si antrenorii. El se prezinta sub forma unei grile de
profesionism si respectati întelegerile. evaluare.
Cînd veti fi antrenorii nu veti putea lipsi de la ore. Dorim
sa manifestati flexibilitate pentru a putea beneficia din plin
de aceasta experienta.
Exista o planificare legata de experienta voastra de formare Notarea dupa grila de evaluare
initiala. Este proiectata în asa fel încît sa va asigure NOTA-DESCRIERE
preluarea responsabilitatii treptate a predarii pîna la 10- foarte bine, 9 – destul de bine, 8 – bine,
asumarea ei completa. Veti preda la nivele si grupe diferite
si va trebui sa asigurati împreuna cu mentorul abordarea 7 – satisfacator, 6 - nesatisfacator
unei game variate de lectii (de exemplu lectii de formare de
deprinderi, de perfectioare tehnica, de condos si stability Amintiti-va ca sunteti un musafir în sectia unde
tactica de concurs etc.). În total sunt prevazute 2.200 de faceti practica pedagogica. Sunteti privilegiati de
ore de practica, în care veti exersa proiectarea didactica, directorul unitatii sportive , de catre antrenorii
observarea, participarea la feedback, familiarizarea cu sectiilor sportive.care au aceptat ca voi sa
programa disciplinei sportive si cu activitatea de la nivelul participati la viata sportiva.
sectiilor pina la nivelul loturilor de sportivi ,etc.

Se va pune accentul pe aspectul FORMATIV al practicii Va recomandam :

pedagogice, veti fi îndrumati, nu judecati. Veti fi încurajati - Sa va purtati politicos în orice împrejurare ;
sa va autoevaluati în scopul de a prelua responsabilitatea - Sa adoptati o atitudine profesionala ;
formarii voastre. - Sa încercati sa întelegeti viata sectiei si sa
contribuiti la aceasta într-un mod pozitiv ;
- Nu uitati sa va prezentati ori de cîte ori este
nevoie (inclusiv cînd conduceti antrenamentele
sectiei).
- Adoptati o tinuta decenta, corespunzatoare
statutului profesional al antrenorului.

CAPITOLUL VIII

STRUCTURA SISTEMULUI DE ~NV|}|MÂNT SPORTIV ~N CONFORMITATE CU

LEGILE {I DIRECTIVELE COMUNITARE (UNIUNEA EUROPEAN|)
CONVEN}II, REZOLU}II {I RECOMAND|RI EUROPENE (CONSILIUL EUROPEI)

