Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Academia de Studii Economice a Moldovei

Portofoliu
Istoria Gândirii
Economice

A realizat: URSU Valeria, CON 181 fr.

Profesor: dr.conf.univ. FILIP Nelea

Chișinău, 2019
Cuprins:

1.Istoria gândirii economice, obiectul de studiu. Teorii, doctrine, şcoli, curente de gândire
economică şi factorii determinanţi ai evoluţiei acestora.
2. Mercantilismul ca teorie și politică economică.Particularitățile naționale ale
mercantilismului
3.Fiziocratismul ca teorie și politică economică ,,Tabloul Economic" de Fr. Quesnay.
4.Caracteristicile doctrinei liberalismului economic clasic.Concepţia liberalismului optimist
de J.B. Say și sinteza realizată de G.S. Mill
5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith .
6.Teoriile economice ale liberaliştilor pesimiști D. Ricardo și T. Malthus.
7.Doctrina naționalismului economic. Protecționismul economic , viziunea lui F.R. List,
varianta nord-americană.
8.Curentul socialismului economic: evoluție și reprezentanți. Sistemul de gândire
economică elaborat de K. Marx .
9.Şcolile marxiste : caracteristicile și reprezentanți . Specificul și consecințele leninismului .
10.Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile marginaliste ,
contribuția școlii psihologice austriece (K.Menger, E.Bohm-Bawerk).
11. Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L. Walras) şi
a şcolii sintetizatoare britanice.
12.Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist , politica economică
dirijistă preconizată de G.M. Keynes .
13.Etapele keynesismlui. Neokeynesismul ca teorie și politică economică . Postkeynesismul.
14.Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile și etapele
dezvoltării.
15.Evoluția instituționalismului negativist (Th. Veblen) și a instituționalismului pozitivist.
Instituționalismul anilor 1960 - 1970 (J.K. Galbaralth).
16. Neoinstituționalismul economic ,,imperalismul'' ştiinței economice. Teoria costurilor
de tranzacție și teoria drepturilor de proprietate de R. Coase. Teoria alegerii publice de J.
Buchanan.
17.Neoliberalismul economic și deosebirile lui de liberalismul economic clasic , școlile
neoliberaliste. Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piață socială .
18.Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord -americană
(M. Friedman )
19.Particularitățile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de G.
Becker și teoria anticipărilor raționale de R. Lucas. Economia imaginației creative.
20.Caracteristicile evoluției gândirii economice românești. Ideile economice promovate de
Dimitrie Cantemir, P. Aurelian și M. Manoilescu.

2
1.Istoria gândirii economice, obiectul de studiu. Teorii, doctrine, şcoli, curente de gândire
economică şi factorii determinanţi ai evoluţiei acestora.
Gîndirea economică, este un proces de reflectare în mintea omului și de interpretare a
realităților econmice înconjurătoare.Aici se include și ideile economice.
Obiectul de studiu al istoriei gândirii economice ȋl reprezintă selecţia viziunilor
economice privind problema teoriei şi practicii economice.
Bazele științei economice au fost puse la sfârșitul secolului XVIII,de către englezul
Adam Smith, în lucrarea sa “Avuția națiunilor”. Din acel moment și până în prezent au apărut și
afirmat o multitudine de idei și teorii economice, undele din ele fiind valabile și până în prezent.
Fazele ştiinţei economice sunt :
 Faza I- Preștiințifică din antichitate și pînă în secolul XVIII
o Ideile lui Adristotel ,Platon ,Xenofon ,Socrate.
o Dezvoltarea ideilor din antichitate și Evul Mediu au dus la apariția mercantilismului.
 Faza a II-a-Faza constituirii propriu-zise a științei economice(1750-1879)

o A fost inaugurată de apariția unui nou curent de gîndire economică (curentul

Liberal).
o A schimbat analiza bogăției din sfera de circulație în cea de producție .
 Faza a III-a - Faza descoperirii și elaborării principiilor sale teorecice .
Această perioadă a fost dominată de 3 şcoli :
o Şcoala de la Viena
o Şcoala de la Lausanne
o -Şcoala de la Cambridge
 Faza IV - faza contemporană de adâncire şi extindere a teoriei economice (1930 pînă în
prezent Trecerea de la analiză microeconomică la cea macro şi mondeoeconomică.

Principalele curente de gândire economică

1.Liberalismul: Şcoala fiziocrată; Liberalismul economic clasic; Neoclasicismul;
Neoliberalismul .
2.Dirirjismul:Mercantilismul;Keynesismul;Neokeynesismul;Postkeynesismul;Sinteza
neoclasică;
3. Socialismul: Socialsm utopic; Socialism mic-burghez ; Socialism marxist ; Socialism
sovietic .
4. Instituționalsimul: Naționalism economic; Şcoala sociologică franceză; Instituţionalism;
neoinsituționalism; Gândirea economică în orientul antic.
Primele idei cu carater economic au aparut in Orientul antic: Egipt, Babilon, India, etc.
În Babilonul antic, ideile cu carater economic și-au găsit reflectare într-o culegere de legi,
cunoscută sub denumirea de “Codul lui Hammurabi”(1792-1750 i.H).
În India antică, viața economică și politica era reglementată în “Legile lui Manu” și
“Arthashastra”.
Evul Mediu cuprinde o perioadă de timp de peste un mileniu – 476 d.H – sec. XVI-XVII.
Este o perioadă obscură a umanității, caracterizată de profunde crize politice, economice
și culturale. Făclia cunoașterii era purtată doar de către scolastici (profesori din universitățile
timpului) și canoniștii (cei mai instruiți reprezentanți ai bisericii creștine).

3
2. Mercantilismul ca teorie și politică economică.Particularitățile naționale ale
mercantilismului.
Doctrina mercantilistă apare şi se dezvoltă pe parcursul a cîtorva secole, în perioada
anilor 1450-1750, atunci cînd lumea rurarală şi meşteşugărească este înlocuită cu o lume
comercială şi manufacturieră.
Ideile importante ale mercantiliştilor:
a) Banii (aurul şi argintul sub formă de monede şi lingouri) erau consideraţi drept esenţă a
bogăţiei.
b) Factorii creşterii bogăţiei erau socotiţi: creşterea masei monetare aflate în circulaţie,
creşterea numarului de manufacturi, creşterea numărului populaţiei
c) Domeniile în care se creează bogăţia: comerţul exterior care asigura o balaţă comercială
activă, cucerirea de colonii
d) Politică protecţionistă a statului
e) Ieftinirea banilor care condiţiona micşorarea ratei dobînzii şi stimula investiţiile de
capital în dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor.

Particularitatile naţionale ale mercantilismului.

1.Mercantilismul spaniol (bullionist/timpuriu).
Apare în Spania, cel mai puternic stat din Europa secolului XV-lea.Caracteristici:
Principala formă de bogăţie este considerat aurul şi argintul
Sporirea bogăţiei se face prin cucerirea de colonii, ca urmare se dezvoltă puternic flota
maritimă spaniolă
Cantităţi enorme de metale preţioase sunt aduse în Spania, ca urmare a descoperirii Lumii
Noi.
Se interzice scoaterea banilor din ţară, sub ameninţarea cu moartea
Principalii susţinători ale ideilor mercantiliste sunt: Ortiz, Olivares,Juan de Mariana
2. Mercantilismul francez. Caracteristici:
Principala formă de bogăţie este considerata aurul şi argintul
Sporirea bogăţiei se face prin dezvoltarea manufacturilor.Pentru asigurarea cu brate de
muncă a acestor manufacturi, se interzice ieşirea din ţară a muncitorilor francezi
Se interzice importul de mărfuri străine care concurau cu cele franceze,
Se stimulează importul de materii prime
Prin aceste măsuri se doreşte asigurarea unei balanţe comerciale active
Principalii reprezentanţi şi promotori ai mercantilismului francez sunt: Antoine de
Montchrestien, Jean Bodin şi Jean Baptiste Colbert, Mercantilismul francez se mai numeste
colbertism.
3. Mercantilismul englez.Caracteristici:
Cea mai evoluată formă a mercantilismului. Principala formă a bogăţiei este considerat
aurul şi argintul
Sporirea bogăţiei se realizează printr-un comerţ exterior cu o balanţă comercială activă.
Bogăţia se sporeşte si prin dezvoltarea producţiei, inclusiv şi a agriculturii.
Prin Legea navigaţiei emise de Oliver Cromwell, flota maritimă britanică obţine dreptul
exclusiv de exportare a mărfurilor engleze şi de importare în Anglia a mărfurilor străine.
Principalul susţinător al mercantilismului englez a fost Thomas Mun, expus în opera sa
principală “Bogăţia Angliei în comerţul exterior”.

