Sunteți pe pagina 1din 29

Atitudini si comportamente – note de curs

I. Psihologie şi politică

Au trecut milenii până s-a conturat lumea internă, până ce fiinţa umană şi-a îndreptat
atenţia spre Sine, întrebându-se “Cine sunt Eu ?”. Totodată, lupta individului
cu sine însuşi, cu celălalt, cu normele sociale şi culturale, în vederea adaptării dinamice la
schimbările interne şi externe, s-a desfăşurat pe baza legăturilor sale substanţiale, energetice şi
informaţionale cu mediul ambiant. De asemenea, interacţiunea individ-mediu a pus în
evidenţă comportamentul fiecărei persoane, după care a fost recunoscută de către cei din jur
personalitatea sa. În acelaşi timp, dezvoltarea societăţii şi evoluţia individului uman a arătat că
“a trecut vremea în care zeii conduceau istoria(...). Stăpânirea naturii nu este de ajuns. Trăind
în societate, omul trebuie să înveţe să se stăpânească pe sine însuşi şi să se supună legilor
comune. Conducătorilor aşezaţi în fruntea naţiunilor le revine sarcina de a da aceste legi şi de
a face să fie respectate”1. Deciziile pe care aceştia din urmă le dau au importanţă deosebită
pentru evoluţia normală a societăţii. De aceea, trebuie separate de unele măsuri cu consecinţe
nefaste care pot fi resimţite de generaţiile următoare. În seria unor decizii greşite, includem
dorinţa utopică a unor elite politice de refacere a societăţii prin decrete, sau credinţa că un
popor se poate debarasa în întregime de trecutul său, sau acordarea independenţei şi unei
puteri nelimitate capilor Bisericii etc.
Acestea sunt doar câteva măsuri care au provocat unele disfuncţionalităţi resimţite într-un
mod neplăcut de-a lungul timpului.
De aceea, susţine Gustave le Bon, “cunoaşterea mijloacelor ce permit popoarelor să fie
guvernate în mod util, adică psihologia politică, a reprezentat
întotdeauna o problemă spinoasă. Şi este astfel cu atât mai mult astăzi, când noi necesităţi
economice, născute de pe urma progreselor ştiinţifice şi industriale, atârnă greu asupra
popoarelor şi scapă acţiunii ocârmuirilor lor [...]. Psihologia politică se construieşte cu
ajutorul unor materiale diverse, dintre care principalele sunt: psihologia individuală,
psihologia mulţimilor şi, în sfârşit, cea a raselor” 2.
Mai greu de acceptat de către cercetătorii europeni este că, deşi au întreprins analize
diverse şi pertinente asupra unor probleme ce ţin de sfera psiho-politicii, contribuţiile lor au
fost puse în umbră de realizările specialiştilor de peste ocean. Cu toate că însuşi termenul de
1
Le Bon, Gustave, La psychologie politique, Flammarion, Paris, 1910. Psihologie politică, Antet XX Press,
Prahova, (fără an), p. 4.
2
Ibidem, p.6
psihologie politică a fost folosit pentru prima dată în Franţa de către Émile Boutmy (1836-
1905), că Hippolyte Taine (1828-1893) face parte dintre membrii fondatori ai acestei
discipline, având preocupări legate de
identitatea psihologică a cetăţenilor francezi, că un alt pioner al analizei mulţimilor şi al
susţinerii rolului conducător al liderului politic, Gustave Le Bon (1841-1931), scrie în 1895
Psychologie de foules, în 1910 Psychologie politique, ş.a. , acestea sunt doar câteva dintre
numele ilustre care au încurajat apariţia preocupărilor în acest domeniu şi care au fost
încadrate de Alexandre Dorna în „matricea franceză: individualismul şi mulţimile”3. Cu totul
alta este situaţia în Franţa la mijlocul anilor ’80, perioadă în care statutul psihologiei politice
nu mai este suficient de reprezentativ. Această situaţie s-ar datora, în opinia Madelenei
Grawitz, reînnoirii continue a tradiţiei sociologice durkheimiste: “Valul sociologiei după 1968
a fost însoţit de discreditarea factorilor psihologici. Reînnoirea durkheimismului, influenţa
pozitivismului (cf. Bourdieu) şi a cuantificării (cf. Boudon) au îndepărtat profesorii şi
cercetătorii de psihologia considerată individualistă şi reacţionară”4.
A.Dorna indică şi alte „repere pertinente” , de data aceasta pe autorii germani
care au contribuit la clarificarea şi la consolidarea acestei discipline. În acest sens citează
lucrările lui Sigmund Freud (1855-1939), care la rândul lor au facilitat analiza psihologică a
comportamentelor oamenilor politici. Un alt nume de referinţă pentru psihologia politică este
Max Weber (1864-1920), cel care îmbină cu succes munca savantului cu cea a politicianului.
În opinia sa alegerea faptele, organizarea lor, o analiză raţională a comportamentelor actorilor
politici şi, bineînţeles, înţelegerea sensului pe care-l dau propriilor acţiuni contribuie la
sezizarea proiectelor şi intenţiilor acestora.
Noii Stângi şi asupra mişcării contestare din anii ’60, ’70 ai secolului al XX lea.
Totuşi, Europa întârzie recunoaşterea rolului factorilor psihologici în explicarea unor
evenimente politice. În acelaşi timp, importanţa acordată psihologiei politice în mediile
universitare europene este mai scăzută faţă de cea manifestată în aceeaşi direcţie în cadrul
aţională, pluralism sociopolitic etc.

3
Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, pp.89-161
4
Madeleine Grawitz, Psychologie et politique (chapitre I), în: Traité de science politique (publié sous la
direction de Madeleine Grawitz et Jean Leca), t.3, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p.3. Autoarea
apreciază că: “În Franţa, nici o unitate de învăţământ şi puţine studii tratează subiecte de psihologie politică”
(op.cit., p. 1). Referindu-se la această situaţie dintr-o perspectivă personală, Madeleine Grawitz notează: “ Nu
pot să uit că în 1970, atunci când am creat, înainte de a fi apărut în Statele Unite, primul Centru de Cercetări de
Psihologie Politică, am fost taxată de CNRS ca «reacţionară». La aceste dificultăţi teoretice se mai adaugă,
pentru studenţi, altele de ordin practic: preocuparea pentru debuşee. Deja prea numeroşi, psihologii găsesc
posturi în serviciile sociale, antreprize sau marketing, politologii se orientează către administraţie, iar psihologia
politică pătrunde greu pe piaţă în posturile pe care le-ar putea pretinde. Visul de a deveni consilier al prinţului
rămâne în Franţa inaccesibil” (op.cit., notă de subsol, p. 3).
Structura personalităţii
În concepţia lui G.Allport, temperamentul “se referă la fenomenele caracteristice ale
naturii emoţionale ale unui individ, incluzând sensibilitatea faţă de o stimulare emoţională,
forţa şi viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei sale predominante şi toate
particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiei, aceste fenomene fiind considerate ca
dependente de construcţia constituţională, şi deci în mare măsură ereditare ca origine”5.
Autorul american sezizează că temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a
personalităţii, care se exprimă în conduită. Totodată, analizează temperamentul sub aspectul
formal al afectivităţii şi al reactivităţii motorii specifice persoanei.
În continuare, ne vom referi la legăturile care se stabilesc între temperamente şi
atitudini politice6. Considerăm că acest tip de atitudini au în vedere organizarea selectivă,
relativ constantă a unor componente psihice – cognitive, motivaţionale, afective- prin
intermediul cărora influenţează modul în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o
situaţie politică sau alta. Exemplificăm, în schema mai jos, preluată de la reprezentanţii şcolii
caracteriologice, aceste conexiuni :

Tipuri de temperamente:

amorfi şi flegmatici colerici şi pasionaţi


- neemotivi - neemotivi - emotivi - emotivi
- inactivi -activi - activi - activi

- primari - secundari - primari -secundari


(trăiesc în prezent (prelungesc mult
şi viitor, nu în trecut) “ecoul” trecutului)

Atitudini politice:

-indiferenţi la lupte şi -atraşi de luptele politice şi


neatraşi de putere; putere
-respectuoşi faţă de libertate; -autoritari ;

5
Allport, Gordon, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.
46.
6
Heymans, G. , Wiersma, E.D. , apud Duverger, M. , Sociologie politique, PUF, Paris, 1968, pp.194-195.
-oratori ;
-legaţi de mase ;

-moderaţi; -înclinaţi spre dictatură.


-împacă tensiunile.

Tipuri de temperamente:

nervoşi şi sentimentali sangvinici şi apatici

- emotivi - emotivi - neemotivi - neemotivi


- inactivi - inactivi - activi -inactivi
- primari - secundari - primari -secundari

Atitudini politice:

-revoluţionari; -antiautoritari;
-anarhici; -conservatori.
-oportunişti;

Studiile ulterioare au evidenţiat că cele trei trăsături: emotivitate, activitate şi


primaritate-secundaritate pot fi reduse prin analiză factorială la doi factori: emotivitate şi
primaritate-secundaritate. Cu toate că tipologia lui Heymans şi Wiersma a plecat de la o
ipoteză neuro-fiziologică, ea a deschis posibilităţi mai largi de analiză psihologică asupra
temperamentului şi aptitudinilor politice, spre deosebire de explicaţiile morfo-fiziologice pe
aceeaşi temă.
În seria preocupărilor referitoare la tipurile de temperamente politice se înscrie şi
clasificarea psiho-sociologului englez G. Eysenck7. Acesta, pe baza analizei factoriale, a ajuns
la următoarele constatări:

