Codependența – ce este și cum o putem

recunoaște?

Inițial
termenul de codependent se referea la acele persoane care erau într-o
relație cu o persoană care suferea de o anumită
dependență. Codependentul, prin acțiunile sale, susține dependența
partenerului, îi încurajează comportamentul iresponsabil. Deși intenția din
spate pare a fi pozitivă (încercarea de a sprijini, de a ajuta, de a ușura
suferința), efectul, de cele mai multe ori, este unul distructiv.

În momentul în care o persoană face tot posibilul ca partenerul ei (poate fi

vorba și de o altă persoană apropiată precum fiul, fiica, un prieten sau un
părinte) să nu fie nevoit să se confrunte cu consecințele dependenței sale,
devine parte din problemă și nu din soluție deoarece în acest fel îi
îngreunează procesul de a recunoaște că are, totuși, o problemă și de a
căuta ajutor specializat. De exemplu, o soție care îi cumpără alcool
partenerului dependent sau care îi justifică acest gen de comportament
spunând că „este stresat, bea doar să se relaxeze”, deși situația este mult
mai gravă de atât; un soț care își asumă responsabilitatea pentru greșelile
soției dependente de droguri care intră mereu în încurcături și are nevoie să
fie salvată; o persoană care face împrumut peste împrumut pentru a acoperi
datoriile pe care partenerul ei le-a acumulat la jocuri de noroc ș.a.m.d.

În cazul acestor relații persoana codependentă încearcă să-și salveze

partenerul preluând asupra sa responsabilitatea vieții sale. Grija pe care i-o
poartă este una nesănătoasă deoarece duce la incapacitarea partenerului și
în același timp o secătuiește de energie și resurse. Putem spune că în acest
gen de relație „salvatorul” sau „martirul” se simte iubit dacă partenerul său
are nevoie de el, dacă poate să-l îngrijească într-un fel sau altul, iar
„suferindul” se simte iubit dacă partenerul se ocupă de toate nevoile sale.
Pentru ca relația să fie pe placul „salvatorului”, partenerul nu trebuie să
evolueze, nu trebuie să-și rezolve problemele ori să se vindece deoarece în
acest caz nu ar mai avea nevoie de el. Nemaiavând nevoie de el,
„salvatorul” s-ar putea confrunta cu cea mai mare frică a sa - un potențial
abandon, astfel încât pentru a evita aceasta, va face tot posibilul să mențină
neschimbată relația de codependență. Însă toate acestea vor duce în timp la
acumularea de resentimente, la nemulțumiri și frustrări care inevitabil vor
eroda relația.

În prezent termenul de codependent și-a extins înțelesurile, referindu-

se și la acele persoane care manifestă o dependență crescută față de
anumite persoane apropiate din viața lor, simțindu-se în același timp
responsabile de felul în care acestea se simt și acționează. Relațiile de
codependență sunt relații disfuncționale pentru că nu există egalitate sau
reciprocitate, bunăstarea persoanei codependente, stima sa de sine și
satisfacerea nevoilor sale emoționale depinzând în totalitate de partener. În
astfel de relații în general vorbim despre o persoană care deține puterea, o
persoană mai dominatoare și cealaltă persoană care se agață de partener,
mai pasivă, care nu are suficientă autonomie și independență, care face în
mod constant sacrificii și compromisuri fără a primi nimic în schimb, care
renunță la sine pentru a satisface nevoile partenerului, pentru a-i face pe
plac, care deseori se simte prinsă în acea relație, dar simte și că nu poate
pleca.

Codependența poate fi înțeleasă ca un tipar emoțional, atitudinal și

comportamental care influențează semnificativ capacitatea unei persoane
de a avea relații satisfăcătoare și sănătoase. Persoana codependentă alege
deseori să intre în relații cu persoane indisponibile, abuzive, problematice
ori cu persoane pe care încearcă să le „repare”, să le salveze, dând uitării
propriilor nevoi și dorințe și putând ajunge să-și piardă simțul identității.

Acest tipar se formează încă din copilărie atunci când persoana începe să
imite comportamentele unui părinte care este la rându-i codependent sau
dacă, de exemplu, copilul crește într-o familie disfuncțională unde un
membru al acestei familii suferă de o anumită formă de dependență (alcool,
droguri, jocuri de noroc) sau o boală psihică sau fizică gravă, unde copilul
este supraresponsabilizat și devine „părintele” sau dacă copilul crește într-
un mediu toxic unde a existat abuz fizic, emoțional, sexual. În astfel de
medii familiale copilul învață să-și reprime emoțiile, să-și nege nevoile,
practic să se distanțeze de sine însuși. Atenția este îndreptată înspre
„strategii de supraviețuire” sau înspre acel membru problematic al familiei
care trebuie mulțumit pentru evitarea problemelor sau abuzurilor.