4
3.Fiziocratismul ca teorie și politică economică ,,Tabloul Economic" de Fr. Quesnay.
Doctrina fiziocrată este prima etapă a liberalismului economic din perioada anilor 1750-1775
Obiectul fiziocratismului îl reprezintă totalitatea bunurilor produse de natură.
Premisele apariției școlii fiziocrate:
 Instaurarea cultului rațiunii;
 Zeificarea naturii și instaurarea ordinii naturale;
 Apariția unei clase sociale formată din comercianți, banchiri și proprietari de
manufacturi, numită burghezie dornici de a se îmbogăți ;
 Triumful ideilor lui Jean Calvin care glorifică munca și crearea de bogății;
 Declinul serios al sectorului agricol soldat cu o criză agrară de subproducție și
creșterea prețurilor la produsele agricole Fiziocratie – “puterea naturii” sau “ordine
naturala”.
Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe:
 Francois Quesnay (1694-1774);
 Victor Riqueti,
 Marchiz de Mirabeau (1715-1789);
 Mercier de la Riviere;
 Dupont de Nemours (1739-1817);
 Anne Robert Jacques Turgot,baron de l’Aulne (1727-1781).
“Tabloul economic” al lui François Quesnay a trezit în mod deosebit admiraţia
contemporanilor săi, dar şi a posterităţii.
Societatea este divizată în trei clase:
Clasa productivă, formată din fermieri și muncitori agricoli care creează
produsul net
Clasa proprietarilor, din care făceau parte proprietarii de pământ, regele și
clerul și care trăiau din prodiusul net, însușit sub forma d erență funciară sau
impozit
Clasa sterilă, compusă din toate celelalte paturi sociale cum sunt: negustorii,
proprietarii manufacturilor, medicii, profesorii.
Avansurile (astăzi investițiile) se împart în:
Avansuri funciare, făcute de proprietarii de pământ
Avansuri intiale (mijloace fixe): pluguri, boroane, alt inventar – capital fix
Avansuri anuale (mijloace circulante): semințe, îngrășăminte, plata
lucrătorilor – capital circulant.

Schema Tabloului economic al lui François Quesnay

5
4.Caracteristicile doctrinei liberalismului economic clasic.Concepţia liberalismului optimist
de J.B. Say și sinteza realizată de G.S. Mill
Doctrina liberalismului clasic din perioada 1776-1870.
Obiectul bogăţiei - totalitatea bunurilor materiale de care dispune naţiunea la un moment dat.
IDEILE PRINCIPALE ALE LIBERALISMULUI ECONOMIC CLASIC
 Libertatea economică ;
 “hommo economicus” – figura centrală a vieții economice (individ rațional ghidat de
dorința de a se îmbogăți, fapt ce în ultimă instatnță du ce la îmbogățirea întregii națiuni);
 Autoreglarea economiei ;
 “teoria valoare - muncă”- stă la baza doctrinei ;
 Repartizarea veniturilor în fucție de apartenența idividului la una din cele 3 clase sociale:
muncitorii, capitaliștii, proprietarii funciari ;
 Liberul schimb bazat pe avantajele specializării internaționale ;
 Profitul – forța motrice a activității economice;
 Noninterventinismul.
JEAN BAPTISTE SAY (1767-1832)
“Teoria factorilor de producție” potrivită căreia pământul este temelia venitului obținut
sub formă de rentă, munca este la baza salariului, iar capitalul –a profitului. El consideră salariul
este o formă de salariu, pe care întreprinzătorul îl obține pentru munca sa de organizare și
gestionare a afacerilor. Întreprinzătorul este pivotul întregului mecanism economic.
“Legea debușeelor” (legea lui Say)- în condițiile generale crizele sunt imposibile, pot
avea loc doar anumite dezechilibrele parțiale și temporare. Oferta își creează propria cerere.
Banii sunt neutri, ei nu joacă nici un rol activ în mecanismele economice.
John Stuart Mill ( 1806-1873):cel mai erudit dintre economiști.

 “Principii de Economie Politică”: unul din cele mai citite manuale de economics: o
lucrare completă asupra teoriei şi politicii economice clasice.
 J.S. Mill a incercat să găsească un compromis acceptabil între liberalii pesimiști
englezi și optimiștii francezi.
 Mill reușește să efectueze și a doua sinteză între ideile pesimiștilor și cele ale
otimiștilor.
 J.S.Mill face tentative de a transforma știința economică într-un instrument eficient
de îmbunătățire permanentă a vieții sociale ,în specil a situației clasei muncitoare .
 A fost un apărător înfocat al individualismului și al liberei concurențe fiind convins că
,,peste tot unde lipsește concurența se impune monopolul, iar monopolul sub toate
formele sale, este o încrucișare arutinei și a proastei gospodăriri în detrimentul
muncii”
Aportul teoretico-practic a lui J.S.Mill :
a emis ipoteza dualităţii legilor economice;
a introdus noi categorii de rentă ;
a stabilit un compromis între teoria valorii a lui D.Ricardo şi J.B.Say ;
a propus legea cererii reciproce în schimburile internaţionale ;
a conceput proprietatea ca instituţie socială şi nu drept natural ;
a propus măsuri de reformare socială.

6
5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith .

Adam Smith (1723-1790)

 A.Smith este numit “patriarhul” gândirii economice.
 Lucrarea sa principală
“Avuția națiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”.
 Principiul “mânii invizibile”.
 Teoria valorii

Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale”

(1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor.

“Avutia natiunilor” – biblia liberalismului economic , anul 1776.

Concepte fundamentale :
Bogăția – totalitatea bunurilor marfă de care dispune o națiune la un moment dat.
Izvorul bogăției este munca.
Sfera productivă sunt totalitatea ramurilor materiale: industria, agricultura, comerțul.
Factorii ce contribuie la sporirea bogăției:

I. Creșterea numărului de muncitori ocupați în sfera productivă

II. Creșterea productivității muncii în aceiași sferă prin diviziunea muncii.

Diviziunea muncii asigură: Creșterea îndemânării, Economisirea timpului, Inventarea unor noi
mașini și unelte.

PRINCIPIILE SMITHIENE:
 Homo economicus – indivizii care se stărduie să maximizeze bunăstrarea materială cu
minim de effort. Posedă așa calități ca: raționalism, sete de libertate, sete de îmbogățire,
spirit de concurență.

 Mâna invizibilă – mâna creatorului suprem care ghidează întreprinzătorii în direcția

menținerii ordinii naturale. Astfel piața se autoreglează, iar interesul egoist al individului
se armonizează cu interesul general al societății.

 Nonintervenționismul – statul îndeplinește doar funcția de aprare națională, apărarea

concurenței, justiția și finanțarea unosr activități publice
“Teoria specializării internaționale” sau “teoria avantajelor absolute”
Fiecare țară urmează să se specializeze în domeniile în care posedă din abundență anumiți factori
de producție și care-i permit acesteia să producă și să exporte mărfuri cu cele mai mici cheltuieli
de muncă și capital.

7
6.Teoriile economice ale liberaliştilor pesimiști D. Ricardo și T. Malthus.
David ricardo – (1772-1823) este unul dintre cei mai mari economiști ai lumii.

Lucrarea sa principală “Despre economiei politice și impunerii”,Teoria valorii și

repartiția veniturilor,Teoria costurilor comparative.

“Teoria valoare-muncă” – la temelia valorii se află munca, iar mărimea valorii este
determinată atît de cheltuielile de muncă vie, cât și de muncă încorporată în mijloacele de
producție. Ricardo plasează în centrul atenției problema repartiției valorii și avuției între clasele
sociale.

Opera principală - “Principiile economiei politice și ale impunerii” Principalele forme

ale veniturilor sunt: rentă (pământ), profit (capital), salariu (munca) .