7
Eysenck, G., apud Zăpîrţan, L.P. , Repere în ştiinţa politicii, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1991, p.28.
a) în viaţa politică se manifestă comportamente “moi” şi “dure”, adică: atitudini deschise
dialogului, schimbului de valori, democraţiei, în opoziţie cu atitudini închise, rigide,
neconcesive, chiar violente în apărarea unor abordări teoretice sau practice;
b) în viaţa politică se pot distinge două poziţii extreme: de “ stânga” şi de “dreapta” sau “
radicalii” şi “conservatorii”. Dacă la stânga sunt deosebiri între social-democraţi şi
comunişti, la dreapta sunt cele între conservatori şi fascişti.
Referitor la descrierea comportamentelor politice în termenii analizei factoriale, M.Duverger
constată că Eysenck nu identifică factorii reali care influenţează asemenea manifestări
politice. Totodată, sociologul francez sezizează că este puţin probabilă identificarea dintre
“radicali” şi “conservatori” cu “stânga” şi “dreapta”. De asemenea, susţine că nu este
funcţională opoziţia dintre “duri” şi “moi” raportată la spiritul autoritar şi democratic.
În timp ce temperamentul este dependent de: - substratul neurohormonal;
- particularităţile nervoase constitutive; - tipul de activitate nervoasă superioară;
- studierea globală a personalităţii etc., aptitudinile se referă la însuşirile psihice şi fizice
relativ stabile care-i permit fiinţei umane să efectueze cu succes anumite activităţi.
Aptitudinile de care depinde performanţa într-un număr mare de activităţi se numesc
aptitudini generale (inteligenţa, capacitatea de învăţare, memorizarea etc.).
În schimb, aptitudinile solicitate de domenii specifice de activitate (discipline şcolare
sau universitare, arte plastice, muzică etc.) sunt aptitudini speciale.
În general, în activităţile umane conlucrează aptitudinile generale cu cele speciale.
Este cunoscut că o aptitudine izolată nu poate asigura singură succesul într-o activitate sau
alta. Totodată, absenţa unei aptitudini nu poate constitui o piedică pentru desfăşurarea
performantă a unei activităţi sau a alteia. Acest fapt se datorează capacităţii compensatorii
a aptitudinilor.
Astfel, un politician competent poate poseda unele însuşiri performante: inteligenţă,
capacitate de mediere-negociere, promtitudine în luarea deciziilor etc., care ar putea
contrabalansa într-o oarecare măsură nivelul scăzut al abilităţilor de comunicare.

Caracterul reprezintă o altă componentă a personalităţii, alături de temperament şi


aptitudini. Dacă iniţial caracterul se raporta la întreaga personalitate având o dominantă etică,
ulterior a căpătat un caracter descriptiv, explicativ şi aplicativ. În timp ce psihologia explică
caracterul sub aspectul mecanismelor, structurii şi rolului său adaptativ pentru individ, etica
evaluează caracterul din perspectiva concordanţei sau discordanţei acestuia cu codul moral al
societăţii în care trăieşte individul.
În sens larg, caracterul înglobează:
- concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului ;
-convingerile şi sentimentele socio – morale ;
- conţinutul şi scopurile activităţilor;
- aspiraţiile şi idealurile.

În sens restrâns, conceptul de caracter include un ansamblu închegat de


atitudini. Acestea orientează şi raportează omul la sine însuşi, la ceilalţi şi la societate într-
un mod relativ stabil.
Psihologii consideră că oricare individ născut, crescut în comunicare şi interacţiune
cu membrii familiei, colegii de şcoală, cercul de prieteni etc., îşi structurează un anumit mod
de relaţionare şi reacţie la situaţii sociale, în urma unor transformări la diverse niveluri:
cognitiv (reprezentări, noţiuni, judecăţi), afectiv (emoţii, sentimente, pasiuni), motivaţional
(interese, trebuinţe, idealuri), volitiv (forţă, perseverenţă, consecvenţă). Astfel, în structura
caracterului întâlnim factori de ordin cognitiv, afectiv, motivaţional, voliţional care ţin de
existenţa socială a subiectului şi mediază relaţiile lui cu societatea şi cu ceilalţi.
Totodată, evidenţiază că individul are un anumit profil caracterial, diferit de celălalt ce poate
fi etichetat ca ”pozitiv” sau “negativ”, “bun” sau “rău” etc.
Descrierea şi interpretarea structurii caracterului este completată de identificarea
trăsăturilor de caracter (structuri psihice interne care asigură constanţa modului de
comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el). Aceste trăsături pot fi
globale (se referă la sistemul caracterial în totalitate) şi particulare (au în vedere
componentele psihice pe baza cărora se manifestă şi distinge fiecare dintre noi).

Din categoria trăsăturilor de caracter globale, consemnăm:


- unitatea caracterului, care are în vedere păstrarea unei anumite constanţe şi identităţi a
conduitei unei persoane, în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale;
- pregnanţa, ce indică atât modul de ierarhizare a semnificaţiilor şi atitudinilor în
cadrul profilului caracterial general, cât şi gradul de intensitate şi consolidare a
componentelor dominante;
- originalitatea, care se referă la specificitatea, individualitatea şi deosebirea unui
profil caracterial de altul;
- plasticitatea, ce reflectă schimbarea şi adecvarea structurilor caracteriale la
dinamica realităţii sociale (caractere mobile - care îmbină stabilitatea şi schimbarea,
caractere labile – oscilante, şi caractere conservatoare - rigide);
- stabilitatea scopului reprezintă nivelul de ierarhizare şi integrare a motivelor care
influenţează orientarea generală a individului în lume;
- integritatea este trăsătură corolar a celor anterioare, indică rezistenţa caracterului la
influenţele negative (perturbatoare) din afară.

Cea de-a doua categorie, trăsăturile de caracter particulare se prezintă în diade


antinomice, de tipul:
.
- trăsături de natură cognitivă (reflexivitate-nereflexivitate, obiectivitate-
subiectivitate, spirit critic- spirit necritic etc.);
- trăsături de natură afectivă (sentimentalism-nesentimentalism,
timiditate-obrăznicie etc.);
- trăsături de natură intersubiectivă (altruism-egoism, spirit de cooperare-
spirit de necooperare, solicitudine-lipsă de solicitudine etc.);
- trăsături de natură voliţională (consecvenţă-inconsecvenţă, autocontrol-lipsa
controlului, hotărâre-nehotărâre, independenţă-dependenţă etc.);
- trăsături de natură morală (cinste-necinste, corectitudine-incorectitudine,
bunătate-răutate, modestie-îngâmfare, demnitate- nedemnitate etc.).

Acestea sunt doar câteva trăsături particulare de caracter, numărul lor depăşind zece mii
de însuşiri. În observarea şi analiza comportamentelor reale, în situaţii mai mult sau mai puţin
semnificative pentru individ, aceste liste de trăsături caracteriale pot servi ca instrumente
de diagnosticare şi evaluare, alături de alte tehnici de determinare a caracterului. Astfel,
depistarea unor însuşiri de caracter generale, cât şi a unora particulare, pot servi ca indicatori
relevanţi în scopul unei aprecieri judicioase a atitudinilor şi comportamentelor politice.
În continuare, încercăm să creionăm profilul caracterial al unui om politic. În acest scop,
am ales un fost lider, cu o experienţă de 17 ani în politica românească. Este vorba de doamna
Mona Muscă. Absolventă de filologie, a fost pe rând cadru didactic, cercetător la Institutul de
lingvistică al Academiei Române şi politician. În această din urmă calitate a participat la
fondarea Alianţei Civice. A fost membră a Partidului Naţional Liberal, a Partidului Liberal
Democrat, deputat şi Ministru al Culturii etc. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii a confirmat că a făcut poliţie politică. Conform legii, a fost obligată să se retragă
din viaţa politică.
Din perspectiva trăsăturilor de caracter generale, am constatat următoarele : are un
caracter mobil, constanţă şi identitate a conduitei, pregnanţă şi originalitate, ştie bine ce vrea
ca om politic, dar stă mai puţin bine la capitolul integritate.
În ceea ce priveşte trăsăturile de caracter particulare, am observat că este reflexivă, în
proporţie egală are spirit critic şi necritic, subiectivitate şi obiectivitate, altruism-egoism,
solicitudine-lipsă de solicitudine, independenţă-dependenţă. Este îndrăzneaţă, consecventă,
cooperantă, hotărâtă, modestă şi ştie să se autocontroleze.
În urma deconspirării dosarului de Securitate şi emiterii senţinţei civile, s-a confirmat că
Mona Muscă a făcut poliţie politică. Pentru a-i analiza atitudinile şi comportamentul politic
din timpul regimului comunist, am apelat la tipologia realizată de Karl Jaspers în perioada
1948-1989, care se potriveşte şi realităţilor din România. Am ajuns la următoarele constatări:
Mona Muscă se încadrează în al patrulea tip de atitudine, participare din culpă morală 8 nu
din culpă criminală. În concepţia lui Karl Jaspers, atitudinii de supunere activă îi corespunde
culpa morală, iar atitudinii de participare culpa criminală. Cei care intră în categoria
„supunere activă” sunt cei motivaţi profesional, care au intrat în partid sau au acceptat să facă
poliţie politică pentru a trăi mai bine, a publica cărţi sau pentru a călători în străinătate.
Ceilalţi, care „ participă ”, sunt pentru filosoful german indivizi care, separat sau în
colectivitate, se identifică cu regimul, organul de represiune, partidul. Mona Muscă nu a fost
membru de partid , dar în schimb a fost de acord cu pricipiile comunismului, din moment ce a
a acceptat să devină informatorul Securităţii pentru a apăra ţara de elementele duşmănoase,
adică de cei care nu erau de acord în mod făţiş cu metodele de acţiune ale regimului, în
perioada 1948-1989. Aceştia din urmă sunt cei care au avut, de-a lungul timpului, o atitudine
de rezistenţă organizată, dar necoordonată. O parte s-au refugiat în munţi şi au acţionat
violent (1947-1955).
O altă parte, formată din ţărani, organizatori sindicali, creştini militanţi, preoţi, intelectuali,
studenţi, individual sau în grup, au manifestat rezistenţă constantă faţă de comunism şi s-au
opus din răsputeri abuzurilor regimului nedemocratic totalitar9.
8
Karl Jaspers, Texte filosofice, Editura politică, Bucureşti, 1986, pp. 36-39.
9
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România,Humanitas, Bucureşti, 1990; Irina Nicolau, Theodor Niţu,
Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, Humanitas, Bucureşti, 1993; Ghiţă
Ionescu, Comunismul în România, Litera, Bucureşti, 1994; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi.
Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Vremea, Bucureşti,
1997; Dennis Deletant, Maurice Pearton, Roumania Observed. Studies in ontemporary Romania History,
Encyclopaedic Publishing House, Bucureşti, 1998; Adrian Cioroianu, Comunismul românesc,feţele represiunii,
în Arhiva durerii, Pionier Press, Fundaţia Academia Civică, Stockholm, Bucureşti, 2000; Georges Diener,
.
O altă atitudine, în opinia lui Karl Jaspers, este cea a supunerii pasive şi a culpei
politice. Din păcate, cei mai mulţi români, cu toate că nu au fost de acord cu instaurarea
totalitarismului în România, au acceptat, prin tăcerea lor, efectele civile ale acestui tip de
regim comunist.
În acest fel, au facilitat circumstanţele în care vinovăţia şi crima politică au devenit
posibile.
Mona Muscă nu poate face parte din această categorie, deoarece a acceptat pactul cu
Securitatea, a fost de acord cu condiţiile impuse şi a beneficiat de unele avantaje pe care
sistemul i le-a pus la dispoziţie.
Doamna Mona Muscă s-a remarcat în postura de lider politic feminin, în România, de
după 1989. Timp de 17 ani, prin supleţe, abilitate intelectuală, a trăit în mod voluntar în afara
controlului propriei conştiinţe, nu a acceptat vinovăţia personală, pentru a fi scutită de
sancţiuni morale şi juridice. Pe scurt, şi-a mascat trecutul, ignorându-l în faţa alegătorilor şi
colegilor săi. A fost unul dintre liderii politici care a demonstrat activism politic, dar care, ca
şi alţi oameni politici, nu şi-a asumat trecutul din proprie iniţiativă, suferind după demascarea
publică o scădere a credibilităţii politice şi o ieşire, pe uşa din spate, de pe scena politică.
Într-adevăr, Mona Muscă este, aşa cum ea însăşi declară, „ un om normal, cu bune şi
rele ”.
În psihologia contemporană există o mare varietate de sisteme de modelare a
personalităţii. Acestea includ, alături de temperament, aptitudini, caracter, şi alte componente,
precum motivaţia, voinţa etc. De obicei, motivaţia este înţeleasă fie ca un ansamblu de
motive (mobiluri care stau la baza unui comportament sau acţiuni concrete), fie ca proces al
orientării sau mobilizării spre acţiune. În acest context, vorbim de motivaţia politică ca
formă specifică a motivaţiei care ar putea transforma fiinţa umană dintr-un subiect
pasiv, supus influenţelor externe, într-un subiect activ şi selectiv, cu un determinism
intern propriu în declanşarea şi direcţionarea acţiunilor şi comportamentelor politice.
În vederea înţelegerii gradului de organizare a personalităţii în general, a celei politice
în special, dar şi a faptului că motivaţia este considerată o lege generală de organizare şi

