PATRIARHIA ROMÂNĂ

EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A AUSTRALIEI SI NOII ZEELANDE

REVISTA EDITATĂ TRIMESTRIAL DE

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ “SFÂNTUL APOSTOL TOMA”
VICTORIA, AUSTRALIA

nr. 4 | Septembrie 2010

În acest număr...

pag. 3 pag. 35
De vorbă cu cititorul Moaşte Sfinte la Melbourne
Icoana Maicii Domnului

pag. 4 pag. 41
Sfânta Taină A Preoţiei Părintele Arsenie Boca -
100 de ani de la naştere

pag. 9 pag. 43
Părintele Cleopa - Despre preoţie Pe urmele Părintelui Arsenie Boca
Cuvinte înţelepte

pag. 10 pag. 49
Despre duhovnici şi ispita de Sănătatea noastră. . .
a-i judeca pe preoţi între trup şi suflet, păcat şi boală

pag. 11 pag. 58
Sfântul Ioan Gură de Aur Sfântul Ilie cel viu

pag. 15 pag. 60
Cele Şapte Sfinte Taine Oamenii de lângă noi...
Sfânta Taină a Spovedaniei

pag. 24 pag. 63
Părintele Cleopa - Despre rugăciune Pagina micuţului Creştin

Coperta 1 - Icoana Maicii Domnului, Schitul Huta, jud Bihor

 DE VORBÃ CU CITITORUL

Iubiţi cititori,

Revenim în cămara sufletului domniilor voastre cu cel de al patrulea număr al “Rugii

Româneşti”, revista cultural-spirituală a parohiei noastre, ale cărei pagini sunt dăruite cu
toată dragostea, dumneavoastră tuturor, spre multă zidire sufletească.
Articolele pe care le scriem şi adunăm cu fiecare număr, vin să întâmpine setea de cunoaş-
tere şi de urmare a Cuvântului lui Hristos în faptă.
Dragii noştri cititori au de asemenea minunatul prilej ca, pe lângă convorbirea care s-a năs-
cut prin intermediul paginilor revistei noastre, să dăruiască din prea plinul şi frumosul inimi-
lor lor, cuvinte şi scrieri proprii care să îmbogăţească paginile “Rugii Româneşti”. Aşteptăm
aşadar cu nespusă bucurie scrierile din partea dumneavoastră, pe adresa redacţiei revistei
noastre: ruga.romaneasca@yahoo.com.au şi, adresăm totodată fierbinţi mulţumiri tuturor
acelora care, fie sub forma cuvântului scris sau sprijinului financiar, susţin cu nemărginită
dragoste publicarea revistei.
Trăim printre oameni şi toate le facem împreună cu ei, din iubire şi dragoste pentru
Dumnezeu şi semenul nostru. Să facem dar, din fiecare clipă a vieţii noastre, din fiecare gest
şi respiraţie, o rugăciune arzând către Dumnezeu şi, de am putea cuprinde tot scrisul nostru
într-o singură frază, să-l rezumăm astfel:
“Crede, nădăjduieşte, rabdă, smereşte-te şi iubeşte ca Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă
taina mântuirii şi fericirii noastre”, aşa cum mărturisea părintele Dometie de la Râmeţ, iar cu-
vintelor noastre, să adăugăm totdeauna fapte de multă milostenie şi bunătate, rugăciune de
zi şi de noapte, adâncă şi totală dragoste.
Nu putem încheia acest cuvânt fără a vă aminti faptul că, lucrările ce se desfăşoară în pa-
rohia noastră înaintează considerabil, prin jertfa unor semeni extraordinari care, au rupt din
timpul lor şi au dăruit cu o dragoste imensă, muncă şi tot suportul financiar necesar, aşa încât
foarte curând să ne plecăm genunchii inimilor noastre în noul locaş de închinăciune. Bunul
Dumnezeu să-i răsplătească pentru toată fapta lor cea bună!
Galeria foto de pe coperta interioară spate a revistei este foarte grăitoare în acest sens.
Până la numărul viitor, dorim cititorilor noştri, multă sănătate, lectură cu mult folos du-
hovnicesc şi multe fapte bune întru dragoste creştinească.

Colectivul de redacţie

Pe 29 August Biserica Ortodoxă prăznuieşte Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul; în

acea zi, după întoarcerea de la Sfânta Liturghie,
începusem să mă gândesc la viitorul număr al re-
vistei noastre. Gândeam că ar fi bine ca pe coper-
tă să avem o Icoană a Maicii Domnului, pentru
că de curând prăznuisem Adormirea Măicuței
Sfinte. Aşa că am căutat pe net o Icoană... Cea
care mi-a atras atenția printre multele imagini gă-
site a fost aceea a Maicii Domnului de la Schitul
Huta. Am deschis imaginea şi cu mare mirare
am citit că această icoană a plâns cu lacrimi de
mir exact cu un an înainte, pe 29 August 2009,
atunci când s-a sărbătorit hramul Schitului Huta
- Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul!
Cuvintele sunt de prisos...
Măicuță Sfântă, ne închinăm cu evlavie,
recunoştință şi mulțumire în fața dorinței Tale!
Roxana Ciociu

3
 SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI
După catehismul creştin ortodox
Ce este Sfânta Taină a Preoţiei? De ce este necesară pu-
Preoţia este Sfânta Taină prin care Sfântul Duh, prin nerea mâinilor în această
punerea mâinilor episcopului, împărtăşeşte celui hiro- Sfântă Taină?
tonit ca episcop sau preot harul şi dreptul de a săvârşi Pentru că primii care au
celelalte Sfinte Taine şi de a călăuzi viaţa în credinţă a săvârşit mai întâi această
oamenilor. Sfântă Taină astfel au fost
apostolii (I Timotei IV, 14;
Câte trepte are Preoţia? V, 22). Prin punerea mâini-
Preoţia are trei trepte: episcop, preot şi diacon. lor în această Sfântă Taină
se dă celui hirotonit pute-
Ce deosebiri sunt între aceste trei trepte ale preoţiei? re duhovnicească şi astfel
Episcopul poate săvârşi toate cele şapte Sfinte Taine, se realizează o legătură le-
preotul pe toate, în afară de taina preoţiei, iar diaconul îi giuită între puterea biseri-
ajută pe episcop şi pe preot, însă singur nu poate săvârşi cească şi slujirea sfântă.
nici una din Sfintele Taine.
Poate exista o comuni-
Care sunt treptele clerului inferior în Biserica tate bisericească, care să
Ortodoxă? nu recunoască şi să nu se
Citeţii, ipodiaconii şi diaconiţele. supună unui episcop?
Nu poate exista o ast-
Cine îl hirotoneşte pe episcop? fel de comunitate bi-
Doi sau mai mulţi episcopi. sericească, căci atunci
aceasta este despărţi-
Cine îl hirotoneşte pe tă de trupul Bisericii
preot? Ortodoxe Soborniceşti şi
Episcopul. se lipseşte pe sine de harul
dumnezeiesc.
Ai căror urmaşi sunt
episcopii? De ce îl numim pe preot
Episcopii sunt urmaşii “Părinte”?
apostolilor. Pentru că, prin pre-
oţi, în Sfânta Taină a
Cine a aşezat ierarhia în Biserică? Botezului, am renăscut ca
Însuşi Domnul Hristos, ca primul Arhiereu (Evrei fii ai lui Dumnezeu; prin
V, 4-6). El, ca izvor al întregii puteri şi al drepturilor în preoţi, în Sfânta Taină a
Biserica Sa, a dat apostolilor puterea de a învăţa, tămă- Împărtăşaniei, primim
dui şi ierta păcatele. hrana cerească (Trupul
şi Sângele lui Hristos), în
Ce reprezintă atunci integritatea ierarhiei? Sfânta Taină a Pocăinţei,
În primul rând, Hristos, ca veşnic Arhiereu şi Cap al prin ei primim iertare
Bisericii, apoi de la El apostolii, din apostoli episcopii şi de păcate, iar în celelal-
din episcopi, preoţii şi diaconii. te Sfinte Taine, primim

4

darurile deosebite ale
Sfântului Duh. Pe lângă
aceasta, preoţii se roagă
neîncetat pentru noi, ne
învaţă, ne povăţuiesc, ne
mustră şi ne călăuzesc.
Mai întâi de toate, ei ne
sunt adevăraţi părinţi
duhovniceşti.
În fiecare Taină,
Mântuitorul Hristos Se dă-
ruieşte celor ce s-au încor-
porat în Sine ca mădulare
ale Trupului Său tainic,
Biserica şi, după aceea, ce-
lor ce cred în El şi aleargă
la aju­torul Său dumneze-
iesc, printr-o lucrare a Sa,
iar în Sfânta Euharistie Se
dăruieşte cu însuşi Trupul
şi Sângele Său. Dar fiind
nevăzut şi voind să dăru-
iască Bisericii şi membrilor
ei Trupul şi Sângele Său,
precum şi harul dumneze-
iesc în chip văzut, Hristos
a hotărât să Se dăruiască
oamenilor prin persoane
văzute. Pe aceste persoane
Mântuitorul însuşi le alege
şi le sfinţeşte prin Taina hi-
rotoniei, dându-le Bisericii
aşa precum Tatăl L-a dat
pe El lumii: “Precum M-a
trimis pe Mine Tatăl, vă tri-
mit şi Eu pe voi... Luaţi Duh
Sfânt” (Ioan, 20, 21-22).
  Fără un subiect uman
care să-L reprezinte pe
Hristos ca subiect în chip
văzut, Hristos nu ne-ar
putea împărtăşi ca persoa-
nă darurile Sale, sau nu
S-ar putea dărui pe Sine
însuşi în celelalte Taine ca
mijloace văzute. Dăruirea
catehismul creştin ortodox
Sa nu s-ar putea face decât în mod nevăzut.
  Episcopul sau preotul sunt organele văzute ale
Preotului şi Arhie­reului nevăzut, Hristos, în Biserică.
Hirotonia face pe cel ce o primeşte iconom al Tainelor lui
Dumnezeu (I Cor., 4, 1) prin care Biserica se realizează
şi se prelungeşte în umanitate. Hirotonia este prin exce-
lenţă Taina Bise­ricii, pe lângă faptul că este Taina care-L
face pe Hristos trăit prin preoţi ca subiect deosebit de
credincioşi.
  Dar dacă preotul şi episcopul sunt organe văzute
prin care Hristos însuşi împărtăşeşte harul şi darurile
Sale celor ce cred în El, şi pe Sine însuşi, înseamnă că ei
nu-şi pot lua de la ei înşişi această calitate, de organe ale
lui Hristos. Însă nici comunitatea bisericească nu poate
impune lui Hristos aceste organe prin care El să Se dăru-
iască şi să-Şi împărtăşească darurile şi tot harul Său. În
hirotonie, Mântuitorul însuşi îşi alege organele Sale şi le
investeşte de sus cu puterea Duhului Sfânt în Biserică şi
pentru Biserică.
De aceea şi Taina hirotoniei nu se săvârşeşte în afa-
ra Bisericii, ci în cadrul ei, şi mai exact în Sfântul Altar,
de către purtătorii autorizaţi ai ei, adică de către episco-
pii existenţi, şi unora dintre membrii ei. Şi Biserica dă
ga­ranţie că aceştia îi sunt daţi ei prin aceia (adică prin
episcopii hirotonisitori) şi de către Hristos. Acest lucru
se arată concret prin acel “vrednic este” cu care Biserica
întreagă răspunde ori de câte ori are loc o hiro­tonie de
diacon, preot sau episcop.
Taina hirotoniei sau a preoţiei este Taina în care, prin
punerea mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune,
se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi
pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre trep-
tele preoţiei, dându-i-se puterea de a învăţa cuvântul lui
Dumnezeu, a săvârşi sfintele Taine şi a conduce pe cre-
dincioşi spre mântuire.
Instituirea dumnezeiască a Tainei şi Ierarhia bise-
ricească sacra­mentală în Noul Testament   ne arată că
Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire
adusă întregului neam omenesc să fie cunoscută peste
veacuri şi roadele ei să fie însuşite de fiecare dintre noi.
Şi-a ales doi­sprezece apostoli, pe care i-a luat din mul-
ţimea celor care-L urmaseră (Matei, 4, 18-22 si 10, 1-4 ;
Marcu, 3, 7, 9, 14, 16-19 ; Lucat 6, 13-16; 9, 1-2), şi mai apoi
Domnul a mai ales şaptezeci (şi doi) pe care i-a trimis în
cetăţile şi locurile pe unde avea să vină El (Luca, 10, 1).
5
catehismul creştin ortodox
 Pe aceşti apostoli, Mântuitorul Hristos îi investeşte cu toţi ceilalţi. Numărul
cu puterea Duhului Sfânt, chiar în prima zi a învierii celor doisprezece apostoli
Sale din morţi, seara când, stând în mijlocul lor, le-a zis: se completase mai înainte
“Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... cu alegerea lui Matia în lo-
şi suflând asupra lor a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta cul lui Iuda Iscarioteanul
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Fapte, 1, 23-26).
(Ioan, 20, 21-23). Mântuitorul le dă putere şi îi tri­mite în  Slujba dată apostolilor şi
lume, precum şi El a fost trimis în lume de Tatăl. Este inaugurată la Cincizecime
momentul culminant al îmbrăcării apostolilor de către nu se referă nu­mai la ei, ci
Hristos cu puterea Duhului Sfânt spre slujba apostoliei şi la urmaşii lor. În mesa-
pentru care îi chemase. Acum, dându-le lor pe Duhul jul dat apostolilor, înain-
Sfânt şi printr-un act vizibil, prin suflare (Ioan, 20, 22) îi te de des­părţire, privind
instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru Biserica, în calitatea ei
oameni (vers. 23) şi, prin aceasta, instituie Taina hiroto- de comunitate concretă a
niei. Iar conţinutul acestei pu­teri dumnezeieşti date lor oameni­lor cu Dumnezeu
îndată după înviere, nu numai cu cuvântul, ci şi prin su- pe temelia propovăduirii
flare, adică printr-un semn sensibil : “a suflat asupra lor şi lucrării lor harismatice
şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt” (Ioan, 20, 22), le-a fost arătat sfinţitoare, Mântuitorul
tot de El, în mesajul dat înainte de a Se despărţi de ei, Hristos îi asigură că va fi
înălţându-Se la cer: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe cu ei în toate zilele până la
pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamu­rile, bo- sfârşitul veacului (Matei,
tezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, 28, 20). Dar cum ei nu pu-
învăţându-le să păzească toate câte Eu v-am poruncit vouă, şi teau să trăiască până la
iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” sfârşitul veacului, înseam-
(Matei, 28, 18-20) şi “Mer­geţi în toată lumea şi propovăduiţi nă că harul preoţiei ce li se
Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se dă, se va da mai departe,
va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu, 16, 15- prin ei, urmaşilor lor, prin
16) şi, Evanghelia după Marcu spune mai de­parte: “Deci succesiune neîntreruptă
Domnul Iisus după ce a vorbit cu ei S-a înălţat la cer şi a până la sfâr­şitul veacuri-
şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei (apostolii), plecând, lor. Acest lucru a fost înţe-
au propo­văduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea les perfect de către sfinţii
cuvântul, prin semnele care urmau” (Marcu, 16, 19-20). apostoli căci nu mult după
  Mântuitorul îi sfătuieşte pe apostoli să rămână în Cincizecime ei mijlocesc şi
Ierusalim până ce se vor îmbrăca cu toată puterea de altora, în diferite grade, ha-
sus (Luca, 24, 49 ; Fapte, 1, 8). Inve­stirea lor cu toată pute- rul, adică puterea Duhului
rea Duhului promisă de Hristos are loc la Cincizecime: Sfânt, pe care au primit-o
“când toţi erau împreună în acelasi loc li s-au arătat, împărţi- ei de la Hristos pentru pro-
te, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut povăduirea Evangheliei,
toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi săvârşirea celor sfinte, a
precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte, 2, 1-4; 1, 13-14). Tainelor şi conducerea cre-
Acum deci, la Cincizecime, are loc in­vestirea personală dincioşilor în Biserică spre
a celor ce se aflau împreună într-un loc (apostolii) cu mântuire.
toată puterea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta că Această împărtăşire a
puterea Du­hului este deţinută personal de fiecare dintre harului preoţiei o fac ei
cei doisprezece apostoli, însă aflându-se în comuniune printr-un anume ri­tual şi

6

anume, după mărturiile
din scrierile apostolilor,
prin punerea mâinilor.
Astfel, de la sfinţii apostoli
până astăzi, harul pe care
l-au pri­mit ei direct de la
Mântuitorul (Ioan 20, 21-
23) şi de la Duhul Sfânt la
Cincizecime (Fapte, 2, 1-4)
se coboară asupra celor
ce se hirotonesc, conform
celor rânduite de Hristos
însuşi, numai prin mijlo-
cirea lor, făcută şi aceasta
tot cu puterea Duhului
Sfânt care este în ei, adică
în apostoli şi în episcopi,
urmaşii acestora.
Este foarte probabil
ca ritualul punerii mâi-
nilor, adică şi partea vă-
zută a Tainei hirotoniei,
să fi fost prescris chiar de
Mântuitorul. Este bine şti-
ut că apostolii nu şi-au per-
mis să adauge nimic de la
ei la cele spuse şi săvârşi-
te de Hristos. Iar punerea
mâinilor, ca parte văzută a
Tainei hirotoniei, afirmată
de scrierile apostolilor, s-a
păstrat în Biserică până
astăzi.
Prin punerea mâinilor
şi rugăciuni, adică prin îm-
părtăşirea ha­rului, au fost
investiţi cei şapte diaconi:
“... şi au ales pe Ştefan, băr-
bat plin de credinţă şi de Duh
Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor,
şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi
pe Parmena, şi pe Nicolae,
prozelit din Antiohia, pe care
i-au pus înaintea apostolilor,
şi ei, rugându-se, şi-au pus
catehismul creştin ortodox
mâinile peste ei” (Fapte, 6, 5-6). Despre diaconi se vorbeşte
între adresanţii Epistolei către Filipeni: “Pavel şi Timotei,
robi ai lui Hristos Iisus, tu­turor sfinţilor întru Iisus Hristos,
celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii”
(Filip. 1, 1), precum şi în Epistola I către Timotei, când
arată însuşirile pe care trebuie să le aibă: “Diaconii de ase-
menea trebuie să fie cucernici, nu vorbind în doua feluri...“
(I Tim., 3, 8, 12). Funcţia lor era de a ajuta apostolilor,
episcopilor şi preoţilor în slujba lor, şi nu numai de a
sluji la agape, căci şi ei propovăduiau (Fapte, 6, 10; 7, 2
s. u.; 8, 35).
Prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin Taina
hirotoniei, au fost consacraţi, în slujirea lor, preoţii.
Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba, după ce au propovă-
duit Evanghelia în Listra, Iconiu, Derbe şi Antiohia, “cu
rugăciuni şi cu ajunări, le-au hirotonit preoţi în fiecare biseri-
că, încredinţându-i Domnului în care crezuseră“ (Fapte, 14,
23). Dar treapta de preot este amintită şi în alte locuri:
“Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica (din Ierusalim)
au hotărât să aleaga bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia,
cu Pavel şi cu Barnaba...“ (Fapte, 15, 22). “Apostolii şi preo-
ţii şi fraţii din Ierusalim trimit salutări fraţilor dintre nea-
muri care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia” (Fapte, 15,
23). Sfântul Apostol Pavel, trimiţând din Milet la Efes,
a chemat la sine pe preoţii Bisericii (Fapte, 20, 17). Lui
Timotei, aşezat episcop în Efes, Sfântul Apostol Pavel
îi cere să nu-şi pună mâinile degrabă pe nimeni, ca să
nu se facă părtaş la păcatele acestora (I Tim. 5, 22), iar
“preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească de
îndoită cinste” (I Tim. 5, 17). Lui Tit, pus episcop în Creta,
Sfântul Apostol Pavel îi spune: “Pentru aceasta te-am lăsat
în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi pre-
oţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” (Tit, 1, 5). Iar Sfântul
Iacov zice: “De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii
Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în
numele Domnului” (Iacov, 5, 14).
Tot prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin
Taina hirotoniei, sunt consacraţi de Sfinţii Apostoli şi
episcopii. Harul arhieriei a fost transmis, prin Sfântul
Apostol Pavel, episcopilor Tit (episcop in Creta: Tit, 1,
5) şi Timotei (episcop in Efes I Tim. 1, 3). Astfel, scriin-
du-i lui Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi aminteşte: “Nu
fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat
prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoţilor” (I
Tim. 4, 14) şi: “Din această pricină îţi amintesc să aprinzi din
7
catehismul creştin ortodox
nou şi mai mult harul lui Dumnezeu care este întru tine prin şi au prescris ca şi ur­maşii
punerea mâinilor mele” (II Tim. 1, 6). Timotei şi Tit sunt lor să facă la fel (I Tim. 5,
arătaţi ca fiind episcopi, hirotonind preoţi (I Tim. 5, 22, 22), ceea ce s-a şi observat
II Tim. 2, 2, Tit, 1, 5). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte apoi până astăzi.
despre însuşirile ce trebuie să le aibă ei (I Tim. 3, 1-7). Hirotonia nu se repetă.
Sfântul Apostol Pavel aminteşte episcopilor că însuşi Harul acestei Taine se îm-
Duhul Sfânt i-a pus să păstorească Biserica lui Hristos: părtăşeşte unei per­soane
“Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de turma întru care pentru aceeaşi treaptă o
Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica singură dată, şi el rămâ-
lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” ne în ea pentru totdeauna
(Fapte, 20, 28). Între adresanţii Epistolei către Filipeni, dacă nu cere împărtăşirea
cărora le trimite salutări, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte harului preoţiei pentru o
de episcopi: “... celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii treaptă imediat superioa-
şi diaconii” (Filip. 1, 1). ră (diaconul şi preotul).
Hirotonia se face în Biserică şi are în vedere Biserica, Canoanele pedepsesc cu
în sensul că episcopul, preotul şi diaconul îşi desfăşoară depu­nerea atât pe cel ce
activitatea în Biserică şi în slujba Bisericii, fiecare potrivit primeşte hirotonia a doua
treptei sale harice: “Pe preoţii cei dintre voi îi rog... păstoriţi oară, cât şi pe cel care hi­
turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetându-o nu rotoneşte o persoană care
cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu după câştig a mai fost hirotonită o dată
urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, valid (can. 68 ap).
ci pildă făcându-vă turmei” (I Petru, 5, 1-3).   Săvârşitorul Tainei hi-
Întrebuinţarea, un timp nedistinct, a termenilor de rotoniei este numai epi-
episcop şi prez­biter, unul în locul celuilalt, chiar dacă scopul. Pentru hirotonia
desemnau uneori, aceiaşi per­soană, fiindcă terminologia unui episcop, foarte cu-
s-a fixat ceva mai târziu, în perioada ce a urmat imediat rând după timpul Sfinţilor
sfinţilor apostoli, nu înseamnă că între treptele ierarhice Apostoli s-a stabilit ca
n-a fost o distincţie de funcţiune şi putere harică. Chiar aceasta să fie făcută de trei
dacă numirile erau la început sinonimice, niciodată însă episcopi, sau de cel puţin
nu s-au făcut confuzii de atri­buţii între treptele harice. doi episcopi, arătându-se
  prin aceasta comuniunea
Elementele Tainei hirotoniei episcopului nou-hiroto-
Aceasta are toate elementele care intră în definiţia nit cu episcopatul întregii
unei Taine, adică: Biserici, iar hirotonia în di-
a) aşezarea sau instituirea ei dum­nezeiască de la acon şi preot, de un singur
Hristos; episcop.
b) partea văzută sau sensibilă şi
c) partea ne­văzută sau împărtăşirea harului dumne-
zeiesc cu efectele ei în fiinţa pri­mitorului.
Partea văzută a hirotoniei constă în punerea mâini-
lor arhiereului pe capul celui ce se hirotoneşte. Sfântul
Apostol Pavel ne-a arătat că de această punere a mâini-
lor depinde harul preoţiei (II Tim. f 1, 6). Fără ea nu este
preoţie. Acest ritual sau act vizibil a fost practicat de
Sfinţii Apostoli pentru toate treptele ierarhiei bisericeşti

8
 Părintele Cleopa -
Despre preoţie Cuvinte înţelepte

C a să ajungeţi
în Împărăţia
Cerurilor, să ştiţi
un lucru: să vă
luaţi pildă, tot-
deauna în viaţa
voastră, doi sfin-
ţi mari, la care să
priviţi pururea
şi cât veţi putea
să-i imitaţi, prin
credinţa cea lu-
crătoare, care
se lucrează prin
dragoste, adi-
că prin fapte şi credinţă dreaptă. Să aveţi
ochiul minţii, totdeauna, la Sfântul Apostol
Pavel, “gura lui Hristos” şi “marele vas al ale-
gerii”, şi la Sfântul Ioan Gură de Aur. Pen- Sfântul Ioan Scărarul-Icoana înfrânării şi a ascezei
tru că Sfântul Apostol Pavel a fost cea mai
înaltă persoană duhovnicească din toată
istoria Bisericii Creştine, după Domnul
nostru Iisus Hristos. Aşa spune Sfântul Va- “Fericit este cel ce are o aşa dragos-
sile cel Mare. El a fost chip desăvârşit întru te de Dumnezeu, precum are cel în-
toate, şi ca apostol şi ca arhiereu şi ca preot drăgostit de iubita sa” - Sfântul Ioan
şi ca ostaş al lui Iisus Hristos nebiruit. Şi pe Scărarul.
el l-a imitat din toate puterile Sfântul Ioan
Gură de Aur, mai în toate omiliile şi pre- „Darul de a răbda necazurile este
dicile sale pomeneşte de Sfântul Apostol mai mare decât darul de a învia morţii.
Pavel. (...) Dacă am lua-o după vrednicia Pentru că dacă învie cineva un mort,
care se cere preotului, n-ar mai fi nimeni atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu,
preot pe pământ, ca să vorbim aşa, la ni- pentru că rugăciunea i-a fost asculta-
velul la care se cere. Că Sfântul Efrem Si- tă. Dar dacă cineva rabdă necazurile,
rul zice: “De-ai fi curat ca îngerii şi Sfânt ca atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi
Ioan Botezătorul, preot nu poţi să fii” Atâta-i
rămâne dator“. - Sfântul Ioan Gură
de mare preoţia. Mare lucru! “O! nesfârşit
de Aur.
şi negrăit dar, pe care l-a dat Dumnezeu fi-
ilor lui Adam: Preoţia“ zice el. Mare lucru!
“Ceea ce face preotul, nici îngerii nu pot face“.
Preotul are putere să lege nu numai pe oa-
meni, ci şi pe îngeri. Ceea ce face preotul
- să jertfească pe Iisus Hristos - nu pot face
cei mai mari îngeri.

9
 Despre duhovnici şi ispita de a-i judeca pe preoţi

V iaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales

harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, ni se dau printr-un om.
Ultimele cărţi care apar pe piaţă vorbesc despre duhovnici şi ucenici harismatici. Noi
suntem astfel prinşi între două modele, două căi. Citim despre vieţuirea minunată a
cuvioşilor contemporani de pe Sfântul Munte, citim despre Gheron Iosif şi despre alţi
părinţi din Sfântul Munte care au avut duhovnici sfinţi. Citind acestea, pentru că sunt
scrise în duhul atât de dulce al Bisericii, ni se par tot atât de lesne de îndeplinit şi foarte
degrabă încercăm să le transpunem în viaţa noastră. Dar noi trăim în lume, avem familii,
avem serviciu, avem problemele noastre în familie, problemele noastre la serviciu, avem
duhovnici ieşiţi din acelaşi mediu, din acelaşi fel de familie, având aceeaşi educaţie ca
şi noi. Şi atunci trebuie să vedem cum ne descurcăm aici, pentru că nu avem confortul
duhovnicesc din Sfântul Munte.

S fântul Ignatie Briancianinov trage un semnal de alarmă şi ne cheamă la o relaţie

firească de dragoste dintre duhovnic şi ucenic, în care fiecare e conştient de mă-
sura sa, în care duhovnicul înţelege că nu este Sfântul Arsenie cel Mare, nici Sfântul
Pahomie şi în care ucenicul înţelege că nu este Acachie ascultătorul, iar pornind de la
această constatare, încep împreună să-şi lucreze mântuirea. Cum? Având înainte porun-
cile Mântuitorului, având învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mărturisindu-şi sincer căderile
şi neputinţele. Aşa că să ne apropiem cu smerenie şi ascultare, primind îndată cuvântul
părintelui, primindu-l cu dragoste, ca de la omul care ţi-L descoperă pe Hristos şi încer-
când să îl îndeplinim aşa cum este el. Să nu îţi faci din duhovnicul tău un Gheron Iosif şi
peste jumătate de an spui că “ăsta e un nebun care mi-a stricat viaţa” şi pleci în altă parte.
Nu e mai bine să spui, ”acesta este părintele meu din Copşa Mică, îl iubesc, îl ascult şi vreau să
ajung la el până la sfârşitul vieţii“?

