1. Ce sunt politicile sociale?

Politica sociala este, sau ar trebui sa fie un raspuns la problemele sociale ale unei
anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse in mai mare masura
diferitelor riscuri.
2. Care sunt functiile politicilor sociale?
Politicile sociale indeplinesc 5 functii care sunt influentate de contextul social,
economic si cultural al societatii.
 Functiile reglative- prin mecanisme de negociere contribuie la mentinerea
ordinii sociale, este nevoie interventia statului pentru asigurarea bunastarii
sociale
 Functiile compensatorii- pentru a evita consecintele negative asupra
societatilor ce nu utilizeaza in totalitate forta de munca, nu poate contracara
inegalitatea social-economica
 Functiile de aparare- lupta impotriva unor perturbari interne cauzate de
violenta, criminalitate, droguri
 Functiile protective- au in vedere protejarea populatiei de anumite situatii de
risc(pensia de boala, de handicap, intra si politica de protectie a persoanelor
cu handicap, adolescenti, tineri, familii numeroase)
 Functiile de satisfacere a unor nevoi colective- inavtamentul, sanatatea,
cultura au ca obiectiv asigurarea accesului la servicii educationale, medicale,
recreative.
3. Care sunt cele 4 argumente in favoarea unei politici sociale comune?
 Coeziunea sociala: statele mai slab dezvoltate sunt ajutate sa ajunga la
acelasi nivel. Este finantata de 3 fonduri structurale: Fondul European
pentru Dezvoltare Regionala, Fondul Social European, Fondul Eurpean
pentru Ghidare si Garantare Agricola
 Libera circulatie a muncitorilor: ca aceasta sa devina functionala era
necesara transferabilitatea drepturilor muncitorilor dincolo de granitele
nataionale, astfel incat persoanele care se angajeaza in alta tara sa nu isi
piarda securitatea sociala. Muncitorii se pot muta dintr-o tara in alta si pot
beneficia de drepturile sociale existente in tara gazda.
 Eficienta economica: adoptarea unui buget sporit si a unor masuri
stimulative au facut sa creasca considerabil performantele si
competitivitatea la nivelul fortei de munca
 Dumpingul social: tarile cu nivele joase de protectie sociala au exportat
surplusul de forta de munca interna spre tarile dezvoltate prin aceasta forma
de turism social. Trebuie aprobata o politica sociala rezonabila la nivel
comunitar pentru reducerea inegalitatilor socio-economice existente in
prezent.
 4. Modelul social european
 Este caracterizat prin sisteme sociale capabile sa ofere cetatenilor un nivel
ridicat de protectie sociala si coeziune sociala.
 Coeziunea sociala, concept promovat la acelasi nivel cu cele de piata unica si
moneda unica, reprezinta raspunsul european la problema inegalitatilor socio-
economice.
 Caracteristici:
- un nivel ridicat al protectiei sociale cu servicii de interes general,
- existenta dialogului social, care presupune coordonarea politicilor cu
acordurile colective, negociate de partenerii sociali,
- o atentie deosebita acordata coeziunii sociale,
- un set de valori esentiale comune( pluralismul politic, politica
nediscriminatorie, toleranta, solidaritatea si egalitatea intre femei si
barbati, un nivel ridicat al ocuparii, cresterea durabila si neinflationista,
competitatea economica, calitatea vietii si a mediului inconjurator).
 La scara economiei, Europa incearca sa combine dinamica cresterii economiei
dde piata cu coordonarea dialogului social dintre partenerii colectivi.

