Popoare şi spaţii istorice

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică
pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii
evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii
istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român
şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români
au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un
popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul
Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară
cu privire la originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul
că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic,
nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi
cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile
fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.).

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai

coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine. În secolul
VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie
în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul bizantin Ioan
Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre
„sunt veniţi demult din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a
cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-
a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în
traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează
evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul
de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte
faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest context
sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în
Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor,
locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad
şi Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio
Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus,
Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre
originea romană a poporului român, aducând argumente istorice şi
etnografice.

3. Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra

În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat

o teorie greşită despre formarea poporului român,
numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine
din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul
Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El
afirma că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106,
iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul
III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat
maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de
origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în
Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic de nobilimea
maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu
celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la
argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei,
urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost
uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a
cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi

Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să
combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea
romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în
civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că
influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative,
demonstrând originea pur romană a poporului român. Argumentele
lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus
Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania
şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi
drepturilor lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-

Ungariei (1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea
autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat
teoria imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a
argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii
româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte
şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici
latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele
cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de
200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul
Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi
făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul
XIV. Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă
importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El
considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la
nordul Dunării în mileniul I.

Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice

arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei mai
cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. Principalele argumente
ştiinţifice ale istoricilor români sunt:
 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană
existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă
de locuire din antichitate până în evul mediu.
  Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost
descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu
agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea
daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au
descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă
dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii
cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că
poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX),
caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi
şi reargumentată. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon,
Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru
istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare
pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei asupra
Transilvaniei.

Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente

pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre
aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe
Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în
sprijinul continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă
şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba
franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice,
arheologice, etnografice şi lingvistice care combat teoria
imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare
pe această temă.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae
Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost combătută constant, de
data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales
civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în
comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă
romanii erau consideraţi asupritori.

5. Teoria imigraţionistă astăzi

Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă,

considerând-o drept insuficient argumentată, unii istorici maghiari
au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene.
Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în
prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se
mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în
Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale.
Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi
maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional,
graţie lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii
români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele
oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice
(gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia
oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului
român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză,
ci ca o realitate istorică.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe din această lecţie!

Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român
Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi
prezentării originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor
culturale ale antichităţii greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a
vedea locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia
un popor care se trăgea din foştii colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio
Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice culese
din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că românii înşişi se consideră descendenţi
ai romanilor aduşi de Traian în Dacia.
Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea
Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la
popularizarea originii romane a poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva
turcilor.
Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea lor
romană şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte
importante pentru cercetătorii de astăzi deoarece unii istorici care au contestat romanitatea
românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în perioada medievală limba de cultură şi limba
documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii la vremea respectivă
nu se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră cultura slavonă.
Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa romanităţii lor înainte de apariţia
culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea poporului
român. Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a
născut în Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre
cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai
importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat originea latină a
românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale.
Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii moldoveni
Grigore Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea
romană a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne
tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o
lucrare specială originii românilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El
afirmă, ca şi Ureche, originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor
din părţile ungureşti (Transilvania), dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui
Grigore Ureche. Costin aduce argumente lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul
romanităţii românilor, recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi
românilor.

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în

Evul Mediu
Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est
a) Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est
La jumătatea secolului al XIV-lea Imperiul otoman pătrunde în Europa
(în 1354 ocupă primul teritoriu european, cetatea Gallipoli), începând o
serie de cuceriri care se va opri doar după mai bine de 300 de ani. În
tot acest timp Europa creştină simte ameninţarea turcilor musulmani.
Statele cele mai expuse sunt cele din Peninsula Balcanică (care vor fi
dealtfel cucerite până la sfârşitul secolului al XV-lea), Ţările Române,
Ungaria, apoi, din secolul XV, Polonia şi, din secolul XVI Austria
(Imperiul habsburgic). Aceste state au încercat să facă faţă pericolului
otoman fie prin lupte directe cu turcii fie prin realizarea unor alianţe
diplomatice şi coaliţii militare împotriva lor. Războiul din estul şi centrul
Europei împotriva turcilor a fost numit cruciada târzie deoarece nu era
doar lupta pentru apărarea graniţelor statelor, ci şi lupta creştinilor
împotriva păgânilor. Ţara Românească şi Moldova au avut un rol foarte
important în această cruciadă târzie, fiind şi cele mai expuse atacurilor
turcilor deoarece graniţa Imperiului otoman era pe linia Dunării.

Statutul internaţional al unui teritoriu faţă de Imperiul otoman.

În dreptul islamic al popoarelor (elaborat de învăţaţii arabi în secolele
VIII-IX), întreaga lume era divizată în două părţi: Casa Islamului (Dar
al-Islam) şi Casa Războiului (Dar al-harb). În Casa Islamului se aflau
toţi cei de religie islamică, iar în Casa Războiului, toţi cei de alte
credinţe, pe care islamicii trebuiau să-i convertească la islam prin
războiul sfânt (djihad). În timp a apărut şi o a treia delimitare, Casa
Păcii (Dar al-ahd, ce se poate traduce şi prin Casa Pactului) care este
considerată provizorie şi presupune că teritoriile cuprinse aici au
încheiat o înţelegere prin care îşi răscumpără pacea prin plata unui
tribut. Tributul capătă sensul, în dreptul musulman, de sumă de bani
plătită pentru a răscumpăra pacea. În cazul în care se refuză plata sa,
automat teritoriul trecea din nou în Casa Războiului.
În mod practic statutul unui teritoriu faţă de Imperiul otoman putea
să fie următorul:

 stata independent;
 stat plătitor de tribut – stat care plăteşte o taxă pentru
răscumpărarea păcii;
 stat vasal otomanilor sau sub suzeranitate otomană – stat
obligat să plătească tribut, să ajute otomanii cu armată de câte ori
se solicită şi să nu încheie alianţe cu alte popoare împotriva
Imperiul otoman sau fără acordul otomanilor (se folosea
formula să fie prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor);
 paşalâc – provincie otomană. Locuitorii care se aflau pe teritoriul
unui paşalâc erau desemnaţi cu termenul de raiale, în sensul
 de supuşi, şi erau datori să plătească un impozit numit, pentru
creştini, djizie.

În teritoriile paşalâc, creştinii trebuiau să arate respect faţă de

musulmani şi religia lor (să nu ia în căsătorie femei musulmane, să nu
mănânce carne de porc şi să nu bea vin în prezenţa musulmanilor, să
nu le vândă vin), să nu poarte arme, să călărească doar catâri şi nu cai,
să nu-şi facă locuinţe mai înalte decât musulmanii, să nu-şi
construiască biserici la vedere, să nu tragă clopotele ca să audă
musulmanii etc. Aceste interdicţii nu s-au respectat însă cu stricteţe,
regimul otoman dovedindu-se mult mai tolerant decât alte regimuri de
ocupaţie.
Termenii de stat vasal sau sub suzeranitate sunt de origine europeană,
venind din sistemul relaţiilor feudale ale Europei occidentale şi au fost
folosiţi de istoricii europeni. Din punct de vedere al jurisdicţiei
musulmane, statul plătitor de tribut şi statul vasal făceau parte din Casa
Păcii. Sultanii nu făceau o distincţie juridică foarte clară între cele două
tipuri de stat deoarece nu aveau o terminologie diferită, dar, distincţia
se poate observa din obligaţiile pe care le fixau în tratatele pe care le
încheiau cu şefii acestora. Plata tributului se făcea prin închinarea în
faţa sultanului otoman şi acesta era termenul folosit atât pentru şefii
statelor plătitoare de tribut cât şi pentru cei ai statelor
vasale. Închinarea o făcea fie şeful statului fie un trimis al său. Politeţea
cerea ca, la închinare, să se facă daruri sultanului şi celor din anturajul
său.

Tratatele încheiate între turci şi statele creştine se numeau, în limba

turcă, ahdname (pact, legământ). Creştinii le numeau capitulaţii (de la
faptul că erau redactate pe capitole). Aceste tratate se încheiau şi cu
statele independente dar şi cu statele plătitoare de tribut sau vasale.
Ele reglementau relaţiile comerciale, regimul străinilor, diverse obligaţii
ale părţilor (ex.: plata tributului, navigaţia liberă într-o anumită zonă
etc.), având şi rolul unor tratate de pace. Astfel de tratate s-au încheiat
şi între Imperiul otoman şi Ţările Române, dar s-au păstrat până astăzi
puţine dintre acestea. Primele se pare că au fost în timpul lui Mircea cel
Bătrân. Din secolul XV se păstrează doar un astfel de ahdname din
timpul lui Ştefan cel Mare, din secolele XVI-XVII se păstrează mai
multe. O astfel de înţelegere dura atâta timp cât era respectată de
statele semnatare.Tratatele specificau obligaţiile financiare şi militare
ale românilor faţă de turci dar şi dreptul românilor de a se guverna
singuri. Otomanii îi acuzau pe români de trădare deoarece ei erau cei
care încalcă primii aceste tratate, prin refuzul de a plăti tribut sau prin
atacul militar, care însemna încălcarea păcii. În secolul XVIII şi românii
îi acuzau pe turci că au încălcat vechile capitulaţii deoarece îi obligau
pe locuitorii Ţărilor Române să presteze prea multe serviciu economice
faţă de Imperiul otoman şi nu le respectau dreptul de a-şi alege
conducătorul.

b) Marii voievozi români implicaţi în relaţiile

internaţionale
Situaţia internaţională la sfârşitul secolului al XIV-lea
La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman şi-a stabilit graniţa pe
linia Dunării, prin cucerirea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice:
după 1354 a ocupat treptat teritoriile bizantine, în 1389 a transformat în
stat vasal Serbia, cea mai puternică ţară din zona balcanică
(învingându-i pe sârbi în bătălia de la Kossovopolje), în 1394 şi 1396 a
ocupat teritoriile bulgarilor. În acest moment era clar că următoarele
state ameninţate de turci vor fi Ţara Românească şi Ungaria, care
ajunseseră să aibă graniţă cu Imperiul otoman.
Alte două mari puteri în Europa centrală şi de est la vremea respectivă
erau Ungaria şi Polonia, state catolice, legate de Europa occidentală
prin relaţiile lor cu papa de la Roma.

1. Mircea cel Bătrân, domnitor în Ţara Românească (1386-1418)

Primele lupte cu turcii. Bătălia de la Rovine (1394 sau 1395) .
Primele lupte dintre turci şi români, pe teritoriu românesc, au fost duse
de domnitorul Mircea cel Bătrân. El a declanşat conflictul cu turcii
datorită atitudinii sale ofensive la sudul Dunării: în 1388 a cucerit
Dobrogea, pe care turcii urmăreau să o ocupe, iar în 1389 a acordat
sprijin militar sârbilor în bătălia de la Kossvopolje. În 1394 sau
1395 (anul nu este sigur) sultanul Baiazid I a organizat o expediţie de
pedepsire a domnitorului român. Mircea i-a lăsat pe turci să înainteze
pe teritoriul românesc, evacuând satele din zona pe unde urmau să
meargă oştile inamice. Românii îi hărţuiau pe turci, dând atacuri prin
surprindere, de obicei în timpul nopţii. Lupta decisivă s-a dat într-un loc
numit Rovine (nu se cunoaşte sigur localizarea sa), probabil în
apropiere de Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti. Victoria a fost
de partea românilor, iar turcii s-au retras.
Tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395).
Bătălia de la Nicopole (1396).

Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII, o

privire de ansamblu asupra politicii interne şi externe
Dacă studiem istoria Ţărilor Române doar prin prisma politicii externe a
marilor domnitori victorioşi în lupta antiotomană suntem puşi în situaţia
de a ne imagina cu greu ce s-a întâmplat în perioadele dintre aceste
domnii excepţionale. Pentru a umple acest gol este nevoie de o privire
oricât de sumară asupra evenimentelor ai căror eroi au fost domnitori
excepţionali care au avut mai puţine şanse de reuşită, domnitori
pragmatici care au condus fără multă glorie dar cu înţelepciune,
domnitori care au lăsat în urmă doar amintiri sinistre sau domnitori atât
de puţin vizibili încât au fost repede uitaţi până şi de contemporanii lor.
Şi aceşti actori mai mult sau mai puţin importanţi ai istoriei merită
atenţia noastră întrucât, toţi laolaltă, au imprimat un curs istoric al
evenimentelor la fel de mult ca domnitorii glorioşi. Pentru a uşura
înţelegerea evenimentelor şi a reduce confuzia pe care o poate
provoca un număr mare de personaje istorice, am optat pentru o
prezentare distinctă a situaţiei în fiecare stat în parte, în ordine
cronologică, încercând totodată să delimităm caracteristicile fiecărui
secol în parte.

Ţara Românească
Secolul al XIV-lea este secolul întemeierii şi consolidării statului Ţara
Românească, marcat de stabilitate pe plan intern şi de afirmare pe plan
extern. Urmaşii lui Basarab I au fost domnitori capabili, care s-au
preocupat de consolidarea instituţiilor statului şi de menţinerea
independenţei câştigate de înaintaşul lor. Totodată, domnitorii se
implică activ în politica statelor balcanice, aşa cum au făcut Vladislav
Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Dan I.

Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, a întemeiat

Mitropolia Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş, în 1359, aducându-l în
scaunul acesteia pe Iachint, mitropolit al Vicinei (localitate aflată în
Dobrogea sub jurisdicţie bizantină). El a avut iniţial relaţii bune cu
Ungaria, recunoscând suzeranitatea regelui Ludovic I şi acceptând
jurisdicţia episcopului Transilvaniei asupra catolicilor din ţara
Românească. A doua soţie a sa, doamna Clara, era dintr-o familie
nobiliară maghiară şi catolică. La sfârşitul domniei ajunge în conflict cu
Ludovic; din documentele rămase nu se poate desluşi cauza
conflictului. Două fiice ale sale s-au căsătorit cu şefi de state importanţi
din Balcani: una cu Ştefan Uroş, cneazul Serbiei, iar cealaltă cu Ioan
Straţimir, ţarul bulgar de Vidin, fapt ce arată importanţa statului Ţara
Românească în zonă.

