Gruia, Calin - Prietena Mea Cateluta PDF

1|prietena mea cateluța gruia
PRIETENA MEA CATELUȚA

CĂLIN GRUIA
Cuprins
CUIUL ............................................................................................................................................................. 3
CHEIA ............................................................................................................................................................. 5
LAUDĂ MUSTULUI DULCE ......................................................................................................................... 7
HAIDUC .......................................................................................................................................................... 8
BĂSMĂLUŢA SOARELUI ........................................................................................................................... 10
LA UMBRA COPACULUI ............................................................................................................................ 12
CORIGENT LA ISTORIE .............................................................................................................................. 14
HAINELE ...................................................................................................................................................... 18
NINSOAREA ................................................................................................................................................. 24
PRIVIGHETOAREA...................................................................................................................................... 26
ODOLEAN..................................................................................................................................................... 28
SCRISOARE NETRIMISĂ ............................................................................................................................ 30
CUVÎNTUL DAT ........................................................................................................................................... 32
CASA ............................................................................................................................................................. 33
TRIMISUL SĂTESC ...................................................................................................................................... 34
DIMINEAŢA ................................................................................................................................................. 37
EU SÎNT EURIDICE...................................................................................................................................... 39
O FLOARE RARĂ ......................................................................................................................................... 42
A RÎS DE MINE LUNA ................................................................................................................................. 44
CU FUNDĂ ALBASTRĂ .............................................................................................................................. 46
LA DESPĂRŢIRE .......................................................................................................................................... 49
PRIETENA MEA CATELUŢA ...................................................................................................................... 51
CUIUL
Nu ştiu dacă i s—a mai întîmplat cuiva ca dintr—o vară întreagă, dintr—o vacanţă minunată, să nu—i
rămînă în minte decît un cui. Da, un cui. Un cui adevărat, aproape ruginit. Un cui ieşind dintr—o
scîndură şi pîndind o pereche de pantaloni. Un cui cu un singur ochi, ca un pui de ciclop; întors puţin în
sus, ca o cange. Cui pe care nu dai nici un ban. Un cui pe care nu—l mai poţi bate nicăieri, un cui urît,
dacă se poate spune aşa, şi cu toate astea el să—ţi stăpînească toate amintirile, să se mărească la fel ca o
umbră şi să întunece pîrîul. . . Să se întindă ca o rîmă şi să strivească strălucirea ierbii. Să ia diferite
chipuri ca în poveşti, să împungă, să păteze cu un fel de rugină murdară florile de pe alei, să se
răsucească şi să fluiere ca un şarpe ca să poată alunga păsările . . . Ce mai! Cînd închid ochii, îl văd, cînd
dorm vine înspre mine, cînd citesc mi se aşează de—a curmezişul paginii, cînd scriu se apropie de stilou
. . . Uneori rîde. Rîde ca un netot. îmi vine să—i dau cu ceva în cap. Dar cînd pun mîna pe ciocan se
topeşte ca o arătare . . . De fapt, arătare şi este. Arătare şi chip după cuiul din gardul cabanei. Uneori îmi
vine să mă urc în tren să ajung pe unde am fost astă—vară, să găsesc scîndură cu pricina şi să—i turtesc
„domnului" cui mutra cu o bucată de gresie. Ba, cică vorbesc şi prin somn. Mama m—a auzit strigînd:
„Păzea, cuiul!" Numai că eu, în realitate n—am strigat cînd a trecut Dumitru pe lîngă el. Ci parcă i—am
făcut cu ochiul cuiului să—l atace fără teamă.
Pantalonii lui Dumitru, cu o mulţime de buzunare şi cu diferite etichete, mă scoteau din fire. Prea îi
purta, nu ştiu cum să zic, prea se fudulea cu ei. Cînd băga mîna în buzunările de sub centură, dădea capul
pe ceafă; cînd căuta ceva în cele de sub genunchi, se arcuia . . . Toate buzunările aveau fermoare de
metal sclipitor. Noaptea, Dumitru şi—i punea sub cearceaf, ca să doarmă pe ei, să—i calce, cum s—ar
zice, şi dimineaţa aveau cea mai perfectă dungă . . . Se răţoia printre fetele care se ţineau cîte patru de
braţ, formînd o bucată de falangă macedoneană, înainte de ora mesei. Fetele chicoteau, îşi băgau gurile
în urechile vecinelor lor şi apoi rîdeau cu toţi dinţii. Dumitru se oprea în faţa lor şi zicea: „Fetelor, staţi să
vă spun eu Una". Fetele se făceau că—l ascultă şi Dumitru, cu amîndouă mîiniie în buzunări, rîdea
singur de gluma sa, pe care în loc s—o spună ca lumea o strica. De multe ori începea cu poanta . . .
N—aveam nimic cu Dumitru, dar nu ştiu de ce nu—l puteam suferi. Poate pentru că—şi da importanţă.
Se pieptăna într—un anume fel udîndu—şi părul cu briantină. Puteam să jur că şi fumează, deşi nu—l
văzusem niciodată cu ţigara în gură. La serbări ,,se înfigea" să recite „Cîinele soldatului", voind cu tot
dinadinsul să stoarcă lacrimi din ochii sentimentalelor. Una—două, povestea istoria unui „zece" la teză,
sau cum profesorul i—a strîns mîna în faţa clasei pentru nu ştiu ce ispravă. Nimeni nu—l putea controla.