L’autre communisme en Roumanie. Resistance populaire et maquis.1945-1965, L’Harmattan, Paris, 2001; Ion
Gavrilă Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, Marineasa, Timişoara, 2001;
Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente1949-1989, Polirom, Iaşi, 2002; Alina
Mungiu Pippidi, Politica după comunism, humanitas, Bucureşti, 2002; Hossu-Longin, Memorialul durerii,
Humanitas, Bucureşti, 200.; Aurora Liiceanu, Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa în munţi, Polirom, Iaşi,
2003 ş.a.
funcţionare a întregului psihic uman, vom analiza atât structura, cât şi tipurile de motive
care asigură reglarea optimă a diferitelor acţiuni umane.
Astfel, din structura motivaţiei fac parte:
- trebuinţele, care reprezintă expresia psihică a necesităţilor înnăscute sau
dobândite ale omului;
- impulsurile, ce apar odată cu trebuinţele şi se manifestă din punct de vedere
fiziologic prin apariţia unei excitabilităţi accentuate a centrilor nervoşi
corespunzători. Din punct de vedere psihologic, se manifestă printr-o stare de
activare, tensiune şi pregătire a acţiunii ;
- dorinţele, care apar când trebuinţele devin conştiente de obiectul lor. Reprimarea
dorinţei a fost apreciată de S. Freud ca o modalitate inacceptabilă de tratare a
individului din punct de vedere moral şi social;
- intenţiile se referă la orientarea motivului spre scopuri, proiecte sau spre ceea ce
încearcă să facă insul. Acestea se diferenţiază în: intenţii imediate sau pe termen
scurt şi intenţii pe termen lung ;
- scopurile sunt anticipări, proiecţii ale punctului terminus al acţiunii ;
- interesele ilustrează orientarea activă, relativ stabilă a personalităţii spre anumite
domenii de activitate, obiecte sau persoane ;

În continuare, vom prezenta trebuinţele fiziologice, de securitate, nevoile sociale,


motivele relative la Eu şi trebuinţele de realizare/autorealizare, incluse într-una dintre
cele mai cunoscute tipologii (după conţinut) ce aparţine lui A. H. Maslow10, deseori citat în
demersurile de psihologie politică. Acesta a propus un model ierarhizat, de tip piramidal, al
entităţilor motivaţionale. Totodată, a arătat că este un raport invers proporţional între nivelul
de integrare (urgenţa de satisfacere) şi valoarea conţinutului trebuinţelor. De asemenea, a
constatat că ponderea trebuinţelor variază de la om la om.
Astfel, trebuinţele fiziologice -nevoia de hrană, odihnă, sexualitate, menţinere a sănătăţii -
etc., dacă nu sunt satisfăcute, pot afecta dezvoltarea personalităţii. Lucrările despre lagărele de
exterminare naziste sau închisorile comuniste ş.a., ilustrează că subalimentaţia cronică,
privarea de somn etc. pentru o perioadă îndelungată, produc transformări asupra profilului
caracterial. S-a observat că persoanele supuse unor asemenea tratamente devin pasive,
apatice, fataliste şi, mai târziu, refuză participarea la viaţa socială.

10
A.H.Maslow, Motivation and Personality, Harper & Row, New-York, 1970.
Trebuinţele de securitate -nevoia de siguranţă emoţională, profesională, socială,
relaţională etc.- reprezintă un nivel superior în raport cu trebuinţele fiziologice. În perioadele
de criză economică şi socială a unei societăţi (ca de exemplu, Germania deceniului al III-lea
al secolului al XX-lea), nesiguranţa zilnică poate genera la om o stare de anxietate sau
angoasă, adică o frică (se instaurează când se anunţă un fenomen dăunător, dureros) de un
pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de insecuritate permanentă. Când se cronicizează,
trece în frica nevrotică, devenind o stare patologică. În exemplul de mai sus este vorba de
instaurarea “fricii de viitor” după care poate apare “fuga de libertate”. Asemenea fenomene
s-au manifestat în Germania, sub forma supunerii unei părţi a populaţiei faţă de minorităţile
conducătoare autoritare (în care şi-au pus toate speranţele), facilitând astfel instaurarea
dictaturii.

Nevoile sociale includ trebuinţele de apartenenţă, adeziune, identificare afectivă cu un


grup sau categorie socială, comunitate culturală, politică etc. Studierea biografiile multor
oameni politici relevă că ambiţia şi gustul lor pentru putere au fost generate de varii motive:
dorinţa de a ajunge un “Napoleon”, un “Washington” ş.a; respectarea statutului moştenit sau
a sistemului de valori tradiţionale etc.

Motivele relative la Eu (de autoconservare, autopreţuire, prestigiu, statut, identitate).


Cercetările asupra trebuinţei de apreciere la oamenii politici activi au evidenţiat diferenţe între
cei care vor să se afirme din dorinţa imperioasă de autoapreciere şi cei care vor să fie
admiraţi de către ceilalţi. În perioada campaniei electorale, din nevoia de recunoaştere
socială, unii indivizi se pot angaja politic, în timp ce alţii, din cauza sentimentului de
inferioritate, se pot îndepărta de politică.

Trebuinţele de realizare/autorealizare se situează pe palierul de vârf al piramidei


trebuinţelor. De obicei, acestea exprimă dorinţa şi atracţia spre performanţă (de-a se depăşi pe
sine, a contribui personal la atingerea unor obiective profesionale, politice sau sociale) D. Mc
Clelland şi J. Atkinson au studiat mai mult timp nevoia de autorealizare. Aceştia au evidenţiat
că aceasta se manifestă mai clar atunci când individul ştie că acţiunile sale vor fi evaluate cu
ajutorul unui standard de realizare, iar rezultatul acţiunii va fi supus unei aprecieri. De aceea,
prezenţa celorlalţi oameni poate stimula declanşarea acestei trebuinţe. De asemenea,
cunoaşterea propriilor posibilităţi este deosebit de importantă pentru evitarea supraestimării
sau subestimării, ambele extreme fiind la fel de dăunătoare pentru viaţa individului uman.
Cercetările au evidenţiat, cu ajutorul legii Yerkes-Dodson, că sporirea performanţei este
proporţională cu intensificarea motivaţiei până la un punct, după care încep stagnarea şi
chiar declinul. Acestea se pot manifesta datorită următoarelor cauze:
- dificultatea şi complexitatea sarcinii; - particularităţile psihice individuale: emotivitate,
echilibru, stăpânire de sine etc. sunt câţiva factori care anunţă începutul declinului.
Deci, creşterea performanţelor nu este tot timpul în raport direct cu intensitatea
motivaţiei. O motivaţie prea puternică determină apariţia emoţiilor generatoare ale
eşecului sau chiar ale regresului.