S ă nu primim nici idealizările astea pe care le avem în euforia noastră: “Vai ce barbă
are părintele!”, “Vai ce tras la faţă!”, “Vai cum tace părintele!”, “Vai dar cum mi-a zis pă-
rintele s-a şi întâmplat!”. Să nu facem asta pentru că diavolul ne poate pregăti o umflătură
din asta, ca după aceea, să ne facă praf. Acesta este un pericol atât pentru ucenic, cât şi
pentru duhovnic. Aşa că ştiind toate aceste riscuri, cu dragoste, aşa cum ascultă copilul
de tatăl său, să ascultăm şi noi. Copilul se mai smiorcăie, mai primeşte două palme la
fund, dar vine a doua zi la tatăl său, fără scrâşniri şi încrâncenări prea mari, că suntem
grozavi şi suntem sfinţi. Şi aşa cum se poartă copiii cu părinţii lor, aşa să ne purtăm şi noi
cu părinţii noştri duhovniceşti: cu dragoste.

A şa vom scăpa de împotrivirile astea drăceşti pe care le avem uneori faţă de du-
hovnic, că este aşa, că nu mi-a zis bine.

Din cartea “Singuri în faţa libertăţii”,

Ieromonah Savatie Baştovoi, Ed. Cathisma.

10
 Sfântul Ioan Gură de Aur
Despre Aquila şi Priscila şi, despre faptul că nu se
cuvine a grăi de rău pe preoţii lui Dumnezeu

A ceşti găzduitori ai lui Pavel, Priscilla şi

Aquila, nu aveau mai mult decât nece-
sarul pentru a trăi, dar aveau o voinţă mai
27). Şi prin aceste cuvinte arată că cu ade-
vărat l-ar fi îndurerat moartea ucenicului.
Iar virtutea ucenicului iarăşi o dezvăluie
bogată decât orice avuţie, căci aşteptau în tuturor, zicând astfel: „S-a apropiat de moar-
fiecare zi să se dea spre moarte şi trăiau în te, punându-şi în primejdie viaţa, ca să plineas-
mijlocul măcelurilor, mărturisind în toată că lipsa voastră în slujirea mea” (Flp 2, 30).
vremea pe Hristos. Cine este mai fe-
Pentru aceea înflo- ricit decât aceia şi
rea credinţa noas- cine mai de plâns
tră în acele vremi, decât noi, de vre-
pentru că ucenicii şi me ce ei şi-au pus
dascălii erau împre- şi sângele şi viaţa
ună legaţi unii de pentru dascălii
alţii printr-un ace- lor, iar noi, ade-
laşi duh de vieţuire. seori, nici măcar
Şi nu numai despre o simplă vorbă
acestea vorbeşte nu îndrăznim să
Pavel, ci şi despre punem pentru
multe altele. Căci, părinţii noştri ci,
scriindu-le şi evrei- auzind că sunt
lor, şi tesaloniceni- batjocoriţi şi gră-
lor, şi galatenilor, iţi de rău, fie de
dă mărturie tuturor ai noştri, fie de
de multele ispite ce străini, nu le răs-
au venit asupră-le, pundem celor ce-i
pe care le şi arată în grăiesc astfel, nu-i
epistole: că au fost oprim, nici nu-i
alungaţi din patrie mustrăm. Ba, mai
şi şi-au pierdut ave- mult, chiar noi în-
rile, ba s-au primej- şine începem să-i
duit pe ei înşişi până vorbim de rău.
la sânge. Şi întreaga lor viaţă pentru ei era Iar acum nu vede cineva atâtea zeflemele
o luptă, încât şi mădularele lor nu au pre- şi batjocoriri din partea celor necredincioşi,
getat să şi le taie pentru dascălii lor. Gala- câte vede din partea celor ce par a fi credin-
tenilor, de pildă, le scrie: „mărturisesc vouă cioşi şi care sunt împreună cu noi la slujbe.
că, dacă era cu putinţă, ochii i-aţi fi scos şi i-aţi Şi ne mai întrebăm de unde este atâta uşu-
fi dat pentru mine” (Gal 4, 15). Iar când l-a rătate şi lipsă de evlavie, când ne purtăm
primit pe Epafras, care a fost printre colo- cu atâta vrăjmăşie faţă de părinţii noştri.
seni, zice: „A slăbit încât era să moară, dar l-a Că nu este, nu este nimic care să poată pră-
miluit Dumnezeu nu numai pe el, ci şi pe mine, pădi şi strica Biserica ba, mai mult, nu se
ca să nu am întristare peste întristare” (Filip 2, poate face acest lucru cu uşurinţă din afara

11
Bisericii, decât a nu fi legaţi întreolaltă, cu
multă străşnicie şi profunzime, ucenicii şi
dascălii, părinţii şi fiii duhovniceşti.
C ăci dacă cei care grăiesc de rău pe
tată sau mamă se prăpădesc cu moar-
te, de ce pedeapsă nu va fi vrednic cel ce
îndrăzneşte să-l vorbească de rău pe cel
care cu mult mai mult şi mai puternic de-
cât acei născători trupeşti îi este părinte?
Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei
pieri cu totul în el? Nici că fulger din cer
vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care
osândeşte? Nu ai auzit ce a pătimit sora lui
Moise când s-a împotrivit în cuvânt con-
ducătorului, cum a devenit necurată şi a
cuprins-o lepra şi a răbdat astfel cea mai
de pe urmă necinste? Şi chiar rugându-se
fratele ei pentru ea şi căzând el la picioare-
le lui Dumnezeu, nu a avut nici o iertare, ci
a fost scoasă din locul acela sfânt. Şi gân-
deşte-te că doar ea a conlucrat la creşterea
lui şi a adus-o pe mama lui să-i fie doică şi
că a făcut toate ca să nu fie crescut dintru
început, copilul Moise, de mână barbară,
iar după acestea, şi mai mare peste femeile
evreilor a fost, după cum Moise peste băr-
baţi. Şi ca una ce a fost alături de el în toate
acele lucruri înfricoşate, ba fiindu-i pe dea-
supra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a
folosit să scape de mânia lui Dumnezeu,
pentru grăirea de rău ce a făcut-o. Şi nici
chiar Moise, care a izbăvit prin rugăciune
atâta popor de vina acelei negrăite nelegiu-
iri, nici măcar acesta nu a putut să mijlo-
cească şi să ceară iertare pentru sora sa şi
nu a fost în stare să facă milostiv pe Dum-
nezeu pentru ea. Ba a fost certată aspru.
Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare
năpastă este a grăi de rău pe preoţi şi a
judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi
a Judecăţii, Dumnezeu ne va judeca cu
amănunţime nu numai pentru cele pe care
le-am păcătuit noi înşine, ci şi pentru ju-
decăţile pe care le-am făcut faţă de alţii. Şi
adeseori, dacă un păcat este uşor de felul
lui, îl face mai greu şi de neiertat tocmai
faptul că cel ce l-a comis îl judecă pe altul.
Sunt neclare cele spuse? Să încerc să le fac
12
mai pe înţeles. Să zicem că cineva a păcă-
tuit. Iar apoi îl osândeşte foarte pe un al-
tul, care a păcătuit în acelaşi fel sau altfel.
În Ziua Judecăţii nu-şi va atrage pedeapsa
pe măsura păcatului săvârşit, ci dublă va fi
aceasta sau triplă. Căci Dumnezeu îl va pe-
depsi nu numai că a păcătuit el, ci şi pentru
că a osândit greu pe cel care a păcătuit la
fel ca dânsul. Iar că acest lucru este adevă-
rat, vă arăt din fapte întâmplate în trecut,
ba, mai mult, ceea ce v-am spus va rezulta
mai limpede din cele ce urmează. Fariseul,
deşi nu a păcătuit cu nimic, ba trăia chiar
în dreptate şi avea multe virtuţi, fiindcă l-a
osândit pe vameş că era răpitor şi lacom şi
prea-nelegiuit, şi l-a judecat aşa de tare, a
primit o osândă mai mare decât a aceluia.
Iar dacă acela, nepăcătuind defel, fiindcă a
osândit cu un simplu cuvânt pe altul care
a păcătuit şi i-a dat în vileag toate fărăde-
legile, şi-a atras atâta pedeapsă. Noi, care
păcătuim mult în fiecare zi, dacă vom ju-
deca vieţuirea altora, nefiind aceia vinovaţi
cu ceva, nici făcând ceva în văzul nostru, ia
gândeşte-te câtă osândire ne vom atrage?
Cum nu vom pierde orice iertare? „Căci cu
judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi ju-
decaţi” (Mt 7, 2).
P entru aceea, vă pun înainte şi vă în-
demn şi vă rog să ne depărtăm de acest
rău obicei. Căci pe de-o parte nu vătămăm
cu nimic pe preoţii care aud că-i vorbim de
rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci chiar
de ar fi adevărate, fiindcă şi fariseul nu l-a
rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de fo-
los, deşi adevărate erau cele spuse despre
acela; iar pe de altă parte ne aruncăm pe
noi înşine în cele mai cumplite rele. Căci şi
fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, fă-
cându-şi o rană de moarte, singur s-a înde-
părtat. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi
aceleaşi necazuri, să ne ţinem cu tărie înfrâ-
narea limbii. Căci dacă grăindu-l de rău pe
un vameş oarecare, nu a scăpat fariseul de
pedeapsă, noi, vorbindu-i de rău pe părin-
ţii noştri duhovniceşti, ce apărare vom mai
avea? Dacă Maria numai o dată l-a vorbit
de rău pe fratele ei Moise şi a luat atâta pe-
deapsă, ce nădejde de mântuire mai avem
cand împroşcăm cu mii de batjocoriri, în
fiecare zi, pe aceia ce se roagă pentru noi?
Pentru aceea şi David, prinzându-l pe căl-
cătorul de lege, Saul, care răsufla în juru-i
moartea şi era vrednic pentru aceasta de
mii de pedepse, nu numai că i-a cruţat
viaţa, dar nici măcar cuvânt împovărător
nu a suferit să spună către acela. Şi a zis
şi pricina:,,Pentru că era unsul Domnului”
(Regi 24, 11). Şi nu numai din acestea, ci şi
din altele se poate vedea cu prisosinţă că
cel cârmuit trebuie să stea cu respect faţă
de cele ale preoţilor. Căci, fiind adus odini-
oară chivotul Legii, unii dintre cei cârmu-
iţi, văzând că este gata să cadă, au sărit să-l
sprijine şi pe loc li s-a dat pedeapsa, căci au
fost loviţi de Domnul şi au murit (II Regi
6, 6-7). Şi doară nu au făcut nimic care să
nu fie la locul lui. Căci chivotul, urmând
să se răstoarne, ei l-au sprijinit să nu cadă.
Dar ca să afli hotărât vrednicia preoţilor
şi că nu îţi este îngăduit ca cel aflat într-o
stare mai mică şi care se află în tagma laici-
lor să îndrepteze cele preoţeşti, i-a ucis pe
ei în mijlocul mulţimii. Şi aşa i-a înfricoşat
mult de tot pe toţi ceilalţi şi i-a convins ca
niciodată să nu se mai apropie de lucrurile
afierosite preoţiei.
C ă dacă fiecare, pentru orice pricină,
şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca
să îndrepte relele ce se întâmplă, nici pri-
cina nu ar primi îndreptare cândva şi nu
am deosebi cu limpezmie, nici cine cârmu-
ieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar
fi amestecaţi unii cu alţii. Şi să nu socoată
cineva despre mine că zic acestea ca să-i
condamn pe preoţi, căci din pricina harului
dumnezeiese arată - şi voi ştiţi asta - multă
îngăduinţă în toate şi nu dau niciodată ni-
mănui vreo pricină de sminteală, ci le spun
ca voi să aflaţi, că şi dacă aţi fi avut părinţi
duhovniceşti perverşi şi dascăli cumpliţi,
nici aşa nu v-ar fi fost fără de primejdie şi
fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjo-
coriţi.
D acă despre părinţii trupeşti un înţe-
lept zice: „Chiar dacă îi lipseşte price-
perea are iertare. Căci ce le-ai dat tu aseme-
nea cu ce ţi-au dat ei?”, cu atât mai mult
trebuie să păzim această lege faţă de cei
duhovniceşti şi fiecare să se îngrijească de
propria vieţuire, ca nu cumva să auzim
în acea Zi a Judecăţii: „Făţarnicule, pentru
ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, iar bârna
din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt 7, 3).
Căci faptă de făţarnici este ca în public,
când toţi ne văd, să sărutăm mâinile pre-
oţilor şi să ne atingem de genunchii lor, şi
să-i rugăm să se roage pentru noi, şi când
voim să ne botezăm să alergăm pe la uşile
lor, iar acasă sau în piaţă, pe cei care ne-
au pricinuit atâtea bunătăţi şi ne sunt slu-
jitori, să-i împroşcăm cu mii de ocări ori să
îngăduim ca alţii să-i batjocorească. Căci
dacă, într-adevăr, părintele tău duhovni-
cesc este rău, cum socoţi că este vrednic
de încredere şi slujitor al Tainelor acelora
înfricoşate? Iar dacă ţi se pare că este vred-
nic slujitor al acelor Taine, pentru ce rabzi
când alţii îl grăiesc de rău şi nu le stai îm-
potrivă cu cuvântul, nici nu te doare, nici
nu te macină înlăuntru blasfemiile lor?
Căci dacă le-ai răspunde la acuzaţii, ai lua
multă răsplată de la Dumnezeu, şi chiar
din partea celor ce osândesc ai primi laudă.
Şi chiar dacă ar fi răi de mii de ori, te vor
lăuda întru totul şi vor accepta ca un lucru
bun grija ta pentru părinţii duhovniceşti.
Iar dacă stăm şi suferim ocările împotriva
preoţilor, toţi ne vor osândi, până şi cei care
îi grăiesc de rău. Căci nimic nu distruge
aşa de mult Biserica, decât această boală. Şi
după cum un trup, dacă nu este susţinut cu
multă vigoare de legăturile dintre mădula-
re, face viaţa de netrăit, tot aşa şi Biserica,
dacă nu este susţinută prin legătura foar-
te puternică şi de nedesfăcut a dragostei,
naşte mii de războaie într-însa şi sporeşte
asupra ei mânia lui Dumnezeu şi devine
pricină de multe ispite. Şi ca să nu se în-
tâmple una ca aceasta, nici să nu-L mâniem
pe Dumnezeu, şi ca nu cumva să crească şi
răutăţile noastre şi să ne agonisim pedeap-
să fără iertare şi astfel să ne umplem viaţa
13
de multe necazuri, să ne întoarcem limba că-
tre vorba bună şi să ne îngrijim în fiecare zi
de viaţa noastră şi să nu ne mai îngăduim a
judeca viaţa altora, ca şi cum am şti cu exac-
titate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele
noastre. Fiindcă aşa vom putea scăpa şi de
focul gheenei. Căci după cum cei ce iscodesc
relele altora nu şi le judecă pe ale lor, aşa şi
cei care se tem să tragă cu ochiul la vieţuirea
altora vor avea multă grijă de greşelile lor.
Iar cei care vor cugeta mereu la răutăţile lor
şi le vor osândi în fiecare zi, neîndreptăţin-
du-se pe ei înşişi, îl vor avea blând, în Ziua
Judecăţii pe Judecător. Şi acest lucru l-a spus
lămurit Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşi-
ne, nu am mai fi judecaţi de Domnul” (I Cor 11,
31). Aşadar, ca să scăpăm de judecata aceea,
să lăsăm toate ale celorlalţi şi să ne îngrijim
de viaţa noastră, să pedepsim gândurile ce
ne conving să păcătuim, să ne străpungem
conştiinţa şi să ne cerem socoteală pentru
cele înfăptuite de noi. Căci astfel vom putea
şi să facem uşoară povara păcatelor noastre,
şi să ne bucurăm de multă iertare, şi să pe-
trecem viaţa aceasta cu bucurie, şi să avem
parte de bunătăţile ce au să fie.
E senţa muceniciei propriu-zise este pre-
gătirea zilnică pentru ea, prin modelarea
lăuntrului prin nevoinţă sinceră şi prin pre-
gătirea lăuntrică pentru moarte. Nevoinţă
sinceră nu o poate face cineva dacă nu se dă
pe sine morţii lăuntrice, căci pentru a renun-
ţa treptat la lumea aceasta trebuie să murim
treptat faţă de ea. Iar acest mod de vieţuire
nu e specific călugărilor, ci creştinilor, fie că-
sătoriţi sau necăsătoriţi, prunci, copii, adulţi
sau bătrâni. Această nevoinţă constă în a
dobândi statornicia voinţei şi a minţii prin
transformarea lor treptată, de către harul Du-
hului Sfânt. Ceea ce se cere din partea noas-
tră este exerciţiul de fiecare clipă al minţii şi
al voinţei, supunându-le pe acestea lui Hris-
tos. Aşa ar trebui să vieţuiască în societatea
actuală desigur, fiecare pornind de la situaţia
sa concretă, fiecare familie de creştini, pen-
tru a nu fi înghiţiţi de duhul lumii acesteia.
Problema Bisericii nu este dezbinarea ci fap-
tul că nu este îndeajuns de strâns unită în in-
14
terior, nu unită doar formal. Asemenea şi
în căsnicie, problema cea mai importantă
nu este de a vieţui în comun, cu înţelege-
re, după regula bunului simţ şi după prin-
cipiul „fiecare face ce vrea, fără să-l deranjeze
pe celălalt”, ci întrebarea ce ar trebui să se
ridice din străfundurile inimii este: „Cum
putem reuşi, soţ şi soţie, împreună să fim în
mod real un singur trup şi un singur cuget în
Hristos şi numai în El?” Or, aşa ceva nu se
poate dacă nu-L trăim pe Hristos cu sme-
rită înfocare şi luptă crâncenă împotriva
egoismului nostru, al fiecăruia în parte,
şi apoi, chiar şi împotriva egoismului
cuplului. Aquila şi Priscilla erau cu ade-
vărat în acelaşi cuget duhovnicesc şi de
aceea, dăruiţi fiind unul altuia în şi prin
Hristos, îşi puneau împreună sufletul şi
pentru Biserică.
D e multe ori, greşelile aproapelui,
care, chipurile, au fost văzute cu
ochii noştri, nu sunt decât închipuirile
noastre bazate pe presupuneri, neavând
noi toate datele de a le judeca. Iar ceea
ce lipseşte datelor obiective căci doar
acestea pot fi observabile pentru omul
pătimaş, şi aceasta în cazul fericit, când
nu le percepem deformat, este împlinit
de patimile noastre ce lucrează prin în-
chipuire. Căci intenţiile şi motivaţiile lă-
untrice, precum şi împrejurările reale,
scapă omului neduhovnicesc ba, adesea,
nici celui duhovnicesc nu-i descope-
ră Dumnezeu adâncul judecăţilor Sale.
Ideea generală este că acei creştini nu
simt nici un imbold lăuntric de a-i apăra
pe preoţi, ci, mai degrabă, manifestă le-
jeritate şi indiferenţă lăuntrică. Astfel lu-
crează ispitele şi diavolul în interior, faţă
de membri bisericii, facându-i pe mulţi să
o părăsească sau să-şi răcească evlavia,
şi în exterior, pentru cei nebotezaţi, care,
văzând dezbinările din ea, nu mai doresc
să se unească cu dânsa.
 Cele Şapte Sfinte Taine
Sfânta Taină a Spovedaniei - Cuvinte de folos...
Sfânta Spove-
danie, numită şi
Sfânta Mărturi-
sire sau Pocăinţa,
e una din cele 7
Sfinte Taine ale
Bisericii Domnu-
lui Hristos, impor-
tantă pentru mân-
tuire ca şi Sfântul
Botez. Sfântul
Botez spală şi iar-
tă păcatul strămo-
şesc şi toate pă-
catele personale făcute de la naştere şi până la
Botez, iar Taina Mărturisirii dezleagă şi iartă
toate păcatele făcute de la Botez şi de la ultima
spovedanie, până în clipa mărturisirii. De aceea
Sfânta Spovedanie se mai numeşte şi „al doi-
lea botez“, după rânduiala tainelor creştineşti
(vezi Molitfelnicul).
Sfânta Taină a Pocăinţei este întemeia-
tă de Mântuitorul Hristos după Învierea
Sa din morţi, când, arătându-Se ucenicilor
şi suflând asupra lor, le-a zis: „Luaţi Duh
Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate
şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 21-
23). Iar altădată a zis tot celor 12: „Oricâte
veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi
oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate
şi în ceruri“ (Matei 18, 18).
Puterea iertării păcatelor o are numai
Atotputernicul Dumnezeu, dar cum Dum-
nezeu-Omul Iisus Hristos (Care a iertat pă-
catele multor căiţi, cât a fost pe pământ),
la 40 de zile dupa Învierea Sa, urma să Se
înalţe cu trupul îndumnezeit la ceruri, a
investit cu această dumnezeiască putere
pe sfinţii Săi ucenici şi apostoli, şi prin ei,
peste veacuri, pe arhierei şi preoţi, care au
primit harul transmis prin succesiune, prin
punerea mâinilor, de la Sfintii Apostoli. De
la căderea din har prin păcatul strămoşesc
a protopărinţilor noştri, fiind noi înclinaţi
spre rău şi ispitiţi de cel viclean, ca să nu
ne lase orfani de prezenţa şi harurile Sale,
înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul le-a
încredinţat Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor
acestora cheile Împărăţiei cerurilor, adi-
că puterea de a lega şi dezlega şi puterea
sfinţitoare de a preface din pâine şi vin, la
Jertfa Sfintei Liturghii, în Sfânt Trupul şi
Sângele Domnului Iisus, cu care împărtă-
şindu-ne cu vrednicie, să-L avem mereu cu
noi şi în noi.
Faptul că, prin Taina Pocăinţei, Dumne-
zeu ne-a rezervat posibilitatea îndreptării
şi iertării păcatelor şi rătăcirilor noastre
este o sublimă dovadă a marii iubiri a lui
Dumnezeu pentru noi, căci „inima înfrântă
şi smerită nu o va urgisi“ şi „nu vrea moartea
păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“.
Spovedania, ca şi postul, a fost necesară
de la începutul neamului omenesc, din rai.
După ce, mâncând din pomul oprit, Adam
şi Eva s-au ruşinat, s-au acoperit cu frun-
ze şi s-au ascuns printre pomii raiului, la
glasul lui Dumnezeu („Adame, unde eşti?“),
Adam a răspuns: „Am auzit glasul Tău în
rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am as-
cuns“. Şi i-a zis Dumnezeu: „Cine ţi-a spus
că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din
care ţi-am poruncit să nu mănânci?“. Dum-
nezeu a vrut să-l ajute prin întrebări (ca şi
duhovnicul pe credincios, la spovedanie),
să se spovedească şi să se căiască, dar ei,
aruncând vina unul pe altul şi grăind cu
vicleşug, au fost mai degrabă şi mai aspru
pedepsiţi, dar oarecum şi mângâiaţi prin
nădejdea profeţiei că Eva va zdrobi capul
şarpelui...
15
 Să nu creadă cineva că, pentru a se po-
căi, trebuie să treacă la secta pocăiţilor.
Doamne fereşte! Aceia nu sunt pocăiţi, ci
rătăciţi. Sfânta Taină a Pocăinţei o are nu-
mai Biserica, prin urmaşii Apostolilor, care
sunt arhiereii şi preoţii. În Taina Pocăinţei
nu preotul iartă prin puterea sa păcatele
penitentului, ci harul lui Dumnezeu, prin
mijlocirea preotului, el fiind numai un ad-
ministrator al acestui har, căci doar este
auzit zicând: „... iar eu, nevrednicul preot şi
duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi
te dezleg de toate păcatele tale“. „Al preotului
este numai a deschide gura, iar restul harul le
lucrează“, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. În
greacă, pocăinţa se cheamă metanoia, iar
pe româneşte cuvântul acesta înseamnă
„prefacere“, „schimbare“, „înnoire“. Acest lu-
cru îl aşteaptă bunul Dumnezeu de la noi
când ne mărturisim/pocăim.
Ca să primim cu adevărat iertarea păca-
telor, mărturisirea sau spovedania trebuie
făcută astfel:
1) Să fie completă, adică să cuprindă
toate păcatele săvârşite de la ultima spo-
vedanie şi să nu se ascundă nimic din cele
făptuite, nici să fie spuse cu jumătăţi de
măsură, cu ezitare, ci complet.
2) Spovedania să fie sinceră şi făcută de
bunăvoie, să o simţi ca pe o necesitate, ca
pe o foame a sufletului tău.
3) Spovedania trebuie să fie făcută în
taină, adică individuală.
4) Spovedania trebuie facută cu umilinţă
şi cu zdrobire de inimă, adică să ne căim, să
ne pară rău pentru păcatele săvârşite şi să
dorim sincer a nu le mai face. Simpla măr-
turisire superficială sau înşirare a păcate-
lor, fără pocăinţă adevărată şi fără hotărâre
de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor,
căci zice Domnul: „De nu vă veţi pocăi, toţi
veţi pieri la fel“ (Luca 13, 5).
Idealul este că, de nu se va putea în-
drepta total dintr-o dată, cel puţin să se
vadă sinceră buna intenţie, adică de la o
mărturisire până la cealaltă creştinul să se
ostenească a-şi îndrepta cât mai mult po-
16
sibil viaţa, desăvârşindu-se în virtute căci,
atenţie, fără îndreptare, nu este iertare.
Acum, dacă mărturisirea a întrunit aceste
condiţii, urmează punctul culminant (5),
când preotul duhovnic, cu epitrahirul şi
mâinile pe capul penitentului, rosteşte for-
mula dezlegării păcatelor, cel mai fericit
moment, de uşurare şi bucurie sufletească.
Apoi duhovnicul, de la caz la caz, uneori
dă şi un canon de făcut, care poate să se
refere, de exemplu, la rugăciuni mai multe
cu stăruinţă şi evlavie, citiri de cărţi sfinte,
metanii, zile de post cu ajunare, fapte de
milostenie etc., cel mai aspru canon fiind
oprirea pentru un anumit timp de la Sfânta
Împărtăşanie, de obicei, până ce creştinul
se îndreaptă, până ce duhovnicul constată
că s-a vindecat rana păcatului, iar pentru
anumite păcate grele, strigătoare la cer, ca
avorturile, canonul (ispăşirea) durează mai
mulţi ani. Epitimiile (adică certarea sau ca-
nonul) nu sunt un scop în sine, nu urmă-
resc pedepsirea păcătosului, ci ispăşirea
păcatelor şi îndreptarea acestuia. Ele sunt
ajutoare, exerciţii de întărire în virtute şi
de îndepărtare de la păcat. Ruşinea n-are
ce căuta în momentul spovedaniei, că zice
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Diavolul are,
între altele, şi vicleşugul acesta, că ia omului
ruşinea când vrea să săvârşească păcatul şi i-o
aduce înapoi când vrea să-l spovedească“, ca
să-l ţină tot în stăpânirea lui.
  Despre spovedanie s-ar putea adăuga
încă multă învăţătură, doar atât vreau să
mai amintesc: dacă oamenii şi-ar da seama
de valoarea Sfintei Spovedanii şi ar practi-
ca-o din convingere şi cu deplină credinţă,
n-ar mai ajunge atâţia în spitalele de psihi-
atrie, sau chiar la disperare şi sinucidere.
Ar fi mai multă pace şi linişte în suflete, în
familii, între oameni şi în toată lumea.
Arhim. Gavriil Stoica
Sfânta Mânăstire Zamfira
 „Mai întâi, repet, să fiţi bine spovediţi.
O spovedanie este, cum am zice, ca un fel
de catehism, adică să te cercetezi mereu:
“Ce-am făcut?”
 Această stare de cerceta-
re este o stare de prezenţă.
Să fiţi bine spovediţi! Nu
faceţi cu nici un chip o spo-
vedanie aşa, tradiţională,
raţională, ci afectivă: “Dom-
nule, asta am făcut!” Să spu-
neţi păcatul cu gustul lui,
cu mustul lui, că de multe
ori chiar mărturisirea după
un îndreptar de spovedanie poate fi o spo-
vedanie raţională. Deci, să fiţi bine spove-
diţi! Asta-i taina care mântuieşte! “Ce iertaţi
voi - episcopilor, preoţilor, duhovnicilor - iert
şi Eu”. Aceste păcate dezlegate nu se mai
iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură
de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la
Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru
cu care trebuie să ne prezentăm este dezle-
garea de păcate.
Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti!
Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la
un om, nu la un înger. Nu trebuie să exis-
te ruşine la spovedit. Aceasta este o armă
foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine
la spovedit. O spovedanie bună înseamnă
să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din
păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă
controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înre-
gistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un
lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu
te-ai înregistrat.
 Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-
vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te
speli pe faţă şi să te speli numai la o subţi-
oară, dar pe una să nu te speli, uiţi. Dacă
eşti înregistrat, te întrebi: “Ce fac, unde merg,
cine sunt?”
  Nu mergeţi la întamplare, din inerţie
simplă. Tu trebuie să ştii că exişti. Dacă
tu gândeşti că trebuie să fii bine spovedit,
peste tot vei fi un controlat şi vei avea, deci
o conduită a vieţii. Plecând de la un lucru
care crezi că s-a terminat: “Părinte, sărut
mâna, am venit, am spus,
acum plec”. Nu, băiete!
Pe unde te duci, să te în-
registrezi mereu: “Eu am
înjurat, am vorbit de rău,
m-am mândrit etc”. Chiar
vă rog să notaţi păcatele
atunci când le-aţi făcut,
cel mai mare lucrul ăsta
ar fi. Nu faceţi pe eroii:
“Lasă că ştiu ce să spun
acolo!”
Să nu vă apuce moartea, aş putea spune,
să nu vă apuce seara fără să fiţi spovediţi.
Nu ţineţi la faptul că va scrie despre voi că
“A murit fără lumânare!” Lumânarea nici nu
ajută, nici nu acuză. Nu păstraţi un păcat
ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum.
N-ai nevoie să laşi impresie bună du-
hovnicului. Duhovnicul se simte bine când
îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are
bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc
de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în
apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate
de centimetru? Spovedeşte-te curat. N-are
nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine.
Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este
plin de har şi te simte, îşi dă seama. Credeţi
că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine?
Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi
spună: “De ce mă minţi, măi frate?” Pentru
că duhovnicul nu poate să-ţi lase impre-
sia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă
Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol.
Şi pe urmă ne interesează că tu ai reuşit să
te salvezi în loc să te nenoroceşti. Pentru că,
fraţii mei, ori la spovedit să spui păcatele,
pentru iertare, ori la Judecata de apoi pen-
tru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespu-
se nu rămân! Asta să ştie toată lumea. Şi
duhovnicul va fi de faţă acolo, la judecată,
unde n-ai ce să mai zici, şi nici el.
17
  - E bine să avem un singur duhovnic?
Sau să avem unul aproape de noi şi unul
mai departe?
- Dragă, e bine să vă spovediţi curat
oriunde v-aţi spovedi. Că poţi la acela de
departe uneori, şi uneori nu poţi. Nu să
te spovedeşti la ăla pentru unele şi la ăsta
pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai
făcut. Indiferent de numele duhovnicului,
de vârsta lui, are puterea dezlegării, aşa ră-
mâne. Nici un duhovnic nu are mai multă
putere ca altul. Mărturisirea este în funcţie
de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb,
dar întrebarea asta mă costă: “Mărturiseşte-
te cucoană, că ai venit să te mărturiseşti! Spu-
ne, te ascult”. Zice: “Păi întrebaţi-mă!” Tre-
buie să te pregăteşti dinainte cu o listă, iar
preotul te mai ajută.
  Sunt foarte multe femei care spun că
au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă.
Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai partici-
pat şi tu? N-ai avut şi tu haine pe tine? Dă-
mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o
mărturisire bună! Şi eu sunt atent.
Puneţi mâna pe creionaş şi notaţi păca-
tele. Odată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu
mai scapă. Altfel ţi-l poate dilua mai târziu
satana. Cum zic atâţia: “Părinte, m-am mân-
drit de şase ori!” Mititelul a scris de câte ori.
Dar nu-i uşor. Îţi ia satana creionul, n-ai
hârtie la tine, în tot cazul, important e că
este posibil. Cum se spune, o ţara e tare şi
bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai
pregătit în felul acesta şi ai uitat ceva păca-
te, eşti iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, şi
te-ai dus întâmplător, şi te-ai lăsat pe sea-
ma duhovnicului, şi ai omis o serie întrea-
gă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea
nu sunt iertate. Taina pocăinţei cuprinde
patru elemente:
1. Mai întâi de toate să nu mai faci pă-
catul.
2. Să-l mărturiseşti.
3. Să te dezlege duhovnicul.
4. Un canon care se dă sau nu se dă.
 Deci nu mai fac. Când mă duc la spove-
dit, mă duc cu gândul că nu mai fac păca-
tul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu eşti
vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ţi
18
dai seama. Dar dacă îl faci chiar ştiind că-i
păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i
dezleg pe aceştia care trăiesc necununaţi.
Le spun aşa: “Am furat de nouă ori, dar dez-
leagă-mă de zece ori că la noapte fur iar!” Îi
pun în situaţia să înţeleagă şi ei că condiţia
pentru iertare este să nu mai facă.
 Lupta este din partea amândurora, a fi-
ului şi a părintelui, să te vindeci de păcate
şi să progresezi, să devii mai bun, din ce în
ce mai bun. Păcatele, la prezenţa asta su-
fletească continuă, ţi-aduc un foarte mare
avantaj, smerenia: “Uite ce am fost eu în stare
să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu
să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!”
Raiul este plin de păcătoşi pocăiţi. Toţi
au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu
căinţa lor. Păcatul aduce smerenie. De unde
se înţelege că dracul joacă un rol mântuitor
indirect. Ne arată imediat neputinţele. Ne
ajută la încununare. Dacă ar şti cât de mult
ajută la mântuire, ar fi mai puţin ispititor.
  - Dacă nu fac canonul dat de duhov-
nic?
Duhovnicul ce canon dă de nu poate să-l
facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a
unor canoane care angajează timp şi chiar
efort fizic. Sunt pentru canoane de prezen-
ţă, de atenţie, de ţâşnire către Dumnezeu.
Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care
vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă
spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul,
sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face?
Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales
că nu-l fac, trebuie s-o discutaţi cu duhov-
nicul care vi l-a
dat. E singurul
care poate să vi-l
uşureze. Duhov-
nicul are toată
autoritatea de a
lega şi a dezlega.
Vi l-a dat, nu mai
discutăm că nu
este bun, trebu-
ia să-l discutaţi
atunci. “Părinte,
eu mă găsesc în si-
tuaţia asta, nu pot îngenunchia, că am o bubă
la genunchi”; “Părinte, am o anemie”. Un pă-
rinte duhovnicesc ţine cont de regula ne-
putinţelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă
de atenţie şi dintr-o crasă lenevire, atunci
eşti vinovat.
 Şi ce este, mă rog, de nu se poate face?
Era o gâză de fată, mică de cincisprezece
ani, soră de mânăstire, şi au vrut să o mute
de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea
ei, şi făcea în 24 de ore câte o mie de meta-
nii, plus canonul ei călugăresc ca să nu o
mute. N-a dat-o până la urmă, dar putea să
o dea. Aşa, care, ce canon este ăsta de nu se
poate face? Eu nu sunt de părerea canoa-
nelor care se mai discută între fiii duhovni-
ceşti. Eu am dat nişte canoane foarte uşoa-
re. Ca să aflu la unii că nici pe acesta nu au
putut să-l facă. N-au vrut. Şi pentru păcate
grele, nu aşa, hai să dau canoane. De fapt,
canonul s-a transformat în înţelegerea oa-
menilor ca o obligaţie, să se dea canoane.
Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac
păcatul. Lupta de a nu mai greşi.
 Canonul începe să se considere atât de
relativ, încât nu ai toată siguranţa că se po-
triveşte atât de bine la cel care i-l dai. Se
mai poate orienta un duhovnic după râvna
care o are fiecare şi în funcţie de gravitatea
păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat
este acesta, să nu mai faci păcatul. Pentru
că eşti cu tine mereu, mereu sunt ispite, şi,
atunci, tu te găseşti un luptător cu sabia
scoasă, ascuţită, nu un luptător adormit.
Sau unul din canoanele cele mai mari care
se dă este oprirea de la împărtăşit. Aici se
pot pronunţa duhovnicii cu foarte multă
grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc
de la împărtăşit 18-20 şi chiar 25 de ani. Dar
asta ar însemna să nu te mai împărtăşeşti
niciodată. Mai ales se ţine cont şi de mo-
mentul istoric în care trăim. El poate să se
obişnuiască cu neîmpărtăşitul şi nu îl mai
interesează şi zice: “Parcă tot cu împărtăşa-
nia am trăit până acum!”
  După o perioadă de 40-50 de ani de
educaţie atee, eu constat la oameni care
s-au născut şi au trăit în vremea aceea, că
nu au deloc o educaţie creştină moştenită
de la moşii şi strămoşii lor. Eu constat, prin
femeile care vin, că bărbaţii lor nu sunt cre-
dincioşi. Lupta este că, aducându-i şi pe ei
la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el
este un păcătos.  
Trebuie urmărit un canon care să-l facă
zi de zi, în ce priveşte starea de simţire, nu
starea de obligaţie tipicală. Duhovnicul de
multe ori cu regret se achită de fiul duhov-
nicesc, îi dă un canon, să citeşti cutare... Fiul
o face din obligaţie, nu o face să se vindece,
dacă face. Sunt foarte puţini care fac cum
trebuie. Unul a primit un canon să citeas-
că de trei ori Biblia. Biblia, care o citeşti o
dată în viaţă. Acela citeşte să înţeleagă, sau
o citeşte că i s-a dat să citească. Ba, îl împu-
ţinează sufleteşte canoanele prea încărcate.
Şi atunci este un duhovnic neiscusit sau ne-
păsător cu mântuirea fiului său. Lupta este
ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când
s-a spovedit. “Frate, nu ţi-am spus decât atât
să faci!” Lupta mare este să fie în fiecare zi
prezent, în fiecare clipa dacă se poate. Nu
o să se poată. Dar lupta este să se poată. Vă
dau un exemplu:
 S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat
petrecerile nunţii şi au trecut la casa lor.
Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să
muncească, iar Ioana a rămas să gătească
mâncare. Ea, dintr-o greşeală, nepricepu-
tă şi tânără cum era, a afumat mâncarea.
Şi se perpelea: “Vai, ce o să zică Nicu: N-ai
învăţat nici atâta la mama ta!”, se frământa
sărăcuţa. A venit Nicu. “Dragă Nicule, am
afumat mâncarea!” “Lasă, dragă, nu asta mă
interesează pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit
la mine toată ziua, asta mă interesează!” Asta
îl interesează şi pe Dumnezeu: “O, dacă ar
şti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat
chip îngeresc, şi peste îngeri chiar. Vă stau în-
gerii de vă slujesc. Îngeri vă veţi numi şi voi
întru împărăţia Mea. V-am dat înţelepciune,
pricepere, discernământ. De ce nu v-aţi gândit
la Mine?” Şi auziţi, numai să ne gândim la
El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un
19
canon bun. Să te gândeşti la Dumnezeu,
cum te gândeşti la mâncare, cum te gân-
deşti la părinţi, cum te gândeşti la cineva
pe care-l iubeşti. Te gândeşti la ei, ce-o mai
fi făcând mama, tata, soţia. Aşa să te gân-
deşti şi la Dumnezeu. Pentru că mai întâi
de toate şi peste toate El trebuie să fie iubit
din tot cugetul şi din toată inima. Când te
surprinzi în uitare, în răspândire: “Doamne,
iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită
de Dumnezeu. “Doamne, sunt un netrebnic,
nu merit... !” Încolo, îmi faci mie 100 de me-
tanii ... sau le faci cum trebuie, dar ce faci
după ce le faci?
 Avem nevoie de o prezenţă continuă a
inimii, de această stare continuă de dragos-
te. O tăcere adâncă înseamnă o rugăciune
adâncă.
  După ce îşi face pravila, omul se con-
sideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se
retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pen-
tru o tresărire continuă, duhovnicească. De
aceea am spus: orice clipă poate fi un timp
şi orice suspin poate fi o rugăciune. Rugă-
ciunea după tipic o termini într-o oră. Nu
trebuie renunţat la ea. Dar să nu fie singura
treaba duhovnicească. A citi un Paraclis e
foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus
la cunoştinţă, căci lucrul acesta e mai puţin
discutat, este prezenţa continuă a inimii.
Chiar o serie întreagă de inşi îmi spun la
spovedit că nu şi-au făcut canonul. Foarte
rar găsesc care şi-au făcut canonul. Atunci
nu prea sunt de părere pentru canoane,
dintr-astea, care se fac repede ca să scape
de ele, sau se fac numai raţional, fără simţi-
re, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu
îţi ia timp. E la îndemână şi angajează toată
fiinţa ta: “Of, Doamne!”, şi ai făcut mai mult
decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru,
îl ştia pe de rost şi l-a zis repede.   mă grijesc!” Cine era acest bătrân? În satul
Duhovnicii trebuie să ştie că sunt date
canoane mari, dar orientarea contează,
căci, în general, în duhovnicie, trebuie să
le consideri şi foarte elastice. Sfântul Vasile
cel Mare, care în lumea duhovnicilor tre-
ce drept cel mai tare în canoane, dă pentru
avort 20 de ani. Şi spune şi cum să-i faci: 5
ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la uşa
20
bisericii şi 5ani în biserică neâmpărtăşit. Şi
trebuie să ţii cont. Dar tot fântul Vasile cel
Mare, care era de o mare flexibilitate şi în-
ţelepciune duhovnicească, spune în cano-
nul 74: “Cel cărui i s-a încredinţat de la iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega şi
a dezlega, nu se va osândi pentru micşorarea
timpului canonisirii, pentru cel care se pocă-
ieşte, mărturisindu-se de bună voie, căci unul
ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui
Dumnezeu”.
 Deci, dă libertate duhovnicului să-l ca-
nonisească cu oprire de la împărtăşit după
cum crede el. Duhovnicul ţine cont de o se-
rie întreagă de elemente. Mai întâi de toa-
te, vă spun încă o dată aici, chiar faptul că
vine la mărturisire este un canon pe care îl
face. El vine cu emoţie. Trebuie să discuţi
toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai
de el ştiute. Şi aici, la spovedit, trebuie să le
spună tare. Bineânţeles, duhovnicul trebu-
ie să respecte cu foarte multă dragoste pe
cel care spune lucruri foarte grave. Pentru
că dacă scapă unul de la înec, de la o apă
până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare
meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă
foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel
salvat şi nu-i mai arde să-l certe, că de ce
e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel
care-şi spune păcatele.
  Duhovnicul ţine cont care au fost îm-
prejurările păcatelor. Faptul că el spune cu
o foarte mare rupere de inimă, e cel mai
important, atunci el ajunge degrab iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, şi nu trebuie
să-l mai opresc. Vă dau un exemplu din-
tr-o întâmplare a vieţii mele de duhovnic.
M-am trezit în Sâmbăta Paştilor cu un ma-
ramureşan bătrân, cu sarica pe el: “N-o,
domn’ Părinte, am venit să mă mărturisesc, să
lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani
nevasta lui se făcuse adventistă. Era un cu-
rent de adventişti foarte puternic acolo. Şi
toţi adventiştii vroiau să-l prindă pe badea
Ioan, care era foarte reprezentativ, ca prin
el, să dea lovitura satului. Însă el se ţinea
de Biserică, şi nu au reuşit ăia să-l doboa-
re. El apăra poziţia ortodoxă, numai prin
faptul că nu se ducea la duşmani. Eu, n-am
de lucru, în spovedanie, şi l-am întrebat:
“Ai postit?”, că vroia să se împărtăşească.
Mâine erau Paştile. “No, domn părinte! Am
mâncat şi ieri de frupt!”, în Vinerea Mare, că
era în spital.
Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur,
ce ar face Hristos? Omul asta de 30 ani apă-
ră credinţa adevărată, ortodoxă, şi acum
mă cramponez că a mâncat omul acesta o
bucăţică de cozonac, dată de pomană, pen-
tru că era străin? “Bine, bade Ioane, să posteşti
până mâine!” Şi până mâine mai erau câteva
ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, şi
l-am împărtăşit.
  Vedeţi, faci un mare pogorământ, dar
pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, şi
am ţinut cont de starea lui sufletească, de
lupta care o dă de ani de zile. Pentru că,
trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea
văd ca singur postul ar da nădejde de mân-
tuire. Smerenia adâncă din inima noastra
si nedusmania este nadejdea de mantuire a
noastra. Postul este recomandat ca o stare
de nevoinţă şi, ca stare fiziologică, că elimi-
nă toxinele, şi e foarte bun. Dar ne întâlnim
cu fel de fel, şi foarte multe cazuri, când
nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe
drum.
  Vedeţi, trebuie să ai înţelegere. Dacă
duhovnicul ţine cont de intensitatea pocă-
inţei fiului, el se consideră ajuns.
 Unul s-a dus la spovedit, cu păcate gre-
le. Părintele i-a dat un canon foarte uşor
şi zice: “Părinte, părinte, e uşor pentru mine,
păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul
i-a scăzut şi din ce i-a dat. “Părinte, ce faci?”
Şi i-a plesnit inima, şi a murit din râvna că
el nu merită acest lucru. Dar duhovnicul a
fost iscusit.
 Aşadar, canoanele rămân ca nişte mari
faruri de orientare: “Uite, domnule, păcatul
dumitale, că te oprea de la împărtăşit douăzeci
de ani”, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt
atât de multe posibilităţi ca să-l uşurezi.
Sfântul Ioan Gură de Aur, zice: “Ani vrei
să-i dai? Nu, vindecă-i rana!” L-ai oprit atâ-
ţia ani, dar el tot aşa a rămas, nevindecat.
Lupta mare este să-i vindeci rana.
  Se sfidează jertfa de pe Golgota când
preoţii duhovnici refuză să dezlege pe
cei cu păcate grele şi care se căiesc. Este o
enorm de mare greşeală. Poţi să-l opreşti
de la împărtăşit dar nu ca să nu-l dezlegi
de păcate. “De câte ori să iertăm?” a între-
bat Sfântul Petru. “De şaptezeci de ori câte
şapte”. Ceea ce înseamnă, permanent. Dar
numai dacă se căieşte permanent, că n-are
voie nimeni să desfiinţeze iadul că-i milos-
tiv Dumnezeu.
 - Există vreo categorie de oameni care
nu se pot mântui, de exemplu actorii?
- Dragă, numai dracul nu se poate mân-
tui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneţi
nici o întrebare de felul acesta. Condiţia
este să se pocăiască. Daca a omorât o mie
de oameni, se spovedeşte, se căieşte, plân-
ge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Golgota
s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai
a unora, pentru toţi. Dacă nu vor, nu vor ei,
dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu
S-a răstignit numai pentru o categorie de
greşeli, ci pentru tot ce este greşeală pe pă-
mânt. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu
există, ca să-L trădezi chiar pe Dumnezeu
conştient. Şi totuşi îl ierta şi pe el dacă nu
se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhov-
nicilor este să-i iubească pe fiii lor aşa cum
sunt.
M-am dus la o mânăstire unde aveam
doi fii duhovniceşti, aduşi de mine la mă-
năstire, şi i-am întrebat: cum canonisiţi?
Zice: noi, pe cei cu douăzeci de avorturi,
nu-i dezlegăm de păcate! Şi ce faceţi cu ei,
îi trimiteţi la Arsenie? Nu-l împărtăşeşti
imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.
 - Când e vorba de oameni care nu pă-
răsesc păcatul, tot îi dezlegaţi?
- Dezleg de câte ori vin şi se spovedesc
că n-a respectat.  
- Dacă un om nu merge la Liturghie
Duminica - el, de fapt, spune că îl întreb
eu, nu vine să-mi spună că nu merge Du-
21
minica la biserică - în cazul acesta eu nu-l
dezleg şi-l pun în situaţia să meargă şi-
apoi se prezintă şi stăm de vorbă, după
ce-mi face dovada că merge!
- Eu n-am cum să nu-l dezleg, că el se
spovedește că n-a fost, ca un păcat. Dar îi
spun marea lui greşeală de a nu se duce la
biserică şi-i explic puţin importanţa Sfintei
Liturghii, că-l umple de har.
 - Dacă-i fumător nu-l dezleg!
- Eu îl dezleg. Dar nu spune: “Sunt fumă-
tor”, nu vorbi aşa. Spune: “Am fost fumător”.
Cuvântul “sunt” înseamnă continuitate.
Contez pe o explicaţie care le-o dau în le-
gătura cu gravitatea păcatului: “îţi dai sea-
ma dumneata cum lucrează ca să te distrugă,
într-o formă tainică, această patimă şi te trân-
teşte când ţi-e lumea mai dragă. Deci trebuie să
te laşi de ea, că mă pui pe mine în situaţia să te
dezleg fals, şi eu n-o fac.” Şi zice: “Am înţeles,
părinte!”
- El a înţeles pe moment!
- În faţa mea el hotărăşte să se lase şi s-ar
putea ca el să nu mai greşească.
- Eu nu contez pe hotărâri spontane!
- Nici nu rămân aşa fix, nu opresc po-
căinţa lui pe loc. Sistemul meu este să fiu
mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice
chip, şi să-l pun în situaţia să fie şi el împo-
trivă. Dacă el este împotrivă, este pe cale.
Mila lui Dumnezeu îl ajută.
- În caz de neînţelegere între soţi, ce
putem face? Am întâlnit un caz, un tânăr
mi-a spus că soţia lui îi face farmece, îi
pune lucruri toxice în mâncare, spune că
nu mai pot trăi împreună, şi totuşi aşteap-
tă un copil de la ea.
- Dragă, o suportă până când găseşte un
motiv binecuvântat de despărţire. Trebuie
s-o ducă mai departe. Şi sunt mai multe
cazuri de felul acesta. O duce mai depar-
te şi pe considerente ca “Ce ştii tu, bărbate,
că nu-ţi vei mântui femeia?” Sau invers. Nu
sunt decât patru motive ca să se poată da
22
divorţ:  
1. Dacă e caz de adulter, cum zice Mân-
tuitorul.
Femeia poate da divorţ dacă-l prinde
pe bărbat?
- E liberă şi ea. Are dreptul ei. E fiinţă
liberă cu Edictul de la Milan. A încetat dra-
gostea, a încetat şi familia.
  2. Dacă vrea să omoare unul pe celă-
lalt, şi a simţit că vrea să-l omoare, fie prin
otrăvire, fie prin împuşcare. Atunci trebu-
ie să se despartă, decât să facă crimă. De
ales însă, să nu fie un simplu accident - s-a
întâmplat că a întors făcăleţul, sau te miri
ce...
  3. Dacă a trecut la sectă unul din soţi,
a căzut în erezie, şi cu influenţă mare să-l
racoleze pe soţ. Celălalt are voie să se des-
partă, decât să cadă în anatema.
 4. Dacă pleacă la mânăstire, dar cu acor-
dul amândoura şi cu divorţ.
 Şi în caz de adulter, dacă intervine o ier-
tare totală, atunci să se pocăiască persoana
în cauză.
- Dar când nu are motiv canonic de
despărţire?
- Preoţii, cunoscători ai canoanelor - cel
puţin, cele care sunt mai discutate, trebuie
cunoscute cu orice chip - apreciază şi el lu-
crul acesta.
Dacă a încetat dragostea şi este o întin-
dere acolo, şi e un beţiv notoriu, vine cu fe-
meile în casă peste soţie. Vedeţi, adică nu
apreciem noi că e canonic? V-am spus, dacă
îl prindem în unul din aceste patru motive
pe unul din ei, suntem liberi să dezlegăm.
Am ajuns în situaţia să le spun: “Divorţea-
ză, domnule, şi gata!”
 
