Mecanica fluidelor

INTRODUCERE

Mecanica este una din cele mai vechi ştiinţe fundamentale consacrată studiului naturii şi
realităţii înconjurătoare, obiectivul ei fiind analiza celei mai simple forme de mişcare, mişcarea
mecanică a corpurilor materiale sub acţiunea câmpurilor de forţe direct sau indirect aplicate.
O dată cu celelalte discipline ştiinţifice, mecanica fluidelor s-a dezvoltat rapid în ultimul
timp, numeroasele cercetări efectuate lărgind mult cunoştinţele asupra mişcării fluidelor. Paralel
a crescut şi numărul aplicaţiilor în diverse ramuri a le tehnicii moderne, pentru a căror dezvoltare
cunoaşterea fenomenelor de mişcare a fluidelor a devenit indispensabilă.
Mecanica fluidelor studiază mişcările şi repausul fluidelor ideale şi reale, incompresibile şi
compresibile, precum şi interacţiunea dintre fluidele în mişcare sau repaus şi corpurile solide cu
care acestea vin în contact. Denumirea de Mecanica fluidelor, atribuită studiului general al
mişcării fluidelor şi interacţiunii fluidelor cu corpurile solide cu care vin în contact, a apărut
relativ târziu, la începutul secolului al XX-lea, o dată cu studiul fenomenelor legate de mişcarea
în jurul profilurilor aerodinamice, când s-a stabilit identitatea fenomenelor de mişcare din
mediile lichide şi gazoase.
Anterior acest studiu făcea obiectul Hidraulicii. La începutul dezvoltării hidraulicii ca
ştiinţă, fluidul cel mai important pentru aplicaţiile tehnice fiind apa, denumirea de hidraulică a
provenit din alăturarea a două cuvine greceşti, hudor- apă şi aulos-conductă. Una din primele
probleme practice care a prilejuit dezvoltarea cercetărilor referitoare la mişcarea fluidelor a fost
studiul mişcării apei în conducte. Ulterior această ştiinţă a luat o dezvoltare rapidă în strânsă
legătură cu soluţionarea teoretică a unor probleme din Aerodinamică şi Hidraulică (mişcarea cu
suprafaţă liberă a lichidelor în râuri şi canale, mişcarea lichidelor prin orificii şi ajutaje, mişcarea
lichidelor prin deversoare, etc).
Mecanica fluidelor se împarte în trei mari părţi: statica, cinematica şi dinamica fluidelor.
Statica fluidelor studiază repaosul fluidelor şi acţiunile exercitate de aceasta asupra
suprafeţelor solide cu care vin în contact.
Cinematica fluidelor studiază mişcarea fluidelor, fără considerarea forţelor care determină
sau modifică starea de mişcare şi a transformărilor energetice produse.
Dinamica fluidelor studiază mişcarea fluidelor considerând forţele care determină sau
modifică starea de mişcare şi transformările energetice produse în timpul mişcării.

5
Mecanica fluidelor

Cercetări ştiinţifice fundamentale şi aplicative, dezvoltarea metodelor, instalaţiilor şi

instrumentelor de investigare experimentală, sprijinul matematicienilor şi fizicienilor în
formularea şi soluţionarea corectă a problemelor din mecanica fluidelor, au permis în ultimul
timp o dezvoltare cu totul deosebită, atât în ceia ce priveşte problemele teoretice, cât şi în
aplicaţiile practice în domeniu.

6
Mecanica fluidelor

I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE FLUIDE ŞI METODELE DE STUDIU

ALE MECANICII FLUIDELOR

1.1. Definiţia fluidelor. Particula fluidă.

În natură corpurile materiale pot fi întâlnite în patru stări de agregare solidă, lichidă,
gazoasă şi sub formă de plasmă. Ultimele trei stări sunt de obicei denumite fluide a căror
caracteristică comună este fluiditatea care constă în aceia că, lăsate libere, curg, luând forma
vaselor care le conţin.
Fluidul se consideră ca fiind un mediu continuu, omogen şi izotrop, lipsit de formă proprie,
în care, în stare de repaus pe suprafeţele de contact ale diferitelor particule se exercită numai
eforturi normale.
Fenomenele studiate în mecanica fluidelor au un caracter macroscopic, deci cel mai mic
element de volum considerat este aşa de pare încât conţine un număr considerabil de molecule;
astfel printr-un element de volum infinitezimal se înţelege un element de volum fizic
infinitezimal, suficient de mic în raport cu volumul corpului fluid, dar mare în raport cu
distanţele dintre molecule, aceste elemente de volum infinitezimal umplu complet şi compact
volumul ocupat de fluid.
Particula de fluid este o porţiune de fluid de formă oarecare şi de dimensiuni arbitrar de
mici care păstrează caracteristicile de mediu continuu şi în raport cu care se studiază repausul sau
mişcarea fluidului.
Mărimile fizice (viteza, presiunea, densitatea, temperatura etc.) ataşate particulei fluide la
un moment oarecare t sunt cele măsurate în centrul de masă al particulei, într-un interval de timp
t care conţine momentul t. Omogenitatea şi izotropia fluidului permit ca relaţiile stabilite pentru
o particulă să fie valabile pentru întregul fluid. Ipoteza generală a continuităţii unui fluid exprimă
faptul că în fiecare punct P (x,y,z) şi la orice moment t, se poate determina o densitate  =  (P,t),
o presiune p = p(P,t), o viteză V=V(P,t), o temperatură absolută T = T (P,t) şi că aceste funcţii de
coordonatele punctului şi de timp sunt continue aproape peste tot.
Datorită complexităţii fenomenelor de mişcare ale fluidelor este necesar elaborarea unor
modele de fluid simplificate de studiu. Astfel pot fi acceptate modelele de fluid: fluid uşor-fără
greutate, fluid ideal-lipsit de vâscozitate (model Euler), fluid vâscos (modelul Newton), fluid

