CAPITOLUL 3

POLUAREA AERULUI

Aerul normal are următoarea compoziţie aproximativă (în volume): 78%

azot, 21% oxigen şi 1% alte gaze.
În compoziţia aerului perfect uscat, componentele şi concentraţiile
acestora sunt următoarele:

Component % volume Component % volume

N2 78,0880 H2 5.10-5
O2 20,9490 Xe 8.10-6
Ar 0,9300 O3 1.10-6
CO2 0,0300 Rd 6.10-8
Ne 0,0018 CH4 22.10-6
He 0,0005 N2O 5.10-6
Kr 0,0001 NO2 2.10-6
NH3 16.10-6

Aerul este un element indispensabil vieţii, omul având nevoie de

14-15 m3 aer/24 ore.

Prin respiraţie, componentele principale ale aerului îşi modifică

concentraţia astfel:

Component Concentraţia în aer, %

Inspirat Expirat
Azot 78-79% 78-79%
Oxigen 20-21% 16-17%
Dioxid de carbon 0,03-0,04% 3-4%

Aerul real conţine azot, oxigen, dioxid de carbon, ozon, alte gaze, vapori
de apă, pulberi, bacterii etc.
Aerul reprezintă componenta de bază a atmosferei, înveliş gazos ce
înconjoară Pământul până la altitudinea medie de 3.000 km.
În funcţie de variaţia temperaturii cu altitudinea (fig.1), atmosfera
cuprinde: troposfera: 0-11 km; stratosfera: 11-45 km; mezosfera: 45-80 km;
termosfera: 80-400 km; exosfera: 400-3000 km.
În funcţie de variaţia compoziţiei aerului cu altitudinea, atmosfera are
două straturi:
 homosfera (compoziţie relativ constantă până la 100 km);

1
  heterosfera (compoziţia variază puternic cu altitudinea la peste
100 km);
În funcţie de încărcarea electrică a componentelor aerului, atmosfera
cuprinde:
- ionosfera: 80-300 km - particule încărcate electric sau ioni, formate
datorită acţiunii radiaţiei solare asupra moleculelor şi atomilor din aer;
prezintă o conductibilitate termică deosebită;
- magnetosfera: peste 500 km; particulele încărcate electric se
deplasează după liniile câmpului magnetic terestru.

Radiatie UV, <1000

Radiatie UV, 2000 < < 3000

Radiatie vizibila si IR,  3000

ALTITUDINE, km

termosferă

Var. temp. cu
altitudinea

mesopauză
mesosferă
stratopauză
stratosferă
tropopauză
troposferă
500 1000 TEMPERATURA, K

Fig.3.1. Evoluţia temperaturii atmosferei Pământului în

funcţie de altitudine şi nivelul de pătrundere a radiaţiei
solare.

3.1 Poluanţii aerului

Poluantii aerului pot fi substanţe solide, lichide sau gazoase, naturale

2
sau artificiale care pot fi aeropurtate.
Clasificarea poluanţilor aerului se poate face după următoarele criterii:
1. starea de agregare;
2. provenienţă;
3. acţiunea specifică asupra organismului.

1. După starea de agregare (tabelul 3.1) – există poluanţi solizi, lichizi şi

gazoşi, iar în amestec cu aerul devin suspensii, aerosoli, nori.

Tabelul 3.1. Starea de agregare a poluanţilor aerului.

Stare de agregare Diametru mediu,

Poluant + aer
poluanţi m
> 10 praf = suspensii
Solizi 0,1-10 nor = aerosoli
< 0,1 fum = aerosoli
Lichizi - nor = aerosoli
Gazoşi - Nor

Poluanţii solizi (praf, pulberi) provin din eroziunea rocilor naturale,

industrie, şi mai rar din alte activităţi umane. După natură pot fi:
- anorganici - oxizi metalici (de Zn, Pb, Mn, Fe, Cu), minerale (SiO 2,
azbest, silicaţi), ciment, sodă, coloranţi anorganici, sticlă etc.;
- organici - de origine animală (lână, păr, fulgi, puf), vegetală (bumbac,
faină, in), sintetică (pesticide, coloranţi organici) etc.

