Subiectele pentru examenul „Cultura comunicării interpersonale și organizaționale”

Subiectul 1. Note introductive în comunicarea interpersonală

Definirea comunicării. Structura procesului comunicațional. Axiomele comunicării. Factorii care
influențează procesul de comunicare.
Subiectul 2. Cunoașterea de sine în comunicarea interpersonală
Conceptul de eu. Eu-l reoglindit – looking glass self (Ch. Cooley, 1902). Sursele cunoaşterii de
sine.
Subiectul 3. Formele comunicării interpersonale
Formele comunicării: verbală, nonverbală, paraverbală. Proxemica. Mimica. Gestica în diverse
situații.
Subiectul 4. Bariere în comunicare
Caracterizarea și depășirea barierelor de comunicare.
Subiectul 5. Comunicarea organizațională
Conținutul și semnificația comunicării organizaționale. Tipurile comunicării organizaționale.
Climatul defensiv și suportiv al comunicării. Factori de influență în comunicarea organizațională.
Obstacole specifice comunicării organizaționale.
Subiectul 6. Comunicarea managerială
Elemente determinante ale comunicării manageriale.

Funcțiile și formele comunicării manageriale.

Rolurile managerului.

Stiluri de conducere vs. stiluri de comunicare.

Competențe manageriale.
Subiectul 7. Comunicarea ca proces de influență
Tehnici de influență interpersonală. Persuasiunea, principiile persuasiunii.
Subiectul 8. Comunicarea asertivă și ascultarea activă

Comunicarea asertivă.
Asertivitatea presupune abilitatea de a exprima sentimente, gânduri, credinţe şi
opinii în mod deschis, fără a încălca dreptul altor persoane. Comportamentul asertiv
reprezintă echilibrul dintre comportamentul pasiv şi agresiv.
Comunicarea asertivă este comunicarea pozitivă, responsabilă, plină de
încredere în sine, care permite oamenilor să fie ei înşişi ca indivizi unici, valoroşi,
importanţi, să-şi susţină propriile drepturi fără a nega însă unicitatea, valoarea,
importanţa şi drepturile celorlalţi.

Comunicarea agresivă.
Comunicarea agresivă apare atunci când emiţătorul se dovedeşte inflexibil,
manifestă tendinţa de a ţine lucrurile sub control, nu renunţă la propriile idei şi nevoi, în
dauna unui dialog civilizat şi are ca efect incitarea la violenţă, distrugerea relaţiilor
sociale. Se utilizează constrângerea și intimidarea, comunicarea pe un ton autoritar și
ostil a propriilor dorințe și nevoi. Presupune satisfacerea propriilor drepturi fără a ține
cont de sentimentele și drepturile celorlalți.

Comunicarea pasivă.
Comunicarea pasivă se manifestă prin tendinţa de aprobare a emiţătorului,
evitarea conflictului de opinii chiar în dezavantaj personal. Cei care comunică pasiv sunt
excesiv de amabili în orice situație, gata să îndeplinească orice solicitare din partea
cuiva pentru a nu strica relațiile cu aceste persoane. Cei care folosesc acest mod de
comunicare nu au curajul să își apere drepturile sau nu le cunosc.

Tehnici de comunicare asertivă.

 captarea atenţiei interlocutorilor: are, ca efect secundar, evitarea respingerii,
posibilitatea deschiderii negocierilor şi se realizează prin fraze de deschidere
care urmăresc să stabilească un ton propice.
De ex.: „Am o observaţie care cred că poate fi importantă pentru relaţia dintre noi,
dar prefer să o discutăm într-un moment potrivit. Când crezi că putem găsi un
asemenea moment?”
  utilizarea formulărilor la persoana I: demonstrează responsabilitatea pentru
propriile opinii şi emoţii. Se foloseşte un ton calm, echilibrat şi pot fi utilizate
mai multe genuri de afirmaţii:
1. afirmaţii de bază (exprimarea clară a credinţelor, părerilor)
2. afirmaţii empatice (se utilizează la începutul unei conversaţii pentru a dovedi
înţelegerea emoţiilor, nevoilor, dorinţelor altuia – ex: „ ştiu că eşti ocupat acum,
dar aş avea nevoie să vorbesc cu tine câteva minute”
3. afirmaţii care arată consecinţa (sunt utile atunci când dorim schimbarea
comportamentului unei persoane, fără a deveni agresiv – ex: „dacă vei continua
să întârzii, va trebui să începem şedinţa fără tine. Dacă va apărea din nou
această problemă, nu voi avea altă alternativă decât să aplic proceduri
disciplinare”.)
4. afirmaţii care arată diferenţa (pentru clarificarea unor neînţelegeri sau contradicţii
– ex: „aş vrea să clarificăm”..., „nu îmi este clar”...)
5. afirmaţii pentru exprimarea emoţiilor negative (în aceste situaţii este preferabil să
descriem obiectiv comportamentul antamat, descriem impactul acestuia asupra
noastră şi ne exprimăm deschis părerea privind modul în care ai prefera să fii
tratat pe viitor).