Era din alt oraş, din altă şcoală şi nu se prea învîrtea printre ai săi.
Atunci cînd s—a apropiat de scîndura gardului ca să ne arate o figură, puteam să—l previn, să—i strig:
„Păzea, cuiul!" Dar eu abia aşteptam să se întîmple ceva neprevăzut. Şi cuiul mi—a prins gîndul, ca o
antenă, şi a muşcat cu poftă, cu patimă, din pantalonii lui Dumitru. Eu am pufnit în rîs. Şi dacă e pe
dreptate, au rîs şi alţii. Şi mai ales fetele, cărora voia să le demonstreze în mod special un salt. Dumitru
s—a învineţit la faţă, a dus mîna la spate să—şi acopere ruptura şi cînd a simţit cît e de mare, a început să
plîngă. Pe partea ruptă îi atîrna şi un buzunar. Ruşinat şi amărît, s—a retras într—un tufiş şi a încercat
să—şi coasă ruptura. N—a izbutit ca lumea. Se cunoştea. îndată toată tabăra a aflat de soarta faimoşilor
pantaloni ai lui Dumitru. Şi din ziua aceea băiatul n—a mai ieşit în frunte, ci a umblat tot timpul
posomorit.
Odată, nu ştiu cum, am rămas numai noi singuri şi atunci am aflat că n—avea tată. „Pantalonii mi
i—am cumpărat singur, adunînd ban lîngă ban, într—o puşculiţă de lut, cu chip de cal înaripat, pe care o
cumpărasem la un bîlci. . . Mai lucrez pe ici, pe colo, în timpul liber. Nu mi—e ruşine să muncesc. Dar
tu să nu spui la nimeni. Te văd băiat bun . . . "
Aşa mi—a spus. Aşa mă credea el. Să fiu eu oare într—adevăr aşa? Şi nici nu i—am luat adresa să—i
scriu. De ce nu l—am prevenit la timp? Puteam s—o fac . . . De ce n—am făcut—o . . . De ce
am fost de partea cuiului? Nu—mi dau seama! Ce mă putea atrage la un cui strîmb şi ruginit?
A trecut destulă vreme de la întîmplarea asta, dar cuiul nu mă lasă în pace. Mereu mi se arată, mereu
încearcă să—mi facă semne, ca şi cum mi—ar mulţumi că nu m—am amestecat între el şi pantalonii lui
Dumitru . . . Dacă mă mai chinuie, dacă îmi stăpîneşte mai departe amintirile vacanţei, am să mă reped
cu trenul pînă la cabană şi am să—i turtesc nasul cu o bucată de gresie.
CHEIA
Din lada cu scule pierise o cheie şi ceilalţi ucenici au dat vina pe mine. „Ăla mic trebuie să ştie! Ieri
l—am văzut mîncînd halva cu bulcă". Aşa îmi ziceau „Ăla mic". Purtam haine largi şi de aceea
păream scund.
—Dă—i cîteva peste bot, meştere şi spune el unde—a pus cheia — se băgă în vorbă alt ucenic.
Nu eram vinovat. Dar nu mă puteam apăra. Obrajii începuseră să—mi ardă ca focul. Toţi mă bănuiau.
Meşterul s—a uitat pe sub sprîncenele stufoase şi supărat a spus:
—Plecaţi acasă! Tu rămîi.
Simţeam că se scufundă pămîntul cu mine. Cu toţii ne temeam de meşter. Nu rîdea, nu glumea şi era
zgîrcit la vorbă. După ce am rămas singuri, mi—a făcut semn să mă apropii. Uitîndu—se în buzunarul de
la bluza mea, mă întrebă în şoaptă:
—Fumezi?
—Cîteodată, meştere.
—De foame?
Nu i—am mai putut răspunde că ochii mi se umpluseră de lacrimi. Meşterul avea alt glas. Un glas pe
care nu i—l auzisem niciodată. Mi—a netezit creştetul capului şi m—a privit în ochi.
—Nu—mi place că plîngi. Ştiu că n—ai luat tu cheia . . . Ai batistă?
—Nu, i—am răspuns eu uşurat. Mi se părea că am fost îngheţat şi că mă încălzesc la soare, cu toate că în
atelier era aproape întuneric. Meşterul mă cercetă ce mă cercetă şi—apoi ridicîndu—mi bărbia mă
întrebă:
—Ai încredere în mine, Ilie?
—Da, meştere.
—Şi eu în tine, băiete. Uite, numai închid ochii pe jumătate şi te văd bărbat în toată firea. înţelept, dîrz,
neînfricat şi plin de omenie. Ştii tu ce—i omenia?
— Nu, meştere.
—Ai să—nveţi. Şi—mi strînse mina ca unui om adevărat, ca unui meşter din fabrică, ca unui prieten.
—Ai tu un ghiozdan de şcoală în care—ţi aduci mîncare, pune cheia asta în el şi du—te cu ea pînă la
numărul. . . din strada . . . şi—mi spuse strada. Cheia asta o să facă minuni undeva. Dar tu nu ştii nimic.
Ai înţeles?
—Chiar de mi—ar pune tălpile pe plită, am spus eu trăgînd aer mult în. piept.
Meşterul înveli cheia într—un ziar, o cheie foarte complicată.
—Drum bun, Ilie, şi fereşte—te!
—Acum îmi dă prin minte meştere.
—Tăcerea e de aur.