- Femeile se mai pot căsători?
- Se pot recăsători, dacă nu sunt ele vi-
novate. Dacă au fost ele rele, nu se pot re-
căsători. Dar, din două rele alegi răul cel
mai mic, suntem în situaţia de a-i cununa,
că altfel trăiesc în păcat.
 - În caz de avort cum să procedăm?
- Nu putem accepta cu nici un chip, cu
riscul că-şi pierde credinţa ortodoxă. Nu
putem accepta la o femeie să facă avort. E
un păcat mare. Şi nu-i vorba de faptul că a
omorât un om, dar a ucis un om nebotezat.
Le-am făcut o teorie de au început să plân-
gă. Dumnezeu însă, aşteaptă pocăinţa oa-
menilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a
iertat de la primele cazuri. Femeia păcătoa-
să, aduceţi-vă aminte. Şi me-
reu trebuie să ne întrebăm ce-
ar face Iisus Hristos în cazul
acesta. Mântuitorul a vrut să
mântuiască lumea, oamenii
căindu-se, că nu se poate fără
pocăinţă. Acesta e actul ma-
terial prin care se vede căinţa
unui om: mărturisirea. Chiar
într-o observaţie, la Sfântul
Vasile cel Mare, se zice: “Se dădeau canoa-
ne mari pentru că era şi credinţa mare”. Noi
nu ignorăm canoanele, dar, totuşi, trăim
un moment istoric al nostru. Eu, azi, spo-
vedesc, acum stau de vorbă cu penitentul.
Şi vă rog să mă credeţi că nu am oprit mai
mult de trei ani de la Sfânta Împărtăşanie,
chiar şi pe cei cu avorturi.
 - Femeia zice: “Nu depinde de mine să
nu fac avort, de bărbatul meu!”
- Părinte, din momentul în care ea spu-
ne şi îi pare rău, eu o dezleg. Însă le spun:
“Mai bine mori, dar aşa ceva să nu mai faci!” Şi
vai de bărbatul ăla, la urma urmei. Dar ea,
săraca, vrea să se plângă, nu trebuie să ple-
ce descurajată de faptul că nu s-a rezolvat
problema. Apoi, îl luăm în pomenire şi pe
bărbatul ei, căruia îi transmitem mustrări,
să se oprească de la acest mare păcat.
 - Vin oameni să-şi mărturisească păca-
tele, dar nu-şi schimbă viaţa, nu se trans-
formă.
- Dacă nu se schimbă, nu-l împărtăşeşti
imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păca-
te. Nu trebuie alungat.  
În ce priveşte căinţa am să vă spun o is-
torioară: când au căzut îngerii din cer, un
înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici
cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost
trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta
a rămas neutru. După ce s-a făcut această
alegere, cu forţa şi cu viteza divină, el şi-a
dat seama că a greşit, dar cerurile s-au în-
chis şi el a rămas pe afară; şi s-a rugat să-l
primească, şi nu l-a primit în cer, dar Dum-
nezeu i-a pus o condiţie: “Să-mi aduci ce-i
mai scump pe pământ!” - îngerii
erau căzuţi înainte de crearea
omului, dar treceau miile de
ani şi el ar fi rămas tot pe afa-
ră, aşa încât avea o bucurie, că
totuşi are o şansă.
  Şi s-a pogorât în adâncu-
rile oceanelor şi a adus el cel
mai scump mărgăritar. Nici
nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a
primit. Dar, când lupţi duhovniceşte şi nu
câştigi, ai câştigat necâştigarea: faptul că tu
ştii că nu ai câştigat, deja eşti câştigat! Deci,
eşti deasupra luptei.
 Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a
deşteptat îngerul: “Stai! Lui Dumnezeu nu-i
trebuie lucruri materiale!”
  La un râu doi copii se scăldau şi, în
joaca lor, unul a căzut şi era să se înece,
iar celălalt a sărit să-l salveze - s-au înecat
amandoi. Şi îngerul a luat inima copilului
salvator şi s-a suit cu ea la cer. Şi Cerul nu
s-a deschis! - Vezi cât de învăţat era îngerul
acum?
  Mergând el prin lume a văzut într-o
pădure un bătrân care-şi plângea păcatele
lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacri-
mile ca de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea
şi a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit
imediat! - Cel mai scump lucru de pe pă-
mânt este lacrima pocăinţei!”
Părintele Arsenie Papacioc –
Cuvânt despre bucuria duhovnicească,
Convorbiri, 2003
23
 Despre rugăciune
Rugăciunea este maică şi împărăteasă
peste toate faptele bune. Dar cum este ea
maica tuturor faptelor bune? Că doar marele
Apostol Pavel spune: “Şi acum rămân acestea
trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare
decât toate este dragostea...“ Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i
rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dra-
gostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus
că rugăciunea este maică a tuturor faptelor
bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru
şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi
dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în
sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe ci-
neva sau te-a supărat cineva şi începi să-l po-
meneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o
vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciu-
ne se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela
şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea
spune Sfântul Maxim: “Când vei vedea pe
cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte,
fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe
să-l pomeneşti la rugăciune.” Dar să
nu-l pomeneşti, să-i fie lui vre-
un rău, că atunci cade pe
tine. Să zici aşa: “Doamne,
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă
pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că
pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru
că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile
mele”.
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. “Să nu
învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pen-
tru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii
în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar
dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica
ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru
vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcate-
le, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i
facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica
nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu
vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar
noi, când avem o supărare, ni se pare că cu-
tare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face
24
deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru
toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciu-
ne, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor
faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul
nostru pe cea mai mare faptă bună: dragos-
tea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte
Maxim Mărturisitorul - care
a fost “vârful teologiei” şi
“bilanţul teologiei orto-
doxe” în secolul VI - în
Filocalie şi în cartea nu-
mită “Ambigua”, o car-
te a lui cu care îl întrece
în gândire şi pe Sfântul
Dionisie Areopagitul,
numit şi “Pasărea
cerului”: “Toate fap-
tele bune ajută pe om
să câştige dragostea
de Dumnezeu, dar
nici una ca rugă-
ciunea. Că rugăciunea,
de aceea se cheamă “maica fapte-
lor bune”, că ea, pe cea mai mare faptă bună
o ajunge, pe dragoste”.
Toate faptele bune apropie pe om de
Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este
ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un du-
lap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la
gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar
când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toa-
te. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om
de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl
face un duh cu El. Este ceea ce spune marele
Apostol Pavel: „Cela ce se lipeşte de desfrânată,
un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul,
un duh este cu El”. Sudura aceasta duhovni-
cească de a se uni omul cu Dumnezeu, se
face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu
credem că toată rugăciunea noastră este ru-
găciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea,
sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă
Despre rugăciune
înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în
vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi
limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu
buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi
ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi
pe Apostolul Pavel că spune aşa: „Aduceţi
Domnului roada buzelor voastre”, arată rugă-
ciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în
Sfânta Scriptură că zice: „Cu glasul meu către
Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul
m-am rugat”, se referă la rugăciunea limbii şi
a glasului. Când auzi pe proorocul că zice:
„Şi L-am înălţat pe El cu limba mea”, iarăşi de
rugăciunea gurii vorbeşte; sau: „Doamne,
auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să
vină”, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte.
Sau: „Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu
trece cu vederea ruga mea”, iarăşi de rugăciu-
nea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.
Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după în-
văţătura dumnezeiescului părinte Grigore
de Nissa, marele filosof şi fratele marelui
Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugă-
ciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai
bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din
scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci
pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar,
cât ai de suit!
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are
sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are
margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu.
Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în
sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu
are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi
rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se
înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită,
ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu
sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc
din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori
nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt
nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un
Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că
facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa
omul a se ruga. Cu gura începem să învă-
ţăm întâi rugăciunile începătoare: “Împărate
Părintele Cleopa
ceresc”, “Sfinte Dumnezeule”, “Preasfânta
Treime”, “Tatăl nostru”, “Crezul”, “Psalmul
50”...; şi-i bine să le învăţăm pe de rost din
cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se în-
vaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa în-
tâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se
ridică omul în rugăciune, până când nu mai
este rugăciune, până intră în vedere dumne-
zeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom
vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne
învaţă Sfinţii Părinţi.
Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu
buzele, suntem în treapta cea mai de jos a
rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea
noastră de la limbă şi de la gură, la minte,
pentru că sufletul nostru are două părţi dom-
nitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin
în “Dogmatica”: mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri.
Creierul este unealta raţiunii, iar inima este
unealta sentimentelor, a simţirilor celor du-
hovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scâr-
ba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufle-
tului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când
ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul
rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu
gura: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcăto-
sul”, sau “Tatăl nostru”, sau “Născătoare
de Dumnezeu, Fecioară...!” sau oricare şi,
dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se
mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă
treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.
Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu
gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la
simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciu-
nea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi
ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Vreau mai
bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică,
decât zece mii de cuvinte cu limba”. Aţi auzit cu
cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a
limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să
zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, de-
cât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a
te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai
înaltă decât a limbii.
25
Despre rugăciune
Dar rugăciunea minţii este desăvâr-
şită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită.
Rugăciunea minţii de-abia o numesc dum-
nezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau
pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior,
că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi
mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această
rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea
inimii.
Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o
înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea
devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletu-
lui nostru. Această rugăciune este mult mai
desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii
este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi
mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea
inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia
ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea
care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge
unul din neam în neam; aşa de înaltă este ru-
găciunea care trece peste cea a inimii. Şi care
sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?
Prima este rugăciunea numită “De sine
mişcătoare”. De ce se cheamă aşa? Când s-a
întărit rugăciunea în inimă, adică “Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul!”, de la o vreme inima
se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea
ce spune la “Cântarea Cântărilor”, în Biblie:
Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum
este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai
întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune
marele Apostol Pavel: “Neîncetat vă rugaţi” (I
Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel
zice aici ceva mai presus de puterea noastră.
“Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă
pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oame-
nii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine
mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă
permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren,
dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe
drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîn-
cetat. Această rugăciune, când ajunge să fie
“de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o
rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot
26
Părintele Cleopa
timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus
de puterea noastră. Când a zis Apostolul
Pavel: “Neîncetat vă rugaţi”, cel ce ajunge la
“rugăciunea de sine mişcătoare”, împlineşte
cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se
roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină
altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din
inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu.
Este “gura Duhului”, cum o numeşte Vasile
cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat
“rugăciunea de sine mişcătoare”, orice-ar
face el, inima lui se roagă. Aceasta este a pa-
tra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceas-
ta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceas-
ta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare?
De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde
era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul
Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din
viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer.
Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat
călugării: “Părinte, de ce te închini?” Şi el a
răspuns: “Fratele nostru Amonie, marele stâlp
al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am
închinat sufletului lui”.
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie
până la muntele lui Amonie, însă Antonie
vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat
de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta
înseamnă oameni înainte-văzători sau cu
minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător
de Dumnezeu, el are această rugăciune nu-
mită “văzătoare”. Deci, se suie cu mintea aşa
de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi
demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri
sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a cu-
răţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le
gândeşte fiecare. Atât de curată devine min-
tea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte
celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut
la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor
şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimi-
le voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te
şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-
se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care
Despre rugăciune
are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gân-
durile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile
rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de
mântuirea noastră aici.
Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai
înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimi-
re. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul
se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca
focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de
foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci
numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în
extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească.
Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovni-
cească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea,
după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă
vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului.
La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac
Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai
presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire
cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut ma-
rele Apostol Pavel: “Ştiu pe un om oarecare,
care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al
treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este
cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din
trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!”
El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea
aceasta duhovnicească mintea omului nu
mai lucrează după a sa putere. Ci este luată
de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvi-
le cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea.
Mintea omului este dusă la descoperiri mari
în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul
sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri
şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a
fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul
Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune,
de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac
Sirul că “de abia se învredniceşte unul din neam
în neam, de o descoperire ca aceasta”. Într-o ge-
neraţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte
ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte ge-
nerale: Rugăciunea gurii, a minţii şi a inimii.
Iar celelalte trepte intermediare sunt legate
între ele, ca nişte cuie la scară când te sui.
Părintele Cleopa
Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste
trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu.
Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în
puterea lui. A omului este numai voinţa. Să
voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poa-
te, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea
înalte, este numai o lucrare dumnezeiască,
care depinde de darul lui Dumnezeu.
Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se
unească mintea cu inima. Este o rugăciune
a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii
curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se
în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să
se unească cu inima. Care sunt aceste vămi?
Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a
doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea în-
tâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că
stai uneori la rugăciune şi apare în mintea
ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a su-
părat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi
atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii,
se opreşte mintea noastră în vremea rugă-
ciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul
zice în Filocalie: “Fericită este mintea aceea care
a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie,
fără formă!” Mintea Mântuitorului n-a avut
imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că
El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe
vechiul Adam, exact cum a fost în rai.
Că şi Adam, când a fost creat de
Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea
închipuire. Satana a căzut din închipuire, că
voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum
zice la Isaia: “Tu ai spus în gândul tău: Mă voi
sui deasupra norilor, peste munţii cei de miază-
noapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor ce-
rului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu
Cel Preaînalt.” Şi numai cât şi-a închipuit, l-a
dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru
că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, ne-
cunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a
făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe
într-o clipeală.
Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a
căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi
ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi
27
Despre rugăciune
cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu,
a căzut prin imaginaţie din darurile date şi
apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumne-
zeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al de-
monilor. Nici un păcat nu trece de la minte la
simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi
omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-
ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici
pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul
Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt
afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la
acestea, nu te închini lui Hristos.
Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că
inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara
de care spune Hristos: “Tu, când te rogi, intră
în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui
tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru
ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare”. Voi credeţi
căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o
luaţi aşa, o luaţi după literă.
Ori aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu
totul altfel: “Trei uşi ai de încuiat când te rogi:
uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor,
pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât
cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să
te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima
este cămara minţii”.
Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac
Sirianul: “Omule, pogoară-te cu mintea în că-
mara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi
aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului”.
Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia ceru-
lui este în inima noastră? Hristos. N-a spus
El: “Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este?”
Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în
inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în
inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.
Deci, pogorându-se mintea spre inimă în
vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două
vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă
vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţe-
lept într-o clipeală de vreme le trece.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să
nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imagi-
naţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte.
Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că
dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra
28
Părintele Cleopa
cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar
aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii,
întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o
pildă ca să înţelegeţi.
La vama raţiunii o întâmpină pe mintea
noastră teologii întunericului şi filosofii ia-
dului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti.
Mintea noastră, după mărturia Sfântului
Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gân-
duri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvo-
răşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină.
Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm dru-
mul la gânduri.
Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau
în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o lai-
ţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav
sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul
“Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul
pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai
să se roage”. Dumnezeu nu cere omului po-
ziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În cli-
pa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cu-
vinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe
Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a
ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris
este: “Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te
vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de
piatra piciorul Tău”.
Ai văzut că rolul lor este să te ispitească
din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră,
când vrea să se coboare în inimă la rugăciu-
ne. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii,
de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte:
“Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape
multe”. Sau: “Lipsit-au de la mâncare oile, când
nu vor fi boii lângă iesle”.
Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine
sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au as-
tea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea
Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai
mari boii decât oile - sunt Apostolii, episco-
pii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia.
Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul
de jos. De câte ori nu a numit Hristos popo-
rul de jos oi? Oi cuvântătoare!
Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi
oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica po-
văţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu
Despre rugăciune
Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor
Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi
noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile
Evangheliei. De unde toate astea? Din aceas-
tă iesle care este Biserica.
Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de
la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă ies-
le. Adică o să lipsească poporul lui Hristos
din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă
Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păs-
torii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi
înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăj-
maşul nu se supără de asta, când vede că tu
raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti,
când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea
rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune:
“Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit
de demoni!” Când te rogi trebuie să ai min-
tea înfrântă şi smerită, durerea inimii pen-
tru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui
Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din
cer şi de pe pământ.
Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii,
nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă
cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugă-
ciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu
ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să
cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă
această vamă a raţiunii este la poarta inimii,
n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii
nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară
în inimă cu rugăciunea de-un singur gând.
Adică gândind numai la numele Domnului
nostru Iisus Hristos.
Deci cu această raţiune ne coborâm în
inimă, zicând aşa: “Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcă-
tosul (sau păcătoasa)”. Cu altă raţiune n-ai ce
căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama
imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfân-
tă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi
trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi
raţiunile acestea.
Că diavolul, numit teologul întunericului
şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii
noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la ru-
găciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este
Părintele Cleopa
teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să
nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.
De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol
şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai
auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la ru-
găciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi
raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu
capeţi o trufie duhovnicească: “De aceea îmi
vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu
mă rog lui Dumnezeu!” Şi el râde cu gura până
la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti.
Mântuitorul îţi spune să te rogi: “Voi nu vor-
biţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru
multe vorbe îi aude Dumnezeu!”
Hristos cere de la noi rugăciunea “mono-
loghie”, adică de-un singur cuvânt, de-un
singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea
după Hristos şi striga cu câteva cuvinte:
“Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” şi “Fiul
lui David, miluieşte-mă!” Dar striga din inimă.
Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur
cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit
bunătatea lui Dumnezeu să zică: “O! femeie,
mare este credinţa ta!”
Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai
ales a rugăciunii inimii, când vrem să po-
gorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu
un singur gând. Că dacă părăseşti teologia
asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui
Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.
Cămara minţii este inima. Când auzi în
Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara
ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în ini-
mă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez;
acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adi-
că sufletul nostru se uneşte cu Hristos în
inimă.
Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă,
ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi
se încălzeşte inima de la centru. Apoi se în-
călzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana ver-
tebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu
mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi
calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugă-
ciune de foc.
Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele
cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru.
Această unire duhovnicească îl face pe om
29
Despre rugăciune
un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune
Apostolul: “Cela ce se lipeşte de desfrânată, un
trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul,
un duh este cu El”. Această unire şi lipire de
Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, adu-
ce mare dulceaţă duhovnicească şi mare
căldură.
Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa,
nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării
este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii
pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se
varsă atunci. În starea aceasta sufletul nos-
tru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căl-
dură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după
ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu
Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei
cuvinte.
Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie
a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta
ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau
două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să
se unească mintea cu inima - când s-ar trezi,
o săptămână sau două în inima lui nu mai
poate intra nici un gând din lumea aceasta!
Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne
văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului
Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu la-
crimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din
unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovni-
cească care nu se poate descrie cu limba!
Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care
v-am spus mai sus, la care de abia se învred-
niceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar
de rugăciunea cea duhovnicească, de care
v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul
din neam în neam.
Dar o să mă întrebaţi: “Dar noi, părinte, ce
facem, majoritatea lumii, care nu ştim această
tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă?
Noi ne pierdem?” Nu! Dar fiindcă a venit cu-
vântul despre rugăciune, v-am arătat care
este rugăciunea cea adevărată. Nu înseam-
nă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun
la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când
sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neşti-
inţa este orbirea sufletului.
Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesim-
ţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune,
30
Părintele Cleopa
ştii ce zice? “Amu te-ai rugat straşnic!” Ehei! Şi
cât îi de acolo până la rugăciunea cea cura-
tă! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am
spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limi-
tă. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are
margine.
Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea
unul din Pateric: “Am poruncit minţii mele
să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoa-
re de acolo trei zile”. Aceia-i rugăciune! Sau
cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică.
Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
“ - Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face
lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da’ de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfinte-
le moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut
Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiu-
ne mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul
a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia
adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca
să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat
bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui
ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a
lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta,
cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngro-
şat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat
aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a
strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile
în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când
a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai
înainte”.
Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa,
să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi
preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a
rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-
un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate.
Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul,
care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i
rugăciune în extaz sau în uimire.
Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem
departe de rugăciune, atâta vreme cât min-
tea noastră este la cele de jos şi-i necurată.
Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că
Despre rugăciune
Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de mul-
te ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun
necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela
rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice
şi el ceva: “Doamne, miluieşte-mă! Doamne,
iartă-mă!” Dar zice din toată inima.
Când mintea lui pătrunde în inimă, nici
nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă.
Numai atâta zice: “Miluieşte-mă, Doamne!”,
sau “Mila mea!”, sau “Îndurarea mea!”, sau
“Dumnezeul meu!” Deci, când s-a coborât
mintea în inimă sau a intrat în cămara ini-
mii, atâta zice: “Iisuse al meu! Iisuse al meu!”.
Pentru că inima atunci se închide şi se des-
chide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus,
inima!
Atunci nu mai este timp de vorbă, că el
stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică
cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia.
Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa
Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un
cuvânt: “Iisuse al meu!”. Dar în acel “Iisuse al
meu!”, atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragos-
te dumnezeiască, încât omul se face tot ca
focul în vremea rugăciunii.
De aceea, când ne rugăm să zicem cum
putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne
rugăm, dar ne dă un sfat: “Omule, eu ştiu că
tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugă-
ciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar
îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roa-
gă-te adeseori!” Că din deasa rugăciune, omul
începe a se învăţa rugăciunea adevărata.
Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: “Dar ce? Vom
părăsi rugăciunea cea de cantitate?” că rugăciu-
nea de cantitate este cea pe care o facem mul-
tă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără
să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. “N-o
părăsim!” Că rugăciunea dintâi este pricina
celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.
Este o vorbă ţărănească: “Exerciţiul face
premianţi!” Roagă-te mereu! Apostolul spu-
ne: “Rugaţi-vă neîncetat!” Noi, rugându-ne
aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem
noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că
vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minu-
te de rugăciune curată.
Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi,
Părintele Cleopa
cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă
durează câteva minute, acele câteva minute
de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai
puternice decât dacă ai sta o lună de zile în
rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov.
Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul,
gustând din dulceaţa rugăciunii celei cura-
te, zice: “Ehei! asta-i rugăciune!” Dar această
gustare din rugăciunea curată, din rugăciu-
nea harică, nu vine la cheremul nostru, când
vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să mi-
luiască sufletul nostru.
Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul?
“Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la
rugăciune”. Când vedem că ne cercetează
Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune
este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de
ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocă-
inţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine,
să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi
arate ţie care-i adevărata rugăciune.
Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum
ştim noi, cum putem, începând cu rugăciu-
nile începătoare: “Împărate ceresc”, “Sfinte
Dumnezeule”, “Preasfântă Treime”, “Tatăl nos-
tru”, “Crezul” şi celelalte. Ne rugăm cum pu-
tem, dar să ne rugăm adeseori.
Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul
Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîn-
dreptăţită să vă spună: “Cela ce se roagă des,
însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl
al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să
se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii,
până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi
până la rugăciunea duhovnicească”. Deci rugă-
ciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru
că ei totdeauna se rugau.
De aceea Apostolul spune: “Neîncetat vă
rugaţi!” Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe
drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriun-
de, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi
cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i
bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi
cu atenţie.
Să nu căutăm noi trepte de rugăciune
înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm
cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufle-
tul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când
31
 Despre rugăciune
ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente
de rugăciune curată.
Şi atunci, acela caută însingurare, să fie
numai cu Dumnezeu. Cum spune dumneze-
iescul Ioan Scărarul: “Cela ce pe dulceaţa ru-
găciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur”.
Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: “Cela ce pe dul-
ceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un
asin sălbatic!” El vrea să rămână în dulceaţa
aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi
vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la
rugaciune, dar lui îi pare rău.
Este foarte greu să ajungă omul să se roa-
ge în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul
şi vederea multora şi auzirea despre atâtea
lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oa-
meni o dobândesc.
Este o însingurare în sine, în inimă, şi o
însingurare dinafară. Însingurarea dinafa-
ră: “Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei,
într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog”.
Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă
nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută.
Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toa-
te oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile.
Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu
mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce în-
seamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: “Cel ce
stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se
roagă lui Dumnezeu”. Acela este călugăr!
Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu
trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu
mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în
zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie,
începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau ru-
gându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii.
El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi
şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul
lumii, că în cea mai mare pustie, că era de-
săvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la
cele din lumea asta, ci numai la cele de sus.
Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.
Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm
rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în
noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai
casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi
intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi
ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.
32
Părintele Cleopa
Sfântul Simeon Noul Teolog spune:
“Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zi-
diri!” Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te
duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde,
nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc
loc unde poţi ascunde mintea de lume este
cămara ei - inima! Numai în inimă o poţi
ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu
Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.
Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să
intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu
mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să
nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai
pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să
se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă,
Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt mi-
resele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol
Pavel: “V-am logodit pe voi mireasa unui Mire
fără de moarte şi tare mi-e frică de voi să nu se
poticnească inimile voastre, precum a Evei de
satana”. N-a spus mintea, ci inimile, că a şti-
ut că adevărata unire a sufletului nostru cu
Hristos se face în inimă, nu în altă parte.
Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne
rugăm adesea, că harul este maică de obşte
la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul
cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să mear-
gă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi
el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi
cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi
îndată mama îl ridică: “Stai, hai să te învăţ”.
Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă.
Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu
noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne
rugăm.
Când vine harul la tine, simţi o rugăciune
curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi
pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza
mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea
se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridi-
că, până ce te înveţi să mergi pe acest drum
şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând
Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage,
îl introduce încet-încet pe treptele rugăciu-
nii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai
trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că
adevărata rugăciune o găseşte în inima sa,
unindu-se cu Iisus Hristos.
Despre rugăciune
Deci se cade să ne rugăm cum putem.
Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu
inima, alteori mai presus de rugăciunea ini-
mii. Cine se va învrednici de celelalte trep-
te ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine
mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz,
în uimire, până la rugăciunea cea duhovni-
cească - are mare dar de la Dumnezeu; dar
nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajun-
ge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca
acela. Poate se găseşte undeva în vreo peş-
teră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine
ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de
foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul
din Pateric, stâlp de foc!
Dar noi să ne rugăm cum putem, că am vă-
zut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea ru-
găciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era
evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi
ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar
a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni
şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a
început să strige: “Miluieşte-mă pe mine, Fiul
lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!”
Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la
evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl
cheamă. “Strigă aşa, femeie!” Dar ea, săraca,
striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinu-
iau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită.
Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce
striga: “Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica
mea rău se îndrăceşte!” Nu striga: “Miluieşte,
Doamne, pe fiica mea!” Adică, dacă ai să faci
milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.
Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata
inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul,
ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se fă-
cea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu
sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute
ale casei lui Israel. Adică “Tu eşti feniciancă,
eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!”
Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era
mila: “Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în
urma noastră!” O vedeau că strigă cu lacrimi
din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai în-
fruntă o dată: “Nu este bine să iei pâinea fiilor
şi s-o dai câinilor”.
Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a
Părintele Cleopa
supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala ru-
găciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a
zis: “Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din
neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar şi câinii,
Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la
masa domnilor lor”.
Adică, “chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-
mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la
masă cu stăpânii”. Şi atunci a spus Mântuitorul
către dânsa: “O! femeie, mare este credinţa ta!
Fie ţie precum voieşti!” Şi s-a tămăduit fiica
ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai vă-
zut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din
inimă!
Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune
Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea
Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe
Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: “Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte
şi pe noi”. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul,
când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L
batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără rău-
tate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!
Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns
de blândeţea Lui şi zicea: “Ia uită-te! Noi cât
îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au
răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că
nu ştiu ce fac!”
Atunci a crezut în inima lui că Acel Care
este răstignit lângă dânşii, nu este un proo-
roc, ci este Dumnezeu.
Tâlharul care a început să creadă că
Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rab-
dă cu atâta blândeţe, a început să se uite la
El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai
înaltă decât a lor, şi se gândea: “Ce rău a făcut
Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat,
oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii,
n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu
adevărat acesta-i Dumnezeu!”
Aceasta zice şi Apostolul: “Cu inima se
crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte
spre mântuire”. Că nu-i de ajuns să crezi în
inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi
cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred
că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturi-
sesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul:
“Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi
33
Despre rugăciune Părintele Cleopa
Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu”. Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt:
Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi “Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar
prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă. înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar,
Atunci tâlharul, care credea în inima lui având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu lim-
că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit ba raiul”. Adică: “Tâlharule! Ai furat, ai spart,
el? “Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta
că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?” din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul”. Şi zice
Se gândea el: “Acest Iisus, Care se roagă pentru la urmă acest cuvânt, aşa: ”O! tâlharule, şi al
cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi
nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharu-
pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi le! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se
ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!” cuvine slavă!”
Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, Adică cea mai întâi floare răsărită din
şi-şi zicea: “Oare ce Crucea lui Hristos
pocăinţă să mai fac eu a fost sufletul
acum? Dacă aş avea tâlharului.
picioarele libere, aş De aceea el a
face metanii, dar ele mers întâi în rai cu
sunt legate. Dacă aş Mântuitorul, că L-a
avea mâinile libere, aş mărturisit pe Cruce
da două palme la cel înainte de a-L măr-
din stânga care huleşte turisi pe Dumnezeu
şi aş zice: De ce huleşti Longhin Sutaşul,
pe acest blând Iisus! când L-a străpuns în
Dar şi mâinile sunt coastă şi alţi mulţi pe
răstignite”. Se gân- urmă. Cel dintâi, tâl-
dea el, “ce pocăinţă să harul L-a mărturisit
mai fac eu acum pe cruce?” Duhul Sfânt i-a dat pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.
în gând: “Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de
Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toa- nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din
tă inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, toată inima, că Dumnezeu caută la inima
când vei veni întru împărăţia Ta! noastră.
Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlha-
rul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul,
zicându-i: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi
suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea pă-
cate? Dar Acest Iisus ce-a făcut?” Întâi cu limba
îl ocăra pe celălalt. “Eu cred că acesta-I Iisus!
Nu mă mai iau după tine!”. După ce l-a ocărât
pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut po-
căinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi
căinţa inimii îi mai rămăsese. “Am să strig cu
această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte
răul, să mă ierte”. Şi a strigat din adâncul ini-
mii: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în-
tru împărăţia Ta!” Şi aude pe Mântuitorul de
sus de pe Cruce: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi
vei fi cu Mine în rai!”