Ascultarea activă.
Carl Rogers a utilizat pentru prima dată termenul de ascultare activă. Ascultarea
activă este înainte de toate o atitudine care se manifestă prin comportamente
facilitatoare.
Ascultarea este caracteristica fundamentală a comunicării care vizează
exprimarea celuilalt şi presupune renunţarea la „plăcerea de a spune”.
Ascultarea activă este deci o atitudine de înţelegere care denotă o puternică
dorinţă de a facilita spusele interlocutorului.
Ascultarea activă este un instrument excepţional pentru a înţelege dincolo de
cuvinte, pentru a face cunoscut modul nostru de a înţelege experienţele,
comportamentele, emoţiile, sentimentele celuilalt, şi pentru a-l însoţi în căutarea unor
soluţii.
Este ascultarea centrată pe trăirile celuilalt, ascultarea empatică, non-directivă,
unde domneşte respectul de sine şi respectul pentru celălalt.
Delimitări conceptuale.

Tipuri de ascultare.
Există mai multe tipuri de ascultare:
 Ascultarea activă: implica menținerea atenției, înțelegerea mesajului, înțelegerea
interlocutorului prin empatie, punerea de întrebări deschise cu scopul de a
încuraja vorbitorul să continue.
 Ascultarea pasivă: receptorul percepe spusele vorbitorului ca pe un fundal sonor
și deși aude, nu ascultă, este preocupat de alte gânduri care îi vin în minte,
devenind atent doar la anumite afirmații și cuvinte.
 Ascultarea atentă: receptorul se concentrează asupra mesajului, fără însă a
interveni în comunicare. Poate fi susținută prin contact vizual, gestică (dat
aprobator din cap…), mimică sau exprimări de genul “Aha” “Hm” “Da?”
 Ascultarea intercativă: vorbitorul se așteaptă la implicare din partea receptorului
(verbală sau non-verbală) și la intervenția lui.

Factori perturbatori ai ascultării active.

Factorii care împiedică ascultarea activă:
 Cei mai mulţi oameni adaptează informaţia în funcţie de ceea ce ar vrea să audă.
Adesea, ei aleg să nu audă, sau chiar resping informaţia negativă pentru a nu fi nevoiţi
să se confrunte cu realitatea.
 Oamenii gândesc mult mai repede decât vorbesc. O persoană poate spune 100-
175 de cuvinte pe minut, şi poate asculta activ până la 800 de cuvinte pe minut.
Receptorul poate deci să se gândească la altceva în timp ce ascultă şi să-şi deturneze
atenţia de la vorbitor şi de la subiect.
 Subiectul este prea complex pentru ascultător.
 Ascultătorul trage concluzii pripite asupra a ceea ce aude, înainte ca vorbitorul să
îşi exprime până la capăt gândurile.
 Ascultătorul se lasă distras de lipsa de talent în comunicare a vorbitorului.
 Ascultătorul nu se află într-o stare de spirit propice ascultării şi nu este interesat
de subiect. Poate fi lipsa de interes față de subiectul expus sau față de persoana care
vorbește.
 Zgomotele ne împiedică să recepționăm informația.
  Ascultarea selectivă. Poate fi de două feluri: pasivă și activă:
- Selectivitate pasivă: receptorul este pasiv și se lasă distras de gândurile care-i vin
în minte, eventual devine atent din când în când la ce se vorbește.
- Selectivitate activă ascultătorul este interesat doar de anumite idei sau părți din
prezentarea interlocutorului.
 Întreruperea vorbitorului conduce la încetarea transmiterii mesajului și, implicit, a
receptării lui.
 Gândurile și dialogurile interioare. Uneori o afirmație ne trezește în minte o idee
pe care ținem s-o spunem imediat. Alteori pregătim în minte ceea ce urmează să
spunem, înainte ca celălalt să termine de vorbit. Dialogul interior în timpul procesului de
ascultare ne impiedică să urmărim ce spune celălalt și astfel pierdem bucăți din mesaj.

