Cursul 10

Aparatul urogenital

Aparatul urinar se studiază împreună cu cel genital, în cadrul unui sistem

unitar, datorită dezvoltării lor filo şi ontogenetice comune.

Aparatul urinar

Aparatul urinar, cu rol în formarea şi eliminarea urinei, este alcătuit din rinichi
şi căile urinare. Acestea din urmă sunt formate din: pelvisul renal, ureter, vezica urinară
şi uretră.
Rinichiul, principalul component al aparatului urinar, este un organ-pereche
situat în spaţiul retroperitoneal al cavităţii abdominale, de o parte şi de alta a
coloanei vertebrale.
Rinichiul este un organ primitiv retroperitoneal şi în acest spaţiu este aşezat
într-o lojă fibroasă, denumită renală, formată de fascia renală. Aceasta este alcătuită
dintr-o foiţă interioară (prerenală) sau fascia Toldt şi o foiţă posterioară (retrorenală) sau
fascia Zuckerkandl. În partea superioară cele două foiţe învelesc şi glanda supra-
renală, de care aderă foarte strâns, iar mai sus se unesc şi se prind pe faţa inferioară a
muşchiului diafragm. Între foiţele fasciei renale şi capsula rinichiului se găseşte o
masă de grăsime, care formează capsula adipoasă a rinichiului, iar între foiţa
posterioară (fascia Zuckerkandl) şi peretele posterior al abdomenului se află grăsimea
pararenală Gerota. Rinichiul care nu se află la locul său normal este un rinichi ectopic şi
ectopia renală este de două feluri: congenitală, când rinichiul se dezvoltă în altă
regiune, şi dobândită, când, deşi iniţial se afla la sediul său normal, datorită diverşilor
factori (scăderea presiunii abdominale), părăseşte acest sediu, adică ptozează
(rinichiul ptozat).
Forma rinichiului şi dimensiunile. Rinichiul se aseamănă cu un bob de fasole
şi prezintă: o faţă anterioară, mai bombată, o faţă posterioară, plată, o margine laterală,
convexă, o margine medială, concavă, şi două extremităţi - superioară sau polul superior
şi inferioară sau polul inferior. Pe marginea medială şi ceva mai apropiat de polul
superior se află hilul rinichiului, locul pe unde pătrund sau ies din rinichi formaţiunile
pediculului renal, format din: pelvisul renal, artera şi vena renală, limfatice şi nervi.
Hilul este mărginit de o buză anterioară şi alta posterioară şi prin el se pătrunde într-
o cavitate din interiorul rinichiului denumită sinus renal. În acesta se găsesc pelvisul
renal, calicele, ramurile arterei şi venei renale, limfatice, nervi şi ţesut conjunctiv lax.
Ca abateri de formă menţionăm rinichiul „în potcoavă”, când fuzionează polii
superiori sau inferiori ai celor doi rinichi, şi rinichiul inelar, când fuzionează între ei
atât polii superiori, cât şi cei inferiori.
Greutatea rinichiului este de 120—200 g, lungimea, este de 11-12 cm, lăţimea
este de 5-6 cm şi grosimea de 3-4 cm.
Raporturile rinichiului. Faţa posterioară are aceleaşi raporturi la ambii rinichi.
Astfel, prin intermediul capsulei adipoase, a fasciei retrorenale şi grăsimii pararenale,
ea vine în raport superior de arcul lombocostal şi coasta a 12-a cu muşchiul diafragm
şi corespunde hiatusului dintre stâlpii lateral şi intermediar ai acestuia.

1
 Structura rinichiului. Rinichiul este învelit la exterior de o capsulă fibroasă. Pe
o secţiune frontală, parenchimul renal se prezintă alcătuit din substanţa corticală şi
substanţa medulară. Substanţa medulară este formată din 9-14 piramide renale sau
piramidele Malpighi. Substanţa corticală coboară printre piramide până la sinusul
renal, formând columnele renale sau coloanele Bertin. Substanţa corticală periferică, de
sub capsulă, se numeşte cortex corticis.
Piramidele renale sunt alcătuite din tubii renali drepţi sau tubii Bellini, din tubi
colectori, ce se deschid în tubii drepţi, şi dintr-o parte a ansei Henle care coboară
până în piramide. Vârful piramidei poartă denumirea de papilă renală şi prezintă 15-
20 de orificii prin care se deschid tubii renali drepţi, vărsând urina în calicele mici.
Datorită aspectului ei ciuruit, suprafaţa papilei, cu cele 15-20 de orificii, se numeşte
area cribrosa. Papilele renale se deschid în calicele mici, situate în sinusul renal. O
piramidă renală cu substanţa corticală din jurul său formează un lob renal. De la baza
fiecărei piramide renale pătrund în corticală câte 300-500 de formaţiuni cu striaţii
radiare, denumite piramidele Ferrein, care nu ajung până la capsulă şi sunt înconjurate
de substanţă corticală, fără o arhitectură deosebită. Piramidele Ferrein formează
partea radiată (pars radiata) a corticalei, iar substanţa corticală dintre ele alcătuieşte
partea convolută (pars convoluta) a corticalei sau labirintul cortical, în care se găsesc
corpusculii renali. Partea convolută împreună cu partea radiată din jurul său formează
un lob cortical. In axul lobulilor corticali, format de partea convolută, se găsesc arterele
interlobulare (provenite din arterele arciforme), din care pleacă arteriolele aferente ale
corpusculilor renali.
Corticala şi medulara rinichiului sunt alcătuite din tubii uriniferi şi vasele de
sânge care le aparţin. Tubul urinifer este format, la rândul său, din nefron şi tubul
colector.
Nefronul constituie unitatea structurală şi funcţională a rinichiului. El
formează partea secretorie a tubului urinifer. Nefronul este alcătuit din: corpusculul
renal, tubul contort proximal, ansa Henle şi tubul contort distal sau segmentul
intermediar ce se deschide în tubul colector.
Corpusculul renal este format din capsula Bowman şi glomerulul vascular.
Capsula Bowman este o membrană epitelială alcătuită dintr-o foiţă parietală formată
dintr-un strat de celule epiteliale turtite, aşezate pe o membrană bazală. Această foiţă
se continuă la polul urinar al capsulei cu tubul contort proximal, iar la polul vascular
din partea opusă, cu o foiţă viscerală care aderă intim de ansele glomerulului. Între
cele două foiţe ale capsulei s-a format astfel o cavitate în care se acumulează urina
primară, rezultată din filtratul glomerular. Arteriola aferentă care pătrunde prin
polul vascular al capsulei dă încă de la intrare 3-4 ramuri care se desfac în
aproximativ 50 de anse capilare, neanastomozate între ele şi care se unesc, formând
arteriola eferentă. Dispozitivul de vase descris constituie glomerulul vascular.
Arteriola aferentă îşi pierde, în vecinătatea polului vascular, membrana elastică
internă, are endoteliul discontinuu, iar fibrele musculare sunt înlocuite cu celule
mioepiteloide, cu proprietăţi contractile şi care secretă o substanţă vasoconstrictoare
denumită renină. Arteriola eferentă are un calibru mai mic, iar fibrele musculare
circulare acţionează ca un sfincter. Ansele capilare ale glomerulului au peretele
format din celule endoteliale cu citoplasma străbătută de pori, formând ceea ce se
numeşte lamina fenestrata, după care urmează un strat omogen bogat în
mucopolizaharide, denumit lamina densa, acoperit la rândul său de celulele mari,
neregulate şi distanţate între ele ale foiţei viscerale a capsulei Bowman. Aceste celule,