Este important de precizat că acest construct - codependența - nu se referă

la o anumită tulburare de personalitate și nici nu este încadrat în manualele
clinice ca atare, deși caracteristicile sale se suprapun în parte cu
caracteristicile altor tulburări - stima de sine scăzută, nevoia de
aprobare, teama de respingere și abandon apar atât în cazul
codependenței cât și în cazul tulburării de personalitate dependentă.

Pentru a înțelege mai bine acest construct, vom enumera în

continuare caracteristicile persoanelor codependente:

Una dintre cele mai distructive credințe pe care le au este aceea că nu se

consideră suficient de buni, nu consideră că merită să fie iubiți și
apreciați; se simt într-un fel inadecvați, inferiori. Se îndoiesc constant
de sine, de capacitățile lor, își fac griji despre felul în care sunt percepuți de
către alții și au o stimă de sine scăzută. În ciuda aparențelor, unii oameni
care susțin că au o părere foarte bună despre sine, au o stimă de sine
scăzută. Masca pe care o afișează (mergând chiar spre aroganță și
infatuare) acționează precum un mecanism de apărare împiedicând
sentimentele de rușine sau inadecvare să iasă la suprafață. O persoană care
pare a avea totul sub control, care este într-o luptă continuă cu sine și cu
alții pentru a-și demonstra capacitățile, care are nevoie ca lucrurile să se
desfășoare într-o anumită ordine, poate trăda un anumit perfecționism,
perfecționism ce se traduce astfel „am nevoie ca totul să se desfășoare / să
fie perfect pentru ca eu să mă simt bine în propria piele”. Perfecțiunea
exterioară compensează inadecvarea interioară.

Caută să le facă altora pe plac, au nevoie de aprobarea și validarea lor,

iar pentru ei mai important este ce cred alții despre ei decât ce cred ei
despre propria persoană. Dacă cineva le spune „nu ești bun de nimic”
mai degrabă cred acest lucru chiar dacă dovezile din realitate le arată
contrariul. Când vocile critice sau defăimătoare ale altora se suprapun cu
propria voce critică este destul de greu să nu le dai crezare. Oricât de bine
sau de rău intenționați ar fi oamenii când ne spun anumite lucruri, dacă noi
nu credem într-o anumită măsură că sunt adevărate, nu le vom lua în
seamă.

Le este greu să-și stabilească limite și granițe personale de

interacțiune, să comunice, să se exprime pe sine, adică să-și facă
cunoscute nevoile, dorințele sau nemulțumirile. Ei sunt cei care renunță
la sine, cei care se sacrifică, cei care se simt vinovați dacă spun „nu”, cei
care se simt rușinați dacă greșesc sau dacă nu sunt așa cum vor alții să fie,
dacă nu corespund altora. Se simt valoroși doar dacă alții le arată apreciere,
iubire sau dacă le arată că au nevoie de ei. Orice gest contrar îi aruncă
înapoi în tumultul de gânduri negative și îndoieli de sine. Mai mult decât
atât, în momentul în care le este refuzat ajutorul, se simt respinși, umiliți și
insistă să ajute chiar dacă cealaltă persoană nu are nevoie de ajutor sau
refuză într-o manieră foarte limpede acel ajutor.

Se feresc de confruntări, se tem de autoritate, le este greu să-și exprime

sentimentele, sunt confuzi în privința propriei identități sau a direcției în
care se îndreaptă viața lor.