5. Abordarea istorica. Cum au aparut politicele sociale. Modelul lui

Bismark
 In societatile arhaice sub forma urnor modele de conmportament. Codul
Hamurrapi includea obligatia oamenilor de a se ajuta intre ei in momemtele de
cumpana.
 Filantropia este institutionaliazata in Orasele –state grecesti, cetatenii fiind
incurajati sa doneze bani pentru scopuri publice.
 Institutiile religioase s-au implicat in a gasi rezolvare la problemele sociale dificile.
Apar cunoscutele „spitale” in India si Orientul Apropiat si Europa. Aveau rolul de
a asigura un acoperis pentru saraci si persoanele cu handicap
 In anul 1100, bisserica romana publica DECRETUM, document ce cuprinde legi
canonice, o interpretare a teoriei si practicii caritatii, afirmandu-se ca bogatii au
obligatia morala de a-i ajuta pe saraci.
 In Europa evului mediu se imagineaza planuri pentru ajutorul
organizat(inregistrarea celor saraci, strangerea de fonduri, crearea de locuri de
munca ptr cei capabili sa munceasca).
 In 1531 apar primele reglementari in Anglia cu privire la ajutorul destinat celor
saraci. Aceste reglementari imputernicesc judecatorii locali sa elibereze certificate
de cersetor pentru batrani si pers. cu handicap, stabilind in acelasi timp grave
pedepse pentru ceilalti cersetori.
 In a doua parte a sec. al XVI lea, se introduce in Anglia un impozit denumit
PARISH POOR RATE pentru a acoperi cheltuielile determinate de intretinerea
celor saraci. Se intocmeste un registru al persoanelor care au nevoie de ajutor,
recunoscandu-se ca nu toti sei saraci isi datoreaza lipsei dorintei de a munci.
Fondurile stranse erau folosite la crearea de locuri de munca
 Anul 1601 marcheaza aparitia unei reglementari jurice f importante. Elisabethan
Poor Law va codifica pentru aprox. 200 de ani tratamentul social al saracilor si
dezavanatajati. Ea stabilea administrarea ajutorului pentru saraci la nivel local prin
taxe platite de toti membrii unei parohii, organizeaza programe de ucenicie pentru
copii saraci, dezvolta ateliere de lucru pentru persoanele dependente.
 Problemele sociale dificile conduc la sporirea atentiei Bisericii fata de problemele
populatiei aflate la periferia societatii. Vincent de Paul infiinteaza organizatii de
caritate, reorganizeaza activitatea unor ordine si seminarii religioase. Apar
workhouses si almhouses ca expresie a specificitatii dispozitivului social de lupta
impotriva saraciei.
 In 1795, este inaugurat in Anglia sistemul SPEENHAMLAND prin care se
introduce un prag al saraciei. Ori de cate ori veniturile gospodariilor se plasau sub
acest prag se ofereau subsidii in functie de pretul painii si de nr.persoanelor
dependente din respectiva gospodarie.
 In prima parte a sec. al XIX lea apar modificari in interpretarea masurilor cu
caracter social cat si in legatura cu responsabilitatea guvernantilor. Accentul incepe
sa se deplaseze spre autoajutorare iar guvernele nu se mai simt responsabile fata de
cei care nu au conditii de viata corespunzatoare
 In Germania, spre sfarsitul sec al XIX lea, OTTO VON BISMARCK pune bazele
unui sistem de asigurare a sanatatii, urmat de unul de asigurari in caz de accident.
Apar programe de asigurare in caz de batranete si invaliditate.
 Periaoda de dupa primul razboi mondial se caracterizeaza prin crize sociale si
economice de o mare extensiune , afectand grupuri mari de oameni si categorii de
varsta dintre cele mai diverse.
 Dupa Marea Criza dintre 1929-1933, o noua politica lansata de presedintele
Roosevelt prin denumirea NEW DEAL caracterizata prin obiectivele de combatere
a saraciei si a somajului in randul americanilor.
 In actiunile de protectie sociala un loc aparte il ocupa Raportul BEVERIDGE din
Marea Britanie (1941). El recomanda un sistem integrat de securitate sociala prin
care se incearca o protectie globala a individului.
6. ETAPE ALE PROCESULUI DE INTEGRARE SOCIALA
 1957 – in Tratatul de la Roma se găsesc articole referitoare la libera
circulaţie a muncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul
creării pieţei Comune .Instrument de finanţare : Fondul Social European
 1986 – in Actul Unic European (The Single European Act) se pune accentul
pe sănătate şi siguranţa la locul de muncă, introduce dialogul social şi
conceptul de coeziune economică şi socială . Instrument de finanţare :
Fondul de coeziune economică şi socială
 1989 - se adopta primul document programatic al politicii sociale – Carta
Socială, ce stabileşte drepturile sociale fundamentale şi direcţiile de acţiune
ale politicii sociale.
 1990 - in Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) se stabileşte unul
dintre obiectivele Uniunii : atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forţei
de muncă şi protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi [...] creşterea
standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii...”
 1991 – in Protocolul Social (Social Policy Protocol) se clarifică obiectivele
politicii sociale: combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor
umane, promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă şi de muncă
 1993- Cartea Verde (Green Paper)- discu_ii despre viitorul politicilor
sociale
 1994 - Cartea Albă (White Paper) – se stabilesc priorităţile politicii sociale
până în anul 2000
 1997- prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat
Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement) şi
este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea forţei
de muncă şi cunoscut ca Titlul VIII
 2000 - Strategia de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit
obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea
economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe
cunoaştere.
 2000 - Agenda Politicii Sociale preia obiectivele specifice şi elemente ale
strategiei ce ţin de politica socială şi le converteşte într-un program de
acţiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale
 2007- Constitutia europeana, Lisabona : "Uniunea combate excluziunea
socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale, egalitatea
între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor
copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială,
precum şi solidaritatea între statele membre"
 7. CELE 3 TIPURI DE REGIMURI POLITICE ALE BUNASTARII
(ANDERSON)

- Easton propune considerarea sistemului politic ca o „cutie neagră”, analiza

centrându-se pe relaţiile dintre sistem cu mediul său. Cutia neagra este procesul
de luare a deciziilor, discutii la nivel inalt.
- Mediul sistemului cuprinde două categorii, mediul intra-societal şi extra-
societal.
- Mediul intra-societal este compus din sistemul social, ecologic, biologic, al
sistemelor de personalitate.
- iar cel extra-societal este compus din sistemele ecologice, sociale şi politice
internaţionale.

Din acest mediu provin o serie de intrări (input) împărţite de Easton în doua
categorii, exigenţe şi sprijin.
Intrari: cerintele, problemele societatii. Spre exemplu, un grup profesional cere
autorităţilor să voteze o lege prin care să satisfacă unele cerinţe formulate de
muncitori aflaţi în pericol de a fi licenţiaţi. Aceasta reprezintă o cerinţă, o exigenţă
exprimată faţă de puterile publice. Sprijinul (support) reprezintă o manifestare
favorabilă faţă de puterile publice. Dacă exprimarea unor exigenţe numeroase şi
contradictorii reprezintă o probabilitate destul de mare de „stress” pentru sistemul
politic, suportul nu face decât să întărească capacitatea sistemului de a răspunde
diverselor cerinţe care vin din partea grupurilor şi instituţiilor sociale.
Ieşirile (output) conţin diverse decizii şi acţiuni ale autorităţilor politice ca răspuns
la intrări, solutiile, legi, reglementari.
Retroactiunea e studiul feed-back-ului, raspunsul perceput printr-o evaluare.

Anderson distinge 3 mari tipuri de regimuri politice ale bunastarii:

- Modelul social-democrat se bazeaza pe spiritul keynesian al anilor`40-50 şi
încorporează următoarele elemente:
 universalitatea drepturilor sociale,
 egalitatea beneficiilor sociale (indiferent de nivelul veniturilor realizate
în timpul vietii active),
 intervenţia planificatoare a statului în economie pentru asigurarea
ocupării depline a forţei de muncă,
 finanţarea predominant bugetară a beneficiilor sociale (pe baza unui nivel
general înalt de impozitare)
 o puternică birocraţie care să deservească reţeaua serviciilor publice.
- Modelul conservator, aplicat în majoritatea ţărilor europene în frunte cu
Germania, are o pronunţată bază ocupaţională şi asigură proporţionalitatea
beneficiilor sociale cu veniturile directe obţinute din muncă. Având în centrul
său sistemul tradiţional al asigurărilor, securitatea socială este finanţată nu din
impozite plătite statului ci din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la
fondurile autonome de asigurări. Fiscalitatea este rezonabilă iar politicile
economice au un pronunţat caracter liberal.
 - Modelul liberal (SUA) este caracterizat de o responsabilitate mai redusă a
statului în garantarea bunăstării, ponderea dominantă revenind sectorului privat
(sănătate, învăţământ, asigurări), sectorului non-guvernamental (servicii sociale
personale sau comunitare) şi evident individului însuşi. Filosofia beneficiilor
sociale este selectivă şi restrictivă, bazată pe testarea riguroasă a veniturilor,
urmând ca statul să intervină de o maniera minimală, numai în ajutorul celor
efectiv săraci, prin acordarea de asistenţă socială non-contributivă. Nivelul
general de impozitare este scăzut iar managementul serviciilor publice a fost
debirocratizat şi orientat spre eficienţă. Marea Britanie şi Irlanda au adoptat
modelul Beveridge, în cadrul căruia transferurile sociale merg îndeosebi spre
cei angajaţi în muncă (de vârstă activă), care realizează venituri salariale relativ
mici; acest sistem este complementat cu existenţa unei plase de ultim resort
social, sub forma unei scheme de asistenţă socială relativ dezvoltată ;

8. STATUL PROTECTOR- definitie, specific modelului liberal(statul

paznic de noapte)

Statul protector reprezintă o formulă de a defini acele instituţii statale care se

caracterizează prin minimum de intervenţie în viaţa socială şi economică,
activitatea acestuia limitându-se la asigurarea ordinii interne şi la garantarea şi
apărarea proprietăţii private.