Vladislav Vlaicu (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru, îşi începe

domnia cu un război declanşat de Ungaria, pentru că nu recunoaşte
suzeranitatea maghiară, acceptată de părintele său. Atacul maghiar se
îndreaptă mai întâi împotriva cumnatului lui Vlaicu, Straţimir, aliat al
său, care este înlăturat de la conducerea ţaratului de Vidin. După
ocuparea ţaratului, maghiarii nu mai continuă războiul. În 1366
Vladislav recunoaşte suzeranitatea maghiară şi primeşte în schimb
feudele Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul în Transilvania. În 1368
domnitorul român ocupă Vidinul, cu scopul de a-l restitui cumnatului
său. Regele Ludovic I reuşeşte să recucerească Vidinul şi trimite o
oaste în Ţara Românească; aceasta suferă o înfrângere pe râul
Ialomiţa, comparabilă cu cea de la Posada, în care moare chiar
voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, comandantul armatei maghiare.
Ludovic încheie pace cu Vladislav Vlaicu şi este obligat să îi redea lui
Straţimir stăpânirea supra Vidinului. Vladislav Vlaicu a participat şi la
primul conflict al românilor cu turcii, trimiţând trupe în 1369, în ajutorul
regelui Ludovic I la o luptă cu sultanul Murad şi ţarul de Târnovo. Pe
plan intern, a bătut primele monede ale Ţării Româneşti, a întemeiat o
nouă mitropolie, la Severin, în 1370, şi prima mănăstire, Vodiţa.
Mircea cel Bătrân (1386-1418) era fiul lui Radu I şi frate al lui Dan I.
Situaţia de la sudul Dunării este pe primul plan şi la începutul guvernării
sale. În 1390 otomanii, comandaţi de Firuz-bei, îl înlătură pe Straţimir din
Vidin, trimiţând trupe de pradă şi în Ţara Românească. Mircea îi alungă pe
otomani şi îl reinstalează pe Straţimir. În 1390 a încheiat un tratat de
alianţă cu regele Poloniei, Vladislav al II-lea Jagello, în care cei doi
promiteau să-şi acorde reciproc ajutor în caz de atac din partea Ungariei.
Până la urmă şi relaţiile cu Ungaria au fost foarte bune, astfel că tratatul nu
s-a mai pus în aplicare. Lunga sa domnie a fost perturbată de un
pretendent la tron, numit Vlad Uzurpatorul, chiar în perioada luptelor cu
turcii din 1394-1395. Vlad era probabil fiul lui Dan I şi a fost susţinut de o
parte a boierilor care nu erau de acord cu lupta antiotomană. Unii istorici
susţin că ar fi stăpânit doar jumătate din ţară, iar alţii că timp de mai bine
de un an ar fi fost singurul domnitor. Mircea l-a alungat cu sprijin din partea
regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, aliatul său începând cu 1395.
Secolul al XV-lea a debutat cu a doua parte a domniei lui Mircea cel
Bătrân, aflat în plină glorie, dar în 1417 Ţara Românească a trebuit însă să
plătească tribut Imperiului otoman. După moartea lui Mircea cel Bătrân, fii
şi nepoţii săi au continuat lupta antiotomană până la sfârşitul domniei lui
Vlad Ţepeş (1462); domnitorii care au urmat acestuia, până la sfârşitul
secolului, s-au arătat însă supuşi turcilor. Din punctul de vedere al politicii
interne, acest secol aduce numeroase lupte pentru tron între diverşi urmaşi
cu drept de moştenire ai lui Mircea cel Bătrân şi Dan I (lupte între fraţi, veri,
unchi şi nepoţi) şi anumite comploturi ale boierilor, care ajung până la
uciderea domnitorilor. Radu al II-lea Prasnaglava este alungat de vărul său,
Dan al II-lea, iar Radu reuşeşte să îl alunge de două ori pe Dan, fără a se
putea menţine în scaun mai mult de câteva luni. Alexandru Aldea, care se
considera fiul al lui Mircea, îl alungă pe Dan în 1431. Radu cel Frumos îl
înlătură pe fratele său, Vlad Ţepeş. Domnia lui Radu este întreruptă de
patru ori de Laiotă Basarab. Pe Vlad Ţepeş în a treia domnie (1476) se
pare că l-au ucis boierii. Basarab Ţepeluş este înlăturat de Vlad Călugărul
şi apoi ucis de boieri. Cei mai importanţi domnitori au fost Mihai I, Dan al II-
lea, Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de
bază ale conducerii statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile,
libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.
Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească în
1831 şi în Moldova în 1832). Ele au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la Paris, care a
fost urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, constituţia autoritară
a domnitorului Al. I. Cuza. Prima constituţie modernă a României a fost constituţia liberală
din 1866. În 1923 a fost adoptată prima constituţie democratică. În 1948, instaurarea
regimului comunist în mod oficial s-a făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România
devenea republică şi care a deschis calea către un regim totalitar. România a redevenit
democraţie în 1989, fapt consfinţit prin constituţia din 1991.

Constituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:
- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca
domn şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară
germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878
cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a
organiza un stat cu adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă
României pe plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

 separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),

 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului
reprezintă întreaga naţiune),
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din
casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile statului:
Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

 Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două
camere erau aleşi prin vot cenzitar; în Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti
parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii,
reprezentanţi ai universităţilor, membrii trimişi de Academia Română
etc. Atribuţiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi,
votarea legilor, adoptarea bugetului ţării (bugetul este reprezentat de banii ce revin
într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);
 Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol
I (femeile şi descendenţii lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau
descendenţi direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui
cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui
 erau: sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură,
pentru punerea în aplicare a legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut
asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului
spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

 Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de

legi. Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
 Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea
şi confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea
monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor,
de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea
de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-
o. Constituţia prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate
alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură
dat într-un an.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă
instanţă era Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute
de lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea
asocierilor (dreptul de a alcătui organizaţii: ex. partide, sindicate etc.), libertate
conştiinţei (dreptul de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând ordinea publică
şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea
corespondenţei (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul
persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea
corespondenţei private au rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa
abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor statului şi abia apoi în faţa abuzurilor
persoanelor fizice);
 libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.

Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere,
prevăzută de lege).
Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii
proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere,
iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanţi (adică
ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În 1884 s-a modificat
legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau
un impozit către stat.
Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:
 România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia
puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
 România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin
constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.

Constituţia democratică din 1923

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:

 Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase
minorităţi naţionale şi religioase. Constituţia statului trebuia să se adapteze la noile
realităţi.
 În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
 În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii.
Constituţia trebuia să prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi
speciale.

Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar însă
câteva schimbări importante faţă de constituţia din 1866:

 În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil: conceptul
de stat naţional şi unitar, adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un singur teritoriu
politic, a fost nou introdus.
 Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică se pot
realiza exproprieri. În 1866, cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin
constituţie, şi anume: lucrări de comunicare, de salubritate publică şi de apărare a
ţării. În 1923 se prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa cum
a fost cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogăţiile subsolului, căile de
comunicaţie, apele şi atmosfera sunt proprietatea statului.
 Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
 Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi fără deosebire
de origine etnică, limbă şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără
deosebire de clasă socială.
 Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-catolică este
privilegiată în raport cu celelalte culte. În constituţia din 1866 se menţiona ca religie
oficială cea ortodoxă.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

 România devine stat democratic.

 România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire.
Constituţia democratică din 1923
 Constituţiile comuniste

1. Constituţia din 1948

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful statului era
încă regele Mihai, comuniştii nu au reuşit să instituie atunci un regim
totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice, România fiind
proclamată republică. Noile condiţii politice, dar mai ales schimbarea formei
de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în
1948. Conform acesteia, numele ţării era Republica Populară Română.

Principiile constituţiei:

Unele prevederi sugerau că noul regim se

conduce aparent după principii democratice, ca de
exemplu:
 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de
sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor
etc.);
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei
pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea
de stat emană de la popor.

Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al

regimului:
 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul
are puteri executive, executivul se implică în justiţie);
  deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică
faptul că la baza dezvoltării economice a României se află
proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale
poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de
către guvern (nu este o economie liberă).
Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi
Guvern. Marea Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este considerată
„organul suprem al puterii de stat”. Ea are atât atribuţii legislative, cât şi
executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de problemele de pace şi de
război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea
Adunare Naţională este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale,
alcătuit din 19 membri, dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are atribuţii
pe care de obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite: emite decrete,
interpretează legi, numeşte în unele funcţii publice, are drept de graţiere,
conferă decoraţii, reprezintă ţara în relaţiile internaţionale, numeşte
ambasadorii etc. Guvernul coordonează şi planifică economia naţională,
realizează bugetul şi asigură ordinea publică şi securitatea statului. La nivel
local, conducerea este deţinută de consilii populare (din 1950, sfaturi
populare), alese prin vot universal.

Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se

specifică inamovibilitatea judecătorilor, se permite amestecul puterii politice
în numirea şi destituirea acestora. La toate instanţele, cu excepţia Curţii
Supreme, judecarea are loc cu asesori populari (un fel de juraţi). Instituţia
asesorilor este explicată în legea privind organizarea instanţelor judecătoreşti.
De aici aflăm că asesorii sunt de fapt, subordonaţi direct puterii politice. În
cadrul tribunalelor locale, ei sunt aleşi la propunerea unor organizaţii ale
muncitorilor, ale partidului, ale tineretului, organizaţii culturale etc. În
realitate, absolut toate organizaţiile existente în perioada comunistă erau
controlate de partidul unic, deci şi aceşti asesori erau aleşi, sub îndrumarea
organelor de partid. Asesorii populari pentru tribunalele speciale şi Tribunalul
Capitalei, erau aleşi de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din
19 iunie 1952).

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau asemănătoare cu cele prevăzute

într-o constituţie democratică: egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei,
libertatea religioasă, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea
întrunirilor, libertatea de asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul
corespondenţei. O noutate este prevederea conform căreia femeia are drepturi
egale cu bărbatul. Totuşi, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce
poate da loc la interpretări abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu caracter
antidemocratic este interzisă), iar dreptul de proprietate nu este garantat. Mai
mult, se specifică faptul că atunci când interesul general o cere proprietatea
privată poate deveni proprietatea statului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

 Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din
prevederile legale, dar, mai ales prin aplicarea abuzivă a acestora (ele
nu sunt întotdeauna explicite, ceea ce lasă loc interpretării în sens
totalitar). În practică, orice funcţionar de stat era şi membru al
partidului, deci era subordonat şefului partidului.
 Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de
naţionalizare. Se menţionează că apărarea şi dezvoltarea bunurilor
comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetăţean, iar un alt
articol defineşte bunurile comune ale poporului ca proprietate de stat;
deci, cetăţenii au datoria constituţională să dea o parte din
proprietate la stat.
 Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar
deoarece drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu au fost deloc
respectate. De fapt, adevăratul conducător era şeful Partidului
Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej. Voinţa sa arbitrară, dar şi a altor
oameni politici sau funcţionari publici, era adevărata lege.

Constituţia din 1952* (facultativ)

În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului
român, a fost adoptată o nouă constituţie care nu aducea modificări
fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte grav independenţa
statului român. În capitolul introductiv se specifica ajutorul acordat de U.R.S.S.
pentru eliberarea teritoriului românesc de ocupaţia germană şi faptul că politica
externă a României este una de prietenie cu U.R.S.S. Prevederile obişnuite
despre independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel, constituţia
consfinţea faptul că România nu avea politică externă proprie. Constituţia din
1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele statului
independent.
2. Constituţia din 1965
Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:

În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a

fost ales Nicolae Ceauşescu. El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de
U.R.S.S. De asemenea, considera că România făcuse un drum important
înspre crearea unei societăţi egalitare, adică socialiste (avusese loc
colectivizarea în 1962). Aceste două aspecte necesitau modificarea
constituţiei. Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că numele
statului este Republica Socialistă România şi că este un stat suveran,
independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil (adică nu se poate
înstrăina) şi indivizibil. În 1974 se creează funcţia de preşedinte al
republicii, fapt ce duce la modificarea constituţiei pentru a include
prerogativele preşedintelui.

Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile

fundamentale anterioare:

 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa

politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist
Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul totalitar al
regimului;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie
bazată pe proprietatea de stat şi cooperatistă asupra mijloacelor de
producţie. Acest lucru este reafirmat prin prevederea conform
căreia bogăţiile de orice natură aparţin statului. Este menţionată şi
proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de locuit şi
construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care se află, animalele de
producţie şi inventarul agricol mărunt.
 Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se
menţionează faptul că libertatea cuvântului, presei, întrunirilor,
mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice
orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. De asemenea, se
menţionează explicit faptul că statul şi partidul sprijină şi ocrotesc
organizaţiile existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice organizaţie
este controlată de partid. O noutate pozitivă este însă dată de
garantarea proprietăţii private (dreptul de proprietate personală este
 ocrotit de lege), prevedere care dispăruse din celelalte constituţii
comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore.
 În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă
de constituţiile anterioare. Marea Adunare Naţională este condusă de
un organism numit Consiliul de Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii
Adunări Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în 1961, printr-o lege
care revizuia constituţia din 1952. Din acest organ poate face parte şi
primul ministru, iar din 1974, Consiliul de Stat este prezidat de
preşedintele statului, ceea ce demonstrează o nouă întrepătrundere
între puterea legislativă şi cea executivă. Preşedintele este ales de
Marea Adunare Naţională şi are şi funcţia de comandant suprem al
forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale sale sunt: numeşte şi
revocă miniştri şi alţi funcţionari publici, acordă gradele militare,
conferă decoraţiile şi titlurile de onoare, acordă graţierea, acordă
cetăţenia română, încheie tratate internaţionale, emite decrete
prezidenţiale şi decizii etc.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter

totalitar comunist, deoarece se afirmă rolul politic conducător al
partidului comunist şi se specifică faptul că economia este bazată pe
proprietatea de stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi
suveran, ceea ce lipsea constituţiei din 1952.

Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia

comunistă trebuia înlocuită pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru
a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea
regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde
principiile fundamentale, specifice unui regim democratic: separaţia puterilor
în stat, suveranitate naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii,
pluripartidismul. Forma de guvernare a statului este republica, iar România
este considerată stat de drept, democratic şi social. Sintagma stat de drept
democratic şi social subliniază ideea că în România sunt garantate, prin
instituţiile statului, respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de
drept), se respectă principiile democratice (statul democratic), statul respectă
personalitatea umană şi intervine pentru realizarea binelui comun, prin măsuri
de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii ordinare dar şi extraordinare, în caz de
calamitate sau criză, ori prin protecţia şi asigurarea de şanse pentru categoriile
defavorizate (statul social). Între principiile generale menţionate în acest prim
capitol amintim şi garantarea dreptului minorităţilor naţionale de a-şi păstra
limba şi tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în afara ţării,
dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele, respectarea tratatelor
internaţionale.

Puterile statului:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera

Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este ales pentru o perioadă de patru ani şi
are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului. Iniţiativa legislativă
(adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului,
membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel
puţin 250000 de cetăţeni din cel puţin un sfert din judeţele ţării.

Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele

României. Guvernul urmăreşte punerea în aplicare a legilor. Primul ministru
este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care
deţin majoritatea parlamentară. El propune Parlamentului spre aprobare o
listă de miniştri. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului; el poate fi
demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.

Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la
revizuirea constituţiei, în 2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi
persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental al
Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului.
Preşedintele are următoarele atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă
legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare), poate
dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura
unui guvern (dar poate dizolva Parlamentul o singură dată într-un an), este
comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere, încheie
tratate internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite
decrete.

Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi

inamovibili (nu pot fi transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul
Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie judecătorească este Curtea
Supremă de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie

democratică: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor,
libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii,
dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din
1991 specifică şi protecţia din partea statului român de care se bucură
cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au
niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor
privind drepturile omului, semnate de România. Constituţia din 1991 prevede
şi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate şi a pedepsei cu
moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a
tinerilor.

Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată

instituţia Avocatul Poporului, la care poate să facă apel orice cetăţean care
se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept
(adică un stat ale cărui legi se bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea instituţiilor se face pe baza legilor,
justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate
al instituţiilor). Trecerea de la statul autoritar comunist la statul de drept a
întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în
2007 a fost o recunoaştere la nivel european a faptului că în ţara noastră statul
de drept funcţionează.
II. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie
ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în
stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură
participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică, are o
industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând
desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei
ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii
moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi
unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost
iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în
practică prin reforme.
Modernizarea socială presupune:
 desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai
importante privilegii amintim: boierii nu plăteau taxe la stat,
puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi
după alte legi decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să
aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.
 desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul
XVIII, în număr foarte mic. Majoritatea ţăranilor erau dependenţi
(numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii dependenţi nu
aveau pământ; ei munceau o bucată de pământ primită de la boier,
în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă)
sau să plătească o sumă de bani (cens) şi să facă muncă gratuită pe
 pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu aveau voie să se
mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.
 acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

 adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în stat;
 participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
 realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în
secolul XVIII, în mai multe state. Ei doreau să alcătuiască un stat
care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu
depindă de nicio putere străină (stat independent). Ţările Române
erau state vasale Imperiului otoman (sau sub suzeranitate
otomană), adică plăteau tribut turcilor şi nu aveau politică externă
proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate de turci, adică
nu aveau ambasadori proprii şi nici nu primeau, pe teritoriul
românesc ambasade ale altor ţări). Românii locuiau în mai multe
state, unele teritorii româneşti aflându-se sub stăpânire străină. În
Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi
Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia.
Dobrogea a făcut parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare

conştiinţa identităţii de tradiţii, istorie, limbă şi cultură a tuturor
românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în
Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în formarea
conştiinţei naţionale la români l-au avut reprezentanţii Şcolii
Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror
scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi
cultură a românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai întâi în
rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate
categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.
Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile
unora dintre oamenii politici şi de cultură, care mai întâi au propus
realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au încercat
să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost
susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de
comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În
Ţările Române burghezia era destul de slab reprezentată, prin câţiva
proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai
important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate,
în special la Paris; mulţi dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au
avut ca model în special revoluţiile politice şi reformele realizate în
Franţa. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili
modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice.
Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al.
I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării

Ţărilor Române a fost Imperiul otoman, care accepta cu greu
orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au opus
reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care le reduceau
puterea politică. Un caz special îl reprezintă Rusia, care până în
1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după aceea,
până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la

jumătatea secolului al XIX-lea
a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)
Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost
numiţi direct de către Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul
Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav
autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul
Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici măcar nu au mai numit
domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor
împotriva suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în 1711 în
Moldova şi 1716 în Ţara Românească.
În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie
financiară foarte dificilă, iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai
neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către Imperiul
otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care
era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de

la cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau prin toate mijloacele să
câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să
aibă în zilele negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi
frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii dintre ei fiind chiar
executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de
succesiuni la domnie, iar în Moldova 37. Numărul domnitorilor a fost mai
mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii au avut mai
multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi
invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea
mică nici cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de
o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi, care erau
albanezi.

Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi

au avut şi o contribuţie importantă la începerea procesului de
modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi
oamenii de cultură, cu studii şi cunoscători ai mai multor limbi străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin
Mavrocordat (1731-1749). El a domnit alternativ în Ţara Românească şi
Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi
administrative:

 a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor

libertate personală. Pentru că ţăranii nu au primit pământ,
majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul
boierilor, prestând munci agricole în schimbul loturilor primite.
Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
 a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate.
Până atunci existau tot felul de impozite şi taxe pe diverse produse:
văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era fumăritul, care
era un impozit pe coşul casei (de fapt pe familie; acolo unde erau
mai multe fumuri, era o familie mai mare);
 a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de
identitate pentru locuitori;
 a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o
revistă franceză.

O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea

primelor coduri de legi: Codul Calimah în Moldova (1817) şi Legiuirea
Caragea în Ţara Românească (1818), după numele domnitorilor
reformatori.
Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte
a boierilor români şi-a dat seama că societatea românească are nevoie
de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să
redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar
mai ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul
secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au alcătuit gruparea
numită partida naţională deoarece se opunea domniilor străine, dar şi
boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în număr mare în
timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:

 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a

Ţărilor Române în raporturile cu Imperiul otoman, ca în vremea
marilor voievozi.
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor
constituţii care să limiteze puterea domnitorilor. Au fost chiar şi
proiecte care au propus transformarea ţării în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost:

 Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în

perioada 1716-1718, prin care se cerea protecţia Austriei şi
recunoaşterea dreptului boierilor români de a alege domnitorul.
 Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772,
redactate cu ocazia unor tratative de pace purtate la Focşani (în
urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile
pământene, autonomia internă şi unirea celor două ţări sub
protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei.
 Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El
a propus instaurarea unui regim în care puterea politică să fie în
mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de boierime,
iar domnitorul să aibă un rol minor. Acest tip de conducere se
apropia de sistemul parlamentar englez. A dorit desfiinţarea
privilegiilor fiscale prin plătirea impozitelor de către toată lumea.
Societatea în Ţările Române la începutul secolului al XIX-lea
Principalele categorii sociale
Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi
modificase sensul din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu
însemna un mare proprietar de pământ, ci desemna o persoană care
deţinea dregătorii în stat (numite boierii). Domnii fanarioţi oferiseră o
serie de dregătorii unor oameni de încredere greci pe care îi aduseseră
în Principate. Aceştia rămăseseră aici şi după plecare domnitorilor
respectivi şi îşi cumpăraseră moşii. Ei nu erau agreaţi de boierii
pământeni deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau concurenţă. Cu
timpul, cei mai vechi dintre ei se împământeniseră, prin căsătorii cu fete
ale boierilor pământeni. Conflictul dintre boierii greci şi boierii
pământeni a existat pe toată perioada domniilor fanariote. Din 1775,
boierii erau împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de dregătoriile deţinute.
Dar toţi dregătorii erau şi proprietari de moşii, aşa că sensul iniţial de
boier proprietar de moşie se păstrase. Boierii nu plăteau impozite şi
aveau monopol asupra producţiei de alcool şi asupra măcinării
cerealelor, adică clăcaşii nu puteau cultiva vie şi pomi fructiferi şi nu
aveau voie să macine la morile din satele libere. De asemenea, aveau
dreptul să impună restricţii de păşunat clăcaşilor Aceste avantaje îi
făceau foarte urâţi printre ţărani, inclusiv printre cei liberi, de care
abuzau adesea, răpindu-le păşunile, livezile sau pământurile arabile.

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau

descendenţi ai boierilor de rangul I şi II şi care nu mai aveau dregătorii.
Ei erau scutiţi de impozite. Alte categorii scutite de impozite erau
scutelnicii şi posluşnicii, nişte ţărani de pe pământul mănăstirilor,
respectiv al boierilor, care erau scutiţi de impozite către stat pentru că
prestau mai multe dări către moşieri.

Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care

nu aveau pământ şi cultivau loturi pe pământul boierilor, pentru care
dădeau dijma (o parte din recoltă) şi prestau clacă (muncă gratuită).
Zilele de clacă erau 12 pe an în Ţara Românească şi 24 pe an în Moldova
(situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună decât a iobagilor din
Transilvania care prestau 3-4 zile de muncă gratuită pe săptămână). Dar
ţăranii clăcaşi erau liberi să îşi găsească şi alte ocupaţii sau să plece în alt
sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele

erau puţine; majoritatea aşezărilor urbane erau târguri, unde se practica
şi agricultura. Marii negustori, numiţi toptangii,se ocupau cu
achiziţionarea şi vânzarea de cereale, vite şi sare. Mulţi dintre ei erau
străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei urmăreau ascensiunea socială
prin cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în categoria
boierilor. O altă activitate care aducea mulţi bani era arendarea minelor
de sare şi a vămilor. Comerţul în Ţările Române nu s-a putut dezvolta
normal datorită obligaţiile pe care românii le aveau de a aproviziona
Imperiul otoman cu cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână
în cale dezvoltării comerţului erau vămile interne, care trebuiau plătite
la trecerea pe moşiile boiereşti. Meşteşugarii aveau mici ateliere în care
produceau alimente, îmbrăcăminte, bunuri gospodăreşti şi materiale de
construcţie. Ei erau organizaţi în bresle. Autorizaţia de înfiinţare a
breslelor era dată de domnitor. Atelierele meşteşugăreşti în care lucrau
mai mulţi angajaţi (ucenici şi calfe) erau puţine. În general lucra un singur
meşteşugar şi un ajutor.
Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană.
Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii.
Tributul faţă de turci a crescut constant. Spre exemplu, în 1774 acesta
era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara Românească şi 135 pentru
Moldova. În 1812 aceste sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500 de
pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru a se menţine în scaun.
De exemplu, Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul domnesc, în
1782, cu un milion de piaştri, în timp ce venitul anual al Moldovei era de
4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau cele pentru confirmarea
în funcţie, o dată la trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri oficiale
prevăzute în registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse
evenimente festive). La aceste plăţi oficiale se adăugau cele neoficiale
(ruşfeturi), pe care domnitorii le plăteau diverşilor funcţionari otomani
pentru a avea sprijin permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile

datorate dependenţei otomane, să achite impozitele datorate statului şi
erau obligaţi să găzduiască funcţionarii publici care strângeau dările.
Aceşti funcţionari îşi cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe
spatele contribuabililor. Ba mai mult, trebuia să aibă şi ei un câştig
substanţial în plus din strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa locuitorilor
devenise de nesuportat la începutul secolului XIX. În perioadele de
secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi domnitorii renunţau să
mai strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de

început de secol anumite trupe militare rebele din Imperiul otoman
jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai celebru a fost paşa din Vidin,
Pazvantoglu, care îşi crease un teritoriu aproape independent la sudul
Dunării. Trupele lui, numite de popor pazvangii, au prădat constant în
perioada 1798-1807. În 1800 au ars aproape complet oraşul Craiova.
Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe pazvangii, dar de multe
ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin pentru a prăda. O altă
problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe
teritoriul Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi şi
austrieci. Populaţia era obligată să aprovizioneze armata otomană, iar
celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce aveau nevoie, producând
pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la
cale înlăturarea domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg,
pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean
care luptase, ca ofiţer în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812
şi era comandantul grănicerilor din judeţul Gorj, numiţi panduri.
Momentul prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului
1821, când moare domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării, până
la venirea altui domnitor, este preluată de un organism alcătuit din boieri
pământeni, numit Comitetul de Oblăduire.

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în

Rusia (la Odesa) şi avea drept scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea
Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a popoarelor
din Balcani împotriva Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în
aceeaşi perioadă ar fi ajutat foarte mult pentru că i-ar fi făcut pe turci să
îşi disperseze armat în mai multe direcţii. Tudor a semnat cu doi dintre
membrii Eteriei o înţelegere prin care se angaja să participe împreună cu
ei la revolta antiotomană. Principala cauză pentru care el a acceptat
colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră că vor obţine sprijinul
militar al Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină oficial
această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii

români, locuitorii ţării şi eteriştii aveau un obiectiv comun, lupta
antiotomană, dar şi alte obiective specifice care îi puneau în contradicţie
pe unii cu ceilalţi. Boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi
a boierilor greci, care erau majoritari în Divan (Sfatul Ţării). Ţăranii aveau
nemulţumiri împotriva tuturor boierilor, făcând cu greu distincţie între
greci şi români sau între boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care
erau împotriva lui. Obiectivele lor erau scăderea fiscalităţii şi
împroprietărirea cu pământ. Negustorii îşi doreau libertatea comerţului
extern, prin desfiinţarea obligaţiilor de aprovizionare a Imperiului
otoman şi exportul libert precum şi libertatea comerţului intern, prin
desfiinţarea vămilor interne (taxe ce trebuiau plătite la trecerea pe
pământurile boiereşti).

Proiectul lui Tudor Vladimirescu.

Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia
de a evita o intervenţie armată otomană în Ţara Românească, spunând
că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca să
ridice ţara la luptă, a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să
amintească ţăranilor să nu facă pagube boierilor români patrioţi. Cel mai
important document elaborat de Tudor a fost Cererile norodului
românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să se limiteze
abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:
  limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);
 plata impozitelor de către categoriile scutite;
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
 înfiinţarea unei armate naţionale;
 numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea
obiceiului cumpărării funcţiilor.

Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti.

Programul lui Tudor nu este foarte radical, în primul rând pentru că îşi
propunea să adune lângă el cât mai multe categorii sociale şi apoi pentru
că a încercat să evite intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii
români au considerat ridicarea la luptă a lui Tudor drept răscoală şi nu
revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale moderate şi participării
masive a ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca mişcarea lui Tudor să fie
considerată revoluţie este scopul său fundamental, acela de a răsturna
ordinea politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta
este împotriva căpeteniilor noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele
politiceşti. Totodată mişcarea lui Tudor s-a bucurat de participarea unor
largi categorii sociale: pandurii, negustorii, micii boieri şi iniţial, unii
dintre marii boieri.

Desfăşurarea revoluţiei*
În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor
Vladimirescu la Bucureşti şi au discutat cum să înceapă revolta. Tudor s-
a întors la Târgu-Jiu unde şi-a alcătuit rapid o armată al cărei nucleu îl
constituiau trupele de grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a
citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le cerea locuitorilor să vină la
luptă alături de el, de boierii patrioţi şi de Adunarea obştească. Această
proclamaţie a fost tipărită şi citită de emisari ai revoluţiei în sate. Cei care
i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare obştească sau Adunarea
norodului (poporului). Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul
Ţânţăreni din judeţul Gorj, unde au petrecut timp de o lună. Aici au venit
locuitori din toată Oltenia, aşa încât Adunarea obştească a ajuns la peste
5000 de membri. Mănăstirile şi schiturile din nordul Olteniei au fost
organizate pentru o rezistenţă militară în cazul unei năvăliri turceşti.

În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat

să mai presteze muncă gratuită în folosul lor, în ciuda proclamaţiilor lui
Tudor. Aceste acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii dintre boierii patrioţi să
fugă din ţară în Transilvania.Adunarea norodului s-a manifestat, însă, ca
o armată disciplinată. Tudor Vladimirescu a interzis orice acte de
vandalism, ajungând până la a-i executa pe cei care comiteau furturi şi
omoruri. Spre deosebire de alte armate de la vremea respectivă, care
jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor cumpăra de la locuitori toate
proviziile de care avea nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană, el a
trimis mai multe scrisori sultanului în care l-a asigurat că ridicarea la luptă
a românilor este împotriva fanarioţilor şi nu a stăpânirii otomane.

Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii

martie, fiind atunci în număr de aproximativ 8000. Tudor şi-a aşezat
tabăra la Cotroceni şi a obţinut colaborarea oficială cu boierii care
alcătuiau guvernarea provizorie până la venirea noului domnitor,
încheind cu ei un pact. Boierii au recunoscut legitimitatea mişcării lui
Tudor şi poziţia acestuia de comandant militar şi de decizie în politica
externă. Tudor a dat mai multe proclamaţii în care cerea poporului să-şi
unească eforturile cu cele ale boierilor pentru a câştiga drepturile ţării. El
a renunţat să mai menţioneze revendicările sociale, pentru a obţine
alăturarea tuturor categoriilor privilegiate la lupta naţională. Prestigiul
lui Vladimirescu a ajuns atât de mare încât populaţia îi spunea Domnul
Tudor, chiar dacă el nu a pretins că este domnitor.

Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*

Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării,
venind din Rusia prin Moldova. Domnitorul Moldovei, Mihail Şuţu, prin
faptul că a permis trecerea eteriştilor prin ţara sa, a contribuit la revolta
generală a românilor din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi trupele
eteriste în apropiere de Bucureşti. Tudor Vladimirescu nu dorea o
colaborare directă cu Eteria după ce a aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea,
de teama unei intervenţii otomane. Când Ipsilanti a ajuns cu armata în
apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a permis să intre în capitală, ci l-a
convins să meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească tabăra la
Târgovişte.

