Sunteți pe pagina 1din 9

CRIMINOLOGIE.

OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

Universitatea „Titu Maiorescu”, București


Facultatea de Drept
Anul II/ ID

Opera lui Cesare Beccaria:


Despre infracțiuni și pedepse

Student: Coman (Buzoianu) Corina Maria

București, 2019

1
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

Cuprins

Introducere.................................................................................................................................... 3

1. „Despre infracțiuni și pedepse” de Cesare Beccaria


1.1. Prezentare generală .............................................................................................. 4
1.2. Cele șapte idei principale...................................................................................... 8

Concluzii........................................................................................................................................ 9

Bibliografie ................................................................................................................................... 9

2
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

Introducere
Apariția lui Cesare Beccaria în istoria științelor juridice nu s-a produs pe un teren arid.
Numeroasele preocupări în domeniul filozofiei dreptului din perioada Renașterii (Nicolo
Machiavelli în Italia, Jean Bodin în Franţa, B. Spinoza şi H.Grotius în Olanda, J. Locke şi
Th.Hobbes în Anglia, Althusius şi Pufendorf în Germania) și apoi cele din epoca modernă
(J.J.Rousseau, Ch. Montesquieu, Leibnitz, Kant, Fichte, Schelling, Hegel) au atras atenția asupra
necesității de a regândi problemele politico-juridice, cum ar fi cea a legislaţiei şi cea a administrării
justiţiei. „Se resimţea în întreaga Europă necesitatea unei coordonări, stabilizări şi raţionalizări a
normelor juridice care să elimine din câmpul dreptului obscurităţile şi contradicţiile şi care apoi să
ducă la instaurarea unei ordini care să realizeze legile universale şi eterne ale raţiunii, traducându-
le în norme pozitive sigure”1.
Cesare Beccaria Beccaria este unul dintre reprezentanţii Iluminismului în Italia. S-a născut
la Milano la 15 martie 1738. Este primul fiu al unei familii înstărite care avea şi câţiva reprezentanţi
de prim plan în clerul local; primeşte o educaţie tradiţională la Colegiul Farnese din Parma, condus
de iezuiţi. Obține licenţa în Drept la Universitatea din Pavia pe 13 septembrie 1758. Necesitatea
conceperii unor reforme îl determină să aibă preocupări și în domeniul filozofiei, percepută ca o
capacitate raţională de a interveni în cele mai concrete problem ale vieţii sociale. A fost puternic
influențat de autorul „contractului social”: Jean-Jacques Rousseau.2 În anul 1763 începe să scrie
opera Despre infracțiuni și pedepse, finalizată în anul 1764 și tipărită în același an.
Deși, în 1766, Biserica Catolică Romană hotărăşte punerea volumului la Index, ideile lui
Beccaria s-au răspândit şi în afara Europei. Nu toate propunerile lui Beccaria au devenit legi
pozitive în diferite contexte instituţionale, însă multe dintre acestea au supraviețuit trecerii
timpului.

1
Culic, Nicolae, Filozofia dreptului, Universitatea Titu Maiorescu, Bucuești;
2
Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, Editura Humanitas, 2007, p. 7;
3
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

I. DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

1.1. Prezentare generală


În capitolul introductiv intitulat Către cititor, Cesare Beccaria expune, într-o notă vădit
ironică, scopul lucrării: acela de a actualiza anumite legi penale: „Prezenta carte analizează aceste
legi, o adevărată scursură a celor mai barbare veacuri, şi anume partea privitoare la sistemul penal
[...]”. 3 Discursul capătă mai apoi accente sarcastice, satira usturătoare îndreptându-se spre
calomniatorii săi. Cu acest prilej, Beccaria formulează intenția de a „reteza o dată pentru totdeauna
orice prilej de manifestare al zelului nesigur sau al calomniilor invidiei răutăcioase”4 Totodată,
autorul indică trei „surse” care fundamentează viața colectivității. Primele două, „divine”, sunt
„revelația” și „legea naturală” (viciate, de-a lungul timpului, de om), iar ultima – „pactele elaborate
de om pentru societate”. Deoarece primele două sunt considerate „imuabile”, atenția se îndreaptă
spre cea de-a treia. Mai mult, Beccaria evidențiază dualitatea justiției: divină și umană, subliniind
că cea de-a doua este dinamică, suportând transformări: „se poate schimba pe măsură ce respectiva
acţiune devine necesară sau folositoare societăţii”5.
De asemenea, autorul constată că, în general, în domeniul dreptului civil, comercial,
internațional s-au înregistrat unele reforme, însă nu același lucru s-a întâmplat în ceea ce privește
dreptul penal: „foarte puţini sunt cei care au examinat şi combătut cruzimea pedepselor şi aplicarea
aleatorie a procedurilor dreptului penal, care constituie o parte pe cât de importantă a legislaţiei,
pe atât de neglijată în întreaga Europă”6.
De aceea, demersul lui Cesare Beccaria va urmări tocmai evidențierea aspectelor devenite
caduce, nefuncționale în aplicarea legii penale, în acea perioadă, lucrarea fiind structurată în
patruzeci și șase de capitole, intitulate sugestiv (spre exemplu: Originea pedepselor, Dreptul de a
pedepsi, Consecințe, Interpretarea legilor, Obscuritatea legilor, Clasificarea infracțiunilor,
Despre martori, Acuzații secrete ș.a.m.d.). Așadar, în lucrarea lui Beccaria se vorbește despre
originea pedepsei, despre dreptul de a pedepsi, consecințele, interpretarea legilor, obscuritatea
legilor, proporția dintre delicte și pedepse, erorile în măsurarea pedepselor. Un alt gen de capitole