7
Mecanica fluidelor

incompresibil- modelul de fluid la care volumul unei mase determinate de fluid nu se schimbă la
variaţii de presiune (modelul Pascal).
Fluidul real este compresibil, deci are proprietatea de a-şi schimba volumul sub acţiunea
variaţiei de presiune şi vâscos, deci are proprietatea de a opune rezistenţă la curgere. Pot fi, în
funcţie de natura fluidelor, considerate ca fluide reale, fluide vâscoase dar incompresibile (în
general lichide) sau fluidele fără greutate dar compresibile (în general gazele); modelele de fluid
pot fi deci construite şi prin suprapunerea unor modele simplificate.

1.2. Metode de studiu în mecanica fluidelor

Mecanica fluidelor foloseşte în cercetare atât metode teoretice cât şi metodele

experimentale aflate de cele mai multe ori într-o strânsă corelare.
Metodele teoretice constau în aplicarea principiilor, legilor şi teoremelor mecanicii generale,
precum şi a aparatului matematic adecvat la studiul repausului şi mişcării fluidelor. Adaptarea
teoremelor şi legilor generale ale mecanicii la mecanica fluidelor este posibilă prin reprezentarea
fluidului ca mediu continuu: astfel, pot fi aplicate teoremele impulsului şi momentului cinetic,
legea conservării masei, legea conservării şi transformării energiei etc.
Aparatajul matematic utilizat în mecanica fluidelor este complex, cuprinzând, între altele,
calculul infinitezimal, analiza vectorială şi tensorială, statistica matematică şi teoria
probabilităţilor etc., precum şi tehnica electronică de calcul.
O metodă teoretică de studiu în mecanica fluidelor este metoda analogiilor, fundamentată pe
identificarea formală a ecuaţiilor diferenţiale ale unor procese fizice diferite.
Metodele experimentale se aplică fie cu scopul stabilirii unor legi generale ale unor
fenomene, a verificării unor concluzii teoretice sau a introducerii unor corecţii la legile stabilite
teoretic, fie ca metodă de rezolvare directă a unor probleme complexe, care nu pot fi soluţionate
pe cale teoretică; în acest ultim caz metoda poartă numele de „modelare hidraulică2 şi constă în
reproducerea fenomenelor pe un model fizic care realizează la o anumită scară condiţiile iniţiale
şi la limită ale fenomenului natural.
Metodele mixte, rezultate din îmbinarea metodelor teoretice cu cele experimentale, sunt
deosebit de utile în cercetările de mecanica fluidelor; în problema folosirii metodelor mixte, se
subliniază rolul important pe care il deţin teoria similitudinii şi analiza dimensională. Teoria
similitudinii constituie baza teoretică a metodelor experimentale şi împreună cu analiza
dimensională foloseşte la interpretarea şi generalizarea rezultatelor experimentărilor efectuate pe
modele fizice la scară redusă.

8
Mecanica fluidelor

1.3. Forţele care acţionează asupra fluidelor

Într-un mediu fluid în mişcare, ocupând la un moment t un volum V limitat de suprafaţa S,

forţele care acţionează asupra masei de fluid sunt:
1. Forţele masice exterioare, care se datorează unor câmpuri de forţă exterioare
(gravitaţional, magnetic, electric etc.) şi care exercită asupra particulelor de fluid din interiorul
suprafeţei S acţiuni la distanţă, proporţional cu elementele de masă dm ale particulelor. În mod
obişnuit, în mecanica fluidelor se iau în considerare numai forţele de greutate care sunt
predominante. Forţele exterioare sunt proporţionale cu masa fluidului. Forţa masică exterioară

unitară (corespunzătoare unităţii de masă), notată cu f m depinde, în general, de vectorul de
  
poziţie r al particulei, de viteza V = dr / dt a particulei şi de timpul t:
 
   
f m  f m r ,V , t

Dacă se notează cu dV elementul de volum ocupat de particula de masă dm şi cu  =   r , t 

densitatea fluidului, atunci rezultanta forţelor exterioare care acţionează asupra elementului dm =