În luna mai, trupele otomane au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la

nordul Dunării şi au intrat în Ţara Românească. Vladimirescu trimisese
mai multe scrisori unor comandanţi militari din cetăţile de graniţă pentru
a evita o intervenţie armată otomană, dar condiţia pusă de aceştia era
depunerea armelor şi colaborarea cu turcii împotriva eteriştilor. El a
refuzat aceste condiţii şi a plecat din Bucureşti, îndreptându-se cu
Adunarea Norodului spre mănăstirile fortificate din Oltenia. Eteriştii au
interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că s-a înţeles cu turcii
împotriva lor, l-au arestat şi l-au judecat pentru trădare, astfel că el a fost
ucis şi trupul său aruncat într-o fântână. Arestarea lui Tudor a fost
posibilă şi datorită faptului că disciplina foarte severă pe care a impus-o
pandurilor i-a nemulţumit pe mulţi dintre apropiaţii săi. Această
severitate ajunsese până la executarea unor căpitani de panduri. După
moartea lui Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a împrăştiat şi o alta s-a
alăturat eteriştilor. Trupele otomane au învins fără dificultate armata
eteristă aliată cu o parte a pandurilor în bătălia de Drăgăşani (7 iunie
1821).

Consecinţele revoluţiei
Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate
şi au arătat pragmatismul programului revoluţionar susţinut de Tudor
Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea domniilor
fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel
principalul scop al revoluţiei. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre
Rusia şi Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările
Române. În 1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii,
Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte două dintre
prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor
interne şi înfiinţarea armatei naţionale.

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare
înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domniile pământene.
În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara
Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Deşi cei doi domni au
încercat unele reforme, ei s-au confruntat cu o grava criză financiară.
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei.
Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Rusia devenea putere
protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest stat
avea dreptul să intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române
în faţa Imperiului otoman dar şi că avea un anumit drept de control
asupra politicii acestora. Tot acest tratat a prevăzut şi libertatea
comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona Imperiul
otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol
modernizator pentru ca apoi să devină o piedică în calea schimbării.

Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins

Imperiul otoman să accepte adoptarea unor legi cu valoare
constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au
numit Regulamente organice. Ele au fost elaborate de boierii români
împreună cu reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia legislativă
românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de
constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în
vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice
prevedeau separaţia puterilor în stat.

 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită

în majoritate din boieri. Marii boieri erau membrii de drept ai
Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin
vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca
atribuţii alegerea domnitorului, votarea legilor şi votarea
bugetului.
 Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat
administrativ alcătuit din 6 miniştrii. Domnitorul era ales pe viaţă
de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca
miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi
protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept de graţiere.
 Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale.
Înaltul Divan Domnesc era instituţia supremă. Erau instituiţi
procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele
sistemului juridic modern.
O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile
interne.
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic
menţinea privilegiile boiereşti şi nu prevedea drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De
asemenea, el era un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii
otomane.

Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din

1834 până la 1848, s-au numit domni regulamentari. Ei au fost
Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi Mihail
Sturdza în Moldova. Deşi ei au făcut unele reforme administrative şi
culturale, au avut conflicte cu Adunarea obştească sau au fost contestaţi
de boieri datorită guvernării lor autoritare.
Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească.
În anii '30 boierii din partida naţională, grupaţi în jurul lui Ioan
Câmpineanu, au elaborat mai multe proiecte de reformă, cerând
independenţa Ţării Româneşti şi unirea românilor într-un singur stat.
Câmpineanu a alcătuit un proiect de constituţie liberală care prevedea
egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea presei, responsabilitatea
miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare, monarhie
ereditară.

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”,condusă

de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell. Membrii ei şi-au propus
înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor şi
instaurarea unei republici democratice.
Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de reviste şi cărţi care
au promovat, în spirit romantic, idealul unităţii naţionale, mai ales prin
scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor (de exemplu, revistele
Dacia literară, Iaşi, 1840, Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti,
1845).

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea
statelor europene, având ca scop înlocuirea regimurilor politice
absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii
moderne (care să prevadă respectarea drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de vot,
împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori. Toate aceste
revoluţii au fost pregătite de o societate secretă, Masoneria, care avea
filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel,
revoluţionarii din toate ţările au colaborat între ei şi au pus la cale
începerea revoluţiilor peste tot în acelaşi an.

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*. Revoluţia în Principatele

Române a fost organizată de intelectualii cu vederi liberale, majoritatea
proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră studii
la Paris, unde luaseră contact cu ideile liberale promovate de Masonerie
sau de unii profesori universitari. În 1845 s-a creat Societatea Studenţilor
Români din Paris, al cărei lider incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu.
Membrii ei şi-au propus schimbări fundamentale în organizarea socială,
politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită şi de
mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de
societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.
În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la
organizarea socială sau politică. Marii boieri şi boierimea mică erau
nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau
nemulţumiţi de impozitele prea mari şi de legislaţia care nu le permitea
să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială foarte dificilă
deoarece crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri
(zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau să producă
pentru export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte mare în
anii anteriori revoluţiei.
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic
paşoptist). Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot fi deduse din proiectele
politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile
revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare,
următoarele revendicări:

 Politice: - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea

privilegiile sociale, acorda puteri prea mari domnitorului şi încuraja
corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale: - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor.
 Naţionale:
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică
desfiinţarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane);
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional
(autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional.

Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe

revoluţionare, mai moderate sau mai radicale, în funcţie de împrejurările
în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice,
programele nu conţin toate obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea
au fost restrânse din dorinţa de a le face mai practice la momentul
respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul să le
aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte moderat;
revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi
independenţa de teama unor prea mari complicaţii internaţionale).

Desfăşurarea revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara

Românească şi Moldova:
Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care
se remarcase prin guvernarea sa autoritară, cenzură severă, vinderea
funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale,
aici mişcările conspirative şi societăţile secrete nu au avut amploarea
celor din Ţara Românească. Revoluţionarii de la 1848 trebuiau să ţină
cont atât de experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul
că ţara se învecina cu puterea protectoare, Rusia, care ar fi putut
interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice radicale. M.
Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.

Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile

Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu) au organizat o amplă
întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de
persoane, boieri şi orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-
Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat spre
aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul
moderat cerând printre altele: respectarea Regulamentului Organic,
îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei, responsabilitatea
miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească,
înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti.Revoluţionarii moldoveni s-au temut
de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în program
revendicări radicale.

Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul

revoluţionar spre aprobare. Mihail Sturdza a discutat
propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora; nu a
fost de acord doar cu două dintre revendicări, dealtfel cele mai
importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti.
În aceeaşi seară însă a organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a
300 de persoane. Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în
străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina.
Aici au elaborate alte programe de revendicări, de această dată radicale,
cerând unirea tuturor românilor şi independenţa. Mihail Kogălniceanu a
scris chiar un proiect de constituţie. În Programul numit Prinţipiile
noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii
moldoveni aflaţi în exil în Transilvania au cerut: împroprietărirea
ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea
instituţiilor pe principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea
Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest program a cuprins
de fapt obiectivele maximale ale revoluţiei române.

Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)

Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe
Bibescu. El a moştenit de la predecesorul său, Alexandru Ghica, o
opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a
scăpa de această problemă, Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846
într-un mod autoritar, fără să convoace Adunare, prin emiterea unor
decrete cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această atitudine de
Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o nouă
Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita alegerea
opozanţilor săi politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonicăFrăţia, care în

luna mai a alcătuit un Comitet revoluţionar.Comitetul a popularizat
ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul
populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor
şi a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi simultan. Planul lor nu a
reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde

a fost prezentat programul numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de
puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: desfiinţarea
privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale,
domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu
despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă,
responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională.

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia

populaţia a luat cu asalt palatul domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu
s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut
rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama
revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost preluată
de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion Heliade Rădulescu,
Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol
important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a avut Christian
Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională. Guvernul a
încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri
reformatoare:

 abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor

boiereşti;
 înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor
Comisari de Propagandă (care să meargă în fiecare judeţ să explice
scopurile guvernului revoluţionar);
 înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară;
din această comisie au făcut parte reprezentanţi ai ţăranilor şi ai
boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat
concret;
 adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi
diplomatici pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul

lunii iulie, când Suleiman Paşa a fost trimis la Bucureşti în fruntea unui
corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat
să discute atât cu marii boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe
o poziţie de forţă, reprezentantul otoman a impus înlocuirea guvernului
revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea
locul domnitorului), revenind astfel la o situaţie politică în spiritul
Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei
revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară a obţinut o
legitimare. Drept urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost
mulţumiţi de activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele
ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa, care avea ca
misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o rezistenţă
armată folosind brigada de pompieri a oraşului şi un batalion de
infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii au
fost înfrânţi şi turcii au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe
ruseşti de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat
Regulamentul Organic.

Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele

revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele mai importante revendicări politice
ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice
anterioare, cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul
paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect, principalele reforme care vor fi
înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*
Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care
prevedea: reintroducerea Regulamentelor organice, numirea
domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi înlocuirea
Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii
aveau din nou statut de funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori
Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească;
ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în
exil unde au militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut
cunoscută problema românească în presa şi în rândul oamenilor politici
din Franţa, Anglia şi statele italiene. Domnitorul Moldovei a permis
revenirea revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare
unionistă (au creat asociaţii şi au înfiinţat reviste care militau pentru
unire).
a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor
Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul
Crimeei dintre Rusia şi Turcia care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În
1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia (un stat
german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit la Congresul
de Pace de la Parispentru a discuta pacea dintre ruşi şi turci. La
propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi
problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii, Anglia a avut
o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile. În Tratatul de Pace
de la Paris (1856), actul adoptat la acest congres, exista o secţiune
separată pentru Principate, care prevedea:

 desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia

colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se păstra însă suzeranitatea
otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul,
Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii
tuturor claselor sociale), una în Ţara Românească şi alta în
Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la
organizarea ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă

special pentru aceasta. Adunările ad-hoc se întruneau doar pentru
hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate. Alegerile pentru Adunările
ad-hoc au fost câştigate de partida unionistă (partida naţională) în
ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate toate categoriile
sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în
fiecare judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât
în Moldova cât şi în Ţara Românească:

 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România

  conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi
moştenitorii săi să fie crescuţi în religia ţării;
 respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a
celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la

1848, dar într-o formă moderată pentru că acestea trebuiau acceptate
de Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris
pentru a discuta propunerile românilor. Datorită neînţelegerilor dintre
ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act
numit Convenţia de la Paris care are rol de constituţie pentru Principate.
Aceasta prevedea:

 unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale

Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare principat să se aleagă câte un
domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi
încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări
elective) .
 singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani
(care elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
(cea mai înaltă instituţie judecătorească)
 Puterile în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă –
domn, Adunare, Comisia Centrală, puterea executivă - domn şi
guvern, şi puterea judecătorească.
 Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe
7 ani prin vot cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea
privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai

modernă decât acestea deoarece prevedea egalitatea în faţa legii şi
desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană şi
garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii,
profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că
aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele
principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la
realizarea unirii:
- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către
Adunare.
- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu
unanimitate de voturi).
- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre
Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia,
care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.
- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci
realizarea unei uniri depline.
- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri
recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un
firman în acest sens.
- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de
conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti, care
devine capitala ţării.
c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern
În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale
proiectului paşoptist, prin reformele înfăptuite de acesta. În viaţa politică
s-au format două grupări politice, provenite din partida
naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi
liberalii (foştii revoluţionari de la 1848), care aveau două facţiuni,
moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide
politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare
statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de
personalităţi care aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea
statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale societăţii
româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot.
Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi,
întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau
un regim constituţional în care puterile domnitorului să fie foarte reduse.
După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict
cu toată clasa politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră
majoritatea locurilor în Adunare. Prim ministru era liderul grupării
conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza realizarea reformei
agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece
considera că se încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit în
Adunare un discurs în care a spus voi prefera moartea, înainte de a se
încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat; nici
astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului.
Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat condus de Mihail
Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme.
Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în

proprietatea statului a averilor mănăstirilor închinate Sfântului
Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile
închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către
boieri, cu pământuri şi date în proprietatea călugărilor de la Athos.
Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din
pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în
străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit trecerea
averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia
Imperiului otoman faţă de această lege care ar fi fost
discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor
averilor mănăstireşti, care totalizau cam un sfert din terenul agricol
al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care
cele greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului
român, sperând să câştige până la urmă bunurile naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de
pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii
plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu
aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa
unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea
gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala
clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor
didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea autoritară a lui Cuza (1864-1866)

În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru
că aceasta a refuzat să adopte legea rurală. El a supus votului popular o
nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a redus censul
(cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de
vot). Noua constituţie, numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris, prevedea puteri foarte mari în stat ale domnitorului, atât executive
cât şi legislative:

 domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea

legi spre aprobare, Adunării, prin intermediul unui organism, numit
Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor,
alcătuită din membrii aleşi prin vot cenzitar, şi Senatul (Corpul
Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de
domn (ultimii erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea schimbării

constituţionale de către puterile garante. Această conducere autoritară
i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit să
abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi
liberali radicali, intrată în istorie sub numele de monstruoasa
coaliţie (pentru că cele două grupări erau total opuse ca ideologie;
singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După
înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o Locotenenţă
domnească alcătuită din trei persoane.

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român
modern deoarece în această perioadă au fost create sau reorganizate o
serie de instituţii fundamentale. Armata naţională, Universităţile,
Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a
introdus sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda
naţională, leul, s-a adoptat o legislaţie modernă în multe domenii.
România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca
suzeranitatea otomană să fie aproape formală.
 Să aprofundăm anumite cunoştinţe!
Mişcarea unionistă din Principate între marile puteri europene şi
boierimea conservatoare
Revoluţionarii de la 1848 plecaţi în exil după înfrângerea mişcărilor
revoluţionare au militat pentru unirea Principatelor prin redactarea unor
articole de presă în publicaţii străine, înfiinţarea unor ziare şi reviste
româneşti, a unor asociaţii revoluţionare, prezentarea unor memorii
către oameni politici ai marilor puteri. Principalul centru al emigraţiei
româneşti a fost Parisul, dar mulţi revoluţionari au activat şi în alte oraşe
europene: Londra, Viena, Palermo şi chiar Constantinopol. Emigrarea în
Constantinopol se explică prin faptul că revoluţia a fost înfrântă la
cererea Rusiei, turcii manifestând o relativă toleranţă pe parcursul
evenimentelor.

În 1849 s-au constituit la Paris Comitetul Democratic Român(înfiinţat de

Dimitrie Brătianu şi C. A. Rosetti) şi Asociaţia Română pentru Conducerea
Emigraţiei (la iniţiativa lui Nicolae Bălcescu), cu scopul informării
guvernelor şi opiniei publice internaţionale despre cauza românească.
Nicolae Bălcescu şi Dimitrie Brătianu au reprezentat interesele emigraţiei
române şi la Londra: Bălcescu l-a întâlnit pe ministrul afacerilor externe,
Lordul Palmerston, iar D. Brătianu a ţinut un discurs în parlamentul
englez. Tot la Londra a fost înfiinţat de către revoluţionarul italian
Giuseppe Mazzini Comitetul Democratic European, la care au aderat şi
românii de la Paris.