2
denumite şi podocite, prezintă prelungiri primare lăţite şi secundare, subţiri şi
ramificate, care vin în contact cu lamina densa şi delimitează lacune în care pătrunde
filtratul plasmei care va forma urina primară.
Tubul colector trece din corticală în pars radiata (piramidele Ferrein) şi, mai
departe, în piramidele renale, deschizându-se în tubii drepţi.
Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului. Rinichii primesc sânge prin arterele
renale, ramuri ale aortei abdominale.
Inervaţia este dată de fibre simpatice provenind din nervii splanhnici, care, pe
calea vaselor, ajung la rinichi. Fibrele parasimpatice aparţin nervului vag şi vin din
plexul celiac. Simpaticul influenţează activitatea celulelor tubilor prin acţiunea
asupra vaselor sanguine.

Căile urinare
Căile de eliminare a urinei încep în sinusul renal, cu calicele mici şi mari şi
pelvisul renal.
Calicele renale mici (calyces renales minores) continuă de altfel tubii drepţi şi
colectori ai piramidelor renale. Ele se inserează, în profunzimea sinusului renal, pe
papilele renale, cărora le corespund ca număr. Papila cu area cribrosa proemină în
interiorul calicei şi spaţiul dintre ea şi peretele calicei se numeşte fornix caliceai.
Calicele renale mari (calyces renales majores) iau naştere prin confluenţa
calicelor mici şi sunt în număr de 2-3. Prin unirea lor se formează pelvisul renal
(bazinetul).
Pelvisul renal (pelvis renalis) este un prim rezervor de colectare a urinei, cu o
capacitate de aproximativ 10 ml. În funcţie de lungimea calicelor mari care îl
formează şi de modul în care acestea se unesc, pelvisul renal poate avea forme dife-
rite (de tip ampular, de tip dendritic, sau prezintă forme intermediare. Ca situaţie
anatomică, pelvisul renal are o porţiune intrarenală şi alta extrarenală.
Ureterul
Ureterul este un conduct lung de 30 cm care se întinde de la pelvisul renal la
vezica urinară. Este un organ retroperitoneal şi, după regiunile pe care le străbate, i
se descriu o parte abdominală şi alta pelviană. În lungul său, ureterul prezintă trei
porţiuni strâmtate, între care sunt cuprinse două părţi fusiforme de calibru mai mare.
O strâmtoare se află la origine, alta la intrarea în bazin, unde îşi schimbă şi direcţia,
formând flexura marginală, şi ultima la capătul terminal, în peretele vezicii urinare.
Porţiunea terminală a acestuia se numeşte joncţiune uretero-vezicală.
Raporturile ureterului în porţiunea abdominală sunt aceleaşi la bărbat şi
femeie, dar diferă la cele două sexe în porţiunea pelviana. Ureterul abdominal, situat la
origine medial de polul inferior al rinichiului, este culcat pe muşchiul psoas, iar la
flexura marginală încrucişează originea arterei iliace externe, la dreapta, şi bifurcaţia
arterei iliace comune, la stânga. Anterior, ureterul este încrucişat de vasele
spermatice sau ovariene, de rădăcina mezenterului, la dreapta, şi de rădăcina
mezosigmoidului, la stânga.
Structura ureterului. Peretele ureteral este alcătuit din trei straturi: adventice,
tunica musculară şi tunica mucoasă. Adventicea, stratul exterior, este formată din
ţesut conjunctiv ce aderă de ţesutul subperitoneal. Tunica musculară se continuă la
origine cu cea a pelvisului renal, iar la capătul terminal, cu musculatura trigonului
vezical. Tunica mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu prismatic stratificat, care, când
ureterul este plin sau destins, îşi pierde această stratificare şi devine plat. Structural,