Le este extrem de teamă de singurătate și sunt dispuși să accepte o relație

care nu le oferă nimic din ce își doresc sau o relație abuzivă doar ca să nu
fie singuri. În cadrul acestei relații limitele dintre ei și partener sunt
difuze, confundând frecvent stările acestuia cu stările proprii, preluând
credințe sau frici, lăsându-se redefiniți de acesta. Tot din cauza acestor
limite difuze se simt responsabili de emoțiile și comportamentele
partenerului și în același timp dau vina pe partener pentru propriile emoții
și comportamente.
 Spectrul lor afectiv este dominat de trăiri dureroase precum furia,
rușinea, vinovăția, lipsa de speranță, disperarea, anxietatea, tristețea
profundă. Totodată simt nevoia de a-i controla pe cei din jur și
împrejurările deoarece în acest fel se simt în siguranță - au nevoie ca
lucrurile să fie previzibile și predictibile. Au nevoie ca oamenii să rămână
constanți pentru că orice schimbare poate fi interpretată ca un semn al
faptului că nu mai sunt plăcuți, că nu mai sunt iubiți, că nu mai sunt
doriți. În vederea exercitării acestui control apelează frecvent la
manipulare și șantaj emoțional, pozează în victime, scot cartea „după
câte am făcut eu pentru tine...”. Uneori pot deveni foarte intruzivi și
autoritari încercând să-i determine pe ceilalți să facă ce vor ei ori
impunându-le ce să facă și ce să nu facă. Tot ca o formă de exercitare a
controlului, însă de data aceasta pentru a se menține pe sine sub
control, pot dezvolta diferite dependențe - consumă frecvent alcool
pentru a se detensiona (alcoolul le anesteziasă trăirile dureroase și îi face să
uite) ori se afundă în muncă pentru a nu fi nevoiți să se confrunte cu sine.

Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și

viață. Reflecții"
 Primești e-mail de cîte ori am un articol nou pentru tine
 Te alături unei comunități de peste 50.000 de persoane
 Ești printre primii care au parte de promoții și oferte speciale

Aboneaza-te acum, gratuit, si ai e-book-ul instant:

Sunt de acord sa fiu abonat la newsletter si sa primesc informatii despre ultimele

articole, produse si oferte*
VREAU EBOOK-UL
Pentru ca schimbarea acestor tipare comportamentale și relaționale să
se producă, este necesar în primul rând ca persoana codependentă să
recunoască că are o problemă și să o confrunte, psihoterapia fiind
extrem de utilă în acest caz. Inițial acest lucru poate fi foarte dificil
deoarece codependentul este mai degrabă dispus să depună eforturi în
încercarea de a-l schimba pe celălalt în loc de a se schimba pe sine.
Celălalt este de vină, situația este de vină, împrejurările sunt de vină. Dacă
relația se sfârșește, codependentul se va grăbi să înceapă o nouă relație
deoarece singurătatea îl sperie, îl întristează, îl demoralizează. Se va
comporta le fel și în această nouă relație, își va învinovăți din nou
partenerul pentru toate problemele care apar. Presupunând că și această
relație se va sfârși, va continua să acționeze după același tipar, dacă își va
nega în continuare nevoile și dorințele, dacă nu își va înțelege emoțiile și
ce anume le cauzează, dacă nu va face pace cu trecutul și nu se va accepta
pe sine.

Drumul de la codependență la independență presupune atât o mai

bună înțelegere de sine cât și schimbări concrete precum stoparea
oricăror comportamente abuzive, ieșirea din relații toxice, acțiuni pozitive
îndreptate către sine care contribuie atât la creșterea încrederii și stimei de
sine cât și la îmbunătățirea stării psihice și emoționale, observarea și
schimbarea conștientă a dialogului interior, a spune „nu” în ciuda
sentimentului de vinovăție sau anxietății resimțite ș.a.m.d.

Nu suntem responsabili de fericirea altora și nici alții nu sunt

responsabili de fericirea noastră. Trebuie să învățăm să ne asumăm
minusurile, să ne recunoaștem problemele, să devenim conștienți de
responsabilitatea pe care o avem în privința felului în care arată viața și
relațiile noastre. Nu putem încerca la nesfârșit să salvăm pe alții așteptând
la rândul nostru să fim salvați într-un fel sau altul. Nu asta înseamnă o
relație de cuplu sănătoasă, nu asta înseamnă iubirea. Nu aducem cu
adevărat beneficii cuiva atunci când ne asumăm greșelile lui ca fiind ale
noastre ori când încercăm să plasăm responsabilitatea propriilor alegeri și
acțiuni pe umerii altcuiva.

O relație sănătoasă nu este un joc patologic în care ne înlănțuim partenerul,

fie incapacitându-l și făcându-l dependent de noi, fie preluând noi rolul de
victime care au nevoie de ajutor, au nevoie de... și au nevoie de...

O relație sănătoasă este între doi oameni asumați și independenți

cărora nu le este teamă să se prezinte așa cum sunt unul în fața
celuilalt, care își asumă autenticitatea, își respectă nevoile, își
comunică sincer și deschis dorințele, care nu se erijează în salvatori,
însă nici nu acceptă să fie tratați ca niște copii răniți și nevoiași.

O astfel de relație, chiar dacă se termină la un moment dat, nu are cum să

lezeze integritatea și stima de sine a celor doi parteneri și nici nu lasă răni
adânci sau traume, ci amintiri frumoase și învățăminte prețioase.

Dr. Ursula Sandner