Suspensiile (particule cu diametrul peste 10 m = praf), se

caracterizează prin:
- stabilitate mică: difuzie redusă în aer; se depun destul de repede (se
mai numesc şi pulberi sedimentabile);
- nu pătrund în alveolele pulmonare: nu sunt periculoase pentru om;
- diminuează luminozitatea: influenţează negativ fotosinteza plantelor;
obturează ostiolele (împiedică schimbul de gaze cu atmosfera);
- modifică pH-ul solului (de ex. pulberea de ciment).

Pulberile 0,1-10 m – au stabilitate mai mare; se depun în timp mai

îndelungat, la distanţe mari: 2-10 km (cenuşă, negru de fum). Având putere de
difuzie mare, ajung în alveolele pulmonare, fiind toxice pentru organisme. Cele
mai periculoase sunt cele cu dimensiunile cuprinse în intervalul 0,2-2 m (se
separă foarte greu din aer).
Pulberile < 0,1 m - se depun foarte greu şi difuzează foarte uşor în aer.
Depunerea se face ca urmare a ciocnirii şi aglomerării lor.

Alte proprietăţi fizice importante ale particulelor:

- suprafaţă specifică mare (1 cm3 cuarţ, măcinat la diametrul de 1m,
are suprafaţa specifică de 6 m2);
- pot exploda (Zn, S, faină, dextrină), sau autoaprinde (cărbune, Al);

3
 - adsorb gaze toxice sau vapori;
- absorb radiaţii calorice şi iradiază după încetarea încălzirii;
- formează ceaţă (sunt centri de condensare);
- particulele ascuţite traumatizează căile respiratorii; cele moi se depun
ca o pastă - traheite şi bronşite;
- se încarcă electrostatic, prin frecare, sau prin adsorbţie de ioni
(pulberile metalice se încarcă pozitiv, cele nemetalice negativ - creşte
stabilitatea lor).

Substanţele lichide - majoritatea provin din industrie (gudroane de

cocserie, solvenţi lacuri-vopsele, furfurol, insecticide lichide etc). Principalele
caracteristici sunt:
- volatilitatea; în contact cu aerul pot forma aerosoli;
- vaporii se răspândesc pe distanţe de sute de metri;
- afectează aparatul respirator, derma, ochii;
- se depun pe plante, dereglând respiraţia acestora;
- afectează construcţiile etc.

Aerosolii - amestec aer cu particule solide < 10 m, sau/şi substanţe

lichide. Se caracterizează prin:
- stabilitate mare;
- putere mare de difuzie;
- condensarea este favorizată de scăderea temperaturii (particulele se
transformă în cristale), umiditate (solubilizează particulele, sau le
umezeşte, mărindu-le masa);
- radiaţiile UV provoacă transformări chimice.

Poluanţii gazoşi
- difuzează uşor în aer (sunt purtaţi la mari distanţe de locul unde au
fost eliminaţi în atmosferă);
- oxizi de sulf, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, fluor, clor,
vapori de acizi (fluorhidric, clorhidric etc).

2. După provenienţă, poluanţii aerului sunt:

a. primari - provin direct din surse de poluare identificate sau
identificabile;
b. secundari - sunt produşi în mediu, datorită interacţiunii poluanţilor
primari sau reacţiilor chimice cu constituenţii aerului.