“Teoria rentei” - renta funciară este o parte din produsul creat de muncitor, un excedent
de venit peste profitul normal, un profit suplimentar. Aparțiția rentei este o consecință a
acaparării pământului în proprietatea privată și a faptului că suprafețele de pământ, mai ales
cele mai fertile, sunt limitate. Fertilitatea diferită a solurilor dă naștere rentei diferențiale
“Teoria salariului” – salariul este fixat la nivelul coșului minim de consum al
muncitorului și depinde în mare măsură de prețul bunurilor de primă necesitate
“Teoria profitului” - profitul este venitul care-i rămâne capitalistului după achitarea
salariului și plata rentei. Profitul are tendința să scadă deoarece salariile au tendința să
crească.
“Teoria costurilor comparative “ - O țară trebuie să se specializeze în acele domenii în
care deține avantaje relative comparativ cu țările din zona sa de comerț exterior.

Thomas Malthus – 1766-1834, este considerat primul profesor de economie politică din
Marea Britanie.

Lucrarea sa principală “Eseu asupra Principiului Populaţiei care afectează dezvoltarea

societăţii”.Th. Malthus este cel mai pesimist smithian.

Thomas Malthus a fost primul economist care a sesizat importanța economică și

caracterul relativ limitat al resurselor economice și a dezechilibrului dintre acestea și numărul
populației.

“Legea populației” – mijloacele de subzistentă cresc în proporție artmetică, adică 1,2,3,etc. iar
populația crește în progresie geometrică – 1,2,4,8.

Malthus scrie “ poporul trebuie considerat a fi el însuși cauza principală a mizeriei sale.
Un om care se naște într-o lume deja ocupată, dacă familia să nu poate să-l hrănească sau dacă
societatea nu poate utiliza munca lui, nu are nici un drept să pretindă la o anumită porție de
hrană. Prin urmare, el este realmente de prisos pe pământ. La mareel banchet al naturii nu există
loc pentru el. Natura îl condamnă să plece, și nu întîrzie să execute chiar ea acest verdict.”

“Legea randamentelor descrescânde” – creșterea cantității de capital și de muncă nu este

însoțită de o sporire corespunzătoare a producției, aceasta pe lângă faptul că suprafețele
cultivabile sunt, în general, limitate.
8
 7.Doctrina naționalismului economic. Protecționismul economic , viziunea lui F.R.
List, varianta nord-americană.

Doctrina naţionalismului economic , care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX.
Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în
lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să
studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului
sfaturi concrete şi realiste.
Friedrich List (1789-1846)-PĂRINTELE DOCTRINEI ECONOMIEI NAȚIONALE
ȘI AL PROTECȚIONISMULUI.
Obiectul de studiu al științei economice este nu este homo-economicus ci Națiunea și
Economia Economia Națională.
Este împotriva celor 3 postulate ale liberalilor clasici:
 cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal al postulatelor sale ştiinţifice;
 individualismul, în sensul situării agentului economic izolat în centrul demersului său
ştiinţific şi al lipsei de preocupare pentru situaţia economică a colectivităţilor;
 materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuţiei şi valorii.

Neagă metoda de cercetare deductivă și argumentează necesitatea folosirii metodei inducției și

metoda istorică.
O națiune trece prin 5 faze de dezvoltare:
 Faza sălbatică
 Faza pastorală
 Faza agrară
 Faza agroindustrială
 Faza agroindustrială-comercială
PARTICULARITĂȚILE PROTECȚIONISMULUI LISTIAN:
 Are un carcater selectiv și este aplicat doar la produsele industriale.
 Este temporar- protecționismul nu poate fi o politică veșnică, ci trebuie să fie aplicată
doar atâta timp cît țara își creează o industrie competitivă.
 Protecționismul listian poartă un caracter educativ, el are misiunea de a educa cetățenii
germani în spiritul patriotismului.
Politica protecționistă presupune apărarea temporară, parțială sau totală a anumitor domenii din
țara de concurență străină. Forme ale protecționismului sunt: tarifar, monetar și administrativ.
Protecţionismul nord – american (SUA)
SPECIFICUL PROTECȚIONALISMULUI NORD-AMERICAN
 În secolul XIX –lea SUA și Japonia au promovat politica protecționalismului.
 SUA a menținut politica pînă în anii ’30 ai secolului xx-lea.
 Centrul liberalismului astăzi este SUA –promovează politica liberului schimb.
 La începutul secolului XIX-lea SUA s-a confruntat cu aceleași probleme ca și Germania
de aceea în 1828 Congresul SUA adoptă un tarif vamal.
 protecționist universal de lungă durată.

9
8.Curentul socialismului economic: evoluție și reprezentanți. Sistemul de gândire
economică elaborat de K. Marx .
Socialismului economic care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX.
Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă
şcoală economică.
În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a
determinat : obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar
dintre burghezie şi proletariat.

Karl Marx (1818-1883) :

-Ordine socială și nu ordine naturală;

-Cercetează căile și metodele de sporire și repartizare a avuției națiunii;

-Acordă prioritate structurilor și nu indivizilor;

-Împarte economia politică în:clasa burgheză, mic burgheză și proletară.

Teoria valorii

 Acceptă că la temelia valorii marfă și a schimbului dintre mărfuri se află munca

materializată și că marfa are 2 proprietăți: valoarea de întrebuințare și valoarea dublu
caracter.
 Marx crede că dublu caracter al mărfii e condiționat de dublu caracter al muncii
întrebuințate.
 Marx susține că mărimea valorii unei mărfi e determinată de timpul de muncă, necesar
pentru producerea unei oarecare valori de întrebuințare în condițiile de muncă existente.
 Introduce noțiuni noi ca munca vie și munca trecută, preț de producție.

Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor

clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel
între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă.
Teoria plusvaloare
 Rezultatul muncii neplătite a muncitorului e plusvaloare.
 Proprietatrul mijloacelor de producție însușește diferența dintre valoarea muncii și
valoarea forței de muncă, iar salariul nu constituie decît prețul forței de muncă și nu
valoarea muncii prestate.
 În societate există exploatarea omului de către oamenii bogați , îi jefuiesc pe cei săraci și
trăiesc pe seama lor.
Teoria capitalului
 Capitalul este un raport social între muncitori și burghezie cu privire la apartenența
mijloacelor de productie.
 Capitalul este o valoare creată prin munca neplatită a muncitorilor,adică o valoare
acumulată.
 Tot capitalul pe care îl dețin capitaliștii a fost creat in razultatul transformării plusvalorii
în capital, și în acest fel clasa muncitoare.

10
9.Şcolile marxiste : caracteristicile și reprezentanți . Specificul și consecințele leninismului .
Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX. Marxiştii
erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni de ştiinţă.
Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea.
Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia,
exilată în Elveţia în 1889, unde devine marxistă.
Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului. În detalii ea se opune însă lui Lenin,
nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare asertată de acesta, dar mai ales îl critică pe
acesta după reuşita revoluţiei din Rusia, prezicând permanentizarea dictaturii sale asupra
proletariatului. I se opune şi lui Berstein care avea o viziune mai moderată asupra schimbării
sociale.
Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi marxist a criticat
multe dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul evoluţionist.
Criticându-l pe Marx, Berstein nega ideea colapsului iminent al capitalismului şi afirma că
burghezia nu era în întregime parazitară. Tot el spunea că socialismul este rezultatul final al
liberalismului şi nu al revoluţiei. Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii
acelor vremuri.
Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-
economic în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La scară
mondială apar ca actori de prim plan ai scenei economice monopolurile. Capitalismul liberei
concurenţe este înlocuit cu un capitalism monopolist. Pornind de la această modificare a
contextului Lenin crează un nou capitol al economiei politice marxiste, respectiv teoria
imperialismului şi a crizei generale a capitalismului.
V. I. Lenin elaborează o proprie teorie a imperialismului, potrivit căreia acesta este
ultimul stadiu în dezvoltarea capitalismului.
Potrivit acestei teorii, la răscrucea secolelor XIX şi XX ţările capitaliste avansate intră
într-o nouă fază de dezvoltare - în imperialism, - esenţa căruia constă în dominanţa pe toate
planurile a monopolurilor.
Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism. Aceasta
era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia monopolurilor şi a
capitalului financiar a fost statornicită, când exportul de capital capătă însemnătate
primordială, când a început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi când s-a terminat
împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pământesc.
Lenin a fost primul teoretician care a argumentat necesitatea aplicării doctrinei
economice marxiste la realitatea țărilor necapitaliste și a țărilor slab dezvoltate. Lenin deplasează
principalele contradicții economice și politice de pe plan intern pe plan extern, afirmînd că soarta
prăbușirii capitalismului va fi hotărîtă în procesul războaielor imperialiste și a luptei coloniilor
pentru eliberearea națională
Lenin lansează teza posibilității biruinței revoluției într-o singură țară. Lenin lasează
ideea reîntoarcerii la producția de mărfuri, ca la un rău inevitabil și temporar. Un rol important în
teoria leninismului îi revine statului, care trebuie să dirijeze nu numai procesele politice dar și
cele economice.La prima fază a societății comuniste, statul organizează producția după un plan
directiv, obligatoriu pentru toate întreprinderile naționalizate. Salariul, prețurile, dobîndă și alte
mărimi economice sunt fixate de stat.