78
 Explozia gigantică a performanțelor sportive din ultimii 15 ani, a constituit un punct de
cotitură în definirea unor strategii naționale și internaționale privitoare la obiectul și conținutul
fenomenului social pe care îl reprezintă “SPORTUL” în societatea modernă contemporană.
Eforturile și interesul unor cercetători izolați în prima fază, au fost susținute de forurile
internaționale de specialitate C.I.O., federații internaționale, centre și instituții de resort naționale,
urmărindu-se clarificarea problematicii pentru dezvoltarea teoriilor și integrarea științelor care au ca
obiect “activitatea sportivă” într-o știință unitară cu obiect de sine stătător “știința sportului”.
{tiința sportului are în prezent “obiect de cercetare autonomă”, (fenomenul sport – obiect
formal) ; “ concepte și metode de cercetare specifice, (derivate din criteriile științifice ale altor
științe) și o terminologie științifică proprie.
Teoria antrenamentului, medicina sportivă, pedagogia, psihologia, sociologia, biomecanica,
informatica, jurnalism sportiv, instalații și echipament sportiv – au constituit centrul de greutate al
cercetărilor, conținutul acestora căzând sub incidența restructurării și modernizării, în concordanță
cu evoluția performanțelor sportive.
{tiința antrenamentului, teoria antrenamentului, antrenamentul sportiv, antrenoriatul,
antrenorul, competiția, sportul de performanță, sportul de înaltă performanță, performanța, motivația
de reușită, medicina sportului sunt doar unele din componentele care fac obiectul de studiu al celor
care se apleacă cu pasiune pentru reglementarea națională și internațională a “ Fenomenului Sport”.
Aceste preocupări și idei noi din viața sportivă internațională au pătruns greu în țara noastră
unde se manifestă încă un conservatorism greu de înțeles, care are rezultate nefaste în perfecționarea
sistemului național privitor la formarea noilor generații de specialiști, cu precădere antrenorilor pe
ramuri de sport.
Pornindu-se de la locul central de decizie și concepție pe care îl are antrenorul în cadrul
{tiinței sportului ca “ Persoană competentă (expert) care dirijează (trains) sportivii în antrenament și
îi conduce (coaches) în competiție “ formarea acestora impune: în plus, pe lângă cunoștințele si
aptitudinile necesare oricărui profesor de educație fizică, antrenorul trebuie să posede cunoștințe
tehnice specifice domeniului său de specialitate pe baza unei educații adecvate, (sportivi de înalt
nivel) experiență personală în antrenamente și competiții.
Pornindu-se de la aceste precizări, coroborate cu cerințele “Antrenamentului Sportiv”, la
baza formării și atestării acestora, se află prevederile federațiilor sportive în concordanță cu strategia
generală a fiecărei discipline sportive, definitivată de către M.T.S.
Formarea se realizează prin selecția celor mai valoroși sportivi care urmează un proces de
pregătire universitar și nonuniversitar.
~n formarea universitară federațiile se implică și impun cerințele teoriei, metodicii și practicii
antrenamentului sportiv, iar în formarea “nonuniversitară” dirijează și conduc, prin cei mai valoroși
anternori, procesul de învățământ.
Sistemul de învățământ sportiv este configurat în conformitate cu Legile și Directivele
Comunitare (Uniunea Europeană) cu Convențiile, Rezoluțiile și Recomandările Europene (Consiliul
Europei) și cu intenția de conservare a caracteristicilor naționale ale sistemului ce funcționează în
prezent în România.
El reprezintă o structură nouă pentru pregătirea specialiștilor domeniului sport așa cum este
el utilizat în sistemele sociale ce se bazează pe economia de piață.
Proiectul de Sistem Național al {tiinței Sportului se dorește a constitui un cadru general
deschis de formare a “activiștilor” (termenul considerat în sensul de “a fi activ/ participativ/ implicat/
responsabil”) domeniului sport, prin care să poată fi asigurată alternativa profesională (oferta) care
să corespună cu tot mai larga varietate a solicitării, (comanda socială) venită din partea individului
sau a grupurilor de indivizi interesați de a face investiții financiare și de timp într-un domeniu al
sportului ce asigură o perspectivă socio-culturală-economică vastă.
Sunt incluse în acest sistem progresiv atât pregătirea non-universitară cât și formarea
universitară, cu obiectivul declarat al accesibilității la nivelul cel mai înalt de calificare profesională,
dar și a colaborării voluntare neretribuite.

79
 Pentru a fi credibil, acest proiect a luat în considerare cele mai noi evoluții și studii, ce ar
trebui să stea la baza acțiunilor organismelor, organizațiilor și instituțiilor de la nivel local, regional și
central al domeniului sport.
La nivel European se constată o preocupare crescândă pentru obținerea consensului privitor
la luarea deciziei privind apariția unei Directive dedicate exclusiv ocupațiilor (meseriilor) în relație cu
sportul.
La nivel Național se constată o sporire a interesului pentru formarea și perfecționarea
persoanelor care muncesc în interiorul domeniului sport, chiar dacă acesta este denumit sub mai
multe moduri. ~n ultimii ani s-au manifestat tot mai multe tipuri de astfel de acțiuni, în principal din
partea sectorului non-guvernamental NGO (public și particular), fapt care a condus la o reacție
pozitivă a organismelor guvernamentale (GO), ce trebuie susținută sub toate formele.
Considerăm că este necesară adaptarea grilei naționale, în prezent în vigoare, în sensul
respectării conținutului și denumirilor utilizate în Documentele Europene, pentru a facilita
demersurile făcute, sau care se vor face, pentru recunoașterea inter-state a diplomelor atestând
calificarea profesională.
Considerăm că este necesară asumarea responsabilității organismelor de la nivel central
pentru susținerea inițiativelor (încă izolate) venite din partea unor persoane publice sau private
privind stabilirea unei viziuni general comune asupra domeniului sport și pentru completarea
“spațiilor goale” din formele de manifestare ale activităților sportive, lăsate moștenire de concepția
pedagogistă - unilaterală - a “formării omului nou” -supus și docil. Mesajul lansat fiind “unitate prin
diversitate conceptuală” și “subsidiaritate” în relațiile dintre structurile guvernamentale și cele non-
guvernamentale.
La baza elaborării structurii învățământului sportiv stau :

