ANALIZA MIŞCĂRII UMANE

GLOSAR DE TERMENI MEDICALI

Titlul proiectului A Web-based E-Training Platform for

Extended Human Motion Investigation in
Orthopedics
Acronimul proiectului ORTHO-eMAN
Numarul proiectului LLP-LdV/ToI/2011/RO/008
Program Leonardo da Vinci - Transfer de Inovatie
Data documentului 28.05.2013
Elaborat de UCV/Taina Avramescu
Pachet de lucru WP5
Nivel de diseminare PU
WEB site http://www.ortho-eman.ro

Acest proiect a fost finantat cu suportul Comisiei Europene.

Continutul proiectului nu reflecta in mod necesar pozitia ANPCDEFP sau a
Comisiei Europene si nu implica in nici un fel responsabilitatea acestora.
 GLOSAR

I. TERMENI PENTRU INDICAREA POZIŢIEI ŞI ORIENTĂRII

PĂRŢILOR ŞI STRUCTURILOR CORPULUI UMAN

Pentru marcarea punctelor şi trasarea axelor şi planelor de orientare a părţilor

corpului omenesc se folosesc următorii termeni:
 Verticalis, termen utilizat pentru a indica direcţia perpendiculară pe un plan orizontal a
unei formaţiuni anatomice;
 Horizontalis, termen folosit pentru denumirea unei axe, unui plan sau pentru a indica
direcţia unei formaţiuni anatomice cu traiect paralel cu solul sau mai exact cu suprafaţa
unui lichid în repaus;
 Medianus, termen rezervat pentru denumirea planului median al corpului (sau mai exact
planul medio-sagital) pe care îl împarte în două jumătăţi, dreaptă şi stângă. Se mai
foloseşte pentru a indica poziţia formaţiunilor anatomice în mijlocul unei regiuni, sau
denumirea unei linii care împarte o regiune în două părţi egale;
 Coronalis, termen folosit pentru a indica traiectoria în formă de coroană, a unei
formaţiuni anatomice, iar în anatomia dezvoltării are sensul de frontal;
 Sagitalis, termen rezervat pentru denumirea unui plan paralel cu planul median sau
pentru raportarea formaţiunilor anatomice în acest plan (lat. = în formă de săgeată);
 Frontalis, termen rezervat pentru denumirea planului frontal care este perpendicular pe
planul median şi pe planul orizontal;
 Transversalis, termen rezervat pentru denumirea planului transversal sau orizontal care
este perpendicular pe planurile median şi frontal; în regiunea membrelor acest plan este
perpendicular pe axa longitudinală a regiunii;
 Medialis, termen folosit în descrierile anatomice pentru a arăta poziţia unei formaţiuni
mai aproape de planul median;
 Lateralis, termen utilizat pentru a indica poziţia unei formaţiuni anatomice, mai
îndepărtată de planul median;
 Intermedius, termen utilizat pentru a indica poziţia mijlocie a unei formaţiuni, pentru
denumirea unor nervi (N. intermedius) sau unor proeminenţe osoase (Crista sacralis
intermedia);
 Anterior, termen folosit pentru a arăta că o formaţiune se află în faţa alteia; toate
formaţiunile situate înaintea planului frontal sunt anterioare;
 Posterior, termen folosit pentru a arăta că o formaţiune se află înapoia alteia; se
consideră că toate formaţiunile situate înapoia planului sunt posterioare;
 Dorsalis, termen utilizat penntru părţile posterioare ale trunchiului şi gâtului, termenul
se aplică în egală măsură şi suprafeţelor corespunzătoare ale capului (convexitatea
craniului), mâinii şi piciorului;
 Ventralis, termen foarte rar folosit în anatomia omului fiind înlocuit cu termenul de
anterior, excepţii se întâlnesc la nivelul sistemului nervos, radix ventralis nervi spinalis,
nucleul ventral al talamusului;
 Internus, termen sinonim cu “profund”, indicând că o formaţiune se află în interiorul
unei structuri, el nu trebuie folosit în sens medial;
 Externus, termen sinonim cu ”superficial” şi utilizat pentru a arăta că o formaţiune se
află situată într-un plan superficial alteia, el nu trebuie folosit în sens de lateral;
 Dexter, Sinister, termeni utilizaţi pentru a indica poziţia unei formaţiuni anatomice la
dreapta sau la stânga planului median;
 Longitudinalis, termen utilizat pentru a denumi axa lungimii corpului sau direcţia unei
formaţiuni în lungul unei regiuni a corpului omenesc;
 Transversus, termen folosit pentru a indica direcţia unei formaţiuni de-a curmezişul
unei regiuni;
 Caudal, termen rar folosit în anatomia omului, are sensul de superior şi inferior, se
foloseşte mai frecvent în anatomia dezvoltării unde termenul de cranial are sens de
rostral;
 Superior, Inferior, termeni utilizaţi pentru a indica poziţia unor formaţiuni de-a lungul
axei longitudinale a corpului sau membrelor sau în planurile sagitale;
 Superficiale, Profundus, termeni utilizaţi pentru a arăta poziţia şi direcţia unei
formaţiuni anatomice la suprafaţa unei regiuni (superficiale) sau în adâncimea unei
regiuni (profundus).
Pentru orientarea şi descrierea topografică a formaţiunilor anatomice de la nivelul
membrelor se vor utiliza următorii termeni:
 Proximalis et Distalis, pentru orientarea falangelor (aceşti termeni nu se vor folosi în
sens de superior şi inferior la nivelul membrelor);
 Radialis et Ulnaris, pentru descrierea formaţiunilor anatomice localizate la nivelul
antebraţului şi mâinii - au sensul de lateral (radialis) şi medial (ulnaris), aceşti termeni
au avantajul că nu ţin seama de orientarea spaţială a mâinii când descriem o formaţiune
anatomică;
 Tibialis et Fibularis, pentru descrierea formaţiunilor anatomice localizate la nivelul
gambei şi piciorului, având sensul de medial (tibialis) şi lateral (fibularis);
 Palmaris, pentru descrierea formaţiunilor din regiunea anterioară a mâinii (Palma
manus)
 Plantaris, pentru descrierea formaţiunilor situate în zona feţei inferioare a piciorului
(Planta)
 II. TERMENI MEDICALI (ANATOMIE DESCRIPTIVĂ,
ANATOMIE FUNCŢIONALĂ, PATOLOGIE)

A
Actina – proteină contractilă ce formează filamentele subţiri de la nivelul sarcomerului.
Abducţie – mişcare în plan frontal care îndepărtează o regiune a corpului de linia mediană a
corpului.
Achile (tendon) – unul dintre cele mai lungi tendoane din corpul uman, reprezintă
ataşamentul tricepsurului sural la nivelul calcaneului.
Acetabul – cavitate cotiloidă – cavitate articulară a osului coxal pentru articulaţia cu capul
femural.
Afecţiuni vestibulare – afectarea funcţiei de echilibru (sistem vestibular) datorată unei game
largi de afecţiuni, vertigo, boala Meniere, neurinom acustic, scleroza multiplă, sifilis,
traumatisme, infecţii ale urechii interne, medicaţie ototoxică, epilepsie.
Adducţie – mişcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediană a
corpului.
Agonist – muşchi implicat activ în producerea sau controlul mişcării, care se opune acţiunii
muș chiului ce realizează miș carea.
Ex: în flexia coapsei m. psoas, flexor, este agonist; fesierul mare, extensor, este antagonist.
Algie – durere.
Aliniament static vertical – vizualizare a scheletului uman prin plasarea unui fir cu plumb,
în vedere laterală, cu segmentele corpului proiectate pe linia de gravitaţie în poziţie de
repaos şi greutatea corpului distribuită egal între cele două plante.
Amfiartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii ce permite mişcări limitate.
Amiostenie – scăderea forţei musculare.
Amiotonie – scăderea sau dispariţia tonusului muscular. Sinonim – miatonie.
Amiotrofie – scădere marcată de volum a unui muşchi striat, prin diminuare atât cantitativă
cât şi calitativă a fibrelor sale. Sinonim – atrofie musculară.
Anatomie – ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurilor corpului omenesc viu în
dinamică ontogenetică şi funcţională.
Analgesia – inabilitatea de a simţi durerea.
Anchiloza – limitare parţială sau totală a mişcărilor într-o articulaţie prin organizarea
exudatelor din cavitatea articulară într-un proces de inflamaţie, prin atrofie capsulară sau
prin sudarea suprafeţelor articulare avivate chirurgical.
Angulaţie – deviere faţă de linia dreaptă, ca într-un os consolidat vicios.
Anormal – care se abate de la normal.
Anomalie – deviere de la forma, structura, sau poziţia normală caracteristică, ca rezultat al
unei tulburări de dezvoltare embrionară sau exogenă.
Antagonist – muşchi care se opune acţiunii altui muşchi.
Antalgic – care împiedică sau calmează durerea.
Antepicior – porţiunea piciorului care include metatarsul şi degetele. Vezi picior anterior.
Anteversie – deplasarea anterioară, în parte sau în totalitate a unui organ; AV capului
femural – mărirea peste 15° a unghiului de înclinaţie al colului femoral, întâlnită în luxaţia
congenitală de şold.
Aponevroza – ţesut conjunctiv fibros, cu structură asemănătoare tendonului, dar suprafaţă
mare, ce acoperă un muşchi, conecteaza doi muşchi sau un muşchi de o suprafaţă osoasă.
Apoptoza – o serie de evenimente celulare care conduc la moartea celulei.
Areole osoase – cavităţi din structura ţesutului spongios cu diametre, formă şi conţinut
diferit (lat. areola - suprafaţă mică).
Obs. Forma areolelor poate fi sintetizată ca tubular-cilindrică, ovoidală sau sferică;
diametrele cresc de la suprafaţă în profunzime; conţinutul este reprezentat de măduvă osoasă
sau aer (mastoida).
Arhitectura osoasă – ansamblu delimitat de dispoziţia elementelor structurale osoase;
organizare spaţială structurală internă a osului în relaţie cu actiunea forţelor mecanice.
Artere nutritive osoase – arterele ce asigură nutriţia osului.
Obs. Pot fi artere diafizare, metafizare sau epifizare, provenind din periost sau arcade
vasculare periarticulare.
Articular (cartilaj) – strat neted şi bine hidratat de cartilaj hialin ce acoperă suprafaţa
articulară a oaselor. Vezi cartilaj.
Articulaţie – legatura dintre 2 oase, permitând mişcarea segmentelor ataşate.
Obs. O articulaţie este formată de obicei din ţesut conjunctiv fibros şi cartilaj ce acoperă
suprafeţele osoase. Articulaţiile sunt clasificate de obicei după tipul de mişcare pe care îl
permit şi forma suprafeţelor articulare: articulaţii sferoidale, articulaţie în balama; articulaţii
condiloidiene, articulaţii în pivot sau trohoide; articulaţii trohleare şi articulaţii selare.
Mişcările care pot avea loc în articulaţii pot fi: simple (de alunecare, în care cele 2 suprafeţe
osoase alunecă una pe cealaltă:, angulare sau de flexie - extensie, în care unghiul format
între 2 oase creşte sau scade; de rotaţie în care segmentul se deplasează intern sau extern faţă
de un ax de rotaţie; de abducţie-adducţie în care segmenul se îndepărtează sau se apropie de
linia mediană a corpului. Mişcările compuse includ circumducţia ce survine într-o articulaţie
formată dintr-un cap articular şi o cavitate articulară; osul lung descrie un con.
Articulaţie (blocată) – articulaţie în care elementele articulare sunt fixate
Obs. "locked knee" este un termen utilizat pentru descrierea inabilităţii pacientului să
realizeze flexia şi/sau extensia genunchiului. Există 2 tipuri, fie cauzat de o blocare
mecaniăa a mobilităţii, fie de o durere prea severă pentru a permite mişcarea.
Artodeza – blocarea chirurgicală a unei articulaţii printr-o conexiune rigidă între elementele
componente, fără a mai permite mişcarea.
Artritele – procese inflamatorii acute, subacute sau cronice ale elementelor componente ale
unei articulaţii, cu etiologie diferită şi tablou clinic comun prin edemul, inflamaţia şi durerea
articulaţiei interesate (artralgie).
Obs. Cauzele sunt incomplet cunoscute, incluzând traumatisme articulare, infecţii
bacteriene, TBC, cauze genetice, dezordini hormonale sau metabolice. Din punct de vedere
al formelor pot fi uscate, seroase, supurate; mono, oligo sau poliarticulare.
Artritele reumatoide – consecinţa unui atac autoimun la nivelul ţesuturilor articulare, urmat
de îngroşarea membranei sinoviale, acumulare de lichid sinovial, deteriorarea cartilajului
articular.
Artrita gutoasă – survine în urma unor tulburări ale metabolismului nucleoproteinelor,
creşterea acidului uric sanguin şi depozitarea cristalelor de urat de sodiu la nivel articular, în
special la nivelul articulaţiilor mici ale mâinii şi piciorului (haluce).
Artrogripoza – artrogripozis congenita multiplex – cuprinde condiţii patologice
nonprogresive caracterizate de contracturi articulare multiple în tot corpul la naştere.
Artropatie – denumirea generică atribuită oricărei afecţiuni articulare.
Artroplastia – tehnică chirurgicală ortopedică de reconstituire a unei articulaţii în vederea
recuperării funcţionale, practicată mai ales în anchilozele osoase.
Artrosinteza – intervenţie chirurgicală prin care se realizează menţinerea în poziţie corectă a
extremităţilor osoase luxate, după reducere prealabilă.
Artroscopia – metodă de diagnostic şi limitat de tratament a afecţiunilor articulare, ce
presupune o incizie limitată la nivelul capsulei articulare, urmată de introducerea unui aparat
numit artroscop cu ajutorul căruia se vizualizează cartilajul articular, membrana sinovială,
alte formaţiuni (menisc, ligament încrucişat în articulaţia genunchiului).
Artroza – afecţiune articulară cu evoluţie cronică, intrând în cazul reumatismului cronic
degenerativ (de uzură).
Obs. Se caracterizează prin deformarea extremităţilor osoase, neregularitatea contururilor
articulare, îngustarea spaţiului articular şi formarea de osteofite.
Astazie – imposibilitate de a păstra postura ortostatică datorită unui deficit motor.
Astenie – diminuare patologică a capacităţii de efort fizic şi psihic; mialgică- forma de
astenie caracterizată prin oboseală generală şi dureri musculare.
Ataxia – imposibilitatea sau dificultatea coordonării mişcărilor active.
Obs. Prezintă ca şi forme clinice:
 Ataxia cerebeloasă (afecţiuni cerebeloase).
 Ataxia frontal Bruns' – o perturbare a echilibrului şi posturii datorată unei leziuni
în lobul frontal, caracterizată de o postură cu o bază largă de susţinere cu piciorul
plat pe sol şi o tendinţă la retropulsie.
 Ataxia Friedreich's – scleroza ereditară a coloanelor medulare laterale şi dorsal,
de obicei cu debut în copilărie sau adolescenţă; se asociază cu tulburări de vorbire,
scolioză, mişcări bizare, paralizie şi frecvent cu cardiomiopatie hipertrofică.
 Ataxia locomotorie – tabes dorsalis.
 Ataxia motorie – inabilitatea de a controla mişcările coordonate ale muşchilor.
 Ataxia senzorială – datorată alterării propriocepţiei (aprecierea poziţiei articulare
în spaţiu) prin întreruperea legăturilor între cortexul motor şi nervii periferici,
exprimată prin mişcări necoordonate, accentuate de închiderea ochilor.
 Ataxia-telangiectazia – o ataxie severă progresivă de origine autosomal recesivă
asociată cu telangiectazii oculo-cutanate, mişcări anormale ale globilor oculari,
afecţiuni respiratorii şi imunodeficienţă.
Atetoza – o succesiune constantă de mişcări involuntare, spasmodice, de flexie-extensie,
pronaţie şi supinaţie a degetelor şi mâinii, şi uneori a degetelor şi picioarelor.
Atonie – lipsa tonusului muscular.
Atrofie – afectare progresivă, dobândită, caracterizată prin diminuarea volumului unor
celule, ţesuturi sau organe cu consecinţe importante asupra funcţiei acestora.
Obs. Atrofia poate rezulta printr-o reducere a dimensiunilor celulare, a numărului de celule
sau ambele aspecte. Ea poate fi limitată la un anumit organ, datorită interferenţei bolii cu
metabolismul organului respectiv, sau poate interesa întregul membru dacă este afectată
nutriţia sau inervaţia acestuia. Îmbătrânirea naturală a ţesuturilor şi organelor corpului
conduce la atrofia de senescenţă, sau simplu senescenţă. Inactivitatea unui ţesut sau organ va
conduce în timp la o atrofie locală, ca de exemplu distrofia musculară care determină atrofie
cu scăderea volumului şi forţei musculare datorită pierderii de sarcoplasmă.
Atrofie (osoasă) – 1. reducere internă (în densitate) şi externă (în formă) a masei osoase
(e.g., a coastelor reziduale); 2. o pierdere de substanţă sau volum osos.
Obs. Atrofia osoasă decurge de obicei fără modificări corespondente în volumul sau
dimensiunile externe ale osului, dar masa osoasă se poate reduce cu până 75%. Arhitectura
osoasă se modifică, se arenuează şi în final dispare. Osul atrofiat este fragil şi are o
consistenţă spongioasă (cavitară) mult mai accentuată decât osul normal. Pe secţiune
transversală corticală este subţire, dar suprafaţa periostală este nemodificată. Medulara este
formată din ţesut osos spongios grăsos. Atrofia osoasă poate fi sistemică, regională sau
locală.
Atrofie (musculară) – reducerea cantitativă a ţesutului muscular, rezultată mai ales din lipsa
de utilizare.
Obs. Există numeroase cauze pentru atrofia musculară simplă, cum sunt malnutriţia cronică,
imobilizarea, denervarea.
Atrofie (funcţională) – atrofie rezultată prin lipsa funcţionării normale a unui ţesut, organ
sau parte a corpului.
Axa (anatomic) – în descrierea formaţiunilor anatomice se folosesc trei axe de orientare,
situate în cele trei direcţii ale spaţiului, trec prin centrul de greutate (S 1) se intersectează sub
unghiuri drepte şi se numesc: longitudinală, sagitală şi transversală. Acesta axe delimitează
plane.
Obs. Axa lungimii corpului sau axa longitudinală este întinsă între un punct polar superior,
numit vertex şi un punct polar inferior, situat în centrul bazei de susţinere; ea este
perpendiculară pe orizontala solului. Axa profunzimii corpului sau axa sagitală trece prin
centrul de greutate al corpului şi are o direcţie antero-posterioară. Axa lăţimii corpului sau
axa transversală trece prin centrul de greutate al corpului şi este paralelă cu orizontala
solului.
Atelă – mijloc ortopedic de imobilizare a unui segment din corp.
Obs. Poate fi flexibilă sau rigidă, confecţionată din metal, feşe sau tifon gipsat, celuloid,
material plastic.

B
Baza de susţinere a corpului – o suprafaţă de formă geometrică variabilă, delimitată de
marginile exerne sau de punctele prin care picioarele iau contact cu solul.
Obs. Cu cât baza de susţinere este mai mare, menţinerea echilibrului este mai uşoară; cu cât
se micşorează mai mult, menţinerea echilibrului devine mai dificilă.
Biarticular – cu acţiune pe 2 articulaţii.
Bursa (sinovială) – saci conjunctivi dezvoltaţi la nivelul tendoanelor sau al muşchilor în
locurile unde aceştia sunt expuşi unor presiuni (acolo unde tendonul, muşchiul sau pielea
alunecă pe un plan dur subjacent).
Bursita – inflamaţie a unei burse datorată unei presiuni sau fricţiuni intense sau a unui
traumatism.
Broşă – în ortopedie, tijă metalică folosită pentru imobilizarea fracturilor.