3. După acţiunea specifică asupra organismului, poluanţii sunt:

 iritanţi - cei mai răspândiţi: oxizi de sulf, oxizi de azot, amoniac, hidrogen
sulfurat, fluor, clor, vapori de acizi (fluorhidric, clorhidric), pulberi cu
solubilitate scăzută;
 asfixianţi (împiedică oxigenarea ţesuturilor organice) - oxidul de carbon
(formează cu hemoglobina un compus stabil, carboxihemoglobina),
hidrogenul sulfurat (produce pierderea mirosului  paralizia centrilor
respiratorii  decesul), vapori de acid cianhidric;

4
 toxici sistemici (peste anumite concentraţii provoacă leziuni ale organelor
interne, sau sistemelor):
- plumbul: acumulare în ţesutul osos, afectează sistemul nervos,
biosinteza hemoglobinei. Intoxicaţia apare pentru concentraţii de
0,1-0,2 mg Pb/dm3;
- cadmiul: la concentraţii peste 5 g/dm3 apă induce tulburări renale,
fracturi osoase (datorită eliminării calciului). În 1970, în Japonia apărut
maladia Itai-Itai ca urmare a intoxicaţiei cu Cd;
- mercurul: pentru concentraţii mai mari de 10 g/dm3 apă se
acumulează în rinichi, creier, globule roşii, păr. Determină leziuni la
nivelul sistemului osos, ochilor, aparatului renal şi digestiv;
- fluorul: se acumulează în ţesutul osos, provocând leziuni osoase şi
tulburări metabolice. Duritatea dinţilor scade pentru concentraţii peste
1,5 mg F/dm3 apă consumată. La concentraţii mai mari de
5 mg F/dm3 apă, se produc anchiloze articulare, luxaţii, fracturi,
curbarea oaselor lungi etc.;
- arsenul: când concentraţie depăşeşte 0,5 g/dm3 apă, acesta induce
afecţiuni ale pielii, cancer cutanat, tulburări digestive;
- cianurile: la concentraţii peste 0,01 mg/dm3 apă, are loc blocarea
oxidării la nivel celular (asfixia internă), tulburări nervoase, deces;
- pesticidele - afectează ficatul, sistemul nervos, glandele endocrine
sexuale, enzimele etc. Au acţiune cancerigenă şi chiar cocancerigene
asupra descendenţilor.
 fibrozanţi (produc modificări fibroase la nivelul aparatului respirator) -
suspensii de ciment, pulberi cu bioxid de siliciu, oxizi de fier, compuşi de
Ca, Ba, Be; sunt specifice mediului industrial;
 alergenici (acţionează asupra căilor respiratorii, producând alergii):
- origine naturală (origine minerală: cuarţ; origine vegetală: polen, în,
cânepă, tutun, cafea, cacao, ricin, soia; origine animală: insecte,
fungi, puf, pene);
- origine industrială (produse chimice, farmaceutice, insecticide);
 cancerigeni:
- organici - hidrocarburi policiclice aromate (benzopiren,
benzoantracen, benzfluoranten etc.), pulbere de lemn; substanţe
organice clorurate (pesticide), epoxizi, nitrozamine, naftilamina de la
fabricile de coloranţi;
- anorganici: crom  cancer nazal; arseniu  cancer hepatic; cadmiu
 cancer prostată; nichel  cancer căi respiratorii), substanţe
radioactive  cancer tiroidian; azbest  cancer pulmonar;
 mutageni şi teratogeni (mutageni = produc anomalii genetice ereditare;
teratogeni = produc malformaţii ale fetusului): compuşi organocloruraţi,
fosforici, mercurici, fluoruri, oxizi de azot, pulberi de lemn, particule de
emisii Diesel, azbest, benzen etc.