Strategii și tehnici de ascultare activă.

Tehnicile de ascultare activă urmăresc crearea unui climat propice pentru
exprimare şi pun în aplicare anumite procedee: întrebări deschise, întrebări de dirijare,
reformulare etc., toate acestea susţinute de elemente ale comunicării non-verbale.
Să ştii să taci, să nu-ţi fie teamă de tăcere, să nu reacţionezi imediat, să fii
realmente disponibil pentru celălalt, să dai dovadă de empatie: acestea sunt atitudinile
adecvate ce trebuie adoptate şi mai ales dezvoltate pentru a-l asculta cu adevărat pe
celălalt.
Subiectul 9. Comunicarea în procesul de negociere
Personalitatea negociatorului.

Stilurile personale de negociatori.

Etapele procesului de negociere.

Strategii și tactici de negociere.

Subiectul 10. Managementul conflictelor interpesonale și la locul de muncă
Delimitări conceptuale ale conflictului.

Etapele conflictului.

Tipuri de conflict.
Din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra organizaţiei în general şi a
performanţelor ei, în special, conflictul poate fi:
- benefic (funcţional sau constructiv) - care apare ca o confruntare de idei între indivizi sau
grupuri, cu posibile soluţii pentru creşterea performanţelor; acest tip de conflict împiedică
situaţiile de stagnare, elimină tensiunile şi facilitează efectuarea schimbării în bine a acţiunilor;
- distructiv (disfuncţional) - care se referă la orice confruntare sau interacţiune între persoane
sau grupuri a căror acţiune împiedică realizarea obiectivelor propuse; acest conflict determină
consumarea resurselor personale şi organizaţionale în condiţii de ostilitate, generând o
permanentă stare de nemulţumire.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere, deosebim;
- conflicte intrapersonale (interioare): apare atunci când un individ nu ştie cu precizie ce
trebuie să facă şi ce se cere de la el, mai ales când cerinţele activităţii desfăşurate sunt în
contradicţie cu valorile proprii sau cu ambiţiile sau idealurile personale;
- conflicte interpersonale, apar şi se amplifică între doi sau mai mulţi indivizi din acelaşi grup,
sau din grupuri diferite, formale sau informale; sunt cauzate de reguli, de diferenţe de
personalitate, de diferenţe cu privire la valori, interese şi atitudini, sau de unele stări afective
negative (antipatie, invidie, ură) ;
- conflicte intergrupuri apar frecvent între grupuri cu interese şi obiective diferite şi au, de
regulă, un caracter complex datorită atât cauzelor care le generează, cât şi a efectelor pe care le
pot antrena. Robert E. Callahan şi colaboratorii apreciază că aceste conflicte duc în general la
creşterea sau accentuarea coeziunii grupului şi a loialităţii dintre membrii acestuia;
Referindu-ne la dinamica grupurilor putem distinge:
- conflictul orientat spre sarcină (care se referă la substanţa activităţii, ideii sau metodei);
- conflictul orientat spre structură (datorat luptei pentru conducere, încărcării inegale cu sarcini
de lucru şi diferenţelor de personalitate).

În raport de cunoaşterea părţilor aflate în conflict, acesta poate fi:

- deschis, când se cunosc părţile aflate în confruntare;
- acoperit, când cei aflaţi în conflict se cunosc doar parţial.
 După gradul de intensitate, conflictul poate fi:
înalt, caracterizat prin escaladarea şi amplificarea incompatibilităţii dintre interese;
- scăzut, specific primelor manifestări de interese opuse, acţiuni contradictorii, etc.
Dupa gradul de intensitate, se mentioneaza disconfortul, incidentele, neîntelegerea,
tensiunea si criza. Disconfortul este un sentiment intuitiv ca lucrurile nu sunt normale, chiar
daca nu poate fi definita precis starea conflictuala. Incidentul irita în timp si sta la baza unor
conflicte mai intense daca nu sunt uitate. Un incident poate fi, în sine, o problema simpla, dar
daca este gresit înteleasa poate escalada în tensiune. Neîntelegerea este o forma de conflict
cauzata de perceptii gresite, lipsa de legaturi între parti si o comunicare defectuoasa. În
fine, tensiunea si criza sunt forme extreme ale conflictelor - oamenii întrec masura si se lasa
dominati de sentimente

Stilurile fundamentale de comportament în conflict după Thomas și Kilmann.

Aspecte pozitive şi negative ale conflictului.