În Ţara Românească, turcii l-au numit domnitor pe Barbu Ştirbei, un boier

cu vederi conservatoare, care a refuzat revenirea în ţară a
revoluţionarilor exilaţi. În Moldova însă, domnitorul Grigore Al. Ghica a
fost apropiat de cercurile liberale şi a permis unui număr mare de
paşoptişti să se întoarcă, încurajând activitatea pro unionistă a acestora.
Unii dintre ei, ca M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri, au primit chiar funcţii
administrative. În Moldova au apărut şi două gazete unioniste: România
literară şi Steaua Dunării. Principatele au suferit din nou de pe urma
ocupaţiei armatelor străine: ocupaţia rusească din 1848-1851 şi 1853-
1854 şi ocupaţia austriacă din 1854-1857, aceasta din urmă cu mandat
otoman. Aceste evenimente l-au făcut şi pe domnitorul Barbu Ştirbei să
ceară autonomia Principatelor printr-un memoriu trimis Conferinţei
marilor puteri de la Viena, din 1855.

La Congresul de Pace de la Paris din 1856 problema românească

începuse să fie bine cunoscută, de aceea ministrul de externe francez,
contele Walewski, a cerut reprezentanţilor celorlalte mari puteri să
accepte unirea Principatelor Române. Reprezentanţii Prusiei şi Sardiniei
erau de acord deoarece şi aceste state luptau pentru unificarea
germanilor, respectiv a italienilor într-un stat naţional. Contele George
Clarendon, ministrul de externe britanic, şi contele Aleksei Orlov,
reprezentantul Rusiei au fost şi ei de acord. Ali paşa, reprezentantul
sultanului, a respins ideea spunând că populaţia din cele două state
româneşti nu doreşte unirea. Ministrul de externe austriac, contele Karl
von Buol, s-a arătat şi el ostil unirii, spunând că populaţia Principatelor
nu fusese consultată. Clarendon ar fi spus atunci: „Foarte bine, să le
consultăm”. Astfel s-a ajuns la hotărârea de a convoca adunările ad-hoc.

În 1856 expira mandatul de 7 ani al celor doi domni, Barbu Ştirbei şi

Grigore Al. Ghica, numiţi prin Convenţia de la Balta-Liman, de aceea
sultanul a desemnat în locul lor doi caimacami (locţiitori de domn) care
să se ocupe de organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. În
Moldova a fost iniţial caimacam boierul antiunionist Teodor Balş, iar în
Ţara Românească fostul domnitor regulamentar Alexandru D. Ghica (pe
care îl ceruse ambasadorul britanic la Istanbul). Al. Ghica a permis
mişcării unioniste să se dezvolte prin apariţia presei libere şi
reîntoarcerea paşoptiştilor din exil.

În Moldova, Teodor Balş s-a dovedit foarte dur, instaurând cenzura

presei. Dar el a murit în 1857 şi a fost înlocuit cu un alt caimacam, Nicolae
Vogoride, un grec ce primise cetăţenia moldovenească cu 10 ani în urmă.
Turcii i-au promis domnia Moldovei dacă împiedica unirea, aşa că el a
folosit toate mijloacele pentru a împiedica unioniştii să câştige alegerile
pentru adunarea ad-hoc: mită, falsificarea listelor electorale, controlul
presei, înlocuirea unioniştilor din miliţie şi serviciul civil cu oameni de-ai
săi. În aceste condiţii, antiunioniştii au câştigat, dar membrii Partidei
Naţionale au protestat, trimiţând comisiei marilor puteri documente
care atestau falsificarea alegerilor (inclusiv corespondenţa personală al
lui Vogoride cu persoane din Constantinopol, pe care soţia sa, Ecaterina
Conachi le-a descoperit şi le-a trimis unioniştilor). Al. Ioan Cuza, pe atunci
pârcălab (prefect) de Galaţi, şi-a dat demisia din funcţia sa în semn de
protest, fapt ce a avut un larg ecou internaţional.

În aceste condiţii, Franţa a cerut sultanului să anuleze alegerile din

Moldova. Când sultanul a refuzat, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt
relaţiile diplomatice cu Imperiul otoman. Această criză diplomatică era
pe punctul de a determina un nou război. Anglia, care iniţial fusese de
partea statelor favorabile unirii, îşi modificase între timp opţiunea, având
o atitudine neutră sau chiar defavorabilă datorită intereselor ce o legau
de Imperiul otoman: legătura dintre ea şi întinsele teritorii coloniale din
Asia se făcea trecând pe teritoriul acestui stat. Pentru a împiedica reluare
războiul, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi regina Victoria a Marii
Britanii s-au întâlnit la Osborne (în sudul Angliei) unde au găsit o cale de
compromis. Ei au hotărât ca Franţa să renunţe la unirea deplină a
Principatelor, în favoarea unei uniri administrative, iar Anglia să-l
determine pe sultan să anuleze alegerile din Moldova.

În noile condiţii, unioniştii au câştigat alegerile în ambele ţări. Demn de

remarcat este faptul că pentru prima dată în istoria românilor au fost
aleşi şi deputaţi ţărani. Prin firmanul sultanului din 1857, clăcaşilor li se
permitea să aibă un delegat din fiecare judeţ, ajungând astfel la o cincime
din locurile fiecărei adunări. Marii boieri formau însă majoritatea. Din
punct de vedere politic, se distingeau patru grupări în rândul clasei
politice: conservatori, conservatori moderaţi, liberali moderaţi şi liberali
radicali, ultimele trei fiind însă în interiorul Partidei Naţionale (toate
aceste grupări politice nu aveau un statut ca şi partidele moderne, ci
reprezentau doar nişte indivizi pe care îi unea o opţiune politică
exprimată public). Din cauza prea multor divergenţa între deputaţi, s-a
decis să se adopte hotărâri doar în problema unirii şi să se lase celelalte
problema importante (ca împroprietărirea ţăranilor) să fie discutate cu
altă ocazie.

După ce marile puteri au adoptat Convenţia de la Paris din 1858, trebuia

să se organizeze alegeri pentru domnitori. Legea electorală prevedea un
cens foarte ridicat, de aceea au intrat foarte mulţi conservatori în
adunările care trebuiau să voteze domnitorul. Alegerile pentru
parlamente au fost organizate în fiecare principat de către trei
caimacami numiţi de sultan. Caimacamii din Ţara Românească erau
boieri conservatori. Aceştia au interzis presa liberă, au impus restricţii cu
privire la adunările publice şi au manipulat listele de alegători, astfel că
adunarea acestui principat a fost majoritar conservatoare. În Moldova
însă, doi dintre caimacami au fost membrii ai partidei Naţionale, de
aceea liberalii au avut aici mai mulţi deputaţi, 33 din totalul de 55. După
îndelungate discuţii cu privire la alegerea candidatului (la un moment dat
s-au aflat în cursă 38 de candidaţi), partida naţională l-a propus pe Al.
Ioan Cuza. Conservatorii i-au susţinut la domnie pe Mihail Sturdza şi pe
fiul acestuia, Grigore Sturdza. Cuza a câştigat alegerile cu unanimitate de
voturi.

În Ţara Românească 46 din cei 72 de membrii ai adunării erau

conservatori, dar şi ei şi membrii partidei naţionale erau împărţiţi în
numeroase facţiuni şi nu reuşeau să cadă de acord asupra unui candidat.
Conservatorii îi susţineau pe Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, foşti
domnitori (cei doi erau fraţi buni, dar Ştirbei fusese adoptat de un unchi
bogat şi îi preluase numele). Cei din Partida Naţională nu reuşeau să cadă
de acord asupra unui candidat. După trei zile de discuţii furtunoase în
clădirea din Dealul Mitropoliei, Dimitrie Ghica l-a propus, din partea
Partidei Naţionale pe Alexandru Ioan Cuza. El a fost adoptat şi de
majoritatea conservatorilor. Dealtfel, alegerea lui Cuza s-a făcut sub
presiunea unei mulţimi imense, peste 30000 de oameni, adunaţi cu
sprijinul liberalilor radicali, în jurul clădirii. Cuza a fost Ales domn cu
unanimitate de voturi.

3. Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol

I (1866-1914)
După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă
la conducerea ţării un prinţ străin, aşa cum prevedeau programele
politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Cu sprijinul
Franţei este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu
regele Prusiei (Prusia este statul în jurul căruia s-a format Germania
modernă, capitala sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui Carol I este
aprobată prin votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă prin da
sau nu la întrebarea privind guvernarea României de către prinţul Carol).
Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar
din 1881 cea de rege).

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după

principiile liberalismului (stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia
liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii. Grupările
politice liberalii şi conservatorii devin partide politice moderne. Din
punct de vedere economic şi cultural este creată Banca Naţională a
României (1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele
industriei naţionale, este reorganizat învăţământul, este creată
Academia Română.
România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877
are loc războiului de independenţă în urma căruia ţara noastră nu mai
este vasală Imperiului otoman. Acest fapt este recunoscut la Congresul
de Pace de la Berlin din 1878. După proclamarea regatului, în 1881,
România este considerată una dintre cele mai importante state din zona
Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare
încât bulgarii i-au propus să devină şi regele ţării lor (oferta este
refuzată).
Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi
conservator care au alternat la guvernare şi au avut fiecare propriul
proiect de modernizare.

Proiectele de modernizare liberal şi conservator*

Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul
Liberal), prin unirea liberalilor moderaţi (gruparea Mihail Kogălniceanu)
şi a liberalilor radicali (gruparea Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii
săi erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii, comercianţii)
dar şi mici boieri.
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României
aproape 30 de ani, în alternanţă cu Partidul Conservator. Preşedinţii
partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891), Dimitrie A. Sturdza (1892-
1909), Ionel Brătianu (1909-1927). Cea mai lungă guvernare a fost în
1876-1888, prim-ministru fiind Brătianu.
Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau
modernizarea României prin realizarea unor reforme accelerate, având
ca model statele dezvoltate din occidentul Europei. De aceea ei au fost
acuzaţi de conservatori că au importat modelul occidental fără să-l
adapteze la realităţile româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În
acelaşi timp ei au încurajat industria naţională şi comerţul românesc.
Politica lor economică era sintetizată în deviza prin noi înşine care
presupunea sprijinul direct al statului pentru industrializarea ţării şi
folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această politică de
intervenţie a statului în economie era total opusă ideologiei liberale
occidentale care mergea pe principiul libertăţii economice totale şi
neintervenţiei statului. Cele mai importante legi şi reforme liberale au
fost:

 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii

de credit.
 Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe
vamale şi terenuri de construcţii (pe timp de 90 de ani) pentru
cetăţenii români şi străini care înfiinţau întreprinderi industriale cu
un capital de 5000 de lei şi minim 25 de muncitori.
  Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au
impus tarife vamale protecţioniste (taxele vamale erau mai mari la
acele articole care le concurau pe cele româneşti).
 Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza
învăţământul secundar în trei secţiuni: clasică, modernă şi reală;
instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi meşteşuguri,
şcolile teologice şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul
Petru Poni înfiinţa grădiniţele de copii.

Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost

Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Cantacuzino (1899- 1907), Petre
Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914). Partidul dispare după
1918, când se adoptă votul universal. Membrii Partidului Conservator au
fost la început marii proprietari funciari, dar cu timpul au aderat şi o serie
de intelectuali care se opuneau politicii Partidului Liberal. Conservatorii
au alternat la guvernare cu liberalii. Cele mai importante guvernări ale
conservatorilor au fost în 1871-1876 şi 1888-1895, primul ministru fiind
Lascăr Catargiu.

Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare

conservator. Conservatorii erau de părere că modernizarea trebuia să
se producă treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii româneşti şi nu
prin preluarea instituţiilor occidentale. Prin aceasta, ei îi criticau pe
liberali că ar fi acceptat fără discernământ modelul politic şi cultural
occidental, aplicându-l fără a ţine cont de tradiţiile instituţionale,
structura socială şi spiritualitatea românilor. Ei au considerat că, astfel,
liberalii au creat doar nişte forme fără fond. Teoria formelor fără fond a
fost elaborată de membrii grupului literar Junimea, care făceau parte din
Partidul Conservator sau erau simpatizanţi ai acestuia. Cei mai
importanţi junimişti au fost Petre Carp, Titu Maiorescu, Caragiale şi
Eminescu. Pentru conservatori, cea mai importantă ramură a economie
era agricultura.
Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru
organizarea creditului rural şi a unor bănci populare. Una dintre cele mai
importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din
1895, care proclama dreptul statului asupra resurselor subsolului (cu
excepţia petrolului) şi permitea străinilor să deţină proprietăţi funciare.

4. Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848,
s-a înfăptuit în toate punctele sale în timpul domniei regelui Ferdinand I.
În 1918, după participarea României la Primul război mondial, este
realizat statul naţional unitar român (Marea Unire) prin alipirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În 1922 Ferdinand şi Maria au fost
încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat şi legea
care introducea votul universal, iar în 1919 au fost organizate primele
alegeri pe baza sa. În 1921 s-a realizat o nouă reformă agrară, mai amplă
decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în care predomină
proprietatea mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o constituţia
democratică.
În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă,
împroprietărirea ţăranilor, legislaţie modernă putem spune că era pe
deplin realizat.

Din viaţa politică şi privată a regilor României

Carol I (1866-1914) s-a bucurat de un prestigiu deosebit fiind un monarh
foarte sobru şi cu autoritate, un adevărat factor de echilibru în viaţa
politică românească. După proclamarea regatului, în 1881, România era
considerată una dintre cele mai importante state din zona Europei
răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât
bulgarii i-au propus, în 1886, să devină şi regele ţării lor (oferta a fost
refuzată).

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (numele său german era Karl)

provenea din familia domnitoare a Prusiei, cel mai important stat
german. Tatăl său, Karl-Anton, a fost prim ministru al Prusiei (1858-
1862). Carol a urmat şcoala de artilerie din Berlin şi a fost ofiţer în armata
Prusiei, participând la războiul cu Danemarca din 1864. Când a fost ales
domnitor al României, Carol avea 27 de ani.
După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români s-au consultat cu
împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, pentru a găsi un prinţ străin care
să accepte tronul României. După ce Carol a fost de acord în principiu, s-
a organizat un plebiscit (vot popular care solicită răspunsul la o întrebare
prin da sau nu) care a cerut opinia poporului cu privire la instaurarea
principelui Carol ca domnitor. Din cele 686193 de voturi exprimate,
685696 au fost în favoarea prinţului german. În data de 10 mai,
Parlamentul l-a proclamat pe Carol din dinastia de Hohenzollern-
Sigmaringen noul domnitor al României. Autorităţile otomane au trebuit
să facă faţă unor răscoale în Creta şi Serbia în acelaşi an şi au acceptat
fără prea multe proteste această realitate politică.

Totuşi, primii ani de domnie ai lui Carol nu au fost foarte liniştiţi. În 1868
domnitorul a ajuns în conflict liberalii radicali (condusă de I. Brătianu şi
C.A. Rosetti) datorită sprijinului pe care îl acordau revoluţionarilor
bulgari refugiaţi în România şi mişcării naţionale a românilor din
Transilvania. Domnitorul a fost presat de marile puteri să-i înlăture de la
guvernare, ceea ce i-a convenit şi lui deoarece radicalii acţionau pentru
diminuarea puterii şefului statului. În 1870, în contextul izbucnirii
războiului franco-prusac, Parlamentul a votat o rezoluţie în sprijinul
Franţei, fapt pe care Carol I nu l-a agreat. Tot atunci s-a creat o mişcare
antidinastică, la instigarea unora dintre liberalii radicali. În 8 august,
Alexandru Candiano Popescu a organizat, la Ploieşti, o acţiune de
răsturnare a monarhiei, intrată în istorie sub numele de republica de la
Ploieşti, mişcare ce a fost dealtfel ridiculizată în presa vremii. 40 de
participanţi la aceasta au fost arestaţi şi apoi eliberaţi de tribunalul din
Târgovişte.