Documentele oficiale emise de Uniunea Europeană și Consiliul Europei referitoare la

formarea personalului care desfășoară o activitate permanentă sau periodică în domeniul
sport.

Documente au fost elaborate și difuzate prin Rețeaua Instituțiilor Europene de {tiința

Sportului (ENSSHE / REISS) a Uniunii Europene (Londra, Marea Britanie).
a) European Structure for the 5 levels of Coachesî Training.
1. (Proposition presented by the European Network of Sport Sciences
Institutes, Reiss)
b) European Net
1. University Institutes in Sport Sciences in Europe
2. Non - University in Sport Sciences in Europe
c) European Doc
1. Doctoral Students in Sport Sciences in Europe

Documente difuzate prin Rețeaua Ofițerilor cu Informația Sportivă (SIONET) a Comitetului

Director pentru Dezvoltarea Sportului, Divizia Sport a Consiliului Europei și de Centru pentru
Informația Sportivă al Consiliului Europei, “Clearing House”, (Bruxelles, Belgia).
a) The Council of Europeîs Work on Sport 1967-1991 (vol 1& 2)
b) The Council of Europeîs Work of Sport 1992-1996
c) Commitet for the Development of Sport (CDDS)
(Annual report of the CDDS for 1997. Strasbourg, March 1998)

1. Natura sistemului de pregătire:

Sistemul de pregătire al antrenorilor este diferit în fiecare stat al U.E.
~n unele dintre ele predarea se transformă într-o abordare teoretică și / sau
academică, dar în oricare predarea se bazează pe experiența profesională.
2. Structura Europeană sugerată pentru pregătirea antrenorilor.

80
 Se bazează pe:
- definește diferite nivele de pregătire, în raport cu starea de fapt curentă a cursurilor de
pregătire relevante din Europa și cu textele legislative ale Comunității Europene
(Directivele 89/48/CEE, 95/51/CEE și Decizia 85/368/CEE).
- stabilește standardele europene pentru condiționarea admiterii la pregătire, durata minimă
și recunoașterea,
- definește profilul profesional al unui antrenor în diferitele nivele ale pregătirii, prin
descrierea “sarcinilor” și a principalelor “câmpuri de activitate” pentru fiecare nivel.
- definește competențele si câmpurile de cunoștințe potrivit sarcinilor si activităților
antrenorului;
- subliniază liniile delimitative ale modulelor europene ce corespund profilului profesional,
așa cum acesta a fost definit pentru fiecare nivel de pregătire.
 Progresia și abordarea pentru pregătirea antrenorilor:
Câmpul de acțiune al pregătirii antrenorilor, care sunt însărcinați în primul rând cu
performanța de înalt nivel, trebuie să ia în considerație faptul că există abordări diferite, dar
complementare, ce țin cont de varietatea câmpurilor antrenamentului, cum ar fi:
- antrenor instruit pentru conducerea antrenamentului tehnic
- antrenor instruit în științele și teoriile antrenamentului sportiv
- antrenor care va fi responsabil cu managementul sistemelor de antrenament și al
structurilor
 Recunoașterea și certificarea calificării și atestării în meseria de antrenor este de
competența organizațiilor guvernamentale definite cu responsabilitatea și conducerea
domeniului sport:
- Recunoașterea reciprocă a rolurilor importante jucate de sectoatrele universitare și non-
universitare în formarea antrenorilor, revin în responsabilitatea federațiilor sportive
naționale;
- Unitățile de specialitate aflate in componența organismelor guvernamental mandatate, au
responsabilitatea reprezentării și implementării deciziilor emise Resortului European de
{tiințe a Sportului pentru țările comunitare și extracomunitare.
 Câmpul de activitate a fost formulat pentru a:
- stabili mijloacele pentru analizarea variatelor sisteme de instruire a antrenorilor din
fiecare stat al U.E.
- ușura convergența diferitelor sisteme de pregătire.
- ușura mobilitatea antrenorilor în interiorul diferitelor state ale U.E.