Astfel, realizarea unei opoziţii puternice capabile să câştige la viitoarele alegeri din
2004 constituie unul dintre motivele care a impulsionat realizarea alianţei politice dintre PNL
şi PD pe 28 septembrie 2003. În timp ce unele formaţiuni politice salută iniţiativa lui
T.Stolojan şi T.Băsescu, de întărire şi consolidare a opoziţiei, PSD-ul critică noua alianţă. La
conferinţe de presă, dezbateri politice televizate etc., cei doi lideri şi unii membrii ai PNL-ului
şi PD-ului afirmă că este vorba de o alianţă politică a două formaţiuni şi nu de o organizaţie
pentru toate partidele sau formaţiunile civice, aşa cum a fost Convenţia Democratică Română
(CDR-ul). Această iniţiativă politică a opoziţiei o putem interpreta din perspectiva motivaţiei
de realizare şi autorealizare a celor doi lideri ai PNL-ului şi PD-ului şi a membrilor partidelor
lor. De asemenea, o analizăm şi ca rezultat al activităţilor politice extrinsec motivate (se
realizează sub impactul unor solicitări şi condiţionări exterioare, cu un efort intens de
mobilizare voluntară), dar şi intrinsec motivate (motivul le direcţionează din interior cu un
efort de mobilizare scăzut pentru că activitatea politică se realizează cu plăcere).
Construirea unui pol politic consistent, alternativă la PSD a reprezentat în România lui
2003 unul din motivele care a stat la baza acţiunii voluntare de coalizare a PNL-ului şi PD-
ului. S-a trecut aşadar de la procesul deliberării (analiza şi lupta motivelor, compararea şi
evaluarea variantelor prezente în momentul dat în câmpul conştiinţei politice) la formularea
şi adoptarea unei hotărâri. Apoi s-a ajuns la faza de execuţie, adică la transformarea hotărârii
în acţiune şi la atingerea propriu-zisă a scopului. În afara acestor etape, psihologia
contemporană, influenţată de cibernetică, a introdus faza evaluativ-corectoare/optimizatoare,
etapă în care se înlătură eventuale erori apărute pe parcursul acţiunii voluntare şi se asigură că
la finele acestui act se în consideraţie informaţia inversă despre gradul lui de reuşită sau nu,
posibile consecinţe, dar şi propunerea unor măsuri reparatorii operaţionale. Astfel, rezultatele
alegerilor din 2004, performanţele noului guvern etc., au ilustrat în ce măsură au fost atinse
obiectivele şi scopul propus. După trei ani, în 2007, ne confruntăm cu certuri în Parlament,
discuţii multe şi contradictorii între Preşedenţie, Executiv, Parlament, acuze reciproce,
suspendarea « preşedintelui-jucător » de către 322 de parlamentari, organizarea unui
referendum pentru alegerea preşedintelui, recâştigarea fotoliului de la Cotroceni de către
Traian Băsescu, introducerea moţiunii de cenzură de către Partidul Democrat şi Partidul
Liberal Democrat pentru înlocuirea guvernului Tăriceanu, mobilitatea politică (traseismul
politic) etc.
În acest context, voinţa se manifestă ca mecanism de reglare/autoreglare, filtrare şi
raţionalizare, având ca rol optimizarea comportamentelor orientate spre un anumit obiectiv
cu valoare adaptativă. Totodată, voinţa reprezintă un mod de organizare funcţională a
întregului sistem al personalităţii. Ea este expresia Eu-lui, dar şi a motivaţiilor
inconştiente, a inteligenţei, învăţării şi educaţiei. Voinţa se distinge printr-o serie de
atribute şi calităţi specifice, cu impact asupra întregii vieţi psihice, atât la nivel conştient
cât şi la cel inconştient. Aprecierea voinţei se face în funcţie de următoarele calităţi: 1.
forţă; 2. perseverenţă; 3. consecvenţă; 4.fermitate; 5. independenţă.
În continuare vom analiza aceste însuşiri voliţionale, dar şi pe cele aflate la polul opus:
1. forţa se referă la capacităţile persoanei de temperare, amânare, frânare a unor
trebuinţe, stări interioare sau a situaţiilor şi stimulilor exteriori de intensitate mai ridicată.
Forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului biruit este mai mare. Un
exemplu elocvent este Traian Băsescu, cel care pe rând a reuşit să fie Ministrul
Transporturilor, Primar general al Capitalei, Preşedinte al României din 2004 , « cetăţean
suspendat » , apoi reales preşedinte prin victoria sa la referendumul din 19 mai 2007.
În contrast, individul uman ce manifestă o forţă slabă a voinţei nu poate face
faţă deseori stimulărilor interne sau externe, indiferent de gradul lor de solicitare şi astfel nu-şi
poate realiza obiectivele asumate. În această categorie, până în 2007 poate fi inclus premierul
Tăriceanu, poreclit „Moliceanu” datorită unor ezitări şi a manifestării unor inconsecvenţe în
momentul luării unor decizii.
2. perseverenţa constă în persistenţa efortului voluntar la nivel optim, atât cât
este indicat pentru realizarea scopului, chiar dacă pe parcurs subiectul întâmpină frecvent
piedici. Partidul România Mare, cu fiecare prilej, a criticat în presă prestaţia unor politicieni,
au sezizat DNA-ul, au adus la cunoştinţa Procurorului General sau a Ministrului Justiţiei acte
ce contravin legislaţiei româneşti comise de membrii guvernului, ai preşedenţiei şi din partide
politice.
Opusul perseverenţei este delăsarea, o mobilizare energetică scăzută pe măsură ce apar
greutăţi care întârzie atingerea scopului. În România, amânarea sine die a unor
reforme a prelungit nepermis de mult starea de tranziţie, în defavoarea consolidării
democraţiei. Explicaţiile date de către noua clasă politică fac referire la moştenirile vechiului
regim politic, la incompetenţele guvernărilor şi ale preşedinţiilor.
„În România - susţine Daniel Barbu- , s-a guvernat întotdeauna cu faţa spre trecut. Acest fapt
face, în mod constant, ca trecutul să dureze, ca trecutul să nu treacă. Din el se hrănesc
politicile guvernamentale, cu el polemizează legislaţia, în raport cu el se constituie clivajele
partizane ”11.
3. consecvenţa se referă la concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre
vorbă şi faptă. Nivelul acesteia de concepere şi funcţionare depinde de gradul de
conştientizare a demnităţii, de forţa Eu-lui, de nivelul de dezvoltare a motivaţiei, de statusul şi
rolurile îndeplinite şi de intensitatea mândriei. Mişcările rezistenţei anticomuniste :
„revendicările sindicale” din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) sau cele ale intelectualilor
grupaţi în jurul lui Paul Goma etc., până la cele care au culminat în decembrie 1989, pot fi
apreciate ca manifestări consecvente de nemulţumire şi revoltă la adresa abuzurilor regimului
totalitar românesc.
Inconsecvenţa, opusul consecvenţei se exprimă prin fluctuaţie şi instabilitate
decizională, dar şi prin duplicitate. Totodată, influenţează şi menţine legătura dintre latura
ideatică şi cea acţională, asigurând realizarea promisiunilor şi a hotărârilor luate. De obicei,
în campania electorală, promisiunile actorilor politici aflaţi în lupta pentru cucerirea puterii se
disipează atunci când ajung la guvernare. Această discrepanţă între vorbe şi fapte este
catalogată ca fiind o caracteristică proprie a clasei politice.
4. fermitatea are în vedere stabilitatea hotărârilor şi deciziilor luate, în ciuda
încercărilor de influenţare a celor din jur. În acest sens, merită să amintim eforturile
Asociaţiei foştilor deţinuţi politici care după 1989, in special prin preşedintele ei, Ticu
Dumitrescu, a elaborat şi susţinut legea lustraţiei, supusă la rândul ei la numeroase
transformări şi aprobată în sfârşit în Parlamentul României.
Oscilaţia sau influenţarea, opusul fermităţii se exprimă prin comportamente nehotărâte,
oscilante, datorate influenţelor celor din jur şi mai puţin convingerilor proprii. Guvernul
Tăriceanu este acuzat de preşedinte că negociază cu „ oligarhia politico-economică ” creată de
17 ani de tranziţie şi de aceea cabinetul actual funcţionează ineficient.
5. independenţa este o însuşire care se bazează atât pe unele predispoziţii
ereditare (potenţial energetic, activism, etc.), cât şi pe rezultatele educaţionale din perioada
copilăriei (pe raportul optim între permisivitate şi severitate). Independenţa înseamnă
11
Daniel Barbu, Republica absentă, Nemira, Bucureşti, 1999, pp.114-115.
organizarea şi conducerea propriei vieţi. De asemenea, ea presupune asumarea conştientă şi
deliberată a responsabilităţilor şi riscurilor aferente în cadrul acţiunilor întreprinse.
Menţionăm că sunt situaţii când neasumarea din diverse motive a răspunderii
individuale sau colective poate fi urmată de asumarea responsabilităţii. În timp ce
răspunderea presupune felul în care îndeplineşti o misiune pentru ceilalţi, pentru care
poţi fi sancţionat în mod public de către o autoritate de natură politică sau politico-juridică,
responsabilitatea este o chestiune de morală în funcţie de care interpretezi atitudinile şi
comportamentele vizibile sau omise ale unor actori individuali sau colectivi. Instanţa chemată
să se pronunţe dacă o persoană publică sau privată a luat măsuri incorecte sau a ezitat să ia
atitudine împotriva lor este conştiinţa individuală12.
Astfel, interpretarea anticomunismului după decembrie 1989 şterge diferenţele dintre
românii-victime şi românii-torţionari : din prima categorie fac parte cei persecutaţi,
întemniţati, internaţi, executaţi, exilaţi, înjosiţi de ceilalţi de acelaşi neam. Aceştia din urmă
au ales să fie promotori ai totalitarismului, activişti de partid, lucrători ai Securităţii. Autori ai
faptelor abominale din trecut nu-şi asumă răspunderea şi responsabilitatea pentru actele
ireparabile comise. Aceşti « anticomunişti- post-comunişti » 13 se socotesc nevinovaţi, alături
de victimele lor, susţinând cu înverşunare că de vină sunt nişte « instanţe impersonale pe care
le numim : « totalitarism », « comunism », « partid » ori « Securitate » [……..], Hitler, Stalin,
Ceauşescu şi alţi dictatori din aceeaşi specie »14. Acestei fugi de responsabilitate din trecut (de
a fi comunist şi, în unele cazuri, şi torţionar) îi ia locul noua responsabilitate (a fi liberal, a fi
ţărănist etc.) care nu se bazează pe « etica convingerii » ci pe cea a cameleonismului politic.
De fapt, este un comportament care nu-l anulează pe cel anterior, aşa cum vor să ne
convingă zeloşii de odinioară, actori principali ai represiunii anticomuniste.
Opusă independenţei este instalarea stării de dependenţă, situaţie în care persoana nu
poate trece la acţiune pentru că este dependentă de protecţia altcuiva. Acuzele recente ale
preşedintele României sunt la adresa Partidului Naţional Liberal, în special a prim-ministrului.
Domnul T. Băsescu explică că Partidul Naţional Liberal este şantajat de Partidul Social
Democrat. De aceea, premierul a negociat cu principalul partid din opoziţie pentru a guverna
împreună. Din acest motiv, susţine preşedintele ţării, membrii Partidului Democrat şi ai
Partidului Liberal Democrat nu se pot realiza o alianţă politică între Partidul Democrat,
Partidul Liberal Democrat şi Partidul Naţional Liberal – alianţă care ar putea contribui la
depăşirea situaţiei de criză politică .
12
Ibidem, pp. 94-96.
13
Ibidem, pp.93-106.
14
Ibidem, p.99, p.101.
În schimb, primul ministrul nu este de aceeaşi părere şi afirmă că are convorbiri cu PSD-
ul, nu negocieri, pentru că nu au ce le oferi, dar nici partenerii lor de dialog nu le-au solicitat
nimic şi că nu există nici un protocol secret între părţi. De asemenea, domnul Tăriceanu
apreciază îndeplinirea sarcinilor politice asumate de către membrii cabinetului său şi că în
aceste condiţii nu poate fi vorba de manifestarea unei crize politice în România.