3
se aseamănă cu mucoasa vezicală şi formează împreună aşa-numitul epiteliu de
tranziţie sau uroteliu.
Vascularizaţia şi inervaţia. Ureterul este vascularizat, de sus în jos, de ramuri
din artera renală, din artera testiculară sau ovariană, din artera iliacă comună, din
artera rectală medie, din artera uterină, la femeie, şi din artera vezicală inferioară.
Venele sunt afluenţi ai venei testiculare sau ovariene, în partea abdominală, şi
hipogastrice, în partea pelviană.
Limfaticele transportă limfa la ganglionii lombari şi iliaci interni.
Inervaţia este dată de fibre simpatice, provenite din plexul hipogastric, şi
parasimpatice, din plexul pelvic.
Vezica urinară. Vezica urinară este un organ cavitar, cu o capacitate de 250-
300 ml, situat în pelvis. Prin structura sa, vezica urinară are câteva caracteristici care
o deosebesc de alte rezervoare din organism. Acestea constau în marea ei plasticitate,
în puterea de a menţine urina, fără resorbţie şi secreţie, şi totodată în puterea de
expulzie până la ultima picătură de urină.
Forma vezicii urinare diferă după cum este goală sau plină. Când este goală,
are formă semilunară, partea ei superioară formând o concavitate cu deschiderea în
sus, care aproape atinge partea inferioară sau fundul vezicii. Când este plină, vezica
devine ovoidală şi depăşeşte superior simfiza pubiană, venind în contact cu peretele
anterior al abdomenului.
Vezica urinară prezintă un fund situat inferior, un corp şi un vârf. Fundul
vezicii are o porţiune anterioară, cuprinsă între orificiile de deschidere a ureterelor şi
orificiul intern al uretrei, denumită trigonul vezical (Lieutaud). Porţiunea
corespunzătoare orificiului intern al uretrei poartă denumirea de colul (gâtul) vezicii
urinare - noţiune mult folosită în clinică. Vârful este legat de ombilic prin ligamentul
ombilical median (urachus), ce ridică o plică peritoneală pe faţa posterioară a peretelui
anterior al abdomenului şi care rezultă din obliterarea unei formaţiuni embrionare
numită canal alantoidian. Vezicii i se disting: o faţă anterioară, două feţe laterale şi o
faţă posterioară.
Raporturile vezicii urinare. Anterior, vezica vine în raport - atât la bărbat, cât
şi la femeie - cu simfiza pubiană, de care este despărţită prin spaţiul retropubian sau
prevezical (Retzius), plin cu ţesut conjunctiv. Feţele laterale vin în raport cu muşchiul
ridicător anal. Vârful şi faţa posterioară sunt învelite de peritoneul pelvian, care la
femeie trece de pe vezică pe faţa anterioară a uterului, formând excavaţia
vezicouterină; la bărbat, peritoneul se reflectă de pe vezică pe rect şi formează
excavaţia vezicorectală (fundul de sac Douglas). În ambele excavaţii se află anse
intestinale. Fundul vezicii, respectiv partea corespunzătoare trigonului vezical, vine
în raport, inferior, la bărbat cu baza prostatei şi, în rest, cu canalul deferent şi
veziculele seminale, iar în spaţiul dintre acestea, cu rectul; la femeie, trigonul vine în
raport cu peretele anterior al vaginului şi cu colul uterin.
Structura vezicii urinare. În partea învelită de peritoneu, stratul extern al
peretelui vezical îl formează seroasa peritoneală. În partea extra-peritoneală vezica
prezintă, la exterior, o adventice formată din ţesut conjunctiv lax, în care se află vase
şi nervi. Stratul mijlociu îl formează muşchiul detrusor vezical, alcătuit din trei pături de
fibre musculare netede; un strat de fibre longitudinale, la exterior, altul mijlociu, de
fibre circulare, şi cel de-al treilea, intern, format tot din fibre longitudinale.
Vascularizaţia şi inervaţia. Vezica primeşte sânge prin arterele vezicale
superioare, ramuri din partea neobliterată a arterelor ombilicale şi din arterele

4
vezicale inferioare, ramuri directe din artera iliacă internă. Ele se anastomozează
între ele în peretele vezical şi cu ramuri provenite din artera rectală medie, mai ales
în regiunea fundului. Venele provin dintr-o reţea situată în mucoasă, iar la periferie
formează plexul vezical, la nivelul fundului, şi plexul prevezical, în spaţiul
retropubian. Limfaticele drenează limfa spre ganglionii mici din regiunea fundului şi
la ganglionii iliaci interni.
Inervaţia este dată de ramuri ale plexului vezical, format din fibre simpatice
provenite din plexul hipogastric şi parasimpatice, din plexul pelvic.
Uretra. Uretra constituie ultima parte a căilor urinare, iar la bărbat este şi
ultima parte a căii spermatice.
Uretra masculină, lungă de aproximativ 25 cm, are trei porţiuni: prostatică,
membranoasă şi spongioasă sau peniană. In traiectul său, uretra descrie o curbură
subpubiană, cu concavitatea orientată anterior şi superior, şi alta la originea uretrei
spongioase, cu deschiderea orientată inferior, care dispare în erecţie.
Uretra prostatică (3-4 cm) începe cu orificiul intern al uretrei şi străbate,
aproape vertical şi mai aproape de faţa anterioară, prostata. Ea prezintă, în partea
mijlocie a peretelui posterior, o proeminenţă ovală, denumită coliculul seminal, cu un
orificiu central, prin care se deschide utriculul prostatic, şi două orificii laterale,
reprezentând deschiderea canalelor ejaculatoare. In partea superioară a uretrei prostatice
se găseşte sfincterul neted al uretrei.
Uretra membranoasă (1 cm) este partea uretrei care străbate diafragma
urogenitală şi prezintă la nivelul său o îngroşare de fibre circulare striate, aparţinând
muşchiului transvers profund al perineului, care formează sfincterul striat al uretrei.
La acest nivel calibrul uretrei este mai strâmt.
Uretra spongioasă (20 cm) străbate corpul cavernos al uretrei, situat pe linia
mediană a feţei inferioare a penisului, şi prezintă o dilataţie la pătrunderea în corpul
cavernos, denumită ampula uretrei, şi alta la nivelul glandului, denumită fosa
naviculară. Ea se termină cu orificiul extern al uretrei. În ampula uretrei se deschid
glandele bulbouretrale, a căror parte secretorie este situată în diafragma urogenitală.
Uretra feminină, mult mai scurtă (4-5 cm) şi mai largă decât la bărbat şi
diferită de aceasta, constituie ultima parte a căilor urinare, fiind separată de calea
genitală. Ea începe la nivelul vezicii cu orificiul intern al uretrei şi se deschide în
vestibulul vaginului, sub clitoris, prin orificiul extern al uretrei, situat în vârful unei
ridicături denumită papilă uretrală. Tot la acest nivel sau uneori în lumenul părţii
terminale a uretrei se deschid canalele glandelor parauretrale (Skene), ce corespund
prostatei la bărbat.