dV este dată de relaţia:

 
dF  f dV
m m

2. Forţele masice interioare, care se datorează atracţiei newtoniene dintre particulele de fluid
din interiorul volumului considerat. Forţele masice interioare au expresii analogice forţelor
masice exterioare. Conform principiului egalităţii acţiunii şi reacţiunii, forţele masice interioare
se anulează două câte două ţi, în consecinţă, rezultanta lor este nulă.
3. Forţele de suprafaţă exterioare, care provin din contactul fluidului în lungul suprafeţei S
cu alte corpuri. Particulele materiale exterioare suprafeţei S exercită asupra particulelor fluide
interioare suprafeţei S forţe moleculare. Aceste forţe numite forţe de suprafaţă sunt proporţionale
cu suprafaţa pe care se exercită. Forţa de suprafaţă unitară (corespunzătoare unităţii de
 
suprafaţă), notată cu p n , depinde, în general, de vectorul de poziţie r al particulei, de versorul

normalei n la suprafaţa S în punctul în care se consideră elementul de suprafaţă dS şi de timpul
t:
   
p n  pn  r , n, t 

vectorul p n defineşte efortul unitar de suprafaţă sau tensiune;
4. Forţele de suprafaţă interioare, care sunt rezultatul acţiunilor de suprafaţă a particulei de
fluid care la un anumit moment oarecare t sunt în contact în lungul unui element de suprafaţă.

9
Mecanica fluidelor

Forţele de suprafaţă interioare, ca şi cele masice interioare, sunt supuse legii egalităţii acţiunii şi
reacţiunii. Astfel, dacă orientarea unui element de suprafaţă dS considerat în jurul unui punct M
 
de vector de poziţie r este dată de versorul n al normalei (fig. 1.1.), atunci între acţiunile
     
fluidului situat de partea opusă lui n asupra fluidului situat de partea lui n , p n  p n  r , n , t  şi
 
acţiunea fluidului situat de partea lui n asupra fluidului situat de partea opusă lui n ,
  
p  r , n , t  ,

există relaţia:
     
p n  r , n , t    p n  r , n , t 
  
În general, efortul unitar p n  r , n , t  are o componentă normală elementului de suprafaţă
 
considerat  şi o componentă tangenţială  . Componenta normală este o tracţiune, dacă are

aceeaşi orientare ca versorul n faţă de elementul de suprafaţă şi este o compresie în cazul

contrar. Într-un fluid nu se exercită, în condiţii obişnuite, decât eforturi de presiune, deoarece

eforturile de tracţiune, datorită proprietăţii de fluiditate nu pot exista.

Fig. 1.1. Eforturile unitare de suprafaţă interioară


În cazul fluidelor în repaus, efortul unitar p n este normal elementului de suprafaţă considerat

şi este dirijat în sensul compresiunii. Starea de eforturi în cazul fluidelor în repaus este dată de

relaţia:
 
p n   pn

în care p este mărime scalară care caracterizează starea de compresiune, numită presiune.

În cazul fluidelor ideale în mişcare, efortul unitar pn este, de asemenea normal elementului

de suprafaţă considerat. Efortul unitar nu are componentă tangenţială, deoarece apariţia

eforturilor tangenţiale este condiţionată de existenţa proprietăţii de viscozitate. Prin urmare

starea de eforturi într-un fluid ideal în mişcare este dată tot de relaţia (1.3).

10
Mecanica fluidelor


În cazul fluidelor reale în mişcare, efortul unitar pn are atât o componentă normală cât şi o

componentă tangenţială. Componenta normală se datorează presiunii şi vâscozităţii, iar

componenta tangenţială se datorează exclusiv vâscozităţii.

II. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE FLUIDELOR

2.1. Densitatea

Densitatea , sau masa specifică a unui fluid omogen se defineşte ca masa unităţii de volum:
m
= [kg/m3]
v
Inversul densităţii se numeşte volum specific sau volum masic şi este dat de relaţia:
1
v= 

Între densitate şi greutatea specifică a unui fluid omogen există relaţia:

 = g  [N/m3]
unde: -  este numit greutate specifică
- g este acceleraţia gravitaţională
În tabelul 2.1. sunt date densităţile unor lichide uzuale.
Tabel 2.1. Densităţile unor lichide uzuale
Lichidul  (Kg/m3)  (0C) Lichidul  (Kg/m3)  (0C)
Apa distilată 100 4 Ulei uns 890-920 15
Anilină 1022 20 Ulei anason 999 15
Alcool 790 10 Ţiţei 850-930 15
Mercur 13596 0 Benzină 680-740 15
Soluţie NaCl 1210 17 Petrol lampant 790-820 15
Glicerină pură 1260 0 Gudron de huilă 1200 15

Densitatea variază cu temperatura după legea:

 = 0 [1 - (T-T0)] [kg/m3]
unde:- T0 este temperatura de referinţă în 0K
-  este coeficientul de dilatare volumică.
Variaţia densităţii cu temperatura trebuie considerată în calculul volumului rezervoarelor.
Densitatea variază şi cu presiunea dar în practică această variaţie nu se ia în consideraţie.