Modalități de soluționare a conflictelor.

Subiectul 11.
Comunicarea interpersonală. Relaţiile primare şi familia. Iubirea şi relaţiile intime

Elementele care facilitează o bună comunicare familială și conjugală.

Elementele care facilitează o bună comunicare sunt:

 Sentimentele de afecţiune autentică ale membrilor familiei;

 Abilităţile de gestionare ale sentimentelor care se nasc în procesul comunicării;
 Onestitatea şi promovarea adevărului în orice comunicare;
 Deschiderea la şi preţuirea mesajelor (verbale şi nonverbale) care vin de la ceilalţi membri, ca
urmare a conştientizării faptului că acestea ajută la păstrarea echilibrului familial;
 Oferirea unui timp şi spaţiu special pentru comunicare, mai ales a ceea ce este important,
delicat, sensibil;
 Folosirea unui stil adecvat partenerului de comunicare, tocmai pentru a te asigura că ceea ce ai
transmis a şi fost recepţionat corect de către partener.

Cele cinci limbaje ale iubirii.

Gary Chapman propune 5 limbaje ale iubirii:

1. Cuvintele de încurajare: cu ajutorul declarațiilor simple, directe iubirea se poate exprima foarte bine.
Aceste cuvinte pot fi și sub forma complimentelor.

2. Timpul acordat: este foarte important să se facă diferența între a petrece timpul împreună și a petrece
timpul unul lângă celălalt. De multe ori acest lucru este confundat. Partenerul consideră că vizionarea
unui film unul lângă celălalt, presupune și timp acordat eficient celuilalt.

3. Darurile primite: darurile sunt un simbol al atenției și iubirii, indiferent de valoarea acestora, fie ele
cumpărate sau confecționate manual. Se consideră că darurile sunt indispensabile în evoluția unei relații
conjugale

4. Serviciile: de ex. spălatul vaselor, călcatul cămășilor, dusul gunoiului, aranjatul pantofilor în dulap sau
plimbatul câinelui îi fac pe partenerii conjugali să se simtă prețuiți, importanți pentru partener, iubiți.

5. Mângâierile fizice: ținutul de mână, sărutările, îmbrățișările sunt câteva exemple ale acestui limbaj de
iubire. Luând în considerație faptul că pielea femeilor este de 6 ori mai sensibilă decât cea a bărbaților,
acestea sunt mai predipuse să aleagă acest limbaj al iubirii.
Modalitățile de comunicare după Satir V.
V. Satir consideră că există cinci căi de care indivizii umani se folosesc pentru a comunica: concilierea,
dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului, concordanţa. Aceste căi sunt valabile şi pentru
comunicarea conjugală, determinînd calitatea maritală. (9, 1994)

Concilierea presupune acordul cu o altă persoană, chiar atunci cînd sentimentele şi convingerile
personale sunt contrarii. Ea poate crea unele probleme şi insatisfacţii la momentul respectiv sau mai
tîrziu, fiind totuşi o strategie de comunicare accesibilă şi de stimulare a relaţiilor conjugale.

Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o mare nevoie de afirmare şi

demonstrare a puterii, avînd un comportament de cele mai multe ori hipercritic, dictatorial. Acestea au o
mare nevoie de a fi ascultate, de a-şi dovedi lor însele forţa Eu-lui, poziţia de autoritate.

Rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor care manifestă o incapacitate
în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din teamă (blocaj afectiv).

Irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant, prin care cuvintele
persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întîmplă în situaţii sau în mediul apropiat, desemnînd
o manieră nonimplicativă care uneori poate abate atenţia de la obiectivul discutat.

Concordanţa sau congruenţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se potrivesc cu

convingerile şi comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru relaţiile interpersonale, inclusiv
cele conjugale.

Stiluri de comunicare după Perez J.

J. Perez (1968, 1978) descrie cele mai des întîlnite stiluri de comunicare (9, 1994):

▪ înţelegerea: este cea mai sănătoasă cale de comunicare care comportă un consens între un mesaj
emis, comportamentul şi emoţiile pe care le manifestă şi le resimte individul emiţător. Persoana
obişnuită să comunice "înţelegător" este calmă, politicoasă, plină de tact, cinstită în sensul autenticităţii
convingerilor sale, raţionamentul său cognitiv şi trăirea emoţională sunt axate predominant pe întărirea
şi satisfacerea nevoilor de bază ale partenerului, pe susţinerea lor emoţională. Înţelegerea devine chiar
recompensa persoanei respective.