Aparatul genital masculin

Aparatul genital masculin este alcătuit din testicul sau gonada masculină, din
calea spermatică şi glandele anexe şi din organele genitale externe.

Testiculul
(Testis)
Testiculul este un organ-pereche, de aproximativ 25 g, situat în scrot. El se
dezvoltă în regiunea lombară a cavităţii abdominale, pe faţa medială a
mezonefrosului (corpul Wolff).

5
 Testiculul are formă ovală, este turtit în sens transversal şi prezintă: o faţă
medială şi alta laterală, o margine anterioară şi una posterioară, precum şi două extremităţi
- superioară şi inferioară.
La suprafaţă, testiculul este învelit de o membrană fibroasă de culoare albă-
sidefie, denumită tunica albuginee, care, pe marginea posterioară, se continuă cu o
masă densă de ţesut conjunctiv, denumită mediastinum testis, situată mai aproape de
extremitatea superioară a testiculului. De la mediastinum testis pleacă, radiar, spre
albuginee numeroase septuri conjunctive, denumite septula testis, care împart
parenchimul testiculului în 150-200 de lobuli testiculari (lobuli testis).
Lobului testiculului are formă conică, fiind îndreptat cu vârful spre
mediastinum testis şi baza spre albuginee. Este alcătuit din tubii seminiferi contorti (2-3
la număr), în interiorul cărora se formează spermiile (spematozoizii) - celulele sexuale
masculine - în procesul denumit spermiogeneză. În interiorul lobulului, în ţesutul
conjunctiv dintre tubii seminiferi contorti, se găsesc celulele interstiţiale (Leydig), care
formează componenta endocrină a testiculului sau glanda interstiţială, care secretă
hormonul sexual masculin (testosteron). Tubii seminiferi contorti, componenta exocrină
a gonadei masculine, se unesc şi formează spre vârful lobulului tubii seminiferi
drepţi, care, părăsind lobului, intră şi se anastomozează între ei în mediastinum testis,
formând o reţea canaliculară, denumită rete testis. Din această reţea calea spermatică
se continuă cu canalele eferente, în număr de 12-18.
Epididimul (epididymis). Calea spermatică intratesticulară se continuă, printre
canalele eferente, cu epididimul. Acesta este aşezat pe extremitatea superioară şi
marginea posterioară a testiculului, are forma unei virgule şi este alcătuit dintr-o
parte de origine, mai umflată, numită capul epididimului, care se continuă cu partea
mijlocie, mai subţire, corpul, după care urmează coada epididimului. Ca structură,
epididimul este alcătuit dintr-un canal epididimar, lung de 4-6 m, întortocheat şi
ghemuit. Ţesutul conjunctiv înconjoară ghemurile formate de acest canal, alcătuind
lobulii epididimului. Canalele eferente ale testiculului, după ce străbat tunica
albuginee, pătrund în capul epididimului şi se deschid, în partea posterioară a
acestuia, în canalul epididimar. Pe faţa laterală, între testicul şi epididîm, vaginala
formează un fund ele sac denumit sinusul epididimului.
Vascularizaţia şi inervaţia testiculului şi epididimului. Testiculul este vascularizat
de artera testiculară (spermatică internă) care ia naştere din aorta abdominală.
Traiectul ei până în scrot indică drumul parcurs de testicul în procesul de coborâre.
În dreptul cozii epididimului, ea se anastomozează cu artera deferenţială, ramură din
artera vezicală inferioară, printr-o ramură destinată corpului epididimului, şi tot la
acest nivel se anastomozează cu artera cremasterică. Artera testiculară dă ramuri
pentru epididim şi testicul, acestea din urmă trecând la testicul pe faţa medială a
epididimului. Venele formează plexul pampiniform, după care, prin vena testiculară,
se varsă în dreapta în vena cavă inferioară şi în stânga, în vena renală stângă.
Limfaticele merg la ganglionii lombari.
Inervaţia este dată de plexul testicular, provenit din plexul aortic, şi de plexul
deferential, cu originea în plexul hipogastric.

Calea spermatică şi glandele anexe

Calea spermatică începe în testicul, de unde, prin canalele eferente, se continuă
cu epididimul, care, la rândul său, este continuat de canalul deferent. Acesta din urmă
conduce sperma, prin canalul ejaculator, în uretra prostatică, deschizându-se pe părţile