Şi, ca într—o vrajă, meşterul îşi ascunse zîmbetul, glasul cel bun şi se—ntunecă de parcă s—ar fi stins
în el o lumină. Ghiozdanul mi se părea greu. Toţi ochii trecătorilor se opreau pe încuietoarea lui ruginită.
N—aveam spor la mers şi nici bani pentru tramvai.
Cînd am ajuns aproape de casă, în uliţă, la colţ, văd un sergent de stradă uriaş, mustăcios. Se uita
cercetător în toate părţile, căutînd ceva. Mă lipesc de gard, la întuneric, să—mi trag sufletul. Trece pe
lîngă mine cu spatele. Îmi era frică să nu—mi audă inima. Şi deodată se—ntoarce ca un arc şi pune mîna
pe mine.
—Tu eşti Ilie?
—Nu, nu sînt Ilie!
—Şi în ghiozdan ce ai?
Mi—am pierdut cumpătul şi n—am putut răspunde. Parcă mă scufundam într—o mocirlă. Genunchii
îmi tremurau.
—Haide, măi băieţaş, făcu sergentul, nu mă fierbe atîta. Dă—mi repede cheia să nu dea peste noi poliţia.
Eu sînt! . . . Şi—şi spuse numele. Băgă cheia sub centura pantalonilor, salută milităreşte şi intră într—o
uliţă întunecoasă. Mă gîndeam în fel şi chip. O fi fost omul despre care îmi vorbise meşterul? Dacă
picasem într—o capcană? Oricum, eram hotărît să nu scot nici un cuvînt.
Mai fac cîţiva paşi şi deodată îmi iese în cale un tip sclivisit. uns cu briantină pe păr, cu haine verzi şi
mă ia:
—N—ai un foc?
—Nu, domnule.
—Caută!
—Unde să caut?
—În ghiozdan.
Înadins îmi feresc ghiozdanul. Se repede, pune mîna pe el şi mă întreabă:
—Unde te duceai?
—Acasă. Stau la colţul străzii.
Scotoceşte prin ghiozdan şi dă de—o coajă de pîine. Mă caută prin buzunări, prin sîn, îmi scutură
şapca.
—N—am furat nimic, domnule. Vin de la lucru.
—Mai bine furai. Hai la comisariat.
Acolo, comisarul mă descoase, că ce trebuia eu să duc şi cui? îmi arătă un baston de cauciuc, o
luminare, un cleşte, dar eu ca şi cum eram căzut din lună. îl interesa mult numele unui om. în cele din
urmă comisarul le—a spus agenţilor săi că sînt un tîmpit. Acasă, mama era îngrijorată de întîrzierea mea.
A doua zi meşterul, nici una, nici două, în faţa ucenicilor scoate din buzunar o cheie simplă şi spune:
—Hoţul a aruncat cheia la spălător. îmi pare rău, Ilie, că ţi—am tras cele două palme. Cred că ai să mă
ierţi.
—Niciodată, meştere! am spus eu ţinînd privirea în jos. Peste o săptămînă s—a aflat că din beciurile
siguranţei statului
au evadat şase muncitori, folosindu—se de o cheie specială cu ajutorul căreia au putut scoate toate
piuliţele şi şuruburile de la o uşă de fier. Cînd am rămas numai cu meşterul, mi—a şoptit pe glasul cel
bun „Bravo" şi a zîmbit.
Multă vreme n—am putut pricepe anume lucruri. Ehei, au fost vremuri grele, dar, de la depărtarea
anilor, azi par nespus de frumoase.
LAUDĂ MUSTULUI DULCE
Nenea Orzu e de vîrsta bunicului. Sînt prieteni amîndoi şi cînd se întîlnesc stau de vorbă şi nu mai
isprăvesc. Bunicul arată cu mina peste dealuri şi nenea Orzu dă din cap în semn de aprobare, îşi strîng
palmele, se despart, şi după un pas, doi unul dintre ei se întoarce către celălalt, şi iar vorbesc de parcă nu
s—au văzut de cînd lumea. Uneori îi apucă noaptea pe cîte un pisc, alteori uită că—i vremea mesei şi că
sînt aşteptaţi acasă . . .
Într—o zi tot despărţindu—se şi întîlnindu—se au ajuns pînă la poarta ogrăzii noastre şi bunicul l—a
poftit pe nenea Orzu să intre, şi amîndoi s—au aşezat' pe prispă la umbra mărului. Mama le—a aşternut
un covoraş şi le—a adus două pahare şi o cană de lut plină cu must dulce. Şi atunci am aflat o întîmplare
din tinereţea lor . . . Nu ştiu ce cuvinte a rostit nenea Orzu că deodată i—am văzut pe amîndoi pe o culme
de deal, tineri ca fratele meu Andrei şi îmbrăcaţi în haine soldăţeşti. Tranşeea nu era prea adîncă. Nenea
Orzu şedea cu un obraz lipit de mitralieră, iar bunicul încărca repede cu cartuşe o bandă lungă de
metal. . . Şi deodată nenea Orzu a spus:
—Vin spre noi!
Bunicul i—a făcut semn să nu tragă. Să aştepte pînă o să le vadă crucile încîrligate.
—Sînt mulţi, a mai spus nenea Orzu . . .
—Foc! a strigat după un răstimp bunicul.
Şi mitraliera a început să clănţăne în mîinile lui nenea Orzu. Şi dintr—o dată au amuţit toate armele
duşmanului. . .