11
Mecanica fluidelor

În tabelul 2.2. sunt date valorile densităţii  şi greutatea specifică  ale apei şi aerului în
funcţie de temperatură la presiune atmosferică normală.
Tabel 2.2.
Temperatura
[0C] -20 -10 0 10 20 40 60 80 100 200 500

Apă [kg/m3] 1000 999,75 999,26 992,35 983,38 971,94 958,65

[N/m3] 9810 9790 9765 9740 9640 9540 9400

Aer [kg/m3] 1,395 1,343 1,294 1,244 1,204 1,119 1,058 0,995 0,945 0,746 393

[N/m3] 13,73 13,13 12,66 12,17 11,77 11,00 10,40 10,20 9,32 7,32 3,86

2.2. Compresibilitatea

Compresibilitatea este acea componentă a deformabilităţii corpurilor care constă în

modificarea volumului unui corp la o modificare uniformă a stării de eforturi normale, deci a
presiunii. Lichidele şi gazele sunt compresibile. Schimbările de volum sunt considerabil mai
mari la gaze decât la lichide.
Compresibilitatea definită prin variaţia unităţii de volum datorită unei variaţii de presiune
este exprimată prin relaţia:
V
  p
V
V 1
 
p V

unde: -  – coeficient de compresibilitate izotermă sau modul de compresibilitate, [m2/N];

- semnul „-„ arată că o creştere a presiunii îi corespunde o mişcare a volumului;
Inversul modulului de compresibilitate izotermă  se notează cu  şi se numeşte coeficient de
elasticitate sau modul de elasticitate:
1
   [N/m2]

Lichidele în intervalele uzuale de presiune pot fi considerate practic incompresibile. Pentru

presiuni p20-30 MPa compresibilitatea lichidelor trebuie luată în considerare. La acestea se
mai adaugă şi elasticitatea conductelor şi a aerului dizolvat.
Existenţa aerului dizolvat în lichidele folosite ca agent de lucru a sistemelor hidraulice
conduce la creşterea compresibilităţii şi la o funcţionare necorespunzătoare, în salturi, ca urmare

12
Mecanica fluidelor

a şocurilor determinate de bulele de aer din lichid. Coeficientul de compresibilitate în acest caz
este:
Va
 =  +
V
unde: Va este volumul de aer dizolvat în volumul de lichid V.
Pentru reducerea influenţei aerului dizolvat, lichidele funcţionale sunt în general aditivate cu
antispumanţi care le măresc capacitatea de a evacua aerul fără a forma emulsii.
Valorile uzuale pentru modulul de elasticitate al lichidelor la 200C sunt:
- pentru uleiuri minerale –  = (1,3-1,7)103 MPa;
- pentru lichide sintetice- = (0,9-1,0)103 MPa.
În tabelul 2.3. sunt date valorile experimentale ale modulului  şi  pentru câteva lichide, la
temperatura de 00C.
Tabel 2.3.
 [m2/N]  [N/m2]
Apă 5,30 10-10 1,88  109
Petrol 8,68  10-10 1,15  109
Glicerină 2,55  10-10 3,92  109
Mercur 0,30  10-10 33,30  109

2.3. Dilataţia termică

Creşterea relativă a volumului unui fluid este proporţională cu creşterea temperaturii:

V
  t 
V
Coeficientul de proporţionalitate t se numeşte coeficient de dilataţie termică şi are
dimensiunea inversă temperaturii [t] = -1, deci se măsoară în grd-1. Valoarea coeficientului t
depinde foarte puţin de temperatură.

2.4. Adeziunea la suprafeţe solide

Adeziunea unui fluid la o suprafaţă solidă este un fenomen, de aceeaşi natură cu coeziunea,
care se manifestă prin prezenţa forţelor de atracţie dintre particulele vecine, ale unui fluid şi ale
unui solid în contact, aflate la distanţe moleculare unele de altele. Forţa de adeziune depinde de
natura suprafeţei, de natura solidului, de natura fluidului, de temperatură. Experimental se
dovedeşte că în jurul corpurilor solide în contact cu un fluid există un strat de fluid aderent a

13
Mecanica fluidelor

cărui grosime este de ordinul unei sutimi de milimetru; particulele din stratul aderent la suprafaţa
solidă nu participă la mişcarea generală a fluidului (fig.2.1).

Fig. 2.1. Adeziunea unui lichid la suprafeţe solide

S-au făcut experienţe analoage atât pentru lichide cât şi pentru gaze şi rezultatele sunt
identice. Adeziunea fluidelor la suprafeţele solide se observă, mai ales, în cazul lichidelor.