ORGANIZAREA STRUCTURILOR DE CALIFICARE

 ~n statele U.E., sistemul de calificare construiește gradat competența și responsabilitatea

profesională, datorită unui sistem cu nivele evoluând de la 1 la 5.
 Calificarea corespunzătoare fiecăruia dintre cele 5 nivele de pregătire este acordată în
cooperare cu autoritățile sportive competente, în fiecare stat.
 Persoanele calificate au permisiunea de a trece de la un nivel la altul
 Diferitele instituții implicate în pregătirea (instruirea) antrenorilor trebuie să coopereze.
 Admiterea la nivelele 3,4 și 5 este deschisă oricărui antrenor, pe baza următoarelor
proceduri:
a) confirmarea experinței și/sau profesională în antrenorat.
b) recunoașterea cursurilor de pregătire parcurse anterior (calificare, durata conținut)
c) test de admitere bazat pe cerințe standard specifice pentru fiecare nivel.
 Instruirea este continuă de la nivelul 1 până la 4. Nivelul 5 începe o dată cu înmatricularea în
universitate, fără a avea obligația de a completa nivelele inferioare. Totuși, anumite state pot lua
în considerare în scopul determinării criteriilor de admitere și nivelele 3 sau 4.
 Trebuie planificate legături de la nivelele 4 la 5, și de 5 la nivelele 4 și 3 (pentru candidații care
nu urmează un curs specializat în sport, pe durata studiilor universitare). Universitațile și

81
 Academiile de Sport ce acordă diplomă de nivel 5 pot oferi credite și exceptări candidaților ce
trec de la nivelul 4 la nivelul 5.
 Cerințele de durată minimă, pentru diferitele nivele de pregătire, nu sunt reprezentate doar prin
ore în contact direct (cursuri de clasă ci și prin învățământul practic efectuat de regulă pentru
sportivii de înalt nivel la locul de pregătire, lot-club).
- învățământ modular (Open Univesity, {coli, Academii) Naționale de Antrenori.
- învățământul la distanță, pentru structura federală
- validarea si recunoașterea experienței practice/profesionale în antrenorat pot fi luate, de
asemenea, în considerare, pentru scurtarea timpului practic.
 Câmpul de activitate al structurii:
~n ideea de a asigura anumite orientări, câmpul de lucru a fost
determinat pentru nivelele 3,4 si 5, prin specificarea următoarelor puncte:
- Rolul antrenorului: este nivelul său de autonomie si responsabilitate (contract).
- Sarcini: este definirea rolului principal al antrenorului.
- Sfera de activitate: acțiunile realizate de către antrenor.
- Câmpul de competență: principalele câmpuri de investigare necesare funcției de antrenor.
- Competențe specifice: reducția unui câmp larg de competențe.
- Condiții de admitere: condițiile cerute unui candidat pentru a se înregistra la un anumit
nivel.
- Durata pregătirii: trebuie să includă:
 instruire teoretică și practică
 cursuri de instruire urmate “pe teren”
 experiență profesională:
a) antecedente sportive
b) experiență anterioară
- Evaluare și certificare:
~n acest moment nu există nici un punct de referință în structura câmpurilor de
cunoștințe cerute fiecărui nivel, totuși definirea competențelor specifice oferă un ghid cam
cum ar trebui să fie aceste câmpuri. Pe durată medie, activitatea REISS poate fi considerată
că ajută la convergența cursurilor de pregătire europene. ~n prezent, se acceptă că fiecare
stat își va determina modul în care se vor stabili disciplinele care să sprijine câmpul de
activitate.