C
Cadenţă (*mers) – tempo de mers exprimat în paşi pe minut; descriptor temporal al
mersului.
Calcificare (*fiziologică) – proces biologic în care se produce o depunere de săruri de calciu
în cursul osificării.
Calcificare (*patologică) – depozite anormale tisulare de calciu şi magneziu.
Calus – ţesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os; ~vicios - sudare
defectuoasă a unei fracturi.
Canal Havers – canal neurovascular din structura ţesutului osos compact, determinat de
fibre colagenice, în jurul căruia se dispun concentric lamelele osoase; conţine 1-2 capilare
sanguine, fibre nervoase.
Canale nutritive – canale din structura osului, străbătute de arterele nutritive ale acestuia, ce
fac legătura dintre foramina nutrient şi cavitatea medulară.
Canale Volkmann – canale cu direcţie oblică sau transversală faţă de direcţia osteoanelor,
care nu sunt înconjurate de lamele concentrice, părând a fi simple canale anastomotice.
Cârja – mijloc de susţinere a corpului în statică şi mers prin sprijin axilar şi în mâini.
Cartilaj – ţesut conjuctiv semidur format din celule, fibre şi substanţă fundamentală; este
lipsit de vase de sânge şi se hrăneşte prin difuziune de la ţesuturile înconjurătoare.
Obs. Substanţa fundamentală conţine proteoglicani în structura cărora se găsesc proteine,
acid hialuronic şi condroitin sulfat. În condrocite există enzime implicate în sinteza şi
degradarea proteoglicanilor. Acest turnover durează de obicei luni sau chiar ani, creşte
moderat în urma acţiunii agenţilor traumatizanţi interni sau externi. Chiar în urma accelerării
turnoverului cartilajul se reface lent datorită aportului indirect de substanţe nutriente
(difuziune). În funcţie de natura şi aranjamentul fibrelor distingem trei tipuri de cartilaje:
hialin, elastic şi fibros.
Cartilaj hialin – cartilaj cu cea mai scăzută rezistenţă dar cea mai mare răspândire în corpul
uman. Se întâlneşte la nivelul cartilajelor costale, nazale, laringiene, traheale şi bronşice.
Cartilaj articular – un tip particular de cartilaj hialin conţinând fibre de colagen cu
rezistenţă crescută.
Cartilaj elastic – cartilaj în care predomină fibrele elastice.
Obs. Se găseşte în pavilionul urechii, la nivelul trompei lui Eustachio, epiglotei.
Cartilaj fibros – forma cea mai rezistentă de cartilaj, conţinând numeroase fibre de colagen
şi o cantitate mai redusă de substanţă fundamentală.
Obs. Se întâlneşte în zone supuse unor solicitări de presiune cum sunt discurile
intervertebrale, simfiza pubiană.
Cavitate medulară – canal central ce străbate diafiza oaselor lungi, conţinând măduvă
osoasă.
Celule osteoprogenitoare – celule stem (de origine, precursoare) ce dau naştere celulelor
osoase.
Obs. Din punct de vedere morfologic şi cinetic s-au identificat 2 tipuri de celule
osteoprogenitoare: preosteoblastele si preosteoclastele; astfel se sugerează că osteoblastele
provin dintr-o celulă conjunctivă de tip stromal, iar osteoclastele din monocite.
Ciclu de mers – perioada dintre contactul iniţial al unui picior cu solul şi următorul contact
iniţial al aceluiaşi picior cu solul.
Obs. Fiecare ciclu de mers include două perioade de sprijin dublu şi două perioade de sprijin
unilateral.
 0-10%: Perioada de sprijin dublu
 10-50%: Membrul inferior drept este în faza de sprijin unilateral (perioada de
sprijin); concomitent membrul inferior stâng este în faza de pendulare
 50-60%: Perioada de sprijin dublu
 60-100%: Membru inferior stâng este în faza de sprijin unilateral (perioada de
sprijin) pentru ultimele 40% din ciclul mersului; concomitent membrul inferior
drept este în faza de pendulare.
Centru de gravitaţie (CG) – punctul de referinţă asupra căruia acţionează forţa de atracţie
gravitaţională. Sinonim centru de greutate.
Obs. Gravitaţia acţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă cu
direcţie verticală, care se dirijează spre centrul pământului. Toate aceste forţe asociate
vectorial dau o rezultantă care acţionează asupra unui punct al masei corpului, care este C.G.
al corpului. Dacă corpul asupra căruia acţionează rezultanta liniilor de forţă gravitaţionale
este perfect simetric şi are o densitate uniformă, C.G. se suprapune cu centrul său geometric.
Corpul omenesc nu are o densitate uniformă şi este format din segmente care iau cele mai
diverse poziţii. Situarea centrului de greutate depinde atât de poziţia corpului cât şi de
poziţia relativă a segmentelor care-l compun, respectiv de poziţia centrelor de greutate ale
tuturor segmentelor corpului, atât în mişcare cât şi în statică; poziţia C.G. al corpului nu este
fixă, ci variabilă în raport cu deplasarea. Pentru determinarea localizării C.G. al corpului în
diverse poziţii, se ia în considerare greutatea diferitelor segmente în poziţia respectivă.
Fiecare segment având propriul centru de greutate, prin însumarea forţelor gravitaţionale
care acţionează asupra acestora se obţine o rezultantă care va acţiona asupra corpului luat ca
întreg. Dacă centrul de greutate al membrului superior se modifică, se va modifica şi
biomecanica acestuia. Această modificare implică schimbări deseori majore în felul în care
sunt solicitate articulaţiile şi structurile care le alcătuiesc şi le deservesc (muşchi-tendoane,
ligamente, uzura cartilagiilor articulare, etc.). Poziţia verticală impune distribuţia greutăţii
întregului corp la nivelul tălpilor, iar pentru realizarea echilibrului static vertical trebuie ca
proiecţia cenrtului de greuate al corpului să se situeze în interiorul perimetrului delimitat de
marginile laterale, anterioare şi posterioare ale tălpilor.
Centru de masă – punctul în care masa corpului este egal distribuită.
Cinetica – evaluarea mişcării ţinând cont de forţele implicate în producerea acesteia.
Cinematică – evaluarea mişcării în raport cu spaţiul şi timpul, dar fără să se ţină cont de
forţele implicate.
Circumducţie – combinaţie succesivă între mai multe mişcări fundamentale prin care un
segment trece succesiv prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revine la
poziţia de flexie; se poate executa şi invers cu punct de plecare din orice poziţie.
Claudicaţie – denumire dată unor tulburări cu caracter tranzitoriu care apar în cursul
activităţii mai intense şi care dispar sau se atenuează după repaos
Claudicaţia intermitentă – denumire dată unor tulburări cu caracter nepermanent, apărute
consecutiv solicitării intense a unor organe şi care dispar sau se diminuează după un anumit
repaus; crampă dureroasă a muşchilor gambei, în efort, datorat insuficienţei arteriale
cronice, care dispare în repaus.
Claudicaţie neurogenică – patologie acompaniată de dureri şi parestezii la nivelul spatelui,
feselor şi membrelor inferioare şi care este ameliorată de repaos; determinată de perturbări
mecanice în ischemia cozii de cal.
Clinic – termen ce se referă la examinarea şi tratamentul pacienţilor.
Clonus - alternarea unei contracţii musculare involuntare cu o relaxare în succesiune rapidă,
după flexie sau extensie forţată a unui segment; un tremor ritmic reflex continuu cu origine
la nivel medular, sub nivelul unei zone traumatizate, determinat de testare reflexa. Similar
clonospasm.
Clonus (gleznă) sau clonusul piciorului – o serie de mişcări reflexe anormale ale piciorului,
induse de dorsiflexie rapidă, determinând contracţii şi relaxări alternative ale tricepsului
sural.
Coactivare – acţiune simultană a agoniştilor şi antagoniştilor la un anumit punct.
Colagen – proteină din grupa scleroproteinelor ce conţine glicocol, prolină şi oxiprolină;
denumire generică ce include o mare varietate de molecule proteice care intră în structura
matrixului extracelular, având ca unitate structurală de bază trei lanţuri polipeptidice cu
configuraţie triplu helicoidală.
Obs. Până iî prezent s-au identificat 19 tipuri de colagen, formate din minimum 33 de lanţuri
polipeptidice distincte.
Condrocite – celule cartilaginoase, componente structurale ale cartilajului.
Congenital – termen care se referă la o tulburare aparentă sau latentă a nou-născutului, ca
urmare a unui process patologic petrecut în timpul vieţii intrauterine.
Condromalacia – proces degenerativ al cartilajului articular, în special la nivelul patelei.
Obs. Apare la adulţii tineri după traumatisme ale genunchiului şi se caracterizează prin
inflamaţie, durere şi modificări degenerative, vizibile pe radiografie.
Componenta contractilă – componentă structurală musculară responsabilă de contracţie şi
producerea forţei.
Obs. Componenta contractilă fundamentală a muşchiului scheletic este sarcomerul.
Contact iniţial (*mers) – prima fază a ciclului mersului. Vezi fazele mersului.
Contenţie – în ortopedie reprezintă menţinerea în contact a fragmentelor unei fracturi după
cooptarea lor; se realizează prin mijloace ortopedice de imobilizare sau chirurgical prin
osteosinteză.
Contractilitate – proprietatea ţesutului muscular de a răspunde la stimulare prin schimbare
de formă, de obicei scurtare.
Contractura – contracţie tonică, permanentă a unui muşchi sau grupă de muşchi de cauză
patologică; poate fi antalgică, miogenică, neurogenică sau ischemică.
Contracţie concentrică – contracţie realizată de către muşchiul responsabil pentru această
mişcare prin care se realizează apropierea inserţiilor musculare şi scurtarea muşchiului.
Obs. Cuplul produs de forţa musculară este mai mare decât cuplul extern, şi din acest motiv
muşchiul este capabil să se scurteze în timp ce depăşeşte sarcina externă.
Ex: flexia trunchiului din clinostatism reprezintă o contracţie concentrică a dreptului
abdominal.
Contracţie excentrică – contracţie efectuată de un muşchi prin cedarea progresivă a stării
sale de contracţie, îndepărtarea inserţiilor musculare ș i alungirea muș chiului.
Obs. Cuplul produs de forţa musculară este mai mic decât cuplul extern, mişcarea în
articulaţie se produce mai lent decât ar trebui conform sarcinii externe.
Contractţe izometrică – acţiune musculară în care se produce o forţă fără modificarea
lungimii muș chiului
Contracţie musculară – stare internă în care un muşchi exercită activ o forţă, indiferent dacă
se scurtează sau se alungeşte.
Coordonare – acţiune comună a muşchilor pentru a produce sau a controla o mişcare, cu
sincronizare de timp şi intensitate optimă.
Control postural – vezi echilibru
Conţinut mineral osos – raportul dintre greutatea componentei anorganice osoase şi
greutatea ţesutului osos deshidratat, per unitate de volum.
Coree – denumire dată unor boli sau sindroame ale sistemului nervos central, de etiologie
variabilă, al căror sindrom dominant constă în mişcări involuntare, cu caracter segmentar,
aritmice, rapide, dezordonate, lipsite de finalitate.
Obs. Prezintă ca şi forme clinice:
 coreea acuta Sydenham - o afecţiune auto-limitantă, care apare la copii cu vârste
cuprinse între 5 şi 15 sau în timpul sarcinii, în relaţie cu febra reumatică; este
caracterizată prin mişcări involuntare, ce progresează până la afectarea tuturor
activităţilor motorii
 coree Huntington - boală ereditară caracterizată de coree progresivă cronică şi
deteriorare mentală până la demenţă.
Coxa plana – aplatizare a capului femural datorată osteocondrozei epifizare.
Coxa valga – deformare a articulaţiei coxofemurale cu creşterea unghiului de înclinaţie
dintre colul femural şi diafiză.
Coxa vara – deformare a articulaţiei coxofemurale cu scăderea unghiului de înclinaţie dintre
colul femural şi diafiză.
Creşterea osoasă – totalitatea activităţilor celulare care vor determina creşterea
dimensiunilor şi/sau a masei părţilor componente ale scheletului.
Obs. Creşterea este un fenomen temporo-spaţial, de aceea se acordă o importanţă specială
cineticii creşterii tradusă prin viteza şi acceleraţia de creştere.
Cupluri cinematice - două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. De
exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână.
Obs. În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi
helicoidale. În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele
helicoidale sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de
exemplu, antebraţ-mână).
Cvadriceps (evitare) – strategie de mers adoptată de persoane cu deficienţă de ligament
încrucişat anterior pentru a evita activarea cvadricepsului.

D
Decalcifiere – proces distrofic al ţesutului osos, în care sub influenţe diverse (mecanice,
chimice, nervoase), calciul din ţesutul respectiv se reduce treptat până la dispariţie. Sinonim
demineralizare osoasă.
Dezaxare (medical)– consolidare vicioasă a unei fracturi care compromite axul normal de
funcţiune al unui membru.
Diafiza – corpul oaselor lungi, format dintr-un cilindru de ţesut osos compact străbătut de un
canal central; (gr.diaphysis - interstiţiu).
Obs. Există o tranziţie treptată între ţesutul osos compact şi cel spongios pe măsura
apropierii de cavitatea medulară centrală, astfel încât putem afirma că diafizele osoase
conţin şi substanţa osoasă spongioasă la nivelul interfaţei os-măduvă.
Diartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii mobile.
Diastazis – echivalentul luxaţiei în cazul articulaţiilor fixe. Mai frecvent la nivelul
articulaţiilor tibiofibulare.
Diplegie – paralizie bilaterală a corpului (hemiplegie dublă).
Diplegie spastică – mers patologic caracterizat prin rotaţie internă anormală, flexie şi
adductie a coapselor, genunchi în hiperextensie şi poziţie echină a piciorului şi gleznei.
Direcţia de mişcare – sensul (direcţia) unei mişcări, în funcţie de aşezarea muşchiului faţă
de axele articulaţiei.
Obs. Planul mişcării este întotdeauna perpendicular pe axul mişcării (axul biomecanic, axul
articular). În acelaşi plan şi în jurul aceluiaşi ax se pot efectua întotdeauna două mişcări de
sens opus pentru realizarea cărora există două grupe musculare (muşchi) distincte. În plan
sagital, mişcările se realizează în jurul unui ax transversal şi sunt flexia şi extensia (pentru
unele segmente se numesc ante şi retroproiecţie, ex: mişcările în plan sagital ale umărului).
În plan frontal, mişcările se realizează în jurul unui ax sagital; pentru membre se numesc
abducţie şi adducţie, iar pentru trunchi şi gât mişcări de înclinare laterală. Mişcările
corespunzătoare ale degetelor sunt raportate la axul mâinii şi al piciorului.
În plan transversal, mişcările se realizează în jurul unui ax longitudinal şi se numesc mişcări
de rotaţie internă sau externă. Pronaţia şi supinaţia sunt mişcări de rotaţie particulare care se
petrec la nivelul antebraţului şi piciorului.
Disjuncţia – echivalentul entorsei în cazul articulaţiilor fixe.
Diskinezie (motorie) – o alterare a abilităţii de control a mişcării, caracterizată de mişcări
spasmodice sau repetitive sau de lipsa de coordonare.
Disimetrie – un aspect al ataxiei în care este alterată abilitatea de a controla distanţa, forţa şi
viteza unei activităţi motorii; în mod normal folosit pentru a descrie mişcări anormale
cauzate de alterări cerebeloase.
Distrofie (musculară) – un grup de boli musculare progresive, non-inflamatorii, fără o
patologie a nervilor centrali sau periferici; în stadiile finale ale afecţiunii, fibrele musculare
sunt înlocuite cu ţesut adipos şi ţesut conjunctiv.
Obs. Sunt descrise 9 tipuri de distrofii musculare. Forme clinice mai frecvent întâlnite:
 distrofie musculară Duchenne (DMD): forma cea mai cunoscută de distrofie
musculară, datorată mutaţiei unei gene de pe cromozomul X care codifică
producerea de distrofină, o proteină normală în muşchi; DMD afectează copii de
sex masculin, cauzând atrofia progresivă a celor mai multe grupe musculare, având
drept consecinţă instalarea unui handicap motor variabil, în funcţie de forma şi
stadiul evolutiv
 distrofie musculară Becker (DMO): similar cu distrofia musculară Duchenne, dar
cu debut mai tardiv şi evoluţie mai lentă
 distrofia musculară a centurilor articulare (LGMD): LGMD începe tardiv în
copilărie sau la maturitate timpurie şi afectează atât bărbaţii cât şi femeile, prin
atrofie în principal în muşchii centurii pelvine şi scapulare. Ritmul progresiei
acestei boli este redus, întrerupt de episoade de agravare accentuată a slăbiciunii
musculare. Cunoscută şi sub denumirea de distrofia Landouzy-Dejerine
 distrofie miotonică: cunoscută sub numele de boala lui Steinert, produce
rigidizarea muşchilor şi scade capacitatea lor de relaxare (miotonie) precum şi
slăbirea muşchilor afectaţi. Deşi această formă de distrofie musculară poate afecta
şi copiii, ea este întâlnită de obicei la vârsta adultă; muşchii pot deveni rigizi în
urma contracţiei. Severitatea afecţiunii variază în limite largi, iar gradul de
progresie al bolii este redus.
 distrofie musculară distală (DD): reprezintă un grup de afecţiuni care implică
musculatura extremităţilor: mâini, antebraţe, gambe şi picioare. Severitatea este
moderată şi gradul de progresie este scăzut. Distrofia musculară distală apare între
40 şi 60 de ani.
 distrofie musculară congenitală (CMD): CMD este prezentă de la naştere, duce la
slăbiciune musculară generalizată şi deformarea articulaţiilor şi de obicei
progresează lent.
Dizlocare – deplasarea forţată a părţilor care alcătuiesc o unitate; semn radiologic care pune
în evidenţă gradul de deplasare al fragmentelor unei fracturi.
Dosul piciorului. – termen anatomic ce se referă la suprafaţa superioară a piciorului. Similar
faţă dorsală (dorsum pedis).

E
Echilibru (medical) – menţinerea stabilităţii posturale în statică sau dinamică. Similar
control postural.
Echin/equin (picior) – poziţie a piciorului în care antepiciorul este situat inferior faţă de
călcâi. În mers, în timpul contactului iniţial, piciorul este în flexie plantară.
Endomisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară fiecare fibră musculară din
interiorul unui fascicul în muşchiul scheletic.
Endoproteză – proteză introdusă în interiorul corpului uman (gr. endon - înăuntru; la
interior).
EMG – metodă de înregistrare grafică sau optică a potenţialelor de acţiune musculare, în
repaos şi în cursul contracţiei voluntare. EMG-ul poate diagnostica atât afecţiuni musculare
cât şi ale neuronului periferic (activitatea unităţilor motorii).
Entorsă – traumatism articular produs de o mişcare ce depăşeşte limitele mobilităţii
articulaţiei, fără deplasarea suprafeţelor articulare faţă de poziţia lor normală.
Epifiză – extremitatea oaselor lungi, formată dintr-un strat de ţesut osos compact la periferie
şi tesut osos spongios la interior (gr.epiphysis - excrescenţă).
Epimisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară întregul muşchi scheletic.
Eversie (mişcare) – mişcarea prin care se ridică marginea laterală a piciorului (flexia
dorsala, abducţia şi pronaţia piciorului).
Extensie – mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior faţă de poziţia
anatomică.
Excitabilitate – proprietatea muşchiului de a răspunde la acţiunea unui stimul.
Extensibilitate – descrie abilitatea muşchiului de a se întinde ca o consecinţă la acţiunea
unei forţe exterioare.
Extensiune – mijloc terapeutic folosit pentru reducerea unei fracturi sau a unei luxaţii, sau
pentru imobilizarea unui membru, prin aplicarea unei tracţiuni.
Obs. Poate fi extemporanee sau continuă, manuală sau mecanică (scripeţi, masă ortopedică,
aparate distractoare).
Extrapiramidal (sistem) – ansamblu de fibre eferente în regiunile subcorticale şi
subtalamice care servesc motricităţii involuntare şi tonusului muscular.
Extrapiramidal (sindrom) – un grup de tulburări clinice marcate prin mişcări involuntare
anormale, modificări în tonusul muscular, tulburări posturale; include parkinsonism, coree,
atetoză, şi altele. Asociere între akinezie (mişcări rare şi lente), hipertonie (rigiditate) şi
tremurături în stare de repaus.

F
Falange – din punct de vedere anatomic, reprezintă oasele degetelor de la mâini sau de la
picioare. Există 3 falange (proximală, medie, distală) pentru degetele 2-5 şi doua falange
pentru police şi haluce.
Fazele mersului – subdiviziunile perioadelor ciclului de mers.
Obs. Mersul este împărţit în 2 perioade (de sprijin şi pendulare); perioadele sunt subdivizate
în faze, din care două, de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Perioada de sprijin
se divide în faze: de contact iniţial, picior plat, poziţia medie de sprijin, desprinderea
călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând desprinderea piciorului de sol şi
propulsia. Perioada de pendulare este împărţită într-o faza de pendulare iniţială (acceleraţie
sau semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare
finală (decelaraţie sau semipasul anterior). Perry divide ciclul mersului în funcţie de
perioade, sarcini şi faze. Prima sarcină e reprezentată de acceptarea şi încărcarea greutăţii
corpului pe membrul de sprijin şi implică o fază de contact iniţial şi o fază de răspuns la
încărcarea greutăţii. A doua sarcină, respectiv sprijinul unilateral pe membrul de sprijin,
include faza poziţiei medii a membrului de sprijin (cu momentul verticalei membrului de
sprijin), faza finală a sprijinului şi o fază de tranziţie spre perioada de pendulare, denumită
pre-pendulare. A treia sarcină este reprezentă de progresia membrului inferior contralateral
(oscilant) în timpul perioadei de pendulare şi include faza de pre-pendulare/balans (comună
cu cea anterioară), faza de pendulare iniţială, momentul verticalei membrului oscilant, şi
faza de pendulare finală.
Faza de contact iniţial – prima fază a ciclului mersului ce începe din momentul când
piciorul anterior ia contact cu solul, de obicei prin călcâi şi durează până la momentul
verticalei, respectiv până când toată planta este plasată pe sol; acceptarea greutăţii corpului
(sprijin bilateral). Similar contactul cu călcâiul, atacul cu călcâiul, contactul piciorului şi
atacul cu piciorul. Etimologie: L, initium (iniţial)+ contigere (a atinge).
Faza de picior plat – când toată suprafaţa plantei este aplicată pe sol. Similar faza de
răspuns la încărcare (încărcarea greutăţii corpului pe membrul de sprijin). Sinonim: iniţiere,
suport sau sprijin.
Obs. Conform clasificării lui Perry faza de contact iniţial şi faza de răspuns la încărcarea
greutăţii fomează prima sarcină, reprezentată de acceptarea şi încărcarea greutăţii corpului
pe membrul de sprijin; 0-20% din ciclul mersului).
Faza poziţiei medii de sprijin (medie de sprijin) – prima parte a susţinerii unilaterale în care
greutatea corpului este proiectată progresiv pe lungimea plantei membrului de sprijin până la
nivelul antepiciorului în timp ce piciorul contralateral părăseşte solul (20-30% din ciclul
mersului). Perioada în care corpul avansează peste membrul de sprijin cu activitate maximă
a muşchiului tibial posterior şi flexor lung al halucelui; importantă în evaluarea unor
patologii ortopedice multiple şi în analiza hipotoniilor musculare asociate. Sinonim:
suport/sprijin mijlociu.
Faza sprijinului final – constituie a doua jumătate a sprijinului unilateral şi include
ridicarea călcâiului piciorului de sprijin şi se termină prin contactul cu solul al piciorului
contralateral (30-50% din ciclul mersului). Perioada în care corpul avansează anterior faţă de
membrul de sprijin; în perioada finală este iniţiat sprijinul dublu; importantă în evaluarea
unor patologii ortopedice multiple şi în analiza hipotoniilor musculare asociate (cvadriceps
femural şi gluteu mare). Sinonim: finalizare suport sau sprijin; ridicarea călcâiului.
Faza de pre-pendulare – elementul final al perioadei de sprijin în care sprijinul se face
numai cu vârful metatarsienelor şi cu degetele; la sfârşitul acestei faze, corpul este împins
înainte şi în sus prin forţa de impulsie a piciorului de sprijin, care apoi devine picior oscilant
(50-60% din ciclul mersului). Scurta perioadă de tranziţie pentru sprijinul bilateral în care
membrul de sprijin este rapid eliberat de greutatea corpului şi pregătit pentru pendulare;
tipul de pre-pendulare al unui individ este util în diagnosticul unor patologii ortopedice
variate. Similar: iniţiere balans/pendulare; desprinderea degetelor de pe sol sau contact
terminal.
Obs. Pre-balansul reprezintă şi este din punct de vedere funcţional mai legat de faza de
balans decât de cea de sprijin.
Faza de pendulare iniţială (acceleraţie) – începe în momentul în care piciorul părăseşte
solul şi continuă până se atinge flexia maximă a genunchiului (60-73% din ciclul mersului).
Similar: pasul posterior al membrului oscilant.
Faza de pendulare medie – începe după flexia maximă a genunchiului şi se termină când
tibia se găseşte într-o poziţie verticală; include şi momentul verticalei membrului oscilant
(73-87% din ciclul mersului).
Faza de pendulare finală (decelaraţie) – începe când tibia oscilează de la verticală spre
anterior şi genunchiul se extinde maxim pregătind contactul iniţial cu începerea unui nou
ciclu al pasului dublu (87-100% din ciclul mersului). Similar: pasul anterior al membrului
oscilant.
Faza de zbor (alergare) – perioadă a ciclului de alergare în care ambele picioare sunt în aer.
Femur – osul coapsei, situat între pelvis şi gambă.
Fibroblast – un tip de celulă conjunctivă cu rol în producţia de colagen şi a altor proteine
din matrixul extracelular (între celule).
Fibula – os al gambei situat lateral (extern). Epifiza inferioară prezintă maleola externă.
Film, AP – radiografie în care fascicolul traversează structurile anteroposterior. Opus
filmului PA.
Film, lateral – radiografie cu incidenţă laterală.
Fixare – actul sau operaţia imobilizării într-o anumită poziţie.
Fixare (internă) – procedură chirurgicală în scopul stabilizării unei fracturi prin unirea
capetelor osoase fracturate prin mijloace mecanice: plăci metalice, şuruburi, hobane, broşe,
tije.
Fixare (externă) – procedură chirurgicală în scopul stabilizării unei fracturi prin unirea
capetelor osoase fracturate prin mijloace externe - atelă gipsată sau orteză.
Flexie – o mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului anterior faţă de poziţia
anatomică.
Flexie dorsală – mişcare la nivelul gleznei prin care piciorul se deplasează către gambă.
Flexie plantară – mişcare la nivelul gleznei prin care piciorul se îndepărtează de gambă.
Flexibilitate (articulară) – capacitatea de a mobiliza o articulaţie în efectuarea unei game
complete de mişcare.
Obs. Flexibilitatea este determinată de natura structurii articulare, starea ligamentelor şi
capsulelor articulare, dar şi de extensibilitatea musculară. Flexibilitatea poate fi, de
asemenea, limitată de piele, ţesut conjunctiv şi oase. Flexibilitatea este una dintre
principalele componente ale mişcării şi este considerată a fi importantă pentru o sănătate
optimă. Exerciţiile de flexibilitate sunt indicate pentru ameliorarea tensiunii generale
neuromusculare şi durerilor lombare. Cu toate acestea, o persoană care se concentrează pe
exerciţii de flexibilitate în detrimentul forţei poate reduce stabilitatea articulară şi creşte
riscul de luxaţii.
Flexibilitate (dinamică) – gamă de mişcare, care poate fi realizată prin mobilizarea unui
segment prin acţiune musculară; o relativă uşurinţă de a face mişcări rapide sau repetate
peste o anumită limită, mai degrabă decât intervalul în sine.
Obs. Este determinată de forţele care se opun sau rezistă mişcării, şi este afectată de
capacitatea de recuperare musculară rapidă. Flexibilitatea dinamică stă la baza mai multor
abilităţi motorii, şi este importantă pentru dezvoltarea vitezei şi forţei.
Flexibililitate (extinsă) – intervalul maxim de mişcare pentru o anumită articulaţie sau o
serie de articulaţii ce lucrează împreună.
Obs. Este în mare măsură specific articulară; o flexibilitate bună la nivelul unei articulaţii nu
garantează flexibilitate bună în altă regiune. Utilizarea termenului este uneori limitată la
capacitatea de a flexa şi întinde muşchii spatelui şi trunchiului, la capacitate maximă, în
orice direcţie.
Flexibilitate (statică) – gamă de mişcare a unei articulaţii atunci când un segment este
mobilizat pasiv (de exemplu, de către kinetoterapeut) şi menţinut în poziţie. Este măsurată
cu ajutorul unui goniometru sau dexometru.
Foramina nutrient – orificiu situat la suprafaţa osului prin care pătrund în interiorul
acestuia 1-2 artere nutritive, trecând în canale nutritive.
Forţă de reacţiune a solului – forţa egală şi de sens contrar exercitată de către sol asupra
unui obiect aflat în contact cu acesta; forţa exercitată de către sol asupra unui corp în contact
cu acesta.
Obs. de exemplu, o persoană care stă în picioare (fără să se mişte) pe sol exercită o forţă de
contact asupra acestuia (egală cu greutatea persoanei) şi în acelaşi timp solul exercită asupra
persoanei o forţă de reacţiune egală şi de sens opus.
Fractură – întreruperea continuităţii osoase.
Obs. Deşi, de obicei, urmare a unui traumatism, o fractură poate fi rezultatul unei boli
osoase dobândite, cum ar fi osteoporoza, sau a unei formări anormale a oaselor într-o boală
congenitală a oaselor, cum ar fi osteogeneza imperfectă ("boala oaselor fragile"). Fracturile
sunt clasificate în funcţie de caracterul şi localizarea lor.
Fracturi de stress – microfracturi ce apar în condiţiile aplicării unor nivele de solicitare
inferioare rezistenţei statice a materialului osos.