▪ dezaprobarea: este un alt mod de comunicare cu efecte contrare, manifestată sub forma cicălirii,
severităţii, criticismului, descurajării, sancţiunii, blamării. Persoanele care predominant dezaprobă,
suferă în general de o scăzută stimă faţă de sine, corelată cu o mare nevoie de prestigiu, pe care încearcă
să şi-o satisfacă depreciindu-i pe cei apropiaţi, în virtutea raţionamentului "devin mai important dacă îi
fac să se simtă mai mici". Cu cît un individ este mai nesigur pe sine, simţindu-se mai ameninţat în poziţia
sa, cu atît nevoia sa de a-i umili şi domina pe ceilalţi creşte, el fiind tot mai intolerant cu aceştia. Atunci
cînd un partener reuşeşte într-o problemă căreia "dezabrobatorul" nu i-a făcut faţă, el se va alege din
partea acestuia cu minimalizarea sau deprecierea propriului succes. Cel care dezaprobă este de obicei o
persoană autoritară, rigidă, argumentele sale bazîndu-se nu atît pe raţiune, cît pe emoţii. Pentru această
persoană orice pierdere înseamnă automat o pierdere a prestigiului de care au absolută nevoie pentru a-
şi creşte fragila stimă faţă de sine. Uneori, însă, comunicarea de tip dezaprobator poate fi întărită la un
partener ca urmare a nevoii crescute a celuilat de a se supune. Astfel, inclinaţia spre control şi conducere
a unui "dezaprobator" poate creşte ca răspuns la nevoile unui "supus", a cărui teamă de asumare a unor
decizii sau atitudini este deosebită, adesea ca urmare a unui complex de vinovăţie. Se profilează astfel
relaţii conjugale, cel mai frecvent reciproc nefericite în plan conştient, dar extrem de rezistente, durabile
în plan inconştient.

▪ supunerea: este o cale de comunicare utilizată frecvent în cupluri, în special în cele în care
stratificarea rolurilor este foarte rigidă, este proprie mai ales persoanelor dominate de complexe de
vinovăţie pentru ceea ce li se poate întîmpla lor sau partenerilor lor. Persoana supusă este conciliantă,
evită conflictul deschis sau argumentaţia de opoziţie, ca urmare a unei nevoi crescute şi permanente de
a plăcea interlocutorului, de a fi acceptată de acesta, mai bine-zis de a nu fi respinsă. Această nevoie
crescută de siguranţă şi afecţiune izvorăşte din neîncrederea sa în sine şi din sentimentul dominant al
acestor persoane de inferioritate (se simt nedemne). Consecinţele unui astfel de comportament se
resimt însă negativ şi în comportamentul partenerilor conjugali care au tendinţa de a fi supuşi,
subminîndu-le şi acestora încrederea în sine. Aceasta se explică prin faptul că atitudinea concesivă nu
permite luarea unei "poziţii tari", clare şi sigure, în rezolvarea unei probleme de relaţie, exprimînd
incapacitatea formării unor convingeri rezistente în situaţia în care acele convingeri ar putea supăra o
altă persoană. Concesivitatea trădează dependenţa psiho-afectivă. Deşi aparent, concesivul pare a fi un
"donator", un altruist, el este de fapt continuu un "receptor", ca urmare a faptului că nu crede că are
ceva de dat sau că poate să dea ceva altora. Lipsa lui de încredere în sine se potenţează în relaţia cu un
dominator prin reciprocitate, acesta din urmă tinzînd să se supraautovalorizeze continuu. Concesivul
dependent devine de fapt dezorganizator în modelul comunicaţional şi funcţional al cuplului, el
simţindu-se în mod paradoxal cu atît mai neadecvat, cu cît se supune mai mult, stîrnind chiar
dezaprobarea celuilalt. Aceasta pentru că motivaţia conduitei de supunere nu este încurajarea şi
stimularea celuilalt, ci propria nevoie de a dobîndi aprobarea lui.

▪ intelectualizarea: constituie o altă modalitate de comunicare, considerată ca puţin stimulativă

pentru apropierea dintre partenerii conjugali, cel mai adesea fiind nefavorabilă evoluţiei raporturilor
dintre ei. Excesul de "raţionalizare" în raporturile interconjugale, îi îndepărtează pe parteneri, răceşte
climatul socio-afectiv. Numai emoţiile pozitive sunt de natură să-i apropie, să-i satisfacă şi să-i ajute să
co-evolueze. Persoanele care comunică în manieră "intelectualizată" sunt calme, liniştite, detaşate,
distante. Ele sunt suficient de retractile pentru a nu te ataşa cu uşurinţă de ele, părînd că nu au emoţii, şi
uneori sunt chiar lipsite de emoţii.