2.5. Vâscozitatea

Vâscozitatea este proprietatea fluidelor de-a prelua deformaţiile datorate unor tensiuni
interne pe una din direcţiile vitezei. Vâscozitatea este o proprietate fizică a fluidelor importantă,
pe baza ei construindu-se modelele de fluid ideal (fără viscozitate) şi fluid real (cu viscozitate)
utilizate în dinamica fluidelor.
Pentru cazul mişcării plan paralele (fig.2.2) şi staţionare este valabilă legea lui Newton:
d
F= S
dz
dV
 xz  
dz
unde: -xz este efortul unitar tangenţial
-este vâscozitatea dinamică;
- dv/dz este derivata vitezei după direcţia z, normală la planul vitezei v unde se ia xz.

dh v+dv

v
h

Fig.2.2 Mişcarea plan paralelă şi staţionare

Unitatea de măsură în SI a vâscozităţii dinamice  este Poiseuille (PI). Inversul vâscozităţii
dinamice este fluiditatea.

14
Mecanica fluidelor

Vâscozitatea cinematică  este definită ca raportul dintre vâscozitatea dinamică şi densitatea

fluidului.

  [st]


Unitatea de măsură în SI a vâscozităţii cinematice  este stockes (st).

Având în vedere diferitele modalităţi de determinare experimentală a vâscozităţii, în practică

se utilizează diverse unităţi convenţionale:
- vâscozitatea convenţională grade Engler- 0E (în Europa);
- vâscozitatea secunde Redwood - R (în Marea Britanie);
- vâscozitatea Sazbolt - S (în USA);
- unităţi Barbey (în Franţa).
Vâscozitatea este o caracteristică esenţială a lichidelor funcţionale deoarece asigură portanţa
lagărelor, limitează pierderile de lichid prin elementele de etanşare şi generează forţe care
amortizează oscilaţiile parametrilor funcţionali, în acelaşi timp ea provoacă pierderi de energie în
spaţiile dintre piesele în mişcare relativă şi în conductă, neliniarizează caracteristicile orificiilor
de comandă, etc.
Vâscozitatea lichidelor scade rapid cu temperatura şi creşte într-o măsură mult mai mică cu
presiunea.
Ca o măsură a vâscozităţii cu temperatura se foloseşte indicele de viscozitate Dean-Davis:
 n 
I = 100    [%]
n p

Variaţia vâscozităţii cu temperatura T (0K) la presiune atmosferică este exprimată de relaţia:

 T  T 
T  T 0 e  T0

unde: To –vâscozitatea la temperatura To;

T – consatantă specifică fiecărui lichid.
În fig. 2.3. este reprezentată variaţia vâscozităţii  în funcţie de temperatură pentru aer şi apă,
iar în tabelul 2.4. se dau valorile vâscozităţilor  şi  pentru aer şi apă în funcţie de temperatură,
la presiune atmosferică normală.

15
Mecanica fluidelor

Fig.2.3. Vâscozităţii  în funcţie de temperatură pentru aer şi apă

Tabel 2.4. Valorile vâscozităţilor  şi  pentru aer şi apă în funcţie de temperatură, la presiune
atmosferică normală.
Temperatura
[0C] -10 0 10 20 40 60 80 100 200 500
 aer 0,261
0,162
9
10 Nsm -2 0,172 0,175 0,181 0,191 1,200 0,209 0,218 - 0,379
 apă
109Nsm-2 - 1,79 1,31 1,01 0,658 0,478 0,366 0,295 - -
 aer
106m2s-1 1,26 13,3 14,1 15,1 16,9 18,9 20,9 23,1 35,0 96,7
 apă
106m2s-1 - 1,79 1,31 1,01 0,658 0,478 0,366 0,295 - -

Pentru uleiurile minerale, în intervalul de temperatură 30 …1500C se poate utiliza relaţia:

t= 50(50/t)n
în care n depinde de vâscozitatea 50a uleiului la t= 500C (tabelul 2.5)
Tabel 2.5
cst 3 6,2 9,8 12 21 30 38 46 60 90
n 1,39 1,59 1,72 1,79 1,99 2,13 2,24 2,32 2,41 2,50

Presiunea influenţează vâscozitatea conform relaţiei:

 p  p  p0 
 'p   p e

unde:- p- vâscozitatea dinamică a lichidului la presiunea p;

- po- vâscozitatea la presiunea atmosferică;
- p – coeficient dependent de lichid, presiune şi temperatură.

16
Mecanica fluidelor

Pentru presiuni p50MPa influenţa presiunii asupra vâscozităţii poate fi considerată liniară.
(p) = (pat)[1+ pK]
unde: valoarea coeficientului K depinde de vâscozitatea lichidului.
Alegerea vâscozităţii corespunzătoare se face în funcţie de caracteristicile de construcţie şi
funcţionare a echipamentului respectiv, în majoritatea cazurilor elementul determinant pentru
stabilirea acestei valori este tipul de pompă (tabelul 2.6.).
Unii constructori de echipamente hidraulice recomandă ca vâscozitatea uleiului să fie
cuprinsă în intervalul 6-1080 cst la temperatura de operare.
Tabel 2.6.
Tipul pompei Vâscozitatea Tipul sistemului hidraulic Domeniul de
uleiului viscozitate(cst)
cu piston şi centrifuge 2,7 Hidrostatic 3-70
pentru lichide apoase
cu palete 20,5-64,6 Hidrodinamic 10-30
cu angrenaje 64,6-102 Alte sisteme hidrostatice 140
cu pistoane radiale şi 53,8-194
axiale

2.6. Conductibilitatea termică

Conductibilitatea termică este proprietatea fluidelor de a transmite căldura. Pentru a pune în

evidenţă această proprietate se consideră un fluid în repaus aflat între două plăci plane paralele P
şi P , situate la distanţa h, având relativ temperaturile  şi  (fig. 2.4) ().