6
laterale ale coliculului seminal. De la acest nivel, uretra constituie canalul comun
pentru calea urinară şi spermatică.
Canalul deferent continuă coada epididimului şi, după un traiect lung de 50-
60 cm, se termină printr-o parte mai dilatată, denumită ampula canalului deferent. În
structura canalului deferent se disting trei straturi: adventicea, tunica musculară şi
mucoasa.
Vezicula seminală, denumită şi glanda veziculoasă, este, ca şi canalul
deferent, un organ-pereche, situată lateral de ampula canalului deferent şi medial de
ureter, în spaţiul rectovezical. Are o formă ovoidală, este lungă de 4-5 cm, cu
lumenul compartimentat în mai multe diverticule, formate de plici ale mucoasei. Prin
secreţia sa, vezicula seminală participă la formarea spermei.
Canalul ejaculator continuă canalul deferent, după unirea cu canalul de
excreţie al veziculei seminale. El străbate prostata şi se deschide în uretra prostatică,
pe părţile laterale ale coliculului seminal.
Prostata este un organ glandular situat în pelvis, în jurul primei părţi a uretrei.
Produsul ei de secreţie participă la formarea spermei. Tot în prostată este cuprins şi
utriculul prostatic, un rest al canalului Müller la bărbat, ce corespunde uterului.
Prostata are forma unei castane şi i se descriu: o bază, un vârf, o faţă anterioară şi
alta posterioară.
Ţesutul conjunctiv provenit din fascia superioară a diafragmei pelviene
formează fascia prostatică. Aceasta înveleşte prostata şi, prin ligamentele
puboprostatice, o leagă de peretele pelvisului. Sub această fascie urmează stratul
extern din structura prostatei, format dintr-o capsulă conjunctivomusculară, care
trimite tracturi în interiorul glandei. Fibrele musculare netede, mai bogate în partea
posterioară, formează ceea ce s-a descris sub numele de muşchi prostatic, care,
superior se continuă cu sfincterul neted al vezicii urinare. Împreună cu fibrele
cuprinse în fracturile ce pătrund in interiorul glandei, el favorizează expulzarea
secreţiei denumite suc prostatic, în timpul ejaculării. Parenchimul glandular este
alcătuit din 30-50 de glande tubuloalveolare, care, printr-un număr mai mic de canale
excretoare, dar cu un calibru mare, se deschid în uretră, într-o depresiune denumită
sinus prostatic.
Macroscopic, prostata prezintă o porţiune mai subţire, paralelă cu uretra,
denumită istmul prostatei, şi doi lobi laterali stâng şi drept - care îmbrăţişează anterior
uretra.
Pe baza unor criterii practice, urologii împart prostata într-un lob anterior,
situat înaintea uretrei, un lob posterior, cuprinzând partea situată posterior de uretră,
şi un lob mijlociu, cuprins între uretră şi canalele ejaculatoare, corespunzând istmului.
Hipertrofia sau adenomul de prostată îşi are sediul de regulă în lobul mijlociu şi
proemină în vezică.
Vascularizaţia şi inervaţia prostatei. Prostata primeşte sânge din arterele vezicale
inferioare şi rectale mijlocii. Venele se varsă în plexul vezicoprostatic, situat în spaţiul
dintre vezică şi prostată, şi în plexul ruşinos. Limfaticele sunt tributare ganglionilor
iliaci interni.
Inervaţia este dată de fibre simpatice şi parasimpatice provenind din plexul
hipogastric şi nervul pelvic.

Organele genitale externe

7
 Penisul (penis), organ cu funcţie genitală şi urinară, este alcătuit din: rădăcina
penisului, care formează partea fixă a organului, din corp şi gland, reprezentând
partea liberă. Rădăcina se fixează pe ramurile ischiopubiene ale coxalului. Corpul, de
formă cilindrică, uşor turtit, prezintă o faţă superioară sau dorsum penis şi alta
inferioară sau faţa uretrală. El se termină cu o extremitate umflată care formează
glandul. Acesta are o formă relativ conică şi baza sa, care proemină şi depăşeşte
circumferinţa corpului, formează coroana glandului, separată de corp printr-un şanţ
circular, denumit colul glandului. Glandul este format de corpul cavernos al uretrei şi
la vârful său, mai apropiat de faţa uretrală, se află orificiul extern al uretrei. Pielea care
înveleşte corpul penisului se continuă spre gland, dar nu aderă de acesta, şi formează
prepuţul. Acesta este format la suprafaţă de tegument, care se continuă pe faţa internă
cu un strat mucos, care, la nivelul colului, se reflectă pe gland învelindu-l. La locul de
reflectare se află glandele prepuţiale, care secretă un lichid cu miros caracteristic, ce
formează smegma prepuţulul. Pe faţa uretrală a glandului, mucoasa prepuţului alcătu-
ieşte o cută mediană numită frâul prepuţului, care, pe faţa uretrală a corpului, se
continuă cu rafeul penian - o proeminenţă longitudinală pigmentată, care ajunge la
scrot, continuându-se cu rafeul scrotal.
Structura penisului. Penisul este alcătuit din trei corpi cavernoşi, de formă
cilindrică, formaţi din ţesut erectil, dintre care doi pereche, situaţi dorsal, denumiţi
corpii cavernoşi ai penisului, şi unul nepereche, străbătut de uretră pe faţa inferioară,
denumit corpul cavernos al uretrei. Corpii cavernoşi ai penisului sunt fixaţi la
extremităţile posterioare, prin ligamente şi muşchii ischiocavernoşi, de ramurile
ischiopubiene, formând rădăcina penisului. În dreptul simfizei pubiene ei se unesc,
participând la formarea corpului penisului, şi sunt fixaţi de simfiză prin ligamentul
suspensor al penisului. La exterior ei sunt înveliţi de tunica albuginee - o membrană
conjunctivă, care, pe linia mediană, la locul unde cei doi corpi cavernoşi se alătură,
formează septul penisului. Pe faţa uretrală aceştia formează un strat în care se află
corpul cavernos al uretrei şi care începe, posterior, cu o parte umflată denumită
bulbul penisului, în care pătrunde uretra. Anterior, el prezintă o altă parte umflată,
care formează glandul, şi în tot lungul său tunica albuginee este legată, prin
tracturi fibroase, cu cea a corpilor cavernoşi ai penisului. Tunica albuginee trimite
în interior septuri fibroase, denumite trabecule, care compartimentează corpii
cavernoşi în spaţii pline cu sânge, denumite cavernele corpilor cavernoşi. În corpii
cavernoşi pătrund ramurile arterelor bulbului penian (ramuri din artera ruşinoasă
internă), numite artere helicine, care au traiect helicoidal când corpii cavernoşi nu sunt
în erecţie. Acestea se capilarizează, formând, în cavernele corpilor cavernoşi, capilare
sinusoide largi, care se continuă cu venele cavernoase. Sinusoidele sunt alcătuite din
endoteliu şi un strat muscular ce aderă de trabecule. Intre venele corpilor cavernoşi
ai penisului se găsesc anastomoze care străbat septul penian, dar ele nu comunică cu
venele corpului cavernos al uretrei, care se aseamănă ca structură cu corpii cavernoşi
ai penisului. Învelişurile externe ale penisului sunt formate din tegument, un strat
muscular numit tunica dartos a penisului, sub care se află vasele superficiale ale pe-
nisului, iar mai profund urmează fascia penisului, sub care se află vasele profunde ale
penisului.
Vascularizaţia şi inervaţia penisului. Artera dorsală a penisului şi artera
profundă, cât şi artera bulbului penisului sunt ramuri din artera ruşinoasă internă,
iar venele se varsă în vena ruşinoasă internă. Prin creşterea cantităţii de sânge în si-

