1.

Ordinea fizică şi spirituală sunt temeiul Moralei Creştine

Observând lumea care ne înconjoară constatăm că toate fenomenele se

desfăşoară după o anumită rânduială. Cercetătorii au descoperit şi o seamă
de legi după care se derulează fenomenele. În toate există o ordine. Se
vorbeşte despre o întreită ordine: ordine fizică, ordine logică şi ordine
morală.1
a. Ordinea fizică. Plimbându-ne cu gândul prin imensitatea
cosmosului, prin tainele corpurilor minerale, prin complexitatea vieţii
vegetale şi animale rămânem uimiţi de câtă ordine există. Privind creaţia,
cercetând mecanica astrelor, urmărind calea stelelor care aleargă neîncetat,
exclamăm dimpreună cu Proorocul David: „Cât s-au mărit lucrurile Tale,
Doamne, toate cu înţelepciune le-a făcut” (Psalmul 103, 25). Observăm câtă
frumuseţe, câtă armonie, câtă ordine există în toate. Şi foarte uşor tragem o
concluzie: „oricât ar fi de mici sau de mari, de îndepărtate şi de
nenumărate, toate corpurile cereşti sunt roabe unor puteri mai înalte, toate
sunt supuse legilor”2 Toate grăiesc despre Marele Arhitect care le-a stabilit
legi după care să se desfăşoare. „Am întrebat pământul, scrie Fericitul
Augustin, tu eşti Dumnezeul meu? Şi mi-a răspuns: nu sunt! Şi tot ce este pe
el a mărturisit la fel. Am întrebat marea şi adâncul şi tot ce trăieşte în ele, şi
mi-au răspuns: nu suntem Dumnezeul tău. Caută mai sus! Am întrebat
vântul şi mi-a răspuns văzduhul şi tot ce este în el: nu sunt Dumnezeu. Am
întrebat cerul, soarele, luna şi stelele, şi mi-au răspuns: nici noi suntem
Dumnezeul pe care-l cauţi tu. Şi am zis către toate cele ce sunt în jurul meu:
mi-aţi spus că voi nu sunteţi Dumnezeul meu, vorbiţi-mi acum despre El. şi
mi-au răspuns toate cu glas tare: El ne-a făcut.” 3 El le-a făcut şi le-a rânduit
legi precise.
În tot ce există se poate descoperi o rânduială precisă pusă de
Dumnezeu. C. Flamnarion se exprimă minunat în acest sens: „În
desfăşurarea vieţii pământeşti, în mijlocul naturii strălucitoare, pe ţărmul
mărilor vijelioase, sau pe marginea apelor limpezi, în frumoasele privelişti
de toamnă, sau grădini de primăvară, - pretutindeni am căutat pe
Dumnezeu. Firea toată, la lumina ştiinţei, mi l-a arătat în mod deosebit. L-
am recunoscut, în chip evident, ca pe însăşi puterea lăuntrică a oricărui
lucru, a tot ce există.”4

1
Teologia Morală Ortodoxă, vol.I, Bucureşti, 1979, p.71
2
Ilarion Felea, op.cit., p.91
3
Ibidem, p.83
4
Ibidem, p.84
 Dacă regimul mineral, vegetal şi animal mărturisesc existenţa legilor
după care viază şi se mişcă, cu atât mai mult omul: „Tu ai zidit rărunchii
mei Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda că sunt
o făptură aşa de minunat,” zice Proorocul David.
În tot ce există este ordine, toate se supun legilor. Zilele urmează
nopţilor, astrele îşi urmează traiectoria lor precisă, animalele îşi desfăşoară
viaţa după instincte care acţionează cu rigurozitate constantă şi siguranţă.
Energia pământului, necesară tuturor proceselor fizice şi biologice, provine
de la soare. Cu cât omul cercetează mai intens şi mai deplin universul – fie
microcosmosul sau macrocosmosul – cu atât mai uimitor de complicate şi
măreţe se dezvăluie lucrurile lui Dumnezeu.5
Părintele Dumitru Popescu contrar cosmologiei autonome, care
concepe universul ca avându-şi legile în sine şi prin sine, pledează pentru
cosmologia teonomă, care vede toate lucrurile ca avându-şi legi venite de la
Dumnezeu. Întemeindu-se pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, afirmă faptul că
toată creaţia are o mulţime de raţiuni care îşi au centrul lor de gravitate, prin
Duhul Sfânt, în Raţiunea supremă sau Logosul Creator prin care toate s-au
făcut. Duhul Sfânt nu este absent din nici o făptură şi mai ales din cele ce s-
au învrednicit de raţiune.6
Sunt „două cosmologii, două destine, una autonomă, care duce la
secularizare, şi alta teonomă, care se încununează cu transfigurarea. Atâta
vreme cât omul va rămâne sclavul primei dintre ele, al unei cosmologii
autonome care face abstracţie de Dumnezeu, va trăi permanent sfâşierea
lăuntrică dintre tendinţa lui exterioară de a domina lumea, prin ştiinţă şi
tehnologie, şi tendinţa interioară de a deveni sclavul lumii şi al legilor ei
naturale, prin lipirea lui de cele senzuale şi materiale. Aceasta explică de
fapt şi enormul decalaj dintre programul tehnologic al vremii noastre şi
regresul spiritual şi moral al omului contemporan, adeverindu-se astfel
cuvântul Mântuitorului, că omul nu are nimic de câştigat dacă dobândeşte
lumea, dar îşi pierde sufletul.”7
Dumnezeu a pus ordine fizică în toate, zice teologul A. M. Weiss,
„animalele, plantele, astrele îşi urmează calea fixată lor. Ele îşi cunosc
timpul, locul, îşi urmăresc scopul şi se subordonează cu o necesitate
involuntară şi cu o siguranţă ce nu dă greş unei cugetări mai înalte, fiindcă
aşa le este dat lor, prin tendinţa lor firească, specifică fiecăruia şi pusă în

5
Henry M. Morris, Bazele biblice ale ştiinţei moderne, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois,
U.S.A., 1993, p.47
6
Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1990, p.192
7
Ibidem
ele de către Cel ce le-a făcut pe toate după măsura lor, număr şi
importanţă.”8
b. Ordinea logică. Dacă în lumea fizică există o ordine pe care o
admirăm, aceeaşi ordine există şi în domeniul gândirii omeneşti. Gândirea
omenească respectă anumite principii logice (principiul identităţii, al
contradicţiei, al terţului exclus şi al raţiunii suficiente), care sunt temelia
oricărei cugetări sănătoase.
Trebuie remarcat apoi că la descoperirea adevărului, gândirea
omenească procedează conform unei ordini riguroase, utilizând cele mai
potrivite metode pentru domeniul de cercetare respectiv (observaţie,
experiment, deducţie, inducţie, clasificare, diviziune, ipoteze, analogii,
analiză, sinteză, etc.), iar descoperirea adevărului nu este o simplă
întâmplare, ci urmarea unor operaţii variate ale gândirii, bine coordonate.
Aşadar, ordinea logică este o realitate pe care n-o inventează gândirea
omenească, ci căreia doar i se supune. Însuşi posibilitatea oamenilor de a se
înţelege unii cu alţii este o dovadă a existenţei ordinii logice.
c. Ordinea morală. Dacă se vorbeşte despre existenţa ordinii fizice, a
ordinii logice, tot la fel se poate vorbi de ordinea morală. Nu există popor,
indiferent de treapta culturii sau civilizaţiei pe care se află, a cărui viaţă
socială să nu fie reglementată printr-o seamă de prescripţii norme şi legi, sau
care să fie lipsit de noţiunile de bine şi rău.
Pe planul vieţii individuale, existenţa conştiinţei morale este garantul
cel mai sigur al respectării ordinii morale. Împărţirea faptelor în bune şi rele,
atât în domeniul vieţii individuale, cât şi a celei sociale, nu este o împărţire
întâmplătoare sau arbitrară, ci corespunde exigenţelor ordinii morale
asigurată de existenţa legilor morale.
Kant spunea că „două lucruri îmi umplu sufletul de un respect şi de o
admiraţie tot mai mare: cerul înstelat deasupra mea şi conştiinţa morală din
mine.”9
Conştiinţa morală din om şi ordinea morală din lume ne arată că există
o lege morală eternă, care e mai presus de voinţa liberă a omului. Conştiinţa
e glasul misterios al lui Dumnezeu în sufletul omului. Omul, după cum îl
inspiră conştiinţa, are noţiunile de bine şi de rău, drept şi nedrept, frumos şi
urât, adevăr şi eroare, moral şi imoral.
Moralitatea este însuşirea pe care o dobândesc faptele libere şi
conştiente ale omului prin raportarea lor la legea morală. Moralitatea
faptelor omeneşti rezultă din calitatea lor de fapte conştiente şi libere,
raportate la legea morală.
8
Cf. Teologia Morală Ortodoxă, vol.I Bucureşti, 1978, p.72
9
Cf.Ilarion Felea, op.cit., p.116
 Orice lege morală îi cere omului să facă binele. A face binele
înseamnă a împlini voia lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: „Mâncarea Mea
este să fac voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 4, 34). Iar în „Tatăl nostru” zice:
„Fie voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ” (Luca 11, 2)
Condiţiile realizate de Dumnezeu pentru ordinea morală sunt trei:
Legea morală; conştiinţa morală; libertatea voinţei.
S-a şi propus o schemă a împărţirii legii date de Dumnezeu pentru
ordinea ce trebuie să domnească în lume:

2. Legea morală naturală

a. Legea morală naturală este primul impuls sădit de Dumnezeu în
firea oamenilor prin care aceştia, potrivit legii veşnice, sunt conduşi spre
realizarea scopului lor.
Legea morală naturală este lumina inerentă firii omeneşti, prin care
omul credincios cunoaşte ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă, sau este
cunoaşterea pe care Dumnezeu ne-o împărtăşeşte prin însăşi natura noastră,
pentru a face binele şi a evita răul.
Înţelegem prin legea morală naturală, din punct de vedere subiectiv,
lumina pusă de Dumnezeu în mintea noastră prin care deosebim binele de
rău. În sens obiectiv legea morală naturală este suma dispoziţiilor morale pe
care Dumnezeu le-a sădit în natura fiecăruia dintre noi.
Referitor la acest lucru scrie Sfântul Pavel că „păgânii care nu au
lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce
arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin
judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Romani 2, 14-15).
Aşadar, despre legea morală naturală, se poate spune că este înnăscută
în noi sau în firea noastră, în sensul că omului îi este înnăscută predispoziţia
ca, în mod spontan, să-şi formeze din experienţă, cu ajutorul gândirii,
noţiunile despre bine şi rău şi totodată să înţeleagă în mod spontan că binele
trebuie făcut, iar răul trebuie evitat.
„Omul de la zidirea lui este o fiinţă morală; are noţiunea de bine şi
de rău; ştie alege între altruism şi egoism, între iubire şi ură, între virtute şi
viciu, între frumos şi urât, între adevăr şi minciună.”10
Datorită acestor noţiuni poate urca pe scara virtuţilor până la sfinţenie
şi se poate degrada până sub limita de viaţă a animalelor, după cum se
foloseşte sau abuzează de libertate.

10
Ilarion Felea, op.cit., p.234
 b. Pentru existenţa legii morale naturale se pot aduce multe dovezi:11
- Întâi de toate raţiunea şi judecata omenească, printr-o observaţie
obiectivă, ajunge la concluzia că legea morală naturală este sădită de
Dumnezeu în firea omului.
- Experienţa vieţii ne demonstrează că omul normal are noţiunea de
bine şi de rău.
- Conştiinţa noastră morală de asemenea confirmă existenţa legii
morale naturale. Ea este în stare să deosebească binele de rău.
- Cea mai importantă dovadă despre existenţa legii morale naturale o
constituie revelaţia dumnezeiască din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Dăm în acest sens câteva citate scripturistice: Deuteronom 30, 11-14; Iisus
Sirah 17, 6-12; Ieremia 31, 33-34; Romani 2, 14-19.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne face să înţelegem că înainte de a exista o
lege morală pozitivă, scrisă, Dumnezeu intra în legătură directă cu omul, iar
omul acţiona în virtutea legii morale naturale: „Dumnezeu n-a vorbit prin
scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, spune
Sfântul Ioan, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul
lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost
nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi
cuvintelor lui Dumnezeu.”12
Tertulian afirmă că „şi prin firea lucrurilor se fac multe, ca printr-un
simţ comun, cu care Dumnezeu a găsit cu cale să înzestreze sufletul.”13
c. Legea morală naturală are anumite însuşiri. Întâi de toate legea
morală naturală are unitate. În ce priveşte perceptele de bine şi de rău legea
morală naturală are unitate în ce-i priveşte pe toţi oamenii.
Apoi legea morală naturală este universală, privindu-i pe toţi din toate
locurile şi din toate veacurile. Universalitatea ei se referă la principiile ei
cele mai generale, iar variabilitatea concepţiilor morale se referă la cazurile
concrete ale vieţii.
În al treilea rând legea morală naturală are durabilitate şi
neschimbalitate. Neschimbalitatea se bazează atât pe adevărul cuprins în ea
cât şi pe neschimbalitatea fiinţală a naturii omeneşti şi a lui Dumnezeu.
Şi, în sfârşit, legea morală naturală, nu face excepţii şi nu dă dispense.
Dumnezeu ca fiinţă perfectă iubeşte întotdeauna binele şi urăşte răul. El vrea
ca şi omul să facă întotdeauna acest lucru, deci să acţioneze potrivit
cerinţelor legii morale naturale.

11
Teologia morală ortodoxă, vol.I, Bucureşti, 1979, p.105
12
Scrieri, Partea a treia; P.S.B. 23, Omilii la Matei; Bucureşti, 1994, p.15
13
Despre suflet, P.S.B. 3; Bucureşti, 1981, p.262
 3. Legea pozitivă
Legea morală naturală, despre care am vorbit este impulsul pe care
Creatorul l-a dat creaturii Sale pentru a-şi realiza scopul. Dar ea este
evidentă numai în principiile ei cele mai generale, prescripţiile pe care le dă
fiind lipsite de aplicabilitatea concretă la anumite aspecte ale vieţii.
În acelaşi timp sancţiunea pe care o prevede legea morală naturală
este insuficientă. De aceea este nevoie de o lege pozitivă. Această lege
pozitivă este dată în timp şi promulgată în mod expres, fie de către însuşi
Dumnezeu, fie de către o autoritate legitimă a societăţii, în scopul asigurării
binelui obştesc.14
Însuşirile legii pozitive sunt următoarele: ea trebuie să provină de la o
autoritate legitimă; ea nu se poate opune dispoziţiilor unei legi mai înalte; ea
trebuie să urmărească binele obştesc; ea trebuie să fie posibilă atât din punct
de vedere fizic cât şi moral.
Potrivit originii sale legea pozitivă se împarte în două: a) legea
pozitivă dumnezeiască, care provine de la Dumnezeu ca autoritate supremă;
b) legea pozitivă omenească.
Legea pozitivă dumnezeiască este legea dată nouă de către Dumnezeu,
izvorul întregului har, prin revelaţie supranaturală, pentru ca prin ea noi să
ne putem îndeplini scopul nostru ultim.
Legea pozitivă omenească este legea dată şi promulgată de către
autoritatea competentă a societăţii în scopul promovării binelui comun.
Se ştie că încă din rai Dumnezeu le-a dat primilor oameni anumite
porunci pozitive (Facere 2, 16). În starea parodisiacă se poate vorbi despre o
lege a harului. După cădere, însă, omul s-a lipsit de harul dumnezeiesc şi a
rupt legătura iubirii ce-l unea cu Dumnezeu, atrăgându-şi atât moartea
sufletească, cât şi pe cea trupească. În acest fel întrunecându-i-se mintea prin
păcatul original, omul nemaifiind sub legea harului, a fost nevoie să vină
legea Vechiului Testament, pentru ca prin ea el să ajungă la cunoaşterea
păcatului. Vechiul Testament, prin promisiunea unui Mântuitor, aţinteşte
privirile oamenilor din nou asupra harului şi a fericii pe care le pierduseră,
îndemnându-i la îndeplinirea datoriilor credinţei, nădejdii şi iubirii, dar,
totodată, şi la mustrarea de cuget, pocăinţă şi dorul după Mesia. În acest fel
putem înţelege necesitatea legii pozitive dumnezeieşti, îndată după căderea
omului, precum şi fundamentele subiective şi obiective ale acesteia. Legea
dumnezeiască pozitivă se împarte în: a) legea Vechiului Testament; b) legea
Noului Testament.