34
Moaşte Sfinte la Melbourne
Pentru toţi aceia dintre dumneavoastră care şi-au exprimat dorinţa
fierbinte de a avea în căminele domniilor lor, Sfintele Acatiste ale
Sfinţilor din ale căror părticele avem spre închinare, am găsit de
cuviinţă ca în fiecare număr al revistei noastre, să aşezăm pentru
dumneavoastră şi pentru folosul nostru duhovnicesc al tuturor,
pentru slavă şi ajutor de la Bunul Dumnezeu, câte un Sfânt acatist.

Acatistul Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

13 noiembrie/27 ianuarie
Rugăciunile începătoare,
Apoi:
Condacul 1
Pe luminătorul a toată lumea,
pe stâlpul şi întărirea Bisericii,
pe povăţuitorul pocăinţei,
pe doctorul şi tămăduitorul
bolnavilor, pe apărătorul şi
părtinitorul celor necăjiţi, pe
Ioan, trâmbiţa cea de aur su-
nătoare, gura cea de miere
izvorâtoare, pe dascălul şi
învăţătorul nostru, veniţi bi-
necredincioşilor să-l lăudăm.
Să aprindem făcliile dragostei
celei luminătoare şi către dân-
sul să cădem, aducându-i această cântare:
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prea-luminate
învăţătorule a toată lumea!
Icosul 1
Luminătorule şi învăţătorule, Părinte, cel ce
cu învăţăturile tale ai luminat pre toată lu-
mea, luminează-ne şi pre noi cu rugăciunile
tale, ca să-ţi aducem această cântare de laudă:
Bucură-te, Ioane, fericite slujitor al Domnului
Iisus Hristos;
Bucură-te, că din copilărie ai fost
binecredincios;
Bucură-te, că din gura ta râuri de învăţătură
au izvorât;
Bucură-te, că prin tine
Dumnezeu S-a proslăvit;
Bucură-te, că prin minunile
tale înţelepţii s-au ruşinat;
Bucură-te, că prin învăţă-
turile tale multă lume s-a
învăţat;
Bucură-te, că înţelep-
tul Artemie prin tine s-a
botezat;
Bucură-te, că poporul de
bucurie către tine a strigat;
Bucură-te, că ai fugit de sla-
va omenească;
Bucură-te, că ai iubit viaţa
monahicească;
Bucură-te, al necăjiţilor
mângâietor;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 2-lea
După trecerea din viaţa aceasta a maicii tale,
ai împărţit averea săracilor şi, părăsind lu-
mea, te-ai sălăşluit în mănăstire, unde, după
multe nevoinţe şi osteneli, te-ai învrednicit a
vorbi cu Apostolii Ioan şi Petru, al căror dar
ai dobândit, şi cu care împreună cânţi lui
Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Dar de la Dumnezeu ai primit, Sfinte Ioane, a
lega şi a dezlega păcatele oamenilor; dezleagă