Toate aceste însuşiri sau calităţi ale voinţei -forţa, perseverenţa, constanţa,
fermitatea, independenţa- se află într-o permanentă condiţionare reciprocă.
Activităţile politice ale actorilor individuali şi colectivi pot fi evaluate şi
interpretate din perspectiva însuşirilor volitive pozitive şi negative. În acest context, un om
politic are voinţă puternică dacă dovedeşte că are forţă politică. Dacă forţa sa este slab
structurată, devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o
compenseze, astfel încât să menţină voinţa la un nivel superior. În această situaţie, actorul
politic manifestă o voinţă slabă.
Doar educarea voinţei, începând cu forţa -trăsătura centrală în raport cu celelalte însuşiri
-, poate contribui la ridicarea nivelului voliţional şi la eficientizarea acţiunilor sale
politice.

• Analizând conceptul de personalitate, a reieşit că orice persoană are


personalitatea sa (personalitatea psihologică în general) normală sau nu, activă sau
deficitară, adică unele trăsături care reflectă specificul personal al acesteia; nu toţi avem o
personalitate reprezentativă, adică ceea ce solicită societatea personalităţii.
Întotdeauna persoana se sprijină atât pe nivelul interior, care este personalitatea, cât şi pe
nivelul exterior - personajul . Există mereu în procesul modelării şi devenirii persoanei o
“subtilă interferenţă” între factorii personali şi cei sociali. Astfel, fiecare persoană cu
personalitatea sa, joacă mai multe roluri pe scena vieţii sociale şi se poate exterioriza în
mai multe personaje. Totodată, remarcăm, alături de alţi autori15, că persoana şi personajul
reprezintă două ipostaze ale fiinţei umane. În timp ce persoana este o creaţie originală,
personajul este masca sa. De asemenea, personajul se formează, suferă modificări, devine
ca şi persoana. Persoana, în raport cu o trebuinţă sau un interes, îşi exteriorizează diverse
comportamente. Ea este în acelaşi timp şi un personaj propriu-zis, adică < o modalitate de
manifestare în rol, un comportament exterior>. Personajul, ca exteriorizare a persoanei,
este influenţat şi de personalitate.
15
I. Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, Editura Junimea, Iaşi, 1988;
Există mai multe tipuri de personaje, în funcţie de vârstă, sex, status social,
sănătate etc. În acest context, putem vorbi de personaje politice vârstnice (I.Diaconescu,
I.Iliescu ş.a.) şi tinere (V. Ponta, V.Hogea ş.a.); personaje politice bărbaţi (A. Năstase,
T.Stolojan etc.) şi femei (E. Andronescu, A. Boagiu etc.); personaje politice autoritare
(guvernanţii), mai puţin autoritare (opoziţia, organizaţii nonguvernamentale), personaje
politice competente (C.Coposu etc.) şi mai puţin competente (G. Becali ş.a.); personaje
politice sănătoase (biologic, psihologic, social) şi bolnave (tiranii, dictatorii ş.a.).

• Dacă prin roluri corespunzătoare personalităţii sale persoana poate exprima mai multe
personaje (personajul copilului, adolescentului, adultului, bătrânului; personaje profesionale
etc.), cu toată această disponibilitate “raţional-etică”, ea îşi păstrează însă specificul personal
şi totodată prezintă potenţial capacitatea şi aptitudinea de a deveni tot ceea ce-i posibil social.
Persoana în general, ca şi persoana politică în particular coexistă cu lumea lor, autoreglându-
se permanent şi supunându-se continuu “atotputerniciei devenirii”.
De orice lucru ne-am ocupa, la orice ne-am gîndi în viaţa politică a contemporaneităţii
nimeni dintre noi nu se poate aştepta la bine cît timp voinţa noastră goneşte cu cruzime doar
după interesele proprii, trecînd cu vederea Dreptatea divină şi chiar moralitatea cea mai
moderată posibilă.
(Aleksandr Isaievici Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reîntemeiem Rusia,
1991)

Individ – mase – conducători - mize politice

Omniprezenţa şi rolul semnificativ al maselor în istorie au fost în cele din urmă


recunoscute16 datorită unor „serii de crize” ce au zguduit societatea precapitalistă. Este vorba
de căderea vechiului regim, care a antrenat înlocuirea şi chiar distrugerea unor credinţe
intelectuale, politice, economice, religioase şi a unor instituţii spirituale ale Evului Mediu. La
acestea s-au adăugat “lovituri repetate ale capitalului şi ale revoluţiilor”, aglomerarea urbană,
16
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990 ; G. Le Bon, Psihologie politică, Antet,f.a.;
Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat, Editura Universităţii « Al.I.Cuza », Iaşi, 1994 ;
Epoca maselor, Institutul European, Iaşi, 2001 ; Elias Canetti, Masele şi puterea, Nemira, Bucureşti, 2000 ;
Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001 ; José
OrtegaY. Gasset, Omul şi mulţimea, Humanitas, Bucureşti, 2001 ; J. O.Y.Gasset, Revolta maselor, Humanitas,
Bucureşti, 2002; Michel-Louis Rouquette, Despre cunoaşterea maselor. Eseu de psihologie politică, Polirom,
Iaşi, 2002, ş.a.
impactul deosebit al afectelor extreme asupra indivizilor, familiilor care au fost “descompuse
“ şi transformate în mulţimi, gloate ale căror acţiuni revendicative s-au rezolvat în stradă, prin
acte de violenţă extremă etc. Începând de atunci, la originea „marilor răsturnări” şi construirea
viitoarelor societăţi a stat o nouă forţă denumită „forţa mulţimilor. „Îndărătul unor astfel de
evenimente –susţine Le Bon- regăseşti, întotdeauna, sufletul mulţimilor”17. Acest lucru s-a
datorat impresionantei capacităţi de organizare a maselor care au impulsionat spre acţiuni fie
de tip eroic, fie de tip distructiv, fie de ambele tipuri. De fapt, în spatele bulversantelor
transformări nu se mai afla puterea regilor sau monarhilor care accelerau sau temporizau
asemenea manifestări, ci un alt tip de conducători cu voinţă exacerbată, unii cu probleme de
sănătate mentală, „nevrozaţi, surescitaţi, semi-alienaţi, care trăiesc în zone învecinate cu
nebunia”18, alţii cu credinţă oarbă, care au supus „glasul mulţimilor” etc. Acestea au fost doar
câteva manifestări ale dizolvării individului şi transformării sale în masă, fenomene de interes
pentru o gamă largă de specialişti, de la filosofi, istorici, la economişti, psiho-sociologici,
politologi ş.a. Din rândurile lor s-au ridicat cei care au evidenţiat importanţa studierii
psihologiei popoarelor (W.Wundt), a celei colective, a psihologiei maselor sau a mulţimilor
(G. Le Bon, J.O. y Gasset, E. Canetti, M.L. Rouquette etc.). De asemenea, au analizat
delimitările dintre „societate de clasă” (K.Marx, M.Weber) şi „societate de masă” (H.Taine, A
de Tocqueville). Totodată, au studiat relaţiile individ-mulţime şi mulţime-conducători (S.
Moscovici) ş.a.
Deşi comunitatea ştiinţifică a acordat atenţie unor probleme ce intră în sfera
preocupărilor de psihologie colectivă, se evidenţiază încă o inconstanţă în tratarea ştiinţifică a
„situaţiilor de masă” şi în special a efectelor mai puţin dorite pe care acestea le generează
(numărul mare de morţi în urma unor acţiuni ale mulţimii: revolte, greve, revoluţii, războaie
etc.). Se pare că această stare de marginalizare a psihologiei maselor este întreţinută de mai
mulţi factori, cum ar fi: confuzia ce persistă asupra domeniului său de activitate; neglijarea
sau negarea specificităţii psihologiei despre „sufletul mulţimii” (sau despre „conştiinţa
colectivă” sau „opinia publică”); fenomenul de ambiguitate controlată, adică utilizarea în
„variaţie liberă” a noţiunilor „mulţimi”, ”mase” ce au sensuri multiple, ceea ce generează
confuzii voite etc.; cantonarea explicaţiilor fenomenelor de psihologie colectivă prin
raportarea la elemente de psihologie individuală (pe care la început le-au explicat cu ajutorul
vocabularului introspecţionist, apoi cu al celui psihanalitic, iar în prezent prin cel cognitiv,
afectiv-voliţional şi chiar motivaţional).