4. Legea Vechiului Testament

14
Teologia morală ortodoxă, vol.I, Bucureşti, 1979, p.117
 Legea Vechiului Testament a fost descoperită omenirii, prin bărbaţi
aleşi, şi face limpezi adevărurile mari referitoare la Dumnezeu, la lume, la
viaţă, la mântuire şi nemurire.
Bărbaţilor aleşi Dumnezeu le-a luminat mintea, le-a încălzit inima şi
le-a întărit voinţa pentru a putea reda exact aceste descoperiri. Ele sunt
cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.
Între toate cărţile omenirii Sfânta Scriptură, Biblia, ocupă un loc unic,
o poziţie de excepţie.15 Biblia este Cartea prin excelenţă, este Cartea cărţilor,
Cartea Sfântă, Cartea vieţii, Cartea luminii, Cartea mântuirii, Cartea
înţelepciunii eterne, Cartea inspirată de Dumnezeu.
În Scriptura Vechiului Testament ne întâlnim cu legea pozitivă a lui
Dumnezeu pe care o putem împărţi în: legea premozaică şi legea mozaică.
Legea premozaică cuprinde poruncile date de Dumnezeu înainte de
Moise lui Noe, lui Avraam şi tuturor patriarhilor. Ea cuprinde, pe lângă
prescripţiile legii morale naturale, şi prescripţiile pozitive, ca de exemplu:
deosebirea dintre animalele curate şi necurate, porunca de a mânca sânge,
tăierea împrejur, căsătoria de levirat etc. (Facere 7, 2; 9, 4; 17, 10; 38, 8
etc.).
Lui Noe, după potop, Dumnezeu i-a dat aşa-numitele porunci
noahitice: să nu hulească pe Dumnezeu, să asculte de autorităţi, să nu cadă
în idolatrie, să nu se căsătorească cu rude apropiate, să nu ucidă, să nu
răsplătească, să nu mănânce sânge.
Lui Avraam îi dă legământul tăierii împrejur şi o serie întreagă de
porunci. Prin credinţa pe care Avraam a dovedit-o faţă de Dumnezeu s-a
pregătit mântuirea noastră.
Proorocului Moise Dumnezeu i-a dat o lege numită după numele lui
legea mozaică, care este supranaturală nu numai prin modul descoperirii, ci
şi prin scopul său. Ea va pregăti poporul israel pentru viitorul său mesianic,
urmărindu-se propria lui mântuire şi a lumii întregi.
Această pregătire avea să se facă prin: credinţa într-un singur
Dumnezeu şi ascultarea de Eş; cultivarea virtuţilor izvorâte din credinţă;
întărirea conştiinţei păcătoşeniei şi a vinovăţiei şi recunoaşterea necesităţii
de a-şi curăţa păcatele prin jertfe; speranţa că prin harul dumnezeiesc evreii
vor dobândi un Mântuitor.
Conţinutul prescripţiilor legii mozaice diferă după scop. În acest sens
ea conţine prescripţii cu conţinut moral, cu conţinut ceremonial şi cu
conţinut politic sau juridic. Pe noi ne interesează mai mult prescripţiile cu
conţinut moral cuprinse în cele zece porunci ale Domnului sau în Decalog.
15
Ilarion Felea, op.cit., p.347
 Decalogul i l-a descoperit Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai şi i l-
a scris pe două table de piatră. Urcuşul spiritual înspre întâlnirea cu
Dumnezeu este descris magistral de către Sfântul Grigorie de Nyssa:
„Moise, urcând mereu, nu se opreşte niciodată din urcuş, nici nu-şi pune
vreun hotar sie-şi în mişcarea spre înălţime, ci, odată ce a pus piciorul pe
scara care se sprijină de Dumnezeu, părăseşte pururi spre treapta de
deasupra şi nu încetează niciodată să se înalţe, prin aceea că mereu
descoperă ceva deasupra treptei atinse în urcuşul spre înălţime. Respinge
mincinoasa înrudire cu împărăteasa egiptenilor. Se face apărător al
evreului. Se mută la vieţuirea în pustie, pe care nu o tulbură viaţa
omenească. Paşte în sine turma vieţuitoarelor blânde. Vede strălucirea
luminii. Îşi face neîngreuiat urcuşul spre lumină prin scoaterea
încălţămintei, scoate la libertate pe cei înrudiţi şi de un neam cu el. vede
înecat pe vrăjmaşul ce se aruncă în valuri. E călăuzit de noi, potoleşte setea
prin piatră, plugăreşte pâinea din cer. Nimiceşte apoi pe cei de alt neam
prin întinderea mâinilor. Aude glasul trâmbiţei. Intră în negură. Pătrunde în
cele nepătrunse ale cortului nefăcut de mână- află tainele dumnezeieştii
preoţii. Nimiceşte idolul, îmblânzeşte pe Dumnezeu, aduce din nou legea
sfărâmată de păcatul iudeilor. Străluceşte de slavă.”16
Legea pe care Moise o aduce de pe munte o găsim scrisă în două din
cărţile sale: în cartea Ieşirii (capitolul 20, 2-17) şi în cartea Deutonoromului
(capitolul 5, 6-21).
Felul în care textul poruncilor e împărţit în zece diferă la cele trei mari
confesiuni creştine. În Biserica Ortodoxă ele sunt împărţite astfel:
1. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alţi dumnezei afară de
Mine (Ieşire 20, 2-3).
2. „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănare vreunui lucru din câte
sunt în cer sus şi câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în ape sub pământ.
Să nu te închini acelora şi să nu le slujeşti lor” (Ieşire 20, 4-5).
3. „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va
ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert” (Ieşire 20,7).
4. „adu-ţi aminte de ziua sâmbetei ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi
fă toate lucrurile tale, iar ziua sâmbetei este odihna Domnului Dumnezeului
tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici
sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău” (Ieşire 20, 8-10).
5. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti
ani mulţi pe pământ” (Ieşire 20, 12).
6. „Să nu ucizi” (Ieşire 20, 13)
7. „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20,14)
16
Viaţa lui Moise, P.S.B.29; Bucureşti, 1982, p.91
 8. „Să nu furi” (Ieşire 20, 15)
9. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşire 20, 16)
10. „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui
tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul
lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău” (Ieşire
20, 17)
Biserica Ortodoxă, primele patru porunci, referitoare la Dumnezeu, le
aşează pe prima tablă, iar celelalte şase, referitoare la aproapele, le aşează pe
a doua tablă.
Biserica Catolică uneşte primele două porunci şi, ca să iasă zece la
număr, cea de a zecea o împarte în două: să nu pofteşti femeia aproapelui tău
şi, deparat, să nu-i pofteşti casa şi bunurile. În felul acesta aşează pe prima
tablă trei porunci şi pe a doua şapte.
Biserica Protestantă păstrează împărţirea catolică, dar aşează cinci
porunci pe prima tablă şi cinci pe a doua. Pe primele le numeşte porunci ale
pietăţii şi pe celelalte porunci ale probităţii.
La urma urmei primele patru porunci, referitoare la cinstirea lui
Dumnezeu, sunt rezumate într-una: „să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi
toate hotărârile Lui şi poruncile Lui, pe care ţi le spun eu astăzi, să le
păzeşti tu şi fiii tăi şi fiii fiilor tăi, în toate zilele vieţii tale, ca să se
înmulţească zilele tale” (Deuteronom 6, 2).
Iar cele referitoare la cinstirea aproapelui se rezumă într-a zecea.
Pentru că pofta după femeia şi bunurile semenului tău te duce la desfrânare,
la furt, la ucidere, la mărturie mincinoasă. Mântuitorul în Predica de la
Munte va aprofunda tocmai acest înţeles duhovnicesc al poruncilor (Matei 5,
17-37).
Această poruncă , care ne cere să nu poftim, nu prea este la modă şi
agreată astăzi. În societatea de consum tocmai dorinţa de a avea şi a poseda
este cuvântul de ordine. Limbajul întrebuinţat de oameni astăzi arată fără
ambiguitate că n-au teamă de a pofti, ci din contră.
Porunca a noua anticipează adausul pe care Mântuitorul îl va face
poruncii a şaptea: „aţi auzit că s-a zis celor de demult: «să nu săvârşeşti
adulter».” Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi
săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).

5. Tâlcuirea celor zece porunci

Cele zece porunci i-au fost date lui Moise acum treimiicincisute de
ani. Mai sunt ele valabile şi aplicabile astăzi?
 Porunca ne cere, de exemplu, să nu minţim. Ori în lumea noastră se
minte cu seninătate. De la minciunile convenţionale şi banale, cu ajutorul
cărora ne acoperim greşelile noastre de tot felul, până la diplomaţia înaltă
care ridică minciuna la rang de virtute, minciuna este prezentă peste tot.
Porunca ne cere, apoi, să nu furăm. Ori astăzi de la „ciupeala
nevinovată” până la afacerile oneroase, care adesea rămân nepedepsite,
furtul îl găsim pretutindeni.
Porunca ne cere să nu desfrânăm. Ori desfrâul a ajuns să fie socotit un
mod normal de viaţă. Tinerilor din licee li se împart prezervative, iar un
mare demnitar din staful Comunităţii Europene este înlăturat pentru
afirmaţia că homosexualitatea este păcat.
Anormalul este considerat normal. Încă din perioada interbelică se
prefigura acest mod de a gândi, care acum a ajuns la poroxism. Idealul
omului secularizat este de „a mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura
şi a exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari,
a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit un adevărat Dumnezeu
făcător de minuni.”17
Şi totuşi David inspirat de Duhul Sfânt spune că „la tot lucrul
desăvârşit am văzut sfârşit, dar porunca Ta este fără de sfârşit” (Psalmul
118, 96). Iar dorinţa ce s-a născut în sufletul său, constatând acest lucru, o
exprimă astfel: „O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile
Tale!” (Psalmul 118, 5). Poruncile lui Dumnezeu rămân valabile în veci. Ele
au fost şi vor fi valabile pentru toate societăţile omeneşti din orice timp şi
din orice loc. Nu numai că respectarea lor deschide perspectivele unei vieţi
spirituale minunate, dar şi viaţa socială fără împlinirea lor devine greu de
suportat.
Într-o lume în care ar fi luate în serios cele zece porunci te-ai simţi ca
în rai. Să lăsăm, dimpreună cu un mare predicator, să lucreze fantezia. 18
Presupunem că într-o seară toţi oamenii se hotărăsc ca de a doua zi să
respecte cu sfinţenie poruncile.
Zorile se ivesc. Oamenii încep să se scoale. Nicăieri n-auzi strigăte,
înjurături, zgomote. Fiecare îşi face rugăciunea liniştit. N-au ieşiri
necontrolate cu cei din casă. Nu este nervos şi impacientat.
E vremea micului dejun. Cafeaua, ceaiul sau laptele n-au fost
niciodată atât de gustoase. Îţi sunt servite cu dragoste. Au venit şi ziarele.
Rămâi uimit: nici o minciună în ele, nici un scandal, nici o imagine obscenă.
Se vede că şi cei ce le redactează ţin poruncile.