5
 3.2. Surse de poluare ale aerului
Sursele de poluare ale aerului: surse naturale şi surse artificiale.

a. Sursele naturale sunt:

 Solul – datorită factorilor fizici (temperatură), mecanici (ploi, curenţi de aer,
impact meteoriţi, cutremure), biologici, solul răspândeşte în aer agenţi
poluanţi:
- particule solide (anorganice, organice);
- gaze: CO2, H2S, NH3;
- substanţe odorante complexe.
 Plantele şi animalele poluează mediul cu polen, spori de mucegaiuri/ levuri,
păr, pene, fulgi.
 Erupţiile vulcanice emit gaze (CO, CO2, H2, H2S, NH3), vapori de apă,
materiale solide de diferite dimensiuni, care pot ajunge până în stratosferă
(30-50 km).
 Praful cosmic - dezintegrarea meteoriţilor în atmosferă (circa 1000 t/an
ajung pe Pământ).
 Incendiile  dioxid de carbon şi fum (distrug ecosistemele).

b. Sursele artificiale - activităţi ale omului din care rezultă produse solide,
lichide şi gazoase, care pot ajunge în atmosferă. Aceste surse sunt fixe şi
mobile.
 Surse fixe - produc o poluare limitată (în apropierea sursei):
- procese industriale: chimice, siderurgice, metalurgice, materiale de
construcţie etc.;
- procese de combustie - producere de energie electrică/ termică,
încălzire locuinţe; cantitatea şi tipul poluanţilor depinde de calitatea
combustibilului şi felul arderii;
- servicii - staţii de benzină, instalaţii de vopsit, curăţătorii chimice (în
uscat) etc.
 Surse mobile - mijloace de transport rutier, feroviar, naval şi aerian.
Autovehiculele, datorită gazelor de eşapament şi combustibilului folosit,
poluează cu oxid de carbon, oxizi de azot, plumb, aldehide, etilenă,
hidrocarburi aromatice, dioxid de carbon, pulberi.

3.3. Dispersia poluanţilor în atmosferă

Acest fenomen este influenţat de următoarele:
- factori meteorologici: vânt, turbulenţa aerului, umiditate,
temperatură;
- modul de evacuare în atmosferă a poluanţilor.
Vântul - factor important pentru dispersarea agenţilor poluanţi în
atmosferă. Gradul de răspândire al poluanţilor este direct proporţional cu viteza
vântului:
- deplasarea maselor de aer cu viteză mică: acest fapt conduce la
acumularea poluanţilor (creşte concentraţia de poluant);

6
 -creşterea vitezei vântului: se măreşte volumul de aer în care se
dispersează poluantul (scade concentraţia, de dorit sub valoarea
limită admisibilă).
Vântul are un dublu rol:
- pozitiv - creşte gradul de dispersie al poluantului;
- negativ - cărăuş al poluanţilor.

Turbulenţa aerului - fenomen generat de diferenţele de temperatură şi de

frecarea straturilor de aer în mişcare.
- favorizează dispersarea transversală a poluanţilor faţă de direcţia
vântului;
- este strâns legată de regimul vânturilor (ca direcţie şi viteză).
Turbulenţa aerului, după modul de formare, poate fi:
- mecanică - apare datorită frecării maselor de aer de scoarţa terestră
(depinde, în principal de rugozitatea terenului, relief, viteza vântului);
predomină în nopţile cu temperaturi moderate şi fluctuaţii ale vântului
de ordinul secundelor;
- termică sau convectivă - este generată de diferenţa de temperatură
dintre suprafaţa terenului şi pătura de aer din imediata apropiere;
predomină în zilele cu soare şi vânt slab (fluctuaţii ale vântului de
ordinul minutelor).

Umiditatea aerului Creşterea umidităţii are efecte:

- pozitive - împiedifcă difuzia poluanţilor (se înregistrează concentraţii
mici în aer);
- negative - formează ceaţă (vaporii de apă condensează pe
particulele din aer), fenomen care determină concentrarea poluanţilor.
Poluare indusă de creşterea umidităţii aerului, este diminuată (până la
anulare) de precipitaţii (ploaia - îndepărtează gazele; zăpada - curăţă atmosfera
de pulberi).