35
dar şi lanţul greşelilor noastre şi cu dragos-
tea lui Dumnezeu ne leagă, ca, unindu-ne
cu dragoste unul cu altul, să marturisim pe
Dumnezeu în Treime şi pre tine să te lăudăm
aşa:
Bucură-te, Ioane, că în chip îngeresc te-ai
îmbrăcat,
Bucură-te că în mânăstire fiind tu, multe os-
teneli ai răbdat;
Bucură-te, că pe monahul cel căzut tu l-ai
ridicat;
Bucură-te, că darul lui Dumnezeu prin tine
a lucrat;
Bucură-te, noule Daniile, că minunată vede-
nie ai avut;
Bucură-te, căci cu Apostolii Ioan şi Petru ai
vorbit;
Bucură-te, că de la Petru cheile împărăţiei ai
luat;
Bucură-te, că Ioan prin scrisoare te-a
îmbărbătat;
Bucură-te, că de la Apostoli ai primit sărutare
sfântă;
Bucură-te, că răbdarea ta a fost nemărginită;
Bucură-te, al pocăinţei povăţuitorule;
Bucură-te, al bunei credinţe învăţătorule;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 3-lea
Minunată vedenie ce ţi s-a arătat ţie, Părinte,
a văzut-o şi bătrânul Isihie, îmbunătăţitul
monah şi, povestind fraţilor celor iscusiţi, se
minunau de acest dar pe care te-ai învrednicit
a-l primi şi cu bucurie slăveau pe Dumnezeu,
cântând: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Dumnezeu S-a proslăvit prin facerea mi-
nunilor tale, Părinte, că pre mulţi i-ai vin-
decat cu rugăciunile tale; pe Arhelau de
lepră l-ai curăţit, monahului Ioan ochiul i
i-ai luminat şi pe femeia Cristiana o ai scă-
pat de boală, pe leul cel cumplit cu crucea
l-ai omorât; iar noi, acest noian de minuni
auzind, te lăudam, Părinte, zicând aşa:
Bucură-te doctorul trupului cel fără de plată;
Bucură-te, cel ce toate bolile degrab le-ai
vindecat;
Bucură-te, luminătorul ochilor trupeşti şi
36
sufleteşti;
Bucură-te, mustrătorul celor fărădelege;
Bucură-te, povăţuitorul celor greşiţi;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintit;
Bucură-te, lauda ierarhilor cea preafericită;
Bucură-te, că întrarmat cu puterea Crucii,
duhurile rele ai certat;
Bucură-te, că nepreţuita diadema a preoţiei
de la Hristos o ai luat;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 4-lea
Se cădea ca lumina aprinsă să fie pusă în
sfeşnic ca să lumineze tuturor. Pentru aceas-
ta, prin rânduiala lui Dumnezeu, ai fost adus
din pustie în cetate, în slujba Bisericii aşezat
şi prin porunca îngerului sfinţit ai fost. Iar la
hirotonia ta un porumbel pe deasupra capu-
lui tău zbura, pe care văzându-l Flavian pa-
triarhul, împreună cu cei ce erau de faţă, cu
frică şi cu bucurie au strigat: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Supunându-te voii lui Dumnezeu ai lăsat
pustia şi pe monahii cei împreună vieţuitori,
pe care văzându-i plângând pentru despărţi-
rea ta i-ai mângâiat cu mireasma învăţăturii
tale şi i-ai îndemnat să aibă dragoste între ei.
Iar noi, de bucurie pentru alegerea ta, te lău-
dăm, zicând aşa:
Bucură-te, învăţătorul nostru cel blând şi
sfânt;
Bucură-te, cel ce prin rânduiala lui Dumnezeu
ai primit darul cinstitei arhierii;
Bucură-te, podoaba curăţiei, mărturisită de
arătarea cea minunată a porumbelului celui
alb;
Bucură-te, că de a ta vedenie toţi s-au
spăimântat;
Bucură-te, că poporul de bucurie slavă
Domnului a dat;
Bucură-te, că pentru sufletele omeneşti grijă
ai purtat;
Bucură-te, căci cu dulci cuvinte pe toţi i-ai
învăţat;
Bucură-te, că pentru dulceaţa cuvintelor de
popor ai fost iubit;
Bucură-te, că o femeie, Gură de Aur te-a
numit;
Bucură-te, al sufletelor omeneşti îngrijitorule
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 5-lea
Multe sunt minunile tale, Părinte Ioane, căci
pe pruncul femeii Zvela cu semnul Crucii l-ai
tămăduit şi pe femeia cea cu cumplita sa boa-
lă o ai tămăduit cu acelaşi semn al biruinţei
şi prin stropirea apei o ai ridicat, şi de eresul
cel pierzător de suflet i-ai scăpat, căci căzând
capiştea a omorât pe toţi ereticii care huleau
asupra ta, iar ceilalţi s-au botezat şi cu bucu-
rie slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Doctorule şi învăţătorule, Părinte, tămădu-
ieşte patimile sufletelor şi trupurilor noas-
tre şi ne învaţă cum să ne păzim de smin-
telile ereticilor care şi azi hulesc Biserica.
Iar tu, prin învăţătura ta, să-i întorci la
dreptmăritoarea credinţă, ca unindu-ne
prin dragoste, să te lăudăm pre tine aşa:
Bucură-te, doctore, că pe fiul Zvelei l-ai scă-
pat de fierbinţeală;
Bucură-te, că pe femeia ereticului o ai mân-
tuit de boală;
Bucură-te, că femeia cu bărbatul ei de eres
s-au lepădat;
Bucură-te, că primind ei semnul Crucii în
Biserică au intrat;
Bucură-te, că ereticii asupra ta s-au tulburat;
Bucură-te, că tu pentru eretici lui Dumnezeu
te-ai rugat;
Bucură-te, că ereticii, pentru hulă, pedeapsă
au primit;
Bucură-te, că prin învăţăturile tale ereticii ră-
maşi s-au botezat;
Bucură-te, că foştii eretici cu creştinii au
cântat;
Bucură-te, al Bisericii lui Hristos păzitorule;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 6-lea
Pentru minunile şi învăţăturile tale, Părinte,
ai fost chemat de Arcadie împăratul la scau-
nul păstoresc al Ţarigradului, fără de voia ta,
însă silit fiind de porunca împăratului, ai pri-
mit scaunul patriarhal, iar boierii, împreună
cu poporul, te-au primit cu dragoste şi cu bu-
curie toţi cântau lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Nu ne pricepem ce să lăudam mai mult,
Părinte, vrednicia pentru care ai fost ales
sau răbdarea pe care ai avut-o după pri-
mirea scaunului, căci pre cât au fost de
mulţi primitorii, pre atât s-au înmulţit şi
potrivnicii; pentru aceasta şi noi, voind a
uni amândouă laudele, te lăudăm, zicând:
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, că pen-
tru minunile tale erai de tot poporul lăudat;
Bucură-te, că pentru învăţăturile tale la scau-
nul patriarhal ai fost ridicat;
Bucură-te, că împăratul Arcadie mult te-a
iubit;
Bucură-te, că tot Ţarigradul cu bucurie te-a
primit;
Bucură-te, că de sfântul sobor, patriarh ai
fost sfinţit;
Bucură-te, că pe scaunul patriarhal cu cinste
ai fost suit;
Bucură-te, că fără osebire, pe toţi i-ai învăţat;
Bucură-te, că eresurile şi toată răutatea o ai
dezrădăcinat;
Bucură-te, că şi pe împărăteasa Eudoxia, pen-
tru lăcomie, o ai mustrat;
Bucură-te, că văduvelor şi săracilor ai fost
părtinitor;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 7-lea
Mustrat-ai, Sfinte Ioane, pe Pavlichie laco-
mul, cel ce răpise banii, văduvei celei sărace,
şi pe împărăteasa Eudoxia, pentru că luase
via văduvei, o ai certat; pentru aceasta ai fost
urât de toţi cei ce lucrau fărădelegea, iar săra-
cii şi năpastuiţii, pentru dreptatea ce le făceai,
te lăudau şi pe Dumnezeu slăveau, cântând,
Aliluia!
Icosul al 7-lea
Împlinitu-s-au cu tine, Sfinte Părinte, cuvin-
tele Mântuitorului, căci tu pentru dreptate ai
fost urât, grăit de rau şi izgonit de zavistnicii
care pizmuiau faptele tale cele bune, printre
care, Teofil cel zavistnic, care a izgonit şi îm-
prăştiat pe nedreptate mulţime de călugări,
37
şi împărăteasa Eudoxia, de la care multe ai
pătimit, iar noi, răbdarea ta văzând, te lău-
dăm, zicând aşa:
Bucură-te, Sfinte Ioane, căci cu tine cuvintele
Mântuitorului s-au împlinit;
Bucură-te, că pentru dreptate de Teofil ai fost
urât;
Bucură-te, primitorul călugărilor celor
izgoniţi;
Bucură-te, părtinitorul văduvelor şi al săraci-
lor celor asupriţi;
Bucură-te, că pentru via văduvei, ca şi Ilie, pe
împărăteasa ai mustrat;
Bucură-te, că împărăteasa cu mare mânie
asupra ta s-a ridicat;
Bucură-te, că Sfântul Epifanie la izgonirea ta
nu s-a învoit;
Bucură-te, că după proorocia ta, pe cale a
murit;
Bucură-te, că şi a lui Epifanie proorocie cu
tine s-a împlinit;
Bucură-te, că împărăteasa cu Teofil, pentru a
ta izgonire s-au sfătuit;
Bucură-te, al cuvântului lui Dumnezeu
propovăduitorule;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 8-lea
Izgonit fiind, Sfinte, stăteai în casele patri-
arhale, împreună cu episcopii cei ce erau cu
tine, şi te mirai de răutatea lui Teofil şi de
schimbarea împăratului cu mânie asupra ta,
şi ai zis: Fraţilor, rugaţi pe Dumnezeu pentru
mine şi nu vă depărtaţi de la bisericile voas-
tre, că mie mi s-a apropiat vremea de primej-
dii şi, multe necazuri primind, mă voi duce
de aici, iar voi pomeniţi-mă şi pe mine în ru-
găciunile voastre, cântând: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Adunându-se sobor nedrept asupra ta,
Sfinte, şi învoindu-se împăratul Arcadie cu
dânşii, a crezut clevetirilor lor, şi judecat fi-
ind tu la izgonire, te-au dat ostaşilor care, pe
ascuns luându-te, au mers la mare, înotând
spre Prenet. Atunci s-a facut cutremur mare
în cetate şi au căzut o parte din palatele îm-
părăteşti, din care pricină înspăimântându-
se împăratul, şi de zarva mulţimii, a poruncit
38
să te întoarcă înapoi. Alergând poporul îna-
intea ta, te lăuda, spunând unele ca acestea:
Bucură-te, Părinte Ioane, cel ce ai fost izgonit
pe nedrept;
Bucură-te, că pe ascuns ai fost tu scos afară
din cetate;
Bucură-te, că pentru tine poporul mare zarvă
a făcut;
Bucură-te, că de cutremur o parte din palate
s-au surpat;
Bucură-te, că Teofil cu toţi ai lui din cetate au
fugit;
Bucură-te, că împărăteasa Eudoxia de spai-
mă s-a îmbolnăvit;
Bucură-te, păstorule bun, cel ce nu laşi oile
tale;
Bucură-te că împăratul a poruncit să te în-
toarcă din cale;
Bucură-te, că poporul după tine multe la-
crimi a vărsat;
Bucură-te, că întorcându-te înapoi iarăşi sca-
unul ţi-ai luat;
Bucură-te, căci cu cântări de psalmi ai fost
întâmpinat;
Bucură-te, că intrând în biserica lui Dumnezeu
te-ai rugat;
Bucură-te, al oilor lui Hristos preabunule
păstor;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 9-lea
Ieşit-a întru întâmpinarea ta poporul, cu cân-
tări şi cu făclii ducându-te în biserică unde,
mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele
primite, te-ai rugat pentru cei credincioşi.
Vino, Sfinte Părinte şi în mijlocul nostru şi te
roagă pentru noi cei ce te lăudăm pe tine şi
cântăm lui Dumnezeu, Aliluia!
Icosul al 9-lea
După întoarcerea ta, ai păstorit oile lui Hristos
până la o vreme şi iar s-a ridicat furtuna şi pri-
goana asupra ta. Căci prin îndemnul împără-
tesei Eudoxia ai fost scos din biserică şi de
oameni răi ai fost urmărit ca să te omoare, şi
pe ascuns ai fost dus până la mare şi de iubi-
ţii tăi episcopi petrecut, şi dându-le sărutarea
cea mai de pe urmă, te-ai despărţit de dânşii.
Iar ei, după tine plângând, ne-au învăţat să te
lăudăm, zicând unele ca acestea:
Bucură-te, că Biserica lui Hristos bine o ai
cârmuit;
Bucură-te, Sfinte Ioane, că puţin trăind, ani
îndelungaţi ai împlinit;
Bucură-te, că Biserica lui Dumnezeu lumii o
ai vestit;
Bucură-te, că a doua oară Eudoxia asupra ta
s-a tulburat;
Bucură-te, că iarăşi sobor nedrept pentru tine
s-a adunat;
Bucură-te, căci cu nedreptate din Bisterică ai
fost scos;
Bucură-te, că multe chinuri ai răbdat pentru
Domnul Hristos;
Bucură-te, că episcopii şi poporul tău pentru
tine cu amar au plâns;
Bucură-te, căci cu necinste în surghiun de
ostasi ai fost dus;
Bucură-te, că după izgonirea ta foc de la jert-
felnic a ieşit;
Bucură-te, al Bisericii lui Hristos
luminătorule;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 10-lea
Ostaşii, din porunca împăratului, multă ră-
utate îţi făceau, ducându-te prin vreme de
ploaie şi prin frig, că doar vei muri pe cale şi,
slăbind foarte tare, într-o noapte, stând la ru-
găciune, ţi s-au arătat Petru şi Ioan, apostolii,
care, întărindu-te, au zis:
Bucură-te, păstorule bun, de chinuri răbdăto-
rule, căci trimişi suntem de Stăpânul Hristos
să te mângâiem în răbdarea ta căci, după pu-
ţin vei trece la odihnă, ca în veci să te bucuri
dimpreună cu noi, cântând, Aliluia!
Icosul al 10-lea
Pentru dragostea ta Părinte, doi preoţi şi un
diacon au mers cu tine în surghiun şi au vă-
zut pătimirea ta şi pe Sfinţii Apostoli care ţi
s-au arătat. Iar la Comani ajungând, Sfântul
Vasilisc, Episcopul Comanilor, ţi s-a arătat şi
ţi-a zis: Nădăjduieşte, frate Ioane, căci mâine
vom fi împreună înaintea Împaratului slavei!
Aşa că, prin rânduiala lui Dumnezeu, ai ră-
mas în Biserica Sfântului Vasilisc, în care ai
slujit şi, împărtăşindu-te cu Sfintele Taine, ţi-
ai dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Dă-
ne acum Sfinte şi nouă darul tău, ca să avem
dragoste şi răbdare în necazuri, ca să te pu-
tem lăuda, zicând:
Bucură-te, nevoitorule, ca în izgonire multe
necazuri ai răbdat;
Bucură-te, că Petru şi Ioan ca să te mângâie,
iarăşi s-au arătat;
Bucură-te, că doi preoţi şi un diacon, cu tine
împreună au răbdat;
Bucură-te, că în Comani la Biserica Sfantului
Vasilisc ai stat;
Bucură-te, căci cu mare sfinţenie în acea bise-
rică ai liturghisit;
Bucură-te, că, mulţumind pentru toate, cu
Sfintele Taine te-ai împărtăşit,
Bucură-te, că, culcându-te, lui Dumnezeu te-
ai rugat;
Bucură-te, că sufletul tău în mâinile Domnului
l-ai dat;
Bucură-te, că prin chinuri călătoria ţi-ai
săvârşit;
Bucură-te, că toţi sfinţii în cer cu mare cinste
te-au primit;
Bucură-te, al Împărăţiei lui Dumnezeu
moştenitorule;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 11-lea
Săvârşindu-ţi călătoria nevoinţelor tale
Părinte, te-ai mutat cu bucurie către cele ce-
reşti, iar mult chinuitul tău trup s-a îngropat
cu cinste de iubiţii tăi ucenici lângă moaştele
Sfântului Vasilisc, în Comani. Întorcându-se
ucenicii pe mare, au mers la Roma la Sfântul
Inochentie şi, toate cele despre tine spunân-
du-le lui şi împăratului Onorie, aceştia se mi-
nunau de răutatea zavistnicilor. Însă, după
tine vărsând lacrimi, slăveau pe Dumnezeu,
cântând, Aliluia!
Icosul al 11-lea
Înştiinţându-se Sfântul Inochentie şi împăra-
tul Onorie de pedepsele ce ai pătimit de la îm-
părăteasa Eudoxia şi de la zavistnicii episcopi,
au înfricoşat prin scrisoare pe Arcadie împă-
ratul care, văzându-se înşelat, a pedepsit pe
toţi pârâşii tăi, iar el pocăindu-se şi pentru tine
plângând, te lăuda, zicând unele ca acestea:
39
Bucură-te, Sfinte Ioane, dascălul nostru cel
bun şi învăţător desăvârşit;
Bucură-te, că darurile Sfinţilor Apostoli ţi-au
fost drept moştenire;
Bucură-te, că, răbdând nedreptatea, acum te
bucuri de fericire;
Bucură-te, că după tine cetatea cu amar a
plâns;
Bucură-te, că şi mie, de dorul tău, inima mi
se frânge;
Bucură-te, gura de privighetoare veşnic
cântătoare;
Bucură-te, că învăţătura ta luminează lumea
ca un soare;
Bucură-te, că mulţi, recunoscându-şi greşeli-
le, s-au pocăit;
Bucură-te, că zavistnicii tăi cu rea moarte au
murit;
Bucură-te, al greşiţilor ce se pocăiesc
iertătorule;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 12-lea
După îndelungată vreme, binecredinciosul
împărat Teodosie a socotit într-un cuget cu
Sfântul Proclu patriarhul să aducă Sfintele
Tale moaşte din Comani la Ţarigrad, spre
mângâierea poporului. Trimişii, fiind fară
multă evlavie, n-au putut ridica acea nepre-
ţuită comoară, dar, venind alţii şi făcând în-
delungate rugăciuni, cu multă evlavie au ri-
dicat sfintele tale rămăşiţe omeneşti, pe care
le-au dus la împărăteasca cetate, cântând cu
bucurie, Aliluia!
Icosul al 12-lea
Ieşit-a întru întâmpinarea moaştelor tale,
Sfinte Ioane, împăratul cu toată suita şi pa-
triarhul cu tot clerul său, precum şi întreg
poporul, cu făclii aprinse şi miresme de
multe feluri. Când au ajuns la casa vădu-
vei, sfintele tale moaşte s-au oprit, ca semn
că tu eşti părintele văduvelor şi al săracilor.
După aceea, în biserica cea mare ducându-
le şi în scaunul tău punându-le, gura ta cea
veşnic grăitoare a dat pace tuturor şi îm-
părătesei Eudoxia iertare, la care cuvinte,
tot poporul spăimântându-se, la pământ a
căzut şi cu mare evlavie te lăudau, zicând:
40
Bucură-te, că împăratul cu toată suita în cale
ţi-a ieşit;
Bucură-te, că toată cetatea cu bucurie te-a
primit;
Bucură-te, că rugăciunii împăratului te-ai
plecat;
Bucură-te, căci cu mare cinste scaunul iarăşsi
ţi-ai luat;
Bucură-te, că pe tot poporul l-ai bine-
cuvântat.
Bucură-te, că Eudoxia prin gura ta iertare a
luat;
Bucură-te, că sfintele tale sunt aşezate;
Bucură-te, că celor ce aleargă la tine le dai ier-
tare de păcate;
Bucură-te, că pe bolnavi de orice boală îi
tămăduieşti;
Bucură-te, că pentru păcătoşii ce se pocăiesc
milă mijloceşti;
Bucură-te, chezăşuitorul nostru către
Dumnezeu şi mijlocitorule;
Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate
învăţătorule a toată lumea!
Condacul al 13-lea
O, Prefericite Părinte Ioane, bunule şi nepome-
nitorule de rău, după cum ai primit rugăciu-
nea împăratului Teodosie şi te-ai plecat a mer-
ge în cetatea lui şi pe popor l-ai binecuvântat,
dând iertare celor ce ţi-au greşit, aşa şi acum
vino în mijlocul nostru şi ne binecuvintează
pe toţi şi, cu rugăciunile tale dobândeşte-ne
iertarea păcatelor, ca toţi să ne mântuim şi îm-
preună cu tine să cântam: Aliluia! (de trei ori).
Apoi Icosul întâi şi Condacul întâi.
 Părintele Arsenie Boca - 100 de ani de la naştere
Pe 29 septembrie
2010, se împlinesc 100 de ani de la
naşterea marelui duhovnic al neamului
românesc, părintele Arsenie Boca.

Părintele Arsenie Boca s-a născut

la 29 septembrie 1910 la Vaţa de
Sus, în judeţul Hunedoara. Părinte
ieromonah, teolog şi artist român,
a fost stareţ la Mănăstirea
Brâncoveanu de la Sâmbăta de
Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop,
unde datorită personalităţii
sale, veneau mii de credincioşi,
fapt pentru care a fost hărţuit
de Securitate. A fost unul
din martirii gulagului
comunist, închis la
Securitatea din Braşov,
dus la Canal, închis la
Jilava, Bucureşti, Timişoara şi la Oradea. A pictat Biserica din Drăgănescu, supranumită
Capela Sixtină a Orientului. S-a stins din viaţă la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de
ani. A fost înmormântat, după dorinţa proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989
proorocind că aici va fi loc de pelerinaj.

Marele duhovnic din Ţara Făgăraşului s-a făcut cunoscut şi iubit de românii din toată
ţara datorită învăţăturilor şi predicilor sale, care slujeau şi vindecau sufletele oamenilor
dornici de Hristos.

Părintele Arsenie Boca spunea că: “pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos este sensul
vieţii şi-al istoriei, reazem în ispitele şi furtunile timpului. Iisus Hristos e asemănarea după care
tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii. Iisus Hristos este originarul nostru, autenticitatea
noastră dar, mai mult decât acestea, Iisus este prietenul nostru care sigur ne rămîne credincios,
nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult, e Sfânta noastră Împărtăşanie cu desăvârşire, formarea
noastră metafizică”. Sunt cuvintele pe care le spunea Părintele Arsenie Boca în scrierile
sale şi le atrăgea atenţia precizînd: “Creştinismul nu e o afacere de duminică ci este o strădanie
de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge stilul de viaţă şi concepţiile pe care aşa ni le-a lăsat Domnul
nostru Iisus Hristos “.

Părintele Aresenie să devină modelul nostru de înţelepciune, dragoste, smerenie şi să

mărturisim şi noi pe bunul Dumnezeu prin cuvânt, dar mai ales prin faptele noastre
bune de fiecare zi.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