—Mai stăm? a întrebat nenea Orzu.
—Stăm! — a răspuns bunicul, pînă vin ai noştri şi mîinile îi umblau repede, repede şi banda mitralierei
se umplea de cartuşe aurii strălucitoare . . . Şi nu după multă vreme lupta a început din nou. în jurul
mitralierei lui nenea Orzu au prins să cadă proiectile de brand. Şi eu am văzut, ca la cinematograf, cum se
apropiau
nemţii, îmbrăcaţi în mantale lungi cenuşii, de creasta dealului unde nu se aflau decît nenea Orzu şi
bunicul! îmi venea să le strig să fugă, dar vorbele mele nu s—ar fi auzit din pricina exploziilor . . . Şi
deodată am zărit cămaşa bunicului înroşindu—se de sînge şi mîna dreaptă scăpînd banda cu cartuşe.
Nenea Orzu şi—a dat seama de ce se întîmplase dar nu s—a clintit de la mitralieră. A secerat în dreapta
şi în stînga şi inamicul n—a mai trimis alţi soldaţi spre culme . . .
Şi s—a făcut noapte şi nenea Orzu l—a pansat pe bunicul, apoi şi—a încărcat singur benzile.
—Ce facem? a întrebat de data asta bunicul.
—Rezistăm pînă vin ai noştri. . . Nemţii nu ştiu că sîntem numai noi doi şi că tu eşti rănit, a răspuns
nenea Orzu . . .
Şi ca să nu creadă inamicul cine ştie ce, nenea Orzu mai trăgea din cînd în cînd cîte—o rafală şi
flăcările mitralierei spintecau întunericul . . . Şi deodată, din vale, din spatele bunicului şi a lui nenea
Orzu s—au auzit şoapte şi paşi. Soseau ai noştri. . . Şi inima, de bucurie, mi—a bătut atît de tare încît de
dinaintea ochilor mi—a dispărut culmea aceea cu tranşee şi bătălie pe ea . . .
Bunicul şi nenea Orzu, îmbătrîniţi, cu tîmplele ninse, şedeau alături pe prispa casei noastre, zîmbeau
aducerilor aminte şi lăudau mustul dulce.
HAIDUC
Poate n—o să mă credeţi, dar aşa s—au petrecut lucrurile. Veneam de la şcoală. Ştiam că acasă mă
aşteaptă o farfurie plină de fasole cu slănină afumată. O rugasem pe mama. „Tragi a soldat", mi—a spus
tata. Poate că trag. Nu—i nimic rău în asta. îmi place fasolea cu şuncă şi nu m—ar supăra s—o mănînc şi
la Anul Nou, şi la ziua mea de naştere . . . Cu toate astea nu mă prea grăbeam spre casă. Unii ar fi în stare
să spună că mă indispunea plivitul pe care trebuia să—l fac după aceea în grădină. Nu—i adevărat. Am
plivit de atîtea ori. . . Un nor negru se lăsa spre miază—zi în capătul satului, pe unde—i casa noastră. Mă
uitam din cînd în cînd la el, dar nu cu teama pe care o au unii de ploaie, de tunete, ci doar mă gîndeam că
dacă plouă nu mai pot plivi. Şi—mi venea parcă să—l întreb: „Ei, ce ai de gînd să faci?" Nu mergeam pe
uliţa principală, ci am pornit—o pe o cărare ce desparte satul de dealul viilor. Un deal pietros, fără vii pe
el şi unde—i vorba să se facă o vărărie. Cărarea urcă puţin şi—i plăcut să—ţi vezi satul de pe o înălţime.
Îţi trec prin minte fel de fel de gînduri şi dacă nu ai de făcut o compunere despre satul natal îţi pare rău şi
zici: „pe aici poate a fost o cetate, dar n—a încercat nimeni să sape mai adînc, pe dealul din
miază—noapte imposibil să nu fi fost vreo bătălie, pe care n—a avut cine s—o treacă în cartea de istorie
. . . Şi în pădure cine poate jura că nu au fost haiduci? . . . " Şi cîte şi mai cîte. Mintea scorneşte chipuri
de oameni care au trăit pe aici, întîmplări nemaipomenite şi—ţi dai seama că vîlcelele, dealurile, rîpele
sînt pline de poveşti şi dacă te concentrezi mai bine auzi şi glasuri de străbuni . . . Mulţi vor spune că—i
numai un joc al meu. Şi chiar dacă—i aşa. E un joc frumos . . . Şi—i bine să—l joace şi alţii cu satele lor
şi mai ales cînd e vorba de satele care n—au fost pomenite de istorie . . . N—au fost pentru că nu a avut
cine le pomeni, dar întîmplări de seamă s—au petrecut peste toate aşezările omeneşti . . . „Măi, ce
inspirat sînt", mi—am spus şi poate că mi—aş mai fi adăugat ceva, dar norul, întins peste tot, începu să
bubuie şi în cîteva clipe să toarne cu găleata, peste acoperişuri şi ogrăzi. . . Cineva mi—a spus la ureche:
„Gata, nu mai pliveşti, Vasile!" Şi eu i—am răspuns: „îmi pare rău! . . . " Şi pentru că aveam un sul de
hîrtie în mînă, care nu încăpea în ghiozdan, am fugit să—mi caut un adăpost. M—aş fi mîhnit amarnic
dacă ploaia mi—ar fi stricat portretul pe care—l făcusem în culori şi în multe ore de curs. Voiam să i—l
arăt mamei. „Sanda" se numea portretul. Nu semăna cu nici o fată din şcoala noastră, cu toate că avem o
mulţime de Sande, care cînd s—au uitat la el fiecare a spus: „Parcă aş fi eu, dar Vasile face pe artistul şi
nu—mi pot da seama" . . . Şi am găsit repede o cotloană în dealul viilor. Putea să cadă ploaia în voie.