17
G.Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990, p. 42.
18
Ibidem, p.66.
Este cunoscut că puterea, instituţiile, reprezentanţii săi, manipulează şi/sau constrâng
pe guvernaţi, astfel încât mai importante devin exacerbarea pasiunilor, credinţelor, imaginaţiei
acestor mulţimi „seduse” care împing puterea în mâinile unui singur individ, la „despotul
democrat” (conducătorul care prin persuasiune şi coerciţie obţine puterea de a domina) sau în
„mâinile nimănui” în „democraţia despotică” ( în care un partid birocratic, anonim, cooptează
cadrele şi conducătorii în cerc închis, prin controlul originii de clasă sau religioasă). În
perioada „democraţiei de masă”, masele luptă continuu contra celor care se opun, domină, dar
nu guvernează, iar individul este captat de colectivitate, în timp ce elitele intelectuale şi
politice „abandonează” responsabilitatea faţă de democraţie etc. Totodată, nu putem omite
interesul crescut manifestat faţă de mase de către instituţiile media, care prin posturile şi
programele lor urmăresc sau simulează dovezi ale manifestărilor colective pentru a demonstra
existenţa şi importanţa mulţimilor.
De aceea, pentru a înţelege care este obiectul psihologiei maselor, propunem următoarea
definiţie: acest domeniu are în vedere studierea dependenţelor duble, a interacţiunilor
dinamice dintre psihologiile individuale şi cele colective care se manifestă în acelaşi timp şi
în spaţii diferite, în scopul înţelegerii şi interpretării adecvate a comportamentelor opiniei
publice şi a politicii de masă (relaţiile dintre: mase-putere, mase-elite, elite-putere, mase-
religie, mase-istorie etc).
În acest context, considerăm necesară explicarea unor concepte de bază ale psihologiei
maselor, precum: mulţime, masă (plebe, gloată), urmată de descrierea trăsăturilor,
analizarea figurilor şi a asocierilor contrastante: individ-mase, conducători-mase, elite-
mase, elite-putere, încercând astfel o diminuare a fenomenului de „ambiguitate controlată”.
Referitor la conceptele de mulţime şi mase, asistăm fie la punerea semnului de egalitate
între ele, fie la explicarea diferită a celor doi termeni. În acest caz, pentru a defini şi
caracteriza sub aspect conceptual şi fenomenal această „categorie impersonală”, apelăm la
părerile altor autori recunoscuţi. Astfel, G. Le Bon, în Psihologia mulţimilor (1895) şi
Psihologie politică (1910), foloseşte frecvent noţiunea de mulţime, iar pe cea de masă doar în
sintagma „masa muncitoare”. Le Bon defineşte mulţimea în sens obişnuit ca „o adunare de
indivizi oarecare, indiferent ce naţionalitate, profesiune sau sex au, indiferent, de asemenea,
de împrejurările ce-i reunesc întâmplător”19. Din perspectivă psihologică, acelaşi autor
menţionează că, privită ca „o aglomerare de oameni, capătă caracteristici noi, extrem de
diferite de ale fiecăruia din indivizii ce o compun. Personalitatea conştientă dispare,
sentimentele şi ideile elementelor componente fiind orientate în aceeaşi direcţie. Se formează
19
G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990, p. 12.
un suflet colectiv, desigur temporar, dar reprezentând caracteristici foarte clare. Colectivitatea
devine atunci […] o mulţime psihologică. Ea constituie o unică fiinţă şi se supune legii
unităţii mentale a mulţimilor”20.
În seria contribuţiilor asupra problematicii mulţimii se înscriu şi opiniile lui José Ortega
y Gasset şi Serge Moscovici. Pentru filosoful spaniol, mulţimea - valoare cantitativă şi masa
- valoare calitativă sunt „ceilalţi, <toţi>, colectivitatea, societatea- adică: nimeni anume21. În
Revolta maselor, Gasset menţionează aspectul cantitativ şi vizual al conceptului de mulţime,
subliniind că „într-o terminologie sociologică am descoperi în el (în concept) ideea de masă
socială„22. Fiecare om este confruntat cu „evenimente din universul proxim” şi cu cele din
societatea semenilor. Sau, altfel exprimat de S. Moscovici: ”De fiecare dată când indivizii se
adună laolaltă, se observă cum se creează şi începe să se manifeste ca o mulţime. Se întretaie,
se amestecă, se metamorfozează. Capătă o natură comună care o înăbuşă pe a fiecărui, acceptă
impunerea unei voinţe colective care reduce la tăcere voinţa fiecăruia în parte”23 .
În ceea ce priveşte conceptul de masă, Gasset susţine următoarele: „[…] Aşadar,
trebuie evitat a înţelege prin masă numai sau în primul rând <masele muncitoreşti>. Masă este
<omul-mediu>”24. Acesta abordează sociologic noţiunea de mulţime acceptând transformarea
cantităţii, a mulţimii într-o valoare calitativă, masa, calitate comună a tuturor şi a nimănui
prin care explică apariţia cantităţii. Spre deosebire de Le Bon lărgeşte semnificaţia termenului
de masă de la cel de <mase muncitoare> la cel de <om- mediu>. Rigoarea ştiinţifică a
explicaţiilor lui Gasset reiese din abordarea masei dintr-o dublă perspectivă, sociologică şi
psihologică, evitând astfel simplificările de tip reducţionist. „Aparţine masei orice individ care
nu-şi atribuie valori - bune sau rele- din motive speciale, ci se simte <ca toată lumea> şi totuşi
nu-i încercat de nelinişti, ci dimpotrivă, se simte în largul său când se găseşte asemănător cu
ceilalţi”25.
La rândul său, Elias Canetti surprinde faptul că, datorită masei, individul scapă de „frica
de contact”, de atingerea fizică a celuilalt. „De îndată ce te-ai predat masei, nu te mai temi de
atingerea ei. La modul ideal, aacolo sunt cu toţii egali. Nu mai contează nici o diferenţă, nici
măcar cea dintre sexe […] Cu cât oamenii se înghesuie unii în alţii mai tare, cu atât se simt

20
Ibidem, pp. 12-13.
21
J.O.y Gasset, Omul şi mulţimea, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 10.
22
J.O.y Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 50.
23
S.Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Univ. « Al.I.Cuza », Iaşi, 1994, p.72.
24
J.O.Y. Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.50.
25
Ibidem, p. 51.
mai siguri că nu se tem unii de ceilalţi. Această transformare a fricii de atingere aparţine
masei”26.
Pe de altă parte, M.L.Rouquette apreciază masa drept „produsul structurat al unei
identităţi de determinări ecologice şi ideologice”27. De asemenea, prin raportare la
fenomenalitate, reperează distincţiile dintre conceptele de mulţime şi masă. Pe scurt, este
vorba de număr şi comunicare, reunire şi influenţă, la care adăugăm omogenizare, anihilare
a libertăţii, iraţionalitate şi nexus („noduri afective prelogice” ce leagă prin fuziune şi nu prin
argumente mai multe atitudini).
În ceea ce priveşte trăsăturile mulţimii, am apelat la caracterizarea realizată în 1895 de
Le Bon, care este apreciată şi în prezent. Acesta a diferenţiat între caracteristicile generale,
comune pentru indivizi şi colectivitate, şi cele specifice, aparţinând doar colectivităţii.
Totodată, a indicat cauzele care au stat la baza stabilirii trăsăturilor specifice: 1. sentimentul
puterii invincibile şi cedarea în faţa instinctelor; 2. contagiunea mentală, adică orice
sentiment, act în mulţime este contagios, astfel că individul îşi subordonează cu uşurinţă
interesul individual celui colectiv; 3. sugestibilitatea, a cărei efect este contagiunea. În
mulţime, locul personalităţii conştiente este luat de cea inconştientă, care în urma sugestiilor
primite înfăptuieşte acte contrare caracterului şi obiceiurilor sale anterioare. Dintre trăsăturile
specifice observabile la orice mulţime, Le Bon menţionează: impulsivitatea, mobilitatea,
iritabilitatea, exagerarea şi simplismul în sentimente, intoleranţa, incapacitatea de a raţiona,
absenţa judecăţii şi a spiritului critic, autoritarismul şi conservatorismul ş.a. „Aşadar,
dispariţia personalităţii conştiente, preponderenţa personalităţii inconştiente, orientate într-un
acelaşi sens, prin sugestie şi contagiune, a sentimentelor şi ideilor, tendinţa de a transforma de
îndată în acte ideile sugerate - iată care sunt caracteristicile principale ale individului
mulţimii. El nu mai este el însuşi ci un automat pe care voinţa sa a ajuns să nu-l mai poată
dirija. Prin simplul fapt că aparţine unei mulţimi, omul coboară aşadar cu mai multe trepte pe
scara civilizaţiei. Izolat, el poate fi un individ cultivat, în mulţime însă este un instinctual, prin
urmare un barbar. Are spontaneitatea, violenţa, cruzimea şi totodată, entuziasmul şi eroismul
fiinţelor primitive”28.
Observăm că în secolul al XIX lea, în paralel cu înflorirea economică a societăţii, cu
aplicarea democraţiei liberale şi a realizărilor tehnice, triumfă şi domină masele, creşte
nivelul lor de viaţă. Mulţimea acţionează direct, mai presus de lege, cultivând „drepturile
26
E. Canetti, Masele şi puterea, Nemira, Bucureşti, 2000, p.6.
1
103 L. Rouquette, Op.cit., p.16.
27
28
G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990, p.17.
mediocrităţii” şi ale „cumplitei omogenităţi”. Aceşti „oameni-masă”, cum îi numeşte Gasset,
bântuie şi în secolul al XX-lea, nestingheriţi de nimeni şi nimic. Disecând radiografia acestui
tip de om, filosoful spaniol sezizează trăsături care întregesc tabloul schiţat de G. Le Bon.
Este vorba de următoarele caracteristici ale „omului mediu”: nu are nici o restricţie; nu ţine
seama de nimeni; se consideră superior celorlalţi, pentru că se consideră perfect; proclamă şi
impune dreptul mediocrităţii; conduce prost civilizaţia pentru că nu-i cunoaşte principiile, deşi
a învăţat să folosească unele aparate produse de aceasta; intervine folosind în orice
împrejurare violenţa; în viaţa publică îşi impune opiniile fără să fie la curent cu nevoile şi
interesele celorlalţi; nu vrea să dea explicaţii; el are „idei”, dar nu posedă capacitatea de-a le
produce; blochează orice rezistenţă, pentru că: „Urăşte de moarte tot ce nu este ea”29.
În încercarea noastră de a recunoaşte aportul maselor la dezvoltarea, susţinerea sau
înlocuirea unei societăţi cu alta, apelăm la concepţia lui Michel-Louis Rouquette30, care
susţine că în contextul de faţă este necesară luarea în consideraţie a celor „trei figuri ale
maselor”. Figura, în opinia sa, întruchipează „o structură de roluri” şi nicidecum punctele
comune sau diferenţierile celor care o compun. Este vorba de: Figura Cetăţeanului,
emblematică pentru Revoluţia franceză, după cum cea a Tovarăşului a fost pentru începuturile
mişcării muncitoreşti şi ulterior pentru regimurile totalitare. Observăm o involuţie a
termenului de cetăţean: de la cel care-şi face „datoria”, demonstrează „responsabilitatea”, la
cea a cetăţeanului gânditor, care este un „cetăţean gândit”, fiind „proiecţia unei necesităţi
ideologice şi practice gândite”, un necunoscător al vieţii politice ale cărui opţiuni sunt dictate
de sentimente împărtăşite de grupul de apartenenţă.