G
Gambă – parte a membrului inferior; situată între genunchi şi picior.
Genunchi – articulaţie realizată între femur, tibie şi patelă; situat între coapsă şi gambă.
Genunchi (lax) – genunchi instabil şi incapabil de mişcări active, fie printr-o laxitate
musculocapsuloligamentară excesivă (congenitală sau în urma unor traumatisme puternice),
fie prin paralizia tuturor grupelor musculare (poliomielită).
Genu recurvatum – hiperextensibilitate a genunchiului peste 180°, prin laxitatea exagerată a
capsulei şi ligamentelor posterioare. Sechelă a poliomielitei.
Genu valgum – devierea axei gambei în afară faţă de cea a femurului, astfel încât gambele
formează un unghi obtuz deschis în afară (gambe în X dacă este bilateral). În mod normal
feţele interne ale genunchiului se lipesc în poziţie anatomică.
Obs. La copii între 3 şi 5 ani se accentuează printr-un exces de greutate. Este cauzat de
hiperlaxitatea ligamentelor interne ale genunchiului sau de unele sechele de fractură, de o
boală osoasă prin carenţă sau de o malformaţie osoasă. La adult această problemă poate
apărea ca urmare a unui genu valgum netratat, unei sechele de fractură a genunchiului sau
unei boli osoase.
Genu varum – curbură exterioară a uneia sau a ambelor membre inferioare în apropiere de
genunchi, în care devierea axei gambei este înăuntru faţă de cea a femurului, astfel încât
gambele formează un unghi obtuz deschis înăuntru (gambe în O dacă este bilateral).
Maleolele se unesc în poziţia de drepţi anatomic, în timp ce genunchii sunt la distanţă unul
faţă de altul.
Glicoproteine – proteine conjugate de tipul mucoproteinelor, care conţin glucide în
moleculă.
Obs. În os glicoproteinele mai bine reprezentate sunt: osteonectina, osteocalcina, L 2HS-
glicoproteina.
Gleznă – articulaţia dintre tibie şi oasele tarsului (tibiotarsiană); conectează gamba cu
piciorul.
Gradul de mobilitate/libertate al unei articulaţii - numărul posibilităţilor de mişcare sau al
gradelor de libertate ale elementelor mobile în raport cu elementul fix; grad de miș care ce
indică mobilitatea celor două suprafeţe articulare.
Obs. Mobilitatea articulară depinde de structura articulaţiei; fiecare articulaţie are o gamă
specifică de libertate de miș care, exprimată în grade. Articulaţiile sinoviale pot prezenta 1,
2 sau 3 grade de libertate. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori
importanţi care determină direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează
amplitudinea de mişcare.
Grefă – transplantarea pe cale chirurgicală a unui organ sau ţesut.
Obs. Transplantarea pe cale chirurgicală a unui organ sau ţesut dintr-o parte în alta a
corpului aceluiaşi individ poartă numele de autogrefă; la un alt individ identic antigenic -
izogrefă; de aceeaşi specie - homogrefă; de altă specie - heterogrefă. Rezultatele cele mai
bune se înregistrează la auto şi izogrefe, celelalte grefe determinând reacţii imune ce pot
conduce la eliminarea grefei. Există unele mijloace imunodepresive prin care reacţia de
eliminare poate fi întârziată sau redusă. În cadrul patologiei osoase sunt folosite pentru a
remedia efectele anumitor traumatisme, rezecţii în cazul tumorilor osoase.

H
Haluce hallux – primul deget (degetul mare) al piciorului.
Hemartroza – acumulare de sânge la nivelul unei articulaţii.
Hemiplegie – paralizie de o parte a corpului (flască sau spastică), de obicei de cauză
neurologică, tumorală, inflamatorie sau traumatică cu localizare la nivelul SNC sau
segmental cervical al coloanei vertebrale. Paralizia apare pe partea opusă afectării nervoase.
Obs. Se descriu:
 hemiplegie alternantă - paralizia unei părţi a feţei şi părţii opuse a corpului;
hemiplegie încrucişată
 hemiplegie cerebrală - datorată unei leziuni cerebrale
 hemiplegie facială - pralizia unei părţi a feţei
 hemiplegie spastică - hemiplegie cu spasticitatea muşchilor afectaţi şi reflexe
osteotendinoase exagerate
 hemiplegie spinală – datorată unei leziuni medulare.
Hidartroza – acumulare seroasă într-o cavitatea articulară ca urmare a unei inflamaţii sau
traumatism local.
Hidroxiapatita – componenta anorganică a MEC, dispusă sub formă de cristale orientate cu
axul lung paralel cu cel al fibrelor de colagen.
Obs. Există în formă amorfă şi cristalină. Prin unirea complexului hidroxiapatitic cu ionii de
calciu şi fosfat se realizează unitatea cristalină osoasă.
Hialuronic (acid) – o substanţă vâscoasă care lubrifiază articulaţiile, componentă cheie a
ţesutului conjunctiv.
Obs. La un nivel mai tehnic, acidul hialuric este un glicozaminoglican (anterior denumit
mucopolizaharid), un polizaharid cu lanţ lung neramificat compus din unităţi repetitive
dimerice de acid glucuronic şi N acetil glucozamină.
Hiperkinezie – motilitate exagerată determinată de activitatea intensă a musculaturii striate
sau netede.
Hipoplazie – dezvoltare insuficientă a unui ţesut sau a unui organ; hipoplazia, adesea de
origine congenitală.

I
Iatrogenic – determinat de o acţiune sau terapie medicală.
Idiopatic – denumire generică dată fenomenelor normale sau patologice de cauză
necunoscută.
Imobilizare (ortopedică) – acţiunea de a aduce în stare de nemişcare un segment al corpului;
se poate referi la una sau mai multe articulaţii sau la întreg corpul.
Obs. Este simptomatică (prin boală) sau terapeutică, când se realizează prin mijloace
conservatoare (aparate gipsate sau ortopedice) sau ortopedice, extensiune continuă, sau prin
mijloace chirurgicale (artrodeză).
Implant – un obiect sau material introdus sau grefat în corpul uman în scop protetic,
terapeutic, diagnostic sau experimental.
Obs. Poate fi reprezentat de ţesut, ca în grefa osoasă, sau de o substanţă artificială ca în
proteza de şold.
Incidenţă (radiologică) – poziţionarea corpului de iradiat faţă de sursa de iradiere.
Obs. Se descriu incidenţe antero-posterioare, postero-anterioare, laterale, oblice, excentrice,
cranio-caudale, caudo-craniale.
Inclinatio pelvis – poziţia înclinată ventral a pelvisului faţă de scheletul axial; se apreciază
după înclinarea strâmtorilor sale faţă de orizontală (cu care strâmtoarea superioară face un
unghi de 60°, iar cea inferioară unul de 10°).
Inegalitatea membrelor – situaţia dobândită în cursul vieţii sau congenitală, în care fie unul
din membrele superioare, fie unul din membrele inferioare este mai scurt decât celălalt.
Obs. Cauzele pot fi congenitale (hipoplazia unui membru, pseudartroză congenitală) sau
dobândite (posttraumatic: fracturi vicios consolidate, sau după osteoartrite bacilare cu
ankiloză, osteomielite cu coalescenţa prematură a cartilajului de creştere, etc.).
Instabilitate (articulară) – orice mişcare realizată într-o articulaţie ca răspuns la forţa de
gravitaţie într-un moment în care articulaţia ar fi trebuit să fie stabilizată de forţa exterioară.
Inversie (mişcare) – mişcarea prin care se ridică marginea medială a piciorului (flexia
plantară, adducţia şi supinaţia piciorului).
Isocinetic/isokinetic (contracţie) – descrie o contracţie realizată la o viteză unghiulară
constantă.
Isotonic (contracţie) – literal înseamnă tensiune constantă. Aceasta nu se produce la
subiecţii umani in vivo deoarece nivelul forţei musculare variază continuu şi este extrem de
rar constantă în timpul unei mişcări.
Izometric (contracţie) – atitudine fixată printr-o contracţie musculară: sinonim contracţie
statică. Inserţiile musculare nu se deplasează, lungimea muşchiului rămâne constantă şi nu
se produce mişcare.

K
Kinetoterapie – termen generic pentru tratamentul prin mişcare. Foloseşte ca mijloace
mişcările active şi pasive, cu scopul recuperării unei funcţii cât mai complete.

L
Labrum – în medicină, un inel fibrocartilaginos (cartilaj fibros) în jurul marginii unei
cavităţi articulare osoase. Plural: labra.
Lanţurile musculare - reprezintă o asociere în sens longitudinal a grupelor musculare care
pun în mişcare un lanţ cinematic (articular).
Lanţuri cinematice – lanţuri articulare realizate prin asocierea cuplurilor cinematice.
Obs.. La formarea unui lanţ cinematic participă mai multe segmente şi deci, mai multe
articulaţii (cupluri cinematice). Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise.
Laxitatea articulară – mobilitate articulară, anormală ca amplitudine sau ca sens, cauzată de
leziuni ligamentare, de paralizie sau fiind congenitală.
Libertate de mişcare (biomedical) - termen ce se refera la distanţa ș i direcţia de miscare
intr-o articulatie între poziţia de limită ale cuplului cinematic (ex. flexie ș i extensie
maximă). Vezi ș i grad de mobilitate
Obs. Fiecare articulaţie dispune de o gamă specifică de libertate de mişcare, exprimată în
grade. Dispozitivele de măsurare a libertăţii de mişcare în articulaţiile corpului uman includ
goniometrul. Gama limitată de mişcare se referă la o articulaţie cu libertate de mişcare
redusă(limitare de miș care). Cauza poate fi o problemă mecanică locală, sau limitarea poate
fi cauzată de leziuni sau boli, cum ar fi osteoartrita, artrita reumatoidă, sau alte tipuri de
artrită. Durerea, tumefacţia şi rigiditatea asociată cu artrita poate limita gama de mişcare a
unei articulatii şi afecta funcţia şi capacitatea de a efectua activităţile zilnice. Similar grad de
libertate de mişcare. Încercarea de a creşte această distanţă prin intermediul unor exercţii
terapeutice (gama de libertate de mişcare terapeutică - stretching de la flexie la extensie
pentru câştig fiziologic).
Ligament – o bandă de ţesut conjunctiv care conectează două oase.
Ligamentoplastie – procedeu chirurgical de refacere a ligamentelor rupte sau relaxate ale
unei articulaţii.
Lombalgie – durere ce interesează regiunea lombară; poate fi cauzată de întinderi
musculare, artrită, insuficienţă vasculară sau ruptura discului intervertebral. Similar:
lumbago.
Lungimea pasului dublu – descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa dintre două
plasări successive pe sol ale aceluiaşi picior; distanţa orizontală acoperită de-a lungul
planului de progresie pe parcursul unui pas dublu, de la contactul iniţial al unui picior până
la contactul iniţial al piciorului contralateral.
Obs. Se compune din două lungimi de pas simplu, stâng şi drept, fiecare dintre aceştia fiind
distanţa pe care se deplasează înainte fiecare picior printr-o plasare în faţa celuilalt; este
egală cu suma dintre cele două lungimi de pas şi va fi egală pentru membrele inferioare
stâng şi drept în cazul în care persoana merge într-o linie dreaptă, chiar şi în prezenţa
asimetriilor marcate. Termenul poate fi de asemenea folosit pentru a specifica o lungime
medie a pasului.
Lungimea pasului simplu – descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa liniara
dintre două contacte iniţiale succesive ale celor 2 picioare.
Lăţimea pasului – descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa laterală dintre
centrele călcâielor celor două picioare pentru doi paşi consecutivi, în faza contactului iniţial.
Luxaţia – leziune articulară în care are loc dislocarea suprafeţelor articulare şi fixarea lor în
această poziţie vicioasă prin contractură musculară.
Luxatia congenitală de şold – dizlocare congenitală sau subluxaţie a şoldului (displazie
congenitală acetabulară); o deplasare completă sau parţială a capului femural faţă de
acetabul la nou-născut.

M
Matrix extracelular (MEC) – un material complex format dintr-o componentă organică ce
incude fibre insolubile, microfibrile, proteine solubile şi glicoproteine careia i se ataşează o
componentă anorganică reprezentată de cristale de hidroxiapatită şi calciu-fosfat amorf; este
responsabil de proprietăţile mecanice şi fiziochimice specifice fiecărui ţesut şi furnizează un
suport pentru ataşarea celulară.
Obs. Cele mai frecvente proteine din structura MEC sunt cele din familia colagenului (tip
I,II,III) şi se prezintă sub forma unor fascicule de fibre. Alţi constituenţi sunt reprezentaţi de
proteoglicani, hialuronan, elastină, fibronectină, trombospondină, laminină, sialoproteina
osoasă, tenascină, etc.
Măduva osoasă – ţesut reticular ce ocupă spaţiile libere din interiorul oaselor (canalul
medular al diafizei oaselor lungi, cavităţile areolare ale ţesutului osos spongios).
Obs. La naştere măduva osoasă are caracter hematopoietic (roşie); după 7 ani măduva roşie
din oasele lungi se transformă în ţesut grăsos (măduva galbenă); la senescenţă importante
porţiuni din măduva hematopoietică şi măduva grasă se transformă în ţesut conjunctiv
(maduvă fibroasă sau cenuşie).
Maleola – proeminenţă osoasă a tibiei şi a fibulei, situată în partea inferioră a gleznei.
Membru oscilant (în mers) – membrul inferior care realizează înaintarea corpului.
Membru de sprijin (în mers) – membrul inferior care susţine greutatea corpului.
Menisc (articular) – disc fibrocartilaginos, existent între unele articulaţii ale corpului cu rol
în atenuarea şocurilor.
Mers – o mişcare locomotorie ciclică, care se realizează prin ducerea succesivă a unui picior
înaintea celuilalt; activitate repetitivă formată din mai multe cicluri de mers; toate formele
de deplasare bipedă în care nu există un interval de timp în care ambele membre inferioare
se află în aer (faza de zbor); serie de mişcări ritmice, alternante ale trunchiului şi membrelor
care conduce la progresia anterioară a centrului de greutate.
Mers fiziologic – temen ce descrie mersul în condiţiile în care este asigurată integritatea
morfofuncţională osteoarticulară, o forţă musculară şi o propriocepţie adecvată.
Mers patologic – devierea de la modelul normal de ambulaţie pentru vârsta corespunzătoare;
o anomalie în maniera sau stilul de mers, de obicei din cauza unor afecţiuni sau leziuni la
nivelul membrelor inferioare, SNC, măduva spinării sau urechea internă. Similar: mers
disfuncţional; mers deficient.
Obs. Cauzele ce conduc la apariţia mersului patologic sunt diverse - de obicei rezultate din
modificări ale dimensiunilor sau formei unor regiuni ale corpului, cauze neuromusculare,
reumatismale, traumatisme, etc. Centrul de greutate al corpului se poate schimba de-a lungul
anilor, provocând o schimbare în gradul de flexie al genunchiului necesară în menţinerea
echilibrului în mers. O tulburare de mers poate fi rezultatul unui medicament care provoacă
confuzie sau pierderea coordonării sau de o afecţiune oculară sau la nivelul urechii interne
care afectează simţul echilibrului.
Metatarsiene – cinci oase de formă cilindrică situate între tars şi falange. Numerotarea
metatarsienelor se face dinspre interior, astfel încât primul metatarsian corespunde halucelui.
Miastenie – oboseală musculară marcată.
Miastenia gravis – o maladie autoimună care se manifestă prin slăbiciune musculară
progresivă şi fatigabilitate pronunţată a muşchilor scheletici, în special a feţei, gâtului,
membrelor superioare şi inferioare, determinate de afectarea transmisiei nervoase prin
deficit de acetilcolină la nivelul joncţiunilor neuromusculare.
Miopatie – denumire generică pentru afecţiunile cronice ale sistemului muscular sau a unor
muşchi; cu caracter progresiv.
Miozina – proteină contractilă ce formează filamentele groase în interiorul unui sarcomer.
Miozita – inflamaţie a ţesutului muscular.
Obs. Există mulţi factori care pot conduce la mioziă, inclusiv inflamaţiile, traumatismele şi
efectele adeverse ale medicaţiei. Reprezintă de asemenea un semn cheie al afecţiunilor
autoimune. Există mai multe tipuri de miozite care afectează diverse regiuni ale corpului.
Mobilitate (articulară) – abilitatea unei articulaţii de a realiza diverse mişcări.
Mobilitate (mişcare) – abilitate de mişcare.
Mobilitate (grad) – măsură a mobilităţii articulare, exprimată de obicei prin unghiul
articular, măsurat în grade..
Morfogeneza – procesul de formare al structurilor morfologice ale organismelor (gr. morphe
- forma + genos - origine); studiul macro- şi microscopic al creşterii şi formării
organismului, urmărind cauzele ce determină forma şi structura sa şi legile care le dirijează;
studiul modificărilor de formă apărute la nivelul ţesuturilor vii în procesele de creştere şi
dezvoltare, refacere posttraumatică, regenerare sau procese patologice.
Morfofiziologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiei organelor, ţesuturilor
şi celulelor organismului.
Motor (comportament) – studiul aspectelor comportamentale ale mişcării, inclusiv
dezvoltarea, învăţarea şi controlul.
Motor (control) – studiul aspectelor neurologice, fizice şi comportmentale ale mişcării.
Motorie (dezvoltare) – studiul modificărilor comportamentului motor pe tot parcursul vieţii.
Motorie (învăţare) – studiul învăţării abilităţilor motorii.
Muscular (redundanţă) – situaţie în care mai mulţi muşchi decât este necesar intervin în
relizarea unei mişcări.
Muscular (sinergie) – acţiune comună a mai multor muşchi care lucrează împreună ca o
unitate funcţională.
Musculotendinoasă (joncţiune) – regiunea de conectare între un muşchi şi un tendon.

N
Necroza – distrugerea unui teritoriu tisular care nu mai are condiţii de mediu, nutriţie şi
oxigenare indispensabile vieţii.
Neurapraxie – suprimare temporară a conducerii unui nerv periferic în unele cazuri de
traumatism, nervul păstrându-şi integritatea anatomică.
Neoartroză – articulaţie nou creată între două extremităţi osoase aflate în raporturi
anatomice normale; articulaţie creată prin artroplastie într-o anchiloză osoasă.
Neurodegenerative (boli) – neuropatii cronice progresive caracterizate prin pierderea
selectivă şi, în general, simetrică de neuroni din ariile motorii, senzoriale sau cognitive.
Obs. Tipuri în funcţie de aria afectată: cortexul cerebral - boală Alzheimer, boala Pick,
demenţa Lewy; ganglionii bazali - boala Huntington, Parkinson; trunchiul cerebral şi
cerebelul - ataxie Freidreich, atrofie sistemică multiplă, ataxie spinocerebelară tipurile 1, 2,
3, 6, 7 scleroză motorie amiotrofică laterală, parapareză spastică familială, atrofie musculară
spinală, atrofia musculară spinală şi bulbară.
Neuromotor – termen referitor la o fibră nervoasă sau impuls transmis spre efectorii motori.