Stăteam ca într—o cutie. Aşa cum stau păpuşile. Şi deodată, văd venind spre ascunzătoare un cîine mare,
ciobănesc. Intră şi se uită la mine ca şi cum ar fi voit să—mi spună: „Plouă grozav". „Da, plouă", am
întărit eu cu o jumătate de glas. Nu mi—a răspuns, ci a prins a—şi scutura blana plină de apă ca la el
acasă. M—am ferit să nu—mi ude portretul, şi lui nu ştiu ce i s—a părut, că a mîrîit un pic de
nemulţumire . . . Ca să—l împac i—am întins o bucăţică de pîine. A înghiţit—o într—o clipă şi m—a
privit cu multă bunăvoinţă. Prin ghiozdan am mai găsit o coajă. Pe urmă m—am căutat prin buzunare.
Am obiceiul să pun pîinea prin buzunare şi s—o uit, cînd sînt grăbit. După ce l—am tratat cu ce am avut,
i—am întins mîna să facem cunoştinţă şi el mi—a dat o labă de dinainte să i—o strîng în palme. îi jucau
ochii în cap de bucurie, dar nu mi—a putut spune cum îl cheamă. I—am înşirat o mulţime de nume de
cîini. dar el nu le dădea nici o importanţă, nu tresărea, nu—şi amintea să—l cheme ca pe alţii. . . Ploaia
stătuse. Nu ştiam ce să fac, ce să—i spun şi am ieşit din ascunzătoare. Cîinele a pornit după mine.
M—am oprit. S—a oprit şi el şi s—a aşezat ca pe un scaun pe picioarele dinapoi şi a prins să mă întrebe
ceva din priviri. Am rupt—o la fugă. M—a ajuns din urmă, m—a întrecut şi ca să—mi arate că nu—i
lipsit de recunoştinţă, mi—a pus labele de dinainte pline de noroi pe piept şi a început să—mi lingă
palmele. „Gata", i—am spus, hai cu mine . . . Acasă i l—am arătat tatii şi cîinele şi—a plecat privirea în
pămînt. Mama i—a dat o strachină cu lapte. „E rătăcit, săracul, a zis tata. cine ştie pe unde i—o fi
stăpînul. Să rămînă la noi'' I—am spus de cîteva ori: „Tu eşti Haiduc! Haiduc! Pricepi? Aşa te cheamă,
Haiduc". Şi ca să—i leg numele de ceva plăcut, i—am dat, de cîte ori repetam „Haiduc", cîte o bucăţică
de zahăr. La început a luat—o în gură mai mult din politeţe, aşa cum iau cîinii şi pietricelele, în gură,
cînd te joci cu ei, dar dînd de cui zahărului l—a ronţăit repede. Şi astfel Haiduc a rămas în ograda
noastră.
Noaptea dădea ocol casei, iar ziua stătea la poartă şi adeseori îşi ridica botul în vînt şi rămînea nemişcat
cîteva clipe, dar cînd mă vedea îşi scutura capul ca şi cum ar fi voit să—şi alunge gîndurile..
Într—o noapte a urlat jalnic . . . Glasul lui a stîrnit toţi cîinii din sat. . . Parcă chema pe cineva . . . Cînd
l—am mîngîiat, a tăcut i nu m—a lăsat să plec de lîngă el. . .— Fiind cald şi bine mi—am aşternut pe
prispă şi el s—a culcat lîngă picioarele mele. Ştiam că—şi aminteşte de stăpînul său, dar îmi dam seama
că şi pe mine mă iubeşte. Dacă am fi putut vorbi împreună, cine ştie cîte nu mi—ar fi spus.
Într—o dimineaţă, spre miezul verii, nu l—am găsit în ogradă. Plecase, îşi amintise drumul rătăcit?. . .
Auzise prin văzduh chemări îndepărtate? . . . Cine ştie . . .
Iată însă că spre toamnă am plecat cu tata peste culmile dealurilor noastre şi am ajuns la poalele
munţilor . . . Amîndoi cu rucsacuri în spinare, cu beţe în mînă pornisem să colindăm prin nişte locuri
minunate şi să coborîm apoi de partea cealaltă a munţilor un prieten de—al tatii. Şi pesemne că ne—am
rătăcit şi n—am ajuns la căderea serii la cabana de care îmi vorbise tata. Simţeam că ceva nu e în regulă,
dar tata nu da semne de nelinişte. Zicea că o să facem un foc zdravăn şi o să putem dormi lîngă el fără
nici o teamă. Tot urcînd şi coborînd, dintr—o dată s—au năpustit asupra noastră o mulţime de cîini. Nu
se vedea nici o stînă, şi cîinii parcă erau sălbatici. Vreo şapte la număr şi ne înconjuraseră din toate
părţile. Tata mi—a făcut semn să nu mă mişc, să nu ridic băţul spre ei, zicînd că or să audă ciobanii şi or
să vină să vadă ce se întîmplă. Şi cînd întreaga haită era numai la cîţiva pași de noi, s—a repezit asupra ei
un cîine mare, roşcat, şi a început a încolţi haita şi a o alunga. Era Haiduc. Ceilalţi cîini au fugit, dar
Haiduc a venit la noi şi ne—a spus ceva, şi ne—a lins mîinile şi s—a jucat în jurul nostru şi a mîncat
zahăr . . . Am aprins focul, puţin mai sus, şi el a stat lîngă foc. Şi a dormit acolo pînă la ziuă. Dimineaţa
a pornit cu noi. . . A mers pînă pe o culme, apoi s—a oprit plin de nelinişte. Ciulea urechile, ridica botul,
se uita şi deodată a rupt—o la fugă spre o vale aşezată pieziş la poalele unui deal înalt, unde se zărea o
aşezare. Părea o flacără ce se depărta şi se micşora din ce în ce . . .