41
 Pe urmele Pãrintelui Arsenie Boca
Mãrturisiri (3)
CÂTEVA ÎNVĂŢĂTURI DE LA PĂRINTELE ARSENIE
Pr. Simion Todoran
Cuvânt la Parastasul din 28 noiembrie 2007
1 . „Fiecare dintre noi duce un ateu în spate,
trupul pe care-l avem. De la starea aceasta
trupească până la a face din trup «Templu al
Duhului Sfânt» (I Corinteni 3, 16), de a face
din el «Biserica lui Dumnezeu», este de luptat,
de cele mai multe ori, o viaţă întreagă“ spu-
nea Părintele. Deci, trebuie să ştim că lupta
aceasta nu este o luptă de o zi, de două, de
trei, ci că trebuie să avem răbdare, îngă-
duinţă şi o viaţă întreagă ne trebuie ca să
ajungem la măsura desăvârşirii.
2 . „Firea trupului fiind oarbă, surdă şi mută,
nu te poţi înţelege cu trupul decât prin os-
teneală şi foame. Aceasta, însă, trebuie să fie
condusă după dreapta socoteală, pentru că s-au
făcut şi s-au văzut şi ştim din Pateric că foarte
mulţi au căzut şi în dreapta, adică atunci când
s-au luptat, vrând să ajungă la desăvârşire au
căzut în păcat, în mândrie, în slavă deşartă“.
De aceea, spune că trebuie condusă după
dreapta socoteală ca să nu ne dăuneze să-
nătăţii. Postul şi rugăciunea sunt două lu-
cruri pe care le avem şi cu care putem să
alungăm poftele din noi. Aşa cum spunea
şi Părintele foarte pe scurt, dar şi din Sfân-
ta Scriptură şi din viaţa noastră „foamea
îmblânzeşte fiarele“. Când înţelegem postul
ca pe o stare în lupta spre desăvârşire în-
seamnă că începem urcuşul nostru duhov-
nicesc.
3 . „Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce
asupra noastră a sosit vremea de plată sau is-
păşirea“. De multe ori venim, aici la Prislop
la Părintele, şi, în general, avem necazuri,
avem încercări. „Ispăşirea nu-i o pedeapsă
de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o
îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui
Dumnezeu mereu se ţine între faptă şi răspla-
tă, putem vorbi chiar de o lege a dreptăţii, ca
de o lege milostivă pentru care ne curăţim de
42
petele faptelor rele. Dacă răbdăm necazurile
de bună voie, neumblând cu ocolirea, ne ajută
Dumnezeu, iar de nu vrem să primim cele ce
vin peste noi că nu le înţelegem, nu ne ajută
Dumnezeu, deşi El ar fi vrut“. Cu alte cuvin-
te, Părintele spunea aici să luăm încercarea
ca o binecuvântare. Dânsul a luat în viaţă
toate încercările ca o binecuvântare şi când
a fost în închisoare şi când a fost scos din
mănăstire; a stat 30 de ani, ca să nu slujeas-
că pentru că a făcut ascultare, deşi au fost
voci care au spus că trebuia să slujească
pentru că putea. N-a putut pentru că a as-
cultat de ierarhie aşa cum se cuvine pentru
că a depus votul ascultării. Un călugăr se
remarcă, mai ales, prin voturile pe care le
are asupra lui şi, mai ales, dacă le respectă.
Părintele Arsenie a fost, deci, un exemplu
şi din acest punct de vedere.
4 . „E ştiut că pentru a scoate un gând rău din
inimă trebuie să o învălui de mai multe ori
în cuvântul cel bun ca să o izbăveşti din robia
gândului rău. Asta e calea cea mai lungă: calea
de la minte la inimă“. Ca să-l faci pe om să
înţeleagă trebuie să te adresezi inimii. Ini-
ma, ca să poată să fie luminată, trebuie să
fie aşezată în minte.
Personal nu l-am auzit niciodată pe Pă-
rintele să vorbească de rău pe cineva. N-a
vorbit de rău niciodată, ci dacă a putut să
spună a spus doar cuvinte de mângâiere şi
dacă a putut să ajute pe cineva, a făcut lu-
crul acesta. Părintele îţi spunea păcatul în
faţă, pentru că avea această putere duhov-
nicească deosebită. Părintele Arsenie avea
un dar deosebit. Părintele Arsenie era un
om instruit, a studiat: Teologie, Belle Arte,
cursuri de medicină şi a fost un om care ci-
tea cu o plăcere deosebită.
Într-o situaţie la Bucureşti, când m-a vizitat
cu ocazia sfinţirii bisericii de la Drăgănescu,
a stat la mine acasă şi l-am văzut cu câtă
pasiune citeşte şi se interesează de tot cea
ce este nou. Îl preocupau, mai ales, proble-
mele de antropologie creştină şi faptul că o
familie, cum a fost familia Sfântului Vasile
cel Mare, a putut să aibă copii numeroşi şi
mulţi sfinţi. Se interesa şi se întreba: oare
cum este posibil să se facă lucrul acesta?
Tot cu lucrarea lui Dumnezeu.
5 . „Încercările nu sunt o pedeapsă, ci o şcoală,
lumină pentru mine şi milă de la Dumnezeu.
Că le simţim noi ca suferinţe? Spune Părintele:
De nu le simţim ca atare, n-am învăţat nimic.
Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa dure-
rea e dascălul înţelepciunii. Iar din odihnă până
acum n-a ieşit ceva de folos“. A făcut lucrul
acesta şi toate încercările şi toate ispitele
care i-au venit în viaţă le-a luat şi le-a pus
în seama lui Dumnezeu.
6 . „Toate necazurile ne
vin de la greşeli, nu de
la Dumnezeu. El numai le
îngăduie şi spală cu ele vi-
novăţiile noastre. Oamenii
nu înţeleg că vindecarea
prin necazuri nu dovedeşte
părăsirea lui Dumnezeu“.
Adesea auzim: m-a pă-
răsit Dumnezeu, mă bate
Dumnezeu că am atâtea
necazuri în viaţă. Atunci
când ai necaz să ştii că
Dumnezeu se milostiveş-
te de tine: „Ba chiar prin
aceea că Dumnezeu are grijă
de noi, dacă avem necazuri“.
Mântuitorul spune: „În
lume necazuri veţi avea. În-
drăzniţi, Eu am biruit lumea“ (In. 16, 33).
7 . „Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lu-
mea aceasta, căci cunoscându-i Dumnezeu
că n-au minte să-I înţeleagă căile, nu le rându-
ieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceas-
ta, ci osândă în cealaltă“.
8 . „Până nu vom ajunge de aceeaşi părere
cu Dumnezeu despre viaţa noastră pămân-
tească, despre cealaltă de pe celălalt tărâm, nu
vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi
nici sănătate în trup şi nici în orânduirea ome-
nească“. Acest lucru ar trebui să-l citim şi
să-l înţelegem foarte bine. Deci, trebuie să
ne punem de aceeaşi părere cu Dumnezeu.
Nu pe Dumnezeu să-L punem de acord cu
noi, ci noi trebuie să fim de acord cu Dum-
nezeu. Până nu vom face lucrul acesta nici
noi, nici între noi şi nici în societatea noas-
tră nu va fi pace.
„Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoa-
re a lui Dumnezeu, Care, în tot ceea ce face,
urmăreşte înţelept firea noastră, ori pricepem,
ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul şi
vrem şi noi ce a vrut Dumnezeu, în clipa aceea
căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste
zilele noastre“. Atunci când Îl ai pe Dumne-
zeu, orice greutate devine o binecuvântare
şi este foarte uşoară.
Mântuitorul spunea: „Luaţi jugul Meu că
este uşor şi sarcina mea că este uşoară“. De ce?
Pentru că Dumnezeu este
Cel ce ne poartă şi pe noi şi
greutăţile noastre.
9 . „Credinţa este un risc
al raţiunii, dar nicidecum
o anulare a raţiunii; ci, dim-
potrivă, o iluminare a ei. E o
absolvire a sufletului într-un
«dincolo» al lumii acesteia,
în spaţiul divin al existenţei.
Conştient de această dezamă-
gire fără să fii mort deloc şi în
lume, experimentezi, trăieşti
la intensităţi nebănuite sen-
timentul libertăţii spiritului.
Acum scapi de frică. Va urma,
apoi, o realitate de o evidenţă
absolută“. Astfel înţelegea
Părintele subtil ce este cre-
dinţa- care este această ilu-
minare, această angajare ca să treci dincolo.
În momentul în care eşti un om credincios,
pătruns de Dumnezeu, orice s-ar întâmpla
cu tine, vei învinge!
Am văzut oameni din toate părţile, din
străinătate, din întreaga ţară care sunt pre-
zenţi aici cu ocazia acestui sfânt parastas.
Ştim că Părintele, de acolo de unde este,
ne binecuvântează şi se roagă pentru noi.
Sunt convins şi de acele cuvinte pe care le-a
spus Părintele, că „Va lua ţara foc din Pris-
lop“ - şi de la alte mănăstiri, focul spiritual
al renaşterii noastre.
43
 Pr. Petru Vamvulescu
P ărintele Arsenie zicea că, în cazul mu-
ceniciei, puţin la început este mai greu,
dar după aceea, Dumnezeu încercând bu-
năvoinţa, credinţa şi dragostea noastră ne
uşurează durerile încât nu mai simţim fo-
cul lor, cruzimea lor.
S finţii de demult ştiau de Părintele Arse-
nie pentru că erau în legătură. Ne spu-
nea Părintele Arsenie: „A fost Sfântul Vasile
pe la mine şi m-a mustrat că prea vă canonesc
pe voi“.
F umatul atacă mintea şi credinţa omului,
nu doar plămânii, inima, sângele şi or-
ganele respiratorii.
S ă ne spovedim din toată inima şi din tot
sufletul nostru.
D espre Sfânta Împărtăşanie Părintele
Arsenie spunea: „Nici prea rar dar nici
prea des pentru nevrednicia noastră, că noi nu
avem viaţa mucenicilor şi a creştinilor de de-
mult“.
P ărintele zicea că Dumnezeu nu răsplă-
teşte şi nu pedepseşte cele mai multe
aici, ci dincolo, la judecată. Dar aici dă, din
când în când, câte un semn.
„Când Dumnezeu nu va mai asculta rugăciu-
nile sfinţilor pentru tot felul de păcate şi de ne-
cazuri care sunt în lumea aceasta, mai este una
care nu se poate să nu fie ascultată: Maica lui
Dumnezeu care are o milă şi o stăpânire nemă-
surată. Ea şi Sfânta Liturghie“.
Pr. Oprea (Cinciş)
Prin anii ‘50, un credincios, cântăreţul Mo-
rar Ionică din Cinciş, a fost de faţă la o în-
tâmplare. Când Părintele Arsenie a ieşit
din biserica Mănăstirii Prislop, toţi oame-
nii care stăteau jos pe pajişte, lângă izvor,
s-au ridicat în picioare să-i sărute mâna Pă-
rintelui. Doar un copil a rămas jos. Unchiul
copilului i-a zis Părintelui să-l ierte pe copil
că nu s-a ridicat deoarece acesta nu poate
să se ridice, niciodată nu şi-a putut folosi
picioarele. „Ba poate“ a zis Părintele şi a
întins mâna copilului. Copilul a prins cu
mâna un deget al Părintelui şi s-a ridicat
în picioare. De atunci copilul n-a mai avut
nimic şi a putut să meargă.
44
Maica Stareţă Marina, Mănăstirea Hurez
S ă-i iubeşti pe toţi care te batjocoresc.
E rau două persoane din Oraşul Victoria -
mama şi fiica - şi l-au întrebat pe Părin-
tele Arsenie, că nu ştiau ce să facă: Să mear-
gă la mănăstire sau să se căsătorească? şi
l-au întrebat pe Părintele Arsenie. Părintele
a zis: “e grea călugăria, dar e mai grea căsăto-
ria ca să ţi-o duci aşa cum trebuie“.
E u nu am fost la înmormântarea Părin-
telui Arsenie. Când a murit, eu eram la
Seminar la Craiova. Eram foarte tulbura-
tă, dar nu ştiam de ce. Numai după ce am
ajuns în gară la Craiova a venit cineva şi
mi-a spus: „Aţi auzit că a murit Părintele Ar-
senie?“. Atunci parcă mi-am găsit răspun-
sul de ce eram aşa de tulburată. Nu ştiu din
ce cauză a murit Părintele, aşa a vrut Dum-
nezeu. Părintele s-a rugat să fie mucenic,
să moară mucenic. Părintele a fost mucenic
toată viaţa!
P ărintele era pentru naştere de fii. Mi-
aduc aminte că, la un moment dat, în
mintea mea încolţise ideea ca, dacă mă că-
sătoresc, să trăiesc în curăţie. M-am dus cu
un băiat din Sibiu la Părintele şi aveam în
minte acest lucru, şi pentru că acest băiat
mi-a garantat că se va lăsa cum vreau eu,
adică se va conduce şi după cum vreau eu
în familie. Aveam părul scurt şi aveam ba-
tic pe cap şi pe sub batic îmi cădea puţin
păr pe frunte şi când am ajuns la Părintele,
dânsul mi-a dat cu mâna pe frunte şi mi-a
zis: „Nu vrei să ai frunte?“. Dar fără să-mi
dau seama că „fruntea e ceea ce sunt acum“.
I-am spus: „Ba da, Părinte, dar mi-am spălat
părul şi de asta mi-a căzut“. Părintele mi-a
zis a doua oară: „Nu vrei să ai frunte?“. I-am
spus: „Ba da…“, îi tot explicam. Dar Părin-
tele zice: „Ştiu, mă, ştiu“. Dar, probabil o fi
zis: nu înţelegi nimic… A zis: „Dacă vrei să
te căsătoreşti să nu crezi că trăieşti aşa cum te-
ai gândit tu“. Asta nu o ştiam decât eu, că
vroiam să trăiesc în curăţie, dar căsătorită.
Mă făceam că nu înţeleg ce vrea să zică, dar
eu ştiam foarte bine, însă ca să nu mă în-
trebe cei din jur. .. Părintele mă apasă încă
o dată:,,Dacă vrei să te căsătoreşti să aduci
toţi copiii că asta-i familie binecuvântată, nu
să crezi că trăieşti în feciorie aşa cum gândeşti
tu“.
Ş i mamei mele tot aşa i-a zis: „N-ai vrut
să-l ai şi de asta ai probleme cu copiii“.
Î n momentul în care i-am cerut binecu-
vântare pentru mănăstire, Părintele a zis:
„Mă, du-te, dar vă va mai mătura“. În mintea
mea am zis că să nu ne măture Dumnezeu.
Apoi Părintele a continuat: „Şi pe mine m-a
măturat, dar nu m-a măturat Dumnezeu“. Nu
ştiu la ce s-a referit, pentru că dacă nu mu-
rea Ceauşescu deja era decretul care urma
să fie pus în aplicare sau că va veni ceva de
acum încolo peste noi.
P ărintele mai zicea: „Dacă te duci la mă-
năstire să-i iubeşti pe toţi care te batjoco-
resc“. Eu ţineam foarte mult la fratele meu
cel mic, care avea problemele lui, şi a zis
Părintele: „Ia vezi, dacă, fratele tău ţi-ar da
două palme, îl mai poţi iubi la fel ca înainte?“.
Şi după ce am ajuns acasă, nu după multă
vreme le-am primit, deşi nu mă aşteptam.
Lupta a tost extraordinară ca să-l pot iubi la
fel, mai ales că atunci lucram pentru el un
pulover şi mă gândeam atunci să i-l stric.
D eşi înainte duceam o viaţă mai lumeas-
că, am fost şi la Părintele; intrarea încă
în mănăstire se datorează Părintelui Arse-
nie. Pot să zic că intrarea mea în călugărie
e numai a Părintelui. Părintele mi-a zis şi
de Mănăstirea Horezu. Nu am lăsat să-mi
spună dânsul la ce mănăstire să mă duc.
Am zis eu: „Ce ziceţi de Horezu?“. Fără să
ştiu că Părintele a fost pe la Horezu şi-l cu-
noaşte foarte bine şi are fiice duhovniceşti.
Părintele a zis: „Mă, du-te, dar o să-ţi fie greu
la Horezu că e multă muncă“. Poate că s-a
gândit la lucrul acesta şi pentru faptul că
starea sănătăţii mele nu prea era bună. Cu
ajutorul lui Dumnezeu şi al Părintelui şi al
Sfinţilor Brâncoveni am reuşit, până acum.
Maica Tecla, Mânăstirea Cârţişoara -
Arpaşul De Sus
C ând vorbeam cu sfinţia sa, când mă ui-
tam în ochii Sfinţiei Sale, parcă Îl ve-
deam pe Mântuitorul, parcă vedeam cereul
senin şi multe alte lucruri minunate.
U n frate de-al mamei mergea la Prislop
cu încă un vecin şi Părintele le-a spus:
„Mă, voi aţi venit aici cu tămâia diavolului, cu
tabachera“. După ce a terminat Sfânta Li-
turghie le-a spus să meargă pe un deal din
apropiere să taie nişte crăci pentru un gard.
Şi o să vină şi dânsul. Când au ajuns s-au
pus să se odihnească. Dar Părintele Arse-
nie era acolo. Şi i-au spus: „Părinte, cum aţi
venit aici?“. Le-a spus: „Pe lângă voi, mă“. O
maică le-a zis că Părintele merge prin aer.
Nu l-aţi văzut pentru că nu aţi fost vred-
nici.
Î ntr-o noapte au venit să-l aresteze şi l-au
urcat în maşină, dar nu au putut să plece
cu maşina. Părintele le-a spus că nu o să
poată să plece de acolo până nu se dă dân-
sul jos din maşină. Când s-a dat jos a por-
nit maşina şi le-a spus: „Vedeţi, mă, numai eu
dacă vreau vin, nu mă puteţi duce voi“. L-au
închis şi dimineaţa au găsit camera descu-
iată şi stătea acolo şi se ruga.
M ultă lume mergea la dânsul. A fost o
femeie la dânsul care plângea mult
pentru că avea un singur băiat care a fost
închis şi acum nici nu a scăpat bine şi l-au
închis din nou. I-a zis Părintele: „Numai pe
acesta îl plângi. Dar pe aceia cărora le-ai făcut
chiuretaj nu-i plângi? Aceia pe care nu i-ai lă-
sat în lume îl amărărsc şi pe acesta şi pe tine“.
A ltă femeie a mers la dânsul la Drăgă-
nescu şi i-a spus că i-a adus nişte unt
bun de oaie. Părintele i-a spus: „Bine că ai
adus. Du-te în faţa bisericii şi unge stâlpii ăş-
tia cu untul tău“. Femeia a zis: „Cum, Părin-
te, eu l-am adus pentru sfinţia ta“. S-a dus şi a
uns stâlpii cu unt şi au ieşit vreo şase şerpi
care lingeau untul. A zis părintele: „Vezi,
mă, ăia sunt copiii tăi pe care nu i-ai lăsat în
viaţă. Mie nu-mi trebuie untul tău“.
Scrisoarea Părintelui Arsenie către N.
“Rememorează-ţi: «N., trage de tine la creş-
tinism!». Tu nu faci decât că-l studiezi pe dina-
fară, din cărţi. Tu încă nu te-ai angajat existen-
ţial în creştinism, adică cu toată sinceritatea de
conştiinţă şi cu toate «riscurile» acestei anga-
jări. «Riscuri» faţă de tine, întâi; şi apoi: faţă de
«firea omenească», în general. Toate instinctele
tale sunt «în primejdie» în faţa creştinismului,
în faţa trăirii lui Hristos. Acestea sunt cele din-
tâi «alarme» ale naturii slăbite de păcat în faţa
«primejdiei» de-a fi «înghiţite» de Viaţă- ade-
vărata Viaţă.
Îţi descrisei o latură a slăbirii tale sufleteşti.
Mai este una.
Un psiholog francez contemporan a făcut o
mare descoperire, care sună, în cuvintele lui,
cam aşa: «Intelectul nostru e structurat dialec-
tic; adică: orice idee apare în câmpul luminos
45
al conştiiţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea
contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând
să realizezi o idee, te poţi «trezi» făcând exact
contrar ei».
Cu aceste elemente de ajutor poţi mai uşor
să te înţelegi pe tine însuţi, să-ţi explici aproa-
pe toate «împotrivirile» tale şi faţă de tine şi
faţă de oameni (taică-tău, de pildă) şi, şi faţă de
Omul cel pogorât din Cer- făptura noastră cea
nouă - cum se exprimă Sfântul Pavel.
Ce pot să te ajut este să te cunoşti pe tine
însuţi, în cea mai intimă «şurubărie» a naturii
tale şi să decizi tu însuţi cum trebuie, cu desti-
naţia ta în lume.
De această parte a ta de osteneală sincer că
cu «reparaţia» ta, în lumina credinţei şi a cu-
noştinţelor pe care le primeşti (datorită nevo-
inţelor părinţilor tăi) nu te poate scuti nimeni.
Nici tu nu te vei putea scuti.”
Maica Stareţă Marina Lupou,
Mănăstirea Bic - Sălaj
E u mă duc seara în bisericuţă, la icoana
Maicii Domnului făcătoare de minuni,
mă închin, citesc ceva, mă opresc la Căra-
rea Împărăţiei, o las deschisă… Cineva a
donat-o. Să nu creadă lumea că eu fac ceva
exagerat (mai ales că se ştie că am fost la
Prislop). Duhul Sfânt, printr-o femeie oar-
bă din Zalău, a adus Cărarea şi buchetul de
Acatiste al Maicii Domnului şi icoana Pă-
rintelui, pe care le-a donat mănăstirii, dar
să le ţinem în biserică, pentru ca oricine
vine să aibă ocazia să citească fie o rugă-
ciune, fie din Cărarea Împărăţiei. Şi pe Pă-
rintele lângă Cărare. Asta a fost dorinţa ei.
Şi a zis: „Aşa a fost voia lui Dumnezeu“. Dacă
am fi pus-o noi ziceau ca am pus-o noi de
capul nostru şi poate ne şi sancţiona cine-
va. Nimeni nu ne-a întrebat niciodată că de
ce le ţinem acolo sau de ce le-am pus. În
Cărare ne vorbeşte Părintele. De n-ar mai
fi scris nimic şi de n-am mai citi nicio carte,
dar Cărarea este cutremurătoare.
A
tul“!
zis Părintele când era la Prislop: „Mă,
citiţi cărţi care sunt egale cu Testamen-
C ând am auzit eu prima dată despre Pă-
rintele Arsenie am avut vârsta de 17
ani. Eram în Timişoara, şi acolo aveam o
gazdă credincioasă sibiancă. Îmi povestea
de la Mănăstirea Sâmbăta, că era un Părin-
te călugăr acolo şi acum e la Bucureşti unde
46
pictează o biserică; stă pe scară şi spune la
oameni tot.
D e la 17 ani mi-am dorit eu să ajung la
acel Părinte. Şi tot atunci m-am hotă-
rât şi pentru mănăstire. Acolo la T’imişeni,
la mănăstirea Bodrog, mergeam eu când
eram în Timişoara. Acolo am văzut lumina
credinţei şi dragostea de mănăstire şi mul-
te lucrări dumnezeieşti. În 1974 am intrat în
mănăstire. Când am ajuns la mănăstire la
Govora, ne-a povestit Maica Stareţă Ema-
nuela (Dumnezeu să o odihnească), despre
Părintele Arsenie. Părintele a trecut pe la
dânsa cu o săptămână înainte de a merge
noi acolo, un grup de fete de la Timişeiu.
Acolo la mănăstire n-avea personal, era în
perioada comunistă. I-a spus Părintelui:
„Mă duc la episcopie şi spun că mă retrag“
şi că se întoarce înapoi la Horezu, pentru
că dacă nu are personal nu poate să facă
faţă acolo. Părintele zice: „Nu te necăji, mă,
că-ţi vor veni“. Maica nu a realizat, dar pes-
te o săptămână noi am fost acolo. Vă daţi
seama, despre noi era vorba că mergem la
Timişeni, nu la Govora! Aşa a lucrat Dum-
nezeu!
A trecut vremea şi eu eram bolnavă
foarte rău. Însă nu am spus la maica
Stareţă că sunt bolnavă şi am tras şi eu în
ascultare acolo; eram în mijlocul verii, în
1975. Aveam cancer la ficat, dar eu nu şti-
am. Erau nişte medici cazaţi la mănăstire
care i-au spus maicii stareţe: „Să trataţi fata
asta că moare“. Am fost pe la toţi doctorii la
Bucureşti, la Sibiu, la Timişoara, de prin iu-
lie până prin noiembrie. Dar eram tot mai
rău.
A tunci maica stareţă m-a trimis la Pă-
rintele, la Bucureşti, la Drăgănescu.
Mergeam îmbrăcate civil. Când ajungem,
Părintele era în uşă, şi zice: „Mă, în sfârşit
ai venit!“ Şi atunci m-am cutremurat şi am
zis că Părintele ştie de când am dorit eu să
ajung la dânsul. Dânsul era călugărul care
stă pe scară şi pictează şi spune la oameni
tot (eu cu atât am rămas de la gazda mea).
Aveam 27 de ani, şi de l l ani am dorit să
ajung eu la acel Părinte. După ce zice vorba
asta, mă lasă şi merge şi vorbeşte cu alte
femei, după care iar vine şi zice: „Hai lângă
sobă că eşti îngheţată de frig“. În gândul meu
am zis că Părintele ştie că eu am îngheţat?
Iar m-am mirat. Şi iar mă lasă şi merge şi
vorbeşte cu altele. După aceea vine a treia
oară şi zice: „Mă, dă slavă lui Dumnezeu că ai
ajuns în mănăstire. De-ai ajunge să rozi pietre-
le., de acolo să nu pleci!“. Iar m-am minunat!
Părintele ştie cât am suferit eu până am
ajuns în mănăstire, cum tatăl meu a voit să
mă căsătorească forţat şi eu am fugit înain-
te de nuntă… şi iar m-a lăsat şi s-a dus cu
alţi credincioşi (era lume multă pe acolo).
Şi acum, a patra oară, vine foarte hotărăt şi
a zis: „Tu, cu sănătatea ta eşti ca-ntr-un azil de
bătrâni acolo, dar mai ai ceva ce nu ştii tu, da-ţi
spun o pildă. Un om era bolnav de cancer - asta
ţi-o spun ţie! Doctorii l-au lăsat acasă că moare
- asta ţi-o spun ţie! (exact aşa era cu mine). El a
venit la mine. Eu i-am spus să se pregătească de
moarte - asta ţi-o spun ţie! Peste un an se duce
la control, dar doctorii nu-i mai găsesc nimic -
asta ţi-o spun ţie!“
Ş i mă lasă. Şi, gata, lăsată am fost! Nimic!
Părintele a vorbit cu alţii… şi frământa-
tă, vine vremea să plecăm. Îi sărutăm mâna
şi ieşim. Eu de la poartă m-am întors în-
apoi. M-am prefăcut că-i sărut mâna, că-i
mulţumesc, dar aveam de gând să-l întreb
foarte hotărâtă ce va fi de soarta mea. „Pă-
rinte, vă rog să mă iertaţi, dar ce ziceţi sfinţia
voastră, mai am eu de trăit sau nu?“. Şi atunci
mă scutură de mână şi zice: „Mă, până mai
e nevoie de tine ai să mai trăieşti, când nu…
zborul… Şi când te doare măgarul acesta (a fă-
cut la mâna dânsului aşa) zi aşa: îmi pare bine
că mă scap de tine! Şi orice bucurie în viaţă vei
avea să nu te prea bucuri, şi orice necaz cât va fi
el de mare, să nu te prea necăjeşti“. Asta mi-a
fost reţeta! Şi am plecat.
E u aveam mai multe boli şi numai min-
tea o aveam întreagă: ulcer duodenal
aproape perforat (eram propusă pentru
operaţie), insuficienţă cardiacă, aveam şi la
plămâni căci am făcut o congestie compli-
cată; cu un an în urmă am fost în spital şi
mi se dădea în gură de mâncare, am umblat
în bâtă căci nu puteam sta pe picioare din
cauza reumatismului în urma unui îngheţ
de la 15 ani. Deci numai mintea îmi rămă-
sese întreagă, nimic n-a fost în mine bun.
Şi am tras concluzia că la mine s-a referit
părintele când mi-a zis de cancerosul acela
căci aşa s-a întâmplat şi cu mine, deoarece
doctorii mă dăduseră acasă. Nu puteam să
fac nici serviciu, tânără eram, de pensionat
nu se putea că nu aveam decât un an jumă-
tate în câmpul muncii. Eram acasă şi prin
minune dumnezeiască m-a primit maica
stareţă Emanuela, care era ucenica Părinte-
lui Arsenie, în mănăstire.
T rec 20 de ani şi foarte greu am venit în-
coace, în toamna lui 1994. Apăruse eco-
graful şi atunci pe aici era minune să faci
un ecograf. Am mers cu cineva la spital şi
am văzut că i-a făcut ecograf. Hai să văd
care e starea sănătăţii mele, aşa numai de
curiozitate. Eu, care am fost moartă şi am
înviat. I-am spus doctorului să-mi facă şi
mie un ecograf, dar să urmărească în mod
special ficatul şi stomacul (cancerul era la
ficat). După consultaţie mi-a spus: măicuţă,
totul e ca la nou născutl Atunci i-am poves-
tit întâmplarea şi dânsului.
D e când am fost la Părintele, de 20 de
ani de zile, eu n-am mai fost la medic,
decât la dentist sau am vizitat pe cineva la
spital, dar medic pentru mine n-am avut
nevoie. Au început să nu mă mai doară
mâinile şi picioarele, am început să mănânc
(eu 10 ani n-am putut ţine post, trebuia să
mănânc şi de dulce în post). Am început să
lucrez şi munceam dezinteresat. Viaţa pe
care o am de la Dumnezeu pentru mine e o
minune. Până să merg la Părintele mâinile
mă dureau îngrozitor. După ce am fost la
Părintele simt că am în mână ceva ce nu-i al
meu. Trupul şi fiinţa mea le simt naturale,
dar asta nu.
D upă ce am venit la Prislop munceam
foarte mult şi ridicam mult, şi aici m-a
mai încercat o dată stomacul, dar rău de
tot. Dar asta pentru că L-am supărat pe
Dumnezeu şi pe Părintele. Dar Părinte-
le m-a vindecat o dată, eu acum nu-i mai
spun. Şi deschide Părintele subiectul la
masă. N-am vrut eu să-i spun, n-am vrut
să mă plâng pentru că am zis că aşa-mi tre-
buie. Aşa ne-a învăţat dânsul să zicem că
aşa ne trebuie dacă ni se întâmplă şi ce ne
vine de la Dumnezeu. Nu că am eu vreun
merit, dar în momentele alea cu stomacul
când mă durea aşa rău, am fost foarte con-
ştientă că aşa-mi trebuie. Părintele, la masă,
întreabă pe maici, pe fiecare pe rând, cu ce
sufere. Când ajunge la mine zice maica sta-
reţă: “pe Marina o cam doare stomacul”. Iar
Părintele zice: „şi n-ai observat din ce?“ „Am
observat că din ridicături şi din post“, dar nu
i-am mai spus că şi din supărare. Părintele
47
se uită aşa la mine şi zice: „Mă, mai fii şi tu
doctor pentru tine, mă!“ Şi gata! Dar din cea-
sul acela nici până astăzi nu mă mai doare Colecţia de obicte populare şi artizanale a
stomacul. Dânsul a zis să fiu eu doctor pen- parohiei noastre s-a îmbogăţit cu câteva
tru mine, dar în schimb m-a vindecat. Ce obiecte minunate, dăruite nouă cu toată
doctor să fiu eu pentru mine, ce pot eu face
inima, de familia Octavian şi Roxana Ciociu
pentru mine?

A ltădată eram la clopotniţă. Dânsul lu- din comunitatea noastră şi, de doamnele
cra la clopotniţă, făcea ceva reparaţii. Adriana Fotiadis şi Fausta O’Brian din
Eu duceam două găleţi cu moloz. Şi a zis: Noua Zeelandă.
„Mă, mai puţin, mă, că au cam slăbit puterile“.
Şi am şi lăsat găleţile jos şi am zis: „Vai, Pă-
rinte, vă rog să mă iertaţi, dar nu mai rezist să
fiu bolnavă şi tânără cum am fost şi să mă îngri-
jească alţii. Mai bine să-mi dea Dumnezeu orice
şi să ajut eu pe alţii mai în vârstă decât mine“.
Mai târziu mi-au slăbit şi mai tare puterile.

B ucurii spirituale am avut multe. Când

venea Părintele la noi era o bucurie…
Ne învăţa maica Timoteia să zicem: să ne
bucurăm cu cutremur. Am multe şi fru-
moase amintiri. Părintele nu prea vorbea.
De multe ori nu vorbea. Eram odată în bu-
cătărie şi a zis: „Mă, puneţi perdele acolo, mă,
că uite-aşa umblă securiştii pe acolo. Eu când
pornesc din Bucureşti şi ei pornesc, ajung îna-
inte mea aici“.

O dată, când era sărbătoare, Tăierea Ca-

pului Sfântului Ioan Botezătorul, eram
la toacă. Îi plăcea Părintelui cum bat toaca
(mie mi-a picat de bine şi m-am bucurat că
am făcut şi eu ceva bun). Odată a întrebat
maica stareţă că cine a bătut toaca şi m-a
întrebat şi dânsul: „Tu ai bătut toaca?“. I-am
spus că da. A spus că-i place. Eu i-am spus
„Mă bucur că vă putem şi noi bucura cu ceva,
Părinte“. Şi de atunci, când era la noi nu-
mai eu băteam toaca. A venit o maică şi a
zis: “Marina, hai că Părintele a vorbit cu toa-
tă lumea, numai tu n-ai fost”. Şi atunci trage
ea clopotul şi fug. Şi primul cuvânt pe care
mi l-a zis Părintele a fost: „Mă, o văzui pe
mamă-ta urcând în sus“. Eu am zis: “Părin-
te, mama mea nu-i aici”. Dar Părintele a zis: Caldele noastre mulţumiri şi recunoştinţă!
„Mamă-ta a fost, mă!“. Apoi am zis că poate
a fost mama maicii Luciana (era cu mama
ei). Dar Părintele a zis mai aspru: “Mamă-ta
o fost, mă!” Nu puteam eu să-l contrazic pe
Părintele că doar Părintele ştie ce-o văzut. Îi
spune maica stareţă că am necazuri cu fami-
lia şi-mi spune aşa: „Fă tu ce trebuie aici şi în
măsura comportării tale de aici se vor rezolva şi
problemele celelalte ale familiei.