▪ indiferenţa: o cale de comunicare cu adevărat nesănătoasă. În cuplu indiferenţa este rezultatul

fricii, supărării sau nevoii de a manipula. Una din cele mai frecvente manifestări ale indiferenţei este
tăcerea şi ea apare în toate cuplurile. Tăcerea poate fi aleasă ca o cale de evitare a conflictului manifest
(tăcerea ostilă, tăcerea de refuz, tăcerea glacială, tăcerea de evitare, tăcerea punitivă). Ea acţionează
uneori ca un "tampon psihologic" între două tendinţe contrare: anxietatea care împinge la declanşarea
mîniei sau intelectualizarea care conduce la reprimarea acesteia şi la ocolirea conflictului spontan.
Evitînd ambele tendinţe, multe cupluri preferă indiferenţa convenabilă fie unui conflict declarat, fie
efortului de a schimba raporturile nemulţumitoare. Indiferenţa – fie ea şi tăcere apăsătoare – este
preferată scandalului, violenţelor comportamentale, tachinăriei. Indiferenţa poate fi mimată, simulată
sau poate fi o falsă indiferenţă (exemplu, o soţie supărată, tace, pregăteşte masa soţului, îl serveşte, dar
nu vrea să se aşeze şi nici să mănînce cu el). Aparenţele sunt salvate, din exterior cuplul poate fi apreciat
ca liniştit, probabil fericit, dar în esenţă, relaţia partenerilor este inautentică, devitalizată prin absenţa
comunicării. Ei nu ştiu sau nu pot să comunice, fie pentru că nu se întîlnesc în planul dorinţelor,
aşteptărilor, valorilor, convingerilor, speranţelor, opţiunilor socio-culturale, ori morale.

Diferențe comunicaționale la cuplurile fericite și nefericite.

Cupluri fericite Cupluri nefericite
1. Comunicarea are funcţia de a adînci cunoaşterea 1. Comunicarea are o funcţie ofensiv-defensivă. Ea
interpersonală, conştientizarea problemelor sau a nu contribuie cu nimic la o mai bună potrivire a
aşteptărilor celuilalt. punctelor de vedere.

2. Limbajul şi paralimbajul sunt congruente, adică 2. Limbajul şi paralimbajul sunt non-congruente.

tonul, vocea, mimica şi ceilalţi însoţitori ai Lucruri banale sunt rostite agresiv, iar lucruri
mesajului (paralimbajul) sunt în acord cu agresive, cu un zîmbet pe faţă etc.
conţinutul celor spuse.

3. Schimburile verbale sunt cel mai adesea 3. Schimburile verbale consumă energie, sunt
dinamizante şi reprezintă un prilej de satisfacţii. obositoare şi se prelungesc înzadar sau, invers,
Eficacitatea lor face să fie cît mai căutate. ineficacitatea fiind de la bun început înţeleasă, nu
există schimburi verbale.

4. Problemele cuplului sunt delimitate şi rezolvate. 4. Fiecare problemă a cuplului atrage după sine
Nu există digresiuni. altele şi în cele din urmă relaţia conjugală în
totalitatea ei. Digresiunile sunt numeroase.
 Problemele par să rămînă totdeauna în suspensie.

5. Soţii îşi vorbesc unul altuia şi în acelaşi timp sunt 5. Partenerii își vorbesc fără a fi unul împreună cu
împreună, unul cu celălalt. Există o relaţie de bază celălalt. Fiecare dintre ei caută fie să-l convingă, fie
care nu e verbalizată. să se eschiveze, fie să-l manipuleze pe celălalt.
6. Cu toate că acceptarea celuilalt ca individualitate 6. Celălalt nu numai că nu e acceptat aşa cum este,
nu e necondiţionată (unele lucruri trebuie ci şi considerat o sursă de frustrări şi, practic,
schimbate), acceptarea lui ca pereche şi ca recuzat ca partener.
partener este necondiţionată.
7. Comunicarea verbală şi cea paraverbală nu sunt 7. Comunicarea tinde să se restrîngă la semnalele
singura formă de relaţie. Există şi altele, verbale convenţionale. În anumite cazuri, cuvîntul
nonverbale: mîngîierea, sexualitatea, gîndirea, rostit e înlocuit de cel scris (mici note informative
amintirea etc. obiective).