SISTEM DE DEZVOLTARE {I MONITORIZARE

Se propune să fie pus la punct un sistem de dezvoltare și monitorizare pentru a urmări

implementarea câmpului de activitate sugerat de U.E. Un asemenea sistem va fi coordonat de
Institutele de {tiința Sportului ale Comitetului European pentru Antrenorat, și va avea următoarele
funcții:
1. Să urmărească eficiența câmpului de activitate sugerat în contextul implementării
acestuia în U.E. și să asigure amendamente ori de câte ori este nevoie;
2. Să urmărească nivelul și progresele tuturor cursurilor și inițiativelor declanșate de
către Institutele de {tiința Sportului ale Rețelei Europene.
3. Să asigure organelor competente mijloace pentru a face mai ușoară recunoașterea
diplomelor, având în minte în permanență ideea mobilității forței de muncă.

LEGISLA}IA UNIUNII EUROPENE

A. Ordinele privind sistemul general de recunoaștere a pregătirii profesionale.

Prima Directivă (89/48/CEE) acoperă diplomele de studii înalte, acordate după

completarea unei perioade minime de trei ani de pregătire profesională.

82
 A doua Directivă (92/51/CEE) se ocupă de nivelele de pregătire care nu au fost acoperite
prin sistemul inițial general. Acesta este sistemul care corespunde învățământului superior de scurtă
durată, învățământul post-liceal (forma scurtă sau forma lungă) fiind posibil de a se completa prin
pregătire profesională sau experiență practică.

Cele două Directive divid perioada de pregătire pentru “ocupații” (profesii, meserii)
permanente, în trei nivele :

Nivelul 3: Diplomă - începând după 1 (primul) sistem general; este acordată ca o

completare a pregătirii post-liceale si are o durată de cel puțin 2 ani.
Nivelul 2: Diplomă - începând după 2 (al doilea) sistem general; este acordată ca o
completare a pregătirii post-liceale si are o durată de cel puțin 2 ani.
Nivelul 1: Certificat - începând după 2 (al doilea) sistem general; este acordată ca o
completare a pregătirii liceale (curs de minimum 1 an).
- categoria a 5 a (1 în sistem european).
B. Structura europeană pe 5 nivele a pregătirii profesionale (85/368 CEE)

~n scopul de a oferi o structură de pregătire pentru ocupațiile în relație cu sportul, a fost

luată o decizie a Consiliului Miniștrilor Europeni pentru Educație (16 iulie 1985), în legătură cu
recunoașterea calificării prin pregătire profesională în interiorul statelor membre ale Comunității
Europene.
Dorind recunoașterea varietății de sisteme de pregătire din statele membre, această decizie a
Consiliului stabilește nevoia de convergență a politicilor privind pregătirea profesională.
A fost stabilită, ca punct de referință, o structură a nivelelor pregătirii profesionale, care
constituie primul pas spre acordarea între diferitele state membre a calificării profesionale, înaintea
oricărei schimbări a statutului muncitorilor (vezi anexa 1).

SISTEMUL GENERAL DE RECUNOA{TERE A DIPLOMELOR {I CERIN}ELE DE

ADMITERE LA PREG|TIRE, DURATA MINIM| {I CONFIRMAREA CURSURILOR DE
INSTRUIRE A ANTRENORILOR PE
5 NIVELE

Directiva 89/48/EEC și nivelul V (I si II în România) al instruirii antrenorilor:

Pregătirea pentru antrenorat Directiva 89/48/EEC

Nivelul V (I-III în România)
Evaluarea si titlul acordat:
-examinarea cunoștințelor teoretice si
capacităților practice în antrenorat;
- diplomă (acordată de autoritățile competente).
Cerințe pentru admitere:
- diplomă a învățământului secundar sau certificat
ce permite accesul la studii superioare;
- experiența practică în sportul ales.
Durata minimă:
a) 8 semestre, 2400 de ore (4 ani de studii
universitare; postliceale; 7 ani - activitate ca
antrenor)
** 1200 ore de pregătire de bază în științele
“ ~n contextul acestei Directive trebuie aplicată
următoarea definiție:
Diploma, orice diplomă, certificat sau altă
evidență a unei calificări formale sau orice seturi
de astfel de diplome, certificate sau evidențe:
- care este acordată de către o autoritate
competentă a unui stat membru, desemnat în
concordanță cu propriile legi, reglementări sau
hotărâri administrative;
- care dovedește că deținătorul a finalizat cu
succes un curs postliceal cu o durată de cel puțin
3 ani, sau echivalentul unei părți din această
durată, la o universitate sau instituție de
învățământ superior sau altă instituție de nivel

83
sportului;
** 1200 ore de pregătire specifică în sportul ales.
b) 2 ani de experiență practică în antrenorat
(validată de autoritățile competente)
similar și, unde este cazul, că a finalizat cu succes
pregătirea profesională cerută suplimentar de
către cursul postliceal, si care dovedește că
deținătorul are calificarea profesională cerută
pentru începerea sau continuarea unei profesiuni
regulate în acel stat membru.

NOTA:
Cerințele Directivei au fost amplificate pentru a asigura natura specifică a antrenoratului ca
ocupație:
* condițiile de admitere:
- experiența practică în sportul ales, este esențială pentru a putea profesa cu succes.
* durata minimă:
- ca regulă generală, pregătirea de nivel universitar în știința sportului implică 4 ani;
este logic ca durata minimă de referință să fie de 4 ani.
- experiența profesională, este un aspect important al antrenamentului; textul
stipulează , în acord cu acesta, necesitatea unei experiențe practice în antrenament la toate nivelele
de pregătire.
Directiva 92/51/EEC si nivelul IV al instruirii antrenorilor:

Pregătirea pentru antrenament Directiva 92/51/EEC

Nivelul 4
Evaluarea si titlul acordat:
-examinarea cunoștințelor teoretice
capacităților practice în antrenament;
-diplomă (acordată de autoritățile competente).
Cerințe pentru admitere:
-certificat pentru nivelul III;
Durata minimă:
a) 600 de ore (800 de ore în România);
b) 2 ani de experiență practică în antrenament Printre condițiile de admitere, ca regulă generală,
(validată de autoritățile competente);
c) 800 de ore pe an în România;
d) 3 ani experiență în România.
“ ~n contextul acestei Directive trebuie aplicată
si următoarea definiție:
Diploma, orice diplomă, certificat sau altă
evidență a unei calificări formale sau orice seturi
de astfel de diplome, certificate sau evidențe:
- care este acordată de către o autoritate
competentă a unui stat membru, desemnat în
concordanță cu propriile legi, reglementări sau
hotărâri administrative;
- care dovedește că deținătorul a finalizat cu
succes un curs postliceal cu o durată de cel puțin
1 an, sau echivalentul unei părți din această
durată;
este si finalizarea cu succes a învățământului
liceal-condiție de admitere la universitate sau
învățământul superior si pregătirea profesională
care poate fi o condiție suplimentară la acel curs
postliceal.

NOT|:
Cerințele Directivei au fost amplificate pentru a asigura natura specifică a antrenoratului, ca
ocupație:
* condițiile de admitere:
- certificatul de nivel III este propus să completeze/înlocuiască diploma/certificatul
învățământului liceal;
* durata minimă:
- durata minimă de referință este considerată: 1(un) an pregătire teoretică si practică a
fost suplimentat cu 2 (doi) ani de pregătire practică vocațională (ocupațională), ce urmează a fi
completați înainte sau, parțial, pe timpul desfășurării cursului.