11
10.Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile marginaliste ,
contribuția școlii psihologice austriece (K.Menger, E.Bohm-Bawerk).
Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului
XX.
La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii
acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au
formulat:
 teoria valoare-utilitate;
 teoria echilibrului economic general;
 teoria preţurilor.
Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de
consum.
Metodologia doctrinei neoclasice:
 Analiza aspectelor statice ale vieţii economice și de faptul cum ea funcționeaza
 Studierea condiţiilor de stabilire a stării de echilibru
 Introducerea în analiză a mărimilor marginale
 Abstractizarea de la aspectele istorice şi politice, utilizarea instrumentarului matematic
de cercetare

Condițiile apariției și ideile principlace ale școlii istorice germane – 1840-1940

Școala istorică germană apare ca o reacție împotriva liberalismului economic clasic care
pretindea că a elaborat o doctrină economică universală, valabilă pentru toate țările și popoarele.
Săvârșește o revoluție metodologică, prin respingerea metodei deductive, folositede
liberali și popunând înlocuirea acesteia cu metoda inductivă și metoda istorică a comparațiilor.
Şcoala austriacă s-a format la Universitatea din Viena, la catedra pe care multi ani a condus-o
Carl Menger. Particularitatile ei metodologice pot fi caracterizate prin urmatoarele momente:
 Individualism metodologic extrem de riguros
Reprezentantii austrieci au pus la baza teoriei lor „metoda robinsonadei”, care plaseaza in centrul
cercetarilor comportamentul economic al unui individ izolat – a lui Robinzon. Trasaturile
caracteristice gospodariei acestuia sunt extinse, ulterior, asupra economiei in ansamblu.
 Subiectivism consecvent
Valoarea de schimb a bunurilor de consum este considerata a fi dedusa de consumatori in mod
subiectiv, reiesind din importanta pe care ei o atribuie acestor bunuri. Iar valoarea de schimb a
bunurilor productive era determinata de aprecierile subiective ale valorii bunurilor de consum
produse cu ajutorul acestor bunuri productive.
 Analiza cauzala si caracter discret al cercetarii
„Austriecii” dadeau preferinta analizei cauzale si nu celei functionale. Spre deosebire de
celelalte curente marginaliste, ei se opuneau divizarii infinite a bunurilor (nu intâmplator in
calitate de exemplu a bunului schimbat la ei figurau caii – bun indivizibil, in timp ce Marshall
opera cu ceaiul – bun perfect divizibil). Ca urmare, considerau ei, este posibila doar scala
discreta a cererii si ofertei si, deci, nu poate exista un singur punct care ar indica pretul de
echilibru. Exista doar intervalul in care acest pret se stabileste.

12
  Refuzul de la utilizarea instrumentarului matematic de analiza
Marginalismul austriac este pur verbal, fara formule si diagrame. Şi nu pe motivul ca
reprezentantii acestei scoli nu posedau suficiente cunostinte in domeniul matematicii. Ei tindeau
sa reprezinte postulatele lor teoretice intr-un mod maximal realist, cuvântul fiind considerat mai
concret decât schema.
Ultra-individualismul lui Carl Menger
Conceptul cu privire la nevoi si bunuri
Carl Menger elaboreaza urmatoarele teorii:
- Teoria bunurilor
- Teoria valoare-utilitate
- Teoria schimbului si a preturilor

Categoria de baza de la care porneste cercetarea lui Menger este „nevoi umane”.
Ele apar, in viziunea lui, ca reactie a gradului de adaptare a organismului uman la mediul
ambiant. În cazul când exista discordante intre om si mediu apar insatisfactii, care genereaza
nevoi. Şi doar satisfacerea acestor nevoi restabileste echilibrul pierdut.
Deci,nevoile, in opinia lui Menger, reprezinta niste dorinte umane nesatisfacute. Anume
nevoile transforma produsele in „bunuri” (categorie nou introdusa de Menger in cercetare, pâna
la el fiind utilizate notiunile de „produs” si „marfa”). Bunurile sunt definite caproduse care
satisfac o anumita nevoie umana.
Contributiile teoretice ale lui E. von Bohm-Bawerk
Principiul utilitatii marginale.
Bohm-Bawerk, considerat cel mai important reprezentant al scolii austriece, a expus mai
clar si exact esenta principiului utilitatii marginale, aplicând in cercetarile sale „metoda
robinsonadei”.
Aplicând teoria sa la sistemul relatiilor creditare si salariale, Bohm-Bawerk a ajuns la
concluzia ca daca posesorul unui capital de 200 u.m. acorda aceasta suma cu imprumut, el are tot
dreptul ca, dupa o perioada, sa primeasca 220 u.m. datorita deprecierii in timp a valorii prezente.

13
11. Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L. Walras) şi
a şcolii sintetizatoare britanice.
Școala matemtică elvețiană (școala de la Lausanne)
Leon Walras (1834-1910)
Leon Walras – împarte economia în 3 compartimente distincte:
 Economia pură, care folosește metode matematice de cercetare
 Economia aplicată, care are drept misiune studierea procesului de producție, a circulației
monetare și a formelor de organizare a acestuia
 Economia socială, se preocupă de găsirea principiilor de echitate socială.
Elaborează modelul “concurenței pure și perfecte”, un model ideal de formare a
prețurilor bazat pe 5 premise:
 Atomicitatea pieței
 Omogenitatea produselor
 Liberă intrare pe piață
 Mobilitatea factorilor de producție
 Transpartența pieței.
L.Walras și-a concentrat toată atenția asupra științei economice pure, intitulând lucrarea
sa de bază„Elemente de teorie economică pură”în care locul central îl ocupaproblema formării
prețurilor și a echilibrului.
Modelul concurenţei pure şi perfecte:
Elaborarea modelului unui tip de concurenţă, care nu există în realitate, dar care permite
de a analiza mecanismul formării preţului în condiţiile de liberă concurenţă, condiţii asigurate de
intervenţia statului. El este convins că în condiţiile unei asemenea concurenţe economia se
autoreglează.
Teoria echilibrului general: L.Walras a oferit prima idee de echilibru general al
economiei, obţinut într-un mediu de concurenţă pură şi perfectă.
El deosebeşte trei tipuri de pieţe:
o Piaţa produselor
o Piaţa serviciilor
o Piaţa capitalului
Echilibrul economic necesită egalarea posibilă a cererii şi a ofertei pe toate trei pieţe.
Alfred Marshall (1842-1924)- ultimul neoclasic
Susține că economia politică este o știință care studiază, în același timp, atît bogăția
națiunilor, cât și comportamentul uman.
Studiază formarea prețurilor în condițiile concurenței imperfecte
Susține înlocuirea termenului de economie politică cu economics
Elaborează “teoria prețului fără valoare” potrivit căreia prețul se stabilește în funcție de 3
factori:
a) Cheltuieli de producție;
b) Utilitatea marginală;
c) Cererea și oferta
14
12.Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist , politica economică
dirijistă preconizată de G.M. Keynes .
Etapa keynesiană , care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX.
Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria
generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei
economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme:

 necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză;

 stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
 reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă;
 analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

În timpul războiului, Keynes a jucat un rol important în cadrul Trezoreriei Britanice,

fixându-şi ca obiectiv principal refacerea ordinii economice de după război.
1. S-a inspirat din lucrările mercantiliştilor şi din lucrarea lui T.Malthus „Eseu asupra
principiului populaţiei”
2. Respinge concepţia unei ordini naturale, şi a unor legi obiective ce ar asigura funcţionarea
spontană a economiei, echilibrul economic.
El plasează la temelia activităţii economice înclinaţiile psihologice ale oamenilor, pe care le
ridică la nivel de legi economice.
Principalele legi psihologice sunt:
a) Legea psihologică fundamentală – înclinaţia spre consum şi economii;
b) Legea imboldului spre investiţii;
c) Legea preferinţei pentru lichidităţi .