Comunicarea conflictuală în cuplul conjugal.

Dezacordul în domeniile de decizie

În această comunicare, există două niveluri întrepătrunse: unul priveşte conţinutul (invitaţia), iar
asupra acestui punct soţii sunt de acord; celălalt nivel, latent, priveşte luarea iniţiativei (cine are dreptul
să invite fără a-l consulta pe celălalt?). Dezacordul are în vedere cel de-al doilea nivel. În acest caz, în
hotărîrea de a face invitaţia soţia vedea, de fapt, un nou semn al tendinţei vizibile la bărbat de a decide
fără să o consulte în vreun fel. Fiecare încerca să aibă ultimul cuvînt şi să-i impună celuilalt punctul său
de vedere.

Manipularea identităţii celuilalt

Unul dintre parteneri poate încerca să-l determine pe celălalt să joace un rol. Este aşa-numita
"atribuire implicită a rolului sau a identităţii", descrisă de antipsihiatrie. Este vorba de o patologie
relaţională în care partenerul respectiv vrea să recreeze un sistem relaţional pregnant, ancorat în trecut.
El caută să joace din nou ceea ce a cunoscut în copilărie. Va folosi toate mijloacele, de la injoncţiuni şi
atribuiri pînă la persuasiune, pentru a-l determina pe celălalt să intre în rolul pe care trebuie să-l joace ca
să-i asigure identitatea complementară cu a sa. Dacă celălalt nu "intră în joc", la nevoie va fi învinuit de
lipsă de loialitate şi va fi culpabilizat sau ameninţat cu o respingere afectivă (nu te mai iubesc – nu mai
vreau să te iubesc, trebuie să ne despărţim, să divorţăm etc.).

Comunicările simetrice

Aceste comunicări perfect simetrice arată că ambii parteneri sunt incapabili să înţeleagă cererea
celuilalt, fiindcă "atunci cînd soţia spune: am o migrenă îngrozitoare, soţul trebuie să dea dovadă de
îngrijorare şi să recunoască faptul că soţia nu arată prea bine". De fapt, fiecare rămîne închis în
aşteptările şi în exigenţele sale, fără să arate o cît de mică deschidere.

Comunicările complementare

Comunicarea complementară este un răspuns pozitiv la cererea celuilalt. Ea satisface o aşteptare

formulată fie verbal, fie evocată prin intermediul paralimbajului şi al posturii. Comunicările
complementare satisfac, prin definiţie, sistemul de aşteptări al partenerului, dar totodată, prin
intensificarea permanentă a unor nevoi patologice, pot duce la o rigiditate a comunicărilor în cuplu, care
devine astfel incapabil să se deschidă spre altceva şi se blochează într-un egoism în doi. Cuplurile bolnave
au nu doar interacţiuni reduse, ci şi o structură formală neschimbată a schimburilor comunicaţionale.

Comunicările "dublu mesaj"

Atunci cînd nevoile individuale de siguranţă, dragoste şi respect faţă de sine nu sunt satisfăcute, situaţia
este simptomatică pentru dezechilibrul interpersonal al cuplului marital. Nevoile psihologice de bază
care asigură echilibrul emoţional sunt cel mai bine satisfăcute în condiţiile în care comunicarea
intraconjugală este liberă, neconstrînsă. Ele sunt satisfăcute mai puţin sau deloc atunci cînd comunicarea
este deturnată emoţional de restricţii, jenă, culpabilitate, teamă sau ostilitate.

O formă de comunicare falsificată, psihopatogenă este "dublul mesaj": ex. un tînăr soţ căruia nu-i place
mîncarea făcute de soţia sa, răspunde la întrebările acesteia prin laude, deşi părăseşte ulterior masa,
simulînd o lipsă de apetit; un soţ se plînge de mai multe ori soţiei, în timpul mesei, că trebuie să se
reîntoarcă la lucru după masă, dar el pleacă cu o jumătate de oră mai devreme decît de obicei.

Efectele "dublei legături" sau "dublului mesaj" sunt dintre cele mai nocive pentru dezvoltarea relaţiilor
conjugale, afectînd gradul de siguranţă şi coerenţa comunicării. Partenerii între care circulă "duble
mesaje" se simt stînjeniţi, neputînd interpreta clar mesajele primite, nici să le comenteze adecvat şi, în
consecinţă le induc acţiuni confuze, dubitative, ambivalente. Din acest motiv, modelul relaţiilor
intraconjugale nu se dezvoltă ca un model centrat pe rezolvarea de probleme în beneficiul tuturor, ci ca
un model de simulare a unor probleme adesea false, practic irezolvabile.