3
Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, Editura Humanitas, 2007, p. 33;
4
Idem, p. 35;
5
Idem, p. 37;
6
Idem, p. 43;
4
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

se referă la divizarea delictelor, la omoruri, la dueluri, la liniștea publică, la scopul pedepselor, la


mărturii și la formele de judecată.
Se observă, încă de la început, influența lui J.J. Rousseau. El este unul dintre filosofii de la
care a plecat Beccaria; a plecat de la Rousseau și se întoarce mereu la „contractul său social”.
Bunăoară, vorbind despre necesitatea înființării legilor, autorul afirmă, în primul capitol: „Au
renunţat la o parte din această libertate pentru a se putea bucura liniştiţi şi în deplină siguranţă de
restul libertăţii pe care o păstraseră [...]”7. Renunțarea la libertatea deplină a determinat acceptarea
legilor care, la rândul lor, implică sancțiuni. Numai că acestea trebuie aplicate în funcție de
gravitatea faptei: „numai legile pot stabili pedepsele în funcţie de infracţiuni”, 8 în mod egal,
indiferent de poziționarea socială „de la vlădică până la opincă”. Încălcarea acestui principiu ar
duce, în final, la anarhie. Anticipând ideile din capiolele următoare cu privire la tortură, într-o
perioadă când aceasta constituia o practică uzuală, Beccaria e de părere că cruzimea „difuză şi
şovăielnică, contravine chiar justiţiei şi naturii contractului social însuşi”.9
În ceea ce privește interpretarea legilor, Beccaria afirmă că norma juridică ce are un
caracter general şi impersonal („premisa majoră este legea generală; premisa minoră este acţiunea
conformă sau contrară legii”10) și că tălmăcirea ei nu depinde exclusiv de judecător, întrucât acesta
nu reprezintă instanța legiuitoare. Recunoaște, de asemenea, că judecătorii trebuie să aibă o
anumită independență, „ dar nicidecum în sensul că vor zdruncina legile şi vor deveni recalcitranţi
faţă de magistraţii supremi, ci doar faţă de cei ce au îndrăznit să numească cu sfântul nume al
virtuţii slăbiciunea de a ceda în faţa propriilor păreri interesate sau capricioase” 11 . Mai mult,
acceptă interpretarea legilor atunci când acestea sunt caracterizate de ambiguitate, fie din cauza
folosirii un cod care nu era accesibil tuturor (limba latină), fie din cauza necunoașterii lor (este
motivul pentru care Beccaria salută înființarea tiparului, ce a asigurat accesul publicului la textul
de lege). În viziunea autorului, cu cât oamenii sunt mai informați cu privire la normele ce trebuie
respectate, cu atât nivelul infracționalității va scădea: „Cu cât vor fi mai mulţi cei care vor înţelege
şi vor avea acces la sacrul cod al legilor, cu atât mai puţin frecvente vor fi infracţiunile, întrucât

7
Beccaria, Cesare, op. cit., p. 47;
8
Idem, p. 53;
9
Idem, p. 55;
10
Idem, p. 57;
11
Idem,p. 61;
5
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

este în afara oricărui dubiu că ignoranţa şi incertitudinea pedepselor favorizează izbucnirea