Temperatura atmosferei depinde de: anotimp, altitudine, relief, latitudine

geografică. Variaţiile de temperatură favorizează dispersia poluanţilor, datorită
deplasării maselor de aer.

Evacuarea în atmosferă a poluanţilor industriali se face prin intermediul

coşurilor industriale (elemente de construcţie care asigură creşterea nivelului de
dispersie al poluanţilor). Proiectarea şi amplasarea coşurilor se face după
anumite reguli:
- înălţimea coşului (Hc): > 2,5 înălţime clădiri/ forme de relief din
apropiere (se evită turbulenţa la partea superioară a coşului);
- viteza de ieşire a gazelor din coş: >20 m/s (jetul de gaze scapă din
zona de turbulenţă a coşului);
- concentraţia maximă la sol a gazelor evacuate apare la o distanţă de
5-10 Hc;
- gazele evacuate prin coşuri cu diametrul < 2 m şi Hc < 60 m, nu se

7
 dispersează bine în atmosferă, astfel că în apropierea solului ating
concentraţii periculoase.
Un coş bine proiectat asigură o bună difuzie atmosferică a poluanţilor,
ceea ce face ca la nivelul terenului, concentraţia acestora să fie 0,001-1% din
concentraţia gazului la ieşirea din coş.

3.4. Caracterizarea efectelor poluanţilor asupra biocenozei

Efectele agenţilor poluanţi se pot caracteriza prin: limită de concentraţie,
doză letală, concentraţie letală, timp letal etc.

a) Limita de concentraţie - valoare pentru care o substanţă poate avea efect

poluant asupra mediului. Acest parametru se mai numeşte şi concentraţie
maximă admisă (CMA) şi are valori diferite, în funcţie de:
- natura poluantului;
- sursa agentului poluant;
- ţara de emisie.
De ex., în funcţie de ţară, poluantul SO 2 are următoarele limite de
concentraţie în atmosferă: România: 0,25 mg/m3; Canada: 0,3 mg/m3; Polonia:
0,35 mg/m3, SUA: 0,365 mg/m3; Elveţia: 0,50 mg/m3.
Limitele sunt consemnate în standarde şi au caracter obligatoriu.
Depăşirea lor de către întreprinderile poluante, duce la aplicarea de penalităţi
(pot ajunge până la suspendarea activităţii poluatoare).
CMA se poate exprima în diferite unităţi: g/litru, %, ppm (părţi per milion),
ppb (părţi per miliard/ bilion), ppt (părţi per trilion), Cm (Curie), dB (decibeli)
etc.

b) Doza letală = cantitatea de substanţă toxică/ microbi care, într-o anumită

perioadă de timp, omoară 50% din animalele/ organismele testate. Se notează
cu DL50, şi se exprimă în mg/kg corp. Cu cât valoarea DL 50 este mai mai mică,
cu atât compusul este mai toxic. Pentru poluanţii apei se mai foloseşte termenul
de concentraţie letală, care reprezintă concentraţia substanţei toxice în soluţie
apoasă care provoacă moartea a 50 % dintr-o populaţie acvatică, după o
expunere de 24-96 ore. Se notează CL50/24...95 şi se exprimă în mg/litru. În
literatura americană de specialitate se foloseşte şi termenul doză letală
inferioară (Ldlo = Lethal dose low) = concentraţia/ cantitatea minimă de compus
toxic/ microbi pentru care se înregistrează moartea organismului testat.

c) Timpul letal = durata (ore) în care compusul toxic, într-o anumită

concentraţie, are acţiune letală pentru 50% dintr-o populaţie imersată.

d) Gradul de persistenţă în mediu - depinde de natura poluantului şi condiţiile

meteo (calm atmosferic, ceaţă etc.). Timpul de staţionare (sau de persistenţă) în
mediu poate fi scurt (NH3: 2 zile, SO2: 4 zile, NOX: 5 zile) sau lung (CO:
2-3 ani, CO2: 4 ani, hidrocarburi:16 ani, freoni: 100 ani, fier: 100 ani, aluminiu:
500 ani, mase plastice: 250 ani, sticlă: 4-5000 ani etc. În acest timp, poluanţii se
concentrează, se amestecă, interacţionează reciproc sau cu mediul, producând
de cele mai multe ori efecte deosebite, chiar imprevizibile asupra biocenozelor.