8
nusoidele corpilor cavernoşi, se produce erecţia penisului. Limfaticele sunt tributare
ganglionilor inghinali.
Inervaţia organelor erectile este dată de ramuri simpatice şi parasimpatice
provenind din plexul hipogastric şi nervul pelvic, cu rol dilatator, iar a învelişurilor
penisului, de nervul ruşinos. În tegument, mucoasa glandului şi a prepuţului se
găsesc numeroşi receptori, capsulaţi şi fără capsulă.
Scrotul este partea organelor genitale externe care participă la formarea
învelişurilor testiculului. El are forma a două pungi cutanate, separate de rafeul
scrotal. care se continuă cu rafeul penisului, iar în interior corespunde septului scrotal.
Pielea scrotului este încreţită, bogată în peri şi glande sebacee.
În totalitatea lor, învelişurile testiculului sunt formate din şase straturi sau
tunici, care corespund straturilor peretelui abdominal şi care sunt: scrotul sau
tegumentul scrotului, dublat de un strat de fibre musculare netede, denumit tunica
dartos, fascia spermatică externă ce corespunde aponevrozei muşchiului oblic extern,
muşchiul cremaster şi fascia cremasterică, situată în acelaşi plan, ce corespund
muşchiului oblic intern şi transversului, fascia spermatică internă, care continuă fascia
transversalis a peretelui abdominal şi tunica vaginală a testiculului, ce corespunde
peritoneului şi care prezintă o foiţă (lamă) parietală şi alta viscerală. Aceasta din urmă
înveleşte tunica albuginee a testiculului şi delimitează, împreună cu foiţa parietală,
cavitatea vaginală a testiculului.
Aceste învelişuri sunt vascularizate, după provenienţa lor, de la suprafaţă în
profunzime de: vasele ruşinoase externe, vasele spermatice externe, ramuri din
epigastrica inferioară şi de vasele testiculare.

Aparatul genital feminin

Aparatul genital feminin este alcătuit din ovar sau gonada feminină, din calea
genitală formată de tubele uterine, uter, vagin şi din vulvă - organul genital extern al
femeii.

Ovarul
(Ovarium)
Ovarul sau gonada feminină este un organ pelvian pereche situat sub originea
vaselor iliace externe şi interne, în fosa ovariană.
Asemănător cu testiculul, ovarul este o glandă cu dublă secreţie: exocrină, prin
care produce ovulul sau gametul feminin, şi endocrină, prin care secretă hormonii
sexuali feminini - foliculina şi progesteronul.
Formă şi raporturi. Ovarul are formă ovoidală, uşor turtit, şi prezintă: o faţă
medială, acoperită de franjurile sau fimbriile tubei uterine; o faţă laterală ce vine în
contact cu peretele lateral al pelvisului. De asemenea, are o margine mezoovarică, la
nivelul căreia se află hilul ovarului şi care, printr-o plică peritoneală denumită
mezoovar, se leagă de ligamentul lat al uterului, şi o margine liberă, dorsală.
Extremitatea uterina este legată de uter prin ligamentul propriu al ovarului
(ligamentul utero-ovarian), iar extremitatea tubară este orientată lateral şi superior,
spre partea infundibulară a tubei uterine. Ovarul se leagă de tuba uterină printr-o
fimbrie mai lungă, denumită fimbria ovarică, şi de peretele lateral al pelvisului prin li-
gamentul suspensor al ovarului, care este străbătut de vasele ovariene în drumul spre