3. Afirmă că forţa majoră care mişcă societatea şi viaţa economică sunt ideile.
4. Ca şi neoclasici Keynes împarte societatea în producători şi consumatori şi nu în clase sociale,
cum procedează clasicii şi marxiştii.
5. Spre deosebire de neoclasici, care au efectuat o analiză microeconomică a proceselor
economice lanivelul firmei, producătorului şi consumatorului, Keynes respinge însă „Legea Say”
şi susţine că economia de piaţă are un şir întreg de neajunsuri ca dezechilibrele, şomajul,
diferenţierea de v nituri etc.
Efectuarea unei analize macroeconomice i-au permisă descopere o serie de greşeli ale
clasicilorşi neoclasicilor ca:
a) Ipoteza transformării automate şi integrale în orice moment a economiilor în investiţii
b) Afirmaţiile ca:
 Rata dobânzii este reglată numai de cerere şi ofertă de capital
 Salariul este reglat de cererea şi oferta forţei de muncă
 Forţa de muncă de nivelul salariilor

15
13.Etapele keynesismlui. Neokeynesismul ca teorie și politică economică. Postkeynesismul.
Neokeynesismul este un curent format din mai multe microcurente, care pun accentul pe
diferite nuanţe ale doctrinei keynesiste. Anume prin doctrina dată, doctrina lui Keynes, adoptată
la noile condiţii, a dominat gândirea economică pe parcursul a trei decenii.
Apariţia neokeynesismului este condiţionată de:
1. Transformarea economiei bazată pe proprietatea privată în una mixtă, în care pe lângă sectorul
individual există şi un mare sector public
2. Statul în aceste condiţii nu mai era un simplu paznic, ci devenise principalul agent economic,
cu o influenţă hotărâtoare asupra întregii economii.
*Neoclasicii au acordat o atenție primondială analizei productivității.
*Urmăreau scopul asigurării unor ritmuri stabile de creștere economică.
*Neokeynesiștii susțineau că amestecul trebuie să fie sistematic și diret.
*Aportul principal al neokeynesiștilor la dezvoltarea științei economice constă în
elaborarea a două teorii noi și anume:
1.Teoria modernă a creșterii economice- descoperire prin care neokeynesiștii au pus temelia
uneia dintre cele mai importante componente ale macroeconomiei.
2.Teoria neokeynesiană a ciclurilor economice.

Dintre contribuţiile aduse de neokeynesişti ne vom opri asupra câtorva cum sunt:
teoria dinamicii economice, teoria sintezei neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin
intermediul mărfurilor.
Postkeynesismul-micro curent al keynesismului
Postkeynesismul :
Apare în deceniile şapte – opt ale sec. XX ca rezultat al prezenţei unui şir de fenomene
negative ca: simultaneitatea inflaţiei, şomajului, crizei valutar financiare, economiei mondiale
etc.
Ca rezultat al acestor efecte keynesismul intră într-o criză.
Teoriile de bază
Dinamica creșterii economice în timp.
*pe termen scurt- cercetează cauzele abaterii ratei reale economice de rata garantată.
*Pe termen lung- cercetează factorii ce influențează creșterea economică.
Înzestrarea inițială cu echipament.
Rata progresului tehnic.
Rata salariului real.
Rata ocupației.
În viziunea postkeynesiștilor rata economiilor nu este constantă și uniformă ca la Keynes ci
depinde de mărimea veniturilor și schimbările ce au loc în repartiția veniturilor.

16
14.Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile și etapele
dezvoltării.
Instituţionalismul reprezintă o reacţie faţă de liberalismul clasic şi marginalism.
 A apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea în SUA
 La începutul secolului XX se răspândeşte în Europa (Franţa, Suedia, Germania, Anglia)
 Reprezentanţii: T.Veblen, J.R.Commons, W.S.Mitchell, J.M.Clark, A.A.Berle,
J.K.Galbraith

Trăsăturile caracteristice ale instituţionalismului

Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţionalismului au fost:
T.Veblen (1857 - 1929) J.M.Clark (1884 - 1963) J.K.Galbraith (1908) F. Perraux (1903 - 1987)
A apărut în perioada interbelică în SUA şi în curând devine un curent mondial,
răspândindu-se în Franţa, Suedia, Germania, Anglia etc. În decurs de un secol, în interiorul
acestei doctrine au apărut o mulţime de microcurente care diferă între ele.
Cu toate acestea există câteva trăsături esenţiale ale instituţionalismului:
 Nu erau de acord cu nivelul ridicat al abstractizării ştiinţei economice neoclasice
 Solicitarea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale
 Dezaprobarea empirismului cauzal al economiei clasice şi neoclasice, exprimată prin
propunerea de a efectua investigaţii cantitative detaliate.
 Critică anumite aspecte ale capitalismului, precum şi unele concepte teoretice clasice şi
neoclasice.
 Calificarea instituţiilor drept forţă motrică a dezvoltării social – economice
 Justificarea amestecului statului în economie pentru a evita crizele, şomajul
 Fac o analiză a fenomenelor economice la nivel macroeconomic
 Promovează ideea primatului socialului în raport cu economicul.

Şcoala istorică Germană

1. Au respins metoda deductivă a economiştilor clasici şi au înlocuit-o cu metoda istorică a
comparaţiei.
2. A trecut prin două etape de evoluţie:
a) Mijlocul sec. XIX – „vechea şcoală istorică” în frunte cu Wilhhelm Roscher (1817 - 1894)
b) După 1870 atinge apogeul numindu-se „noua şcoală istorică”

Obiectul de studiu:
 Economia politică, trebuie să fie o ştiinţă despre economia naţională, care urmează a fi
descrise în modul cel mai detaliat.
 Îi criticau pe clasici, pentru că ar fi limitat cercetările lor numai la domeniul pur
economic, ignorând un şir de fenomene ce influenţează activitatea omului ca: politica,
morala, obiceiurile, psihologia etc. care joacă un rol decisiv în determinarea motivelor
activităţii economice a omului.
 Au criticat legile economice ale clasicilor, deoarece condiţiile economice şi sociale diferă
de la ţară la ţară, de la epocă la epocă.

17
15.Evoluția instituționalismului negativist (Th. Veblen) și a instituționalismului pozitivist.
Instituționalismul anilor 1960 - 1970 (J.K. Galbaralth).
Instituţionalismul a trecut prin trei etape:
1. Instituţionalismul negativist (protestatar): primele patru decenii ale sec. XX. Au pus accent
pe critica capitalismului şi a liberalismului economic. Reprezentanţii sunt: Thorstien Veblen
(1857 - 1929) , J. Commons.
2. Instituţionalismul pozitivist:Apare imediat după război, prin operele lui J.M. Clark, A.Berle.
Se caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor
propuneri cu privire la perfecţionarea lui.
3. Neoinstituționalismul : Mijlocul anilor 60-70 şi se caracterizează prin mărirea ariei
geografice, cât şi a caracterului investigaţiilor. John Kennet Galbraith este teoreticianul de bază.
Instituționalismul negativist sau protestatar THORSTEIN VEBLEN (1857-1929) –
fondatorul instituţionalismului
Principala instituţie sunt tradiţiile și obiceiurile dar un rol deosebit le au instinctele:
a) instinctul paternității,
b) instinctul curiozităţii,
c) instinctul jefuitor,
d) instinctul de a produce, etc.
Respinge noţiunea de legi eterne.
“Teoria clasei fără ocupaţii” Clasa fără ocupaţie duce un mod de viaţă parazitar, reducând
randamentul industrializării societăţii. Aceasta este reprezentată de speculanţi, escroci, rentieri,
pseudo businessmani, care fără a produce ceva, obţin, pe căi necinstite, prin fraudă, câştiguri
enorme.
“Teoria suveranității consumatorului” Consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci este
supus unor puternice presiuni, care îi impun, atunci cand alege mărfuri și servicii, un
comportament irațional, neindependent. Consumatorul devine un sclav al modei, al publicităţii,
al ambiţiilor.
Neoinstituţonalismul John Kenneth Galbraith (1908-2006)
În economiiile dezvoltate, un rol important în reglementarea fenomenelor economice şi
sociale aparţine, alături de piaţă, statului.
Economiile contemporane se bazează pe:
- Pe sectorul economiei de piaţă, care funcţionează în conformitate cu principiile
economiei de piaţă
- Pe sectorul economiei planificate, al marilor întreprinderi, care este un sector al
producţiei neconcurenţiale.
Marile întreprinderi, deţinînd poziţii de monopol sau oligopol, au distrus mecanismele pieței
concurenţiale, reglementând piaţa după bunul lor plac.
“Teoria determinismului tehnologic” - cauza principală a transformărilor din societate o
constituie schimbările din ştiinţa tehnică.
Procesul de producţiei se concentrează în cadrul întreprinderilor gigantice, care nu se supun
legilor pieţii. Gestiunea acestor întreprinderi se află în mâinile managerilor marilor corporații,
numiți – tehnostructura.