La acestea se adaugă figura Militantului, sinonimă cu a cercetaşului, soldatului care


sugerează şi inaugurează drumul. Constatăm că militantul oscilează între devotament şi
obedienţă; între postura de birocrat şi propagandist, între mase şi putere, adeziune şi dispreţ
ş.a. Adeziunea individuală la un un anumit grup este dictată pe de o parte de trăsăturile de
personalitate, de familie, evoluţia relaţiilor interpersonale, de cerinţe şi condiţionări
profesionale şi de „elaboratele ideologice colective” (doctrina marxist-leninistă). De exemplu,
în România, în perioada regimului totalitar, era obligatoriu să fii membru al Partidului
Comunist Român (P.C.R.) pentru a promova profesional sau pentru a ocupa funcţii de
conducere. De altfel, scopul declarat al ideologiei comuniste a fost formarea „omului nou”.
Iar acesta s-a realizat, în opinia Laviniei Betea31, sub forma unor „întrupări standard”, de tipul:

29
J.O. Y. Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.116.
30
M.L.Rouquette, Despre cunoaşterea maselor.Eseu de psihologie politică, Polirom, Iaşi, 2002, pp.38-46.
31
L.Betea, Psihologie politică.Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 61-72.
muncitorului stahanovist, soldatului, activistului de partid, cekistului (în U.R.S.S.).
Considerăm că în Republica Populară Română sau în Republica Socialistă Română (1965),
activau, alături de trioul Conducătorul–Partidul-România, muncitorul fruntaş în întrecerea
socialistă, activistul de partid hiperactiv, lucrătorul de securitate hiperexigent şi vigilent.

A treia figură a masei este cea a Muncitorului , adică cel cunoscut „prin ce produce, ce
32
câştigă, ce cumpără şi ce anume costă” , titulatură înlocuită în prezent cu aceea de
consumator.

M. Rouquette consideră că cele trei figuri ale maselor: a Cetăţeanului, Militantului şi


Muncitorului îşi păstrează, funcţia organizatoare pentru gândire şi acţiune, doar „conţinuturile
lor momentane se schimbă”. Suntem de acord cu această afirmaţie şi în sprijinul ei venim cu
aceste constatatări: schimbările şi înlocuirile de regimuri politice, de la cele de tip
nedemocratic la cele democratice au relevat că cele trei ipostaze ale maselor şi-au schimbat
menirea, în condiţiile reconstrucţiei societăţii şi a transformării relaţiilor sociale, a
modernizării tehnicilor şi tendinţelor de informare şi comunicare. Astfel, analizate în acest
context, Cetăţeanul devine pe lângă „subiect social” (formator şi emiţător de opinie, alegător,
cifră statistică) şi persoană privată; Militantul şi militantismul politic se manifestă pregnant în
regimuri nedemocratice şi în democraţii incipiente, acolo unde societatea civilă, Biserica,
opoziţia politică există, vor să cucerească drepturi, să-şi exercite libertăţi şi să instaureze
puterea legal-raţională. În schimb, în ţările cu democraţie avansată, acţiunea Militanţilor este
înlocuită treptat cu „angajarea prin asociere”, sub forma organizării unor activităţi umanitare
(combaterea SIDA; ajutoare medicale, alimentare pentru civilii din Irak etc.) sau de protecţie
a mediului etc., toate acestea în numele respectului pentru valori şi pentru consolidarea
principiilor democratice. În ceea ce-l priveşte pe Muncitorul din statele totalitare comuniste
este cunoscut că el a avut un destin greu de încadrat în sfera normalităţii politice etc. Astfel, în
România, urmând modelul lui „homo-sovieticus”, a contribuit alături de alte clase sociale
(ţărănime, intelectualitate) la formarea „omului nou”. Dar pentru realizarea acestui deziderat
muncitorul, „masa muncitoare” a parcurs un drum ascendent. El a trecut de la „sub-proletarul
pasiv la adevăratul proletar activ şi transformat în erou” 33. În opinia noastră, a fost obligat să
interpreteze câteva roluri în perioada 1924-1989: între 1924-1944 a activat ca: „revoluţionar
de profesie”, activist al Cominternului (Internaţionala a III-a comunistă) şi ilegalist (nume dat
după scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din România, în 1924). Între 1944-1989 au
acţionat două categorii: activiştii de partid=nomenclaturiştii (cea mai mare parte erau de
32
M.L.Rouquette, Op.cit. , p.43.
33
S. Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Ed. Universităţii „ Al.I.Cuza „ Iaşi, 1994, p. 83.
origine muncitorească, făceau parte din clasa muncitoare şi puteau îndeplini o serie de funcţii:
de la secretari pe diverse domenii de activitate: economic, politic, cultural, sportiv etc.la cea
de prim secretar. De asemenea, ocupau posturi în structura Consiliului Popular sau deveneau
membri ai Comitetului Central, culminând cu funcţia de Preşedinte al României) şi membri
de partid de rând. În timp ce nomenclaturiştii aveau privilegii politice, economice,
profesionale, sociale, membrii de rând ocupau un loc de muncă, obţineau o locuinţă, suportau
„regimul alimentaţiei raţionale” şi alte privaţiuni (lipsa căldurii, deseori a apei calde,
întreruperea luminii electrice), aveau doar „privilegiul” obligativităţii plătirii cotizaţiei şi a
participării la şedinţele organizaţiei de bază.

În schimb, în societăţile dezvoltate Muncitorul păstrează unele însuşiri ale puterii de


consum, adică cele ale condiţiei de consumator.

„Cine face însă ceea ce se face ? ” Apăi mulţimea, lumea. […] acum mulţimea ne obligă
la acţiuni umane care provin de la ea, nu de la noi” 34. „Este omenescul fără om”, iraţional,
inconştient, ameninţător, violent, revoltat ş.a. Individul se află într-o stare specială, în transă,
ascultă şi îndeplineşte orbeşte, împreună cu ceilalţi ce li se spune să facă. Împreună, şi-au
pierdut individualitatea, au căpătat aceeaşi mască, voce, gândesc şi acţionează la unison. Pe
bună dreptate, S. Moscovici întreabă: Ce este de făcut în prezenţa maselor? Un posibil
răspuns este că nu trebuie ignorată existenţa şi consecinţele ce decurg din problematica
complexă a mulţimii. De aceea, nu ajunge un mare şef de stat, conducătorul care duce în
continuare o politică clasică bazată pe raţiune şi interese, tratează masa ca o sumă de indivizi
şi este iritat de tonul vocii lor ridicate. „Orbire şi senzaţie” caută individul în masă, „instinctul
de masă”, liderul politic. Liderul este pentru mulţime profetul capabil să unească realul cu
idealul, posibilul cu imposibilul. Este recunoscută charisma şefului, calităţile ieşite din comun
care-l situează deasupra tuturor instituţiilor: partide, organizaţii, media. De obicei, aceşti lideri
autohtoni sau veniţi din alte parte, unii cu tulburări fizice, alţii psiho-patologice sau şi una şi
cealaltă, după trimiterea în exil, la ghilotină, închisoare a titularilor puterii legitime, înlocuind
tradiţia, încălcând procedurile legale, instaurează de fapt domnia bunului plac şi a violenţei, a
unuia împotriva celorlalţi, a instigării la ură, „seducţia nostalgiei” prin reîntoarcerea la
personaje, situaţii, acţiuni şi sentimente din trecut sau prin divinizarea celor morţi pe care în
timpul vieţii îi blamau.

Apariţia în secolul al XX-lea a „omului-masă”, - acel tip de om „golit” de istoria


personală, care are pofte, drepturi, nu şi obligaţii - a fost, în opinia lui Gasset, favorizată de
34
J.O. Y. Gasset, Omul şi mulţimea, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 156.
colectivism, una dintre creaţiile secolului al XIX-lea. Această concepţie a prins rădăcini,
contribuind la răspândirea şi încetăţenirea concepţiei că toată lumea, indiferent de capacităţi şi
de integritate mentală, trebuie să facă politică. Acestei cerinţe, susţine filosoful spaniol, i-a
răspuns masa revoltată, a cărei „disponibilitate de-a se preface că este una sau alta” este
permanentă, fapt care i-a facilitat accesul spre politică. Este o politică demagogică făcută de şi
pentru demagogi, de conducători care în numele ideilor create de alţii pretind că suplinesc
cunoaşterea, religia, inteligenţa şi, fără să-şi asume responsabilităţi, tulbură masele.

În acest context, a fost necesară construirea unei civilizaţii care să răspundă progreselor
tehnicii, provocărilor ştiinţei, nevoilor maselor şi aspiraţiilor liderilor politici, dar aceasta nu
a fost posibilă fără intervenţia elitelor, spirite cu iniţiative îndrăzneţe, creative, cu judecată
sigură, cu condiţia să nu fie împiedecate de indivizi orbiţi de pasiunea egalitară şi iritaţi să
constate că au nevoie de asemenea spirite. Cu toate acestea, în epoca mulţimilor s-a accentuat
opoziţia dintre mase şi elite. Într-o oarecare măsură, conducătorii nu doresc pierderea
autorităţii şi influenţei, de aceea răspândesc mereu iluzii, în timp ce masa sugestibilă, credulă,
susceptibilă este încărcată cu ură şi violenţă la adresa elitelor. Astfel, şefilor le creşte
prestigiul exprimat prin admiraţie sau teamă de către o masă lipsită de facultăţi critice şi
discernământ. Acest lucru ar putea însemna că oamenii politici au sezizat importanţa şi
utilitatea cunoaşterii psihologiei mulţimii. Totodată, este poate la fel de important ca masele
să conştientizeze că fără elite ajung la un nivel precar de existenţă 35. De la elite, - susţine Le
Bon-, „provin progresele tehnice, ştiinţifice, artistice, industriale care constituie forţa unei ţări
şi prosperitatea a milioane de lucrători”36. Apar în mod inevitabil întrebări referitoare la: Cum
să supravieţuiască elitele? Cum putem reconcilia antagonismele dintre mase şi elite? etc. În
această direcţie, istoria ne-a demonstrat că masele sunt conservatoare chiar dacă, revoltate, au
arătat că au „instinct revoluţionar” şi pot ajunge rapid la comiterea unor acte demente, pe care
individual nu le-ar trece prin minte să le săvârşească. Distrugerile provocate de ele pot fi
remediate, dar este mai eficient ca acestea să fie evitate. O posibilă soluţie susţine micşorarea
puterii populare. Simplă la prima vedere, aceasta s-a dovedit ulterior utopică. Poate de aceea
elitele s-au subordonat guvernării populare. Aceasta nu are nimic comun cu guvernarea de
către popor, ci doar de către conducător, care prin sugestie, imagine, violenţă se impune ca
opinie publică.