9
ovar. La suprafaţă, ovarul este învelit de epiteliul ovarian, care, la marginea
mezoovarică, se continuă cu peritoneul mezoovarului. Zona de continuitate dintre
peritoneu şi epiteliul ovarian se numeşte linia Farre-Waldeyer. Întrucât nu este învelit
în întregime de peritoneu, dar proemină în cavitatea peritoneală, se poate spune că
ovarul este singurul organ cu adevărat intraperitoneal.
Structura ovarului. Ovarul este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, mai bogată
în partea centrală, sau medulara ovarului şi dintr-un ţesut epitelial, care formează
foliculii ovarieni, dispuşi în partea periferică, sau corticala ovarului. Ţesutul conjunctiv
din corticală formează la periferie, sub stratul epitelial, o lamă subţire denumită
tunica albuginee. Foliculii ovarieni, în care se află celula sexuală feminină sau ovulul,
se găsesc în stadii succesive de evoluţie, distingându-se: foliculi primari, secundari şi
veziculoşi sau de maturaţie (foliculi de Graaf). Maturaţia foliculilor începe de la
pubertate, sub influenţa hormonului foliculinostimulant hipofizar. În fiecare lună,
câte un folicul matur, apropiat mult de epiteliul de la suprafaţa ovarului, expulzează
ovulul, care este captat de tuba uterină şi poate fi fecundat. Celulele stratului
granulos al foliculului secretă hormonul denumit foliculină. După expulzarea
ovulului (în procesul de ovulaţie, care are loc aproximativ la jumătatea ciclului
menstrual), în locul foliculului se formează corpul galben. Acesta secretă hormonul
denumit progesteron, care, când, ovulul a fost fecundat, este indispensabil dezvoltării
sarcinii în primele luni. Dacă fecundaţia nu se produce, corpul galben involuează şi
în locul său apare corpul alb (corpus albicans) format din ţesut cicatriceal.
Vascularizaţie şi inervaţie. Ovarul primeşte sânge prin artera ovariană, ramură
din aorta abdominală şi artera uterina, ramură din artera iliacă internă. Venele
urmează traiectul arterelor. Vena ovariană dreaptă se varsă în vena cavă inferioară,
iar cea stângă, în vena renală stângă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci
externi şi lombari.
Inervaţia este dată de fibre nervoase, provenite din plexul aortic şi cel
hipogastric.

Tuba uterină
Tuba uterină, primul segment al căii genitale feminine, este un conduct lung
de 10-12 cm, ce se întinde între ovar şi uter. Ea prezintă o extremitate laterală,
prevăzută cu un orificiu prin care comunică cu cavitatea peritoneală, denumit ostiul
abdominal al tubei, şi o extremitate medială, care, prin ostiul uterin al tubei, se
deschide în uter. Tubei uterine i se disting patru porţiuni: partea uterină, cuprinsă în
peretele uterului, în unghiul superior dintre corp şi fundul uterului, istmul tubei
uterine, ampula tubei uterine, ce se termină cu extremitatea laterală - infundibulul tubei
uterine (pavilionul). La nivelul infundibulului se află ostiul abdominal, iar pereţii săi
crestaţi formează franjurile sau fimbriile tubei uterine, dintre care una mai lungă,
fimbria ovarică, ajunge la ovar.

Uterul
(Uterus)
Uterul, organul cel mai dezvoltat al căii genitale feminine, este aşezat între
tubele uterine şi vagin. Este un organ cavitar, nepereche, situat median în cavitatea
pelviană, între vezica urinară şi rect.
Formă şi raporturi. Uterul se aseamănă ca formă cu o pară, cu extremitatea
mare orientată superior, fiind uşor turtit în sens anteroposterior. Extremitatea

10
superioară, de unde pleacă tubele uterine, se numeşte fundul uterului, după care
urmează corpul, care se continuă inferior cu istmul, în prelungirea căruia urmează
extremitatea inferioară sau colul uterin. Fiind turtit în sens sagital, i se disting o faţă
vezicală sau anterioară şi o faţă intestinală, care priveşte spre rect. Faţa vezicală vine în
raport, după cum îi spune şi numele, cu vezica urinară, iar cea intestinală cu colonul
sigmoid şi ansele intestinului subţire. Pe circumferinţa colului uterin se inserează
vaginul, care urcă mai sus pe faţa posterioară a colului. Datorită acestei inserţii, colul
uterin prezintă o porţiune supravaginală şi alta vaginală, care proemină în cavitatea
vaginului. În ceea ce priveşte raportul cu peritoneul, cu excepţia părţilor vaginală şi
supravaginală ale colului, întreg uterul este învelit la exterior de peritoneu, care în
părţile laterale formează ligamentele late ale uterului.
Ligamentele late ale uterului sunt două plici peritoneale ce se întind transversal
între marginile uterului şi pereţii laterali ai pelvisului, unde se continuă cu peritoneul
parietal. Împreună cu uterul, ele subîmpart pelvisul într-un spaţiu anterior şi unul
posterior. În cel anterior se află vezica urinară, iar în cel posterior, rectul. În grosimea
ligamentului lat, la nivelul marginii sale superioare, se află tuba uterină şi sub ea
mezosalpingele, iar într-o cută a foiţei anterioare este cuprins ligamentul rotund al
uterului.
Structura uterului. Stratul de la suprafaţă al peretelui uterin îl formează
peritoneul sau tunica seroasă, purtând şi denumirea de perimetrium, care, lateral,
formează ligamentele late. Urmează apoi cel mai gros strat al peretelui - tunica
musculară sau miometrul. Mucoasa uterină, denumită şi endometru, înveleşte suprafaţa
internă a organului şi este bogată în glande tubulare. Glandele colului sau cervicale
sunt mai largi şi ramificate, comparativ cu glandele uterine sau ale corpului.
Endometrul are o evoluţie ciclică lunară şi în timpul sângerării menstruale se
elimină, în cea mai mare parte, urmând ca în ciclul următor să se refacă din epiteliul
fundului glandelor uterine. Uterul nu posedă o tunică submucoasă.
Cavitatea uterină este mai largă la nivelul fundului şi corpului uterin şi, prin
orificiul intern al uterului, care este mai strâmt, se continuă cu canalul cervical. Acesta,
la rândul său, se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului, mărginit de o buză
anterioară şi alta posterioară. În unghiurile tubare ale cavităţii uterine de la nivelul
fundului se deschid tubele uterine.
Vascularizaţia şi inervaţia uterului. Uterul primeşte sânge prin arterele uterine,
ramuri din artera iliacă internă. Limfaticele uterului merg o parte împreună cu cele
ovariene în ganglionii lombari, cele ale colului spre ganglionii iliaci şi altele ajung la
ganglionii inghinali.
Inervaţia este dată de ramuri ale plexului uterovaginal, situat între colul uterin
şi fornixul vaginului.