18
16.Neoinstituționalismul economic ,,imperalismul'' ştiinței economice. Teoria
costurilor de tranzacție și teoria drepturilor de proprietate de R. Coase.
Teoria alegerii publice de J. Bouchanan.
Neoisntituționalismul, sub presiunea keynesismului și neoliberalismului, pe la mijlocul
sec.XX, își pierde influența. Însă între anii 70-80, prin lansarea unor noi concepte și teorii,
doctrina neoinstituționalistă revine iarași pe prim-plan. Principalii reprezentanți ai
neoinstituționalismului revigorat sunt: Ronald Coase, Douglass North, James Buchanan, Armen
Alchian, Gordon Tullock.
Particularitățile neoinstituționalismului:
1. Întreprind o cercetare a realităților ce țin de obiectul de studiu al politologiei, al istoriei,
al dreptului, cu folosirea metodelor și instrumentelor economice.
2. Pun accentul pe studierea relațiilor dintre indivizi din cadrul uneia și aceleiași instituții,
cum ar fi statul, familia, forma, etc.
3. Folosesc pe larg metoda deductivă de cercetare economică, insoțită de analiza cantitativă
și calitativă.
4. Acorda o importanță deosebită noțiunilor costul tranzacțiilor și drepturile de proprietate
Costul tranzacțiilor și drepturile de proprietate
Ronald Coase (n.1910) este autorul teoriilor costului tranzacțiilor și drepturilor de
proprietate.
Costul tranzacțiilor este costul efectuării unui schimb sau a unei tranzacții economice, adică
cheltuielile legate de studierea pieței, de desfășurarea negocierilior, încheierea și respectarea
unor contracte între partenerii economici. Firma are scopul de a reduce costurile de tranzacție.
Drepturile de proprietate reprezintă un set de împuterniciri care permit individului să ia
anumite decizii în privința unor sau altor resurse.
Drepturile de proprietate sunt:
1. 1.Dreptul de dispoziție, sau de control
2. Drept de posesiune
3. Drept de utilizarea a bunului
4. Drept de uzufruct, adică de însușire a rezultatelor, care devin, și ele, obiect de proprietate
5. Drept de administrare
6. Drept de transmitere prin moștenire
7. Drept la o posesiune fără termen a bunurilor
Ideea principală a teoriei drepturilor de proprietate constă în faptul că identificarea clară și
respectarea strictă a acestor drepturi reduc costul tranzacțiilor
Teoria alegerii publice Autorii teoriei alegerii publice sunt James Buchanan și Gordon
Tullock.
În centru atenției teoriei alegerii publice se află analiza comportamentului economic al
individului în procesul de administarare a treburilor publice, de luare a deciziilor publice,
cercetarea raportului dintre funcționarea instituțiilor publice și rezultatele economice ale
hotărârilor adoptate de acestea.
Politica funcționează după principiile pieței. Vânzătorii sunt politicienii care oferă programe
electorale, iar consumatorii sunt alegătorii, care achită bunurile promise cu votul de care dispun.

19
17.Neoliberalismul economic și deosebirile lui de liberalismul economic clasic , școlile
neoliberaliste. Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piață socială .
Ideile de bază ale neoliberalismului
Doctrina neoliberală apare către mijlocul anilor 70 ai secolului 20, ca contrarevoluție
împotriva doctrinei dirijiste keynesiste. Este aplicată la început în SUA și Marea Britanie, apoi
răspândinsu-se în lumea întreagă.
Principiile de bază ale doctrinei neoliberale sunt:
1. Activitatea economică este reglementată de niște legi economice obiective și ordine
naturală.
2. Temelia libertații individuale este proprietatea privată, care trebuie să fie înviolabilă.
3. Relațiile între agenții economici se desfășoară în cadrul liberei concurențe. Apărarea
concurenței constituie una din principalele funcții ale statului.
4. Prețurile se stabilesc liber.
Statul trebuie să creeze un cadru instituțional necesar pentru buna funcționare a mecanismelor
pieței.
Rolul statului în concepția neoliberalilor:
- Statul are rolul de apărare a concurenței, lupta împotriva proceselor de monopolizare
precum și asigura solidaritatea socială.
- Libertatea economică trebuie controlată și protejată
- Statul trebuie să creieze cadrul legislativ corespunzător, menținut de statul de drept
- Neoliberalii neagă principiul “laisser faire”
Școala de la Freiburg Neoliberalismul german este numit și ordoliberalism (ordo-
oranduire). Principalii reprezentanți sunt: Walter Eucken, Ludwig Wilhelm Erhard, Wilhelm
Ropke, etc.Walter Euken elaborează teoria tipurilor ideale de economie și fondează modelul
economiei sociale de piață.
Teoria tipurilor ideale, spune că există 2 tipuri de orânduiri:
a. Economia liberă de piață
b. Economia centralizată.
În cadrul economiei libere legăturile între agenții economici se efectuează prin intermediul
pieței.
În cadrul economiei centralizate, întreprinderile sunt subordonate unui centru unic, care
coordoneaza activitatea acestora prin ordine și dispozitii obligatorii.
Tipurile ideale există numai în teorie, în relitate existând niște modele mixte care îmbină în
diferite proporții elementele celor 2 tipuri ideale.
Economia socială de piață imbină armonios ideile liberalismului cu cele ale creștinismului. Și
este aplicat în Germania, Olanda, Suedia, Elveția, Danemarca.
Trăsăturile de bază ale economiei sociale de piață
- Elaborarea și controlul îndeplinirii regulilor de joc
- Apărarea concurenței
- Stabilirea unui raport optimal între proprietatea privată și cea publică
- Asigurarea protecției păturilor social-vulnerabile.
- Asigurarea creșterii economice
- Menținerea stabilității monetare, prevenirea inflației și deflației.

20
18.Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord -americană
(M. Friedman )
Școala ultraliberală de la Viena
Această școală este un fel de moștenitoare a celebrei școli austriece psihologice. Cei mai
celebri reprezentanți ai acestei școli sunt: Friedrich A. von Hayek, Ludwig von Mises și Joseph
Schumpeter.
Reprezentanții acestei școli sunt cei mai inverșunați adepți ai liberalismului în economie, a
unei economii de piață “pure”, respingând ideea economiei mixte.
Freidrich A. von Hayek se preocupă de următoarele aspecte și probleme economice:
probleme comportamentului omului în condițiile economiei de piață, statul de drept, formarea
prețurilor, ciclurile economice.
Susține:
- Principiul “mâinii invizibile”
- Înlocuire termenului de economie politică cu “catalaxia” care este un sistem economic
care se autoreglează spontan, prin intermediul prețurilor.
- Ordinea spontană se află la baza sistemului economiei de piață, iar ordinea dirijată la
temelia economiei de comandă.
- Economia de piață este regularizată de un șir de “reguli de joc” instituite de statul de
drept.
- Valoarea umană supremă este libertatea, care este mult mai importantă decât
prosperitatea economică.
- Școala monetaristă de la Chicago.
Este o contra-revoluție împotriva keynesismului și în special impotriva răspândirii și agravării
fenomenului inflației.
Milton Friedman, fondatorul școlii monetariste. Principalele idei:
- Adept înflăcărat al economiei de piață. Numai economia de piață liberă și rațională este
capabilă să asigure oamenilor și libertatea și bunăstarea precum și securitatea.
- Inflația este un fenomen pur monetar ce are la temelia sa o creștere anormală a cantității
de bani în raport cu volumul producției.
- Politica monetară- forma principală de intervenție a statului în economie. Statul trebuie să
regleze mărimea masei monetare astfel încât să țină sub control rata inflației.
- Este autorul teoriei cantitative a banilor potrivit căreia mărirea cantității de monedă în
circulație, produce o creștere proporțională a nivelului general al prețurilor și o scădere a
valorii monedei.
- Propune utilizarea noțiunii de cerere de monedă, care depinde nu de venitul curent, real,
ci de așa-numit venit permanent, pe care individul așteaptă să îl obțină pe viitor și care îl
servește drept temelie pentru ași determina nivelul de consum.
Elaborează teoria ratei naturale a somajului. Somajul natural, condiționat de trecerea
angajaților la un alt loc de lucru, alt loc de trai, este un fenomen firesc natural inevitabil și chiar
necesar. Reflectă acel nivel relativ al somajului care corespunde cu o rata stabilă a inflației.
Teoria economiei ofertei.
Apare în anii 70-80 ai secolului XX, care avea menirea să reabiliteze rolul decisiv al ofertei și
al producției, în crearea avuției. Potrivit acestei teorii, factorul principal ce asigură dezvoltarea
economică este oferta, nu cererea efectivă după cum spunea J.M. Keynes.