9. STATUL BUNASTARII GENERALE SAU STATUL PROVIDENTA

 este definit ca un ansamblu de activităţi, servicii, de reglementare a veniturilor

provenite din transferuri exercitate de puterea publică în vederea creşterii
bunăstării colectivităţii naţionale sau modificării repartiţiei bunăstării în cadrul
populaţiei. Serviciile publice, politica socială şi politica economică constituie
dimensiunile specifice ale Statului Bunăstării Generale.

10. PARTIDELE POLITICE

Partidele politice reprezintă unul din actorii politici cu rol fundamental în

identificarea şi definirea problemelor sociale.

Scopul partidelor politice:

 necesitatea de a da un răspuns problemelor sociale cu care se confruntă societăţile
contemporane.
 utilizează analiza problemelor sociale pentru a formula politici şi programe sociale
 are drep obiectiv participarea la guvernare şi medierea dintre guvernanţi şi
guvernaţi.
 partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter permanent, structurat ierarhic şi
geografic a cărui finalitate este exercitarea puterii politice pe baza unui program
pentru care a primit un sprijin din partea electoratului în cadrul unei competiţii
politice libere
 11. MISCARILE SOCIALE

Cele trei principii şi trei funcţii ale mişcărilor sociale sunt:

 Principiul identităţii ne arată pe cine reprezinţă o mişcare, ce interese apără sau
promovează, dacă sunt grupuri specifice sau grupuri cu caracter global (asociaţia
consumatorilor).
 Principiul opoziţiei reflectă faptul că o mişcare luptă întotdeauna împotriva unui
blocaj, rezistenţe, inerţii,
 Principiul totalităţii evidenţiază tipul de valori în numele cărora o mişcare
acţionează, valori considerate ca fiind ale întregii societăţi.
 Mişcările sociale îndeplinesc funcţii:
 de mediere,
 de clarificare a conştiinţei colective
 de presiune aupra autorităţilor publice.

12. GRUPURILE DE INTERES SI DE PRESIUNE

Grupurile de interes se transformă în grupuri de presiune atunci când încearcă

să obţină de la puterile publice unele reglementări cu caracter pozitiv pentru
interesele lor.
Organizaţiile profesionale sau organizaţiile cu vocaţie ideologică intră în
categoria grupurilor de interes care pot desfăşura şi presiuni în sistemul politic. În
cadrul lor reţinem numărul membrilor, capacitatea financiară, capacitatea
instituţională şi statutul social.

13. ANALIZA PROBLEMEI SOCIALE

O astfel de analiză (Rosenberg) se structurează pe următoarele componente:

1. natura problemei;
2. cauzele acesteia;
3. politici sociale operaţionale centrate pe respectiva problemă;
4. scopuri obiective şi tipuri de intervenţii;
5. concordanţa dintre intervenţiile sociale şi valorile profesionale;

14. GHID DE ANALIZA PENTRU UN PROGRAM SOCIAL

În analiza programului trebuie ţinut cont de câteva elemente printre care reţinem
caracterul programului (naţional, zonal sau local) şi stadiul în care se află acesta
(recent implementat, în stadiu de formulare, un program mai vechi sau o problemă
pentru care nu s-a sugerat încă nici un program) .

Structura unui astfel de cadru ar putea avea următoarele componente:

1. Scopul şi obiectivele programului
 2. Factori istorici si sociali
3. Natura programului
4. Implementarea programului
5. Influenţe politice
6. Constrângeri majore şi factori favorizanţi
7. Evaluarea

15. Fezabilitatea politica si economica

Fezabilitatea politică poate fi definită în trei maniere interdependente:

a) în raport cu un actor,
b) în raport cu o alternativă a politicii,
c) în raport cu o regiune a politicii.

Din punctul de vedere al unui actor (individ, grup, organizaţie) fezabilitatea

politică se referă la spaţiul unei acţiuni politice efective în care actorul este capabil să
influenţeze realitatea, politicile publice şi implementarea lor.

Din această perspectivă, fezabilitatea politică este strâns legată de conceptele de

influenţă, şi putere. Termenul de political leverage se referă la capacitatea unui actor de
influenţa, între alte fenomene, atât politici cât şi implementarea lor.
Din perspectiva unei politici alternative clar definite, fezabilitatea politică se referă
la probabilitatea ca aceasta să primească un suport politic suficient pentru a putea fi
aprobată şi implementată iar în raport cu o problemă politică sau cu un spaţiu politic,
fezabilitatea politică are în vedere o arie în interiorul cărora diversele alternative sunt
fezabile din punct de vedere politic.

Fezabilitatea economică
Toate politicile sociale fac apel la surse directe şi indirecte de finanţare. În
aprecierea fezabilităţii economice a unei politici sociale analistul trebuie să aibă în vedere
următoarele condiţii:
 care ar fi nivelul minim de finanţare pentru implementarea cu succes a politicii
publice ;
 dacă există surse adecvate de finanţare;
 în cazul absenţei acestor surse, care ar fi atitudinea cetăţenilor faţă de realocarea
resurselor din buget;
 nevoi viitoare de finanţare a politicii sociale

16. Fezabilitatea administrativă

Perspectivele unei politici publice sociale depind de existenta unor institutii capabile sa o
implementeze, sa o dezvolte in practica.
- Institutiile trebuie sa aiba personal necesar, resurse, deprinderi, experienta.
- Directorii de program trebuie sa manifeste intelegere si simpatie pentru
scopurile programului, obiectivele acestuia cat si pentru grupul tinta
 17. Cadrul de analiza