Fig.2.4. Conductibilitatea termică într-un fluid aflat între două plăci plane paralele
Experienţa arată că fluidul în contact cu o placă are aceiaşi temperatură cu placa şi că după
un timp suficient de lung între cele două plăci, repartiţia temperaturilor în fluid este liniară; la
distanţa z de placa P, temperatura este  astfel că:

  ' z

"' h
17
Mecanica fluidelor

Se constată trecerea căldurii de la placa cu temperatura mai ridicată către placa cu

temperatura mai joasă, cu tendinţa de uniformizare a temperaturii în întregul fluid.
Fluxul de căldură este căldura care traversează unitatea de suprafaţă aflată la distanţa y, în
unitatea de timp, şi este dat de relaţia:

 q  k q
h
Relaţia este numită legea lui C. Fourier şi se observă că q este proporţional cu gradientul de

 "'
temperatură  iar kq este o mărime care depinde de natura şi condiţiile
h h
fizice ale fluidului şi se numeşte coeficient de conductibilitate termică a fluidului. Semnul minus
se explică prin aceea că transmisia căldurii se efectuează în sensul creşterii temperaturii.
Coeficientul de conductibilitate termică în SI se măsoară în J/msgrd., la 00C coeficientul de
conductibilitate termică a apei este de 0,59 J/msgrd. Iar a aerului este 0,024 J/msgrd.

2.7. Difuziunea masică

Transportul de masă are loc într-un mediu fluid în repaus, dacă între diversele puncte ale
mediului există diferenţe de densitate; agitaţia moleculară tinde să restabilească uniformitatea
densităţii în tot mediul.
Pentru exemplificare vom considera un amestec format din două fluide F 1(vaporii dintr-un
lichid oarecare) şi F2(aer uscat ambiant) şi presupunem că fluidul F1 este în cantitate mai mică în
raport cu fluidul F2 (fig.2.5).
Se constată că particule din fluidul F1 sunt transportate din punctele în care concentraţia este
mai scăzută, se spune că fluidul F1 difuzează în mod natural în amestec şi după un timp suficient
de lung se constată o variaţie liniară a concentraţiei, putem scrie relaţia:
C  CS y

C   CS h

unde:- C este concentraţia la distanţa z de suprafaţa liberă;

- Cseste concentraţia de saturaţie, care se poate observa în imediata vecinătate a suprafeţei
libere;
- C este conscentraţia la o distanţă h suficient de mare de suprafaţa liberă a lichidului
(CCs), unde nu se mai manifestă influenţa vaporilor proveniţi din lichid.

18
Mecanica fluidelor

Fig. 2.5. Difuzia vaporilor de lichid într-un mediu gazos

Fluxul masic, adică masa care traversează unitatea de suprafaţă, aflată la distanţa y, în
unitatea de timp, este dat de relaţia:
C
 c  D 
h
din relaţia de mai sus, numită legea lui Fick, se observă că fluxul masic c este proporţional

C C   C s
cu gradientul de concentraţie  , coeficientul de proporţionalitate D fiind
h h
coeficientul de difuziune masică la presiunea p şi temperatura T. Semnul minus permite ca D  să
capete valori pozitive, transportul masic efectuându-se în sensul descreşterii concentraţiei.
Coeficientul masic D, în SI se măsoară în m2/s, difuziunea masică a vaporilor de apă în aer,
la 190C, este 0,0092 cm2/s.

2.8. Proprietăţi fizice specifice lichidelor

2.8.1. Tensiunea superficială (formula lui Laplace)

O picătură de apă pusă pe o placă de metal nu se răspândeşte, ci rămâne adunată. La

contactul cu aerul se formează o suprafaţă de separaţie datorită faptului că forţele moleculare
dinspre interiorul picăturii sunt sensibil mai mari decât cele dinspre exterior (aer) şi în
interacţiune cu forţele gravitaţionale dau picăturii de pe placă o formă caracteristică. În absenţa
câmpului gravitaţional (vid) picătura de apă va avea o formă sferică. Suprafaţa de separaţie este
alcătuită din straturi de molecule atrase spre interior şi apar ca o membrană în stare de tensiune,
ceea ce a condus la denumirea fenomenului prin termenul de „ tensiune superficială”.