O
Orteza – un aparat ortopedic care controlează o postură sau o mişcare.
Ortosinteza – operaţie chirurgicală prin care se fixează fragmentele osoase ale unei fracturi.
Os – substanţa care formează scheletul corpului.
Obs. Este format în principal din calciu fosfat şi calciu carbonat. Serveşte ca rezervor de
calciu şi joacă un rol esenţial în menţinerea calcemiei.
Osificare – procesul de formare al ţesutului osos.
Osificare endoconjunctivă – tip de osificare caracterizat prin metaplazia directă a ţesutului
conjunctiv în ţesut osos. Sinonime: desmala de membrană.
Osificare encondrala – tip de osificare desfăşurat la suprafaţa şi în interiorul unui model
cartilaginos care este distrus şi înlocuit cu ţesut osos fibros sau spongios. Sinonime:
endocartilaginoasă; de cartilaj.
Osteoartrită – proces infecţios acut sau subacut, al extremităţilor osoase articulare sau al
ţesuturilor moi ale articulaţiei cu extindere osoasă; degradarea cartilajului articular
determinată de acţiune mecanică.
Osteoblast – celulă osoasă tânără cu rol major în procesul de osificare, responsabilă de
sinteza, depozitarea şi mineralizarea matrixului (gr. blastos - mugure).
Obs. Unele osteoblaste participă la formarea barierei hematomatriciale, reglând transferul
ionilor între sânge şi MEC; odată cu creşterea valorii stimulului mecanic extern, ţesutul osos
îşi creşte densitatea datorită activităţii osteoblastelor; răspunsul alterat al osteoblastelor
persoanelor în vârstă la stimuli mecanici este responsabil de diminuarea formării ţesutului
osos cu implicaţii în osteoporoză; sub acţiunea unei solicitări mecanice eliberează factorul
de creştere -TGF cu rol în stadiile iniţiale ale diferenţierilor osoase postfractură.
Osteocit – celulă osoasă adultă, cu prelungiri numeroase şi ramificate, adăpostită în cavităţi
numite osteoplaste.
Osteoclast – celulă osoasă gigantă, multinucleată, cu un bogat echipament enzimatic şi rol în
erodarea activă a osului (remaniere osoasă).
Obs. În multe studii este descrisă activarea osteoclastelor şi resorbţia ţesutului osos, sub
impulsul unui stimul mecanic.
Osteocondrită – inflamaţie a oaselor şi cartilajelor respective; deformantă juvenilă
vertebrală/epifizita disecantă – boală articulară (genunchi, şold, cot) constând din necroza
unei porţiuni din epifiza articulară, care, în unele cazuri se desprinde şi devine un corp liber
articular.
Osteodistrofie – termen generic pentru afecţiuni osoase caracterizate prin modificarea
formei, mărimii, consistenţei sau creşterii osului; chistică juvenilă – forma localizată a
osteopatiei fibrochistice observată la tineri, caracterizată prin formaţiuni chistice multiple.
Sinonim: distrofie osoasă.
Osteogeneza – totalitatea proceselor de creştere şi diferenţiere a osului ca organ (gr. osteon -
os + genesis - naştere).
Osteogeneza imperfectă – un grup de afecţiuni moştenite ale ţesutului conjunctiv, rezultat ca
urmare a unor mutaţii ce afectează colagenul din toate structurile corpului şi care determină
fragilitate la nivel osos.
Obs. Cele mai cunoscute tipuri sunt I şi II.
Osteoliză – proces de resorbţie minerală şi organică a osului, care se produce prin acţiunea
invalidantă a ţesutului de granulaţie bogat vascularizat, apărut ca rezultat al unei reacţii
inflamatorii.
Obs. Aspectul histologic al osului este caracterizat prin prezenţa unor spaţii lacunare în
pereţii osoşi ai canalelor din sistemele haversiene; imagine radiografică de transparenţă
osoasă centrală sau marginală, cu limite şterse sau netede, expresia unei resorbţii
osteoplazice patologice.
Osteită – termen generic folosit pentru denumirea inflamaţiilor ţesutului osos.
Obs. Există mai multe forme de osteită: cronică, fibrochistică, nevralgică, etc.
Osteon – unitatea morfofuncţională a ţesutului osos compact; ansamblul format dintr-un
canal Havers, lamelele osoase cu dispoziţie concentrică în jurul acestuia şi componentele
aflate în aceste formaţiuni ( gr. osteon - os).
Obs. Se mai numeşte şi sistem haversian. Denumirea corectă este osteon secundar pentru a
se face distincţia faţă de osteonul primar care se organizează în timpul iniţierii formării
osului.
Osteomielita – inflamaţia măduvei osoase, propagată pe cale sanguină sau de la un proces
inflamator articular.
Obs. De cele mai multe ori este produsă de germeni piogeni (stafilococ, streptococ) sau de
bacilul tuberculos. Osteomielita cauzată de germeni piogeni produce abcese ale măduvei
osului, ca şi ale substanţei osoase, care se necrozează şi se elimină sub formă de fragmente
numite sechestre.
Osteopatie – termen generic utilizat pentru desemnarea oricărei boli osoase.
Osteoplaste – cavităţi stelate sau fuziforme din structura lamelelor osoase în care se găsesc
osteocitele; prezintă numeroase prelungiri (canaliculi) ce reprezintă calea principală pentru
difuziunea gazelor sanguine şi substanţelor nutritive între sistemul vascular şi osteoane.
Osteoplastia – reprezintă înlocuirea unui os bolnav cu un altul sănătos sau cu material
sintetic capabil să îi preia funcţia de susţinere (gr. plastos -modelat); plastie prin grefă
osoasă.
Osteoporoza – proces patologic caracterizat prin alterarea raportului dintre procesele de
osteoformare şi osteoliză, cu predominarea celor din urmă, demineralizare osoasă, apariţia
unor cavităţi osoase de dimensiuni mărite şi scăderea rezistenţei osoase la fracturi (gr.
phoros - por, canal).
Osteosinteză – intervenţie chirurgicală prin care se fixează fragmentele osoase ale unei
fracturi.
Osteotendinoasă (joncţiune) – regiune de conectare între os şi tendon.
Osteotomia – intervenţie chirurgicală constând din secţionarea unui os în scopul obţinerii
axării, derotării, alungirii, scurtării sau sprijinului său.

P
Paralizie – diminuarea sau dispariţia funcţiei motorii musculare, datorată leziunilor
sistemului nervos central sau periferic. Sunt însoţite de rigiditatea muşchilor nefuncţionali,
care poate fi dureroasă sau nu, ducând de obicei la atrofie musculară.
Paralizie cerebrală (PC) – termen folosit pentru un grup de tulburări motorii şi de postură
nonprogresive, cauzate de dezvoltarea anormală sau deteriorarea centrilor motori.
Obs. PC este cauzată de evenimente produse înainte, în timpul sau după naştere. Anomaliile
de control muscular care definesc PC sunt adesea însoţite de alte anomalii neurologice şi
fizice.
Pareza – deficit motor într-un grad mai mic decât cel produs de paralizie.
Parkinson (boală) – afecţiune neurologică progresivă (degenerativă) ce apare cel mai
frecvent după vârsta de 50 de ani, asociat cu distrugerea celulelor SNC care produc
dopamina. Sinonim: paralizie agitantă.
Obs. Este cauzată de leziuni ale muşchiului striat şi ale unor structuri nervoase (ex. locus
niger). Se caracterizează prin tremor muscular cu caracter static ale membrelor şi capului
încetinirea mişcării, paralizie parţială facială, particularitate a mersului şi posturii,
fatigabilitate şi rigiditate musculară.
Pas (mers) – perioada cuprinsă între contactul iniţial cu solul al unui picior şi până la
realizarea contactului piciorului opus.
Pas dublu (mers) – totalitatea mişcărilor care se efectuează între două contacte iniţiale
succesive ale aceluiaşi picior (0% şi 100%); unitatea funcţională de mişcare în timpul
mersului, compus din doi paşi simpli.
Pas simplu – totalitatea mişcărilor care se efectuează între contactele iniţiale succesive ale
celor două picioare (lungimea pasului - 72cm; durata - 0.5 sec).
Perioadele mersului – subdiviziunile principale ale ciclului de mers.
Obs. Mersul este împărţit în perioade (de sprijin şi pendulare); perioadele sunt subdivizate în
6 faze, din care două, de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Vezi fazele mersului.
Perioada de propulsie (mers) – perioadă dinamică sau de pendulare când piciorul părăseşte
solul şi pendulează către anterior fără contact cu suprafaţa de sprijin.
Obs. Perioada de pendulare este împărţită într-o fază de pendulare iniţială (acceleraţie sau
semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare finală
(decelaraţie sau semipasul anterior).
Perioada de sprijin – perioadă statică sau de amortizare când piciorul este în contact cu
suprafaţa de sprijin
Obs. Perioada de sprijin se divide în faze: de contact iniţial, poziţia medie de sprijin cu faza
de picior plat, desprinderea călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând
desprinderea piciorului de sol şi propulsia.
Periost – membrană conjunctivo-vasculară ce înveleşte oasele, cu rol în nutriţie şi formare
de ţesut osos (creştere în grosime).
Protezare – procedeu prin care se înlocuieşte un organ.
Periostita – inflamaţia periostului, apărută de obicei în cadrul unui proces inflamator osos
sau posttraumatic.
Perimisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară fascicolul de fibre musculare
într-un muşchi scheletic.
Pelvis – structură osoasă în formă de bazin din componenţa scheletului uman; format din
oasele coxale (lateral), pube (anterior), sacru şi coccige (posterior); centura pelvină care
leagă trunchiul de membrele inferioare şi susţine coloana vertebrală.
Plan (anatomic) – suprafaţă ce secţionează/intersectează imaginar corpul omenesc sub o
anumită incidenţă. Mişcările au loc în aceste plane în jurul axului perpendicular pe planul
respectiv.
Obs. Planele care împart corpul în două jumătăţi se numesc medio-sagital (dreaptă şi
stângă), medio-frontal (anterioară şi posterioară) şi medio-transversal (superioară şi
inferioară). La intersecţia celor trei plane se găseşte centrul de greutate al corpului (S2).
 Planul sagital este cel care divide corpul într-o parte stângă şi într-o parte dreaptă.
Prin extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus menţionat. Este
planul în care se execută mişcările vizibile din profil , în jurul unui ax transversal
(frontal)
 Planul frontal este cel care divide corpul într-o parte anterioară şi una posterioară.
Este planul în care se fac mişcările vizibile din faţă în jurul unui ax sagital (antero-
posterior).
 Planul transversal este cel care împarte corpul într-o parte superioară şi una
inferioară. Este planul în care se realizează mişcările vizibile de sus sau de jos în
jurul unui ax vertical (longitudinal).
Pentru articulaţiile distale mişcările se realizează într-un singur plan (mişcări pure). La
nivelul articulaţiilor proximale (umăr, şold) se realizează mişcări complexe, în mai multe
plane simultan, în timp ce la nivelul articulaţiilor intermediare (cot, genunchi ) mişcările se
realizează în două plane.
Planta – termen anatomic pentru partea piciorului care se aplică pe sol. Sinonim: suprafaţă
plantară, talpa piciorului.
Plasticitate – abilitate de a se adapta la stimuli externi şi interni.
Picior – segmantul terminal al membrului inferior care se gaseşte în contact cu solul în mers
sau poziţie ortostatică.
Picior anterior – segmentul anterior al piciorului, format din metatarsiene şi scheletul
degetelor (falange). Sinonim: antepicior.
Obs. Halucele are rol major în propulsie în timp ce degetele 2-4 asigură stabilitatea în
ortostatism sau mers.
Picior club – afecţiune congenitală în care piciorul prezintă modificări de formă şi statică.
Obs. Piciorul poate prezenta un arc longitudinal foarte înalt (talipes cavus) sau se poate găsi
în dorsiflexie (talipes calcaneus) sau flexie plantară (talipes equinus), abducţie, eversie
(talipes valgus), adducţie, inversie (talipes varus), sau combinaţii diverse ale acestor aspecte
(talipes calcaneovalgus, talipes calcaneovarus, talipes equinovalgus, sau talipes
equinovarus). În ultimul caz diformitatea piciorului constă în: inversie, adductia piciorului
anterior faţă de cel posterior şi equinus (flexie tară). Piciorul nu poate fi eversat şi
dorsiflectat. Sinonim: picior equin congenital.
Picior deformat – termen ce include o serie de condiţii care pot afecta oasele, tendoanele şi
muschii piciorului.
Obs. Există deformaţii dobândite ale piciorului- afecţiuni ce apar pe parcursul vieţii, altele
decât cele secundare fracturilor vicios consolidate. Includ halux valgus, degetele în ciocan,
cele supraductus şi infraductus, halux varus, piciorul plat, antepiciorul plat, antepiciorul
rotund, antepiciorul complex deformat, metatarsus primus varus, etc. şi deformaţii
congenitale ale piciorului (picior strâmb congenital, calcaneus valgus, etc.).
Picior mediu – segmentul mijlociu al piciorului format din oasele tarsului. La acest nivel
este localizat arcul piciorului.
Picior plat – semnifică prăbuşirea boltei plantare responsabilă de o creştere a suprafeţei de
sprijin plantar pe sol.
Obs. Nou născuţii au picior plat deoarece arcurile piciorului nu sunt încă definite. Această
condiţie poate persista şi la vârsta adultă sau poate fi dobândit prin practicarea unor activităţi
care necesită mers îndelungat şi cărarea unor greutăţi. Piciorul plat poate deveni dureros
după pubertate, adesea din cauza unei luări importante în greutate. El este atunci contracturat
şi antrenează o claudicaţie prin eschivarea de la gestul de a se sprijini pe suprafaţa plantară.
În descrierea fazelor mersului este folosit ca termen descriptiv pentru faza de sprijin.
Picior posterior – segmentul posterior al piciorului, format din talus şi calcaneu.
Picior strâmb congenital – corespunde malformaţiilor ce modifică orientarea piciorului în
raport cu gamba.
Obs. Există patru direcţii în care piciorul poate fi deviat în raport cu gamba: în extensie, cu
sprijin pe antepicior (equin); în flexie dorsală; în adducţie (varus); în abducţie (valgus).
Picior varus equin congenital – deformare congenitală a unuia sau ambelor picioare ce
asociază equin şi varus calcanean, adducţie şi inversie a antepiciorului şi mediopiciorului,
atrofie a musculaturii gambei de partea afectată şi lungime mai mică a piciorului comparativ
cu cel sănătos.
Piramidal (tract) – două benzi bine definite formate din axonii motoneuronilor din cortexul
motor, ce pătrund în măduva spinării şi se termină la nivel medular, în cornul anterior
(tractul corticospinal anterior şi tractul corticospinal lateral); cuprinde totalitatea fibrelor cu
origine corticală care coordonează motilitatea voluntară şi mişcările fine.
Obs. Majoritatea fibrelor din acest tract se încrucişează; din acest motiv o leziue la nivelul
emisferei cerebrale drepte va determina un deficit motor pentru partea stângă a corpului.
Piramidal (sindrom) – include toate simptomele cauzate de deteriorarea parţială sau totală a
tractului piramidal şi este caracterizat de: spasticitate, slăbiciune musculară progresivă,
atrofii musculare, exagerearea reflexelor tendinoase profunde, reflexul Babinski pozitiv.
Poliarticular – cu acţiune la nivelul mai multor articulaţii.
Poliartrită – inflamaţie simultană a mai multor articulaţii; (cronică evolutivă) boală
evolutivă cronică reumatismală progresivă, cu determinări poliarticulare simetrice, de tip
inflamator şi alterare pronunţată a stării generale, ducând cu timpul la deformări şi
anchiloze.
Police – primul deget (degetul mare) al mâinii.
Poliomielita – boală infecţioasă epidemică sau contagioasă provocată de un virus specific,
care produce leziuni anatomice în substanţa cenuşie a măduvei spinării, atingând celulele
nervoase motorii; se manifestă prin febră, tulburări digestive, somnolenţă şi dureri în
muşchii membrelor, urmate de paralizii localizate de obicei la membrele inferioare; paralizie
infantilă.
Porozitate (osoasă) – măsură a spaţiilor osoase; inversul densităţii.
Postura – aliniament sau poziţie a corpului sau a părţilor sale.
Postura (static) – postura care nu implică mişcare (imobilă).
Postura (stare de echilibru) – postura care implică mişcare redusă.
Postural (control) – menţinerea stabilităţii posturale sau a echilibrului. Sinonim: echilibru.
Postural (control adaptativ) – strategie pentru menţinerea echilibrului prin modificarea
mişcării ca răspuns la stimulii externi.
Postural (control reactiv) – strategie pentru menţinerea echilibrului (e.g. prevenirea căderii)
utilizând acţiunea musculară.
Postural (control static) - strategie pentru menţinerea proiecţiei centrului de greutate în
interiorul bazei de susţinere a corpului.
Poziţie anatomică – poziţie de echilibru standard raportat la care se descrie mişcarea
corpului. Corpul este în ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele şi membrele
superioare de-a lungul corpului, palmele privind în afară (poziţie de drepţi anatomic).
Poziţia (perioada) medie de sprijin (mers) – prima parte a susţinerii unilaterale din ciclul
mersului. Vezi fazele mersului.
Poziţie neutră – poziţie de referinţă a articulaţiilor în poziţia anatomică.
Pre-pendulare (mers) – elementul final al perioadei de sprijin (50-60% din ciclul mersului);
din punct de vedere funcţional este mai legat de faza de balans decât de cea de sprijin.
Sinonim: ridicarea degetelor de pe sol; contact terminal. Vezi fazele mersului.
Pronaţie – mişcare de rotaţie internă a mâinii şi antebraţului, astfel încât palmele sunt
orientate în jos sau posterior; – mişcare de rotaţie a piciorului asociată cu abducţie şi flexie
dorsală prin care se ridică marginea externă a piciorului şi toată greutatea se sprijină pe
marginea internă.
Propriocepţie – simţ responsabil cu percepţia poziţiei corpului, posturii, echilibrului
mişcării; activat de stimuli provenind din interiorul organismului cu referire la poziţia
spaţială, activitatea musculară şi mişcare. Sinonim: simţ kinestezic.
Proprioceptiv (deficit) – un defect de propriocepţie.
Proprioceptiv (poziţionare) – poziţionare a membrelor sau a capului şi gâtului, ca răspuns la
stimulii proprioceptivi; baza reflexelor posturale.
Proprioceptiv (reflex) – un reflex care este iniţiat de stimuli proprioceptivi.
Proteza – un dispozitiv care înlocuieşte un organ, preluând funcţiile acestuia.

R
Rata metabolică bazală – cantitatea de energie consumată de corpul uman în repaos total, cu
o activitate psihică normală şi într-un mediu cu temperatură neutră.
Recuperare – procesul prin care o persoană care a suferit un traumatism sau o anumită
patologie îşi recapătă funcţiile normale.
Obs. Reprezintă o „activitate complexă (medicală, educaţională şi socio-profesională), prin
care se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor funcţionale, reduse sau pierdute
de către o persoană (adult sau copil), în urma unor boli congenitale sau dobândite, ori a unor
traumatisme, precum şi dezvoltarea mecanismelor compensatorii şi de adaptare, care să-i
asigure în viitor posibilitatea de muncă sau auto-servire, respectiv o viaţă activă,
independentă economic şi/sau social”.
Redoare – rigiditate articulară, limitarea mişcărilor într-o articulaţie, prin organizare
fibroasă, intra- şi periarticulară.
Reducere (osoasă) – repunere în poziţie anatomică în cazul fracturilor şi luxaţiilor, cu sau
fără deschiderea focarului (reducere nesângerândă sau reducere deschisă si reducere
ortopedică).
Remodelare (osoasă) – reprezintă o succesiune de secvenţe alternative de resobţie şi
formare osoasă, având ca rezultat schimbări de formă şi volum în structura ţesutului osos.
Obs. Acest tip de activitate osoasă are loc în scheletul uman de la formare şi până la moarte,
interesând atât osul compact cât şi osul spongios. Dintre factorii implicaţi în geneza
fenomenului atragem atenţia asupra acţiunii factorilor mecanici.
Resorbţie (osoasă) – distrugerea substanţei osoase; demineralizarea osului.
Rotaţie internă (medială) – mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în
interior.
Rotaţie externă (laterală) – mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în
exterior.

S
Sarcomer – unitatea contractilă a fibrei musculare striate. Totalitatea structurilor cuprinse
între două membrane Z succesive.
Obs. Sarcomerul conţine două benzi formate din miofilamente de actină şi miozină. În
timpul contracţiei musculare filamentele alunecă unele printre celelalte determinând
scurtarea sarcomerului.
Schelet apendicular – oasele membrelor, inclusiv centura scapulară şi pelvină.
Schelet axial – oasele ce formează axa corpului, respectiv craniul, coloana vertebrală,
coastele şi sternul.
Sciatică (durere) – durere rezultată prin iritaţia nervului sciatic care radiază tipic în
regiunea fesieră şi posterioară a coapsei.
Obs. Deşi sciatica poate fi consecinţa unei hernii de disc cu compresie nervoasă, orice cauză
de iritaţie sau inflamaţie a nervului spinal va conduce la aceleaşi simptome.
Sechestru (medical) – un fragment de ţesut osos devitalizat ca rezultat al unui proces
patologic sau traumatism; un fragment de os necrotic detaşat ce migrează frecvent.
Sinartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii fixe.
Sincondroza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin cartilaj hialin;
varietate de sinartroză.
Sindesmoza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin ligamente.
Sindromul tunelului tarsal – un complex de sindroame rezultat prin compresiunea nervului
tibial posterior sau a nervilor plantari în tunelul tarsal, caracterizat prin durere, senzaţie de
amorţeală, furnicături şi parestezii ale plantei.
Sinovial (articulaţie) – clasificare structurală a articulaţiilor mobile, formate din capsula
fibroasă articulară, membrana sinovială, cavitate sinovială, lichid sinovial şi cartilaj
articular.
Sinovial (cavitate articulară) – spaţiu dintre suprafeţele osoase articulare.
Sinovial (lichid) – lichid de consistenţă vâscoasă care se găseşte în articulaţiile sinoviale cu
rol în lubrificare şi reducerea fricţiunii.
Sinovială (membrană) – membrana internă a capsulei articulare într-o articulaţie sinovială
care produce lichidul sinovial.
Sistem nervos central (sistemul nervos al vieţii de relaţie sau sistemul nervos cerebro-
spinal) – reprezentat de organele nervoase care constituie encefalul, adăpostit de cutia
craniană, şi măduva spinării, în canalul medular al coloanei vertebrale.
Sistem nervos periferic – cuprinde componente ale sistemului nervos, care se află în afara
creierului şi a măduvei spinării: nervii cranieni, nervii spinali ganglionii spinali cu
prelungirile lor şi nervii vegetativi.
Spasticitate – afectare musculară care se dezvoltă gradual, ca raspuns la pierderea parţiala
sau completă a controlului supraspinal al funcţiilor măduvei spinării, şi este caracterizată de
modele de activitate alterată a unităţilor motorii, care duc la co-contracţii, tonus muscular
anormal, mişcări anormale ale segmentelor şi control postural anormal; creşterea tonusului
muscular datorată hiperexcitabilităţii în timpul stretch reflex; hipertonie musculară
piramidală.
Stabilitate (articulară) – rezistenţă oferită de diverse ţesuturi periarticulare.
Obs. Exista mai multe subsisteme care asigură stabilitatea unei articulaţii. Acestea sunt
subsisteme pasive, active şi neuronale. Opusul stabilităţii este instabilitatea. Componentele
osoase implicate în instabilitatea articulară pot fi evaluate radiologic. În incidenţa laterală
razele X pot fi folosite pentru a evalua translaţii anterioare (anterolisthesis) sau posterioare
(retrolisthesis). În cazul în care radiografia indică probabilitate semnificativă a translaţiilor,
se pot utiliza evaluări în flexie-extensie. Acest lucru permite o evaluare mai exactă a
problemelor potenţiale de instabilitate.
Stepaj (mers) – tulburare de mers datorată paraliziei muşchilor inervaţi de nervul sciatic
popliteu extern; în timpul mersului, piciorul loveşte solul întâi cu vârful şi apoi cu călcâiul.
Sinonim: mers stepat.
Structură – mod de alcătuire internă al unui sistem, caracterizată prin natura şi proprietăţile
elementelor componente, prin distribuţia lor spaţială, prin conexiunile şi interacţiunile
acestora.
Substanţă osoasă compactă – varietate de ţesut conjunctiv dur (osos), adaptat la maximul
funcţiei de susţinere şi rezistenţă, cu structura macroscopică omogenă, formată din lamele
osoase alipite, fără a delimita cavităţi interioare. Sinonim: os cortical; os lamelar.
Obs. Microscopic este format din lamele osoase dispuse concentric în jurul canalelor Havers
(osteoane), prezentând cavităţi de dimensiuni reduse (canale Havers, lacune osteocitare,
canale Volkman).
Substanţa osoasă spongioasă – varietate de ţesut conjunctiv dur (osos), cu structură
macroscopică asemănătoare cu textura unui burete (poroasă), formată din lamele osoase
(trabecule) orientate în direcţii diferite şi delimitând o serie de cavităţi de mărimi şi forme
diferite (areole) în care se găseşte măduva osoasă hematogenă. Sinonim: ţesut trabecular;
spongioasă osoasă.
Obs. Microscopic organizarea acestei clase de ţesut este bazic lamelară, lamelele osoase
fiind dispuse în general în planul forţelor mecanice ce se exercită asupra osului,
identificându-se cu liniile izostatice.
Supinaţie – mişcare de rotaţie internă a mâinii sau a antebraţului prin care palma priveşte în
sus sau anterior; mişcare de rotaţie internă a piciorului, asociată cu adducţia şi flexia
plantară, prin care se ridica marginea internă a piciorului, astfel încât întreaga greutate a
corpului e suportată de marginea externă.
Suport (medical) – modalitate de susţinere a greutăţii corpului - totală sau parţială. Sinonim:
sprijin.
Suport activ – contribuţia acţiunii musculare pentru asigurarea stabilităţii articulare.
Suport unilateral (mers) – perioda în care greutatea corpului este suportată de un singur
membru inferior.
Suport bilateral (mers) – perioda în care greutatea corpului este suportată de ambele
membre inferioare.
Suport pasiv – contribuţia ţesuturilor necontractile pentru asigurarea stabilităţii articulare.
Susţinător plantar – aparat ortopedic alcătuit de obicei dintr-o lamă de dură de aluminiu,
sudată după un mulaj de gips, pentru susţinerea bolţii în piciorul plat.
Ş
Şchiopătat – mers asimetric cu sprijin inegal şi cu oscilaţii anormale de trunchi, datorat unei
afecţiuni care interesează coloana vertebrală, centura pelviană, un membru inferior sau
ambele membre inferioare, în măsură inegală.
Obs. Poate fi cauzat de durere, alterarea funcţiei musculare, deformări osoase, dezechilibre
neuromusculare de cauze variate.
Şold – parte a corpului omenesc situată între trunchi şi coapsă; regiune anatomică
corespunzătoare articulaţiei membrelor inferioare cu trunchiul (art. coxofemurală).