84
Directiva 92/51/EEC si nivelele 1-3 ale instruirii antrenorilor

Pregătirea pentru antrenorat Directiva 92/51/EEC

Nivelele 1-3 (3-5 în România)
Evaluarea si titlul acordat: “ ~n contextul acestei Directive trebuie aplicată
-examinarea cunoștințelor teoretice si
următoarea definiție:
capacităților practice în antrenorat; Diploma sau certificat: evidență de învățământ si
-certificat nivelele 3-5 (în România) pregătire sau orice seturi de astfel de evidențe:
(acordata de autoritățile competente). -sunt acordate de către o autoritate competentă a
Cerințe pentru admitere: unui stat membru, desemnat în concordanță cu
-experiență practică în sportul ales; propriile legi, reglementări sau hotărâri
-certificate de nivelul 1 si 2 (acolo unde sunt
administrative.
incluse în sistemul național de formare a -care dovedește că deținătorul, după ce a urmat
cadrelor). învățământul liceal, a finalizat cu succes un curs
de formare sau pregătire urmat la o instituție
Durata minimă: educațională sau practică sau la locul de muncă,
sau combinat, instituție de învățământ si locul de
a) 300 de ore; muncă si, complementar unde este cazul, pe baza
probelor (testări) sau a practicii profesionale
b) 2 ani de experiență practică în antrenorat cerute suplimentar la acest curs sau probelor
(validată de autoritățile competente). (testelor) si practicii profesionale cerute
suplimentar la acest curs secundar.

~n loc de concluzii:
Trebuie notat faptul că Directiva nu oferă detalii pentru condițiile de admitere la pregătire si
nici durata minimă pentru nivelul 3.
~n concordanță, referirile la nivelul 3, a Scalei Europene propuse, au fost formulate în lumina
situației “europene” în ceea ce privește cursurile de formare a antrenorilor din diferitele state
membre.

SCHEMA EUROPEAN| PENTRU ACREDITAREA FORM|RII CONTINUE A ANTRENORILOR

“Europenizarea” programelor de formare poate fi obținută în mai multe moduri:

a) Standardele europene trebuie luate ca punct comun de referință.

b) Trebuie să fie asigurată mobilitatea personalului de formare si a antrenorilor ce sunt parte
a programelor naționale de formare existente.
c) Este necesară introducerea “Cursurilor Europene de Formare”.

1. Primul aspect, a cărei importanță este unanim recunoscută, trebuie să favorizeze atât
procesul cât și pregătirea “Manualelor pentru Antrenorat”.
2. Al doilea aspect, (mobilitatea) este realizată prin înțelegeri bi-(multi)-laterale între
organizațiile responsabile cu formarea, cu sprijinul organelor responsabile pentru recunoașterea
calificăriilor în domeniul interesat. Această mobilitate este esențială, deoarece nu există nici un
substitut pentru contractul direct.
3. ~n ceea ce privește cel de al treilea punct, trebuie făcute eforturi pentru organizarea de
cursuri de formare integrate la diferite nivele.

85
 Sistemul formării continue a antrenorilor

- Diplomă europeană nivel B = categoriile 5 și 4 în România (categoriile 1 si a 2 a în sistem

european); Directivele CCE 89/48 pentru nivelul 5, Directivele CCE 92/51.
- Diplomă europeană nivel A = categoria 3 în România (categoria a 3 a în sistem european);
Directivele CCE 92/51
- Diplomă europeană Pro = categoriile 1 și 2 în România (categoriile a 4 a si a 5a în sistem
european); Directivele CCE 92/51.

Directivele CCE si sistemul general de recunoaștere a diplomelor (l.fr. anexa 2 si anexa 2a

adresa lb. engleză U.E.F.A.)