21
19.Particularitățile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de G.
Becker și teoria anticipărilor raționale de R. Lucas. Economia imaginației creative.
Reprezentanți ai gândirii economice contemporane:
- Robert Lucas (n.1937)
- Gray Beaker (n.1930)
- Nicolas Georgescu-Rogen (1906-1994)
- Mihail Manoilescu (1891-1950)
Grey Becker ste liderul mondial al cercetărilor în domeniul capitalului uman.
În 1992 devine laureat al Premiului Nobel pentru folosirea ”Teoriei economice la analiza
comportamentului uman și a relațiilor între oameni”
Teoria capitalului uman
Esența teoriei capitalului uman constă în examinarea individului nu doar în calitate de simplu
consumator de bunuri și servicii, ci ca pe o formă specifică a capitalului, investițiile în individ
fiind asemănătoare cu investițiile în capitalul fix.
Studiind comportamentul uman, Becker ajunge la concluzia că orice activitate umană, orice
efort al individului pot fi analizate în termen de cost-beneficiu.
Capitalul uman și investiția în capitalul uman
1. Capitalul uman – este definit drept un stoc de cunoștințe profesionale, de aptitudini și
abilități pe care le posedă individual. Acestea contribuind la sporirea capacităților creative
ale individului și în viitor la creșterea veniturilor lui.
2. Capitalul uman se constituie din anumite calități native, cu care omul este înzestrat, de la
natură precum și din aptitudinile dobândite de-a lungul vieții prin educație și alte eforturi
intelectuale și fizice
Factorii care contribuie la creșterea capitalului uman
1. Starea de sănătate și satisfacția oamenilor (circumstanță care influiențează în mod
nemijlocit nivelul productivității forței de muncă)
2. Gradul de educație (nivelul mediu al anilor de studiu ce revine unei persoane)
3. Nivelul de calificare
4. Nivelul de informare
5. Calitățile antreprenoriale
Robert Lucas – liderul noilor clasici
În anul În anul 1995, pentru lucrarea Analiza consecințelor anticipărilor raționale asupra
politicilor economice, savantul este distins cu Premiul Nobel
Susține că banii sunt supraneutri, astfel încît încercarea statului de a influența activitatea
economică prin modificara masei monetare este nu numai neeficientă dar și greșită
Este și autorul unei teorii despre ciclul economic real.
În opinia lui caracterul ciclic al dezvoltării economice este influențat de mai mulți factori:
- Șocurile productivității
- Cheltuielile imprevizibile ale statului
- Evoluția comerțului internațional
- Evoluția șomajului
Noii clasici îi iau în derîdere pe toți opredecesorii lor și declară că,,intervenția statului în viața
economică nu-i altceva decît o iluzie asemănătoare cușiretlicul unui scamator, care în realitate
nu poate schimba nimic’’
22
20.Caracteristicile evoluției gândirii economice românești. Ideile economice promovate de
Dimitrie Cantemir, P. Aurelian și M. Manoilescu.
Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice la români
Care idei predomină în gândirea economică românească. Înţelepţii din Antichitate afirmau
că suprema misiune a omului pe pământ este de a se cunoaşte pe sine însuşi. Întrucât existenţa
noastră se desfăşoară cel puţin la nivel de individ şi la nivel de naţiune, acest îndemn celebru
înseamnă şi cunoaşterea noastră ca tot întreg, ca naţiune, ca mod de gândire.
Specificul gândirii economice româneşti este condiţionat de un şir de împrejurări, cum ar fi
aşezarea geografică, psihologia naţională, dar mai ales destinul istoric, care ne-a «oferit» ca ideal
suprem nu prosperitatea economică, nu sporirea avuţiei materiale şi spirituale, ci lupta de
eliberare naţională. Istoricul român A.Xenopol subliniază în această ordine de idei că «nu este
popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susţinut
pentru apărarea fiinţei şi traiului».
De aici şi prima particularitate a gândirii noastre - îmbinarea problemelor pur economice cu
idealurile luptei de eliberare naţională.
P.Aurelian formulează această trăsătură specifică în următorii termeni: „Păstrarea şi întârirea
naţionalităţii este ţinta supremă căreia poporul român este dator să jertfească toate gândirile şi
toate întreprinderile sale. Politica noastră, fie internă, fie externă, numai atunci este bună când
este naţională; când urmăreşte prin toate mijloacele ocrotirea intereselor naţionale».
Ideile mercantiliste ale lui D.Cantemir
Cărturar de talie europeană, născut în 1673 la Iaşi, Dimitrie Cantemir a fost cea mai marcantă
personalitate din cultura românească medievală. Circa 17 ani a trăit la Constantinopol, în calitate
de ostatic. Domn al Moldovei (1693 şi 1710 1711), în politica externă s-a orientat spre Rusia, cu
ajutorul căreia spera să obţină independenţa ţării sale. După înfrângerea armatelor ruso-
moldoveneşti în anul 1711 în bătălia cu turcii, pleacă în Rusia, unde devine sfetnic al lui Petru I.
Moare în anul 1723.
În anul 1714 D.Cantemir devine membru al Academiei din Berlin. Cu acest prilej, în anul
1716, editează „Descrierea Moldovei”, operă în care sunt expuse şi un şir de idei economice.
Caracterul ideilor economice ale lui D. Cantemir. În virtutea factorului epocă, precum şi a
năzuinţei obiective şi subiective de a fortifica puterea domnitorului, de a asigura prosperitatea
economică a naţiunii, preocupările economice ale lui D.Cantemir gravitează în temei în jurul
doctrinei mercantiliste. (Deşi a împărtăşit şi unele concepte proprii liberalismului clasic, cum ar
fi recunoaşterea existenţei unei ordini naturale în societate, inclusiv în viaţa economică).
Principalele probleme economice asupra cărora a meditat aproape în toate scrierile sale, dar în
mod special în «Descrierea Moldovei» sunt: a) Problema comerţului exterior şi asigurării unei
balanţe comerciale active: b) Consecinţele nefaste ale dominaţiei otomane pentru economia
Moldovei; c) Originea proprietăţii funciare boiereşti şl a relaţiilor economice dintre boieri şi
ţărani; d) Politica fiscală promovată de stat şi impactul ei.
Consecinţele dominaţiei turceşti asupra economiei Moldovei. Una din preocupările ştiinţifice
şi practice permanente ale lui Cantemir a fost analiza factorilor care reţineau dezvoltarea
economică a Moldovei. Convins că nu poate fi bogat un popor care este dominat de alte popoare,
el ajunge uşor la concluzia că principala piedică în calea prosperităţii economice a Moldovei este
jugul otoman care nu numai că sărăceşte ţara, dar îi răpeşte şi viitorul. El scrie că pe parcursul
anilor turcii au găsit noi şi noi prilejuri de a mări tributul. Apoi, pe lângă acest tribut, plătit anual
Porţii, „Moldova este obligată să dea sultanului un dar numit peşcheş, de 12500 de imperiali şi
două blănuri, una de samur, de 1500 de imperiali şi alta de râs», un peşcheş pentru mama