Astfel, comunicarea conjugală poate fi comparată cu o umbrelă mare, sub care se ascunde tot ce se
întîmplă în cuplu. Comunicarea conjugală este considerată unul din cei mai importanţi factori care
reliefează caracterul relaţional al partenerilor influenţînd calitatea maritală.

Blocaje ale comunicării familiale și conjugale.

Cele mai frecvente blocaje ale comunicării în cuplu şi familie sunt:
 1. Deprinderile greşite de comunicare: lipsa ascultării, întreruperea discursului celuilalt, realizarea
unor alte activităţi în timpul discuţiei cu partenerul, aşezarea pe o poziţie superioară, cum ar fi:
„ştiam asta”, „exact asta voiam să spun şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu trebuie să îmi spui tu”,
ignorarea a ceea ce spune partenerul sau copilul, atitudinile de autoritate de genul „eu ştiu cel
mai bine ce e binepentru tine” etc.;
2. Timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii;
3. Teama de a se exprima din cauza reacţiilor partenerului, ale părintelui sau ale copilului;
4. Miturile – de exemplu „nu e frumos să vorbeşti despre defectele celuilalt”, „nu trebuie să îţi spun
asta; ar trebui să îţi dai singur(ă) seama dacă stai cu mine şi spui că mă iubeşti” etc.
Comunicarea poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este comunicarea directă a
nevoilor şi dorinţelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt clare, directe şi sincere.

Mesajele inhibitive.
Mesajele inhibitive sunt:

■ mesajele mincinoase – partenerii pot minţi fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau conflicte,
fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă, minciunile erodează sentimentele de încredere şi
iubire dintre cei doi.

■ mesajele confuze – când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înţelesuri. De exemplu, dacă
soţul îi spune soţiei sale într-o zi „În sfârşit mi-au dat o primă consistentă. Acum ne permitem să ne
facem de cap” – în acest caz, soţia nu va şti cu exactitate dacă el se referă la mult-visata călătorie de la
sfârşitul săptămânii despre care au tot vorbit sau la a-şi cumpăra frigiderul de care au nevoie;

■ mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în acelaşi timp. De exemplu, un soţ
dominator şi agresiv care îi cere soţiei să îşi exprime mai clar şi mai des opiniile proprii sau o soţie care
plânge în urma unei certe cu soţul îi spune acestuia să nu ţină cont de plânsul ei.

■ mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică.

Atașamentul în relațiile conjugale.

Ataşamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiţionează şi este
fundamentul sănătăţii mentale. Ataşamentul se referă la un tip specific de legătură care are patru
caracteristici de bază:

• menţinerea proximităţii: individul ataşat doreşte să fie aproape de figura de ataşament;

 • suferinţa provocată de separare: individul ataşat experienţiază o creştere în anxietate în timpul
separării nedorite sau prelungite de figura de ataşament;

• refugiu în siguranţă: figura de ataşament serveşte ca o sursă de confort şi securitate, aşa că în

compania figurii de ataşament la individul ataşat scade nivelul de anxietate;

• baza securităţii: figura de ataşament serveşte pentru individul ataşat ca o bază de securitate care-l
ajută să se angajeze în explorarea lumii sociale şi fizice.

Există numeroase definiţii şi perspective asupra ataşamentului. Astfel, se spune că ataşamentul

este o "relaţie afectivă între două persoane, care învinge timpul şi distanţa."

După Field (1994), ataşamentul este "relaţia ce se creează şi se dezvoltă între două sau mai
multe organisme în momentul în care sistemele lor fiziologice şi comportamentale intră în raport de
afinitate şi rezonanţă reciprocă."

Weiss (1993) menţionează faptul că experienţa de ataşament avută cu figura de ataşament, în

copilărie, decide asupra tipului de partener de care vei fi atras, cu care vei forma cuplul şi vei dezvolta o
nouă relaţie de ataşament. Căci, într-o bună relaţie de cuplu, partenerii îşi asigură unul celuilalt protecţie
şi securitate şi joacă, deci, rolul de figură de ataşament. Există cercetări, cum ar fi cea condusă de Kitson,
care arată că, indiferent cum se face alegerea partenerului de cuplu, între cei doi se naşte un ataşament.
Cercetătoarea a investigat cupluri care au divorţat. Doar în 16% dintre acestea ataşamentul nu era
identificabil.