T
Tabes – stadiu tardiv de neurosifilis caracterizat prin leziuni degenerative ale măduvei
spinării, care se manifestă prin: tulburări ale sensibilităţii profunde, lipsă de coordonare a
mişcărilor, puternice dureri viscerale, modificări pupilare, atrofie optică, tulburări trofice,
sfincteriene; poate apare la 5-20 de ani dupa infectare. Sinonim: ataxie locomotorie
progresivă;
Talus – primul dintre oasele tarsiene ale piciorulu. Sinonim: astragal.
Talus valgus – deviaţie a piciorului îndreptată spre exterior.
Talus varus – deviaţie a piciorului îndreptată spre interior.
Tarsiene/tars – regiune a piciorului formată din 7 oase (talus, calcaneu, navicular,
cuneiform medial, intermediar şi lateral, şi cuboid); localizată între gleznă şi metatars.
Tendon – bandă de ţesut fibros conjunctiv care conectează muşchiul de os.
Tendinită – inflamaţia unui tendon, de obicei datorată suprasolicitării.
Tibie – os al gambei, situat în partea medială.
Tomografie axială computerizată/CT – examen radiologic care utilizează
tomodensitometrul, ori scanerul cu radiaţii x; se obţin imagini numerice ale unor secţiuni
foarte fine prin organele examinate; obţinerea de imagini ale structurilor, create de un
computer care preia datele de la mai multe imagini radiologice şi le transcrie sub formă de
imagine printr-un afisaj în nuanţe de cenuşiu cu redarea secţiunii anatomice pe un ecran.
Transplant – reprezintă introducerea unui organ sau fragment de organ pe cale chirurgicală
într-un organism viu, în scopul înlocuirii organului respectiv, care poate fi uzat sau distrus,
şi restabilirea legăturilor vasculare ale organului transplantat cu organismul primitor.
Traumatism – leziune suferită de un organism viu prin loviri violente, tăieturi, înţepături
etc.; ansamblul tulburărilor de ordin local şi general care apar în urma acţiunii unui agent
extern violent.
Tredelenberg (postura) – mers patologic caracterizat prin “căderea” pelvisului în timpul
poziţiei medii de sprijin datorită insificienţei sau paraliziei adductorilor şoldului.
Trendlenburg (semn) – un semn depistat prin examenul fizic, asociat cu diferite anomalii de
şold (insuficienţă musculară a abductorilor sau luxaţie congenitală de şold, artrită reumatică,
osteoartrită), în care pelvisul “cade” de partea opusă faţă de locul afecţiunii în timpul
staţiunii unilaterale pe membrul afectat.
Obs. În timpul mersului, compensarea are loc prin înclinarea trunchiului spre partea afectată;
sprijinul pe piciorul bolnav se face înclinând toracele de aceeaşi parte în vreme ce bazinul se
înclină în jos spre partea opusă datorită insuficienţei muşchiului fesier mijlociu a cărui
contracţie nu mai este eficientă ca să facă abducţia bazinului pe coapsa de sprijin.
Tropomiozina – proteină reglatoare localizată la nivelul miofilamentelor de actină.
Obs. Din loc în loc, la capetele moleculelor de tropomiozină se găsesc moleculele de
troponină (50.000 D) (formate din trei proteine). În general, o tropomiozină însoţeşte 7
molecule de actină.
Troponina – proteină reglatoare care se leagă atât de tropomiozină cât şi de actină. Atunci
când se combină cu calciu, influenţează tropomiozina pentru a iniţia contracţia musculară.

U
Unghiul de stabilitate – unghiul format de proiecţia centrului de greutate cu linia care
uneşte centrul de greutate cu marginile bazei de susţinere. Stabilitatea creşte cu cât unghiul
este mai mare.
Unitate mecanică – totalitatea fasciculelor alcătuind o porţiune funcţională distinctă,
acţionând în acelaşi sens.
Obs. Unităţile mecanice din cadrul unui muşchi au acţiune opusă între ele. Descompunerea
în unităţi mecanice se întâlneşte la muşchii voluminoşi sau laţi alcătuiţi din porţiuni cu
orientare diferită.
Unitate motorie – ansamblul morfo-funcţional constituit din neuronul motor spinal,
prelungirea sa axonală, ramificaţiile lor şi totalitatea fibrelor musculare ataşate sinaptic;
formată din α-neuronii motori şi toate fibrele musculare inervate de aceştia, toate aceste
fibre vor fi de acelaşi tip (roşii- lente sau albe-rapide).
Obs. Atunci când o unitate motorie este activată, toate fibrele acesteia se vor contracta.
Grupurile de unităţi motorii lucrează adesea împreună pentru a coordona contracţia
muşchiului. Numărul de fibre musculare în cadrul fiecărei unităţi motorii este variabil: 400-
2000 la muşchii implicaţi în mişcări grosiere (muşchii coapsei), 1-4 fibre la muşchii
extrinseci ai globului ocular. În general, numărul de fibre musculare inervate de o unitate
motorie variază în funcţie de gradul de implicare kinetică a diverselor grupe musculare şi de
gradul de fineţe şi precizie a mişcării. Cu cât numărul de fibre musculare este mai mic, cu
atât precizia mişcării e mai mare.

V
Valgus – deviere a unui membru sau segent de membru în afara axului longitudinal normal,
astfel încât unghiul extern de 180° scade.
Obs. Există un grad oarecare de valgus fiziologic (la cot, genunchi, gleznă); depăşirea
acestui grad are semnificaţie patologică.
Valgusul antepiciorului – patologie a piciorului în care antepiciorul suferă o eversie în timp
ce articulaţia subtalară şi calcaneul sunt în poziţie neutră.
Obs. Există 2 tipuri: valgus total (toate degetele sunt orientate în jos) sau flexia plantară a
primei raze.
Varus – deviere a unui membru sau segment de membru înăuntrul axului longitudinal
normal, astfel încât unghiul intern de 180° scade.
Obs. Există un grad oarecare de varus fiziologic (umăr, mână, şold); depăşirea acestui grad
are semnificaţie patologică.
Varusul piciorului posterior (calcaneal) – patologie a piciorului în care calcaneul suferă o
inversie în timp ce articulaţia subtalară este în poziţie neutră şi antepiciorul este
perpendicular pe gambă.
Varusul antepiciorului – patologie a piciorului în care antepiciorul suferă o inversie
(halucele mai sus decât degetul 5) în timp ce articulaţia subtalară şi calcaneul sunt în poziţie
neutră. Cauzează frecvent hiperpronaţie.
Viteză de mers – distanţă parcursă într-un timp dat; măsură a capacităţii funcţionale utilizată
frecvent de clinicieni.
 ANALIZA MIŞCĂRII UMANE

GLOSAR TEHNIC
(DE TERMENI DE
INGINERIE BIO-MEDICALĂ)

Titlul proiectului A Web-based E-Training Platform for

Extended Human Motion Investigation in
Orthopedics
Acronimul proiectului ORTHO-eMAN
Numarul proiectului LLP-LdV/ToI/2011/RO/008
Program Leonardo da Vinci - Transfer de Inovatie
Data documentului 31.05.2013
Elaborat de UCV/Taina Avramescu, Dorin Popescu, Dan
Selisteanu
Pachet de lucru WP5
Nivel de diseminare PU
WEB site http://www.ortho-eman.ro

Acest proiect a fost finantat cu suportul Comisiei Europene.

Continutul proiectului nu reflecta in mod necesar pozitia ANPCDEFP sau a Comisiei
Europene si nu implica in nici un fel responsabilitatea acestora.
Termeni de fizică medicală şi de biomecanică
A
Abducţie - mişcare în plan frontal care îndepărtează o regiune a corpului de linia mediană a
corpului.
Actina – proteină contractilă ce formeaza filamentele subtiri de la nivelul sarcomerului
Adducţie - mişcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediană a
corpului.
Acceleraţie - raportul dintre variatia vitezei unui corp şi intervalul de timp în care se produce
variatia corespondentă.
Obs. Poate fi liniară – de translaţie şi unghiulară – de rotaţie.
Alungire – acţiunea sau procesul de creştere în lungime.
Alungire (deformare, tensiune, efort) – înălţimea (L)/înălţimea originală (L0); reprezintă o
descriere a deformării în termenii deplasării relative a particulelor într-un corp.
Obs. În ştiinţele fizice şi inginereşti, reprezintă un număr care descrie deformarea relativă
a materialelor elastice, plastice şi fluide ca urmare a aplicării unor forţe. Apare în tot
materialul atunci când particulele acestuia sunt deplasate faţă de poziţia lor normală.
Alungirea normală este determinată de forţele perpendiculare la planurile sau secţiunile
transversale ale materialului, cum ar fi, de exemplu, într-un volum care este sub presiune
din toate părţile. Alte definiţii:
1. Condiţia unui material de a fi deformat sub acţiunea forţelor aplicate asupra acestuia.
Alungirea este măsurată ca raportul dintre deformare şi dimensiunea iniţială a
materialului; deformare tensională ce exprimă alungirea materialului în raport cu
lungimea iniţială; 2. Leziune a unui muşchi sau tendon datorată unui stres mecanic excesiv
(întindere excesivă sau suprasolicitare.) Poate rezulta dintr-un impact direct care presează
muşchiul de os.
Analiză cinematică – procesul de măsurare a entităţilor cinematice utilizate în descrierea
mişcării.
Obs. În inginerie, de exemplu, analiza cinematică poate fi utilizată pentru determinarea
domeniului de mişcare pentru un mecanism dat, şi invers, în cadrul sintezei cinematice se
proiectează un mecanism pentru un anumit domeniu dorit de mişcare. Nu se ocupă de
masele sau forţele care cauzează mişcarea.
Analiza mersului – evaluarea manierei sau stilului de mers, realizată de regulă prin
observarea mersului individual natural în linie dreaptă.
Obs. Scopul analizei mersului este de a oferi perspective ştiinţifice şi clinice atât în mersul
normal, cât şi în cel patologic, astfel încât anomaliile de mers să poată fi cât mai precis
evaluate. Tehnicile de evaluare sunt diverse, pornind de la simpla analiză clinică
observaţională şi până la analize complexe realizate în cadrul unor laboratoare specializate
Analiza mişcării – studiază metodele şi aplicaţiile în care una sau mai multe imagini
consecutive dintr-o secvenţă de imagini sunt procesate pentru a produce informaţii pe baza
mişcării aparente din imagini.
Analiza mişcării umane – investigarea mişcării umane pentru a cunoaşte structura,
funcţionalitatea şi eficienţa acesteia.
Obs. În domeniul medicinei, sportului şi supravegherii video, analiza mişcării umane a
devenit un instrument de diagnosticare şi de investigaţie. Poate fi împărţită în trei categorii:
recunoaşterea activităţii umane, urmărirea mişcării umane şi analiza mişcării corpului şi a
unor părţi ale corpului.
Analiză temporală – evaluare pe baza evoluţiei în timp.
Anatomie dinamică – studiul anatomiei umane din punct de vedere dinamic sau al mişcării.
Anizotrop (material) – fizicienii utilizează termenul de anizotropie pentru a descrie
proprietăţile dependente de direcţie ale unui material. Obs. Anizotropia este proprietatea de
a fi dependent de direcţie, şi este opusă izotropiei, care implică proprietăţi identice în orice
direcţie. Poate fi definit ca o diferenţă, atunci când este măsurată de-a lungul diferitelor
axe, în proprietatea fizică a unui material (absorbanţă, index de refracţie, densitate etc.).
Un exemplu de material anizotrop este lemnul, care este mai uşor de tăiat de-a lungul
fibrelor decât transversal. Osul uman este un material anizotrop.
Articulatie – legatura dintre 2 oase, permiţând miscarea segmentelor ataşate.
Obs. O articulaţie este formată de obicei din ţesut conjunctiv fibros şi cartilaj ce acoperă
suprafeţele osoase. Articulaţiile sunt clasificate de obicei după tipul de mişcare pe care îl
permit şi forma suprafeţelor articulare: articulaţii sferoidale, articulaţie în balama;
articulaţii condiloidiene, articulaţii în pivot sau trohoide; articulaţii trohleare şi articulaţii
selare. Mişcările care pot avea loc în articulaţii pot fi: simple (de alunecare, în care cele 2
suprafeţe osoase alunecă una pe cealaltă:, angulare sau de flexie - extensie, în care unghiul
format între 2 oase creşte sau scade; de rotaţie în care segmentul se deplasează intern sau
extern faţă de un ax de rotaţie; de abducţie-adducţie în care segmenul se îndepărtează sau
se apropie de linia mediană a corpului. Mişcările compuse includ circumducţia ce survine
într-o articulaţie formată dintr-un cap articular şi o cavitate articulară; osul lung descrie un
con.
Artrocinematica - analiza mişcărilor relative care apar între suprafeţele conjugate ale unei
articulaţiii (de rostogolire, alunecare sau pivotare).
Axe ale mişcării (anatomic/biomecanic) - axe de orientare utilizate în descrierea
formaţiunilor anatomice şi a mişcării..
Obs. Sunt situate în cele trei direcţii ale spaţiului, trec prin centrul de greutate (S1) se
intersectează sub unghiuri drepte şi se numesc: longitudinală, sagitală şi transversală.
Delimitează plane în care se realizează mişcarea.
Axa longitudinală – axă de orientare utilizată în descrierea formaţiunior anatomice şi/sau a
mişcării, cuprinsă între un punct polar superior, numit vertex şi un punct polar inferior, situat
în centrul bazei de susţinere a corpului; ea este perpendiculară pe orizontala solului. Similar
axa lungimii corpului.
Axa sagitală - axă de orientare utilizată în descrierea formaţiunior anatomice şi/sau a
mişcării ; trece prin centrul de greutate al corpului şi are o direcţie antero-posterioară.
Sinonim axa profunzimii corpului.
Axa transversală - axă de orientare utilizată în descrierea formaţiunior anatomice şi/sau a
mişcării ; trece prin centrul de greutate al corpului şi este paralelă cu orizontala
solului.Sinonim axa lăţimii corpului.
Axă de rotaţie – o linie imaginară perpendiculară pe planul de rotaţie, care trece prin centrul
de rotaţie în raport cu care se roteşte sistemul dat (în cazul miscarii de pivotare -punct de
pivotare).

B
Balans (fază a mersului) – perioadă în care piciorul nu este în contact cu solul în timpul
mersului.Sinonim pendulare.
Baza de susţinere a corpului – suprafaţă de formă geometrică variabilă, delimitată de
marginile externe sau de punctele prin care segmentele corpului iau contact cu solul.
Obs. Cu cât baza de sustţnere este mai mare, menţinerea echilibrului este mai uşoară; cu
căt se micşoreaza mai mult, menţinerea echilibrului devine mai dificilă.
Biomecanică – studiul mecanicii unui corp viu, în special a forţelor exercitate de muşchi şi
de gravitaţie asupra structurii scheletice; studiul structurii şi funcţiei sistemelor biologice
(organisme umane, animale, plante, organe şi celule) prin intermediul metodelor mecanicii.
(gr. Bios – viaţă + lat. mechanicus - mecanică)
Braţ (anatomic) – segment al membrului superior situat între umăr şi antebraţ.
Braţul momentului – distanţa perpendiculară de la axa de rotaţie la linia de acţiune a forţei
(braţul cuplului).
Braţul pârghiei – matematic, cuplul este definit ca produsul vectorial dintre braţul pârghiei
şi forţă, care tinde să producă o rotaţie. Amplitudinea cuplului depinde de trei mărimi: forţa
aplicată, lungimea braţului pârghiei dintre axă şi punctul de aplicare a forţei, şi unghiul
dintre vectorul forţei şi braţul pârghiei.

C
Cadenta (mers) – tempo de mers exprimat în paşi pe minut; descriptor temporal al mersului.
Centru de greutate – punctul unui corp în care energia potenţială gravitaţională a corpului
este egală cu cea a unei singure particule de aceeaşi masă cu a corpului, localizată în acel
punct, şi asupra căruia acţionează rezultanta forţelor gravitaţionale ale particulelor
componente; punctul în care se consideră că acţionează întreaga greutate a corpului şi, prin
urmare, în care toate părţile componente ale corpului sunt în echilibru.
Obs. Într-un câmp gravitaţional uniform, acest centru coincide cu centrul de masă al
corpului. Poziţia centrului de greutate variază în funcţie de forma obiectului. La obiectele
cu formă regulată, centrul de greutate coincide cu centrul geometric. La obiectele cu formă
neregulată şi variabilă (aşa cum este corpul uman), centrul de greutate nu poate fi definit cu
uşurinţă şi acesta se modifică la fiecare schimbare a poziţiei corpului; poate chiar să nu se
situeze în corpul fizic. Centrul de greutate al unui corp poate coincide cu centrul geometric,
în special dacă acest corp este simetric şi este compus dintr-un material omogen. La
obiectele asimetrice, neomogene sau cu cavităţi, centrul de greutate se poate situa la o
anumită distanţă de centrul geometric, precum şi la un punct din spaţiu în exteriorul
obiectului, cum ar fi de exemplu între picioarele unui scaun.
Aproape de suprafaţa pământului, unde gravitaţia acţionează în jos ca o forţă paralelă la
câmp, centrul de greutate şi centrul de masă coincid. Studiul dinamicii unor avioane,
vehicule şi nave presupune că sistemele se mişcă în apropierea pământului, şi prin urmare
termenii de centru de greutate şi centru de masă sunt interşanjabili.
Centru de masă – punct al unui sistem de corpuri sau al unui corp extins în care se
consideră concentrată toată masa sistemului şi în care se consideră că se aplică forţele
externe; punctul în jurul caruia corpul se echilibreaza fara a avea tendinta de rotatie..
Ciclu de mers - perioada dintre contactul iniţial al unui picior cu solul şi următorul contact
iniţial al aceluiaşi picior cu solul.
Obs. Fiecare ciclu de mers include două perioade de sprijin dublu si doua perioade de
sprijin unilateral.
0-10%: Perioada de sprijin dublu
10-50%: Membrul inferior drept este in faza de sprijin unilateral (perioada de sprijin);
concomitent membrul inferior stâng este in faza de pendulare
50-60%: Perioada de sprijin dublu
60-100%: Membrul inferior stâng este în faza de sprijin unilateral (perioada de sprijin)
pentru ultimele 40% din ciclul mersului; concomitent membrul inferior drept este în faza de
pendulare.
Cinematică – descrierea mişcării în raport cu spaţiul şi timpul, fără luarea în considerare a
forţelor implicate.
Obs. Cinematica este o ramură a mecanicii clasice care descrie mişcarea punctelor,
corpurilor (obiectelor) şi sistemelor de corpuri (grupuri de obiecte) fără considerarea
cauzelor mişcării.
Cinetică – studiul mişcării şi a cauzelor acesteia; acea parte a mecanicii clasice care se
ocupă de relaţia dintre mişcarea corpurilor materiale şi forţele care acţionează asupra lor.
Circumductie - combinaţie succesivă între mai multe mişcări fundamentale prin care un
segment trece succesiv prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revine la
poziţia de flexie; se poate executa şi invers cu punct de plecare din orice poziţie.
Coapsă - segment al membrului inferior situat între bazin şi gambă.
Comportament dinamic – descrierea modului în care un sistem sau o unitate individuală
evoluează în raport cu timpul.
Comprimare – aplicarea unor forţe în echilibru îndreptate spre interior (de „împingere”)
asupra diferitelor puncte ale unui material sau structuri, adică a unor forţe care nu au
rezultantă sau cuplu, astfel încât să se reducă dimensiunea obiectului pe una sau mai multe
direcţii. Altă definiţie: rezultatul supunerii unui material la stres (tensiune) compresiv.
Obs. Comprimarea exprimă contracţia materialului în raport cu dimensiunea sa iniţială;
Compresiune – solicitare realizată pe secţiunea unui corp de doua forte rezultante coaxiale,
egale, opuse si convergente.
Conformitate (complianţă, capacitate de cedare) – măsură a relaţiei dintre deformare şi
efort. Inversa rigidităţii.
Obs. În medicină, complianţa descrie gradul în care pacientul urmează în mod corect
prescripţiile medicale.
Contractie concentrica - contractie realizata de către muşchiul responsabil pentru această
mişcare prin care se realizează apropierea inserţiilor musculare si scurtarea muschiului.
Obs. Cuplul produs de forta musculara este mai mare decât cuplul extern, şi din acest motiv
muschiul este capabil să se scurteze în timp ce depaşeste sarcina externă.
Contractie excentrica – contractie efectuată de un muşchi prin cedarea progresivă a stării
sale de contracţie; se produce îndepărtarea inserţiilor musculare.
Obs. Cuplul produs de forta musculara este mai mic decât cuplul extern, mişcarea in
articulaţie se produce mai lent decât ar trebui conform sarcinii externe.
Contractie izometrica - actiune musculară în care se produce o forţă fără modificarea
lungimii muşchiului.
Contractie musculara – stare internă in care un muschi exercită activ o forţă indiferent daca
se scurtează sau se alungeşte; acţiunea musculară care conduce la producerea unei forţe.
Conservarea energiei – principiu care afirmă că energia totală a unui sistem izolat rămâne
constantă indiferent de schimburile din interiorul sistemului.
Obs. Principiul conservării energiei stipulează că energia nu poate fi creată sau distrusă,
deşi se poate transforma dintr-o formă în alta.
Conservarea momentului – principiul conform căruia atunci când un sistem de puncte
materiale este supus numai acţiunii unor forţe interne pe care obiectele le exercită unele
asupra altora, momentul vectorial total al sistemului este constant.
Cot - articulaţie realizată între humerus, radius şi ulnă; situată intre braţ si antebraţ.
Cuplu – efect al unei forţe care tinde să determine o răsucire sau torsiune în jurul unei axe.
Utilizat de asemenea ca sinonim pentru moment, ca efect al unei forţe care tinde să
determine o rotaţie a corpului în jurul unei axe de rotaţie.
Cupluri cinematice - două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. De
exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână.
Obs. În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi
helicoidale. În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele
helicoidale sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de
exemplu, antebraţ-mână).
Cuplul de forţe - format din două forţe paralele care acţionează asupra pârghiilor osoase, dar
în direcţii opuse.