48
 Sănătatea noastră. . . între trup şi suflet, păcat şi boală

PĂCATUL AVORTULUI DIN PERSPECTIVA TRAUMEI PSIHICE A FEMEII

Motto:
Fiii Sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El.
Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe.
Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! Căci ei nu vor rămâne de ruşine,
când vor vorbi cu vrăjmaşii lor la poartă. Ps. 127, 3-5
Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o
făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul
acesta!
Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip
ciudat, ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau
scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.
Ps. 139:13-16.
Tema aceasta constitu- luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană,
ie un subiect foarte delicat, pavăză şi mijloc de apărare în faţa oricărei primejdii. Tru-
foarte controversat dar în pul mamei, sânul matern, este fără îndoială, cel mai sigur
acelaşi timp de o importan- loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor
ţă copleşitoare pentru viaţa doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân
oricăruia dintre noi, pentru oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, “un loc de scăpare
întreaga umanitate. Vorbim în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină
despre avort şi consecinţele dogoare “ (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocro-
lui. tirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine
A vorbi despre avort în- prin căsătorie, omorându-şi propiul ei odor. Uciderea se
seamnă a ne referi, potrivit săvârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un
moralei ortodoxe, la cel mai chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bise-
mare păcat pe care îl poate ricii Răsăritene spun că, prin lepădarea voită a copilului,
săvârşi cineva în lume. La păcatul pătrunde în vistieriile vieţii.
începutul creştinismului, Din cele mai vechi timpuri, avortul a fost considerat o
trei păcate erau considerate crimă. Asirienii au fost primii care au practicat avortul. Însă
a fi cele mai grave: aposta- această practică era considerată ilegală şi era pedepsită ca
zia, uciderea şi desfrânarea. orice altă omucidere. Tot astfel în Roma, avortul provocat
Avortul se pare a fi sinteza era pedepsit cu moartea iar moaşa care intervenise era tri-
acestor trei păcate laolal- misă în închisoare. Societatea antică grecească condamna
tă şi încă ceva mai mult. E de asemenea această practică pe care o numeau asasinat.
ultima pecete a condam- Hipocrat, în jurământul medicilor, pledează pentru drep-
nării la dispariţie a iubirii tul la viaţă şi pentru apărarea vieţii. Odată cu apariţia creş-
conjugale. În înţelepciunea tinismului, avortul era tot mai mult condamnat şi pedepsit
Sa negrăită, Dumnezeu a de instituţiiile statale şi religioase.
hotărât ca un prunc, înain- Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă,
te de a vedea lumina zilei, cea mai grea osândă a împiedicării naşterii de prunci. Viaţa
să petreacă vreme de nouă copilului începe din clipa din care e conceput. În momen-

49
 tul tainic al zămis- pa criminală. Prima priveş-
lirii, Dumnezeu îi te eul personal şi spirituali-
creează sufletul ne- tatea sufletului din primul
muritor. Avortu1 moment al conceperii copi-
este ucidere, crimă, lului în sânul matern, iar al
genocid şi deicid. doilea dreptul omului de a
Este o ucidere, şi se naşte.
încă o ucidere cu Păcatul uciderii este pă-
premeditare. Cu- cat strigător la cer (Facere 4,
vântul „avort” de- 10).
rivă din latinescul Este o crimă, cu atât mai
aborior, termen vinovată cu cât ia dreptul la
opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare viaţă unei fiinţe omeneşti
prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest înainte de a se bucura de
termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea ea şi de a se învrednici de
la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie Sfântul Botez. Este un ge-
un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face nocid, pentru că odată cu o
cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici pre- viaţa nimicită se distrug şi
văzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund vieţile urmaşilor posibili a
regretabilă. Câtă vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în persoanei ce se cuvine a se
săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici bucura de ea, adică a unui
un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul neam. Este deicid, pentru că
este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie odată cu sângele copilului
că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie se varsă “sânge1e” lui Hris-
ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un tos. (E vorba despre o iden-
act voluntar şi ca atare condamnabil. De data aceasta res- titate mistică dintre sângele
ponsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după copilului şi “sângele” lui
gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după Hristos, pe care o aflăm la
cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, inci- Matei XXV, 32-46: “întru-
dental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. cât nu aţi făcut unuia dintre
Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt aceştia prea mici, nici Mie
mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, admi- nu Mi-aţi făcut” v. 45). Sfin-
nistrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., ţii Părinţi, chiar de ar fi să-i
scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avor- numim numai pe Grigorie
tul este în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui Teologul, Maxim Mărturisi-
priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră torul, Atanasie Sinaitul, con-
Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprima- damna în unanimitate avor-
rea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă tul provocat, declarându-l
„omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu în- drept ucidere, crimă, deicid.
treaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ În canonul 2 al Sfântului
şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de Vasile se precizează: “Cea
exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „uciga- care leapădă fătul cu voie
şă”, precizându-i astfel, răspunderea şi vina, după cum are este supusă judecăţii pentru
în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei. ucidere”. Întotdeauna soci-
Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vede- etatea a considerat avortul
re atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi provocat o crimă împotriva
despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul umanităţii, o crimă preme-
ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem ditată şi monstruoasă.
aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi cul- După decembrie 1989

50
s-a legalizat avortul în ţara
noastră iar statisticile au
înregistrat cifre înspăimân-
tătoare. Anual în lume sunt
ucişi prin avort între 30-
55000000 de copii. O cifră
colosală, nu-i aşa ? Dar ce
e mai trist e că ţara noastră
ocupă locul 1 la avorturi în
Europa!
În 10 mai 1990, la OSLO,
s-a semnat Declaraţia Drep-
turilor Copilului Nenăscut
în cadrul Congresului Mon-
dial Provita, unde se specifi-
că foarte clar că orice făt are
dreptul de a fi născut, are
dreptul la viaţă, indiferent
de sex, rasă sau stare de să-
nătate. Copilul trebuie să fie
considerat o fiinţă umană
din momentul concepţiei şi
nu după 3 sau 4 luni .
Unii cred că în prima
fază embrionară, copilul nu
e decât un ghem de celule
care poate fi îndepărtat fară
nici o problemă. Nimic mai
fals! La 8 săptămâni, embri-
onul are toate organele deja
formate şi toate simţurile
sunt prezente! Fătul simte
durerea, se mişca haotic în
timpul avortului, încercând
să scape de instrumentele
care-l rup în bucăţi, ritmul
cardiac creşte foarte mult
din cauza emoţiei şi fricii,
cam 140 bătăi/minut. Fătul
recunoaşte starea de pericol.
Dacă aţi urmărit documen-
tarul despre avort STRIGĂ-
TUL MUT, aţi putut vedea
foarte clar cum acea fetiţă
de 3 luni care este avortată,
în momentul în care instru-
mentele o apucă, deschide
gura într-un strigăt care nu
e auzit de nimeni… E cu-
tremurător să vezi o fiinţă atât de mică implorând după
ajutor, un ajutor care îi este refuzat categoric, pentru că ea
nu e considerată o fiinţă umană ci doar un impediment de
care mama trebuie sa scape.
Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea
nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea
unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, re-
spectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă,
şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de
a salva, are menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din
comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă
păcatul avortului şi care este gravitatea lui, are şi îndatori-
rea de a lupta, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru res-
pectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine
fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte. Biserica
condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul
care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: “Şi
a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său “ (Facerea l, 27); în
numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe
Muntele Sinai, cu porunca: “Să nu ucizi” (Iesire XX, 13); dar
mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care,
venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat
din morţi, pentru ca omul “viaţă şi mai multă să aibă “(Ioan
X, 10).
Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii
sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus
un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a pro-
clamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut,
înainte de “Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”,
din 1922, înainte de “Declaraţia privind drepturile copilului”,
din 1959, ca şi de “Convenţia privind drepturile copilului” din
1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copi-
lul, mai înainte de orice.
  Este important să recunoaştem că în anumite culturi
avortul reprezintă o alegere impusă. Este o alegere imposi-
bilă făcută din cauza condiţiilor politice, a lipsei de resurse
economice, teama de alţi copii sau teama pentru familie.
În culturile cu condiţii economice dificile sau climat politic
dificil poţi întâlni femei cu multe avorturi, uneori atât de
multe, încât ele nici nu-şi amintesc câte au fost. Se consi-
deră că o femeie
în Rusia a făcut în
medie 9 avorturi.
De asemeni,
diversitatea con-
vingerilor despre
impactul avortu-
lui asupra femeii
şi asupra familiei
51
 este strâns lega- au avut un avort cu 8 ani
tă de diferenţele mai înainte, 65% aveau un
culturale. Trebuie risc înalt de depresie clinică.
să fim foarte sen- Într-un studiu făcut de dr.
sibili la sistemul Hannah Soderburg pe 854
convingerilor cul- femei, 60% au declarat că
turale al celor care aveau tulburări emoţionale.
se adresează după - Asumarea vinei: Feme-
ajutor. În unele ile deseori se consideră res-
culturi, cum ar fi ponsabile de această decizie,
Taiwan şi Japo- chiar dacă au fost forţate de
nia, se crede că avortul are consecinţe spirituale de du- anumite circumstanţe sau
rată. Membrii acestor culturi recunosc că spiritul copi- de alţi oameni.
lului avortat poate urmări familia, aşa că templele oferă -  Senzaţia de înstrăinare
ceremonii speciale pentru a îmblânzi aceste spirite. Unele şi izolare faţă de sine însăşi,
spirite sunt neliniştite, unele sunt binevoitoare, iar altele de familie, prieteni şi alţi
pot fi răuvoitoare. La fel se crede şi despre copiii pier- oameni.
duţi prin pierdere spontană de sarcină, în unele cazuri. -  Ruşinea: Multe femei
Între manifestările consecinţelor avortului cele mai cunos- susţin că simt ruşine după
cute sunt: un avort.
- Negarea/respingerea consecinţelor avortului: Multe -  Supărarea: Acest senti-
femei au petrecut mulţi ani fără să cunoască rănile pe care ment este adesea adânc în-
avortul le-a lăsat în viaţa lor. De multe ori apare aşa-numi- gropat în subconştient. Dar
tul „incident declanşator”. Ea vede sau aude ceva ce o face nu este întotdeauna cazul,
brusc să-şi aducă aminte de pierderea copilului. Numai căci femeia poate fi foarte
atunci caută ajutor. supărată şi agresivă în lim-
- Diminuarea aprecierii faţă de sine: Femeile declară că baj atunci când vă vorbeşte.
nu se simt bine în pielea lor. Ele vorbesc că nu merită să Adesea ea este foarte supă-
primească iertare de la Dumnezeu. rată pe tatăl copilului, dacă
-  Suferinţa: Pierderea unei sarcini, dorită sau nu, este el forţează avortul, pe pă-
problema unei pierderi importante. Sarcina poate avea un rinţii săi, dacă aceştia o for-
înţeles simbolic, de exemplu, faptul de a deveni mamă, ţează să avorteze sau nu o
ceea ce poate fi o dorinţă profundă a unei femei. sprijină. În final, femeia este
A pierde această posibilitate poate însemna o suferin- supărată pe ea însăşi pentru
ţă. că nu a fost destul de tare
-  Identitate trunchiată a statutului de mamă: Atunci sau pentru că a ales decizia
când este avortată prima sarcină, este tăiat progresul natu- avortului. Depresia şi su-
ral psihologic şi spiritual către maternitate. Un avort şter- părarea reprezintă părţile
ge dovada vizibilă a maternităţii iar întreruperea sarcinii foarte serioase ale aceleiaşi
scurtcircuitează schimbările biologice din organismul şi experienţe.
creierul mamei, schimbări care o pregătesc pentru mater- Supărarea este o emoţie,
nitate. După o pierdere prin avort, unei femei îi este foarte care dacă nu este procesată,
greu să facă trecerea spre maternitate, la o nouă sarcină. stă în noi şi eventual se pre-
Acest lucru poate avea un impact asupra modului în care schimbă în amărăciune.
se creează o legătură între ea şi viitorul ei copil şi felul în -  Simptome ale traume-
care îl creşte. lor din timpul procedurii de
În procesul de vindecare, reapare identitatea sa de avort: Multe femei vor ex-
mamă. perimenta mai târziu unele
- Depresia: Într-un studiu făcut, în 1984, pe femei, care tipuri de traume produse

52
în timpul procedurilor de
avort, de la dureri intense la
abuzul verbal al personalu-
lui medical, vederea rămă-
şiţelor fetale, molestarea se-
xuală din timpul procedurii
de avort. Dacă o femeie tre-
ce şi prin alte traume cum ar
fi molestare sau viol, aces-
tea pot apărea la suprafaţă
chiar în timpul procedurii
de avort.
-  Deficienţă de concen-
trare
-  Coşmaruri/Vise cu co-
pii: Aceste viziuni pot avea
în centrul lor creaturi-co-
pii ameninţători, care atacă
sau cum îi descriu femeile,
„păpuşi, copii dezmembraţi
sau în nevoi, care nu pot fi
mângâiaţi, consolaţi sau în-
grijiţi. Unele vise pot fi mai
simbolice ca reprezentând o
fiinţă vulnerabilă, amenin-
ţată de ceva fioros, cum ar fi
un pisoiaş urmărit de un leu
sau un rechin”
-  Halucinaţii auditive:
plâns de copil. Aceasta este
o reacţie comună de suferin-
ţă, foarte tulburătoare. Când
cineva drag nouă moare,
adesea ne gândim că i-am
auzit vocea doar pentru o
clipă, chiar la începutul pe-
rioadei noastre de suferinţă.
Oamenii se întreabă cum de
se poate întâmpla acest lu-
cru, dacă nu şi-au văzut ni-
ciodată copilul.
-  Reamintiri ale unor
secvenţe din experienţa de
avort: Acestea sunt declan-
şate de situaţii din mediul
femeii care îi readuc în me-
morie avortul, ca şi cum ar
fi acolo unde se făcea pro-
cedura. De exemplu, poate
simţi mirosul, pe care îl identifică cu experienţa avortului.
Dacă procedura a fost făcută prin aspirare, sunetul moto-
rului aspiratorului poate să declanşeze o asemenea amin-
tire. Aceste secvenţe sunt foarte stresante deoarece femeia
nu este pregătită fizic şi emoţional pentru ele.
- Tulburări ale somnului: După avort, femeile afirmă că
nu dorm bine. Ele susţin că au coşmaruri îngrozitoare care
le fac să le fie teamă să mai doarmă.
-  Gânduri de suicid: Într-un studiu efectuat în statul
american Ohio de către Suicide Anonymous Hotline (Soci-
etatea Sinucigaşul Anonim), într-o perioadă de 36 de luni,
din 4. 000 de femei care au sunat, 1. 800 avuseseră anterior
avorturi. Femeile declarau că nu merită să trăiască şi de-
scriau activitatea de risc în care se angajau cu intenţii de
a-şi pune capăt zilelor. Multe femei vă vor spune că s-au
gândit la sinucidere la un moment dat după avort.
- Un studiu realizat în Scandinavia, care analiza rezulta-
tele femeilor în primul an de după un avort, în comparaţie
cu un grup de control al unor femei care nu mai fuseseră
însărcinate niciodată, concluziona că femeile care făcuseră
un avort aveau un risc de trei ori mai mare de a comite un
suicid faţă de femeile care n-au fost însărcinate niciodată şi
de şase ori mai mare faţă de femeile care au născut. Naş-
terea se pare că oferă un element de protecţie împotriva
comportamentului sinucigaş, chiar dacă apare depresia
post-partum.
- Abuzul de alcool şi droguri: Multe femei vor recunoaş-
te că şi-au înăbuşit durerea avortului în alcool sau droguri.
Într-un studiu realizat în California pe 12. 000 de gravide,
s-a descoperit că printre femeile cu două sau mai multe
avorturi anterioare, practic toate au consumat alcool, până
la trei unităţi pe zi, pe parcursul întregii perioade de sar-
cină. Un studiu efectuat de Spitalul din Boston a arătat că
dintre femeile sărace luate în evidenţă pentru îngrijire pre-
natală, cele care au declarat că întrebuinţau cocaină aveau o
probabilitate de două ori mai mare să fi avut două avorturi
anterioare şi de trei ori mai mare să fi avut trei avorturi, în
comparaţie cu femeile din grupul de control care utilizau
alte droguri în afară
de cocaină. Avor-
tul iese adesea la
suprafaţă în timpul
vindecării la feme-
ile consumatoare
de droguri.
-  Probleme  în
relaţia cu soţul: În
proporţie de 70%
relaţiile de cuplu
53
 stabilite în mod nii, naşterea unui copil mort
romantic se rup sau sarcina ectopică. Poate
după avort. Părin- că ea a suferit o deteriorare
ţii suferă în mo- a cervixului (în special dacă
duri diferite şi pot a făcut avortul în adolescen-
să simtă, fiecare în ţă), cicatrici ale uterului sau
parte, că nu sunt ale trompei uterine, cauzate
înţeleşi de parte- de o mică infecţie sau de o
ner. Uneori există o boală cu transmitere sexua-
mare supărare în- lă netratată. Dacă e afectată
tre ei determinată de una dintre acestea, feme-
de decizia avortu- ia crede că a fost pedepsită
lui. Comunicarea adesea se rupe după experienţa avortu- pentru avortul pe care l-a
lui. Relaţia lor conjugală suferă deoarece nici unul dintre făcut. Din păcate, există ris-
ei nu are încredere în celălalt. A face un avort este cel mai cul uneia sau chiar a tuturor
profund mod de a-l respinge pe celălalt. acestor complicaţii, în speci-
- Uneori, femeia face alegerea avortului din motive po- al, dacă ea a avut două sau
litice sau economice, fără să-i spună soţului. Ea se poate mai multe avorturi. Cerce-
retrage după ce a făcut avort, iar soţul poate rămâne şocat tările recente confirmă fap-
de schimbarea remarcată la soţie. S-ar putea întâmpla ca tul că sarcinile înainte de
el să nu afle niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Acest termen pot avea loc în urma
model exista în Europa de Est în trecut. unui avort. În ţările unde
- Distanţarea de familia nucleară: Foarte adesea, ca ur- avortul este ilegal, femeia
mare a avortului, femeia se distanţează de familia nuclea- poate suferi complicaţii care
ră. îi pun în pericol viaţa, adu-
- Avortul poate desface prieteniile: Un model întâlnit ca când-o în pragul morţii, iar
urmare a unui avort este distanţarea de cei mai apropiaţi dacă îşi revine, este posibil
prieteni. Acest model este urmat indiferent de faptul, dacă ca ea să nu mai poată conce-
prietenii au aprobat decizia de avort sau s-au opus ei. pe din nou.
- Durerea fizică: Femeia ar putea descrie durerea ca fiind - Dificultăţi în travaliile şi
o durere abdominală, de menstruaţie sau dureri de spate. naşterile ulterioare: Femeia
Aceasta ar putea fi durere organică cauzată de o complica- poate suferi de asemenea di-
ţie a procedurii de avort sau poate fi durere psihosomatică. ficultăţi în travaliile şi naşte-
Durerea psihosomatică, chiar dacă nu are o cauză organi- rile următoare, de exemplu,
că, doare la fel de mult. O manifestare comună a acestui travaliul începe şi nu mai
tip de durere apare ca o reacţie aniversară, în acel moment progresează, ceea ce duce
al anului, când a fost făcut avortul sau când trebuia să se la operaţie cezariană. In-
nască copilul. Femeile relatează că acest tip de durere dis- capacitatea de a se ataşa de
pare după ce trec prin procesul de vindecare. În orice caz, copiii următori. Unele femei
femeia trebuie sfătuită să se adreseze unui medic pentru vor declara că au avut difi-
consultaţie, dacă se plânge de dureri fizice. cultăţi în timpul alăptării,
- Indiferenţa: Femeia exprimă „o lipsă de afecţiune”. Nu în timpul hrănirii bebeluşu-
este nici tristă, nici fericită. Ea doar există. lui cu biberonul, în timpul
-  Hiperagitaţia: Orice lucru legat de copii, sarcină sau schimbatului scutecelor be-
avort o aduce pe femeie într-o stare de agitaţie şi posibilă beluşului. Ataşamentul care
panică. se creează este caracterizat
-  Dificultăţi în sarcinile ulterioare: Acest lucru poate ca fiind un comportament
include şi nelinişte mare în timpul sarcinii, teama de o ultraprotector şi de distan-
pierdere a sarcinii, cum ar fi: pierderea spontană a sarci- ţare emoţională. Uneori pu-

54
teţi observa o mamă ţinând
copilul într-un mod ciudat,
adesea stând cu spatele la
ea sau ţinându-l mai jos de
mijlocul ei. Acesta poate fi
un semn pentru cineva care
trebuie să intervină şi să o
ajute. Mamele de obicei ţin
copiii aproape de inimă,
când îi îmbrăţişează, sau la
aproximativ 20 cm de la faţa
sa, dacă i se uită în ochi.
-  Reacţii bruşte. La mul-
te femei apar manifestări
violente bizare, care pot fi
determinate de fascinaţia
sau obsesia faţă de sarcină,
manifestări ce pot duce la
un comportament bizar pe
termen scurt. Unele femei
au răpit copiii altora sau au
luat ostatece o femeie gra-
vidă, ameninţând-o că o va
răni şi că-i va lua copilul
în perioada când trebuie să
nască.
-  Evitarea copiilor şi a
gravidelor: Femeia trauma-
tizată de avort evită femeile
gravide şi nou-născuţii din
familia sa extinsă.
-  Tulburări de alimenta-
ţie (anorexie sau bulimie):
Femeia poate să înceteze
să mai mănânce suficient,
poate vomita ca să se auto-
pedepsească şi poate mânca
prea mult pentru a lua în
greutate, în scopul de a se
face neatractivă pentru băr-
baţi.
- Automutilarea: Aceasta
poate lua forma histerecto-
miei sau a legăturii trom-
pelor. Dacă a devenit infer-
tilă cu ajutorul chirurgiei,
aceasta înseamnă pierderea
totală a fertilităţii sale. Dacă
femeia recurge la alte muti-
lări proprii, cum ar fi tăierea sau arderea propriului corp,
este posibil ca ea să fi fost abuzată sexual.
- Disfuncţie sexuală sau promiscuitate : Comportamen-
tul sexual promiscuu urmează adesea avortului. Multe
femei au un comportament promiscuu după avort. Este
o dorinţă inconştientă de a înlocui sarcina pierdută. Acest
lucru poate duce la alt avort. Disfuncţia sexuală se pare
că apare mai târziu, în special dacă este căsătorită cu tatăl
copilului avortat.
- Sarcină de nevoie: Femeia ar putea fi obligată să devi-
nă însărcinată din nou, adesea în aproximativ un an de la
procedura de avort.
-  Sarcina-fantomă: Femeia poate face teste de sarcină
imediat după avort să vadă dacă nu cumva a rămas din
nou însărcinată. Uneori va fi panicată de apariţia menstre-
lor deoarece se va gândi că poate fi pierdere spontană de
sarcină. Există de asemenea o condiţie medicală ce poate fi
indusă când semnele sarcinii sunt imitate de organismul
său, însă sarcina biologică lipseşte.
-  Mariajul drept compensaţie: Căsătoria între partene-
rii părtaşi la un avort, care urmează unui avort, se face în
scopul de a salva relaţia. Aceste căsătorii înainte de deci-
zie, se caracterizează prin dificultăţi severe de comunicare.
Avortul nu e menţionat nicicând. Eventual, partenerii pot
lovi unul în altul emoţional sau fizic, atunci când suferinţa
avortului iese la suprafaţă.
-  Dificultăţi ale mariajului: După un avort pot apărea
dificultăţi sexuale, probleme de încredere şi dificultăţi de
comunicare.
-  Relaţii abuzive: Femeile adesea se implică în relaţii
abuzive, după un avort; în unele cazuri ea este cea abuzată,
iar în altele, ea este cea care abuzează.
-  Reacţii aniversare: Acestea pot lua forma suferinţei,
depresiei sau simptomelor fizice, cum ar fi durerea de spa-
te sau abdominală care apar în jurul datei avortului sau în
apropierea datei probabile a naşterii. Acestea pot apărea
pe tot parcursul vieţii femeii, chiar dacă ea şi-a vindecat
pierderea. E ca şi cum organismul său îşi aminteşte trau-
ma avortului.
-  Supra-eforturi
în cariera profesi-
onală: În special, în
cazul femeilor care
aleg avortul pentru
a-şi termina studii-
le sau a se realiza
în cariera profesio-
nală, multe lucrea-
ză istovitor pentru
55
 a ţine suferinţa de- furiei. Ele sunt supărate pe
parte de conştiinţa Dumnezeu, pe corpul lor,
ei. pe medic, pe soţul lor, pe
-  Răni spiritua- orice şi pe oricine. Trebuie
le: Pentru multe fe- pur şi simplu s-o ascultaţi
mei, aceasta a fost şi să încercaţi să o ajutaţi pe
prima lor experi- ea şi pe familia ei să treacă
enţă de păcat grav, peste suferinţa pierderii sar-
aşa cum recunosc. cinii. Mai târziu, ea va putea
Ele consideră că să mediteze la problemele
au comis un păcat sale. În aceste cazuri, medi-
de neiertat (aceasta cii pot fi cei care fac presiuni
depăşeşte credinţa) şi deci este de neiertat în termenii siste- de avort, inducându-i teama
mului său de credinţe. Ea se teme de Dumnezeu şi crede că în ceea ce priveşte sănătatea
va fi pedepsită, în special când este vorba de experienţele copilului. Femeia se distan-
viitorului copil. Ea crede că nu merită iertare şi adesea re- ţează de familie astfel încât
nunţă la practicile religioase. Sau ea se vede obligată să de- ea nu trebuie să le spună ni-
vină implicată în practica religioasă pentru a-i dovedi lui mic despre avort, în special
Dumnezeu intenţiile sale bune şi să o absolve de păcate. dacă se teme că o vor deza-
-  Pierderi ulterioare de sarcină: Femeia este posibil să proba. Ea se izolează de pri-
aibă o pierdere de sarcină în timp, cum ar fi sarcină ecto- eteni, chiar dacă aceştia au
pică, pierdere spontană de sarcină sau infertilitate. În sis- aflat şi au ajutat-o. Tocmai
temul său de credinţă, aceasta confirmă pedeapsa şi mânia fiindcă ei îi amintesc despre
lui Dumnezeu. Când este ajutată să-şi vindece aceste pier- avort, iar ea, care vrea să-l
deri, ea poate exprima o suferinţă copleşitoare. Totuşi, ea uite, se izolează. Membrii
nu ar putea numi care este sursa suferinţei sale, căci nu are familiei observă că femeia
încredere în nimeni ca să poată să o împărtăşească. Dacă se s-a schimbat, se comportă
întâmplă acest lucru, întrebaţi-o despre pierderi anterioare diferit cu ei, dar nu ştiu de
de sarcină, numindu-le în mod specific. Îi puteţi spune că ce.
este bine să vorbească despre asta. Pentru a întări cele rela-
- Abuzul asupra copiilor: Femeile ar putea avea proble- tate mai sus, voi prezenta
me legate de frustrare, până când problema suferinţei este câteva mărturii ale celor
rezolvată. Abuzul poate fi emoţional, în termeni de distan- care au trăit experienţa
ţare de copil sau chiar de lovire a lui. Unele femei îşi abu- avortului:
zează verbal copilul care urmează avortului. Femeile cred “Nu aş mai face-o nicioda-
că „copilul lor perfect” a fost cel avortat şi acum au rămas tă, indiferent de  părerea celor
cu acesta. din jur. Mi-am avortat copilul.
- Neîncrederea tot mai mare faţă de bărbaţi: Aceasta se Odată cu el a murit şi ceva din
manifestă prin neîncrederea faţă de bărbaţi şi este adesea mine, ceva ce nu mai poate fi
o rană ascunsă. nicicând trezit la viaţă. Astăzi
Femeile care au un diagnostic psihiatric cu tulburări nu aş mai lua o asemenea ho-
de personalitate grave şi alte probleme de sănătate min- tărâre, indiferent ce ar spune
tală înainte de avort sunt predispuse la consecinţe psihice cei din jur. Trăiesc cu o frică în
severe, după avort. Femeile care au avortat sarcina la o mine de care nu mai pot scăpa.
vârstă mare au reacţii imediate şi intense. Ele au nevoie Am coşmaruri în care îmi apa-
imediată de ajutor. Se prea poate că şi-au văzut copilul şi re o fetită care fuge spre mine
aceasta le poate cauza trauma. Pentru că au fost însărcinate cu braţele întinse şi întreabă
o perioadă mai lungă ataşamentul faţă de copil s-a reali- mereu: De ce, mămico, de ce?
zat mai strâns. Ele sunt adesea profund mâhnite, la limita Apoi mă trezesc udă de tran-