17
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Anastasia, 1995, p.15
18
Dr.T.Toth, Zece porunci, Diciosânmărtin, 1936, p.9
 Pleci înspre serviciu. În autobuze oamenii sunt manieraţi, toţi îşi dau
întâietate unii altora. Sau dacă mergi cu maşina nimeni nu te claxonează.
Regulile de circulaţie sunt respectate. Nu mai întâlneşti vacarmul de ieri.
Mulţime de studenţi şi de elevi merg înspre şcoală. Toţi sunt voioşi.
N-auzi nici un cuvânt obscen. Se gândesc cu seriozitate la cursurile pe care
le au. Nu-şi permit să meargă la şcoală nepregătiţi pentru că cele zece
porunci le cer să-şi facă datoria.
La serviciu te întâlneşti cu colegii. Toţi sunt amabili şi binevoitori.
Toţi muncesc. Nu-şi permite nimeni să piardă vremea. Sunt convinşi că ceea
ce faci trebuie să faci ca pentru Dumnezeu.
Pentru această muncă harnică şi cinstită atât statul cât şi firmele
particulare îşi plătesc bine angajaţii. Ei ştiu că porunca nu le îngăduie să
oprească plata lucrătorilor.
Se întorc apoi cu toţii acasă. Pe stradă nu mai este poliţie pentru că
nimeni nu mai face rele. Iar acasă la masă este o comuniune sfântă.
Seara tinerii pleacă la un film, la o întâlnire la o discotecă. Părinţii n-
au nici o teamă pentru că în mediul unde ajung copiii lor nu se mai spun
vulgarităţi, nu se fumează, nu se consumă droguri şi, cu atât mai mult, nu
poate fi vorba de legături trupeşti păcătoase.
Familiile se vizitează. Dar, curios s-au mai împuţinat subiectele de
discuţie pentru că poruncile nu-ţi permit să bârfeşti. În conversaţii se
abordează teme spirituale şi culturale care înalţă. Nu-i aşa că-i frumos?
Realitatea însă este alta. Noi suntem datori să spunem însă că „Iisus
Hristos, ieri şi azi şi-n veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8) şi că poruncile lui
Dumnezeu rămân valabile. De aceea le vom lua pe rând.
Porunca I-a spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos
din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de
Mine.”
Citind această poruncă un contemporan de-al nostru ar putea spune:
trăim într-o ţară creştină. Nu mai poate fi vorba de politeism. Aşa că se
înţelege de la sine faptul că noi credem într-un singur Dumnezeu.
Lucrurile nu stau chiar aşa. Se relatează că în veacul trecut, când în
Franţa încă comunismul mai constituia o fascinaţie, unui preot râvnitor i s-au
întâmplat următoarele: o doamnă distinsă cultă şi rafinată, făcând parte din
pătura intelectualilor de rasă, l-a invitat la mai multe întruniri organizate cu
oameni de elită. Preotul n-a dat curs invitaţiei, mai ales pentru faptul că n-a
văzut-o niciodată la biserică.19

19
Ibidem, p.14
 Se întâlnesc într-o zi pe stradă şi doamna, indignată, îi arată cu mâna o
demonstraţie, alcătuită mai mult din tineri cu steaguri roşii şi slogane
comuniste, şi-i zice:
- Uite părinte, ce dezgustător! Iar părintele i-a răspuns calm:
- Nu-i judecaţi doamnă. Tinerii aceştia n-au fost educaţi în spiritul
învăţăturii creştine şi, pe deasupra, se confruntă cu mizeria. Ceea ce face ei
vi se datorează dumneavoastră, clasei noastre de intelectuali şi celor ce ne
conduc. Ce exemplu le puteţi da dumneavoastră care nu veniţi niciodată la
biserică? Doamna, ofensată, i-a răspuns:
- Eu am dumnezeul meu şi n-am nevoie de Dumnezeul dumneatale pe
care-l propovăduieşti în biserică. Nu-i singura care-şi are un dumnezeu
propriu. Numai că Părintele Rafail Noica spune cu cunoscutu-i umor
duhovnicesc: sunt mulţi dumnezei, dar Unul singur este „profesionist”.
Ceea ce le-a spus Dumnezeu evreilor este valabil şi pentru noi.
Singurul Dumnezeu este Iahvé. Şi nu numai pentru evrei, ci pentru întreaga
lume, mai ales pentru lumea creştină. Pe El trebuie să-L cinstim. Cinstirea
internă o facem prin cultivarea celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea
şi dragostea. Iar cinstirea externă ne-o manifestăm prin participarea la cultul
religios şi prin mărturisirea expresă a credinţei.
Când Sfântul Apostol Pavel a ajuns în Atena „duhul lui se îndârjea în
el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Fapte 17, 16). Care mai de care
mai împodobiţi şi încărcaţi de aur. Plini de flori şi veneraţi cu temendi. Un
singur altar era simplu, stingher nebăgat în seamă şi dedicat „Dumnezeului
necunoscut” (Fapte 17, 23). Pe acest Dumnezeu, singurul adevărat, li L-a
binevestit Pavel Atenienilor. Pentru că de fapt El a dat „tuturor viaţă şi
suflare” şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28).
Acest „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci
e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de
faţă, fiind în toate şi în afară de toate.”20
Sfântul Siluan Athonotul ne spune că „oamenii mândri cred că înţeleg
totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă înţelegerea.” 21 Şi continuându-şi
gândul adaugă: „Pentru a cunoaşte pe Domnul nu e nevoie nici de bani, nici
de averi, ci numai de smerenie.”22
Când învăţătorul de lege l-a întrebat pe Mântuitorul care poruncă este
cea mai mare din Lege, Mântuitorul a răspuns: „să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”
(Matei 22, 37).
20
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, Filocalia 6, Bucureşti, 1977, p.17
21
Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Alba Iulia, 1994, p.56
22
Ibidem, p.53
 Iubirea lui Dumnezeu cuprinde toată fiinţa: cugetul şi inima, voinţa şi
omul întreg. „Dragostea de Dumnezeu, spune Sfântul Isaac Sirul, este o
căldură mai presus de fire şi când vine în cineva fără măsură, face acel
suflet să-şi iasă din sine. De aceea, inima celui ce o simte nu o poate
cuprinde şi suporta, dar pe măsura calităţii iubirii venite în el, se arată în el
o schimbare neobişnuită.”23
Viaţa omului ce crede în Dumnezeul cel viu are viaţă pătrunsă de El.
acasă, la şcoală, la muncă, în concediu şi-n momentele de destindere, în
bucătărie sau la masa de scris, la întâlnire cu prietenii şi accesând site-urile
de pe internet sunt cu Dumnezeu în suflet. În cele mai grele momente ale
vieţii simt cum braţele lui Dumnezeu îi ocrotesc.
Porunca I-a cere să nu avem alţi dumnezei afară de Dumnezeul Cel
adevărat. Ni s-ar părea anacronică această exigenţă pentru noi cei ce trăim
într-o lume post-modernă. Nu mai suntem în antichitate şi nici într-o regiune
a lumii rămasă în privitivism. Şi totuşi…
Atenienii de pe vremea Sfântului Pavel îşi punea nădejdea în
dumnezeii din metal, din piatră şi din lemn. Şi noi avem zeităţile noastre,
gândind tot în sens paulin: „pântecele este dumnezeul lor, ……………, iar
mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti”
(Filipeni 3, 19).
Nu numai banul şi trupul, devenite după spusa lui Bernea reităţi
universale, ci multe alte patimi sunt puse mai presus de Dumnezeu, de
Biserică, de preocupările spirituale.
Porunca a II-a spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea
vreunui lucru din câte sunt în cer sus şi câte sunt pe pământ jos şi din câte
sunt în ape sub pământ. Să nu te închini acelora şi să nu le slujeşti lor”
(Ieşire 20, 4-5).
Porunca aceasta se referă expres la cinstirea lui Dumnezeu. Cinstirea
lui Dumnezeu sau adorarea ( ). I se cuvine numai Lui.
Este oprită închinarea la chipurile cioplite, la statuile zeilor, precum şi
confecţionarea acestora.
În mod special evreilor, care erau firi senzuale evreilor, care erau firi
senzuale, prin Moise, Dumnezeu le interzice categoric acest lucru. Ştim că
atunci când Moise a întârziat pe munte poporul şi-a turnat viţel din aur
(Ieşire 32, 1-35) şi Dumnezeu S-a supărat tare.
Interpretarea stângistă şi îngustă a poruncii a II-a poate duce la
afirmaţii aberante, sau chiar erotice. Aşa se face că în lumea protestantă, şi
mai ales neoprotestantă, icoana este socotită idol. Ori icoanelor li se dă
cinstire () şi ce sunt zugrăvite pe icoane. Această cinstire este
23
Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia 10, 1981, p.137
relativă, icoanele fiind locul unei prezenţe harice, şi ne pune în legătură cu
persoanele respective.
În mod tendenţios traducerile neoprotestante ale Bibliei creează
confuzii în acest sens. De exemplu în psalmul 96, 7 se spune: „Să se
ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor.” În
traducerea lui Corvinescu acest verset sună aşa: „Sunt ruşinaţi toţi cei ce
slujesc icoanelor şi cari se fălesc cu idolii” (Psalmul 97, 7). Sau citatul din
Romani 1, 23: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu
asemănarea chipului omului celui stricăcios.” Traducerea neoprotestantă
spune: „Şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care
seamănă cu omul muritor.”
Încă din Vechiul Testament se poate vedea limpede deosebirea dintre
chip cioplit şi icoană. Când Dumnezeu îi poruncea lui Moise cum să
alcătuiască cortul mărturiei i-a spus: „Să faci doi heruvimi de aur şi să-i faci
ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului”
(Ieşire 25, 18); „Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de
mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi
alese cu iscusinţa” (Ieşire 26, 1). Dumnezeu Cel ce i-a poruncit să nu facă
chip cioplit îi spune să facă heruvimi. Se înţelege limpede că heruvimii nu
sunt chipuri cioplite.
În Noul Testament temeiul reprezentîrii Mântuitorului, a Maicii
Domnului şi a Sfinţilor îl constituie întruparea lui Hristos. „Acesta, spune
Sfântul Pavel, este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut” (Coloseni 1, 15).
Dumnezeu Cel nevăzut, întrupându-se, poate fi şi reprezentat plastic.
Condacul din Duminica Ortodoxiei, când triumfă cultul sfintelor
icoane, este foarte sugestiv: „Cuvântul Tatălui cel necuprins din tine
Născătoare de Dumnezeu S-a cuprins întrupându-Se; şi chipul cel înviat, la
chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat.
Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul.”24
Pe 16 august Biserica îşi aduce aminte de mahrama pe care Domnul
Hristos Şi-a imprimat chipul şi i l-a trimis lui Avgar domnul Edesei. O
stihiră de la vecernia acestei zile este sugestivă: „Cu ce mâini noi,
pământenii, cei întinaţi cu păcate ne vom atinge, cuvinte, de icoana Ta, a
Dumnezeului nostru celui fără păcat şi departe de întinarea, Heruvimii îşi
acoperă ochii tremurând; Serafimii nu pot suferi să vadă slava Ta; cu frică
slujeşte Ţie făptura. Deci să nu ne osândeşti Hristoase, pe noi, care, cu
nevrednicie, sărutăm cu credinţă chipul Tău cel înfricoşător.”25