Sectiunea A va cuprinde o analiza a naturii si distributiei problemei cu referire la

teoriile si ipotezele explicative privitoare la evolutia problemei supuse
investigatiei.
Sectiunea B se focalizeaza pe obiectivele si valorile politicii, pe consecintele unei
politici publice specifice.
- Se va urmari o radiografie a grupului tinta, utilizandu-se o serie de indicatori si
caracteristice demografice, biologice, psihologice, sociale, economice, politice,
culturale precum si dinamica grupului analizata pe o perioada distincta de timp.
- Politica publica va cauta sa precizeze consecintele pe termen lung sau scurt ale
politii respective asupra grupului dar si asupra grupurilor care au relatii
complexe cu acesta, consecinte intentionate in raport cu obiectivele politicii,
consecinte neintentionate dar si costuri si beneficii.
Sectiunea C reliefeaza implicatiile politicii sociale asupra structurii sociale si
sistemului general de politica sociala. Finalitatea acestor interventii se reflecta in
calitatea vietii sau bunastarea grupurilor tinta interpretate printr-o serie de
indicatori demografici, biologici, psihologici, economici, sociali, culturali, politici.
Sectiunea D, se ocupa cu determinarea fortelor sociale implicate in
implementarea si dezvoltarea politicii sociale.
Sectiunea E, analiza se centreaza pe politicile sociale alternative in raport cu
obiectivul politicii sociale supuse studiului

18. Inegalitate si schimbare sociala

Paleta larga a inegalitatilor sociale reprezinta o imagine a schimbarilor sociale.

- Desi integrarea femeilor pe piata muncii este mult mai pregnanta, faptul in sine
nu conduce la disparitia diferentierilor dintre femei si barbati in ceea ce priveste
salariul si locul de munca.
- Ponderea femeilor in totalul somerilor este superioara in raport cu aceea a
barbatilor.
- Integrarea socio-economica a tinerelor absolvente pe piata muncii este mult mai
dificila.
- Contractul de munca pe durata determinata este mult mai frecvent in angajarea
femeilor
- Inegalitatea reprezinta spatiul de intalnire dintre accesul la un loc de munca,
structurile de incadrare sociala si fenomene complexe cum ar fi divortialitatea
sau disolutia familiei.
- In scopul diminuarii inegalitatii femeilor in raport cu barbatii, legislatia
europeana isi propune realizarea unor actiuni pozitive in favoarea femeilor,
afirmarea obligativitatii negocierii statutului femeilor pe baza principiului
egalitatii, dreptul de a introduce recurs in mod colectiv in fata tribunalelor
muncii in situatii caracterizate ca discriminare fata de femei.
- diviziunea muncii între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte sarcinile domestice
şi timpul petrecut de acestea din urmă în cadrul căminului nu s-a schimbat prea
 mult ceea ce conduce la o atenţie mai mare pentru elaborarea unor strategii care
să vizeze o compatibilitate mai mare între viaţa profesională şi imperativele şi
nevoile pe care le presupune munca menajeră, concilierea funcţiilor
profesionale şi parentale într-un model, nou de diviziune a muncii în domeniul
angajării remunerate şi a vieţii de familie.
- O altă formă a inegalităţii ce se manifestă pe piaţa muncii îşi are originea în
diversitatea contractuală ce determină un statut precar pentru unele categorii de
angajaţi.
- piaţa muncii trebuie analizată în termeni de deosebiri între persoane care au un
loc de muncă şi persoane neangajate şi, de asemenea, în funcţie de diferenţe
între grupuri de salariaţi în cadrul cărora unii au contracte atipice cu durată
determinata
- Există apoi caracteristici geografice care ilustrează forme inegale de acces la
diversele servicii sociale
- o prezenţă mai accentuată a persoanelor cu statut social precar în unele
colectivităţi se asociază cu o structură mai puţin diversificată a acestor servicii
în plan teritorial. Faptul este explicabil prin diferenţele de fiscalitate de la o
colectivitate la alta, zonele mai puţin echipate solicitând o contribuţie
financiară mai redusă din partea locuitorilor.
- Inegalităţile geografice constituie astfel una din dimensiunile majore ''a
matricei moderne a inegalităţilor'' potrivit unei expresii care aparţine lui
Jean-Paul Fitoussi şi Pierre Rosanvallon.
- Inegalităţile geografice se asociază cu inegalităţi de acces la serviciile
financiare ce pot influenţa profund posibilităţile de investiţii personale mai ales
în domeniul educaţiei şi locuinţei, cu inegalităţi de acces la echipamente
publice, la diverse forme de transport.
- In final, multiplicarea formelor de inegalitate ridică problema redefinirii
egalităţii, principiu fundamental pentru funcţionarea societăţii precum şi pentru
înţelegerea coeziunii acesteia.

19. Politici sociale destinate combaterii sărăciei

Sărăcia: o privire istorică generală

Liberalii consideră că oamenii săraci sunt în această condiţie nefericită datorită unor
circumstanţe dincolo de controlul lor. Deoarece sursa sărăciei se află în sistemul socio
economic, soluţia ei trebuie să fie deasemenea la nivelul societal, prin intervenţii pe scară
mare în rectificarea inechităţilor sistemice. Reducerile drastice din bugetele programelor
şi politicilor sociale au facut imposibilă victoria asupra sărăciei.

Conservatorii consideră că războiul a fost greşit conceput încă din start, născut din
neînţelegerea situaţiei şi a naturii adversarului. Ei insista asupra faptului că sărăcia are la
bază o problemă individuală. Săracii ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru
propriile vieţi şi să se debaraseze singuri de sărăcie prin obţinerea şi păstrarea unei slujbe.
Intervenţii pe scară largă ca programele guvernamentale de genul celor din războiul cu
sărăcia nu ar reuşi decât să înrăutăţească situaţia prin întreţinerea dependenţei
persoanelor sărace faţă de donaţii.

Încă din evul mediu, fiecare din cele două puncte de vedere principale au dominat pe
rând, însă fiecare moment a avut caracteristicile sale unice. Similarităţile şi diferenţele
existente în versiunile sărăciei pot fi surprinse în diversele forme ale pietăţii medievale,
individualismului sălbatic, sistemului bunăstării şi individualismului contemporan.