D
Defectare (structurală) – se referă la pierderea capacităţii de încărcare (de transport) a unei
componente din cadrul structurii sau a structurii însăşi.
Obs. Defectarea structurală este iniţiată atunci când materialul este tensionat până la limita
de rezistenţă, cauzând astfel ruperea sau deformări excesive.
Deformaţie - rezultatul procesului de modificare a formei sau dimensiunilor unui corp, fara
alterarea continuităţii corpului.
Deformaţie elastică – deformaţia care dispare, cu revenire la forma initială odata cu
dispariţia acţiunii generatoare.
Deformaţie plastică – deformaţia care persistă şi după înlaturarea actiunii generatoare.
Deformaţie specifica - raportul dintre deformaţia liniară si lungimea iniţială.
Densitate osoasă – măsurătoare corespunzătoare densităţii minerale a osului, exprimată ca
masa minerală pe unitatea de volum de os şi evaluată de regulă pe baza unei scanări
radiologice a zonei inferioare a coloanei vertebrale sau a şoldului.
Obs. Măsurătorile densităţii osoase sunt utilizate pentru diagnosticarea şi monitorizarea
osteoporozei şi a altor boli ale oaselor. Se mai numeşte densitate minerală osoasă. Inversa
porozităţii.
Dependenţa de rata deformării – proprietate a unui ţesut care exprimă faptul că răspunsul
mecanic al acestuia la o sarcină depinde de viteza cu care este deformat ţesutul.
Deplasare - modificarea în timp a poziţiei unui corp în spaţiu.
Deplasare liniară – măsura vectorului liniei drepte de la punctul iniţial şi până la punctul
final al mişcării.
Deplasare unghiulară – măsura unghiului dintre poziţia iniţială şi poziţia finală în cazul
unei mişcări unghiulare; distanţa pe care se mişcă un obiect atunci când se deplasează
circular.
Obs. Este reprezentată prin lungimea arcului cercului trasat pentru reprezentarea mişcării
obiectului în raport cu un punct fix.
Desprindere – ultimul contact al piciorului cu solul la începerea fazei de balans.
Digitizare (discretizare) – reprezentarea unui obiect, imagini, sunet, document sau semnal
(de regulă, un semnal analogic) printr-un set de puncte sau eşantioane ale sale. Rezultatul
este denumit reprezentare numerică sau, mai specific, imagine digitală pentru un obiect şi
respectiv formă numerică pentru un semnal. Achiziţia unui semnal analogic în formă
numerică.
Obs. Digitizarea reprezintă modul principal de a stoca imaginile într-o formă potrivită
pentru transmisie şi prelucrarea pe calculator, fie prin scanarea originalelor analogice bi-
dimensionale sau prin achiziţia cu un echipament dotat cu senzor de imagine (cameră
digitală) sau cu un instrument de tip CT (computer tomograf), fie prin achiziţia unor
informaţii despre obiecte din lumea reală cu dispozitive de scanare 3D.
Dinamic – privind energia sau forţele care produc mişcare, prin opoziţie cu noţiunea de
static.
Directia de miscare. Sensul (direcţia) unei mişcări, în funcţie de aşezarea muşchiului faţă de
axele articulaţiei.
Obs. Planul mişcării este întotdeauna perpendicular pe axul mişcării (axul biomecanic, axul
articular). În acelaşi plan şi în jurul aceluiaşi ax se pot efectua întotdeauna două mişcări de
sens opus pentru realizarea cărora există două grupe musculare (muşchi) deosebite. În plan
sagital, mişcările se realizează în jurul unui ax transversal şi sunt flexia şi extensia (pentru
unele segmente se numesc ante şi retroproiecţie, ex: mişcările în plan sagital ale umărului).
În plan frontal, mişcările se realizează în jurul unui ax sagital; pentru membre se numesc
abducţie şi adducţie, iar pentru trunchi şi gât mişcări de înclinare laterală. Mişcările
corespunzătoare ale degetelor sunt raportate la axul mâinii şi al piciorului.
În plan transversal, mişcările se realizează în jurul unui ax longitudinal şi se numesc
mişcări de rotaţie internă sau externă. Pronaţia şi supinaţia sunt mişcări de rotaţie
particulare care se petrec la nivelul antebraţului şi piciorului.
Distanţă – spaţiul dintre două obiecte sau locaţii; o descriere numerică asupra depărtării
dintre obiecte sau o măsurătoare scalară a anvergurii mişcării unui corp, indiferent de
direcţia în care s-a deplasat; totalitatea traseului parcurs de un corp între cele două puncte de
deplasare (punctul de start si punctul final).
Obs. Atunci când un corp se deplasează de la o poziţie la alta, distanţa pe care se
deplasează este lungimea traiectoriei urmate.
Deplasarea – reprezintă distanţa străbătută de un corp prin unirea celor două puncte de
deplasare (punctul de start şi punctul final) printr-o linie dreaptă (deplasare liniară).
Obs. Un corp ce se roteşte în jurul unei axe realizează o deplasare unghiulară,care se
apreciază prin gradele de rotaţie.

E
Echilibru – starea unui sistem în care toate influenţele concurente sunt compensate, într-o
largă varietate contextuală.
Obs.Un corp rigid este în echilibru mecanic atunci când rezultanta tuturor forţelor care
acţionează asupra tuturor particulelor sistemului este zero, şi de asemenea suma tuturor
cuplurilor care acţionează asupra tuturor particulelor sistemului este zero.In medicină -
mentinerea stabilitatii posturale sau a echilibrului. Similar control postural
Echilibru dinamic – stare în care acceleraţiile sunt în echilibru conform celui de-al doilea
principiu al mecanicii al lui Newton (adică forţa = masa x acceleraţia); un exemplu
particular al unui sistem în regim staţionar.
Echilibru static – stare de echilibru în care nu există acceleraţie.
Obs. De regulă se referă la un echilibru staţionar sau fără mişcare. Un sistem de particule
este în echilibru static atunci când toate particulele sunt în repaus, iar forţa rezultantă care
acţionează asupra fiecărei particule este permanent nulă.
Eficienţă – cantitatea lucrului mecanic produs de către o cantitate dată de intrare metabolică
(cât lucru mecanic poate fi efectuat utilizând o cantitate dată de energie). Raportul dintre
lucru mecanic util efectuat de o maşină, motor, dispozitiv etc. şi energia de alimentare,
deseori exprimat procentual.
Elevaţie – mişcarea unei structuri în direcţia superioară (în sus).
Energie (mecanică) – abilitatea sau capacitatea de a efectua lucru mecanic.
Obs. În fizică, energia mecanică reprezintă suma dintre energia potenţială şi energia
cinetică a componentelor unui sistem mecanic. Energia mecanică este energia asociată
mişcării sau poziţiei unui obiect.
Energie biomecanică – cantitatea de energie metabolică necesară efectuării unei cantitaţi
date de lucru mecanic; energie utilizată în timpul unei activităţi fizice.
Obs. În timpul unor exerciţii fizice grele, muşchii pot arde până la 3000 kJ pe oră. Energia
utilizată în timpul exerciţiilor este singura formă de energie consumată asupra căreia există
un control. Energia consumată de către muşchi reprezintă doar 20% din energia totală în
repaus, dar în cazul exerciţiilor extenuante poate creşte până la 50% sau mai mult.
Energie cinetică – energia mişcării unui obiect, egală cu jumătate din masa obiectului
multiplicată cu pătratul vitezei acestuia.
Obs. Un sistem de corpuri poate avea energie cinetică internă datorită mişcării relative a
corpurilor în interiorul sistemului. Uneori este convenabil să separăm energia cinetică
totală a corpului în energia cinetică de translaţie a centrului de masă al corpului şi energia
de rotaţie în jurul centrului de masă:
Energie cinetică liniară – ½ x masa x viteza liniară2.
Energie cinetică unghiulară – ½ x (momentul de inerţie) x (viteza unghiulară)2. Energia de
rotaţie sau energia cinetică unghiulară este energia cinetică datorată rotaţiei unui obiect şi
reprezintă o parte din energia sa cinetică totală.
Energie de deformare – lucrul extern efectuat asupra unui corp elastic prin care apare o
deformare faţă de starea de repaus este transformat în energie de deformare, care este o
formă de energie potenţială. Energia de deformare sub forma deformării elastice este de
regulă recuperabilă sub forma lucrului mecanic.
Energie mecanică totală – suma dintre energia cinetică liniară, energia cinetică unghiulară
şi energia potenţială ale corpului.
Energie potenţială gravitaţională – energia unui corp dobândită ca rezultat al poziţiei sale.
Obs. Energia unei particule sau a unui sistem de particule ce depinde de poziţie, şi nu de
mişcare. O greutate ridicată, un arc comprimat sau o baterie încărcată au energie
potenţială.
Eversie (miscare) - mişcarea prin care se ridică marginea laterală a piciorului (flexia
dorsală, abducţia şi pronaţia piciorului)
Extensie - mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior faţă de poziţia
anatomică

F
Fazele mersului – subdiviziunile perioadelor ciclului de mers.
Obs. Mersul este împărţit în 2 perioade (de sprijin şi pendulare); perioadele sunt
subdivizate în faze, din care două, de foarte scurtă durată, au fost numite momente.
Perioada de sprijin se divide în faze: de contact iniţial, picior plat, poziţia medie de sprijin,
desprinderea călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând desprinderea
piciorului de sol şi propulsia. Perioada de pendulare este împărţită într-o faza de pendulare
iniţială (acceleraţie sau semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, şi
faza de pendulare finală (decelaraţie sau semipasul anterior). Perry divide ciclul mersului
în funcţie de perioade, sarcini şi faze. Prima sarcină e reprezentată de acceptarea şi
încărcarea greutăţii corpului pe membrul de sprijin şi implică o fază de contact iniţial şi o
fază de răspuns la încărcarea greutăţii. A doua sarcină, respectiv sprijinul unilateral pe
membrul de sprijin, include faza poziţiei medii a membrului de sprijin (cu momentul
verticalei membrului de sprijin), faza finală a sprijinului şi o fază de tranziţie spre perioada
de pendulare, denumită pre-pendulare. A treia sarcină este reprezentă de progresia
membrului inferior contralateral (oscilant) în timpul perioadei de pendulare şi include faza
de pre-pendulare/balans (comună cu cea anterioară), faza de pendulare iniţială, momentul
verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare finală.
Faza de picior plat – când toată suprafaţa plantei este aplicată pe sol. Similar faza de
răspuns la încărcare (încărcarea greutăţii corpului pe membrul de sprijin). Sinonim: iniţiere,
suport sau sprijin.
Obs. Conform clasificării lui Perry faza de contact iniţial şi faza de răspuns la încărcarea
greutăţii fomează prima sarcină, reprezentată de acceptarea şi încărcarea greutăţii
corpului pe membrul de sprijin; 0-20% din ciclul mersului).
Faza poziţiei medii de sprijin (medie de sprijin) – prima parte a susţinerii unilaterale în care
greutatea corpului este proiectată progresiv pe lungimea plantei membrului de sprijin până la
nivelul antepiciorului în timp ce piciorul contralateral părăseşte solul (20-30% din ciclul
mersului). Sinonim: suport/sprijin mijlociu.
Faza sprijinului final – constituie a doua jumătate a sprijinului unilateral şi include
ridicarea călcâiului piciorului de sprijin şi se termină prin contactul cu solul al piciorului
contralateral (30-50% din ciclul mersului). Sinonim: finalizare suport sau sprijin; ridicarea
călcâiului.
Faza de pre-pendulare – elementul final al perioadei de sprijin în care sprijinul se face
numai cu vârful metatarsienelor şi cu degetele; la sfârşitul acestei faze, corpul este împins
înainte şi în sus prin forţa de impulsie a piciorului de sprijin, care apoi devine picior oscilant
(50-60% din ciclul mersului). Similar: iniţiere balans/pendulare; desprinderea degetelor de
pe sol sau contact terminal.
Obs. Pre-balansul reprezintă şi este din punct de vedere funcţional mai legat de faza de
balans decât de cea de sprijin.
Faza de pendulare iniţială (acceleraţie) – începe în momentul în care piciorul părăseşte
solul şi continuă până se atinge flexia maximă a genunchiului (60-73% din ciclul mersului).
Similar: pasul posterior al membrului oscilant.
Faza de pendulare medie – începe după flexia maximă a genunchiului şi se termină când
tibia se găseşte într-o poziţie verticală; include şi momentul verticalei membrului oscilant
(73-87% din ciclul mersului).
Faza de pendulare finală (decelaraţie) – începe când tibia oscilează de la verticală spre
anterior şi genunchiul se extinde maxim pregătind contactul iniţial cu începerea unui nou
ciclu al pasului dublu (87-100% din ciclul mersului). Similar: pasul anterior al membrului
oscilant.
Faza de zbor (alergare) – perioadă a ciclului de alergare în care ambele picioare sunt în aer.
Femur – osul coapsei, situat între pelvis şi gambă. Este cel mai mare os din corpul uman.
Flexibilitate – proprietatea unui material de a putea fi îndoit fără să capete o deformaţie
permanentă.
Flexie - o mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului anterior faţă de poziţia
anatomică.
Flexie dorsală – mişcare la nivelul gleznei prin care piciorul se deplasează către gambă.
Flexie plantară – mişcare la nivelul gleznei prin care piciorul se îndepărtează de gamba.
Forţă – orice influenţă care determină o schimbare de un anumit tip pentru un obiect, în
ceea ce priveşte mişcarea, direcţia sau geometria acestuia. Alte definiţii: mărime care
caracterizează acţiunea mecanică exercitată de un sistem fizic asupra unui corp, având ca şi
consecinţă modificarea stării de repaus, de mişcare sau deformarea acestuia. Se exprimă în
newtoni (N).
Obs. În termeni cinetici este un vector care are o mărime, o direcţie de acţiune şi un punct
de aplicare, iar în termeni mecanici este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie.
Forţă - viteză (relaţia) – proprietatea unui muşchi scheletic conform căreia capacitatea de
producere a forţei este dependentă de viteza de contracţie a muşchiului.
Forţa activă – forţa al cărei efect, provocat îndeosebi de stimularea musculară asupra unui
corp este fie accelerarea, fie încetinirea mişcării acestuia.
Forţa exterioară - forţa care se exercită asupra unui corp datorită acţiunii mecanice a unui
sistem material exterior corpului considerat (ca de exemplu, forta de greutate).
Forţă aerodinamică – forţă exercitată asupra unui corp atunci când există o mişcare a acelui
corp prin aer.
Forţa interioară – forţa care se exercita între punctele materiale apartinând aceluiasi corp,
conform principiului acţiunii si reacţiunii.
Forţa de reacţiune - contraacţiunea realizată de ţesutul asupra căruia acţionează o forţă
mecanică; este egală şi de sens contrar cu forţa de acţiune.
Forţă de reacţiune a solului – forţa egală şi de sens contrar exercitată de către sol asupra
unui obiect aflat în contact cu acesta; forţa exercitată de către sol asupra unui corp în contact
cu acesta.
Observaţie: de exemplu, o persoană care stă în picioare (fără să se mişte) pe sol exercită o
forţă de contact asupra acestuia (egală cu greutatea persoanei) şi în acelaşi timp solul
exercită asupra persoanei o forţă de reacţiune egală şi de sens opus.
Forfecare - solicitarea produsă într-un corp de doua forţe, paralele, egale şi de sens contrar,
cu acţiune perpendiculară pe axa longitudinala a corpului (transversal), lucrând similar ca un
foarfece.
Obs. deformarea de forfecare exprimă îndoirea materialului în direcţia forţei de forfecare.
Este cauzată de forţe care sunt paralele şi sunt cuprinse în planuri sau secţiuni transversale,
cum ar fi, de exemplu, cazul unui tub de metal care este răsucit în jurul axei sale
longitudinale.
Frecare – forţa de rezistenţă la mişcarea relativă a suprafeţelor solide, straturilor de fluid,
precum şi a elementelor de materiale care alunecă unele faţă de altele. Altă definiţie:
rezistenţa dezvoltată la interfaţa a două suprafeţe, acţionând în sens opus faţă direcţia de
mişcare sau împiedicând mişcarea.
Funcţie (biologie) – activitatea realizată la nivelul organismelor vii de către celule, ţesuturi,
organe, sisteme de organe sau de corpul întreg.
Obs. Funcţia este legată şi determinată de anumite structuri anatomice şi biochimice şi nu
poate exista în afara acestora.

G
Gambă – segment al membrului inferior situat între coapsă şi picior.
Genunchi – articulaţie realizată între femur, tibie si patelă; situată intre coapsă si gamba.
Gleznă - articulaţia dintre tibie si oasele tarsului (tibiotarsiană); conectează gamba cu
piciorul
Gravitaţie – atracţia mutuală între toate corpurile şi particulele de materie din univers.
Obs. Principiul gravitaţiei universale al lui Newton afirmă că oricare două particule de
materie din univers se atrag una pe cealaltă cu o forţă care acţionează de-a lungul liniei
care le uneşte, intensitatea acestei forţe fiind direct proporţională cu produsul maselor
acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre acestea.
Gradul de mobilitate/libertate al unei articulaţii - numărul posibilităţilor de mişcare sau al
gradelor de libertate ale elementelor mobile în raport cu elementul fix; grad de limitare ce
indică mobilitatea celor două suprafeţe articulare.
Obs. Mobilitatea articulară depinde de structura articulaţiei; fiecare articulaţie are o gamă
specifică de libertate de mişcare, exprimată în grade.
Tipul de ţesut de legatură între suprafeţele osoase şi forma suprafeţelor osoase determină
clasificarea articulaţiilor în articulaţii fixe, semimobile şi mobile (sinoviale). Articulaţiile
sinoviale pot prezenta 1, 2 sau 3 grade de libertate.
Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori importanţi care
determină direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează amplitudinea de
mişcare.
Greutate – forţa de atracţie exercitată asupra unui obiect de către câmpul gravitaţional al
Pământului.
Obs. Greutatea este exprimată deseori în unităţi de masă, dar acest lucru nu este corect din
punct de vedere ştiinţific. Deoarece este o forţă, greutatea se măsoară în newtoni (N), iar un
corp va avea greutatea mg, unde m este masa şi g este acceleraţia în cădere liberă (9.80665
ms−2).

H
Haluce (hallux) - primul deget (degetul mare) al piciorului.
Hidroxiapatita - componenta anorganica a MEC, dispusă sub forma de cristale orientate cu
axul lung paralel cu cel al fibrelor de colagen.
Hialuronic (acid) – o substanţă vâscoasă care lubrifiaza articulatiile, componentă cheie a
ţesutului conjunctiv.
Obs. La un nivel mai tehnic, acidul hialuric este un glicozaminoglican (anterior denumit
mucopolizaharid), un polizaharid cu lanţ lung neramificat compus din unităţi repetitive
dimerice de acid glucuronic şi N acetil glucozamina.
Histomorfometrie – metodă de măsurare a formei şi dimensiunilor celulare prin plasarea
unei reţele de linii paralele peste imaginile histologice ale unui ţesut (gr. histos - ţesut +
morphe - formă + metron - măsură).

I
Inerţie – rezistenţa la o schimbare a stării de mişcare liniare a corpului.
Interfaţă os - măduvă – stratul de ţesut osos spongios care face trecerea dintre ţesutul
compact al diafizei oaselor lungi şi măduva osoasă din canalul medular central.
Inversie (mişcare) - mişcarea prin care se ridică marginea medială a piciorului ( flexia
plantară, adducţia şi supinaţia piciorului)
Izotrop (material) – tip de material în care proprietăţile mecanice sunt identice în toate
direcţiile.
Obs. Pentru simplificare, în numeroase studii oasele sunt considerate materiale izotrope.
Isocinetic/isokinetic (contractie) – descrie o contracţie realizata la o viteza unghiulara
constantă.
Isotonic (contracţie) - literal inseamna tensiune constantă. Aceasta nu se produce la
subiectii umani in vivo, deoarece nivelul fortei musculare variază continuu şi este extrem de
rar constantă în timpul unei mişcări.
Izometric (contractie) - atitudine fixată printr-o contracţie musculară : sinonim contractie
statică. Inserţiile musculare nu se deplasează, lungimea muschiului ramane constantă şi nu
se produce mişcare.
Î
Încovoiere - solicitarea de extindere uniaxială sau biaxială produsă într-un corp de
momentele încovoietoare care acţioneaza în secţiunile corpului; corpul ia formă curbă prin
deformare.
Încarcare - termen general care descrie aplicarea unei forţe sau a unui moment asupra unui
corp.

L
Labrum - in medicină, un inel fibrocartilaginos (cartilaj fibros) in jurul marginii unei
cavitati articulare osoase. Plural: labra
Lanţurile musculare - reprezintă o asociere în sens longitudinal a grupelor musculare care
pun în mişcare un lanţ cinematic (articular).
Lanţuri cinematice – lanţuri articulare realizate prin asocierea cuplurilor cinematice.
Obs. La formarea unui lanţ cinematic participă mai multe segmente şi deci, mai multe
articulaţii (cupluri cinematice). Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise.
Libertate de miscare - termen ce se refera la direcţia de miscare intr-o articulatie şi la
distanţa între poziţia de limită ale cuplului cinematic (ex. flexie şi extensie maximă).
Ligament – o banda de ţesut conjunctiv care conectează două oase.
Linie (dreaptă) de acţiune a forţei – linia de-a lungul căreia acţionează o forţă, prelungită la
infinit în ambele direcţii de-a lungul liniei vectorului finit al forţei.
Linia de gravitaţie – direcţia gravitaţiei care acţionează asupra unui corp; în mod obişnuit,
se consideră direcţia verticală.
Linii izostatice – reprezintă direcţiile de transmitere în interiorul structurilor osoase a
forţelor mecanice aplicate la suprafaţa oaselor.
Locomoţie - un proces de deplasare al corpului prin care acesta, ca şi entitate, se deplasează
la nivel aerian, acvatic sau terestru.
Lungimea pasului dublu – descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa dintre doua
plasări successive pe sol ale aceluiaşi picior; distanţa orizontală acoperită de-a lungul
planului de progresie pe parcursul unui pas dublu, de la contactul initial al unui picior pînă la
contactul initial al piciorului contralateral.
Obs. Se compune din două lungimi de pas simplu, stâng şi drept, fiecare dintre aceştia fiind
distanţa pe care se deplasează fiecare picior printr-o plasare în faţa celuilalt; este egală cu
suma dintre cele două lungimi de pas şi va fi egală pentru membrele inferioare stâng şi
drept, în cazul în care persoana merge într-o linie dreaptă, chiar şi în prezenţa asimetriilor
marcate. Termenul poate fi de asemenea folosit pentru a specifica o lungime medie a
pasului.
Lungimea pasului simplu - descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa liniară dintre
doua contacte iniţiale succesive ale celor 2 picioare.
Lăţimea pasului - descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa laterală dintre
centrele călcâielor celor doua picioare pentru doi paşi consecutivi, în faza contactului iniţial.