24
Triod, Bucureşti, 1986, p.183
25
Mineiul pe august, Bucureşti, 2003, p.193
 Leonid Uspenski, cunoscutul teolog al icoanei, afirmă că „scopul
imaginii neotestamentare constă tocmai în manifestarea cât mai fidelă şi cât
mai completă a adevărului Întrupării divine – atât cât o permit mijloacele
artei. Imaginea Omului Iisus este imaginea lui Dumnezeu; de aceea,
privindu-I icoana. Părinţii Sinodului VII Ecumenic spuneau: În Acelaşi
Hristos contemplăm deopotrivă negrăitul şi ceea ce este înfăţişat.”26
Porunca a III-a spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău
în deşert; că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele
Lui” (Ieşire 20, 7).
Noi suntem datori să-L cinstim pe Dumnezeu, să-I proslăvim numele.
Invocăm numele lui Dumnezeu şi atunci când facem un jurământ sau
depunem un vot. Încălcarea jurământului sau neţinerea făgăduinţei este o
luare în deşert a numelui lui Dumnezeu.
Numele lui Dumnezeu este luat în deşert şi prin blasfemie, hulă,
înjurături şi vulgarităţi, prin necinstirea lucrurilor sfinte. Se ştie cât de vulgar
este vocabularul contemporanilor noştri, în general, şi al tinerilor în special.
Într-o seară târzie o mulţime de tineri ieşeau de la discotecă. E greu de
reprodus cuvintele ce le ieşeau din gură. Când au sosit în dreptul catedralei,
însă, şi-au făcut cruce. Te doare sufletul de duplicitatea în care se găsesc şi-ţi
vine în minte cuvântul Sfântului Iacov: „Foc este limba, lume a
fărădelegii… Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm
pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi
gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa”
(Iacov 3, 6-10).
Sunt oameni pentru care a înjura de Dumnezeu a devenit o obişnuinţă.
Înjură de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de toate lucrurile sfinte. Unii
dintre ei sunt răzvrătiţi, iar alţii nervoşi. Analizând serios lucrurile vezi că n-
are sens înjurătura şi nu rezolvă nimic. Dacă cel ce înjură este necredincios,
de ce înjură de ceea ce pentru el „nu există”? Dacă este credincios cum îşi
permite să hulească numele Celui ce este iubirea şi bunătatea absolută?
Sunt oameni cu pretenţii care îşi găsesc plăcerea în defăimarea şi
batjocorirea lui Dumnezeu, pentru că de nu ar avea această plăcere drăcească
nu ar fi capabili să spună sau să scrie hule aşa de îngrozitoare.
Dumnezeu este îndelungrîbdător, dar din motive pedagogice, uneori
intervine prompt când este vorba de hulitori. Într-una din poveştile pioase se
spune că la un local un grup de prieteni ameţiţi de băutură au început să
spună bancuri porcoase la adresa lui Dumnezeu şi a lucrurilor sfinte. Unul
dintre ei, în batjocură, începu să-şi negocieze locul din rai pentru un pahar de
ţuică. Îşi găsi clientul. Băutură aldămaş, se încheie târgul şi râseră mult pe
26
Teologia Icoanei, Anastasia, 1994, p.112
seama acestei tranziţii. Numai că a doua zi hulitorul nu se mai trezi din
somn.27
De fapt porunca şi spune că „nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce
ia în deşert numele Lui”. Iar în spiritul Vechiului Testament hula era
pedepsită imediat: „Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat;
toată obştea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul , sau băştinaşul, de va huli
numele Domnului, să fie omorât” (Levitic 24, 16).
Sfântul Pavel, în spiritul învăţăturii Mântuitorului, le spunea
efesenilor: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este
bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni
4, 29).
Porunca a IV-a spune: „Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei ca s-o
sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă toate lucrurile tale, iar ziua sâmbetei este
odihna Domnului Dumnezeului tău; în ziua aceea să nu faci nici un lucru,
nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice
dobitoc al tău” (Ieşire 20, 8-10).
Prin cuvintele introductive „adu-ţi aminte…” Dumnezeu ne atrage
deosebita luare-aminte asupra acestei porunci care consfinţeşte ziua de
odihnă. Prin ea ni se aminteşte că precum Dumnezeu a făcut universul întreg
în şase zile, apoi s-a odihnit, tot aşa şi noi trebuie să ne odihnim după şase
zile de lucru. Ziua de repaus nu presupune numai odihnă, ci ea trebuie şi
„sfinţită”, adică consacrată preocupărilor de natură duhovnicească.28 În mod
deosebit într-această zi Îl cinstim pe Dumnezeu, Îl preamărim şi participăm
la sfintele slujbe.
În Noul Testament ziua de odihnă nu mai este ziua a şaptea, ci ziua
întâia sau, mai corect, ziua a opta, ziua învierii. Ziua sâmbetei le aducea
aminte evreilor că Dumnezeu i-a scos din robia egipteană şi i-a adus în
pământul făgăduinţei: „Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi
Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt, şi
de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeu tău să păzeşti ziua odihnei şi să o
ţii cu sfinţenie” (Deutonorom 5, 15). Ziua ântâia ne aduce aminte nouă că
într-o zi de duminică Domnul Hristos, prin învierea Sa, ne-a eliberat din
păcat şi din moarte şi ne-a dus în libertatea Împărăţiei Sale veşnice.
Sfântul Pavel precizează faptul că odihna în care au intrat evreii, sub
conducerea lui Iosua, nu-i adevărata odihnă. Adevărata odihnă o dă Hristos.
„Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu”
(Evrei 4, 9). Acesta este motivul pentru care ţinem duminica şi nu faptul că
Sfântul Constantin cel Mare, sau papa, au înlocuit sâmbăta cu duminica.
27
Iosif Trifa, 600 istorioare religioase, p.11
28
Teologia Morală Ortodoxă, vol.I, Bucureşti, 1979, p.130
 Sfântul Pavel le scrie în acest sens colosenilor, arătându-le
deşertăciunea împlinirii formaliste a Legii vechi: „Nimeni deci să nu vă
judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau
lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al
lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).
Galatenilor, care aveau tendinţa să respecte formalismul Legii vechi,
le face un reproş aspru: „Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem de voi,
să nu mă fi ostenit la voi în zadar” (Galateni 4, 10-11).
Mântuitorul căuta sânbăta sinagoga, pentru că atunci îi găsea pe iudei
adunaţi. Dar pentru faptul că n-o respecta, făcând bine şi tămăduind în ea,
era aspru judecat de cărturari şi farisei.
Spuneam că sfinţim ziua Domnului participând la Sfânta Liturghie.
Mulţime dintre contemporanii noştri însă nu mai simt bucuria şi tihna
sufletească şi trupească pe care o poate oferi repaosul duminical.
Nemaiavând un ritm liturgic toate zilele devin cenuşii şi lipsite de farmec.
Duminica a devenit o zi ca şi celelalte. Omul cuprins de vârtejul „ereziei”
activităţii exterioare intră într-o zăpăceală ceapistă 29 şi, din nefericire, n-are
nici pe tărâm economic rezultate. Nu mai vorbim de viaţa spirituală.
Unii dintre noi ne mai amintim farmec avea într-un sat, acum
cincizeci de ani, ziua de sărbătoare. Glasul clopotelor învăluia văzduhul şi
creştinii, în marea lor majoritate, participau la Liturghie. Sărbătoarea, vorba
lui Coşbuc, rădea „pe chipul lor cel ars de soare”.
Repaosul duminical ne scoate din stresul unei săptămâni de lucru, dar
în acelaşi timp, ne oferă posibilitatea fortificării sufleteşti. Ieşirea la iarbă
verde, sau la o cabană, fără participare la Liturghie nu ne poate oferi
fortificare deplină. Şi să nu uităm: porunca bisericească ne cere să
participăm la Liturghie duminica şi în sărbători. Nu numai bunicii, ci şi
părinţii cu copiii lor.
Glasul clopotului pe care de veacuri l-au ascultat creştinii, din
nefericire, astăzi un mic procent îl mai aud. El este înăbuşit de zgomotul
maşinilor şi de urletul muzicii petrecerilor păcătoase.
Participarea la Liturghie, la Ospăţul credinţei, este o poruncă a lui
Hristos. După ce a instituit Taina Sfintei Euharistii spune textual: „Aceasta
să faceţi… spre pomenirea Mea” (1 Corinteni 11, 25). La Liturghie „Fiul lui
Dumnezeu, care pentru noi a murit, se coboară iarăşi în mijlocul nostru şi
sângele Său sfânt ce se varsă, ne înroşeşte, ne înviorează, întăreşte sufletele
slăbite de greutăţile vieţii peste săptămână.”30
29
C.A.P.-ul a distrus, în vremea comunismului, ritmul liturgic la sat. Din păcate o seamă de ţărani ce s-au
obişnuit să muncească atunci duminica, muncesc şi acum.
30
Dr.T.Toth, Zece porunci, Diciosânmărtin, 1936, p. 179
 Părintele Alexandre Schmemann ne spune că „Împărăţia lui
Dumnezeu a venit şi vine întru putere în biserici. Iată Taina Bisericii, Taina
Trupului lui Hristos: «Unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, acolo
şi Eu sunt în mijlocul lor». Minunea adunării bisericeşti constă în aceea că
ea nu este «însumarea» oamenilor păcătoşi şi nevrednici care o compun, ci
Trupul lui Hristis.”31
Liturghia este actualizare a Jertfei de pe Golgota, în chip nesângeros,
şi masă sfântă la care ne hrănim cu pâinea vieţii. Literatura pioasă ne
prezintă întâmplări care să ne sensibilizeze receptivitatea la aceste adevăruri.
Iată una dintre ele:
„Amerumnes, un prinţ turc, trimise pe fiul fratelui său la Ampelan, în
Siria, unde era o biserică închinată Sfântului Mucenic Gheorghe. Când văzu
turcu biserica zise mânios slugilor:
- Băgaţi cămilele în ea şi daţi-le să mănânce pe masa altarului.
Slujitorii voiau să împlinească porunca, însă preoţii, care erau de faţă, îi
ziseră turcului:
- Nu face treaba aceasta, stăpâne, căci biserica este casa lui Dumnezeu
şi nu trebuie necinstită. Prinţul nu luă în seamă sfatul preoţilor şi ceru ca
slugile să-i împlinească porunca. Însă îndată ce cămilele păşiră pragul
bisericii, căzură moarte toate. Turcul îngrozit dădu ordin să le scoată din
biserică. Lumea adunată la biserică binecuvântă pe Dumnezeu că apărase
sfinţenia casei Sale. Preotul însă care trebuia să liturghisească, cu greu se
hotărî să înceapă slujba sfântă, temându-se ca nu cumva turcul să profaneze
sfânta Euharistie. În sfârşit, prinţul se linişti şi voi să fie şi el de faţă la
Sfânta Liturghie, ba se aşeză cât mai aproape ca să poată observa toată
pompa ceremoniilor Liturghiei orientale. La «să luăm aminte: sfintele,
sfinţilor», când preotul împărţi agneţul în patru, după obicei, zicând
cuvintele: „Iisus Hristos, Ni Ka”, turcul văzu pe altar un copilaş rănit, iar
sângele îi curgea în portir.
Această vedenie îl scoase din fire şi ar fi ucis pe preot, dacă nu l-ar fi
reţinut curiozitatea de a vedea sfârşitul.
Când sosi timpul cuminecării, spre marea lui mirare, văzu că toţi se
cuminecau cu carnea acestui copilaş şi zise în sine: «Creştinii sunt nişte
barbari, ei jertfesc lui Dumnezeu un copil şi apoi îi mănâncă carnea, parcă ar
fi fiare sălbatice. Voi şti eu să răzbun acest copilaş cu mâna mea.»
După Liturghie, când preotul împărţea anafora, dădu şi turcului o
bucăţică.
- Ce este asta? Întrebă în limba arabă.
- Pâine, i se răspunse.
31
Euharistia, Taina Împărăţiei, Anastasia, p.29
 - Pâine? Strigă prinţul ca turbat. N-am văzut eu, câine de creştin ce
eşti, că ai jertfit un copil şi sângele îi curgea în potir! Te-am văzut, apoi,
mâncând carnea acestui copil şi bând din sângele lui şi apoi dând şi altora.
Preotul rămase foarte uimit şi-i zise:
- Stăpâne, eu nu sunt vrednic să pot vedea aceste taine, tu ai mare
trecere înaintea lui Dumnezeu, dacă ai putut să le vezi.
- Dar nu-i adevărat ce am văzut, adăugă prinţul?
- Da, e prea adevărat, răspunse preotul, însă eu nu le văd, pentru că
sunt un mare păcătos. Eu văd numai pâine şi vin, pe cari le prefac în trupul şi
sângele Domnului Hristos.
Aceste cuvinte îl îmblânziră pe turc, care slobozi slugile şi poporul,
rămânând singur cu preotul, căruia îi zise, luându-l de mână:
- Acum înţeleg cât de mare este religia creştină. Primeşte-mă şi pe
mine în numărul credincioşilor şi botează-mă. Preotul îi zise:
- Nu pot, îmi este teamă de unchiul tău, dacă află mă ucide şi dărâmă
biserica. Dacă totuşi voieşti să fii creştin cu orice preţ, mergi pe muntele
Sinai, acolo este episcopul, vorbeşte cu dânsul. Spune-i ce ai văzut şi el te va
boteza.
Prinţul se întoarse la ai săi, însă nu spuse nimănui nimic de planurile
sale, iar noaptea târziu, îmbrăcat ca un drumeţ, merse pe muntele Sinai la
episcop şi-i povesti cum ajunse la convingerea că trebuie să se facă creştin.
Vlădica îl instrui mai bine şi-l botează, dându-i numele de Pahomie, care
mai pe urmă se făcu călugăr şi, după trei ani de pocăinţă, se întoarce la ai săi
ca să-i încreştineze. Însă n-a putut în nici un chip. În schimb el a primit
mucenicia, căci a fost ucis cu pietre pentru Iisus Hristos.”32
Ziua Domnului o sfinţim mai ales prin participarea la Sfânta
Liturghie.
Porunca a V-a spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mata ta, ca să-ţi fie
bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieşire 20, 12).
Temelia nezdruncinată a societăţii este familia. În cadrul familiei locul
important îl au părinţii. lor le datorează copiii nu numai viaţa şi creşterea lor
fizică, ci şi formarea lor spirituală. Raportul copiilor faţă de părinţi este
asemănător cu cel al tuturor creştinilor faţă de Dumnezeu, Părintele ceresc al
întregii creaturi.
Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, nu teoretic, ci concret.
Cinstirea se concretizează cu iubire faţă de ei, cu ascultare, cu purtare
cuviincioasă în vorbă şi în faptă, cu ajutorarea lor atunci când ajung să aibă
nevoie, cu apărarea lor, cu mângâierea lor în necazuri şi suferinţe, cu
rugăciuni pentru sănătatea lor.
32
Pr.Ion M. Gârleanu, Sfânta Liturghie, Oradea, 1939, p.100
 În înţeles mai larg porunca aceasta ne cere să-i cinstim pe părinţii
noştri duhovniceşti, pe naşi, pe profesori, etc.
Din nefericire în ultima vreme familia creştină are de suferit, devine
mai şubredă. Divorţurile sunt multe, copiii nu prea sunt doriţi, şi aceştia
manifestă un tot mai mare spirit de autonomie faţă de părinţi, datorită
mediului libertin ce-i înconjoară. „Astăzi familia naturală, tradiţională se
află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa,
spune Înalt Prea Sfinţitul Daniel Ciobotea, astfel încât criza familiei este
percepută ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii
contemporane însăşi.”33
Familia, ca instituţie sfântă întemeiată de Dumnezeu în Eden, şi
ridicată la rangul de taină la Cana Galilei, este socotită anacronică.
Monogamia ca singură cale a comuniunii dintre bărbat şi femeie este
socotită depăşită. Căsătoriile de probă sunt tot mai multe. Tinerii sunt
sfătuiţi, din nefericire, şi de către instituţii care s-ar crede că sunt serioase,
să-şi înceapă viaţa sexuală înainte de căsătorie. Se împlineşte proorocia
Sfântului Pavel pentru vremurile de apoi: „că vor fi oamenii iubitori de sine,
iubitori de arginţi, lăudători, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,
nemulţumitori fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori,
neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine…” (2 Timotei 3, 2-3).
Cu nostalgie ne aducem aminte de familia tradiţională şi plină de
cuviinţă evocată de Ioan Alexandru, familie care este „locul unde se
întemeiază rânduiala unei Patrii şi statornicii, în spiritul legilor morale, al
jertfei de sine, al răbdării, încrederii şi dragostei, cuibul arhaic şi sacru
unde doi oameni, mai întâi un tânăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi
unească viaţa în cuget şi simţire, prin legământul de aur al inelului nunţii
care desăvârşeşte cerul pe pământ în vederea lucrării şi privegherii, a
naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor.”34
Oricum ar fi vremurile cuvântul lui Dumnezeu rămâne valabil. Ori el
le spune copiilor: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta
este cu dreptate. «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mata ta, este porunca cea
dintâi; cu făgăduinţa: ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ»”
(Efeseni 6, 1-3).
Iar părinţilor le spune: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe
copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi cercetarea Domnului” (Efeseni
6, 4).
Porunca a VI-a spune: „Să nu ucizi” (Ieşire 20, 13).