În Evul Mediu timpuriu condiţia sărăciei sau faptul de a fi “sărac” (pauperes) nu era în
mod necesar definit în termeni de lipsuri economice. Dată fiind originea divină a ordinii
sociale, săracii nu erau consideraţi în mod individual ca responsabili pentru condiţia lor.
Prosperitatea şi sărăcia, deopotrivă, erau atribuite graţiei lui Dumnezeu, şi toţi trebuie să-
şi accepte soarta cu umilinţă. Săracii nu erau stigmatizaţi şi se considerau superiori din
punct de vedere moral celor bogaţi, în special daca ar fi renunţat voluntar la avere şi
putere.

20. Concepţii asupra sărăciei

Abordarea biologică
Amartya Sen îl citează pe Seebohm Rowntree (1901) care defineşte familiile aflate
în sărăcie primară atunci când totalul veniturilor lor sunt insuficiente pentru pentru a
obţine minimum de necesităţi pentru a-şi menţine eficienţa fizică.
Probleme legate de abordarea biologica:
- există variaţii semnificative legate de caracteristici fizice, condiţii climaterice şi
îmbrăcăminte. În realitate este greu să defineşti necesităţile nutriţionale pentru un
anumit grup într-o regiune specifică.Traducerea necesităţilor nutriţionale minime în
necesităţi alimentare minime depinde de alegerea articolelor de vânzare.
- itemii -non-food- sunt şi ei greu de definit. Problema poate fi parţial rezolvată
prin aprecierea părţii din bugetul unei persoane sau a unei familii care va fi cheltuită
pe mâncare. Această proporţie variază însă şi ea nu numai în relaţie cu cultura şi
obiceiurile regiunii dar şi cu preţurile relative şi cu existenţa bunurilor şi serviciilor.
De aceea, se pare că este corectă presupunerea lui Martin Rhein potrivit căreia
aproape orice procedură de definire a sărăciei prin nivelul de poate fi pusă uşor sub
semnul întrebării.
Problema care rămâne de rezolvat după ce am pus sub semnul întrebării procedurile
de definire prin abordarea biologica este fie de a ignora fie de a vedea ce anume se
poate realiza prin această abordare. Conceptul de necesităţi nutriţionale nu trebuie
interpretat ca unul ce poate trasa cu o claritate deosebită sărăcia. Exista un caracter
vag în ambele concepte, atât în cel de sărăcie cât şi în cel de necesităţi nutriţionale.
Apoi, nu trebuie neapărat să studiem nivelul venitului acelei persoane pentru a
controla dacă cineva are necesarul nutriţional.
 21.SARACIA CA INEGALITATE

Ideea ca sărăcia este în mod esenţial legată de inegalitate a căpătat o anumit caracter
de plauzibilitate. De altfel, transferurile de la cei bogaţi spre cei săraci au dus
aproape întotdeauna la o scădere a sărăciei.
- Chiar pragul sărăciei folosit pentru a identifica pe cei săraci trebuie stabilit în
acord cu standardele contemporane ale comunităţilor respective, astfel încât
sărăcia poate fi privită ca inegalitate între grupul cel mai sărac şi restul
comunităţii.
- Miller şi Roby spun ca tratarea problemelor sărăciei în termeni de stratificare
conduce la examinarea sărăciei ca o problemă a inegalităţii. În această abordare,
ne îndepărtăm de eforturile de măsurare a sărăciei şi căutăm mai mult să vedem
care sunt diferenţele dintre cei 20% sau 10% cei mai bogaţi şi restul societăţii.
- Preocuparea este aceea a reducerii diferenţelor dintre cei de sus şi cei mai puţin
favorizaţi din fiecare dimensionare a stratificării sociale.
- Pot exista însă şi opinii potrivit cărora inegalitatea este o problemă fundamental
diferită de aceea a sărăciei.
- Cele două concepte sunt în legatură dar nici unul nu-l subsumează pe celălalt.
Un transfer de la cei din vârf, cei 10% sau 20% spre un grup cu venituri medii
trebuie să reducă inegalitatea dar lasă neschimbată problema sărăciei.
- Nici inegalitatea şi nici sărăcia nu pot fi reduse una la alta.
- Inegalitatea poate fi prezentă în analiza sărăciei dar aceasta nu înseamnă că cele
două concepte pot fi puse într-un raport de echivalenţă. Este cu totul o altă
problemă să se afirme că inegalitatea şi sărăcia sunt asociate una cu cealaltă şi,
în consecinţă, să se reţină faptul că o schimbare în sistemul de distribuţie poate
trata sărăcia.

22. IDENTIFICAREA SARACIEI

Sărăcia poate fi identificată, în general, prin două mari aspecte:

- prezenţa deprivării şi
- lipsa de control asupra resurselor.
- Identificarea deprivării poate fi abordată direct şi indirect.

Identificarea directă este realizată prin clasificarea anumitor tipuri de probleme ca

serioase atingeri la adresa bunăstării unui tip asociat cu sărăcia.
Identificarea indirectă este legată de asocierea sărăciei cu factori, cauze şi
consecinţe cum ar fi şomajul, boala, nivel scăzut educaţional. Această abordare a
fost utilizată în studiile asupra deprivării dar poate fi extinsă la studiile referitoare la
indivizi sau gospodării. Constituie în acelaşi timp şi o bază pentru o strategie
distinctă ca răspuns la sărăcie (indicator de ţintă - indicator targeting).
Este complicat sa se evalueze identificarea directă ca fiind superioară celei indirecte.
Amândouă se bazează mai mult pe indicatori decât pe măsurări precise.
 Sărăcia este un fapt multidimensional şi nu poate fi descris doar prin venitul
scăzut.
- Un al doilea motiv este legat de faptul că mărimea venitului este mai puţin
importantă decât regularitatea şi stabilitatea sa.
- În al treilea rând, utilizarea acestui indicator include prea multe persoane în
categoria săracilor, persoane care nu pot fi descrise ca sărace.
- În al patrulea rând, venitul este greu de măsurat într-o manieră credibilă.

Bunăstarea se dovedeşte a fi o măsură a sărăciei greu de convins.