Spre toamnă vrem să trecem iar pe acolo. La gîndul acesta simt în inima mea o bucurie nespusă, dar şi
un pic de teamă. Dacă i s—a întîmplat ceva prietenului întîlnit într—o zi cu ploaie în cotloana din dealul
viilor?... Dar repede alung gîndul acesta. Ce ar putea să i se întîmple?
10 | p r i e t e n a m e a c a t e l u ț a gruia
BĂSMĂLUŢA SOARELUI
Plouă. De obicei îmi place să mă uit cum plouă. Ba chiar să mă şi plimb prin ploaie. Nu mă supăr dacă
mă udă pînă la piele, îmi închipui, că sînt o plantă oarecare. O plantă care se poate mişca de colo—colo,
după desimea ploii, căci vrea să crească mai repede . . . (Odată am căpătat un guturai zdravăn.) Mamei
nu—i pare că aş putea fi un fir de porumb, o floare a soarelui ori un cireş şi, de cîte ori mă vede alergînd
prin ploaie, strigă la mine şi mă cheamă în casă. îmi dă haine şi schimburi uscate şi—mi făgăduieşte că
dacă mă mai prinde că mă joc în felul acesta o să mă ducă la un doctor . . . Nu—i chiar doctor. E tata. Şi
tata nu glumeşte. Are metodele lui. Scoate din sertarul mesei o listă şi ia un creion şi zice: „Erai trecut
aici cu o pereche de pantofi noi. . . Se taie." Şi taie cu creionul. Sau: „Erai trecut cu o plimbare pe mare
cu vaporul. . . Se taie . . ." Ori: „Trebuia să—ţi petreci vacanţa în munţi, printre minunăţii". Şi creionul
anulează pe dată orice făgăduinţă. Tata încheie: „Tu ai vrut asta, nu eu!" Şi ce—i drept nu se mai poate
discuta. Noroc că mama mai trece cu vederea unele lucruri. . . Zice că nu sînt băiat rău. Şi poate că are
dreptate . . . Chiar aşa. Nu poţi ţine minte toate sfaturile, toate păţaniile altora . . . Chiar dacă ştii că
nu—i bine să faci cutare, sau cutare lucru . . . deodată uiţi. Aşa cum uiţi anii unui domn din istorie ori o
bătălie importantă . . . Ori o formulă. Şi uiţi exact atîta timp cît îi trebuie profesorului ca să—şi dea seama
că nu ţi—ai făcut lecţia . . . Cînd un alt băiat ori o fată răspunde la întrebarea pusă mai întîi ţie, îţi aduci
aminte şi tu . . . Dar nu se mai poate face nimic. Trebuie să aştepţi altă oră de clasă, altă întrebare . . .
Chiar de—aici au început toate . . . Şi iată, stau în balcon, afară plouă şi eu nu mă pot bucura de cîntecul
picăturilor de apă . . .
Cu o săptămînă în urmă mă ascultase la istorie. Am ştiut. Profesorul a zîmbit, a notat în catalog şi
mi—a cerut şi carnetul. M—am uitat după aceea în carnet şi mi—am zis: „Bine, Costică . . . " Şi nu că
mi—am luat grija de la istorie . . . Mie istoria îmi place şi în afara notelor care se pot căpăta cu ajutorul ei.
Citesc povestiri istorice, romane istorice . . . Şi nu—mi iau ochii de la televizor cînd se dau lupte... Dar
azi, cum i se poate întîmpla oricui, mi—am adus aminte de istorie cînd intram pe poarta şcolii. . . Ce să
fac? Să nu intru? . . . N—am fugit niciodată de Ia lecţii. . . Am notă, mi—am zis . . . Sînt mulţi încă
neascultaţi şi se apropie încheierea trimestrului. . . Să fi fost schimbat la faţă? . . . întîmplarea? . . . Cred
că întîmplarea a fost. . .
—Popescu Constantin, numai ce—l aud pe profesor. Era bine dispus dascălul nostru, şi după ce mirosi
florile din pahar . . . cu toate că despre ghiocei nu se poate spune că sînt flori mirositoare, continuă:
spune Popescule, ce am avut pe astăzi la istorie . . .
—Dar, tovarăşe profesor, eu am notă . . . Nici nu se putea un răspuns mai lipsit de judecată . . . Mai nu
ştiu cum să—i zic. Profesorul zîmbi şi spuse mai departe:
—E adevărat', poate că ar trebui să—mi cer scuze, dar vezi, Popescule, n—am isprăvit cu tine manualul,
şi chiar dacă l—am fi isprăvit, întrebările nu s—au sfîrşit. Istoria e o disciplină care cere mereu
răspunsuri. . . Nu—i ca o caramea pe care ai înghiţit—o şi apoi repede i—ai uitat gustul. . .