FORMAREA ȘI PREGĂTIREA CONTINUĂ

A ANTRENORILOR

Formarea și perfecționarea corespunzătoare a antrenorilor, alături de informarea lor continuă,

reprezintă condiții de bază pentru ca ei să-și poată îndeplini cu profesionalism (competență și
competitivitate) misiunea încredințată de societate.
Componența formativă se impune ca un element hotărâtor în “trinomul de aur” (vocație,
motivație, educație) al reușitei profesionale.
Problemele formării și perfecționării permanente profesionale, recunoscute ca o suită formată
din trei trepte - pregătirea de inițiere, pregătirea de formare și pregătirea de exercitare - sunt larg
dezbătute pe plan mondial, de unde preocupări susținute pentru a găsi cele mai potrivite căi și
mijloace de soluționare a lor.
~nființarea unor societăți științifice internaționale cu preocupări și responsabilități în
domeniul științei sportului precum Comisia de Sport (Direcția X a C.E.) și Resortul European a
Institutelor {tiinței Sportului - Uniunea Europeană alături de instituționalizarea unor societăți
naționale de știință a sportului - cu permis în cadrul unor congrese, simpozioane, reuniuni, etc -
formularea unor idei ce s-au materializat într-o serie de documente elaborate prin Directive
Comunitare ale Uniunii Europene și Convenții și Rezoluții ale C.E.
Recomandările forurilor europene, urmăresc elaborarea unor structuri unitare cu intenția de
conservare a caracteristicilor naționale ale sistemelor de formare continuă a antrenorilor ce
funcționau în țările europei.
~n conformitate cu Recomandările C.E. și Directivele Uniunii Europene emise în baza ideilor
formulate și materializate printr-o serie de acțiuni organizate de către comitete de experți, întruniri și
convenții interguvernamentale și între organizațiile profesional constituite în domeniul sportului, au
condus la elaborarea unor planuri corespunzătoare de formare, perfecționare și pregătire continuă a
antrenorilor și a specialiștilor domeniului sport.
Aceste documente cuprind o serie de linii directoare pentru recunoașterea internațională a
calificării și promovării antrenorilor dintre care menționăm:
- calificarea în meseria de antrenor are ca punct de plecare componenta vocațională impusă
de selecția viitorilor specialiști din rândul practicanților sportului;
- perfecționarea are sarcini concrete și se organizează prin programe anuale de către unitățile
sportive;
- guvernele prin organizațiile mandatate cu responsabilitatea domeniului sport vor creea
infrastructura necesară pentru perfecționare, inclusiv finanțarea ei;
- organizațiile centrale, minister, departamente, federații naționale, cât și cele locale D.T.S.J.
și a municipiului București și conducerile cluburilor și asociațiilor sportive definesc conținutul,
durata, responsabilitățile și controlul perfecționării.
~n finalul directivelor Uniunii Europene se fac următoarele recomandări:

86
 - în interesul dezvoltării domeniului sport, statele membre sunt invitate să recunoască sportul
ca o multitudine de discipline în care antrenorii trebuie formați și instruiți pentru a se familiariza cu
cele mai importante obiecte ale științei sportului, pentru a li se oferi posibilitatea de a se orienta în
viitoarea lor activitate;
- țările membre sunt invitate să răspundă de formarea specifică a antrenorilor;
- țările membre sunt invitate să recunoască ocupația de antrenor ca o componentă specifică
domeniului sport;
- țările membre sunt invitate să informeze la cerere Direcția Generală X a Comisiei
Europene și Resortul European al Institutelor de {tiință a Sportului, despre programele și
progresele realizate în perfecționarea antrenorilor.
Aceste preocupări și idei noi care conduc viața sportivă internațională, au pătruns greu și în
țara noastră , unde s-a manifestat un conservatorism de neînțeles în special sistemul învățământului
de educație fizică și sport universitar.
Totuși, perfecționarea sistemului național, privitor la formarea noilor generații de antrenori,
care a stat în centrul preocupărilor unor specialiști din Ministerul Tineretului și Sportului și din
federațiile pe ramuri de sport, a fost realizat și aprobat în congresul Resortului European al {tiinței
Sportului din anul 1993, la Koln Germania și aplicat după reuniunea de atestare ținută la Paris în
anul 1994.
~n concepția actuală cuprinsă în prevederile legii 69/2000 – Legea educației fizice și
sportului – structura prin care se va realiza formarea, avansarea și perfecționarea forței de muncă a
mișcării sportive, este cuprinsă în noul sistem care a adoptat denumirea internațională de: “Formarea
Continuă a Antrenorilor”.

87