- Bogăţia este măsurată în termeni monetari numai că banii sunt importanţi
pentru ceea ce poti cumpăra cu ei.
- In ciuda neajunsurilor lor, statisticile referitoare la venit sunt un ghid mai bun
pentru sărăcie decât statisticile asupra bunăstării.
- Venitul este important pentru că arată, pentru majoritatea persoanelor nivelul
consumului altfel spus, ceea ce ei pot folosi.
- Statisticile asupra venitului nu pot reflecta consumul unui individ sau al unei
familii.
- O alternativă la utilizarea venitului sau bunăstării este folosirea consumului ca o
măsură adevărată a controlului asupra resurselor. Din păcate informaţiile
referitoare la consum nu sunt accesibile întrucât ele impun o înregistrare
adecvată.
23. Booth: descrierea calitativă a sărăciei

Charles Booth a inspirat numeroase anchete sociale. El a folosit cercetările sale

pentru a reforma viaţa şi legislaţia socială. Se consideră, din motive variate, că
studiul modern al sărăciei începe cu studiul lui Booth – Life and Labour of the
People of London – început în 1886 şi terminat în 1903. La acea dată era considerată
a fi cea mai complexă analiză a sărăciei.
În raport cu predecesorii săi, metodele lui Booth erau distincte din cel puţin trei
privinţe:
- mai întâi, el a încercat să ''stabilească faptele'', să descopere cât mai multe din
aspectele sărăciei fără nici o prejudecată;
- în al doilea rând, el a căutat să folosescă evidenţa empirică pentru a cuantifica
amplitudinea problemelor;
- în al treilea rând, a utilizat o varietate de metode pentru a identifica problemele,
considerând că acest fapt ar întări descrierea sărăciei.
Booth nu a încercat să definească sărăcia în raport cu un standard prescris si a
căutat mai degrabă să descrie condiţia oamenilor săraci.
El şi-a fundamentat analiza sa asupra sărăciei pe împărţirea dintre opt clase:
- clasa cea mai de jos a muncitorilor ocazionali,
- posesorii de venituri nesigure,
- venituri intermitente,
- venituri regulate mici,
- venituri regulate standard,
- clasa muncitoare superioară,
- clasa de mijloc inferioară,
- clasa de mijloc superioară.

Raţiunea acestei clasificări nu este destul de clară la prima vedere deşi putem
identifica criteriul veniturilor sau cel al statutului social. Se pare că Booth nu a
utilizat un criteriu bine definit în stabilirea claselor.
Ele reprezintă mai mult rodul unor observaţii care au permis diferenţierea grupurilor
potrivit stilurilor de viaţă. Ceea ce a atras cel mai mult la studiul lui Booth a fost
faptul că a utilizat un ''prag al sărăciei'' prin care distingea individul sărac de
ceilalţi. El a stabilit acest prag la 18-21 de şilingi pe săptămână dar nu l-a determinat
în funcţie de nevoi. Pragul reprezintă mai mult o estimare a nivelului de venit care
să prevină sărăcia.
Ideea unui prag al sărăciei a fost întărită de încercările lui Rowntree de a identifica
nivelele minime de venit.
Încercarea de a descoperi sărăcia mai mult prin descrierea condiţiilor acesteia decât
prin definirea ei, a revenit în actualitate. Lucrarea lui Bradshaw şi Holmes ia în
considerare experienţa familiilor atinse de şomaj prin identificarea modelelor de
cheltuieli, a bugetelor, dietei şi circumstanţelor financiare.
Acest lucru ne întoarce la tipul de muncă iniţiat de către Booth prin studiul
bugetelor. Accentul cade pe evaluarea calitativă a experienţei sărăciei. Pe linia lui
 Booth se remarcă studiul lui Bradshaw şi Holmes care merită atenţie nu pentru că ar
fi original cât mai ales combinaţiei de tipuri diferite ale metodei calitative. Autorii
combină studii ale bugetelor de gospodărie şi cheltuieli cu interviuri, observaţie şi
analiză. Rezultatul intenţionează să reflecte o anumită experienţă în profunzime şi
mai puţin evidenţierea caracteristicilor oricărei persoane sărace. În descrierea ''
circumstanţelor şi condiţiilor vieţii'' şomerilor, Bradshaw şi Holmes găsesc o serie
de itemi ce includ un regim alimentar limitat, un stoc neadecvat de haine, un stoc
limitat de bunuri de consum durabile sau într-o stare degradată, acces limitat la
transport, o mare parte a timpului petrecută în faţa televizorului. Itemii nu includ, în
mod surprinzător şi condiţii proaste de locuit ceea ce poate să semnifice faptul că
familiile şomerilor nu sunt atât de sărace ca celelalte sau că standardele de locuit din
Marea Britanie sunt relativ înalte.

24. Rowntree şi ''abordarea biologică''

Definiţia dată de Seebohm Rowntree pragului sărăciei a fost puternic influenţată de

dezbaterile asupra cercetărilor lui Booth.
Rowntree practică distincţia dintre sărăcia primară şi secundară.
- Sărăcia primară caracterizează persoanele care nu au un minimum de venituri
prin care să-şi asigure nevoile minime de subzistenţă.
- Sărăcia secundară apare atunci când veniturile indivizilor deşi nominal fac faţă
nevoilor minime, ele nu ating standardele din cauza modelelor lor de
comportament şi cheltuieli.
- Distincţia dintre sărăcia primară şi secundară a fost criticată pentru implicaţiile
sale în condamnarea persoanelor aflate în situaţia de sărăcie secundară.

Alocaţia a fost calculată pentru hrană, chirie şi întreţinerea locuinţei, cheltuieli de

gospodărie legate de haine, lumină şi încălzire. Pe această bază, Rowntree a găsit
aproape 10% din cei investigaţi ca trăind în sărăcie primară.
Rowntree a stabilit prin acest proces nu numai că un număr substanţial de oameni
aveau venituri atât de mici încât erau inevitabil săraci, dar şi că o mare proporţie de
indivizi erau aproape de pragul sărăciei. Ei se aflau în sărăcie secundară. Nu există
doar un prag al sărăciei în studiul lui Rowntree.
Ca şi Booth, el este preocupat de mărimea segmentului ce poate fi considerat
vulnerabil la sărăcie. El conchide că un număr mare de indivizi aflaţi în sărăcie
secundară îşi datorează situaţia incapacităţii de a-şi dimensiona în mod chibzuit
bugetul sau unor vicii legate de jocuri de noroc, alcool.
Utilizarea ideii lui Rowntree despre sărăcia primară a constituit un test pentru
indicatori. Ea a fost considerată ca un prag al subzistenţei, al menţinerii eficienţei
fizice. Deşi a fost criticată, ideea este reconsiderată în mediile academice. Amartya
Sen scrie, spre exemplu, că '' mult criticata abordare biologică ce merită o
substanţială reformulare dar nu o respingere, este legată de acest miez ireductibil
al deprivării ce păstrează aspecte ca foametea în centrul conceptului de
sărăcie''.
Există două obiecţii principale ce pot fi aduse acestei abordări.
- Mai întâi, o măsură (indicator) ce se bazează în mod primar pe hrana
oamenilor poate să nu ia în considerare alte nevoi. Potrivit acestei logici,
o familie nu este săracă dacă are ce mânca, dar totuşi nu-şi poate permite
haine, încălzirea locuinţei sau un acoperiş.
- A doua obiecţie, o măsură a subzistenţei biologice nu reflectă modul în
care oamenii trăiesc şi un standard al sărăciei primare poate fi o bază
pentru a judeca pe cei săraci pentru modul în care îşi folosesc resursele.
Obiectivul definirii regimului alimentar general pentru subzistenţă nu
trebuie să sugereze că oamenii trebuie să mănânce într-un anumit fel deşi,
foarte adesea, pare că face acest lucru.
 25. METODE DE CALCUL A PRAGULUI SARACIEI