pasiunilor”12.
Un capitol distinct este dedicat clasificării infracțiunilor, a căror gravitate variază în funcție
de „prejudiciul adus societății”. Astfel, Beccaria consideră că infracțiunile care prezintă cel mai
înalt grad de gravitate sunt cele care „distrug nemijlocit societatea sau pe cel ce o reprezintă”13;
urmează, în ordinea descrescătoare a gravității:
 cele care „aduc atingere siguranţei private a cetăţeanului în ceea ce priveşte viaţa, bunurile
sau onoarea sa;
 cele care încalcă ceea ce legile au stabilit că fiecare individ este obligat să facă sau să nu
facă în vederea respectării binelui public.
Pedepsele, consideră Beccaria, sunt necesare, scopul lor fiind acela de a preveni alte
infracțiuni. Dar, contrar spiritului vremii, autorul insistă asupra diminuării cruzimii în aplicarea
acestora: „Pedepsele, aşadar, precum şi metoda de a le aplica, trebuie să fie astfel alese încât -
păstrând proporţiile - să producă o impresie mai eficace şi mai de durată asupra sufletelor
oamenilor şi o intervenţie cât mai puţin dătătoare de chinuri asupra corpului vinovatului”14.
Se poate observa o ezitare profundă a lui Beccaria în raport cu orice fel de violență și
cruzime ce vine din partea statului, a societății, a dreptului. De aceea, Beccaria teoretizează mult
asupra „dreptului de a pedepsi”: să consultăm inima umană și „în ea vom găsi principiile
fundamentale ale adevăratului drept al suveranului de a pedepsi delictele…”. Iar mai departe,
subliniază că „necesitatea i‑a constrâns pe oameni” să cedeze o parte din libertate lor pentru a fi
apărați. Din această parte cedată se formează dreptul de a pedepsi. Dar acest drept a devenit din ce
în ce mai mult abuz și nu justiție, un fapt și nu un drept”.15 Beccaria condamnă aplicarea torturii
asupra unui inculpat, în timpul procesului, măsură devenită cutumă în „majoritatea națiunilor”. Cu
acest prilej, autorul anticipează prezumția de nevinovăție a unei persoane, cutumă legală în
majoritatea statelor civilizate de astăzi: „Un om nu poate fi numit vinovat înainte ca sentinţa
judecătorului să fie pronunţată”. 16 „Scopul prezumției de nevinovăție este acela de a proteja
individul împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea

12
Beccaria, Cesare, op. cit., p. 63;
13
Idem, p. 79;
14
Idem, p. 97;
15
https://www.punctulcritic.ro/gheorghe-lencan-stoica-cesare-beccaria-fondatorul-dreptului-penal-si-promotorul-
interzicerii-pedepsei-cu-moartea.html
16
Beccaria, Cesare, op. cit., p. 115;
6
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

căutării adevărului de către autoritățile statului și prin evitarea convingerii că persoana împotriva
căreia se exercită o acțiune penală este vinovată.”17 Această prezumție a fost consacrată la nivel
mondial de Articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10
decembrie 1948.
Dacă, totuși, admite pedeapsa corporală, Beccaria o face indicând câteva situații concrete.
Una dintre acestea are în vedere violențele împotriva persoanei, care trebuie sancționate în același
mod, nicidecum răscumpărate: „Infracţiunile ce constituie atentate împotriva persoanei sunt
diferite faţă de cele împotriva bunurilor. Cele dintâi trebuie negreşit să fie pedepsite prin pedepse
corporale: nici cel mare, nici cel bogat nu trebuie să-şi poată răscumpăra prin bani atentatele
săvârşite împotriva celui slab şi a celui sărac [...].”18 Dimpotrivă, dacă infracțiunea constă în furt,
pedeapsa ar trebui să fie de natură pecuniară (excepția o constituie furtul comis prin violența, care
va fi pedepsit prin măsuri corporale). Autorul pledează în mod repetat pentru renunțarea la cruzime
în aplicarea pedepselor corporale, considerând că „certitudinea unei pedepse, chiar dacă moderată,
va provoca întotdeauna o impresie mai puternică decât teama de o pedeapsă mai aspră însoţită de
speranţa impunităţii”19. E de remarcat că autorul stabilește un raport de directă proporționalitate
între pedepsele aplicate cu maximă cruzime și actele de o violență atroce: „În ţările şi timpurile
unde s-au aplicat cele mai crude cazne, s-au petrecut întotdeauna şi cele mai sângeroase şi inumane
acţiuni, căci însuşi spiritul feroce care conducea mâna legislatorului înarma mâna paricidului şi a
ucigaşului plătit”20. Prin urmare, Beccaria consideră că pedepsele trebuie stabilite în funcție de
tipul de infracțiune săvârșit.
Punctul culminant al expunerii ideilor beccariene referitoare la pedepse îl constituie, fără
îndoială, capitolul Despre pedeapsa cu moartea. Indignarea autorului cu privire la această măsură
extremă de a pedepsi un vinovat în secolul al XVIII-lea e susținută de interogațiile retorice de la
început, unele extrem de pertinente: „cum se împacă un asemenea principiu cu celălalt, conform
căruia nu stă în puterea omului hotărârea de a-şi lua viaţa, deşi trebuie să stea în puterea lui de
vreme ce a putut acorda acest drept altcuiva sau chiar întregii societăţii?” 21 Astfel, Beccaria