8
e) Influenţele reciproce dintre poluanţi pot fi multiple şi analiza lor se
efectuează la:
- lansarea de noi produse pe piaţă;
- amplasarea de noi unităţi ec.;
- stabilirii măsurilor de protecţie a mediului.
Dacă în mediu există simultan mai mulţi poluanţi, pot apărea următoarele
efecte:
 sinergetice - amplificarea efectului poluant (este mai mare decât simpla
însumare a efectelor individuale ale poluanţilor). De ex., ploile acide
[emisii de SOX sau NOX + apă], produc la plante, vieţuitoare, om şi
construcţii, efecte nocive mai puternice decât gazele uscate, sau apa,
luate separat.
 antagonice - anularea reciprocă a efectelor poluante între agenţii
poluanţi. De exemplu, dacă într-un emisar, două surse diferite
deversează apa acidă, respectiv apă bazică, în punctul de întâlnire are
loc reacţia de neutralizare reciprocă a celor doi poluanţi.
 anergism - absenţa influenţelor reciproce a agenţilor poluanţi. De
exemplu, unele componente ale deşeurilor solide urbane (mase
plastice, lemn, metale) nu se influenţează reciproc.
 eutrofizare - intensificarea poluării secundare. De exemplu, în apele cu
concentraţie mare de elemente nutriente (azot şi fosfor) şi în prezenţa
căldurii are loc dezvoltarea accelerată a vegetaţiei. În acest fel are loc
scăderea concentraţia oxigenului din apă, ceea ce determină
distrugerea faunei acvatice. Totodată, prin putrezirea vegetaţiei formate
se elimină gaze (H2S, CH4, CO2 etc.) dăunătoare faunei, iar în apele
staţionare (bălţi, iazuri, lacuri) se poate ajunge la distrugerea completă
a faunei acvatice.

3.5. Protecţia atmosferei în România

Indicatorii legaţi de mediul atmosferic sunt organizaţi pe trei nivele:

indicatori de presiune (emisii de poluanţi), indicatori de stare (calitatea aerului)
şi indicatori de răspuns (măsurile luate şi eficacitatea lor).

a. Emisiile de poluanţi
Substanţele emise în mediul atmosferic contribuie la schimbări climatice,
distrugerea stratului de ozon, acidifierea aerului, formarea smogul fotochimic şi
deteriorarea calităţii aerului.
Sursele principale de poluanţi atmosferici sunt:
 sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe mari platforme
industriale, dar şi intercalate cu zone de locuit intens populate
(dezvoltate preponderent pe verticală);
 circulaţia auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând şi traficul
greu;
 şantiere de construcţie şi betoniere;
 centralele electrotermice;

9
  surse difuze de combustie;
Pentru protecţia atmosferei şi îmbunătăţirea calităţii aerului sunt necesare
măsuri de control ale emisiilor poluanţilor. Pentru aprecierea gradului de poluare
al atmosferei se calculează emisiile de poluanţi şi se determină calitatea aerului
înconjurător. Emisiile se măsoară prin metode adecvate de evaluare, specifice
fiecărui poluant în parte, bazate pe factori de emisie şi pe indicatori de
activitate.
Analizele emisiilor la nivel naţional, distribuţia sectorială, ţintele spaţiale şi
temporale reprezintă elementele cheie în stabilirea priorităţilor de mediu, în
identificarea ţintelor ce trebuie atinse şi politicilor ce trebuie adoptate, atât la
nivel local cât şi la nivel naţional. Indicatorii selectaţi trebuie să răspundă
criteriilor de identificare şi să fie relevanţi pentru problemele principale privind
atmosfera.