M
Matrix extracelular (MEC) - un material complex format dintr-o componenta organica ce
incude fibre insolubile, microfibrile, proteine solubile si glicoproteine, careia i se ataseaza o
componenta anorganică reprezentată de cristale de hidroxiapatită si calciu-fosfat amorf; este
responsabil de proprietăţtile mecanice şi fiziochimice specifice fiecarui ţesut şi furnizeaza un
suport pentru ataşarea celulară.
Obs. Cele mai frecvente proteine din structura MEC sunt cele din familia colagenului (tip
I,II,III) şi se prezintă sub forma unor fascicule de fibre. Alţi constituenţi sunt reprezentaţi de
proteoglicani, hialuronan, elastină, fibronectină, trombospondină, laminină, sialoproteina
osoasă, tenascină, etc.
Maleola – proeminentă osoasă a tibiei si a fibulei, situata in partea inferioră a gleznei.
Membru oscilant (in mers) - membrul inferior care realizează inaintarea corpului.
Membru de sprijin (in mers) - membrul inferior care sustine greutatea corpului.
Menisc (articular) – disc fibrocartilaginos, existent între unele articulaţii ale corpului cu rol
în atenuarea şocurilor.
Mers - mişcare locomotorie ciclică, care se realizează prin ducerea succesivă a unui picior
înaintea celuilalt; activitate repetitivă formată din mai multe cicluri de mers; toate formele
de deplasare bipedă in care nu exista un interval de timp in care ambele membre inferioare
se află in aer (faza de zbor); serie de mişcări ritmice, alternante ale trunchiului şi membrelor
care conduce la progresia anterioară a centrului de greutate.
Mers fiziologic – temen ce descrie mersul în condiţiile în care este asigurată integritatea
morfofuncţională osteoarticulară, o forţă musculară şi o propriocepţie adecvată.
Mers patologic - devierea de la modelul normal de ambulaţie pentru vârsta corespunzătoare;
o anomalie în maniera sau stilul de mers, de obicei din cauza unor afecţiuni sau leziuni la
nivelul membrelor inferioare, SNC, măduva spinării sau urechea interna. Similar mers
disfuncţional; mers deficient.
Mişcare (de rotaţie) – mişcare în cadrul căreia corpul se roteşte în jurul unei axe. Mişcare
unghiulară.
Miozina – proteina contractila ce formeaza filamentele groase in interiorul unui sarcomer.
Mişcare (rectilinie) – mişcarea de-a lungul unei linii drepte.
Mişcare curbilinie – mişcare de-a lungul unei linii (traiectorii) curbe.
Mişcarea liniară (de translaţie) reprezintă deplasarea unui corp în spaţiu, astfel încât toate
punctele corpului se vor deplasa pe traiectorii paralele; unitate de măsură - metrul (m). Poate
fi rectilinie sau curbilinie.
Mişcarea angulară reprezintă deplasarea unui corp în spaţiu astfel încât fiecare punct al
corpului realizează o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele
corpului se deplasează pe o circumferinţă, în jurul unui ax, astfel încât se realizează unghiuri
între poziţia iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează.
Mobilitate (articulara) – abilitatea unei articulatii de a realiza diverse miscari
Mobilitate (miscare) – abilitate de mişcare.
Mobilitate (grad) – masură a mobilitatii articulare.
Model – sistem ce reprezintă suma proprietăţilor reprezentative ale unui sistem complex cu
care prezintă analogii structurale sau funcţionale, realizat în vederea simplificării studierii
acestuia.
Model analitic – ansamblu de ecuaţii care descriu fenomenul fizic studiat şi comportarea
materialului respectiv sub acţiunea solicitărilor exterioare, la care se adaugă condiţii la limită
care descriu interacţiunea structurii considerate cu forţele aplicate.
Obs. Atunci când mărimile de câmp sunt variabile în timp, modelul analitic trebuie să
includă şi condiţiile iniţiale ale acestora. Acest model analitic constituie baza dezvoltării
modelului numeric cu elemente finite, iar valenţele lui predictive stau la baza
performanţelor de simulare ale modelului numeric.
Model bidimensional – model în care analiza informaţiei se realizează în două dimensiuni.
Model geometric – model reprezentat prin domeniul de analiză discretă.
Model numeric – rezultatul procesului de transformare a modelului analitic prin scrierea
relaţiilor care descriu comportarea modelului sub acţiunea diverselor sarcini (încărcări)
mecanice.
Model tridimensional (3D) – model în care analiza informaţiilor este realizată în trei
dimensiuni.
Modelare biomecanică – metodă de studiu bazată pe folosirea modelelor biomecanice;
reproducere schematică a unui sistem complex, sub forma unui sistem similar sau analog
simplificat, efectuată în scopul studierii comportamentului sistemului originar în anumite
condiţii şi în cazul modificărilor acestora.
Obs. În mod frecvent sistemul iniţial este modelat începând cu o unitate de bază repetitivă.
Modul de elasticitate – valoare a tensiunii mecanice până la care deformaţiile corpului sunt
reversibile; raportul dintre încărcarea mecanică şi alungirea structurii.
Moment – efectul unei forţe care tinde să producă o rotaţie în jurul unei axe; proprietate a
unui corp în mişcare care este determinată de produsul dintre masa corpului şi viteza
acestuia.
Momentul ariei de inerţie – măsura rezistenţei unui corp la încovoiere. Al doilea moment al
ariei, cunsocut şi sub numele de momentul ariei de inerţie sau momentul de inerţie al
suprafeţei plane sau al doilea moment de inerţie este proprietatea unei secţiuni transversale
care poate fi utilizată pentru predicţia rezistenţei barelor la încovoiere şi la îndoire, în jurul
unei axe situată în planul de secţiune transversală.
Moment extern - momentul unei forţe externe.
Moment de inerţie – proprietate a corpurilor care se rotesc care defineşte rezistenţa la
schimbarea vitezei unghiulare în raport cu axa de rotaţie.
Moment de inerţie polar – măsură a rezistenţei unui corp la răsucire sau torsiune.
Momen de inerţie masic – măsură a rezistenţei unui corp la rotaţia în jurul unei axe.
Moment de încovoiere - momentul unei forţe cu direcţie transversală faţă de corpul material;
apare în sectiunile transversale.
Moment de torsiune - momentul unei forţe dirijat în lungul axei longitudinale a corpului;
apare în sectiuni transversale.
Momentul forţei - efectul unei forţe care tinde să genereze rotaţie,
îndoire sau răsucire în jurul unei axe; vectorul cu direcţia perpendiculară pe planul definit de
un punct faţă de care se consideră momentul şi linia de forţă.
Obs. Are modulul egal cu produsul dintre forţă şi braţul acestei forţe (distanţa de la punct la
linia de forţă); are tendinţa de a roti corpul în jurul axei care reprezintă suportul vectorului
moment.
Moment intern - momentul unei forţe intene; pe baza principiului acţiunii si reacţiunii, se
grupează în perechi de momente interioare.
Moment liniar – produsul dintre masa unui corp şi viteza acestuia.
Moment net – suma tuturor momentelor (cuplurilor) ce acţionează asupra unui corp.
Moment pasiv - momentul unei forţe pasive.
Moment unghiular – sau moment de rotaţie - este o mărime vectorială conservativă
utilizată pentru a descrie starea generală a unui sistem fizic.
Obs. Momentul unghiular al unui sistem de particule (de exemplu, corpuri rigide) este suma
momentelor particulelor individuale. În cazul unui corp rigid care se roteşte în jurul axei
sale de simetrie, momentul de rotaţie se poate exprima ca produsul momentului de inerţie al
corpului I şi viteza sa unghiulară ω.
Morfogeneza - procesul de formare al structurilor morfologice ale organismelor (gr. morphe
- forma + genos - origine); studiul macro- şi microscopic al creşterii şi formării
organismului, urmărind cauzele ce determină forma şi structura sa şi legile care le dirijează;
studiul modificărilor de formă apărute la nivelul ţesuturilor vii în procesele de creştere şi
dezvoltare, refacere posttraumatică, regenerare sau procese patologice.
Morfofiziologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiei organelor, ţesuturilor
şi celulelor organismului.

O
Oboseală (de material) – alterarea progresivă a unui material supus unei tensiuni alternante;
deteriorare structurală datorată încărcării repetate.
Ortotropic (material) – tip de material în care proprietăţile mecanice sunt diferite pe
direcţiile ortogonale (de exemplu, plastic ranforsat cu sticlă, lemn).
Observaţie: asimilarea osului cu un astfel de material oferă o soluţie intermediară de
aproximare.
Os – substanţa care formează scheletul corpului.
Obs. Este format in principal din calciu fosfat şi calciu carbonat. Serveşte ca rezervor de
calciu şi joacă un rol esenţial în menţinerea calcemiei.
Oscilaţie – mişcare alternativă periodică de o parte şi de cealaltă a unei poziţii de echilibru;
are 3 mărimi caracteristice: frecvenţa, amplitudinea şi faza.
Osificare - procesul de formare al ţesutului osos.
Osteoblast - celulă osoasă tânără cu rol major în procesul de osificare, responsabilă de
sinteza, depozitarea şi mineralizarea matrixului (gr. blastos - mugure).
Obs. Odată cu creşterea valorii stimulului mecanic extern, ţesutul osos îşi creşte densitatea
datorită activităţii osteoblastelor; răspunsul alterat al osteoblastelor persoanelor în vârstă
la stimuli mecanici este responsabil de diminuarea formării ţesutului osos cu implicaţii în
osteoporoză; sub acţiunea unei solicitări mecanice eliberează factorul de creştere -TGF cu
rol în stadiile iniţiale ale diferenţierilor osoase postfractură.
Osteocit – celulă osoasă adultă, cu prelungiri numeroase şi ramificate, adăpostită în cavităţi
numite osteoplaste.
Osteocinematica - analiza mişcării relative a oaselor.
Osteoclast – celulă osoasă gigantă, multinucleată, cu un bogat echipament enzimatic şi rol în
erodarea activă a osului (remaniere osoasă).
Obs. În multe studii este descrisă activarea osteoclastelor şi resorbţia ţesutului osos, sub
impulsul unui stimul mecanic.
Osteogeneza - totalitatea proceselor de creştere şi diferenţiere a osului ca organ (gr. osteon -
os + genesis - nastere)
Osteoliză – proces de resorbţie minerală şi organică a osului, care se produce prin acţiunea
invalidantă a ţesutului de granulaţie bogat vascularizat apărut ca rezultat al unei reacţii
inflamatorii.
Obs. Aspectul histologic al osului este caracterizat prin prezenţa unor spaţii lacunare în
pereţii osoşi ai canalelor din sistemele haversiene; imagine radiografică de transparenţă
osoasă centrală sau marginală, cu limite şterse sau netede, expresia unei resorbţii
osteoplazice patologice.
Osteon – unitatea morfofuncţională a ţesutului osos compact; ansamblul format dintr-un
canal Havers, lamelele osoase cu dispoziţie concentrică în jurul acestuia şi componentele
aflate în aceste formaţiuni (gr. osteon - os).
Obs. Se mai numeşte şi sistem haversian.
Osteoporoza - proces patologic caracterizat prin alterarea raportului dintre procesele de
osteoformare si osteoliză, cu predominarea celor din urma, demineralizare osoasă, apariţia
unor cavitaţi osoase de dimensiuni mărite si scăderea rezistenţei osoase la fracturi (gr.
phoros - por, canal).

P
Parametru cinematic - marimea deplasarii, vitezei sau acceleraţiei, funcţie de timp; poate fi
liniar, când se refera la mişcarea de translatţe, sau unghiular, când se refera la rotaţie.
Parametru al unui model – valoare numerică ce caracterizează anumite proprietăţi
mecanice ale modelului sistemului.
Patho-mecanică – ramură a fizicii care se ocupă de forţele statice şi dinamice şi de efectul
anormal al acestora asupra corpului uman afectat de boli scheletice, musculare sau
neurologice.
Obs. În corelaţie cu evaluarea clinică a mersului, o deformare patho-mecanică potenţială a
unei extremităţi inferioare a unui membru este identificată atunci când braţul pârghiei este
modificat faţă de profilul normal al membrului O astfel de schimbare este cauzată de factori
neuro-musculari, de viteză sau de echilibru şi determină deplasări excesive verticale sau
orizontale ale centrului de masă.
Pas (mers) – perioada cuprinsă între contactul iniţial cu solul al unui picior si pâna la
realizarea contactului piciorului opus.
Pas dublu (mers) - totalitatea miscărilor care se efectueaza între doua contacte iniţiale
succesive ale aceluiasi picior (0% şi 100%); unitatea functionala de mişcare in timpul
mersului, compus din doi paşi simpli.
Pas simplu - totalitatea mişcărilor care se efectueaza intre contactele iniţiale succesive ale
celor 2 picioare (lungimea pasului - 72cm; durata - 0.5 sec).
Pârghie – structură rigidă fixată la un singur punct la nivelul căreia sunt aplicate două forţe
în două puncte diferite.
Perioadele mersului – subdiviziunile principale ale ciclului de mers.
Obs. Mersul este împărţit în perioade (de sprijin si pendulare); perioadele sunt subdivizate
in 6 faze, din care doua, de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Vezi fazele
mersului.
Perioada de propulsie (mers) - perioada dinamică sau de pendulare când piciorul parăseşte
solul şi pendulează către anterior fară contact cu suprafaţa de sprijin.
Obs. Perioada de pendulare este impărtită intr-o faza de pendulare iniţială (aceleraţie sau
semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, si faza de pendulare finală
(decelaraţie sau semipasul anterior).
Perioada de sprijin – perioada statică sau de amortizare când piciorul este in contact cu
suprafaţa de sprijin.
Obs. Perioada de sprijin se divide în faze: de contact iniţial, poziţia medie de sprijin cu faza
de picior plat, desprinderea călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând
desprinderea piciorului de sol şi propulsia.
Periost – membrană conjunctivo-vasculară ce înveleşte oasele, cu rol în nutriţie şi formare
de ţesut osos (creştere în grosime).
Picior – segmentul terminal al membrului inferior ce ia contact cu solul în mers sau poziţie
ortostatică.
Picior anterior - segmentul anterior al piciorului, format din metatarsiene şi scheletul
degetelor (falange). Sinonim antepicior.
Obs. Halucele are rol major in propulsie în timp ce degetele 2-4 asigură stabilitatea în
ortostatism sau mers.
Picior mediu – segmentul mijlociu al piciorului format din oasele tarsului. La acest nivel
este localizat arcul piciorului.
Picior posterior - segmentul posterior al piciorului, format din talus si calcaneu.
Pivotare - miscarea de rotaţie a unui corp în jurul axei sale longitudinale, atunci când un
singur punct al unei suprafeţe articulare are contact cu un singur punct al suprafeţei
articulare conjugate (pereche).
Pixel – unitate bidimensională pentru aprecierea rezoluţiei unei imagini.
Plan (anatomic) – suprafaţă ce secţionează/intersectează imaginar corpul omenesc sub o
anumită incidenţă; mişcările au loc în plan în jurul axului perpendicular pe planul respectiv.
Obs. Pentru articulaţiile distale mişcările se realizează într-un singur plan (mişcări pure).
La nivelul articulaţiilor proximale (umăr, şold) se realizează mişcări complexe, în mai multe
plane simultan, în timp ce la nivelul articulaţiilor intermediare (cot, genunchi) mişcările se
realizează în două plane.
Plan frontal - plan imaginar ce divide corpul într-o parte anterioară şi una posterioară. Este
planul în care se realizează mişcările vizibile din faţă, în jurul unui ax sagital (antero-
posterior).
Plan transversal - plan imaginar ce împarte corpul într-o parte superioară şi una inferioară.
Este planul în care se realizează mişcările vizibile de sus sau de jos, în jurul unui ax vertical
(longitudinal).
Plan sagital – plan imaginar ce divide corpul într-o parte stângă şi într-o parte dreaptă. Prin
extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus menţionat. Este planul în care se
execută mişcările vizibile din profil, în jurul unui ax transversal (frontal).
Obs. Planele care împart corpul în două jumătăţi se numesc medio-sagital (dreaptă şi
stângă), medio-frontal (anterioară şi posterioară) şi medio-transversal (superioară şi
inferioară). La intersecţia celor trei plane se găseşte centrul de greutate al corpului (S2).
Plasticitate - proprietatea unui material de a ramâne cu o deformaţie permanentă dupa ce
forţa care a provocat-o este anulată.
Police - primul deget (degetul mare) al mâinii.
Porozitate (osoasa) – măsură a spaţiilor osoase; inversul densităţii.
Postură – poziţia corpului raportat la spaţiul înconjurător; aliniament sau pozitie a corpului
sau a parţilor sale; orientare statică a segmentelor corpului – ex. ortostatism, poziţie şezândă.
Obs. Postura este determinată şi menţinută prin activitatea coordonată a muşchilor ce
acţionează asupra membrelor, activitatea proprioceptivă, şi simţul echilibrului. Se descrie:
postură (poziţie) dinamică – postură a mişcării întâlnită, de exemplu, în mers şi în
alergare; postura statică – postura care nu implica miscare (imobila).
Potenţial de acţiune – semnal electric care trece de-a lungul membranei unui neuron sau
unei fibre musculare. Poate fi denumit şi impuls nervos cu referire la un neuron sau potenţial
de acţiune muscular cu referire la o fibră musculară.
Poziţia - situarea unui obiect în spaţiu.
Obs. Orice mişcare în spaţiu este relativă, respectiv este considerată convenţională faţă de
un anumit sistem de referinţă considerat, tot convenţional, ca fiind punct fix. Poziţia
corpului sau a unui segment al corpului poate fi apreciată cantitativ (ex. antebraţul este în
flexie de 90° în articulaţia cotului) sau calitativ (ex. antebraţul este în flexie).
Presiune - forţa aplicată pe unitatea de suprafaţă. Unitatea de măsură este pascalul, respectiv
echivalentul unei forţe de 1 N care se aplică pe o suprafaţă de 1 m2 (1Pa =1N/m2).
Proiecţie (a centrului de greutate) – linie trasată vertical în jos din centrul de greutate până la
bază.
Pronaţie – mişcare de rotaţie internă a mâinii şi antebraţului, astfel încât palmele sunt
orientate în jos sau posterior; mişcare de rotaţie a piciorului asociată cu abducţie şi flexie
dorsală prin care se ridică marginea externă a piciorului şi toată greutatea se sprijină pe
marginea internă.
Proprietăţi de material – proprietăţile generale care caracterizează un material.
Proprietăţi mecanice – proprietăţile care caracterizează comportamentul mecanic al unui
material.
Propriocepţie – simţ responsabil cu percepţia poziţiei corpului, posturii, echilibrului
mişcării; activat de stimuli provenind din interiorul organismului cu referire la poziţia
spaţială, activitatea musculară şi mişcare. Sinonim: simţ kinestezic.

R
Rata metabolismului bazal (RMB) – cantitatea de energie necesară corpului pentru a
menţine homeostazia.
Obs. Reprezintă aproximativ 50-80% din energia zilnică şi este determinată în principal de
masa musculară, deoarece aceasta necesită o cantitate mare de energie.
Rată de deformare – rata modificării deformării în raport cu timpul.
Relaţie lungime-tensiune – proprietatea unui muşchi scheletic conform căreia capacitatea
acestuia de producere a forţei este dependentă de lungimea structurilor contractile şi non-
contractile ale muşchiului respectiv.
Remodelare osoasă – totalitatea proceselor care duc la creşterea volumului osos, controlând
în acelaşi timp şi forma oaselor implicate în procesul de creştere (termen utilizat în
morfofiziologie).
Obs. Acest tip de activitate osoasă are loc în scheletul uman de la formare şi până la
moarte, interesând atât osul compact cât şi osul spongios. Dintre factorii implicaţi in geneza
fenomenului atragem atenţia asupra acţiunii factorilor mecanici.
Resorbţie (osoasa) – distrugerea substanţei osoase; demineralizarea osului.
Rezistenţă (a unui material) – capacitatea de a rezista unui stres aplicat fără a ceda.
Rezistenţă la comprimare – capacitatea de a rezista forţelor de împingere orientate axial.
Rezistenţă la tracţiune – efortul maxim de întindere sau tracţiune înainte de strangulare.
Rigiditate – gradul în care un obiect rezistă la o deformare ca urmare a unei forţe aplicate
asupra acestuia. Conceptul complementar este flexibilitatea sau pliabilitatea: cu cât un
sistem este mai flexibil cu atât este mai puţin rigid.
Rotaţie – mişcare unghiulară în care un corp rigid se miscă pe o traiectorie circulară în jurul
unui punct de pivotare sau în jurul unei axe de rotatie.
Rotaţie internă (medială) - mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în
interior.
Rotaţie externă (laterală) - mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în
exterior.

S
Sarcină – forţă externă aplicată unui corp.
Sarcină maximă – valoarea maximă a sarcinii suportate de un ţesut înainte de a se rupe.
Sarcină mecanică – procesul de schimbări structurale permanente ale unui material la
nivelul căruia se aplică un stres mecanic ciclic; suma tuturor forţelor aplicate şi a
momentelor acestora.
Sarcomer - unitatea contractilă a fibrei musculare striate; totalitatea structurilor cuprinse
intre doua membrane Z succesive.
Obs. Sarcomerul conţine doua benzi formate din miofilamente de actină si miozină.In timpul
contracţiei musculare filamentele alunecă unele printre celelalte, determinând scurtarea
sarcomerului.
Scalar - entitate numerică caracterizată prin mărime; poate fi pozitivă sau negativă.
Segment cinematic – o parte a corpului sau membrelor umane cu mişcare proprie,
independentă sau în interdependentă cu alte mişcări.
Simulare – imitarea unei operaţiuni a unui proces sau sistem real în timp.
Obs. Acţiunea de simulare necesită în primul rând dezvoltarea unui model; acest model
reprezintă caracteristicile sau comportamentul/funcţiile principale ale procesului sau
sistemului fizic sau abstract. Modelul reprezintă sistemul însuşi, iar simularea reprezintă
operarea (evoluţia) sistemului în timp.
Sinartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii fixe.
Sincondroza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin cartilaj hialin;
varietate de sinartroză.
Sindesmoza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin ligamente.
Sinovial (articulaţie) - clasificare structurală a articulaţiilor mobile, formate din capsula
fibroasă articulară, membrană sinovială, cavitate sinovială, lichid sinovial şi cartilaj
articular.
Sinovial (lichid) – lichid de consistenţă vâscoasă care se gaseşte în articulaţiile sinoviale cu
rol în lubrificare si reducerea fricţiunii.
Sinovială (membrană) - membrana internă a capsulei articulare într-o articulaţie sinovială
cu rol în producerea lichidului sinovial.
Stres (tensiune) de forfecare – componenta tensiunii coplanară cu secţiunea transversală a
unui material.
Obs. Stresul de forfecare apare datorită componentei vectoriale a forţei paralelă cu
secţiunea transversală. Stresul normal, pe de altă parte, apare datorită componentei
vectoriale a forţei perpendiculară pe secţiunea transversală a materialului.
Stres mecanic (tensiune mecanică) – forţa aplicată pe unitatea de suprafaţă.
Obs. Similar cu identificarea tipurilor de forţă există noţiunile de stres compresiv, de
forfecare, tensional, de suprafaţă, maximal.
Substanţa osoasă compactă - varietate de ţesut conjunctiv dur (osos), adaptat la maxim
funcţiei de susţinere si rezistenţă, cu structură macroscopică omogenă, formată din lamele
osoase alipite, fara a delimita cavităţi interioare. Sin. os cortical; os lamelar.
Obs. Microscopic este format din lamele osoase dispuse concentric în jurul canalelor
Havers (osteoane), prezentând cavităţi de dimensiuni reduse (canale Havers, lacune
osteocitare, canale Volkman).
Substanţa osoasă spongioasă - varietate de tesut conjunctiv dur (osos), cu structură
macroscopică asemanatoare cu textura unui burete (poroasă), formată din lamele osoase
(trabecule) orientate în direcţii diferite si delimitând o serie de cavităţi de mărimi şi forme
diferite (areole) în care se gaseşte maduva osoasă hematogenă. Sinonim ţesut trabecular;
spongioasă osoasă.
Supinaţie - mişcare de rotaţie internă a mânii sau antebraţului prin care palma priveşte în sus
sau anterior; mişcare de rotaţie internă a piciorului.