33
În volumul Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Bucureşti, 2004, p.32
34
Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p.94
 Porunca aceasta interzice ridicarea vieţii cuiva, cu alte cuvinte
interzice atât amorul cât şi sinuciderea.35 Viaţa este cel mai mare dar pe care
Dumnezeu i l-a făcut omului şi premisa tuturor celorlalte bunuri. De aceea
omul are datoria s-o preţuiască, s-o păstreze şi s-o îngrijească: „Căci nimeni
niciodată nu şi-a urât trupul său, ci-l hrăneşte şi-l încălzeşte pe el” (Efeseni
5, 29). Omul a fost făcut de Dumnezeu trup şi suflet şi trebuie să le
preţuiască pe amândouă, mai ales că trupul este „templu al Duhului Sfânt”
(1 Corinteni 6, 19).
În acelaşi timp şi viaţa celuilalt trebuie ocrotită. Uciderea trupească a
semenului e păcat strigător la cer, iar uciderea sufletului e păcat mai mare
decât uciderea trupească (Matei 10, 28).
Tot de păcatul uciderii se fac vinovaţi cei ce îi pun pe oameni la munci
exterminante sau îi supun la pedepse fizice crunte.
Şi cei ce întrerup sarcina unei femei sunt ucigaşi de oameni, iar cei ce
facilitează sau îndeamnă la avort sunt complici la crimă. Din acest punct de
vedere, după căderea comunismului în România are loc o adevărată tragedie.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune că femeia „care leapădă pruncul este
supusă judecăţii pentru ucidere.”36 Şi nu numai ea, ci şi cei care dau
medicamente avortive sunt ucigaşi. Ei şi cele care administrează otrăvuri
ucigătoare de embrioni.
Complicitatea la avort a partenerului, şi a medicului ginecolog care
provoacă avortul, este complicitate la crimă. Pentru Biserică avortul, sau
întreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere.
Este ucidere premeditată. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai
urâtă de Dumnezeu decât orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei
fiinţe omeneşti înainte de a gusta din aceasta şi mai ales înainte de a se
învrednici de Sfântul Botez.
Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poţi justifica
avortul. Poţi ucide pe altul ca să trăieşti tu? Şi apoi Dumnezeu îi dă fiecăruia
bucata de pâine necesară. Paradoxal, s-a observat că aversiunea faţă de copil
creşte odată cu înavuţirea. Natalitatea din ţările civilizate este tot mai mică.
Noţiunile din vest îmbătrânesc, iar în lumea a treia este explozie de
populaţie.
Porunca a VI-a opreşte şi ridicarea propriei vieţi sau sinuciderea. Viaţa
vine de la Dumnezeu şi numai El are dreptul să o ia. Într-o lume disperată
constatăm cu durere că sunt destule cazuri de sinucidere.
Ucidere, sau sinucidere, este şi eutanasia. Este ucidere când cei din
jur, pentru a curma suferinţele unui om, considerat incurabil, îi
35
Teologia Morală Ortodoxă, Bucureşti, 1979, p.131
36
Canonul 2, Pravila Bisericească, Buzău, 1999, p.28
administrează anumite medicamente sau îl decuplează de la aparatele care-l
menţineau în viaţă. Este sinucidere, poate asistată, când suferindul însuşi ia
medicamente sau se decuplează de la aparate. Au fost cazuri în care, tot
pentru a muri, unii bolnavi grav n-au mai vrut să mănânce.
Să nu uităm că suferinţa poate fi un mijloc de despărţire, de purificare
sau „poate deveni un mijloc eficient de creare a unei comuniuni intime şi
profunde cu Hristos şi cu membri suferinzi ai Trupului Său.”37
S-ar putea ca persoana să treacă prin nişte stări atât de dureroase, sau
să intre în comă, încât nu e în stare să realizeze aceste lucruri. „În acest caz
este răspunderea şi privilegiul Bisericii – a comunităţii parohiale şi a
familiei – să-şi asume persoana prin rugăciunea şi iubirea lor.”38
„Eutanasia”, în greacă moartea bună, nu poate fi acceptată de către
Biserica Ortodoxă. Sau, mai clar, singura „moarte bună” pentru creştinul
ortodox este paşnica acceptare şi aşteptare a sfârşitului vieţii sale pământeşti,
cu credinţa şi încrederea în Dumnezeu şi în Înviere.
Putem vorbi, în sens larg, şi de o ucidere sufletească, atunci când îl
determinăm pe aproapele să păcătuiască sau îl smintim prin comportamentul
nostru scandalos. Şi cei ce urăsc, sau clevetesc, pe aproapele sunt „ucigaşi de
oameni” (conform 1 Ioan 3, 15).
Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20, 14).
Comuniunea bărbatului cu femeia, prin căsătorie, este instituită de
Dumnezeu odată cu crearea primei perechi de oameni. Prin căsătorie
instituită în Rai, şi ridicată la rangul de taină în Cana Galilei, soţii devin un
singur trup (Facere 2, 24); Efeseni 5, 23-32). Însoţirea dintre bărbat şi
femeie, spune Părintele Dumitru Stăniloae, este icoană reprezentativă a
unirii dintre Hristos şi Biserică.39
Numai în cadrul căsătoriei este permisă legătura trupească dintre
bărbat şi femeie, pentru ca prin aceasta să se poată înmulţi neamul omenesc
şi evita desfrânarea. Orice altă legătură trupească dintre bărbat şi femeie este
oprită. Cel ce are o astfel de legătură desfrânează. Desfrânarea unor persoane
căsătorite poartă numele de preacurvie sau adulter, iar desfrânarea unor
persoane necăsătorite poartă numele de curvie.
Urmările acestui păcat sunt foarte grave. De aceea desfrânarea e
socotită păcat de moarte.40 În Vechiul Testament legătura dintre Dumnezeu şi
poporul Israel era înfăţişată sub simbolul căsătoriei. Căderea în idolatrie era