Deci rolul elitelor, al celei intelectuale, - în opinia lui Jean-François Revel – este ca
„vâslind la nevoie contra curentului de opinie” […..], pătrunzând în „subteranele psihicului
35
G. Le Bon, Op. cit., O. Gasset, Op. cit., S. Moscovici, Op. cit.etc.
36
G. Le Bon, Psihologie politică, Antet, Bucureşti, f/a, p.85.
colectiv”37, să combată prejudecăţile prin formarea unei opinii judicioase asupra
evenimentelor. Filosoful şi politologul francez, şi nu numai el, au remarcat că după cel de-al
doilea război mondial G. Le Bon şi a sa lucrare, Psihologia mulţimilor, a reprezentat cartea de
căpâtăi a multor lideri politici. Ulterior, percepţia asupra acestui abil analist al maselor s-a
modificat considerabil. Cu toate că în definiţia asupra mulţimilor nu este „nici urmă de
elitism”, acelaşi Le Bon a fost gratulat printre altele cu apelativul „Machiavelli al maselor”,
un manipulator al mulţimilor secolului al XX-lea. La aceasta au mai contribuit acţiunile
politice ale unor admiratori ai săi, cum au fost Mussolini, Hitler, Lenin, De Gaulle şi alţi
conducători politici care l-au lecturat cu interes şi i-au aplicat ideile fără să şovăie. Poate de
aceea au ştiut să manipuleze masele, atingându-şi astfel obiectivele politice naţionale şi
internaţionale. Odată cu răspândirea marxismului după cel de-al doilea război mondial, s-a
instalat un alt curent de opinie, după care masele au conştiinţă de clasă, istorică şi
revoluţionară. De aceea, în acea perioadă nu s-a permis criticarea acţiunilor şi nici descrierea
peiorativă a atitudinilor acestora. De asemenea, a fost înlăturată explicarea şi interpretarea
psihologică a comportamentelor sociale: „A descrie masele ca lăsându-se îmbătate de
impulsurile iraţionale sau chiar sinucigaşe –afirmă Revel- însemna a fi taxat ca reacţionar. În
fine, evoluţia filosofiei după cel de-al doilea război mondial a recuzat orice explicaţie a
lucrurilor prin factorul psihologic. Atât marxismul cât şi structuralismul prescriau ataşarea
comportamentelor sociale fie la procese istorice de durată, fie la structuri impersonale ce
organizau mentalul colectiv [….] Toate aceste mecanisme iraţionale au fost din plin folosite
de către demagogii din toate epocile” […] şi nu s-a bănuit ”în ce uriaşă măsură aceste
mecanisme iraţionale vor degrada- şi chiar vor distruge pe alocuri-democraţia38 .

Este binecunoscut rolul de dirijor al liderului politic în cadrul relaţiei dintre el şi mase. În
acest context, analizăm rolul elitei, în special al celei intelectuale în viaţa politică. Pentru a
demonstra veridicitatea acestei afirmaţii, am apelat la consideraţiile încă actuale ale lui
Charles Maurras39, care descrie şi explică conjuncţiile şi disjuncţiile dintre elite şi putere în
L’Avenir de l’intelligence, publicată în 1905 în Franţa, flancând într-un fel Psychologie des
foules (1895), Psychologie politique, (1910) ale lui Le Bon şi Reflexions sur la violence
(1906) a lui Georges Sorel. Maurras a evidenţiat curba descendentă a elitei spirituale franceze,
în speţă a literaţilor şi filosofilor, în relaţie cu forma de guvernare, pornind de la clasicism,
continuînd cu iluminismul, romantismul şi epoca modernă. El descrie „prăbuşirea” elitei
37
Jean-François Revel, Revirimentul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 327, p. 329.
38
Ibidem, pp.329-330.
39
Charles Maurras, Viitorul inteligenţei, traducere şi Notă introductivă de Tudor Vianu, Fundaţia Culturală
” Principele Carol „ , Bucureşti, 1924.
spirituale şi decăderea civilizaţiei în faţa puternicei oligarhii formată din Finanţe, proletariat
intelectual şi „o clasă de cerşetori literaţi”.

De asemenea, sezizează rolul presei de manipulator al opiniei publice, dar şi de subordonare a


mediei, nerecunoscută public, faţă de forţa materială a marilor patroni ai trusturilor de presă.

Omul politic şi publicistul francez anticipează generalizarea unui alt tip de om, cel de
acţiune, călit de „amestecul dintre munca mecanizată şi exerciţii fizice” care, ca urmare a
situării elitei pe scara cea mai de jos a valorilor societăţii, o va dispreţui şi respinge total.
Pentru a depăşi această situaţie degradantă, a afirmat Maurras, intelectualii ar trebui să
renunţe la iluzia de a stăpâni opinia publică şi la încurajarea pretenţiile acestui om nou de a
cuceri autoritate politică legitimă. Soluţia propusă de el este ca elita să demonstreze care este
cel mai potrivit regim politic şi să direcţioneze celelalte forţe în jurul său pentru restaurarea
autorităţii tradiţiei şi crearea unei politici naţionale. Această propunere de încredere în opinia
intelectualilor nu a stimulat însă cucerirea autorităţii şi dominaţiei politice de către aceştia.

Între consideraţiile despre elite ale lui Charles Maurras de la început de secol al XX- lea,
şi observaţiile Hannei Arendt40 despre elite şi mase de la sfârşit de secol al XX- lea, există
desigur unele asemănări, dar şi unele deosebiri. Recunoscuta analistă a regimurilor totalitare
precizează că unele cauze de felul: „individualizarea extremă” , „atomizarea socială” etc. sunt
genul de factori care preced atât mişcările de masă cât şi apropierea acestora de elite. De
asemenea, evidenţiază că aceste mişcări au atras oameni izolaţi, individualişti marginalizaţi
care au refuzat recunoaşterea obligaţiilor şi sarcinilor sociale din perioada respectivă. În
aceste circumstanţe, mişcările totalitare, naziste şi comuniste au găsit o masă neutră,
indiferentă, apatică, „aţipită”, o ”clientelă” nealterată de instituţii politice. Aceştia au
organizat-o şi incitat-o prin intermediul discursurilor demagogice ale conducătorilor împotriva
activităţilor membrilor reprezentativi ai ţării şi comunităţii, criticându-i vehement pe aceştia
pentru unele ilegalităţi generate de proasta gestionare a puterii. Ceea ce contrariază este că
acest „om-masă” inconsecvent, atras de rău, crimă a fost cultivat de elite, cele care au
considerat că, la fel ca şi masa, au avut aceeaşi soartă şi anume aceea de a sta în afara
sistemului de clase, a naţiunii şi a societăţii. Totodată, au admirat activismul mişcărilor de
masă pentru care important era să facă ceva eroic sau criminal. În timp ce oamenii cultivaţi,
„generaţia frontului” au considerat că: războiul a însemnat preludiul prăbuşirii claselor şi
transformarea lor în mase; au arătat dezgustul faţă de orice reprezentant al puterii; au vrut
ruinarea acestei lumi de falsă securitate, cultură şi viaţă; au înlocuit valorile respectabile cu
40
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994.
altele apreciate ca valori supreme, cum ar fi: haos, ruină, cruzime, violenţă, pasiune etc.,
masa şi liderii, uneori proveniţi din rândurile lor, au preluat demagogiile anterioare burgheze
pe care tocmai le criticaseră şi în numele cărora au aţâţat masele; au sacrificat totul pentru
mişcare; au arătat dispreţul faţă de tot ce ceea ce era respectabil, faţă de geniu ca şi preferinţa
pentru anormalitate etc. Pare absurd, dar elita a ridicat cruzimea la rangul unei virtuţi majore
deoarece, prin folosirea acesteia, a putut contrazice „umanitarismul şi ipocrizia liberală” a
societăţii. De aceea, a aprobat acţiunile dezagreabile şi uneori criminale ale masei împotriva
societăţii respectabile, silind-o să accepte pe plebei şi obligând-o să-i trateze ca pe egalii lor.
În viziunea H. Arendt, după cucerirea puterii, mişcările totalitare au renunţat la elite, deci la
cei care i-au ajutat să ajungă în vârful piramidei şi ar fi putut încuraja „conştiinţa demnităţii”
şi viaţa creativă. Ei le-au înlocuit destul de repede cu opusul lor, cu „şarlatani şi imbecili” a
căror „lipsă de inteligenţă şi creativitate” au reprezentat garantul loialităţii lor faţă de
conducător şi partidul unic. Alungarea şi epurarea elitelor în regimul de tip totalitar a condus
printre altele la: instaurarea regimului de masă; folosirea şi ulterior îndepărtarea de masele
care i-au ajutat pe lideri să cucerească puterea politică. Totodată, au contribuit la
recunoaşterea importanţei psihologiei mulţimii de către cei care vor să devină mari şefi de stat
etc.

În concluzie, susţinem că acest demers al evaluării impactului mulţimii asupra vieţii


individuale, asupra politicii în general, relevă importanţa cunoaşterii legilor maselor umane
pentru descrierea, explicarea şi înţelegerea adecvată a dinamicii şi complexităţii realităţii
politice. De asemenea, este o încercare de regândire a politicului şi a politicii în scopul creării
unei noi realităţi sociale dinamice, inovative care să se ridice la „înălţimea timpului”. Acest
lucru se poate înfăptui prin nerepetarea vechilor greşeli politice, precum instaurarea
fascismului, a nazismului şi consolidarea comunismului, care au devenit exemple tipice de
„regresiune esenţială”. Sunt mişcări care cuprind pe „oamenii-mase”, cei care se lasă conduşi
de oameni mediocrii care au vrut să facă revoluţie, dar n-au învăţat nimic din defectele
revoluţiilor anterioare. Tocmai de aceea nu se poate ignora trecutul şi, pentru ca prezentul să
se ridice la altitudinea actuală a vieţii, pregătind astfel evoluţia viitoare a societăţii, este
nevoie de oameni cu adevărat contemporani, cu simţ istoric şi politic, buni cunoscători ai
psihologiei maselor.