17
https://ro.wikipedia.org/wiki/Prezumtia_de_nevinovatie;
18
Beccaria, Cesare, op. cit., p. 143;
19
Idem, p. 169;
20
Idem;
21
Idem, p. 175;
7
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

consideră această pedeapsă „un război al națiunii contra unui cetățean”, indicând două cazuri care
ar justifica-o:
1. când se constată infracțiuni în formă continuată ale aceleiași persoane care amenință
siguranța națională;
2. când moartea este „singura şi adevărata frână pentru a-i împiedica şi pe alţii să comită
infracţiuni”22
O importanță majoră în instrumentarea unui caz e acordată de Beccaria dovezilor. În opinia
sa, cu cât dovezile sunt mai numeroase și independente unele de altele, cu atât probabilitatea faptei
crește. Interesantă este constatarea cu privire la „probele imperfecte” care, în absența unor dovezi
care să le conteste, devin „probe perfecte”: „Reţineţi că probele imperfecte, pentru care inculpatul
are posibilitatea de a se dezvinovăţi, dar nu o face în mod convingător, devin probe perfecte”.23
De asemenea, Beccaria susține și necesitatea unor „asesori” pe lângă judecători, a căror
alegere trebuie să fie aleatorie, prin „tragere la sorți”.

1.2. Cele șapte idei principale


Ideile cuprinse în această lucrare au declanșat transformări rapide și radicale în sistemele
penale ale unor state europene. Principiile umaniste formulate în cuprinsul tratatului au stat la baza
redactării unor articole importante din Declaratia drepturilor omului si cetateanului de la 1789.
Sintetizând, ideile majore în jurul cărora gravitează discursul beccarian sunt:
1. codificarea riguroasă a delictelor și pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise,
clare și accesibile publicului;
2. justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant și, prin urmare, util pentru
conservarea ordinii sociale;
3. necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure și prompte; înlăturarea cruzimii din
aplicarea pedepselor;
4. abolirea pedepsei cu moartea;
5. introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata și probele să fie
publice; necesitatea alegerii prin tragere la sorți a juraților, nu prin numire;
6. anularea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obținere a probelor;

22
Beccaria, Cesare, op. cit., p. 177;
23
Idem, p. 107;
8
CRIMINOLOGIE. OPERA LUI CESARE BECCARIA: DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

7. necesitatea prevenirii delictelor (consecință a unei „legislații clare” și a cunoașterii textului de


lege de către un număr cât mai mare de personae).24

Concluzii
Așadar, creația beccariană a avut un conținut filozofico-juridic cu rol reformator, fiind
deseori subliniată în doctrina penală. În viziunea lui Cesare Beccaria, legile ar trebui să-şi găsească
originea în raţiune, iar scopul prim al acestora este acela de a asigura ,,cea mai mare fericire
răspândită la cei mai mulţi”. Pentru autorul lucrării Despre infracțiuni și pedepse, statul reprezintă
totalitatea indivizilor, iar binele statului trebuie să coincidă cu binele cetăţenilor care îl alcătuiesc.
Pentru ca acest bine să funcționeze în ambele cazuri, e nevoie ca oamenii să fie instruiți, căci „Dacă
ignoranţa oarbă este mai puţin fatală decât o cunoaştere mediocră şi confuză (căci aceasta din urmă
adaugă la relele ignoranţei relele greşelii inevitabile ale cuiva ce are o vedere limitată fără a atinge
graniţa adevărului), omul luminat este darul cel mai de preţ pe care-1 poate face un suveran naţiunii
şi sieşi, transformându-1 în depozitar şi custode al sfintelor legi”25

BIBLIOGRAFIE:
1. Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, Editura Humanitas, 2007;
2. Culic, Nicolae, Filozofia dreptului, Universitatea Titu Maiorescu, București;
Surse:
1. https://www.punctulcritic.ro/gheorghe-lencan-stoica-cesare-beccaria-fondatorul-
dreptului-penal-si-promotorul-interzicerii-pedepsei-cu-moartea.html;
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Prezumtia_de_nevinovatie;
3. http://www.scritub.com/stiinta/drept/CRIMINOLOGIE-ETIOLOGICA-
Primel61393.php.

24
http://www.scritub.com/stiinta/drept/CRIMINOLOGIE-ETIOLOGICA-Primel61393.php;
25
Beccaria, Cesare, op. cit. p. 265.
9