37
Pr.Prof.Dr.John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2001, p.279
38
Ibidem
39
Teologia Dogmatică Ortodoxă 3, Bucureşti, 1978, p.176 u.
40
Teologia Morală Ortodoxă, vol.1, Bucureşti, 1979, p.132
numită desfrânare (Ieşire 24, 15); Isaia 1, 21; Ieremia 3; 9, 13, 20; Iazachel
16, 26, etc.). În Noul Testament Hristos este Mirele şi Biserica mireasa.
Porunca aceasta este înţeleasă mult mai profund de către Mântuitorul,
fiind oprite şi gândurile păcătoase (Matei 5, 28). Pentru a nu ajunge la
desfrânare trebuie păzită vederea, gândul şi ocaziile care duc la cădere.
În ce-i priveşte pe candidaţii la preoţie, lucrurile sunt clare. Preotul
trebuie să fie „bărbat a unei singure femei” (1 Timotei 3, 2), fără să fi avut
nici o experienţă sexuală înainte de cununie, şi cu atât mai puţin vreo
atingere perversă. În canonul 61 apostolic se spune că „dacă împotriva unui
credincios, se face vreo învinuire, de desfrânare sau adulter sau de o altă
oarecare faptă oprită, şi s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler.”41
Porunca a VIII-a spune: „Să nu furi” (Ieşire 20, 15).
Când L-a făcut pe om, Dumnezeu ia pus la îndemână tot de ce avea
nevoie. Omul, având de toate, nu era ispitit să-şi însuşească mai mult decât îi
era de trebuinţă.
După cădere firea omului s-a pervertit. Lăcomia pântecului îl
predispune la desfrânare. Pentru îmbuibarea cu mâncăruri şi o viaţă
depravată are nevoie de bani şi de alte bunuri. Lăcomia de avere îl
stăpâneşte şi alergarea după bunuri materiale, prin orice mijloace, îl duce şi
la furt.
Hoţ poate deveni omul nu numai explicit, luând pur şi simplu bani din
buzunarul altuia sau furându-i lucrurile, ci şi implicit. Se poate auzi mereu
sintagma: ”proprietatea-i sfântă”. Ori Sfântul Vasile cel Mare spune:
„Bogaţii consideră averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor,
pentru că ei au pus mâna mai întâi pe ele. Dacă fiecare om şi-ar opri pentru
sine numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale şi dacă ar da
ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni
sărac… Oare nu eşti lacom, nu eşti hoţ când îţi însuşeşti cele ce ţi-au fost
date în administrarea ta? Cel ce dezbracă pe cel îmbrăcat se numeşte
borfaş. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol, odată ce poate
face aceasta? Pâinea pe care o ţii tu, este a celui flămând; haina, pe care o
păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălţămintea, care se strică în
casele tale, este a celui desculţ; argintul pe care-l ţii îngropat, este a celui
nevoiaş. Deci, pe atâţia oameni nedreptăţeşti câtor ai putea să le dai din
avuţiile tale.”42
Furtul nu poate fi argumentat din punct de vedere moral, dar atunci
când cel flămând şi gol fură, într-o măsură oarecare, poate fi înţeles. Într-o
lume plină de subiectivitate, însă, îl vezi pedepsit pe cel ce face furturi mici
41
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p.37
42
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VI, 7, P.S.B.17, Bucureşti, 1986, p.407
şi lăsat în pace pe cel ce face fraude mari sau este implicat în fapte de
corupţie.
Dumnezeu îngăduie proprietatea, iar legea o garantează, pentru ca ea
să-l ajute pe om să ducă o viaţă normală. Pentru ca, folosindu-se de ea, omul
să-şi dezvolte însuşirile bune. Proprietatea, însă trebuie câştigată prin muncă
cinstită.
Atât însuşirea bunurilor particulare ale cuiva, cât şi însuşirea din
avutul statului sau din proprietatea obştească, este tot furt. Tot furt este şi
răpirea bunurilor cuiva, înşelăciunea, specula, mita, nerestituirea
împrumutului, trăirea din cerşetorie a celui capabil de muncă, etc.
Porunca a IX-a spune: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva
aproapelui tău” (Ieşire 20, 16). Această poruncă interzice, mai întâi,
mărturia mincinoasă împotriva semenului, iar în al doilea rând, interzice
orice minciună.
Hristos este Adevărul (Ioan 14, 6). Noi creştinii, numiţi cu numele
Lui, trebuie să spunem adevărul. Adevărul presupune concordanţă între
gândirea noastră şi realitate. Bătrânul Iosif Isihastrul spune că „ce aveţi în
inimă, nu sunteţi obligaţi să aveţi pe buze; dar ce aveţi pe buze, absolut că
trebuie să aveţi şi în inimă.”43 În viaţa socială rostirea adevărului are un rol
neasemuit de mare, fiindcă funcţie de afirmarea lui se menţin şi alte bunuri
spirituale ca, onoarea şi bunul renume al semenilor noştri.44
Minciuna vine de la diavolul. În disputa cu iudeii, Domnul Hristos a
spus: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui
vostru. El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr,
pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru
ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).
Când aproapele nostru are nevoie de mărturia noastră, găsindu-se într-
o situaţie dificilă, neapărat trebuie să spunem adevărul. Din nefericire în
lumea noastră se minte mult. Începând cu minciunile convenţionale şi până
la minciunile diplomatice, acest păcat îl găsim peste tot.
Avva Dorotei spune că minciuna este de trei feluri: ”este cel ce minte
în cuget, este cel ce minte în cuvânt şi mai este cel ce minte cu însăşi viaţa
sa.”45 Minte în cuget omul care are tot felul de bănuieli şi suspiciuni. Vede
pe doi vorbind şi crede că despre el vorbesc. Aude un cuvânt care principial
înfierează o patimă şi socoate că lui i-a fost adresat.
Minte cu cuvântul omul care nu-şi face datoria, nu participă la
programul ce i-a fost stabilit şi spune că a fost bolnav, şi de fapt n-a fost.
43
Dionysios Tatsis, Cuvintele bătrânilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p.56
44
Teologia Morală Ortodoxă, vol.I, Bucureşti, 1979, p.134
45
Despre minciună, Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p.568
Altul minte pentru a-şi acoperi poftele. „Căci tot păcatul se săvârşeşte fie
pentru iubirea de plăcere fie pentru iubirea de arginţi, fie pentru iubirea de
slavă.”46
Minte cu viaţa lui omul care neînfrânat fiind, simulează înfrânarea;
lacom fiind, vorbeşte despre milostenie; mândru fiind, laudă smerita
cugetare. În rezumat, din făţărnicie vrea să se arate oamenilor altfel de cum
este.
În ce priveşte minciuna există şi o situaţie specială. Dacă o minciună
salvează pe cineva, părinţii n-au socotit-o, propriu-zis, minciună. De
exemplu Avva Ammona a mers într-o mănăstire şi era acolo un frate bănuit
de desfrânare. Ceilalţi fraţi avea de gând să-l izgonească. S-a întâmplat ca
tocmai în acel moment să intre în chilia fratelui o femeie. Fraţii l-au chemat
pe Avva Ammona să meargă cu ei, pentru a-l prind în fapt. „Şi înţelegând
fratele, luând femeia, a ascuns-o într-un chiup mare. Şi până să vină
norodul, a văzut Avva Ammona ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a
acoperit lucrul. Şi intrând, a şezut deasupra chiupului şi a poruncit să se
caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat pe femeie, a zis
Avva Ammona: ce este aceasta? Dumnezeu să vă ierte!… Şi apucând pe
frate de mână, i-a zis: ia aminte de tine frate!”47
Tot în acest sens ne dă învăţătură Avva Alomie: „Întrebat-a odată
Avva Agathon pe Avva Alonie, zicând: cum voi putea ţine limba mea să nu
grăiască minciuni? Şi i-a răspuns lui Avva Alonie: de nu vei minţi, multe
păcate ai să faci. Iar el a zis: cum vine aceasta? Şi i-a răspuns bătrânul:
iată doi oameni au făcut înaintea ta ucidere şi unul a fugit în chilia ta. Şi
iată dregătorul îl caută pe el şi te întreabă zicând: înaintea ta s-a făcut
uciderea? De nu vei minţi, dai pe om la moarte. Mai bine lasă-l pe el
înaintea lui Dumnezeu fără legături, căci El ştie toate.”48
Acestea sunt exceopţii, pe care trebuie să le analizezi duhovniceşte,
dar regula rămâne: n-ai voie să minţi.
Porunca a X-a spune: „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu
doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui,
nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte
are aproapele tău” (Ieşire 20, 17).
Această poruncă face o analiză profundă a lucrurilor şi s-ar putea
spune că, pe lângă faptul că rezumă poruncile V, VI, VII, VIII şi IX, le
determină cauzalitatea. Sfântul Iacov spune că „fiecare e ispitit când este