b. Calitatea aerului
Principalele obiective ale politicii de mediu din România sunt create pentru
a garanta un mediu curat, şi urmăresc să asigure o viaţă sănătoasă populaţiei,
să ducă la eliminarea sărăciei şi a degradării mediului, să regenereze economia
pe baza principiilor de dezvoltare durabilă şi să armonizeze legislaţia naţională
privind protecţia mediului cu cea a Uniunii Europene.
Strategia Naţională pentru Protecţia Atmosferei descrie situaţia actuală în
ceea ce priveşte calitatea aerului în România, precum şi măsurile pe care
Guvernul le-a pregătit în vederea îmbunătăţirii protecţiei atmosferei şi a calităţii
aerului, până în anul 2013. Strategia este structurată pe două perioade de timp:
 2004-2006 (perioada de pre-aderare a României la Uniunea
Europeană);
 2007-2013 (perioada în care România este deja stat membru al Uniunii
Europene).
Indicatorii cu privire la calitatea aerului sunt calculaţi pe baza datelor
înregistrate de sistemul de monitorizare a calităţii aerului şi sunt consideraţi ca
fiind cei mai importanţi, în scopul evaluării situaţiilor concrete, în comparaţie cu
ţintele de calitate stabilite de reglementări.
Monitorizarea calităţii aerului implică urmărirea elementelor incluse în cele
patru categorii de probleme:
 sursele şi emisiile de poluanţi atmosferici;
 transferul poluanţilor în atmosferă;
 nivelul concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţia spaţio-
temporală a acestora;
 efectele poluanţilor atmosferici asupra omului şi mediului biotic şi
abiotic.

c. Măsurile luate şi eficacitatea lor

Aerul este factorul de mediu cel mai important pentru transportul
poluanţilor, deoarece constituie suportul pe care are loc transportul cel mai
rapid al acestora în mediul înconjurător, astfel că supravegherea calităţii
atmosferei este de mare importanţă în activitatea de monitoring.
Din datele de calitate ale aerului, obţinute din reţeaua de monitorizare,
rezultă o uşoară îmbunătăţire a calităţii aerului datorată diminuării activităţilor

10
economice şi programelor de retehnologizare şi modernizare, realizate la nivelul
unor unităţi industriale, precum şi intensificării activităţii agenţiilor de protecţia
mediului (creşterea numărului de inspecţii la agenţii economici a căror activitate
produce impact asupra calităţii aerului).
Supravegherea calităţii aerului a înregistrat o îmbunătăţire în perioada
1995-2004, prin creşterea numărului de staţii de supraveghere şi a numărului
de indicatori monitorizaţi la o singură staţie.
Această creştere a fost posibilă datorită dotărilor cu echipamente noi şi
moderne, în acest fel realizându-se o monitorizare eficientă a calităţii aerului.

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu A., s.a., Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă, Ed. ASE,

Bucureşti, 1999.
2. Părăuşanu V., Ponoran I., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Editura
Sylvi, Bucureşti, 2003.
3. Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997.
4. The Encyclopedia of Energy and the Environment, John Wiley & Sons, Inc.,
New York, 1997.
5. Vişan S., Ghiga C., Tehnologii industriale, Ed. ASE, Bucureşti, 2000.
6. Legea Protectiei Mediului nr. 137/1995, modificată şi completată conform
OG 91/2002.
7. O.U.G. nr. 192/2005 privind prevenirea si controlul integrat al poluării,
publicată în MOf. nr. 1078/30 noiembrie 2005.
8. O.U.G. nr. 195/2005 privind protectia mediului, publicată în MOf. nr. 1196/30
decembrie 2005.
9. www.mmediu.ro; www.anpm.ro; www.afm.ro.; www.mie.ro.

11