Ş
Şold - parte a corpului omenesc situată între trunchi şi coapsă; regiune anatomică
corespunzătoare articulaţiei membrelor inferioare cu trunchiul (art. coxofemurală).
T
Talus - primul dintre oasele tarsiene ale piciorului. Sinonim astragal.
Tibie - os al gambei, situat in partea medial.
Tensiune mecanica - măsura intensităţii forţelor interioare dintr-un corp.
Tensională (tensiune, efort) – forţa de tracţiune exercitată de o coardă, un cablu, un lanţ sau
un obiect solid similar asupra altui obiect.
Torsiune – în mecanica solidului, torsiunea reprezintă răsucirea unui obiect datorită aplicării
unui cuplu, deci este exprimat în N·m. În secţiunea perpendiculară pe axa cuplului, tensiunea
de forfecare rezultantă în această secţiune este perpendiculară pe rază.
Tractiune - solicitarea produsă într-un corp de două forţe coaxiale, egale şi de sens opus
(divergente); sinonim întindere.
Transfer (moment, energie) – schimbul de moment sau energie de la un corp la altul.
Translaţie – mişcarea unui corp atunci când un segment de dreaptă ce aparţine corpului
ramâne în permanenţă paralel cu el însuşi.
Torsiune - solicitarea produsă într-un corp de un cuplu de forţe care acţionează în planul
secţiunii considerate; sinonim răsucire.
Tropomiozina - proteina reglatoare localizată la nivelul miofilamentelor de actină.
Obs. Din loc în loc, la capetele moleculelor de tropomiozină se gasesc moleculele de
troponină (50.000 D), formate din trei proteine. În general, o tropomiozină însoteste 7
molecule de actină.
Troponina – proteina reglatoare care se leagă atât de tropomiozină cât şi de actină; când se
combină cu calciul, influenţează tropomiozina pentru a iniţia contracţia musculară.

U
Unghiul de stabilitate - unghiul format de proiecţia centrului de greutate cu linia care
uneşte centrul de greutate cu marginile bazei de susţinere. Stabilitatea creşte cu cât unghiul
este mai mare.
Unitate mecanică - totalitatea fasciculelor alcătuind o porţiune funcţională distinctă,
acţionând în acelaşi sens.
Obs. Unităţile mecanice din cadrul unui muşchi au acţiune opusă între ele. Descompunerea
în unităţi mecanice se întâlneşte la muşchii voluminoşi sau laţi alcătuiţi din porţiuni cu
orientare diferită.
Unitate motorie - ansamblul format de un motoneuron alfa din cornul anterior al măduvei
spinării împreună cu fibrele musculare pe care le inervează.
Obs. Muşchiul striat funcţionează prin jocul coordonat al unităţilor motorii. Numărul de
unităţi motorii activate determină forţa de contracţie a muşchiului.

V
Validare a unui model – furnizarea de dovezi privind precizia modelului utilizat în
comparaţie cu structura reală; o altă formulare: evaluare a modelului.
Vâscoelasticitate - comportare concomitentă elastică şi vâscoasă a unui material.
Vâscozitate - proprietatea unei substanţe lichide de a opune rezistenţă la schimbarea
ireversibilă a poziţiei elementelor de volum constituente şi de a disipa energia mecanică sub
forma de caldură.
Vector - marime fizică orientată, determinată de mărime, punct de aplicaţie (origine),
direcţie şi sens.
Velocitatea - mărime vectorială ce indică viteza de deplasare şi direcţia de mişcare a unui
corp; are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza.
Viteza - mărime scalară a vectorului velocitate; indică cât de repede se realizează mişcarea,
dar nu poate indica direcţia mişcării. Se exprimă în m/sec, km/h, etc. (raport distanţă/timp).
Viteză de mers – distanţă parcursă intr-un timp dat; măsură a capacităţii funcţionale utilizată
frecvent de clinicieni.
Voxel – unitate tridimensională pentru aprecierea rezoluţiei unei imagini.

Termeni utilizaţi pentru platforma de scanare a presiunii piciorului

(Footscan)
Axa piciorului – axa piciorului începe la centrul călcâiului între zona mediană şi laterală a
acestuia şi trece prin metatarsienele 2 şi 3 (ajută la determinarea rotaţiei externe).
Balansul median al piciorului anterior – arată balansul între M1 şi M2 în timpul mersului;
formula de calcul este M2-M1.
Balansul piciorului – măsoară balansul total în timpul păşirii. Este calculat ca diferenţă
dintre doi termeni: M1 + M2 + HM şi respectiv M3 + M4 + M5 + HL. Piciorul este în
pronaţie dacă presiunea este mai mare la călcâiul median şi este în supinaţie dacă presiunea
este mai mare pe partea laterală a călcâiului.
Balansul piciorului anterior – descrie balansul anterior al piciorului, cu formula (M1+M2)-
(M3+M4+M5).
Centru de presiune – în biomecanică, centrul de presiune (CoP) este un termen dat de
câmpul integrat de presiune pe care un organism îl exercită pe o suprafaţă suport, în mod
tipic printr-un picior sau un alt membru. De regulă, CoP se schimbă prin mişcare, diferitele
părţi ale piciorului fiind supuse unor sarcini diferite. De exemplu, în timpul mersului uman,
centrul de presiune este aproape de călcâi în timpul sprijinului pe călcâi şi se mută mai în
faţă în timpul executării păşirii, fiind localizat aproape de degetele piciorului la sprijinul pe
acestea.
Dinamic – privind studiul dinamicii; privind energia sau forţele care produc mişcare, prin
opoziţie cu noţiunea de static.
Flexibilitatea articulaţiei subtalare – se referă la variaţia unghiului articulaţiei subtalare şi
exprimă mobilitatea gleznei.
Impuls I [Ns/cm] – sarcina în presiune şi timp. Impulsul procentual (%) indică încărcarea
curentă pe suprafaţa evaluată.
Max F [N] – forţa maximă înregistrată pe suprafaţa studiată.
Max P [N/cm2] – presiunea maximă înregistrată pe suprafaţa studiată.
Măsurătoare – este procesul sau rezultatul determinării amplitudinii unei mărimi, cum ar fi
lungimea sau masa, în raport cu anumite unităţi de măsură, de exemplu metru sau kilogram.
Măsurători dinamice – măsurătorile dinamice permit o analiză mai detaliată a aspectelor
mersului sau alergării, prin înregistrarea presiunilor în timpul mersului sau alergării.
Măsurători statice – înregistrări de moment; practic reprezintă măsurători instantanee ale
presiunilor tălpilor pacientului. Rezultatele măsurătorilor statice sunt reprezentate de
presiunile maxime la contactul piciorului cu solul.
Meta sarcină – măsoară diferenţa de presiune dintre metatarsienele M2, M3 şi
metatarsienele M1, M4, M5. Formula este (M2 + M3) - (M1 + M4 + M5).
Procentul de contact (%) al suprafeţei active pe durata statului în picioare – furnizează
informaţii privind procentajul din suprafaţa activă totală, corespunzător momentului studiat;
procentul din timpul de contact comparat cu întreg ciclul de mers.
Rată de încărcare LR [N/cm.s] – viteza de încărcare în regiunea specificată.
Rigiditatea halucelui – arată diferenţele dintre presiunile aplicate pe haluce (degetul mare
de la picior) şi primul metatarsian. Formula este (T1-M1).
Rotaţia călcâiului – este calculat prin compararea presiunii sub călcâiul median (HM) cu
presiunea sub călcâiul lateral (HL).
Static – fără mişcare; fix; staţionar; relativ la corpurile în repaus sau la forţele în echilibru.
Suprafaţă de contact [cm2] – suprafaţă de contact exprimată în cm2 pentru fiecare suprafaţă
evaluată.
Suprafaţă de contact activă [cm2] – suprafaţa de contact pe care este aplicată sarcina.
Timpul maxim F/P – momentul la care este măsurată forţa/presiunea maximă, exprimat în
milisecunde; momentul curent la care este înregistrată forţa maximă.
Unghiul articulaţiei subtalare – unghiul dintre axa gleznei (talus) şi axa călcâiului
(calcaneus); este o măsură a pronaţiei la piciorul posterior în timpul contactului cu solul. Pe
durata unui pas înregistrează valori minime şi maxime. Cu cât valoarea acestui unghi este
mai mare cu atât apare o pronaţie mai accentuată. De asemenea, valorile minime şi maxime
dau o indicaţie privind poziţia piciorului posterior în raport cu solul.
Unghiul piciorului – (unghiul de abducţie) indică deviaţia de la direcţia de mers şi este
cuantificat de valori care indică exo- sau endo-rotaţia: un unghi pozitiv indică o exo-rotaţie a
piciorului, în timp ce un unghi negativ indică endo-rotaţia.
Vârf maxim al senzorului – presiunea maximă măsurată în fiecare zonă de către un senzor.

Termeni matematici utilizaţi în anatomia descriptivă şi funcţională

Analiza elementului finit (FEA) – tehnică de simulare computerizată folosită în analiza
inginerească ce utilizrază o tehnică numerică numită metoda elementului finit (FEM).
Obs. Există multe pachete software pentru FEA, gratuite sau proprietare. Dezvoltarea
metodei elementului finit în mecanica structurală se bazează de regulă pe principii
energetice, cum ar fi principiul lucrului mecanic virtual sau principiul energiei potenţiale
totale minime.
Analiză numerică – studiul algoritmilor care folosesc aproximaţii numerice pentru
probleme de analiză matematică.
ANSYS, Inc. – furnizor de software de simulare în domenii inginereşti. Produce software de
uz general pentru analiza pe baza elementului finit şi pentru dinamica computaţională a
fluidului. Deşi ANSYS a dezvoltat o serie de produse de inginerie asistată de calculator, este
cunoscut mai ales pentru produsele ANSYS Mechanical şi ANSYS Multiphysics.
APDL – limbajul de proiectare parametrică ANSYS (ANSYS Parametric Design Language).
Aproximare – reprezentarea a ceva care nu este exact, dar este suficient de apropiat pentru a
fi util.
Obs. Deşi aproximarea este cel mai mult aplicată numerelor, este folosită frecvent şi la
funcţiile matematice, forme şi legi fizice.
Deducţie – procesul de raţionament de la general la specific, în care o concluzie se bazează
în mod necesar pe ipoteze (premise).
Descompunerea Cholesky – descompunere a unei matrice Hermitiene pozitiv definite într-
un produs dintre o matrice inferior triunghiulară şi transpusa conjugatei acesteia.
Obs. Descompunerea Cholesky este folosită în principal pentru obţinerea soluţiei numerice
a ecuaţiilor liniare de forma Ax = b.
Dinamică – ramură a mecanicii care se ocupă cu mişcarea corpurilor sub acţiunea unor forţe
sau studiază efectele forţelor asupra mişcării obiectelor.
Discretizare – problemele continue trebuie uneori înlocuite cu o problemă discretă a cărei
soluţie aproximează soluţia problemei continue; acest proces se numeşte discretizare.
Obs. De exemplu, soluţia unei ecuaţii diferenţiale este o funcţie. Această funcţie trebuie să
fie reprezentată de o cantitate finită de date, de exemplu prin valorile sale într-un număr
finit de puncte din domeniul său, chiar dacă acest domeniu este continuu.
Domeniu de definiţie sau simplu domeniul funcţiei – setul de valori de "intrare" sau
argumentul pentru care funcţia este definită.
Ecuaţie diferenţială – ecuaţie funcţională care implică derivatele unor funcţii.
Ecuaţie liniară – ecuaţie algebrică în care fiecare termen este fie o constantă fie produsul
unei constante cu o singură variabilă. Ecuaţiile liniare pot avea una sau mai multe variabile.
Eliminarea gaussiană (reducerea pe linii) – algoritm de rezolvare a sistemelor de ecuaţii
liniare.
Obs. Această metodă poate fi utilizată şi pentru găsirea rangului unei matrice, calculul
determinantului unei matrice, calculul inversei unei matrice pătratice inversable.
Inducţie – procesul de găsire a unor principii generale din fapte sau instanţe particulare.
Inginerie asistată de calculator – reprezintă aplicarea unor pachete software în inginerie
pentru evaluarea componentelor şi ansamblurilor.
Obs. Cuprinde simularea, validarea şi optimizarea unor produse şi unelte de producţie.
Utilizarea primară a ingineriei asistate de calculator în ingineria civilă, mecanică,
electronică şi aerospaţială constă în analiza pe baza elementului finit şi în proiectarea
asistată de calculator (Computer-Aided Ddesign = CAD).
Iteraţie – procedură de calcul în care este repetat un ciclu de operaţii, deseori pentru a
aproxima mai bine un rezultat dorit.
Obs.Fiecare repetiţie a procesului se numeşte "iteraţie", iar rezultatele unei iteraţii sunt
folosite ca punct de plecare pentru următoarea iteraţie.
Macro – un set de instrucţiuni reprezentat într-o formă prescurtată.
Matrice – un tablou dreptunghiular de numere, simboluri sau expresii, aranjate pe linii şi
coloane.
Noduri – puncte care conectează elementele finite considerate în model; definesc
conectivitatea elementelor finite.
Sistem neliniar – un sistem care nu satisface principiul superpoziţiei, sau un sistem a cărui
ieşire nu este direct proporţională cu intrarea acestuia; un sistem liniar îndeplineşte aceste
condiţii.
Obs. Prin extensie, un sistem neliniar este orice problemă ale cărei ecuaţii care trebuie
rezolvate nu pot fi scrise sub forma unor combinaţii liniare ale variabilelor necunoscute sau
funcţiilor care apar în aceste ecuaţii.
Sub-domeniu – parte constitutivă a unui domeniu, obţinut prin subdiviziunea domeniului
considerat.

Glosar de biomateriale
A
Alamă – aliaj de cupru şi zinc, combinate într-o varietate largă de proporţii.
Obs. Este adesea aliată cu alte metale, inclusiv staniu, plumb şi aluminiu. Alpacaua este
strâns înrudită cu alama. Ea este alcătuită din cupru aliat cu zinc şi nichel.
Aliaje ale cuprului – aliaje bazate pe cupru în combinaţie cu alte metale. Exemple: bronzul,
alama şi aliajele din cupru monovalent şi nichel.
Obs. Bronzul – cel mai vechi aliaj fabricat – consta iniţial în aproximativ 75% cupru şi 25%
staniu. În prezent denumirea de bronz se referă la o gamă largă de aliaje pe bază de cupru,
care conţin o varietate de metale şi uneori puţin staniu, sau deloc.
Aliaje ale titanului – aliaje pe bază de titan-Ti, cu 70-90% sau mai mult titan-Ti, care conţin
procente mici de alte metale: aluminiu-Al, vanadiu-V, niobiu-Nb, tantal-Ta, mangan-Mn,
zirconiu-Zr si staniu-Sn.
Aliaje de aluminiu – aliaje obţinute prin combinarea aluminiului cu alte metale.
Obs. Aliajele de aluminiu care sunt potrivite pentru turnătorie conţin până la 15% siliciu,
plus cantităţi mai mici de metale precum cuprul, fierul, nichelul şi zincul. Aliajele de
aluminiu potrivite pentru alte procese de modelare, precum forjarea, laminarea şi
trefilarea, conţin până la 7% magneziu şi circa 1% mangan.
Aliaje pe bază de cobalt – aliaje ale cobaltului cu un conţinut de 25-30% crom-Cr, 5-7%
molibden-Mo şi cantităţi mici de alte metale ca nichel-Ni, mangan-Mn, zirconiu-Zr şi
staniu-Sn, respectiv cele cu aproximativ 20% crom-Cr, 10% nichel-Ni şi până la 15%
wolfram-W.
Alumina (Al2O3) – biomaterial cu o rezistenţă excelentă la coroziune, biocompatibilitate
bună, rezistenţă înaltă, precum şi o bună rezistenţă la uzură.
Obs. Se foloseşte de peste 20 de ani în chirurgia ortopedică.

B
Bioactiv (biomaterial) – care presupune interacţiuni fizico-chimice cu ţesutul viu şi dă
răspunsuri benefice, refacerea în zona de contact şi stimularea creşterii de celule endoteliale.
Biocompatibilitate – proprietate a unui material. Un material cu biocompatibilitate optimă
este acela care nu determină nici o reacţie adversă a ţesutului. De asemenea, se aşteaptă din
partea materialului implantat să reziste oricărei tensiuni fiziologice fără să prezinte vreo
schimbare dimensională substanţială, deformare sau orice alt eveniment catastrofic.
Bioinert (biomaterial) – care nu provoacă răspuns (sau provoacă răspuns minim) din partea
gazdei, deci nu interacţionează cu ţesutul viu.
Biomateriale – produse anorganice sau organice cu utilizări ca proteze sau implanturi în
ţesuturi biologice, la oameni sau animale. Obs. Pentru obţinerea materialelor folosite în
scopuri biologice se pot folosi metale, aliaje, ceramice, sticlă, polimeri organici, cimenturi
etc. Biomaterialele se pot folosi ca atare dar şi sub formă de produse compozite.
Bioresorbabil (biomaterial) – supus unui proces de dizolvare/resorbţie după introducere în
organism, este treptat înlocuit prin avansul ţesutului viu.
Bio-tolerat (biomaterial) – separat de organism printr-o interfaţă suficient de groasă astfel
încât nu apar perturbări importante de compatibilitate cu acesta.
Bronz-aluminiu – aliaj de cupru şi aluminiu, adesea cu cantităţi mici de metale, precum
nichel, fier sau mangan.
Obs. Deşi se numeste bronz, adesea nu conţine deloc staniu. Bronzul cu aluminiu este la fel
de rezistent ca şi oţelul moale şi are o bună rezistenţă la coroziune, inclusiv la acţiunea
acizilor diluaţi.

C
Conductivitate termică – cantitatea de căldură care se propagă timp de o secundă printr-un
centimetru cub din metalul respectiv şi se exprimă în J  cm1  s 1  grd 1 .
Obs. Dintre metale, cea mai mare conductivitate termică o au argintul, cuprul, aurul şi
aluminiul, iar cea mai slabă conductivitate termică o au plumbul şi mercurul.
D
Ductilitate – proprietatea unui metal de a fi tras în fire; ea depinde de plasticitate şi de
maleabilitate.
Duraluminiu – aliaj de aluminiu obţinut prin procedeul numit duritate prin îmbătrânire.
Obs. Compoziţia duraluminiului variază dar în mod obişnuit constă dintr-o bază de
aluminiu cu 3.5%-4.5% cupru, câte 0.4%-0.7% magneziu şi mangan şi până la 0.7% siliciu.
Eliberare de ioni (ref. la toxicitate) – leziunile cauzate de folosirea de aliaje metalice sunt în
principal datorate eliberării de ioni rezultaţi prin coroziunea acestor aliaje.

H
Hemocompatibilitate – problema coagulării sângelui în prezenţa corpurilor străine şi
riscurilor de tromboză legate de coagulare.
Obs. În realitate, studiul hemocompatibilităţii este complex şi nu se limitează la cel al
coagulării. El include, în egală măsură, studiul răspunsului sistemului imunitar (anticorpi,
etc.) şi cel al reacţiei celulelor şi ţesuturilor, în mod special al limfocitelor şi leucocitelor
prezente în sânge.
Hidroxiapatita (HAp) – ceramică pe bază de fosfat de calciu; hidroxiapatita preparată
comercial este biocompatibilă, iar biodegradabilitatea este absentă sau limitată (pe o durată
de câţiva ani).

M
Maleabilitate – capacitatea unui metal de a fi tras în foi prin comprimare la o temperatură
inferioară punctului de topire.
Materiale ceramice – biomateriale cu rezistenţă mare raportată la masă, rigiditate şi
rezistenţă la şoc, rezistenţă la coroziune. Sunt utilizate în stomatologie, oftalmologie,
indicatoare (termometre, eşantioane, mostre).
Materiale compozite – obţinute din două sau mai multe materiale, cu proprietăţi diverse, în
funcţie de formula de obţinere din care sunt formate: compozit metal/metal, metal/polimer,
polimer/polimer, polimer/ceramică etc.
Metal – element, compus sau aliaj care este bun conducător de electricitate şi căldură.
Obs. De regulă, metalele sunt strălucitoare, maleabile şi ductile. Multe elemente şi compuşi
care nu sunt în mod normal clasificate ca metale devin metalice la presiuni înalte.

O
Orteze – aplicaţii, aparate sau echipamente ortopedice concepute să menţină sau să susţină o
parte a corpului uman, a unui membru, a unui segment de trunchi; controlează o postură sau
o mişcare
Oţeluri aliate – gamă largă de aliaje pe bază de oţel (aliaj al fierului); pot fi produse prin
utilizarea diferitelor combinaţii de elemente de aliere şi a formelor potrivite de tratare
termică.
Obs. Oţelul cu mangan contine aproximativ 1% carbon şi 11-14% mangan. Este folosit la
fabricarea componentelor care urmează să fie supuse la uzură intensă. Forma obişnuită de
oţel inoxidabil, cunoscută ca 18-8, constă din fier aliat cu 18% crom, 8% nichel şi 0.08%
carbon.

P
Particule rezultate prin uzură (ref. la toxicitate) – particule produse de proteze şi implanturi
mobile.
Plasticitate – proprietatea metalelor (şi aliajelor) de a se deforma permanent atunci când
sunt supuse unei tensiuni exercitate din exterior.
Polimeri – materiale cu conductibilitate electrică, termică şi rezistenţă mecanică slabă, nu se
pot prelucra la temperaturi mari, sunt foarte ductili, plastici şi rezistenţi la şocuri; sunt
folosiţi în aplicaţii medicale - lentile de contact, membrane pentru hemodializă, înlocuiri de
coarde vocale, piele artificială, tendoane.
Proteze – dispozitive artificiale concepute pentru înlocuirea unui organ, sau unei articulaţii
(înlocuiesc o parte a corpului dispărută ca urmare a unei traume, boli sau condiţii genetice
preluând funcţiile acestuia.).

R
Rezistivitate (rezistenţă electrică specifică) – rezistenţa pe care o opune curentului electric o
porţiune din metal cu o secţiune de 1 cm2 şi o lungime de 1 cm (se exprimă în   cm).

S
Sensibilizarea şi alergiile (ref. la toxicitate) – definite ca reacţii puternice ale individului la
substanţele intrate în organism.

T
Tenacitate – proprietatea unui metal de a cuprinde o energie mare de deformare plastică.
Metalele cu tenacitate mare sunt rezistente, iar cele cu tenacitate mică sunt casante.
Toxicitate – gradul în care o substanţă poate deteriora un organism. Obs. Toxicitatea se
poate referi la efectul asupra întregului organism (oameni, animale, bacterii, plante) dar şi
la efectul asupra unei structuri a organismului: celule (citotoxicitate), sau organe (de
exemplu, în cazul ficatului - hepatotoxicitate).