— Da, tovarăşe profesor, aşa este . . .
—E adevărat că titlul lecţiei de azi e cam lung şi cam greu de memorat, dar eu v—am cerut întotdeauna
să nu învăţaţi nimic pe de rost. . . Spune lecţia şi vedem noi. . .
Şi mi s—a pus o pînză pe dinaintea ochilor. . . O pînză ca una de păianjen. N—am putut deschide gura
. . . Profesorul, colegii, colegele mi s—au părut umbre fără înfăţişare omenească şi a trebuit să—mi aduc
palmele la ochi. Abia am auzit:
—Stai jos, Popescule . . .
Clasa a fost cuprinsă de tăcere cîteva clipe. Şi deodată am auzit glasul Doinei. . . Glasul ei puţin sîsîit,
dar rar, ca şi cum n—avea de ce se grăbi, ca şi cum nu ar fi răspuns la lecţie, ci ar fi stat de vorbă despre
nişte întîmplări pe care le văzuse cu ochii ei şi le putea alege şi cîntări. Nu ştiu dacă ea a ridicat mîna ori
pe ea a numit—o profesorul, dar din clipa aceea am simţit c—o urăsc. Mi se părea că vorbele ei sînt
uneori ironice şi la adresa mea. Că se răzbună pe mine aducînd completări lecţiei din cărţi citite de ea.
Profesorul o privea cu bunătate şi cu mult drag şi înclina din cap aprobînd spusele ei şi intervenind din
cînd în cînd cu: „Bine. Doina . . . Foarte bine . . . Ai înţeles perfect adevărul!" Iar la sfîrşit, profesorul a
adăugat:
—Îmi pare rău că nu sînt note mai mari de zece.
În recreaţie, Doina şi—a pus pe cap băsmăluţa cu flori roşii. . . O purta numai cînd era nespus de
veselă. Cînd i se întîmpla ceva deosebit. O ţinea în servietă şi cînd credea ea că—i nevoie să şi—o lege
pe frunte şi—o lega. O primise de la un unchi al ei. Era din mătase şi o purta de ziua ei, de ziua celor mai
bune prietene, o purta cînd cîştiga un concurs, cînd primea cea mai mare notă. O purta la serbările
şcolare, şi pentru că era galbenă îi spunea ..băsmăluţa soarelui". Cînd am văzut că—şi pune băsmăluţa
aurie pe frunte am început s—o urăsc şi mai mult. . . Asta însemna o biruinţă asupra mea . . . Sau nu mai
ştiu ce să zic. I—aş fi făcut bucăţi—bucăţele cîrpa aceea de mătase cu care atîta se alinta, şi sărea, şi
rîdea, şi sîsîia . . .
Şi prilejul s—a ivit repede. Cînd am plecat de la şcoală începuse ploaia. Am ieşit cel din urmă. Doina
îşi uitase „băsmăluţa soarelui" pe creştet. . . Creanga castanului i—a luat—o fără ca ea să simtă. Cînd
s—a întors, repede, să—i dea de urmă, băsmăluţa era în buzunar la mine . . .
—Mi—am pierdut băsmăluţa, n—ai văzut—o?
—Nu! i—am răspuns eu scurt. . .
Ochii fetei erau înlăcrimaţi. . . Am stat sub castan făcîndu—mă că aştept pe cineva . . . Ploaia a prins a
se înteţi. . . Treceau camioane în sus şi în jos. În foarte scurt timp pe stradă se făcuseră băltoace şi pe
alocuri noroi. . . Am aruncat băsmăluţa Doinei în noroi aşteptînd să treacă peste ea roata încărcată de
glod a unui camion. Dar roţile se fereau de ea. Şi eu îmi ziceam: „N—o fi fermecată!..." dar roţile înadins
o ocoleau... Se întuneca şi băsmăluţa mutată de mine colo, colo, scăpa de cauciucurile camioanelor . . .
Şi deodată m—a apucat o ruşine nemaipomenită. Obrajii prinseră să—mi ardă ca focul. Ce vină putea să
aibă băsmăluţa cu flori roşii? . . . Am luat—o din drum şi—am băgat—o din nou în buzunar. Se udase
. . . Ce vină avea Doina? . . . Am pornit spre casă. Nu i—am spus nimic mamei. . . întîmplarea asta nici
nu poate fi povestită . . . Dacă cineva ar afla—o, cred că aş muri de ruşine . . .
Plouă . . . Şi de data asta aştept să se oprească mai repede. Doina stă tocmai în celălalt capăt al satului.
LA UMBRA COPACULUI
Umbra copacului era îmbietoare şi cei trei prieteni cu jerbe de trandafiri proaspeţi şi roşii ca şi
cravatele lor de pionieri ascultau cu sufletul la gură o întîmplare adevărată. Bătrînul care povestea făcea
din cînd în cînd pauze şi se uita peste cîmpia Mărăşeştilor ca într—o pagină uriaşă de carte.