56
spiraţie. Acest vis şi privirea fetiţei mă urmă-
resc continuu de când am avut acea intervenţie.
Doar eu sunt pedepsită pentru fapta mea, nu şi
fostul meu prieten, deşi a fost şi el părtaş.
Relatez această întâmplare pentru folosul
tuturor femeilor. Gândiţi-vă foarte bine ce fa-
ceţi, pentru că vă vor chinui visele şi vă vor ur-
mări privirile celor ce nu mai sunt… nu permi-
teţi nimănui să vă constrângă, pentru că viaţa
voastră va fi distrusă. Nu faceţi aceeaşi greşeală
ca mine!”(Maria)
“De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?
Toţi cei care m-au sfătuit să fac avortul în
urmă cu doi ani - doctorul, consilierul, părinţii,
prietenii, prietenele şi soţul meu - m-au asigu-
rat că aşa e cel mai bine pentru mine şi pentru
copilul meu! Acum copilul meu este mort, iar
eu sunt disperată! Nu mai pot să dorm noaptea,
nu mai pot să râd. Nimeni nu mă întelege! Vă
rog, spuneţi tuturor oamenilor cât de groaznic
este un avort! Dureri cumplite îmi chinuie tru-
pul şi sufletul. De ce nu mi-a spus nimeni ce va
urma?” (Ioana)
De ce atâta zbucium?
Pentru că îi este specifică fecioriei împli-
nirea ei prin naştere de prunci. Pentru că
orice femeie are înscrisă în ea chemarea de
a fi mamă! Doar că mama se descoperă ca
fiinţă creatoare de viaţă, capabilă de a duce
mai departe lucrarea de creare a dumneze-
irii. Doar astfel îşi poate împlini existenţa
şi poate spera la un loc în Împărăţia Ceru-
rilor!
Legătura dintre suflet şi trup, ce se în-
firipă cu ocazia zămislirii unui copil, nu
are un scop efemer, deşi moartea pândeşte
pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este
existenţa veşnică. Nu este vorba numai de
existenţa personală, ci şi de existenţa nea-
mului. Veşnicia existenţei personale, spre
care tinde sufletul prin însăşi natura lui
spirituală, îi este asigurată, după cădere, de
faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamu-
lui este şi ea o taină pe care ne-o descoperă,
în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii co-
pilului în legătură nemijlocită cu părinţii,
care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca
un nod divin, din care purcede solidarita-
tea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici
nu este altceva decât o familie mare. Sufle-
tul nu este numai nucleul eului personal, ci
şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii
în pântecele matern nu este numai un aten-
tat asupra unei persoane, ci şi asupra unui
neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi
timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne
spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde
în vistieriile vieţii. Cu fiecare concepere, cu
fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil,
neamul se împrimăvărează, îşi descoperă
năzuinţa spre nemurire. În sânul matern,
viaţa lui nu înregistrează doar un simplu
popas. În acest sân se înnoieşte Taina ză-
mislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina
perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe
copil îl paşte şi pe el. Uciderea este con-
trafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei
neamului.
Preot Valentin Ion Soare
România
BIBLIOGRAFIE
1. Pr Ilie Moldovan-
„Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teolo-
gia iubirii II”, Alba Iulia, 1996
2. Arhim. Cleopa Ilie şi Arhim.
Ioanichie Bălan - “Lumina şi faptele
credinţei”
Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi
2002
3. Pr. Arsenie Papacioc -
“Canon depocainţă către Domnul nostru
Iisus Hristos pentru pruncii avortaţi”,
Ed. Bizantină
57
 Sfântul Ilie cel viu
Sfințirea bisericii Schitului Sfânt Ilie Berzunți
Luni 19 iulie 2010, ajunul hramului Schi-
tului Sfântul Ilie Berzunți: agitație multă, ten-
siune, fiecare trebăluiește ca într-un stup, cu
sarcini precise și răspundere maximă. Se fac
ultimele pregătiri pentru hram mare, cu sute
de invitați și sobor de 50 de preoți. Părintele
Isaia coordonează totul cu înfrigurare - cum
altfel? Doar se apropie marele eveniment al
așezământului pe care l-a ridicat cu rugă și
trudă pe o poiană goală - acum 17 ani - și pe
care îl păstorește de atunci cu atâta dăruire!
Între timp, pelerinii continuă să sosească, de
cu seara...
Luni noaptea: în întunericul gros, dintr-o
dată începe potopul! Se rupe pur și simplu
cerul în două, toată apa cade abrupt în poia-
na schitului, în timp ce Sfântul Ilie galopează
peste nori, împrăștiind generos fulgere și tu-
nete! Părintele Isaia s-a detensionat brusc și
începe să râdă: «Sfântul Ilie își face datoria,
spală din belșug si curățește locul, pregătin-
du-l pentru sfințire! În ultimii 200 de ani po-
iana a rămas goală pentru că biserica fostu-
lui schit a fost mutată într-un sat la vale, așa
încât pământul acesta se cerea a fi spălat cu
potop acum, înainte de sfințirea noii biserici!
Știe Sfântul Ilie ce face!»
Marți 20 iulie, Sfânt Prooroc Ilie Tesvi-
teanul. Dimineață aveam să aflăm: așa cum
era de așteptat, cele patru drumuri care urcă
la schit au devenit impracticabile. Pe la ora
8 încep să sune la schit telefoanele mobile,
întrebări de la oamenii din satele din vale:
«Se mai ține hramul? Se amână sfințirea pe
duminică?» La Berzunți, în timpul potopu-
lui nocturn, oamenii și animalele au ieșit în
stradă, pregătite să evacueze gospodăriile în
caz de calamitate. Dar Sfântul Ilie a dat gând
bun PreaSfințitului Ioachim Băcăuanul și
protopopului de Onești, Părintele Constantin
Alupei, care au ajuns până la baza muntelui,
de unde au fost preluați în singurul mijloc
de transport care putea răzbate pe asemenea
58
teren desfundat, ca de concurs off-road: un
Land Rover al unui fiu duhovnicesc apro-
piat! Performanță tehnică la nivel mondial,
pusă în slujba slujirii Domnului!
Râzând, PS Ioachim coboară din jeepul
plin de noroi, se bucură de prezența celor
aflați sus la schit și începe imediat slujba de
sfințire a bisericii! La început mirenii rămân
afară, apoi sfințiții părinți ies pentru a îm-
plini întreg ritualul: înconjurarea bisericii,
ungerea acesteia cu mir... Soarele începe să
dogorească, se face cald, iarba și florile parcă
încep să surâdă, participând la marele eve-
niment. Pământul s-a zvântat sus în vârful
muntelui chiar dacă la vale băltește încă.
Sfântul Ilie e din nou generos cu schitul său,
aducând vreme caldă și frumoasă la hram
îmbelșugat! Încet, încet, pe la ora 10 încep
să apară credincioșii care s-au încumetat să
urce muntele în dimineață, înotând în no-
roaie, iar numărul lor tot crește, astfel încât
slujba de sfințire a altarului și a frescei se ține
până la final cu biserica plină!
PS Ioachim punctează în predică: «mă bu-
cur că azi ați fost temerari, urcând acest munte!
Sfântul Ilie reprezintă modelul călugărului, mo-
del de viețuire în loc izolat, în care călugărul se
unește cu Hristos... De altfel, viața este un per-
manent urcuș, iar călugării, viețuitori ai mun-
telui, au această conștiință a urcușului. Esențial
pentru fiecare, indiferent ce este în viață - călu-
găr, preot, mirean, om de rând - este să știe că
suntem în drum permanent către înălțimi, către
Transfigurare! Astăzi am văzut niște oameni ve-
nind dinspre Dărmănești, urcând pe jos “cu cru-
cea în spate”. Să mă ierte Dumnezeu, eu am ve-
nit aici și cu elicopterul și cu jeepul și pe jos – dar
indiferent cum urcăm, urcăm pe calea indicată
de Hristos, urcăm cu crucea în spate. Trebuie să
aveți conștiința urcușului duhovnicesc perma-
nent, continuu, fără oprire.
Marile întâlniri ale lui Dumnezeu cu oame-
nii, față către față, au fost pe înălțimi - Moise pe
Sinai, Ilie pe Horeb... Pe Muntele Horeb, Ilie a
primit cuvintele pentru propovăduirea în fața re-
gilor și a poporului. De altfel, înainte de Horeb,
Ilie nu era pregătit să-l întâlnească pe Hristos.
Nici Apostolii, înainte de Tabor, nu erau pregătiți
pentru radiația penetrantă a Luminii necreate (
a stării de har, coborârea Sfântului Duh). Iată,
avem aici Carmelul, muntele pe care este situ-
iat Schitul Sfântului Ilie, locul cel mai înalt din
zonă. Aici va fi loc de pelerinaj.

Îl felicit pe Domnul Primar al Berzunțiunlui

că a făcut drumul până la schit, dar mai puternic
este Dumnezeu, care ne-a hărăzit astăzi urcușul
cu nevointă. Și, în plus, Sfântul Ilie a mai aranjat
ceva: după sfințirea unei biserici, prima Sfântă
Liturghie trebuie înfăptuită în biserică, așa cum
slujim noi acum, și nu în afara ei – în curte,
așa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit întreg
poporul anunțat și aștepta!»

La finalul emoționantei slujbe de

sfințire a bisericii, în care cu siguranță au
slujit preoți și îngeri și sfinți, Părintele
Isaia, inimosul stareț al schitului, a fost
hirotesit protosinghel, ca recunoaștere
a extraordinarelor sale eforturi de ctito-
rire și de viețuire duhovnicească. Agapa or-
ganizată cu adevărat fast pe esplanada de la
marginea pădurii reunește soborul mare de
preoți participanți, precum și maicile sosite
de la mai multe episcopii, de la mănăstirile
Văratec, Bogdana, Pogleț...

Sfântul Ilie cel viu, sfântul Ilie cel râvnitor

și tare în credință și faptă și-a făcut simțită
direct prezența, hramul și sfințirea bisericii
sale din vârful muntelui purtând din plin
amprenta puternicei sale personalități: cine
a fost de venit a venit, unde și când a fost de
slujit s-a slujit! Bucură-te Sfinte Ilie, mărite
prooroc și înaintemergător al celei de-a
doua veniri a lui Hristos! Și roagă-te lui
Hristos pentru noi, păcătoșii. Amin.

Maria Chirculescu,
Miriam Turism

59
Oamenii de lângă noi...
Interviu cu Doamna
Florica Pascu
Trăim departe de pământul românesc
dar, oriunde am fi pe acest pământ, ca oa-
meni şi ca români, ne dăm seama că fiecare
popor îşi realizează istoria mântuirii sale
într-un chip propriu. Oaza noastră de cre-
dinţă şi spiritualitate dar şi de spaţiu româ-
nesc, a constituit-o dintotdeauna, biserica.
Spaţiul nostru românesc de aici, este uma-
nizat, transfigurat spiritual şi de familiari-
tatea, dragostea şi statornicia celor care îl
locuiesc. Transfigurarea aceasta îi pune pe
oameni în legatură cu Dumnezeu, în dia-
log cu El şi, potenţează raporturile dintre
raţiunile lucrurilor şi sensul lor, dintre fi-
rea românească şi comuniunea cu Dumne-
zeu. Percepută într-o astfel de perspectivă,
lumea noastră românească din acest colţ de
lume, ni se descoperă într-un dialog per-
manent şi într-o comuniune cu oamenii şi
neamurile de pretutindeni.
Idealul fiecărui creştin este sfinţenia, iar
realitatea românească are, mai presus de
toate, o frumuseţe spirituală ce a căpătat şi
capătă permanent, profunde valori şi sem-
nificaţii.
Prin naştere, fiecare dintre noi, aparţi-
nem unei familii, unui sat sau oraş, unui
neam, iar prin viaţa şi faptele noastre spiri-
tuale, în timp şi spaţiu, aparţinem întregii
biserici şi creştinătăţi. Evlavia românească
şi creştinească a născut sfinţi, creatori de
comuniune, de solidaritate şi împăcare iar,
locul pe care a fost construită vreodată o
biserică, a devenit sacru, dat fiind că la te-
60
meliile fiecărei biserici sunt aşezate părti-
cele de moaşte sfinte.
Se ştie că primele biserici au fost în peş-
teri sau în case şi, în ciuda neajunsurilor,
peste veacuri, s-au ridicat biserici ce şi as-
tăzi uimesc prin frumuseţe.
Multe sunt şi încercările noastre căci,
adesea, egoismul şi idealurile pervertite
ridică frontiere între oameni, otrăvind re-
laţiile dintre ei.
Să privim însă, în cel mai splendid şi
înălţător mod, la începutul unei noi exis-
tenţe a marii noastre familii de aici, la jertfa
plină de atâta dragoste, la solidaritatea şi
implicarea creştinilor noştri care au mar-
cat profund şi definitiv începuturile bise-
ricii noastre din Dandenong. Dar ce lucru
este mai bun pe pământul acesta, decât a
trăi cu toată fiinţa cuvântul Evangheliei lui
Hristos, în fapte! Să pătrundem împreună
încărcaţi de aceiaşi vie emoţie, ca la începu-
tul drumului nostru, în spaţiul acela plin
de atâta căldură sufletească dăruit nouă,
tuturor, pentru întâlnirea tainică cu Hristos
în Sfânta Liturghie... astăzi, Capela Sfântul
Apostol Toma şi, să vorbim cu doamna Flo-
rica Pascu, a cărei sensibilitate sufletească,
modestie şi dragoste, ne-a cucerit pe toţi.
Cu adâncă recunoştinţă îi datorăm mul-
ţumiri fierbinţi căci, de casa domniei sale
ne leagă începuturile întemeierii bisericii
noastre atât de mult dorite, aici, departe de
ţara noastră românească.
 Ce mai face doamna Florica Pascu?
Bine. Mulţumesc.

Doamna Florica, am trăit aici, în casa domniei voastre, multă emoţie, am găsit atât
de multă dragoste şi generozitate, copleşitoare!…. V-aţi pus întreaga casă la dispoziţia
noastră, a oamenilor, atât cu spaţiul dăruit pentru oficierea slujbelor bisericeşti, cât şi cu
fiecare întâlnire pe care am avut-o împreună cu oamenii şi în alte diferite ocazii. Întreaga
dumneavoastra casă, cu tot sufletul din ea, a fost acolo, pentru oameni şi pentru Dumne-
zeu... Am găsit gestul acesta absolut impresionant! Ce v-a determinat asemenea gest?
Am trăit momente absolut unice! Să fii părtaş la o asemenea lucrare, nu se întâmplă în fiecare
zi! Dumnezeu are un plan cu toată lumea. M-aş fi bucurat ca soţul meu să trăiască să vadă ce se
întâmplă. Dumnezeu mi l-a luat pe el dar, mi-a dat o altă bucurie... să trăiesc ceea ce se întâmplă
astăzi... bisericuţa noastră, iar pe oameni aproape de Dumnezeu.

Prezenţa mea aici, acum, în casa dumneavoastră, în contextul acesta, reînvie acele
minunate momente de început... care mi-aş dori din toată inima să amintească fiecărui
semen al nostru, încă o dată, de puterea şi lucrarea sacrificiului şi a dragostei, de care fie-
care om, dacă doreşte, este capabil. Am trăit într-adevar momente deosebite, speciale…
Am o linişte şi o mulţumire sufletească, extraordinară! În casa aceasta s-au petrecut multe
evenimente minunate, mai ales Sfânta Liturghie. Apoi, mulţumesc mult pentru slujbele de botez...
am casa plină de fotografii cu copilaşii care s-au botezat! Mi-aş dori foarte mult să cuprind toate
fotografiile, într-un album.

Avem o mulţime de fotografii... le cuprindem desigur, într-un foarte frumos album

care, să vorbească şi să ne amintească mai târziu de începuturile bisericii noastre prin
aceste locuri. Când aţi venit în Australia?
Am venit acum 20 de ani.

Ce v-a determinat să plecaţi din România?

Mi-am urmat soţul, copiii, familia care aveau alte aspiraţii. Acum mă simt de parcă aş fi trăit
o viaţă aici.

Ce doriţi comunităţii noastre româneşti de aici?

Eu cred în oameni şi în frumuseţea lor sufletească. Dintr-un colţ al sufletului lor, Dumnezeu
tot scoate la iveală ce-i frumos. Dumnezeu ne vrea buni, deci să fim buni şi frumoşi sufleteşte. Îmi
doresc foarte mult să putem trăi şi vedea biserica noastră înălţată iar armonia să ne fie prietenă.

Aveţi nişte copii tare frumoşi şi, la rândul lor foarte sensibili. Cum au primit ei faptul
că în casa lor părintească se petrece ceva atât de unic?
Copiii au fost foarte încântaţi şi au fost fericiţi la rândul lor, văzând fericirea mea.

Ce părere aveţi de proprietatea cumpărată?

Este foarte frumosă. Acolo locul este potrivit pentru o biserică, cu multă linişte şi, o natură
înconjurătoare foarte plăcută, parcă a fost ales... de la Dumnezeu este totul!

Doamna Florica, în mod deosebit doresc să vă mulţumesc, în numele meu personal,

al familiei mele, cât şi al întregii noastre comunităţi de aici, pentru că în spaţiul acesta
s-a scris începutul istoriei formării bisericii noastre din Dandenong, aici a fost posibil

61
ca oamenii sa vină şi să se roage împreună lui Dumnezeu, să se cunoască şi, să împartă
împreună bucuriile şi încercările drumului acesta. Am trăit împreună atâta frumuseţe şi
dragoste creştinească, am simţit ajutorul Bunului Dumnezeu şi, am suspinat în suferin-
ţe.
De aici am putut merge mai departe... iată, foarte curând vom putea păşi, datorită
jertfelniciei altor semeni ai noştri, în noul spaţiu achiziţionat şi transformat cu atâta trudă
şi dăruire, în altar de închinăciune .
Vă doresc multă sănătate şi toate cele ce vă sunt de mult folos sufletesc.
Bunul Dumnezeu să vegheze asupra dumneavoastră, a familiei dumneavoastră şi, să
vă răsplătească pentru tot binele făcut.

Vă mulţumesc frumos!

Veronica Dincă

62
 Pagina Micuţului Creştin
EU. . . ŞI NUMELE
MEU
Dicţionar creştin
ortodox pentru copii
Dragi copii, continuăm
istoria numelor...
numărul acesta al revistei
noastre, nume ce încep cu
litera D.
Daniel(a) - vine din ebraică şi înseam-
nă “Dumnezeu m-a judecat”, acest nume
amintindu-ne că niciodată nu trebuie să
uităm că Dumnezeu ne va judeca pentru
tot ceea ce am făcut în viaţă bun sau rău.
Dumnezeu este milostiv şi bun, dar în ace-
laşi timp este drept şi răsplăteşte pe fiecare
după inima şi după faptele sale.
Să căutăm să ne ferim deci de păcate, să du-
cem o viaţă cinstită, rugându-ne Domnului
să ne judece cu milă şi cu blândeţe, la fel
cum un copil îşi roagă părinţii cu sinceri-
tate şi căinţă să îl ierte pentru o greşeală
făcută.
“Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, iertaţi şi veţi
fi iertaţi”. (Matei 7, 1).
Derivate: Dan, Dana, Dănuţ, Daniil,
Dănilă.
Biserica noastră Ortodoxă cinsteşte mai
mulţi sfinţi cu numele Daniel sau Daniil.
Amintim aici pe Daniil Sihastru, călugăr
român ce a trăit în secolul al 15-lea. Pentru
viaţa lui de aleasă curăţenie şi neîncetată
rugăciune, râvna deosebită şi setea neabă-
tută după Dumnezeu, era căutat atât de
oamenii şimpli, cât şi de cei din fruntea
ţării, dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel
Mare cerându-i mereu sfatul. Ziua închina-
tă Sfântului Daniil Şihastru este pe data de
18 decembrie.
Dragoş - vine din limba slava şi înseamnă
“drag, iubit, îndrăgit” acest nume arătân-
du-ne că orice copil este un suflet drag şi
iubit de părinţi, de rude, de prieteni şi de
colegi. Dar, mai mult, acest nume ne arată
că orice om este şi rămâne întreaga sa viaţă
îndrăgit şi iubit de Dumnezeu. Dragostea
este cea care trebuie să ne apropie unii de
alţii, şi împreună, de Dumnezeu. Unde este
63

iubire, acolo este şi Dumnezeu.
Derivate: Dragomir, Drăghici, Draga,
Drăgoi.
Dragoş este un nume cu frumoasă tradi-
ţie la români, amintind de mari personali-
tăţi din istoria neamului, ca Dragoş-Vodă,
domnitorul Moldovei (sec 14).
Dumitru(a) - vine din limba greacă şi în-
seamnă ”pământul mamă”, în sensul legă-
turii sfinte dintre om şi natură, dintre om
şi pământul din care a fost făcut. Omul nu
poate trăi rupt de natură în mijlocul căreia
a fost creat Dumnezeu. Aşa cum trebuie să
păstrăm în ordine şi în curăţenie casa sau
gospodăria noastră, la fel, după puterile fi-
ecăruia, trebuie să ne îngrijim de tot ceea
ce ne înconjoară.
Natura întreagă
este “casa” în care
trăim împreună.
Derivate: Mitru,
Dima, Mimi.
De-a lungul tim-
pului, au trăit
mai mulţi sfinţi
cu acest frumos
nume.
Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie
(+229) este unul dintre cei mai preţuiţi sfin-
ţi din calendarul creştin, multe şi mari mi-
nuni fiind legate de numele acestuia.
Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie este la 26 octombrie.
O cinste deosebită o are şi Sfantul Dimitrie
Basarabov care, a fost un cuvios retras,
ce şi-a petrecut viaţa în post şi rugăciune.
După moartea sa, au fost descoperite sfin-
tele sale moaşte care, de sute de ani, săvâr-
şesc minuni în sufletul şi în viata celor ce
vin şi se închină la ele cu credinţă. Sfintele
sale moaşte se află la Catedrala Patriarhală
din Bucureşti, Sfântul Dimitrie fiind ocroti-
torul acestui oraş. Este sărbătorit la data de
27 octombrie.
64
Rugăciune
Vasile a lui Gheorghe a Tudorei din capul sa-
tului, ţăran trecut de prima tinereţe, pe care
belşugul nu l-a scos afară din casă, ca de altfel
nici pe ceilalţi membri ai familiei şi, nu puţini
au fost la număr, dar toţi s-au avut de bine cu
lenea... altfel, au trăit în bună înţelegere…, s-a
întors târziu acasă…
N-ar fi fost pentru prima data... Mersese şi el,
de..., ca omul, pe ici, pe colo..., făcând câte un
pic de politică, cu alţii ca el ba, mai servind şi
câte un ţoi....
Ca de fiecare dată plecă, iar de frica muierii ce-l
toca mereu la cap, s-a culcat în atelierul neîncăl-
zit şi folosit mai mult vara. A avut un vis…
Înspăimântat s-a trezit şi, luându-şi inima în
dinţi, s-a dus lângă consoartă să-i zică şi ei ce şi
cum… şi, femeia l-a îndemnat să-i povestească
visul…
- Păi, zice Vasile, m-a trezit o lumină mare, iar
un înger m-a luat de mână şi m-a dus în faţa
unui bătrân cu barba albă şi mare. În jur se au-
zeau cântări aşa frumoase…
Bătrânul m-a dojenit cu o oarecare asprime în
glas…
- Măi Vasile, tu nu ai de gând să te linişteşti şi
să-ţi vezi de familie? Ai o casă plină de copii
desculţi şi goi... Biata nevastă nu ştie cum să se
mai descurce cu ei...
- Mi-am dat seama că sunt în faţa lui Dumnezeu.
Am căzut în genunchi şi am spus:
Iartă-mă, Doamne! Sunt sărac şi nu am de nici
unele...
- Păi, ce mă! Nu ai braţe bune? Nu eşti încă
verde?
- Da, dar...
- Nici un dar... Găseşti de lucru, numai să vrei...
Şi, mai lasă cele cârciume!
- Şi, mi-a făcut semn să plec... Oare ce să însem-
ne asta, femeie?
- Vasile, a-ntrebat femeia, spune tu drept, când
vii aşa cum ai venit aseară să te culci, îţi faci
cruce? Te închini la Cel de Sus şi te rogi pentru
sănătatea ta, a familiei tale?
- Păi de..., a mai spus Vasile încurcat, scărpi-
nându-se după urechea bleagă, nu prea, că
mi-e capul greu...
- Vezi, măi omule.., i-a zis femeia, mai lasă cele
drumuri şi prietenii ‘ceia, caută-ţi de lucru, fă
ceva prin casă, mergi la biserică, închină-te,
roagă-te şi tu şi, ai să vezi cum se îndreaptă
lucrurile.
Profesor,
G. Catană
 In Memoriam - Virgil Caraivan
Eram prin clasa a doua, într-o dimineaţă de primăvară şi, neuitatul meu învăţător
căruia nu ştiu de ce, îi spuneam “Domnu”, ne citea din “Domnu Trandafir”.
Vocea domoală şi plină de farmec a domnului învăţător (tovaraş nu i-am spus
niciodată), ne captivase şi toţi aveam respiraţia tăiată.
Deodată uşa clasei a scârţâit şi s-a deschis uşor, făcând loc unei apariţii ciudate.
Vraja lecturii s-a rupt. Un bătrânel cu o căciulă ciudată pe cap, îmbrăcat cu un pal-
ton ponosit şi în picioare cu nişte încălţări cărora nici acum nu le-aş putea găsi o
definiţie, s-a strecurat în clasă. A dat bună dimineaţa cu un glas aproape şoptit dar
plăcut. Vocea lui a creat o altă atmosferă, mirifică chiar. Avea mâinile cu unghii
mari, colţuroase, pătate de vreme. Venele ieşite mult în relief, accentuau starea omului. Mâinile
mai aveau şi un tremur uşor, de parcă voiau să mângâie ceva. Mai târziu le-am găsit un termen,
“stafidite” şi-n continuu neastâmpăr. S-a apropiat de “Domnu”, i-a vorbit cu o voce domoală şi
înceată un timp, apoi s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat câte ceva… dacă ne place la şcoală, ce
citim, dacă am auzit de Mihail Sadoveanu?... Noi, de..., am răspuns cum ne-a tăiat capul si, am
tăcut... am rămas ochi şi urechi... Eram puţini elevi în clasă, aşa că a trecut pe la fiecare, iar mâna
aceea plină de farmec, ne-a mângâiat pe cap. Din uşa clasei ne-a mai privit o dată pe toţi, ne-a
zâmbit, ne-a urat succes, multă sănătate şi mult noroc în viaţă.
A ieşit precum intrase. Înainte de a închide uşa, luminiţa din privire ne-a învăluit pe toţi, trans-
miţându-ne ceva tainic.
- Vizitatorul nostru a fost Virgil Caraivan, ne-a anunţat domnul învăţător. Am să vă povestesc eu
altă dată mai multe despre el, dar nu ne-a mai povestit... De ce? Nu am aflat niciodată.
Anii au trecut, eu am plecat pe la alte şcoli, prin alte locuri...
Am revenit în acele locuri. De data aceasta eram “profesor”. Fostul meu învăţător, altă dată
“Domnu”, devenise colegul meu de muncă. Anii însă, nu-l schimbase prea mult.
Soarta a facut să-l revăd pe Virgil Caraivan. Era mult mai adus de spate. Avea aceiaşi căciulă,
dar mult mai roasă, paltonul parcă nu mai avea nici o culoare. Tremurul mâinilor se accentuase,
numai privirea avea aceiaşi sclipire pe care o știam. O recunoscusem. Mersul era mai încet, dar
mult mai nesigur. Casa în care locuia, părea desprinsă din poveştile lui Ion Creangă. Era învelită
cu stuf, ferestrele erau un pic mai mari ca palma unui tânăr, iar uşa cu greu îi făcea loc unui om
voinic să pătrundă în casă. Pereţii casei erau aplecaţi spre undeva... Atunci, mi-am reamintit de
privirea aceea din uşa clasei la prima vizită la şcoală... Mi-am propus să încerc să mă apropii de el,
să mă împrietenesc, să-l cunosc mai bine. Prin el aş fi cunoscut aura ce-l înconjura ca bun prieten
al marilor scriitori ce fusese, a mişcării culturale şi literare la care participase activ. A fost primul
casier al Societăţii Scriitorilor Români.
Dar, prea târziu!... Singur, uitat şi părăsit de toti, a fost luat de o nepoată şi, dus a fost...
Am rămas cu un gând neîmplinit şi cu amintirea acelei priviri calde şi pline de neastâmpăr…

Profesor,
G. Catană

P ovestitorul Virgil Caraivan s-a născut în satul Șuletea, județul Fălciu, la 7 februarie 1879.
Școala primară a urmat-o în satul natal, a terminat apoi gimnaziul real „M. Kogălniceanu”
din Bârlad, completând liceul în Piatra Neamț în anul 1900. În toamna aceluiași an s-a dus
în București și s-a înscris la Universitate, urmând dreptul și filologia. Acolo în seminarul de
psihologie al domnului profesor C. Rădulescu-Motru a prezentat prima sa lucrare intitula-
tă „Ritul muncii în poeziile populare” care s-a publicat în „Noua revistă Română” din iulie
1901. În anul 1903, ajutat de câțiva prieteni, scoate ziarul studențesc „Tribuna”. Cu începere
din noiembrie 1904 colaborează la revista „Semănătorul” de sub direcția profesorului Nicolae
Iorga, sub îndrumarea căruia a lucrat cel mai mult timp, fiindu-i un colaborator dintre cei mai
devotați. Apoi contribuie deseori cu bucăți literare la revistele „Floarea Darurilor”, „Neamul
Românesc”, „Luceafărul” din Ardeal, precum și la mai toate ziarele și revistele din Capitală,

65

din acel timp, luând, de asemenea, parte
la toate mișcările culturale care au pregătit
sufletul românesc pentru marele proces la
care am asistat în timpul din urmă. Din re-
vista „Răzeșul” numărul unu, p.38, vedem
că Societatea Scriitorilor Români, înființată
în 1908, s-a făcut mai mult prin străduința
sa. Și-a tipărit primul volum de povești și
snoave intitulat „La șezătoare” în editura
„Minerva” în anul 1907, având în frun-
tea volumului o prefață semnată Nicolae
Iorga. Au urmat apoi volumele: „Movila
Roșie” (povestiri, schițe, amintiri); „La
gura sobei” (povești și snoave), „Povești
de pretutindeni” (traduceri din folclorul
lumii); „Basme și legende streine” (tradu-
ceri din folclorul lumii); „Domnița Ilina”
(povești); „O noapte de mai” – traducere
din N.Gogol. Alte volume în bibliotecile de
popularizare ca: Povești, snoave, Aliman
Voinicul (poveste), Povești franceze (tradu-
ceri), Povești corsicane (traduceri), Bătălia
de la Mărășești (povestire eroic-națională).
În 1926 scoate revista „Răzeșul”, unică în
felul ei, care după un an de existență a tre-
buit să-și înceteze apariția, cauzând mari
pierderi materiale directorului ei. Acum
scoate o revistă de specialitate istorică in-
titulată „Documente Răzășești”. Marea și
importanta publicație franceză „Annuaire
General des Lettres”, care apare la Paris
– rue de Minomesnil 7, în ediția din 1932,
între marii scriitori ai lumii îl citează și pe
povestitorul Virgil Caraivan. Credem că
este de datoria noastră de a aminti că a fost
unul din ofițerii de rezervă care și-a făcut în
mod strălucit datoria în marele război, fiind
rănit, decorat și avansat.
A efectuat săpături arheologice, a activat în
cadrul Academiei Bârlădene, a colaborat la
multe reviste și ziare din țară, bucurându-
se de prietenia celor mai de seamă scriitori
români ai timpului. A scris nuvele, povești,
traduceri, scrisori, cugetări, articole și cro-
nici. S-a stins din viața în 1966, în București,
lăsând 18 volume și sute de articole.
Sursa: Wikipedia
66
Câinele şi căţelul (Fabulă)
Grigore Alexandrescu-
"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi
place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fireşte cine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai
proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-
voastră."
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de
mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu
ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.
67
 SPONSORI
Domnul Liviu Paloşanu

DACĂ DORIŢI SĂ DEVENIŢI SPONSOR ŞI SĂ BENEFICIAŢI DE PUBLICITATE ÎN

CADRUL REVISTEI NOASTRE, VĂ RUGĂM SĂ NE CONTACTAŢI.

CONTACT COLECTIVUL DE
REDACŢIE
Informaţii, abonament, diverse:
ruga. romaneasca@yahoo. com. au Coordonator: Preot Marian Dincă
Redactor: Veronica Dincă
Pentru sprijin financiar, sponsorizãri, Tehnoredactor: Roxana Ciociu
contul parohiei noastre este:
Colaboratori ai acestui număr:
Banca Westpac
BSB: 033369 Melbourne
Account no: 253850 Prof. G Catana
Numele contului: Romanian
Orthodox Church St Apostle Toma România
Preot Valentin Ion Soare
Telefon mobil Ec. Maria Chirculescu
Preot Marian Dincã: 0424 470 302