23
sultanului, altele pentru ceara de la lumânările palatului împărătesc, căpeteniei enicerilor,
vizirului şi celorlalţi curteni mai puţini importanţi etc.
După ce enumeră toate aceste „tribute” şi „peşcheşuri” Cantemir conchide cu tristeţe: «tot
acest bănet trebuie smuls şi stors în toate chipurile de la bieţii supuşi, numai ca să sature lăcomia
fără margini a Porţii Otomane».
Prezenţa jugului otoman impunea anumite limite şi în calea folosirii raţionale şi complete a
resurselor naturale. «Munţilor noştri, - scria Cantemir, - nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a
munţilor, dar potenţialul lor rămâne puţin valorificat din cauza «cunoscutei lăcomii a turcilor şi
teama ca nu cumva, săpând după bogăţii să-şi piardă o dată cu ţara şi truda şi roadele
ei».Cantemir consideră că unul din factorii care reţin dezvoltarea economică a Moldovei era şi
lăcomia boierilor şi a domnitorilor care îi ruinează până la sărăcie lucie pe ţăranii lor, silindu-i să
plătească «atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună».
Ideile naţionalismului şi protecţioniusmului economic în operele lui P.Aurelian şi
M.Eminescu
P.Aurelian (1833-1909). Omul şi opera. Desigur, nu-i vorba de o rudă a împăratului roman
Aurelian, care în anul 217, sub presiunea invaziei triburilor barbare, a renunţat la stăpânirea
Daciei. Spre deosebire de celebrul împărat, militar de profesie, Petre S.Aurelian este cel mai de
seamă economist român din a doua jumătate a secolului XIX. A făcut şi o carieră politică,
ajungând deputat, ministru şi un timp - chiar prim-ministru. A fost Preşedinte al Academiei
Române.
Cele mai importante lucrări economice ale lui P.S.Aurelian sunt:
«Catehizmul economiei politice» (1871);
«Cum se poate fonda industria în Româniao (1881);
«Politica noastră vamală» (1890);
„Viitorul nostru economic” (1890).
Caracteristica de ansamblu a operei economice a lui P.S.Aurelian. Plătind într-un fel
tribut timpului, Aurelian avea să-şi expună punctul de vedere în toate problemele de teorie şi
practică economică, care erau actuale la acea epocă în România. El a fost primul economist
român care a fondat o doctrină proprie în sensul unui sistem de concepte cimentate în jurul ideii
naţiunii şi a industrializării.
Spre deosebire de mai mulţi economişti, care au pornit de la interesele unui sau altui partid
politic, ale burgheziei, moşierimii, sau ale proletariatului, Aurelian analizează fenomenele
economice, plasând în centrul doctrinei sale problema formării complexului naţional unic, ale
industrializării, viitorului economic al României. În condiţiile când în cercurile politice din ţară
dominau partizanii liberschimbismului, el a promovat consecvent ideea că fără o industrie
dezvoltată, fără o politică protecţionistă România este lipsită de viitor.
Problema industrializării şi a protecfionismului. Deşi a desfăşurat o activitate teoretică
multilaterală, P.Aurelian avea să intre în istorie, în primul rând, ca unul dintre cei mai de vază
promotori ai protecţionismului românesc. Trăind într-o perioadă când România pe măsură ce se
elibera de sub dominaţia politică a celor trei imperii vecine (Turcia, Rusia şi Austro-Ungaria),
era ameninţată cu un nou jug, de data aceasta pur economic, el punea accentul în activitatea sa
teoretică şi practică pe ideea apărării independenţei economice a ţării printr-o politică
protecţionistă şi prin dezvoltarea industriei naţionale. Pornind de la convingerea că protecţia
temporară şi diferenţiată a industriei este singura condiţie a obţinerii unei adevărate independenţe
economice, P.Aurelian critică cu asprime ideile liberalismului clasic, mai cu seamă teoria şi
politica liberului schimb, care, susţine dânsul, este avantajoasă numai pentru ţările avansate, dar
păgubitoare şi periculoasă pentru tinerele state în curs de dezvoltare.
24
 Combatând cu vigoare teoria «România - ţară eminamente agrară», P.Aurelian demonstrează
că singura garanţie a independenţei ţării este industrializarea ei, că numai având o industrie
dezvoltată ar deveni posibilă întreţinerea de relaţii economice echitabile cu alte state ale lumii.
Astfel, P.Aurelian s-a pronunţat categoric contra convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria,
potrivit căreia începând cu anul 1876 ţara vecină obţinea acces la piaţa românească pentru
produsele sale industriale, ceea ce slăbea cu mult poziţiile industriei naţionale. Cerând
promovarea unei politici economice protecţioniste, el sublinia că ea nu trebuie să se soldeze cu
scoaterea României din circuitul economic internaţional, de aceea «Tariful nostru vamal trebuie
să fie protector, nu prohibitiv». Totodată, asemeni fondatorului doctrinei naţionalismului
economic, F.List, opera căruia a fost publicată sub îngrijirea sa, P.Aurelian considera că politica
protecţionistă a României trebuie să fie provizorie şi diferenţiată.
Doctrina economică a lui Mihail Manoilescu – o teorie a învingerii subdezvoltării
M.Manoilescu. Viaţa şi opera. Cel mai mare economist al românilor s-a născut în 1891, la
Tecuci, într-o familie de institu-tori, originari din Basarabia. În anul 1931 Manoilescu e numit
guvernator al Băncii Naţionale, dar, în urma unei neînţelegeri cu regele, este destituit şi din
această funcfie. După o îndelungată carieră ştiinţifică şi pedagogică, se întoarce revine în viaţa
politică abia în 1940, când este numit ministru de externe. Dar odată cu venirea lui Ion
Antonescu la putere (în acelaşi an) Manoilescu părăseşte postul de ministru. După război este
arestat în repetate rânduri, iar în anul 1948 trimis într-un lagăr de detenţie. Moare in 1950,
sentinţa capitală fiind anunţată la circa doi ani de la dispariţia lui dintre cei vii.
M. Manoilescu a lăsat o operă ştiinţifică cunoscută în întreaga lume.
Principala sa lucrare, publicată pentru prima dată în 1929 la Paris în franceză, apoi tradusă
în cele mai răspândite limbi europene - engleză, germană, italiană, portugheză - este intitulată
„Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”.
Cartea cu care ştiinţa economică românească a ieşit în lume, impunându-se în gândirea
economică mondială, a fost citată şi comentată de cei mai mari economişti ai timpului, cum ar fi:
P.A Samuelson, G.Mirdal, W.Ropke, M.Kalecki, R.Barre. Laureatul Premiului Nobel pentru
economie (1977), suedezul B.Ohlin, menţiona că lucrarea autorului român a fost «cea mai
însemnată pe care am văzut-o dintre cele care apără protecţionismul». Andre Piettre, la rândul
său, o plasează în lista celor mai valoroase opere economice ale tuturer timpurilor şi popoarelor.
Trăsăturile definitorii ale gândirii economice ale lui M.Manoilescu. Ca şi în cazul celor
mai mulţi din economiştii români, doctrina economică a lui Manoilescu poartă un caracter
eclectic, situându-se la hotarul între liberalismul economic şi naţionalismul economic. Oricum,
ca teoretician principal al neoliberalismului românesc, el a apărat interesele elitei naţionale: «Am
crezut totdeauna în elită, - scria el, - şi în dreptul ei natural la conducere». Marele economist
român considera burghezia industrială drept forţa cea mai importantă a progresului economic.
Apărător al iniţiativei individuale, ca toţi liberalii, el respirige totodată pretenţiile de
universalitate ale adepţilor liberalismului economic. El susţine că economia politicâ trebuie să
studieze nu comportamentul agenţilor economici individuali, ci „economia naţională”, mai
concret „forţele naţionale productive, în primul rând „munca” şi «capitalul».
Neoliberal, dar care respinge cel puţin trei din principule de bază ale liberalismului economic
şi anume - teoria schimburilor internaţionale, importanţa acordată individului,
nonintervenţionismul, - Manoilescu acceptă, recunoscându-le ca juste, un şir de concepte ale lui
K.Marx (ca, de exemplu, cel de «plusvaloare»), ale şcolii istorice germane, dar mai ales ideile
formulate de F.List, pe care îl glorifica, considerându-l autor al «primei mari spărturi în solida
structură a teoriei liberale» şi «deschizător de drum al căii propriei noastre independenţe
economice».

25