19
Mecanica fluidelor

Caracterizarea cantitativă a fenomenului este dată de relaţia:

 = F/L [N/m]
unde:-  este tensiunea superficială;
- F este forţa de legătură superficială pe lungimea L
Fenomenul de tensiune superficială este prezent ori de câte ori un lichid este în contact cu un
gaz sau un perete solid, cu densităţi diferite, respectiv forţe de atracţie moleculară diferite.
Valoarea tensiunii superficiale scade cu temperatura. În tabelul 2.7. sunt date valorile tensiunii
superficiale pentru diferite lichide în contact cu aerul, iar în tabelul 2.8 valorile tensiunii
superficiale între apă şi aer la diferite temperaturi.
Tabel 2.7.
Valorile tensiunii superficiale pentru diferite lichide în contact cu aerul la temperatura de 180C

Denumirea lichidului [N/m]

Apă 0,0770
Mercur 0,4700
Alcool 0,0253
Utdelemn 0,0327

Tabel 2.8
Valorile tensiunii superficiale între apă şi aer la diferite temperaturi
0 [0C] 0 10 20 30 40 50
 [N/m] 0,0755 0,0741 0,0726 0,0711 0,0696 0,0680

Dacă suprafaţa de contact dintre două fluide imiscibile este plană, atunci tensiunea
superficială nu este pusă în evidenţă, deoarece pe o suprafaţă plană toate forţele de tensiune se
echilibrează între ele.
Pe o suprafaţă curbă, forţele de tensiune nu se echilibrează între ele, deci trebuie admisă
existenţa unei forţe care să asigure starea de repaus prin echilibrarea forţelor de tensiune. Această
forţă produce o diferenţă de presiune pe cele două părţi ale suprafeţei de contact.
Pentru a calcula diferenţa de presiune p1-p2 într-un punct A al suprafeţei de contact (fig.2.6)
se delimitează pe suprafaţă, în jurul punctului considerat, un element de suprafaţă de forma unui
dreptunghi curbiliniu, de latură ds1 şi ds2. Datorită diferenţei de presiune p1-p2, pe suprafaţa
dreptunghiului va acţiona forţa (p1-p2) ds1ds2.
Tensiunea specifică face ca pe fiecare latură a dreptunghiului să acţioneze o forţă de tensiune
îndreptată spre exteriorul dreptunghiului. Pe laturile ds1 ale dreptunghiului acţionează două forţe
 ds1, care formează între ele unghiul d, iar pe laturile ds2 acţionează două forţe  ds2 care fac
între ele un unghi d.

20
Mecanica fluidelor

Fig. 2.6. Calculul diferenţei de presiune într-un punct al unei suprafeţe curbe de contact dintre
două fluide imiscibile (formula lui Laplace)
Din figură rezultă:
ds1 ds 2
d = şi d =
R1 R2

rezultanta celor două ds1 este:

ds1 ds 2
ds1d =
R2

şi rezultanta celor două forţe ds2 este:

ds 2 ds1
ds2d =
R1

Din condiţia echilibrului tuturor forţelor care acţionează asupra dreptunghiului rezultă
formula Laplace:
 1 1 
p1 – p2 =   
 R1 R 2 
unde: R1 şi R2 sunt razele de curbură principale ale suprafeţei în punctul în care se măsoară
diferenţa de presiune. Presiunea este mai mare în interiorul concavităţii suprafeţei.

2.8.2. Capilaritatea

O consecinţă a proprietăţilor de adeziune şi de tensiune superficială o constituie fenomenele

capilare. În tuburile cu diametrul de ordinul zecimilor de milimetru, numite tuburi capilare, se
observă o abatere de la principiul vaselor comunicante. Se constată o denivelare a suprafeţei
libere a lichidului în tuburile capilare faţă de suprafaţa liberă a lichidului din afara tubului

21
Mecanica fluidelor

(fig.2.7) şi anume o ascensiune pentru un lichid care udă tubul (fig. 2.7.a) şi o coborâre pentru un
lichid care nu udă tubul (fig.2.7.b).

Fig. 2.7. Denivelarea suprafeţei libere în tuburile capilare

a. ascensiunea capilară; b. coborârea capilară

Denivelarea h este dată în primă aproximare de legea lui Jurin:

2
h = rg

unde: -  este tensiunea superficială a lichidului;

- r –raza tubului;
- g- acceleraţia gravitaţională.
Studiul fenomenelor capilare prezintă importanţă în practica construcţiilor hidrotehnice, în
executarea lucrărilor de hidroamelioraţii, în exploatările petroliere şi miniere, în măsurările
efectuate cu aparate prevăzute cu tuburi considerate capilare etc.