Datorită mişcării antidinastice, conflictelor cu radicalii şi deselor

schimbări de guverne, Carol s-a simţit neputincios şi s-a gândit să renunţe
la conducere. Mai întâi el a cerut, printr-o scrisoare adresată marilor
puteri garante, să accepte modificare constituţiei în sensul întăririi
puterii regale şi restrângerii puterii Parlamentului. Acest fapt a stârnit
protestele liberalilor. Într-o altă scrisoare, de data aceasta anonimă (dar
toată lumea a bănuit că a fost redactată de domnitor), publicată într-un
ziar german, a acuzat liberalii că aplicau fără discernământ ideile politice
şi sociale occidentale care nu se potriveau nivelului de maturitate politică
al poporului. Scrisoarea a produs mişcări de protest în toată ţara. În 10
martie 1871 a avut loc o puternică manifestaţie antidinastică în jurul sălii
Slătineanu din Bucureşti. Carol şi-a manifestat dorinţa de a abdica, dar
conservatorul Lascăr Catargiu şi liberalul radical Nicolae Golescu l-au
convins să rămână.

Până la urmă Carol a pus capăt crizei politice prin aducerea

conservatorilor la guvernare, numindu-l ca prim-ministru pe Lascăr
Catargiu. Conservatorii au stat la putere din 1871 până în 1876. Carol a
numit apoi prim ministru pe Ion Brătianu, guvernarea liberalilor fiind
foarte lungă şi plină de realizări, din 1876 până în 1888. Alternanţa la
putere a celor două grupări politice a fost mijlocul prin care Carol şi-a
câştigat reputaţia de monarh echilibrat şi corect. Obţinerea
independenţei României în 1877-1878 şi proclamarea regatului în 1881
au contribuit la câştigarea unui prestigiu deosebit. Coroana folosită
pentru ceremonia de încoronare din 1881 a fost făcută din oţelul unui
tun capturat de la turci în războiul de independenţă.

Carol a fost căsătorit cu Elisabeta de Vied, prinţesă de origine germană

(nunta a avut loc în 1869). Cei doi au avut un singur copil, o fetiţă care a
murit la vârsta de 4 ani. Şi regina Elisabeta s-a bucurat de un mare
prestigiu. Ea s-a implicat în sprijinirea artelor, în organizarea unor
societăţi caritabile şi în organizarea serviciului sanitar în timpul războiului
de independenţă (a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi a procurat
medicamente pentru răniţi). Regina Elisabeta a fost şi scriitoare,
publicând sub numele Carmen Sylva în limbile română, franceză şi
germană.

Ferdinand I (1914-1927) a fost nepotul de frate al lui Carol I; el s-a născut

în Germania şi la maturitate a venit în România. Ferdinand a fost un
monarh echilibrat, care a respectat regimul democratic şi nu a utilizat în
exces prerogativele largi pe care i le acorda constituţia (de exemplu nu a
respins niciodată o lege votată de Parlament). Deşi german prin naştere
şi educaţie, Ferdinand a acceptat neutralitatea României în Primul Război
mondial în 1914 şi apoi trecerea de partea Antantei în 1916. În octombrie
1914, la urcarea sa pe tron, a declarat: Eu sunt un rege constituţional;
prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă
împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică la realizarea
idealului ei naţional. Ferdinand a fost unul dintre susţinătorii votului
universal şi ai reformei agrare. În 1922, regele Ferdinand şi regina Maria
au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari.
Ferdinand a sosit în ţară în 1888, când a devenit moştenitor al unchiului
său, regele Carol. El şi-a manifestat dorinţa de a se căsători cu

Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta. Regina l-a

susţinut în acest proiect al său, dar regele şi oamenii politici români nu
au fost de acord întrucât în 1866, la sosirea lui Carol I, politicienii de
atunci i-au pus condiţia lui Carol ca niciun membru al familiei domnitoare
să nu ia în căsătorie persoane din înalta societate românească pentru a
nu implica vechile familii boiereşti în probleme complicate de succesiune
la tron. Pentru a pune capăt legăturii lor, oamenii politici şi regele au
hotărât ca Elena Văcărescu să fie trimisă în exil. Ea a locuit apoi la Paris
şi a devenit o cunoscută poetă de limbă franceză, fiind de două ori
premiată de Academia Franceză. De aici a susţinut România la congresele
de pace de la Paris după cele două războaie mondiale. Prinţul Ferdinand
a suferit foarte mult din cauza despărţirii de Elena Văcărescu, dar a fost
nevoit să accepte căsătoria cu Maria de Edinburgh, tot în 1893. Prinţesa
Maria de Edinburgh era nepoata reginei Victoria a Angliei şi a ţarului
Rusiei, Alexandru al II-lea. Carol şi Maria au avut 6 copii (trei băieţi şi trei
fete; unul dintre băieţi a murit la vârsta de 3 ani). Regina Maria a avut un
rol social important, fiind foarte iubită de popor datorită actelor
caritabile pe care le făcea. În primul război mondial s-a ocupat de
serviciul sanitar românesc şi a îngrijit personal răniţii din spitale.

Carol al II-lea (1930-1940) a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand şi al

reginei Maria. Viaţa privată a sa a fost excesiv de tumultoasă şi a avut
consecinţe în plan politic. În 1918, în plin război, s-a căsătorit în secret cu
fiica unui general român, Ioana Maria (Zizi) Lambrino, încălcând
interdicţia impusă casei regale. Căsătoria s-a realizat în secret, la Odessa,
în Rusia. Regele Ferdinand şi oamenii politici români nu au recunoscut
această căsătorie; din punct de vedere juridic,o sentinţă a tribunalului
Ilfov a anulat-o. Prinţul Carol a hotărât să renunţe la drepturile sale de
moştenitor al tronului pentru a putea să rămână alături de soţia sa, dar
Ferdinand nu a acceptat nici această variantă. Pentru a-l face pe prinţ să
uite problema l-a trimis într-o călătorie în jurul lumii pe timp de un an.
Din legătura lui Carol cu Zizi Lambrino s-a născut un fiu, Mircea, care s-a
considerat moştenitor de drept al tronului. El a murit în 2006 şi a lăsat
un fiu, Paul Lambrino, care astăzi susţine drepturile tatălui sau şi ale sale
de moştenitor. Familia regală l-a considerat însă pe Mircea ca fiu
nelegitim.

La dorinţa familiei, Carol s-a căsătorit în 1921 cu principesa Elena a

Greciei. Din această căsătorie s-a născut regele Mihai. Apoi Carol a
cunoscut-o pe Elena Lupescu, născută într-o familie de evrei creştinaţi,
fostă soţie a unui ofiţer român. În 1925 şi-a manifestat dorinţa de a se
căsători cu ea şi pentru aceasta a renunţat a doua oară la drepturile de
moştenitor al tronului. El a fost considerat de regele Ferdinand ca exclus
din familia regală şi a primit numele de Carol Caraiman. Carol s-a stabilit
la Paris unde a declarat însă că plecarea sa se datora neînţelegerilor cu
primul-ministru Ionel Brătianu; în 1928 a divorţat de soţia sa legitimă. În
1930 a revocat decizia de renunţare, revenind în ţară cu ajutorul primului
ministru, Iuliu Maniu, care i-a condiţionat sprijinul de rămânerea Elenei
Lupescu în exil. Carol nu a renunţat însă niciodată la legătura sa cu Elena
Lupescu, pe care a adus-o în ţară la scurt timp după ce Parlamentul l-a
acceptat din nou ca monarh. După abdicarea din 1940, a trăit în exil
alături de Elena Lupescu pe care a luat-o în căsătorie. Carol al II-lea a
murit în 1953, în Portugalia.
Mihai I (1940-1947) a ajuns efectiv la conducerea statului la vârsta de 19
ani. În 1940 s-a instaurat, însă, dictatura mareşalului Ion Antonescu;
mareşalul deţinea întreaga putere în stat şi guverna fără constituţie şi
fără parlament. Regele a reuşit, la 23 august 1944, să-l înlăture de la
conducere, dar rolul său a devenit din nou minor din pricina dictaturii
comuniste, instaurată începând cu 1945. Comuniştii l-au obligat pe rege
să abdice în decembrie 1947, când au proclamat republica. Mihai s-a
căsătorit în 1948 cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, având patru fete.
Familia regală a trăit în Elveţia până în 1997, când regele a reprimit
cetăţenia română şi a putut veni în ţară. În Elveţia, regele a lucrat ca pilot
de avioane comerciale.
Ideile principale ale capitolului Statul român modern
 Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie
ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în
stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură
participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică.
 Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând
desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei
ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii
moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi
unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost
iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în
practică, prin reforme.
 Categoriile sociale în epoca modernă sunt: boierimea, burghezia
(oamenii de afaceri), intelectualii şi ţăranii.
 Instituţiile politice moderne sunt: Parlamentul (puterea
legislativă), Guvernul şi şeful statului (puterea executivă). Primul
parlament în Principatele Române s-a numit Adunare obştească
(1832).
  Principalele proiecte de reformă ale românilor au fost: proiectele
boiereşti din perioada domniilor fanariote, proiectul lui Tudor
Vladimirescu, proiectele revoluţionarilor de la 1848 în Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania, proiectul Adunărilor ad-hoc din
1857, proiectul liberal şi proiectul conservator în timpul lui Carol I*,
proiectul liberal şi cel ţărănist în timpul regelui Ferdinand I*.
 Principalele reforme în Principatele Române şi România au
fost: reformele fanariote, adoptarea Regulamentelor Organice,
reformele guvernului revoluţionar la 1848 în Ţara Românească,
reformele lui Cuza, reformele din timpul domnitorilor Carol I şi
Ferdinand I.
 Principalele documente juridice internaţionale care au favorizat
modernizarea în spaţiul românesc: Tratatul de Pace de la
Adrianopol (1829), Tratatul de Pace de la Paris (1856), Convenţia
de la Paris (1858).
 Principalele documente internaţionale semnate de
România: Convenţia militară româno-rusă din 1877, Tratatul de
Pace de la Berlin (1878), Tratatul de aderarea la Puterile Centrale
(1883), Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), Tratatul de alianţă
cu Antanta (1916) şi Convenţia militară cu Antanta, Tratatul de
Pace cu Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti (1918), Tratatul de
la Saint Germain cu Austria (1919), Tratatul de la Trianon cu
Ungaria (1920).

Fapte istorice ale modernizării (proiecte şi reforme)

 Regimul fanariot (secolul XVIII, înc. sec. XIX):
o reformele fanariote
 desfiinţarea şerbiei,
 introducerea funcţionarilor publici plătiţi (administraţia
modernă),
 primele coduri de legi.
o proiectele boiereşti propun:
  revenirea la domniile pământene, reforme interne,
 autonomia internă,
 unire românilor.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821)

 obiectivele revoluţiei: înlăturarea domniilor fanariote, reforme
pentru toate categoriile sociale.
 Proiectul Cererile norodului românesc:

 limitarea boierilor greci din Divan,

 plata impozitelor de către categoriile scutite,
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului,
 înfiinţarea unei armate naţionale.

 Regulamentele organice (1831, 1832)

o reforme
 separaţia puterilor în stat
 introducerea votului cenzitar
 crearea justiţiei moderne (cu funcţionari speciali:
judecători, procurori avocaţi)
 desfiinţarea vămilor interne
o păstrarea unor realităţi specifice evului mediu:
 sunt menţinute privilegiile boiereşti
 nu se prevăd drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

 Revoluţiile de la 1848
o obiectivele revoluţiilor: revoluţiilor: adoptarea unor
constituţii moderne, împroprietărirea ţăranilor, unirea
românilor şi independenţa.
o proiecte de modernizare:

 Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi – program moderat

o cere respectarea Regulamentului Organic.
  Proclamaţia de la Islaz – program radical, prevede:

 desfiinţarea privilegiilor,
 împroprietărirea ţăranilor,
 domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale,
 Adunare aleasă din toate categoriile sociale

 câteva reforme au fost realizate de către guvernul

revoluţionar din Ţara Românească (desfiinţarea privilegiilor,
abolirea Regulamentului Organic) dar acestea au fost anulate
după înfrângerea revoluţiei.

 Unirea Principatelor Române (1859)

o Congresul de Pace de la Paris (1856) – hotărăşte întrunirea
adunărilor ad-hoc.
o Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) cere:
 unirea Principatelor într-un singur stat
 conducerea unui prinţ străin
o Convenţia de la Paris (1858), ţine loc de constituţie şi
prevede:
 unirea Principatelor într-un stat, dar cu instituţii politice
alese separat (domn, Adunare, Guvern),
 drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
 desfiinţarea privilegiilor.
o Dubla alegere a lui Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859);
o Marile puteri recunosc unirea deplină, acceptând unificarea
Adunărilor şi guvernelor, doar pe timpul vieţii lui Cuza (1861).

 Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866)

o principalele reforme (1863-1865):
 secularizarea averilor mănăstireşti,
 reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în funcţie de
numărul de vite deţinute,
 învăţământul primar gratuit şi obligatoriu,
  înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).
o regimul autoritar (1864-1866):
 dizolvarea Adunării;
 noua lege electorală prevede scăderea censului;
 noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:
 două camere ale Parlamentului (Adunarea
Deputaţilor şi Senatul)
 puteri mari pentru domnitor
 domnul are singur iniţiativă legislativă,
 numeşte majoritatea membrilor Senatului.

 Domnia regelui Carol I (1866-1914)

o reforme:
 adoptarea Constituţiei liberale (1866),
 crearea partidelor politice moderne (Partidul Liberal,
Partidul Conservator),
 proclamarea României ca regat (1881),
 crearea Băncii Naţionale a României (1881),
 legi de încurajare a industriei,
 reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie
bacalaureatul.
o politică externă:
 recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin,
1878),
 proclamarea independenţei (1877),
 aderarea României la Puterile Centrale (1883),
 participarea la al Doilea Război balcanic (1913).

 Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)

o reforme:
 formarea statului naţional unitar (Marea Unire, 1918),
 votul universal (1918),
 reforma agrară (1921),
  constituţia democratică (1923).
o politică externă:
 participarea la Primul război mondial (1916-1918)
 recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-Germain -
1919, Trianon - 1920)

Secolul XX între democraţie şi totalitarism

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în

oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea
tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii
publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a
numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau
în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă
presupune participarea la actul de guvernare prin
reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi
numeşte democraţie reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat,
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
- existenţa mai multor partide şi ideologii politice
(pluripartidism),
- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde
votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul
XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri
politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care
respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia
puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice,
prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi
pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele
democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie
şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii
statelor europene. Modelul politic englez şi american
presupune existenţa a două partide politice care alternează
la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi
Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi
Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea
Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor
partide politice care participă la guvernare prin realizarea
unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă,
nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să
realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o

reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul
democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi
pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care
doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea
dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist,
ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele
socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a
unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea
de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea
salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri
de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere

constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în
1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii
'20, din numărul mare de aparate casnice pe care le
cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-
şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă.
Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt
ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu
cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se
manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor),
creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea
preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi
dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd
atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care
presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa
socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva
crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin
Roosevelt a lansat o politică economică numită New
Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la
produsele de bază, a început o serie de lucrări publice
pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci
pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite
fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe
importante pe plan politic în multe state europene: partidele
democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele
extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul
fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.
Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat
majoritatea populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în
a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată
reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În 1957
Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună
(Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni
Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere.
Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat
prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din
Europa au revenit şi ele la regimul democratic tocmai pentru că acest model de regim politic a
generat bunăstare în Occident.

2. Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România
România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal. În 1919
au loc primele alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip de scrutin au fost
dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor proprietari funciari), care se aflase până atunci
la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi apariţia a numeroase partide mici.
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale
din 1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi
prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea
presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în
constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul separaţiei puterilor în stat: puterea
legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea
judecătorească de instituţii judecătoreşti.

Principalele partide politice în perioada interbelică au fostPartidul Naţional Liberal şi Partidul

Naţional Ţărănescdeoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi
alte partide. Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare
în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele său s-au aflat totdeauna liberalii. Partidul Socialist a fost
înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a lungul existenţei sale schimbându-şi şi
numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul Social Democrat). Minorităţile
naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor partide.

În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar a fost
interzis prin lege în 1924 datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea României Mari.
Acest partid a acţionat în ilegalitate, avea sub 1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată
direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul de extremă dreaptă Legiunea Arhanghelului
Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost interzis în 1933 şi
apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.

3. Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o
imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă
stângă (comuniste) şi deextremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca
ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost
desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în
proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist
care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie
era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă
de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de
parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de
nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată
de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în
principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-

1922)
Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a
ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi
au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor
sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal
instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice ale
populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).

Caracteristicile ideologiei comuniste:

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848),
reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au
fost:

 Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx
considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse):
deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc,
numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă. În
secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea (proletariatul). În
Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul
asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).
 O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea
proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus trecerea proprietăţii
private la stat, astfel încât să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate
fără clase.
 Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea
puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o
dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în
proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este
dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia
a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit
religia opiul popoarelor.

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate
regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte
din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii
săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)

 a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii
poporului, Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane).
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;
 ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi;
 toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru
putere între mai mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte
ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat un
regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a
ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea
asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se
făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se
apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică.
Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a
epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al
partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul
populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în
1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo.
Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură, pământul fiind

trecut în proprietatea statului. El era muncit în comun de ţărani în cooperative
numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile
lor. Victimele colectivizării au fost cam 4 milioane de morţi.

 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie
producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde
nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea
intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi,
să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită
din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi
judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător.
Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în
partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia
beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de

comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membrii de partid care
aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult
înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii.
Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe
care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propaganda a fost atât de eficientă încât chiar
şi astăzi o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.
b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)
Italia după Război*. Naşterea fascismului*.
Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război mondial
deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat
Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică.
Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai
blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul
Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior
apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de
Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi
băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii
partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea
totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de
elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai
importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

România şi concertul european; de la „criza orientală” la

marile alianţe ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului

puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri europene au
stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale
numit principiul echilibrului puterilor. Acesta
presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă
astfel încât să nu producă o slăbire sau creştere prea mare
a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în
menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie,
Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic stat german) au
alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat
în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după
înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza

orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost
numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o
criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între
secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683
turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de
state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor.
În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin
a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile
puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia.
Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa
politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri
s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de
multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o
scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul

otoman şi mai ales a popoarelor din Peninsula Balcanică.
În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a
acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă
influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii.
În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea
Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria
(după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în
politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au
încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o
prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea
mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale
din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi
Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest
aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului
XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se
elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o
problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru,
Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în
dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau
amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.
2. Constituţia democratică din 1923
D. II. România şi concertul european; de la „criza orientală”
la marile alianţe ale secolului XX
Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri
europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul
echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât
să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol
important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia
(cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în
1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).
„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a
mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în
perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care
asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii
lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care
încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea
urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari
puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care
era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din
Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare
urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii.
În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române.
Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est.
Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală
a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele
internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au
încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate
popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă
ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau
să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile
de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.
1. Politica Principatelor Române şi României în contextul
„crizei orientale”.
În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă proprie, iar domnii
fanarioţi au reuşit foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest domeniu. Ceea ce s-a reuşit a fost doar
deschiderea unor consulate străine ale unor mari puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria) la Iaşi şi
Bucureşti. Consulatele sunt agenţii diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.
Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza orientală.
Războaiele dintre Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi s-au desfăşurat de multe ori pe
teritoriile româneşti dar, mai grav, s-au sfârşit adesea cu împărţirea unor teritorii locuite de români.
Principalele conflicte care au adus modificări teritoriale au fost:

 Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin care Imperiul

otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului habsburgic (Austria).
 Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718), prin care Banatul şi
Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Oltenia va fi stăpânită până în 1739, iar
Banatul până în 1918.
 Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739), prin care Oltenia
este restituită Ţării Româneşti.
 Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin care Basarabia este
cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile Puteri au avut

drept consecinţă şi schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române. Astfel:

 în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-turc, Rusia obţinea
dreptul de a interveni pe lângă otomani în favoarea Principatelor. Acest lucru echivala cu
impunerea unui protectorat.
 Protectoratul rusesc devine oficial în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829, când
Rusia se va intitula putere protectoare, până în 1856. Prin acest tratat, raialele Turnu,
Giurgiu şi Brăila revin Ţării Româneşti. În 1856 protectoratul rusesc va fi înlocuit cu
garanţia celor 7 Mari Puteri europene. Vasalitatea otomană va fi menţinută până în 1877.
Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în politica internă a Principatelor.

a. Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale” (1821-

1859)
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Tudor Vladimirescu a colaborat cu Eteria,
societatea secretă pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană, care îşi avea sediul în
Rusia. Eteriştii au fost iniţial susţinuţi de ţarul Rusiei, dar interesele diplomatice ruseşti pe plan
european l-au făcut pe ţar să condamne activitatea eteriştilor în 1821. Pentru detalii, vedeţi lecţia
cu revoluţia de la 1821 din capitolul despre modernizare.
Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. Înfrângerea revoluţiei, mai ales în Ţara Românească,
şi ocupaţia ruso-turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a demonstrat colaborarea Rusiei
şi Turciei în cazul în care interesele lor erau ameninţate de lupta de eliberare naţională a
popoarelor. Dealtfel, românii au început să considere Rusia un stat mai periculos decât Imperiul
otoman pentru idealurile politice româneşti. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1848 din
capitolul despre modernizare.

Unirea din 1859. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu Unirea Principatelor din capitolul despre
modernizare.
Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul Crimeei (1853-1856) dintre
Rusia şi Turcia, pierdut de ruşi. Acest război a fost unul dintre principalele evenimente ale „crizei
orientale” din secolul al XIX-lea. La Congresul de Pace de la Paris (1856) Marile puteri au
considerat că Rusia reprezintă cel mai mare pericol pentru echilibrul de forţe din Europa. De
aceea prevederile acestui document internaţional, inclusiv cele referitoare la Principate, au
urmărit să blocheze ascensiunea ruşilor: se desfiinţa protectoratul rusesc asupra Principatelor,
care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi rămâneau sub suzeranitatea
otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).

Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional unde se accepta o unire
parţială a românilor, au fost realizate tot în spiritul menţinerii echilibrului puterilor în Orient. De
această dată se urmărea ca Imperiul otoman să nu slăbească prea mult prin pierderea influenţei
în spaţiul românesc. Un stat român unitar ar fi fost mult mai puternic şi mai greu de
controlat. Realizarea unirii depline prin efortul diplomaţiei româneşti a avut, în final, drept
consecinţă modificarea echilibrului de forţe în est deoarece controlul Imperiului otoman
asupra spaţiului românesc a devenit unul simbolic.

b. Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-

1913)
1. Războiul de independenţă din 1877-1878
Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de Imperiul otoman
printr-o vasalitate formală. Consecinţa cea mai neplăcută era faptul că România nu avea voie să
aibă ambasade şi să încheie tratate internaţionale. Dar diplomaţia românească îşi arătase
eficienţa din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când obţinuse recunoaşterea
internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza şi a constituţiei autoritare din
1864. Tot un succes diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi păstrarea statului unificat
după înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au fost obţinute atât prin susţinerea împăratului
Franţei, Napoleon al III-lea, cât şi prin abilitatea negocierilor diplomaţilor şi miniştrilor români.
Trebuie remarcat şi faptul că încă în primele guverne din 1859 a existat funcţia de ministru de
externe, ceea ce arată cât de puţin semnificativă devenise suzeranitatea otomană.
România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar autorităţile otomane erau
neclintite pe poziţia lor negativă. În 1876 a fost o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de ministrul
de externe Mihail Kogălniceanu. Atunci a devenit evident că numai calea armelor a rămas singura
soluţie.

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale”: în

Peninsula Balcanică izbucnesc răscoale ale bulgarilor şi bosniacilor şi apoi un război al sârbilor
pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în
ajutorul acestor popoare. România consideră aceste evenimente un prilej favorabil pentru a
obţine independenţa naţională. Diplomaţii români doresc o alianţă cu Rusia. Între Rusia şi
România se încheie o Convenţie militară prin care Rusia poate să treacă armata prin România
spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării noastre şi ca trupele sale
să urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul otoman. Ruşii refuză iniţial ajutorul
militar al românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

 La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează

localităţile româneşti de la Dunăre: Calafat, Bechet, Corabia, Giurgiu. Românii
bombardează şi ei localităţile turceşti de la sudul Dunării.
 La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa naţională.
 Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai
importantă fortificaţie a turcilor, unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi. Ei cer atunci ajutor
militar României. Plevna era o fortificaţie otomană alcătuită din 14 redute (forturi), apărată
de 50000 de soldaţi.
 Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării. După 2 luni de
asediu, Plevna este cucerită (noiembrie) de către români şi ruşi. Urmează şi alte victorii
ale armatei române (la Rahova, Smârdan şi Vidin). Războiul se încheie în februarie 1878,
prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române.
 La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul Basarabiei,
de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se încheie mai întâi
un tratat de pace la San Stefano, unde doar Rusia şi Imperiul otoman participă la discuţii. În urma
acestui trata Rusia obţine o influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl
acceptă. Marile puteri europene solicită reluarea discuţiilor la Berlin. Aici au participat Germania,
Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul otoman, pentru ca marile puteri să
arbitreze încheierea conflictului. Ţara noastră a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M.
Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din
tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută internaţional independenţa
României, dar Rusia obţine cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste
pierderi, România primeşte Dobrogea, teritoriu cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân.
Tratatul de la Berlin a recunoscut şi independenţa Serbiei şi autonomia Bulgariei.
c. Politica externă a României: 1878-1914

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!

Acţiuni ale armatei române în războaiele din 1877-1878 şi
1916-1918

Războiul de independenţă (1877-1878)

Războiul de independenţă a semnificat afirmarea pe plan internaţional a unei armate româneşti,
după mai mult de un secol şi jumătate în care românii nu mai avuseseră ocazia să trimită în luptă
o armată regulată.

Când România a încheiat convenţia militară cu Rusia din 4 aprilie 1877, ruşii au refuzat să accepte
ajutorul militar oferit de partea română, considerând că Imperiul otoman aflat în declin va fi uşor
de învins. Dealtfel nici nu ar fi dorit să împartă succesul cu un alt stat. Primele victorii ruseşti la
sudul Dunării, din lunile iunie-iulie 1877, soldate cu ocuparea localităţilor Şiştov, Târnovo, Stara
Zagora, Nicopole, au fost obţinute şi cu concursul armatei române, care, la solicitarea ruşilor, a
executat tiruri de artilerie asupra malului turcesc din localităţile Zimnicea, Calafat, Izlaz şi Turnu
Măgurele. Cu toate acestea, ruşii nu acceptau trecerea armatelor române la sudul Dunării. La 7
iulie, ruşii au început asediul Plevnei, cea mai puternică cetate otomană. După 12 zile pierderile
erau uriaşe, iar cetatea părea de neînvins. Atunci marele duce Nicolae, comandantul armatei
ruseşti, a trimis regelui Carol I o telegramă care solicita intervenţia trupelor române la sudul
Dunării, spunând: Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să
faci joncţiune, demonstraţie şi, dacă se poate să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între
Jiu şi Corabia, demonstraţia aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.

Carol I a acceptat trecerea armatei române şi a preluat comanda trupelor ruso-române care
asediau Plevna. El era asistat de generalul rus Pavel Zotov şi de generalul român Alexandru
Cernat. Asediul Plevnei a durat din 7 iulie (armata română a ajuns în 26 august) până în 28
noiembrie 1877. Trupele române numărau 43000 de soldaţi şi aveau 110 de tunuri, cele ruseşti
52000 de soldaţi şi 316 tunuri, iar trupele otomane aveau între 40000 şi 50000 de ostaşi şi 100
de tunuri. Sistemul întărit de la Plevna avea 14 redute (fortificaţii în formă poligonală) şi avea o
lungime de circa 40 de km. Comandantul trupelor turceşti din cetate era Osman Paşa. La 29
august, pe o ceaţă densă, armatele ruso-române au început al treilea atacat asupra Plevnei, din
trei direcţii.

În epoca contemporană există trei tipuri majore de regimuri politice: regimuri democratice, regimuri totalitare şi
regimuri autoritare.
Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat: puterea legislativă (face legile: Parlamentul), puterea executivă (le
pune în aplicare: şeful statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea
corectă a lor: instituţiile judecătoreşti);

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- dreptul de vot universal;

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism).

Regimul politic totalitar se caracterizează prin:

- controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

- nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;

- existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;

- nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;

- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine
înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimul politic autoritar se caracterizează prin existenţa unui lider cu puteri dictatoriale şi
nerespectarea unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Ideologii (curente, doctrine) politice

Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a societăţii.
Cele mai importante ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul, socialismul şi
naţionalismul.

Liberalismul
Definiţie: este ideologia politică ce promovează drepturile şi libertăţile individuale ca valori
fundamentale în organizarea societăţii.
Originile doctrinei liberale se află în scrierile filosofilor iluminişti John Locke, Montesquieu, şi Jean
Jacques Rousseau (secolul al XVIII-lea). Ea a apărut ca reacţie la societatea de tip feudal, bazată
pe privilegiile nobilimii.

Adepţii: în secolul al XIX-lea liberalismul era ideologia politică a burgheziei.

Principiile liberalismului clasic:

- drepturile naturale ale omului sunt: viaţa, libertatea şi proprietatea; toţi oamenii trebuie să fie
egali în faţa legii;

- statul trebuie organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (cea
care face legile: Parlamentul), puterea executivă (cea care le pune în aplicare: şeful statului şi
guvernul), puterea judecătorească(veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti)

- intervenţia redusă a statului în viaţa socială şi economică. Statul trebuie să vegheze doar la
aplicarea corectă a legilor, lăsând libertate iniţiativelor individuale (teoria statului minimalist). Se
afirmă principiul laissez-fairre, laissez-passer pentru libertatea economică, ce presupune
producţia liberă şi trecerea mărfurilor dintr-o ţară în alta cu taxe vamale mici sau fără taxe vamale.

- societatea evoluează într-un progres permanent; pentru a realiza progresul, statul trebuie să
aplice reforme radicale.