46
Ibidem
47
Patericul, Alba Iulia, 1990, p.31
48
Ibidem, p.37
tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcatul, iar
păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 14-15).
Cel ce ajunge să dorească bunurile semenului său, îl va putea ucide, îl
va putea fura, îl va putea minţi şi îi va putea pângări cinstea prin desfrâu.
Toate acestea le va evita cel ce nu pofteşte ce nu-i aparţine.
Cele zece porunci sunt scurte, limpezi, cuprinzătoare şi-i oferă omului
un îndreptar practic de viaţă morală. Alta ar fi faţa lumii dacă s-ar ţine seamă
de ele. Ele n-au fost date doar pentru evrei, sau pentru oamenii „înapoiaţi” ai
veacurilor trecute, ci sunt temelia morală a tuturor societăţilor omeneşti până
la sfârşitul veacurilor.
Legile naturale acţionează automat asupra tuturor corpurilor cereşti
din univers şi nu se loveşte stea de stea. Când Dumnezeu, din motive
duhovniceşti pe care greu le pătrundem, îngăduie un cataclism ca cel din 26
decembrie 2004 din sudul Asiei cu peste 150.000 morţi, ne dăm seama ce ar
însemna permanetizarea acestor fenomene?
Omul însă fiind creat cu voinţă liberă poate respecta, sau nu, cele zece
porunci. Nerespectarea lor atrage grave consecinţe vremelnice, dar mai ales
veşnice.