2.8.3. Absorbţia şi degajarea gazelor

Absorbţia este un fenomen în care gazele şi vaporii care alcătuiesc faza absorbată pătrund
prin difuziune în masa unui lichid – faza absorbantă- prin suprafaţa de separare dintre cele două
faze.
Fenomenul se produce dacă concentraţia componentelor fazei absorbate în stare gazoasă este
mai mare decât cea corespunzătoare echilibrului faţă de faza absorbantă cu care este pusă în
contact, la presiune şi temperatură dată. Absorbţia este în general un fenomen fizico-chimic.
Absorbţia se numeşte absorbţie fizică, dacă se produce numai la dizolvarea gazelor în lichid şi se
numeşte chemosorbţie dacă procesul este însoţit de o reacţie chimică între absorbat şi absorbant.
Absorbţia creşte o dată cu presiunea.
Pentru un gaz determinat, se numeşte coeficient de solubilitate raportul dintre volumul de
gaz dizolvat şi volumul de lichid care-l conţine. Conform legii lui Henry, coeficientul de

22
Mecanica fluidelor

solubilitate rămâne constant la temperatură constantă. Pentru amestecuri de gaze, conform legii
lui Dalton, fiecare gaz se comportă ca şi cum ar fi singur în prezenţa lichidului. Astfel, aerul
dizolvat în apă conţine mai mult oxigen decât aerul atmosferic, deoarece coeficientul de
solubilitate al oxigenului este aproximativ de două ori mai mare decât acel al azotului.
Procesul invers absorbţiei care constă în trecerea gazelor dizolvate din soluţie în faza gazoasă
se numeşte degajarea gazelor sau desorbţia. Degajarea gazelor se produce atunci când
concentraţia fazei absorbate în stare dizolvată este mai mare decât concentraţia de echilibru
corespunzătoare presiunii şi temperaturii respective. Desorbţia creşte o dată cu descreşterea
presiunii.

2.8.4. Cavitaţia

Dacă în anumite porţiuni ale unui lichid în mişcare presiunea p scade până la valoarea
presiunii de vaporizare la temperatura dată p v, se produce vaporizarea lichidului însoţită de
degajarea gazelor dizolvate. Apare fenomenul complex numit cavitaţie, foarte periculos pentru
maşinile şi instalaţiile hidraulice.
Pentru a explica apariţia fenomenului de cavitaţie, în figura 2.8.a, se prezintă un curent de
apă în lungul căruia presiunea variază, conform curbei abcde din fig. 2.8.b.
În zona A a curentului, haşurată pe figură, presiunea p  pv. Liniile M1N1 şi M2N2 reprezintă
frontierele acestei zone.
În volumele elementare de apă care se deplasează în direcţia săgeţilor, la trecerea prin
frontiera M1N1, apar bule de vapori (şi gaze); în zona A există deci un sistem bifazic.
În dreptul frontierei M2N2, bulele cavitaţionale dispar rapid, deoarece trec într-un domeniu în
care ppv; după linia M2N2 se realizează din nou un mediu continuu, acelaşi care exista înaintea
liniei M1N1. Apariţia în zona A a bulelor cu vapori împiedică coborârea presiunii în această zonă
la valori mai mici decât pv, variaţia presiunii fiind dată de curba abde, cu porţiunea bd orizontală,
în loc de curba abcde.

23
Mecanica fluidelor

Fig. 2.8. Apariţia fenomenului de cavitaţie

a. formarea şi recondensarea bulelor cavitaţionale într-un curent de lichid;
b. variaţia presiunii în lungul curentului

Bulele de vapori şi de gaz, ajungând în zona cu presiune mai mare se recondensează şi

respectiv se redizolvă, ceea ce produce local suprapresiuni foarte mari, precum şi zgomote
puternice. Această ipoteză „mecanică” a naturii cavitaţiei nu poate explica de ce metalele cu
rezistenţă mai mică sunt mai rezistente la cavitaţie decât altele cu rezistenţă mai mare (bronzul
este mai rezistent decât oţelul).
Ipoteza chimică explică distrugerea metalelor prin efectul chimic al fenomenului; vaporii de
apă şi gazele degajate pun în libertate oxigenul atomic, foarte activ chimic, care corodează
metalul.
Ipoteza termodinamică atribuie efectul cavitaţiei supratemperaturilor mari (mii de grade)
create prin recondensarea vaporilor, care slăbesc rezistenţa metalelor.
Ipoteza electrică explică fenomenul de cavitaţie prin diferenţa de potenţial dintre bulele de
gaz şi lichid.
Cavitaţia este un fenomen complex care se explică prin ansamblul tuturor acestor aspecte.
La proiectarea maşinilor şi instalaţiilor hidraulice presiunea minimă a lichidului trebuie să
depăşească presiunea de vaporizare la temperatura de funcţionare. Presiunea de vaporizare creşte
cu temperatura unui lichid (tabel 2.8) şi -pentru aceeaşi temperatură – este mai mare la lichidele
mai volatile fig.2.9.

24
Mecanica fluidelor

Fig. 2.9. Variaţia presiunii de vaporizare cu temperatura la lichidele cu volatilităţi diferite

Tabel 2.8.
Presiunea de vaporizare a apei în funcţie de temperatură
t [0C] 0 10 20 30 40 60 80 100
pv 0,062 0,152 0,238 0,433 0,752 2,031 4,828 10,33
 m


25