Evoluţii:

 în secolul al XIX-lea liberalismul susţinea dreptul de vot cenzitar ( votau doar cei cu
avere).
 la începutul secolului XX liberalii acceptă votul universal, punându-se astfel un semn
de egalitate între liberalism şi democraţie.
 după al Doilea Război Mondial se afirmă neoliberalismul, o variantă a liberalismului
care susţine intervenţia statului în economie în anumite momente, pentru a face faţă
crizelor economice şi pentru realizarea unor reforme cu scopul protecţiei sociale.
 astăzi partidele liberale sunt cele care, prin programele lor politice, favorizează
investiţiile economice. Totuşi, pentru a câştiga electoratul de stânga, liberalii au început
să adopte tot mai des şi măsuri de protecţie socială.

Conservatorismul
Definiţie: este ideologia care promovează tradiţia, moderaţia şi armonia socială.

Originile doctrinei conservatoare se găsesc în scrierile care au criticat Revoluţia Franceză,

apărute la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Englezul Edmund Burke
este considerat părintele conservatorismului, prin lucrarea sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze.

Adepţii: în secolul al XIX-lea conservatorismul era ideologia politică a nobilimii.

Principiile conservatorismului:

 societatea trebuie construită pe valori morale de tradiţie creştină;

  societatea este produsul natural al evoluţiei istorice treptate, de aceea reformele
politice trebuie să respecte tradiţia istorică;
 revoluţiile au bulversat societatea fără să-i asigure progresul; progresul poate fi
realizat treptat (şi nu în salturi, cum doreau liberalii), prin reforme moderate, care să
păstreze ordinea socială;
 comunitatea este mai presus decât individul, de aceea oamenii trebuie educaţi în
spiritul îndeplinirii îndatoririlor către societate.

Evoluţii:

 în prima jumătate a secolului al XIX-lea, conservatorii erau adepţi ai monarhiei

absolutiste (cu excepţia celor din Anglia). Ulterior au acceptat monarhia constituţională.
 la început, partidele conservatoare erau alcătuite din nobili. Pe măsură ce ne apropiem
de secolul XX, conservatorii sunt din categorii sociale diverse, ajungând apoi să nu mai
aibă importanţă originea socială.
 astăzi partidele conservatoare din statele democratice pledează pentru o societate
stabilă, reforme moderate, apărarea valorilor tradiţionale: morala creştină, drepturile
familiei etc.
 conservatori sunt consideraţi, astăzi, şi cei care vor restaurarea unui regim politic
anterior (de exemplu, în statele din Europa de est, adepţii comunismului sunt
consideraţi conservatori).

Socialismul
Definiţie: este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea proprietăţii private în
folosul statului sau al comunităţii.

Originile socialismului se găsesc în scrierile câtorva gânditori francezi (Saint Simon, Charles
Fourier) şi englezi (Robert Owen) din perioada 1820-1830, care propuneau construirea unei
societăţi în care să existe egalitate perfectă, prin trecerea tuturor bunurilor în proprietatea unei
comunităţi. Aceşti gânditori au fost numiţi socialişti utopici. Filosoful german Karl Marx a pus
bazele, după 1848, a ceea ce s-a numit socialism ştiinţific (sau marxist), cea mai cunoscută formă
de socialism până la jumătatea secolului XX. Socialismul a apărut ca reacţie la liberalism şi
conservatorism, scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii muncitorilor.

Adepţii: în secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi de
societatea capitalistă.

Principiile socialismului marxist:

 în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice: deţinătorii mijloacelor
şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc,
numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă,
care a contribuit la evoluţia istorică a societăţii. În secolul XIX cele două clase sociale
sunt burghezia şi muncitorimea (proletariatul, în limbajul lui Marx).
 statul a fost totdeauna un instrument folosit pentru apărarea clasei exploatatoare.
 când muncitorii, clasa exploatată din societatea capitalistă, îşi vor da seama de mizeria
în care trăiesc şi vor dori să schimbe situaţia, înseamnă că au ajuns la conştiinţa de
 clasă. Proletariatul va lua atunci conducerea în urma unei revoluţii care va înlătura
burghezia.
 Realizarea unei societăţi egalitare nu se poate face decât prin preluarea puterii de
către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a
proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în
proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este
dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 când se va ajunge la egalitatea perfectă între cetăţeni atunci statul va dispărea de la
sine şi noua societate, în care bunurile vor fi stăpânite în comun, se va
numi comunism.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile
religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El
a numit religia opiul popoarelor.

Evoluţii:

 la sfârşitul secolului al XIX-lea socialiştii au început să se divizeze în cei care doreau

instaurarea socialismului pe cale paşnică (socialişti) şi cei care spuneau că acest lucru
nu se putea realiza decât printr-o revoluţie violentă (comunişti).
 în timp socialiştii au acceptat menţinerea proprietăţii private iar după 1918 au participat
la guvernare în regimuri democratice capitaliste. Comuniştii marxişti nu au acceptat
proprietatea privată. Ei au condus doar în regimurile totalitare.
 după 1950 a apărut social-democraţia, care s-a desprins total de marxism. Astăzi
socialiştii sau social-democraţii propun, prin programele lor politice, o atenţie mai mare
pentru categoriile defavorizate ale societăţii prin măsuri de protecţie socială (măriri de
pensii, de ajutoare de şomaj sau de ajutoare băneşti pentru diverse categorii sociale
defavorizate).

Naţionalismul
Definiţie: este ideologia care promovează interesul naţional în faţa intereselor individuale sau de
grup şi în faţa intereselor altor naţiuni.

Originile naţionalismului se găsesc în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată în

timpul Revoluţiei Franceze de la 1789. Aici se specifică faptul că toţi oamenii sunt egali în drepturi
şi că puterea politică vine de la naţiune. Astfel, se trece de la conceptul de supus al regelui la
acela de cetăţean al unei naţiuni. Toţi locuitorii statului fuseseră până atunci datori să-i slujească
regelui, de acum înainte vor fi datori să slujească naţiunea sau patria.

Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-
lea, naţionalismul este identic cu liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai
apropiat de conservatorism.

Principiile şi evoluţii

Naţionalismul nu are principii clare, ca celelalte doctrine politice, singura idee constantă fiind
dragostea de patrie, dar aceasta este înţeleasă în diverse moduri.
  astfel, pentru popoarele aflate în graniţele unor imperii sau divizate în mai multe state,
naţionalismul avea ca scop eliberarea de sub stăpânire străină şi formarea unui stat
naţional (cazul italienilor, românilor, polonezilor, popoarelor din Peninsula Balcanică
în secolul al XIX-lea). Acest tip de naţionalism este foarte apropiat de liberalism şi de
curentul cultural romantic.
 în Franţa, omul de cultură Ernest Renan a teoretizat ceea ce s-a numit apoi naţiunea
electivă, spunând ca o naţiune este formată din toţi oamenii care aleg să convieţuiască
împreună pe un teritoriu.
 Filosoful german Gottfried Herder a definit naţiunea ca un grup de oameni care au
aceeaşi origine etnică, aceleaşi tradiţii culturale, aceeaşi istorie, vorbesc aceeaşi limbă.
El consideră că fiecare naţiune are un spirit, care este imprimat genetic în fiecare dintre
membrii săi (spiritul poporului). Concepţia despre naţiune a lui Herder,
numită naţiunea etnoculturală, a fost cea care s-a impus la majoritatea popoarelor în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
 După 1870 a apărut naţionalismul xenofob care promovează nu numai dragostea de
patrie ci şi ura faţă de străinii consideraţi duşmanii naţionali (în Germania ura faţă de
francezi, în Franţa ura faţă de germani etc.). Acest tip de naţionalism se numeşte de
extremă dreaptă. Principiile sale de bază sunt:

- superioritatea genetică a anumitor naţiuni,

- dispreţul faţă de liberalism sau democraţie,

- idealizarea trecutului istoric,

- exaltarea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor.

Clivajul stânga-dreapta în cadrul spectrului politic

În timpul Revoluţiei franceze din 1789, în cadrul Adunării Naţionale, revoluţionarii s-au aşezat în
stânga Preşedintelui Adunării, adepţii monarhiei absolutiste în dreapta. De atunci s-a obişnuit ca
partidele să fie grupate în partide de stânga şi dreapta. Partidele de stânga sunt cele care doresc
reforme pentru categorii cât mai largi de cetăţeni, cu predilecţie pentru cei mai săraci sau mai
defavorizaţi, partidele de dreapta sunt mai elitiste. În viaţa politică acelaşi partid poate să ajungă
mai spre dreapta sau mai spre stânga, în funcţie de ideologia celorlalte partide concurente. Astfel,
liberalii, care iniţial s-au aflat la stânga spectrului politic (la dreapta erau conservatorii), au ajuns
apoi la dreapta, după ce au apărut socialiştii.

Astăzi partidele de extremă dreaptă sunt cele naţionaliste xenofobe iar cele de extremă stângă
sunt partidele comuniste. La centru se află partidele ecologiste. S-ar putea face un grafic astfel:

Extr. stângă Stânga Centru-stânga Centru Centru-dreapta Dreapta Extr. dreaptă

Comunişti Socialişti Social-democraţi Ecologişti Creştin-democraţi Liberali,

Conservatori Naţionalişti
 Regimurile politice democratice în Europa în secolul
XX
Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se
baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere
la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în
mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la actul de
guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie
reprezentativă.

Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice):

- separaţia puterilor în stat,

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),

- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în
toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale
în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia
puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot
universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice
majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două
partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul
Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în
Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la
guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid
nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la

sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul
lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii
proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu,
comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme
care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite,
creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării

populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul
mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-
şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau
credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.
Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a
secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la
anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi, dar şi a
fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală
tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică.
Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin
Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale
preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a
ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor.
Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene:
partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de
extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat
majoritatea populaţia Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în
a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată
reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În 1957,
Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună
(Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni
Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere.
Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat
prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din
Europa au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai pentru că acest model politic a generat
bunăstare în Occident.

Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

- controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

- nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;

- existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;

- nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;

- cenzura severă a mijloacelor de comunicare in masă;

- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine
înfrumuseţată a realizărilor regimului şi a liderului său.
Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de
extremă stângă (comuniste) şide extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă
au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a
fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în
proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist
care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie
era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă
de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de
parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de
nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată
de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în
principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a
ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au
instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor
sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal
instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice ale
populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după
1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au
legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi
culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai
poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924):

 A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei
care erau consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului
a fost executată (în total 11 persoane).
 Libertatea presei a fost desfiinţată.
 Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului.
 Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau
executaţi.
 Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.
 Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi
din funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi
nevoie de vreun decret special.
 Conform constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor,
o adunare parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau
statul federal Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un
Comitet Central Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat. Guvernul, numit
 Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri foarte
mari deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu era
menţionat în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel
care deţinea cu adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era membru al
partidului şi dădea, astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid
şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru
putere între mai mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte
ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat
un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a
ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea
asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se
făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se
apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică.
Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a
epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al
partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul
populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în
1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo.
Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind

trecut în proprietatea statului. El era muncit de ţărani în comun în cooperative
numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu
familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4 milioane de morţi.
 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să
fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile
unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea
intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns,
totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită
din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin
era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător. Orice funcţionar
public trebuia să facă parte din Partidul Comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat au
alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de
diverse favoruri economice şi sociale.
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de
comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care
aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult
înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii.
Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe
care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de eficientă, încât, chiar
şi astăzi, o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*.

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial,
deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat
Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică.
Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai
blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul
Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior
apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de
Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi
băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii
partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea
totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de
elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai
importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

Caracteristicile ideologiei fasciste:

 Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru se
putea observa chiar din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate
împreună cu o secure (de unde şi numele de Partid Fascist). Fasciile erau purtate în
Roma antică de către lictori, gărzile de corp care însoţeau magistraţii superiori ai
statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse corporale şi
pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline.
 Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei
într-o mare putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească
vechiul Imperiu roman. Partidul promitea astfel şi răzbunarea faţă de tratatele de pace
de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute.
 Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei.
 Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate
în sens democratic, spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere.
 Respingerea liberalismului şi a socialismului.

Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor proprietari.

Fascismul a constituit modelul pentru partidele de extremă dreaptă din întreaga Europă, inclusiv
pentru nazişti.

Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine
mandate în Parlament, fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă
generală iar fasciştii au încercat să o împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat
funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28
octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei: 30 000 de fascişti din
întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de
telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor
Emmanuel al III-lea, a refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat
să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la
guvernare.

Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare

În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au
provocat violenţe şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a
adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat
totalitar.

 Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că

trebuie să facă ordine în ţară şi să înlăture pericolul socialist.
 Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925).
 S-a introdus cenzura presei.
 Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai
multe ministere. În 1939 Parlamentul s-a autodizolvat.
 Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova
în funcţii.
 În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite
corporaţii.
 Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea
importurile, dar şi exporturile au fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în
timp, o gravă criză economică.
 Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale
speciale. OVRA a arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10.

Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra
societăţii şi a folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de
participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii
fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război. Italia a fost ocupată, în
1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un nou
guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare
de partea Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat
cu ei. Un grup de partizani comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi
l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în
sus.

c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945)

Germania în perioada 1919-1933*. Apariţia Partidului Nazist*.

Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce
i-a făcut pe mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de
război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai
multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o republică
democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă,
înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a
devalorizat extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a ajuns
la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii următori însă, Germania a obţinut
împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat încrederea
populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar
marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă.

În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul
Nazist), de extremă dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au
fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler era numit Führer(conducător). Însemnele specifice şi
titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea
o lovitură de stat pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea),
care a devenit apoi „Biblia” naziştilor. În această carte se arăta, pe baza unor argumente
pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi inferioare. Iată care au fost
principiile naziştilor:

 Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa

superioară era aşa-numita rasă ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa
„germanilor puri”. Astăzi se consideră că arienii nu au existat, ci au fost o speculaţie
ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele latine erau considerate o rasă
medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii şi
evreii (rasa semită). Între aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o
câştigă doar rasele superioare, zicea Hitler, de aceea rasele nu trebuie să se amestece
între ele, deoarece strică puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească
lumea, deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru.
 Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un
imperiu universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.
 Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles.
 Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist
ajunge o forţă politică importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari
care se vedeau concuraţi în afaceri de către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor,
care se temeau de dezordini în general dar mai ales de socialişti. Acest lucru le aduce finanţare
din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din parlament iar în 1932
câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească cancelar (prim-
ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în
1932. Naziştii însă s-au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit
cancelar în ianuarie 1933.

Practici totalitare:

 În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina

pe comunişti pentru acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel
 nu poate să lupte contra comuniştilor, iar parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg
moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al Germaniei.
 Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte
partide se autodizolvă, astfel că naziştii ajung partid unic în 1933.
 Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care
conducea trupele înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA,
de către garda personală a lui Hitler, trupele SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi.
 Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu
ajutorul cărora Hitler şi-a eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă
sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în lagăre.
 Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure
împotriva evreilor, excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând
violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935 au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care
prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană care este de origine pur
germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost daţi
afară din şcoli şi din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat
au fost luate şi alte măsuri împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta
pe piept steaua lui David, izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În
1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin gazare.
Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii
morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre.

Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui
de-al Doilea Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice
care au adus o anumită bunăstare a populaţiei dar mai ales printr-o propagandă care promitea
transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa poporului german pentru umilinţa pe care o
suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.