Vaginul
(Vagina)

Vagina este un organ cavitar, de forma unui tub turtit în sens antero-posterior,
care la extremitatea superioară se inserează pe colul uterin şi, inferior, prin orificiul
vaginal, se deschide în spaţiul dintre labiile mici, denumit vestibulul vaginului. La
limita dintre orificiul vaginal şi vestibulul vaginului se află o membrană denumită
himen, care închide incomplet acest orificiu. Resturile himenului după prima naştere
poartă numele de caruncule himenale.

11
 Vagina are o lungime de 7-8 cm şi prezintă un perete anterior şi altul posterior.
La inserţia pe colul uterin, între pereţii vaginului şi col se află fundul sau fornixul
vaginului, subîmpărţit în fornix anterior, posterior şi lateral, drept şi stâng.
In ceea ce priveşte structura, peretele vaginal, mult mai subţire ca cel uterin,
este alcătuit din: tunica adventice, tunica musculară şi tunica mucoasă.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri vaginale provenind din artera uterină,
artera rectală mijlocie, artera vezicală inferioară şi artera ruşinoasă internă.
Inervaţia este asemănătoare cu cea a uterului, din plexul hipogastric şi nervul
pelvic, care dau ramuri ce formează un plex perivaginal. Sensibilitatea termică şi cea
dureroasă sunt diminuate la nivelul vaginului.

Organele genitale externe

Vulva este organul genital extern al femeii. Muntele lui Venus (mons pubis), care
corespunde regiunii pubiene, şi părul de la nivelul său, care, superior se termină pe o
linie orizontală, acoperă formaţiunile vulvei prin proeminenţa pe care o formează.
Vulva este alcătuită din două cute-perechi ale tegumentului, cu direcţie
sagitală (antero-posterioară), denumite labii (buze).
Labiile mari, situate lateral, mărginesc între ele fanta sagitală a vulvei,
denumită rima pudendi. Ele se unesc anterior la nivelul muntelui lui Venus şi
posterior la distanţă mică de anus, formând comisurile anterioară şi posterioară ale
labiilor mari.
Labiile mici sunt situate medial de cele mari, au direcţie paralelă cu
precedentele şi mărginesc între ele, pe linia mediană, spaţiul denumit vestibulul
vaginei. Ele au o culoare roz-roşie şi se unesc posterior sub frâul labiilor mari. Labiile
mici se unesc între ele anterior de clitoris, formând prepuţul clitorisului.
Vestibulul vaginei are două părţi: o parte anterioară, cuprinsă între frâul
clitorisului, anterior, şi carina uretrală, posterior, în care se deschide orificiul extern al
uretrei; o parte posterioară, a vestibulului, care corespunde orificiului vaginal.
Organele erectile ale vulvei. Vulva, asemănător cu penisul, prezintă organe
erectile, reprezentate de bulbii vestibulari şi clitoris.
Bulbii vestibulari sunt formaţiuni erectile ce corespund corpului cavernos al
uretrei la bărbat şi sunt situaţi în partea profundă sau baza buzelor mari.
Clitorisul, un alt organ erectil, analog penisului la bărbat, dar de dimensiuni
foarte mici, este alcătuit din corpii cavernoşi ai clitorisului. Corpul se termină cu glandul,
redus ca dimensiuni, căruia labiile mici îi formează un prepuţ, prin unirea lor anterior
de clitoris. In şanţul dintre gland şi prepuţ se deschid glande sebacee, care secretă
smegma clitorisului. De la gland pleacă, posterior şi lateral, spre labiile mici, frâul
clitorisului.
Glandele vestibulare mari (Bartholin) sunt două glande de mărimea unui bob de
fasole, situate în partea posterioară a bazei buzelor mari. Canalul lor de excreţie, lung
de 1-2 cm, străbate baza buzelor mici şi se deschide între vestibul şi himen.
Glanda mamară. Glanda mamară, situată pe faţa anterioară a toracelui, între
spaţiile intercostale al III-lea şi al V-lea, este o glandă de origine cutanată (specifică
mamiferelor) şi creşterea ei în volum la pubertate constituie unul dintre caracterele
sexuale secundare feminine.
Corpul glandei, învelit de tegument, prezintă anterior o suprafaţă circulară de
culoare roz-brună, cu diametrul de aproximativ 3 cm, denumită areola mamară.

12
Tegumentul areolei este mai subţire, fără strat cornos, cu glande sebacee şi
sudoripare. în centrul areolei se găseşte o proeminenţă denumită papila mamară
(mamelon), la vârful căreia se deschid 12-20 orificii ale canalelor lactifere (canale
galactofore). La nivelul areolei, în jurul papilei mamare, se află 5-15 glande
asemănătoare cu glandele sudoripare, denumite glande areolare sau glandele
Montgomery, care cresc şi ele în timpul sarcinii (tuberculii Montgomery).
În ceea ce priveşte structura, glanda mamară este compartimentată de fracturi
conjunctive dense şi grăsime, în 12-20 de lobi, fiecare având câte un canal lactifer.
Lobii sunt subîmpărţiţi în lobuli, în care se află ramificaţiile canalelor lactifere care
merg la acinii glandulari care secretă laptele. Canalele lactifere prezintă la nivelul
papilei mamare mici dilataţii în lungul lor, denumite sinusuri lactifere. Tot în papilă se
află vase sanguine şi fibre musculare netede, care, prin contracţie, produc erecţia
papilei. Între glanda mamară şi fascia muşchiului pectoral se află spaţiul retromamar.
Vascularizaţie şi inervaţie. Glanda mamară primeşte sânge din arterele: toracică
internă, toracală laterală şi intercostale. Limfaticele drenează limfa la ganglionii
axilari toracici interni şi supraclaviculari.
Inervaţia este dată de nervii intercostali, ramuri supraclaviculare din plexul
cervical şi ramuri din plexul brahial. Fibrele secretorii provin din simpaticul cervical.

13