Prima metodă poate fi descrisă ca un standard politic.

 Parlamentul, guvernul sau oricare autoritate relevantă stabileşte pragul
sărăciei. În stabilirea acestui prag autorităţile pot utiliza mai multe metode
dar, în final, decizia asupra unuia sau altuia dintre praguri capătă un
caracter politic.
Există două tipuri de praguri ale sărăciei stabilite dintr-o perspectivă
politică.
- Primul prag este un instrument pur de măsurare, deci nu este legat de plăţile
de susţinere a venitului – income maintenance payments – către toţi indivizii
care se află sub acest prag.
- Daca toate statele ar utiliza asfel de instrumente de masurare, am putea vedea
cat de mult difera, pragurile naţionale ale sărăciei ca procent din venitul
naţional mediu.
- Al doilea tip de prag poate fi numit un prag politic al cvasi-sărăciei. El
provine din nivelul plăţilor minime stabilite într-o ţară (spre exemplu,
salariul minim, pensia minimă.)
- aceste praguri ale quasi-sărăciei sunt întotdeauna dependente de capacităţile
financiare ale ţării şi fluctuează în mod tipic în funcţie de venitul mediu. Dacă
este folosit un astfel de sistem atunci numai cei ale căror venituri se situează
sub aceste plăţi minime sunt considerati săraci.

O a doua metodă este descrisă ca standard expert.

Experţii naţionali calculează un coş de bunuri într-o cantitate adecvată pentru o
perioada dată de timp, o lună sau o săptămână. Acesta este coşul pe care specialiştii îl
consideră a fi necesar pentru a atinge nivelul minim socio-cultural de subzistenţă.
Bunurile din acest coş sunt luate în considerare dintr-o perspectivă monetară
pentru a se ajunge la suma necesară.
- această metodă nu poată fi utilizată în compararea internaţională a pragurilor de
sărăcie.

A treia metodă este aceea a stabilirii unui venit standard relativ sau standard
relativ al cheltuielilor de consum.
Cu acest standard, un anumit procentaj din venitul net mediu sau o medie a
cheltuielilor de consum se stabileste ca prag al sărăciei.
Un nivel de 50% este folosit cel mai frecvent, dar se utilizează totodată 40% şi 5o%.
Cât de adecvat este acest prag se poate vedea atunci cand se calculează coşul de
bunuri ce se pot cumpăra cu sumă rezultată. în fiecare ţară cuprinsă în studiu.
Cercetătorul are la dispoziţie următoarele alternative:
- media aritmetică a venitului net sau cheltuielile de consum dintr-un sondaj;
- mediana venitului dintr-un sondaj sau a cheltuielilor de consum:
- media aritmetica a venitului personal disponibil sau de consum din sectorul
gospodariilor luate in evidentele nationale.- media aritmetica a venitului
fiecarui membru al unei gospodarii
Avantajele mediei aritmetice
- pot fi calculate si comparate mai usor, deoarece sunt asigurate de statistici
Dezavantajul constă
- în eşantioane nereprezentative, cu prea puţini posesori de venituri înalte, cu
categorii ce subraporteaza veniturile distorsionând astfel rezultatele

Avantajele medianei
- dependenţa de veniturile înalte ale unor grupuri care se reflectă infidel în
înregistrările oficiale.
Dezavantajul său
- nu există prea multe posibilităţi pentru a o compara cu medii publicate.

O medie aritmetică ce derivă din date asupra venitului naţional beneficiază de faptul
de a fi fondată pe metode standardizate internaţionale de calcul. Calculul unor medii
reclamă o decizie clară asupra unităţii de referinţă. Se ştie acum că această
- unitate trebuie să fie individul şi nu gospodăria sau familia nucleară ori cea
extinsă.

Cu toate acestea, dacă folosim o „resource definition” obligaţiile mutuale dintre

membrii familiei de a-şi acorda sprijin nu pot fi ignorate.
- Viaţa comună şi nevoile diferite ale adulţilor şi copiilor trebuie translate într-o
scală de echivalenţă ce conferă capului familiei ponderea 1 şi fiecărui alt
membru, mai puţin de 1.
- Nu există metode obiective de determinare a scalelor de echivalenţă.
- Când se alege o scală este nevoie de o altă judecată de valoare.
- Atunci când se alege o scală de echivalenţă, venitul net al gospodariei este
divizat de suma ponderilor membrilor gospodariei, ajungându-se astfel la un
nivel de bunăstare conferit fiecărui membru al gospodăriei.
- Media aritmetica sau mediana este determinată prin luarea în calcul a nivelelor
individuale de bunăstare.
- Scala de echivalenţă va avea, un efect dublu, atât asupra pragului sărăciei cât şi
asupra poziţiei fiecărui individ din distribuţie, fie el sub ori peste pragul de
sărăcie.
- Atât nivelul ratei calculate a sărăciei cât şi structura populaţiei sărace depind de
scala de echivalenţă utilizată.
- Tot aşa de important ca şi identificarea populaţiei sărace prin utilizarea
pragurilor de sărăcie este şi stabilirea gradului de sărăcie.
- Această problemă poate fi rezolvată atunci când se utilizează resource
definition cu conceptul de poverty gap ori cu măsurări speciale de distribuţie
în cadrul săracilor. In teorie, aceste măsurători pot fi aplicate şi cu definiţia
living condition dacă diferitele dimensiuni sunt măsurate prin indicatori ce pot
fi consideraţi ca numere cardinale. Sărăcia uşoară va putea fi atunci diferenţiată
de sărăcia extremă.
O a patra metodă poate fi descrisă ca behavioral mixed citizen-expert
standard.
Ea fost dezvoltată de Peter Townsend in „Poverty in UK „1979. El utilizează
elementele din living condition pentru a determina pragul sărăciei în sensul unei
resource definition, adică a celui mai mic nivel al venitului la care nu apare
marginalizare. El defineşte un număr de aproape 60 de indicatori pentru a fi precis.
Iată cateva exemple de indicatori propuşi de autorul britanic:
- posesia unui apartament de o marime adecvată şi cu un sisteme de încalzire
precum şi cu alte facilităţi interne.
- posibilitatea copiilor de a invita ocazional prietenii de şcoală.
- dacă ei pot oferi mici cadouri atunci când sunt invitaţi în casele prietenilor;
- dacă pot merge în vacanţă cel puţin o săptămână
- Dacă îşi permit sa fie membrii unui club.
Aceasta abordare impune contributia expertilor.

A cincea metodă poate fi descrisă ca standardul pur al cetăţeanului.

- Ea foloseşte evaluarea cetăţeanului asupra nivelului venitului lui de bază. In

literatura de specialitate, acest standard este adesea denumit ca “standard
subiectiv:”
- Prin aceasta metodă, un prag al sărăciei poate fi derivat din răspunsul la
întrebarea „Care este venitul minim cu care familia dumneavostra ar putea face
faţă nevoilor sale?”
- Leyden poverty line este bazat pe răspunsurile date la evaluarea venitului: “În
condiţiile gospodăriei dumneavoastră, ce venit lunar ar fi considerat ca foarte
puţin;puţin: insuficient; suficient; bun; foarte bun”
- Metoda CPS utilizează şi ea răspunsul la întrebarea legată de venitul minim dar
în plus pune urmatoarea întrebare: Cu venitul dumneavoastra actual va
descurcaţi : cu mari dificultăţi; cu dificultăţi; cu oarecare dificultăţi; destul de
uşor; uşor; foarte uşor.

În construcţia acestor praguri s-au conturat două mari tendinţe. Una este
reprezentată de optica cheltuielilor, iar cealaltă de aceea a veniturilor.
În cadrul primei tendinţe, preocuparea esenţială este legată de definirea unui buget
familial care să permită acoperirea cheltuielilor considerate indispensabile.
Guvernul american a definit încă din 1964 prin bugetul minim ştiinţific - un nivel
absolut al nevoilor minime pornind de la minimum alimentar fixat de Ministerul
Agriculturii în funcţie de studiile asupra nutriţiei raportată la preţul produselor.
- Valoarea acestui minimum se multiplică cu trei pentru a determina nivelul de
sărăcie în ipoteza că familiile sărace cheltuiesc o treime din veniturile lor pe
alimentaţie.
- Apoi, nivelul obţinut este ponderat în funcţie de diferitele caracteristici ale
gospodăriilor. Incepând cu 1969, minimum alimentar stabilit nu a mai fost
recalculat, ci doar idexat la nivelul preţurilor bunurilor alimentare.
Tot în optica cheltuielilor poate fi integrat şi bugetul minim convenţional specific
politicilor anti-sărăcie din Germania.
Ajutorul social, poate fi considerat ca un venit minim garantat.
Venitul minim este determinat după sumele de referinţă calculate într-o manieră
convenţională potrivit unei scheme '' cantitative a nevoilor'' identice pentru toţi
indivizii şi apoi majorate după situaţia specifică a fiecărei persoane în funcţie de
vârstă, profesie şi după alte costuri efective legate de locuinţă.
Apoi există studii asupra bugetelor normale sau curente convenţionale. Ele pot fi
considerate ca bugete de nevoi care au fost utilizate iniţial la determinarea indicelui
costului vieţii. Ele permit măsurarea în funcţie de un context dat economic şi social
a sumelor necesare în fiecare lună familiilor tip pentru satisfacerea nevoilor
considerate a fi normale.

Din perspectiva veniturilor se defineşte un nivel de venit ca prag al sărăciei.

- Prin utilizarea metodei statistice, nivelul de sărăcie corespunde venitului maxim

al primelor x % din gospodării (10%, 25%) clasate în ordinea crescătoare a
veniturilor.
- Se verifică ulterior pertinenţa identificării celor din grupul delimitat prin
compararea veniturilor acestuia cu acelea ale grupului imediat superior. Se
apreciază că prin această metodă se evidenţiază mai ales '' cei mai săraci'' şi nu
cei săraci în general.
- Apoi, pragul de sărăcie se poate exprima şi în procente ale venitului naţional,
mediu, median sau modal, or disponibil, net sau brut, repartizat pe unitate de
consum sau gospodărie. Decizia de a alege un procent din venitul naţional este
un fapt convenţional şi este mai mult legat de corespondenţa cu diferite minime
ale protecţiei sociale sau de a recunoaşte plafoane mai mici sau mai mari în
funcţie de interesele politice.
- Există totodată, un prag al sărăciei exprimat în procente ale salariului minim,
iar în ţările în care s-a calculat un salar minim garantat, acesta serveşte drept
referinţă pentru nivelul de sărăcie.
Atât cu minimum fizic cât şi cu cel socio-cultural de subzistenţă putem diferenţia
între definiţia living condition, ce pune accentul pe existenţa bunurilor şi serviciilor
pentru orice individ în dimensiunile selectate ale bunăstării sale şi definiţia resource
care se bazează pe resursele economice existente, venit şi posesii monetare şi fizice.

Definiţia centrată pe living condition impune o decizie asupra dimensiunilor

bunăstării individului considerate ca relevante (hrană, îmbrăcăminte, îngrijire
medicală, locuinţă, condiţii de locuit, educaţie, securitate în raport cu riscurile
sociale, transport şi comunicaţii, securitate legală şi protecţie faţă de infracţiuni şi
oportunităţi de a participa la activităţi sociale, culturale şi politice din societate.
Aici, minimum fizic de subzistenţă diferă de minimum socio-cultural de subzistenţă
prin faptul că este restrâns la câteva dimensiuni ale bunăstării.
Cu definiţia centrată pe resurse, trebuie să se hotărască ce fel de factori economici
trebuie luaţi în considerare însă cu siguranţă cei legaţi de venit şi bunuri (assets).