«Era o noapte plină de fulgere. Norii turnau cu găleata. Oamenii stăteau în tranşee cu foile de cort pe
cap. Peste zi fusese zăpuşeală cumplită. Ploaia răcorea pămîntul şi braţele noastre rămase pe arme cu tot
potopul ce cădea din cer. Fulgerele luminau pentru o clipă, apoi iar cădea întunericul. Cei din
avanposturi îl aşteptau pe Vasile Chilian. El aducea aproape în fiecare seară veşti din linia nemţilor. Se
strecura ca o umbră. Pe sub nasul lor, prin sîrmele lor, se furişa şerpeşte. Şi cînd nu te aşteptai, prin
crucea nopţii, îi vedeai ştergarul alb în vîrful unui băţ.
Era un om mărunt, tăcut. Din pricina unei metehne de la un picior nu fusese luat pe front. Dar el se
mobilizase singur. Cum băga de seamă că nemţii şi—au făcut în cutare loc depozit de muniţii, el venea la
ai noştri. Şi peste un ceas, sau poate mai puţin, depozitul de muniţii sărea în aer. Artileria noastră drept
asupra lui bătea. Vasile Chilian spunea doar atîta:
—E bine! şi se făcea nevăzut. Parcă intra în pămînt. Unii ostaşi pretindeau că l—au văzut cum pune ceva
în gură şi dintr—o dată dispare. Bate doar un pic de vînt pe locul acela . . . Dacă ar fi avut astă putere!
Dar de unde să aibă? Venea obosit, plin de pămînt, zgîriat. . . „Măi, neică Vasile! îi spunea căpitanul
nostru, fii cu băgare de seamă". El zîmbea . . . „Au tras în mine de cîteva ori! Dar am scăpat. Mă apără
pămîntul, că—i al nostru".
Alteori, ne comunica concentrările de trupe, întăriturile. Ba odată a adus şi—un plan de luptă al unui
comandant de companie. Spunea că neamţul adormise cu el dinainte, că nu l—a simţit, că și—a aprins şi
ţigara de la luleaua lui care fumega alături. . .
„Cine te—nvaţă? Cine te—ndeamnă? Cum de nu te temi?" îl întrebau superiorii noştri. . . „Nu ştiu nici
eu cine mă învaţă, cred însă că tot pămîntul! Că deodată îmi vine aşa, cîte—un gînd. Cît despre teamă nu
m—am temut niciodată."
Şi, cum vă spuneam, ploaia nu se oprea. Ne uitam la lumina fulgerelor, doar—doar l—om zări pe unde
vine. Dar după vorba unuia, Vasile Chilian ştia şi cînd o să fulgere şi atunci se lipea de pămînt. Spre
miezul nopţii, norii s—au împrăştiat şi s—au arătat stelele. Am început să ne stoarcem hainele şi Vasile
Chilian nu s—a arătat. Ne—a cuprins neliniştea. Ne temeam pentru el, dar nici unul din noi nu îndrăznea
să spună ce—i trece prin gînd. Poate că acuma cînd ceru—i liniştit, Vasile Chilian e pus la chinuri, îl bat
cu patul puştii, îi ard degetele! . . . N—a venit nici a doua noapte, nici a treia. A patra, în zori, am pornit
la atac să ocupăm o cotă pe care puseseră stăpînire nemţii cu o săptămînă în urmă. A fost o luptă scurtă
dar crîncenă. Nemţii s—au retras în graba mare din faţa baionetelor noastre. După ce am ocupat poziţia,
deodată îl aud pe unul de—ai noştri:
— Fraţilor, asta—i cămaşa lui Vasile Chilian!
Avea o anume cusătură pe care noi o cunoşteam. Era pătată de sînge. Mai încolo i—am găsit pieptarul.
în altă parte bocancii. . . Se întîmplase ceva cu el. . . Căpitanul nostru a aflat de la un neamţ rănit, care
trăgea să moară, că Vasile Chilian a fost prins, dezbrăcat de haine, bătut, chinuit ca să spună ceva despre
poziţiile româneşti, dar el n—a scos nici un cuvînt. Atunci, l—au ciopîrţit bucată cu bucată şi l—au
aruncat păsărilor de pradă.»
Bătrînul îşi duse mîinile la tîmple. Cei trei pionieri cu jerbe de trandafiri roşii în mînă tăcură şi ei o
bucată de vreme. Vedeau parcă aievea chipul eroului şi cîmpul de luptă . . .
—Vasăzică nu—i ştie nimeni mormîntul? spuse în cele din urmă unul din băieţi.
—Nu, răspunse bătrînul. Dar aici la Mărăşeşti orice palmă de pămînt poate fi mormîntul cuiva . . .
—Noi pornisem să ducem flori la mausoleu, vorbi cel de—al doilea băiat.
— Frumoşi trandafiri, zîmbi bătrînul.

—Ce—ar fi să . . . începu cel de—al treilea, dar nu—şi isprăvi vorba. Scoase din servietă blocul lui de
desen, de care nu se despărţea niciodată, şi scrise cu litere mari pe o bucată de hîrtie „Vasile Chilian,
mort la datorie în 1917 . . . " Apoi prinse bucata de hîrtie de o ramură pe care o înfipse în pămînt, lîngă
cărare . . . şi puse o jerbă de trandafiri roşii lîngă numele eroului.
—Chiar dacă nu—i aici mormîntul lui, el trebuie să fie pe undeva pe—aproape. Trecătorii îi vor citi
numele şi astfel îl vor pomeni.
Bătrînul netezi frunţile băieţilor şi le spuse cu glas blînd ca de poveste:
—Să nu—i uităm niciodată pe cei care şi—au dat viaţa pentru ţară . . .
CORIGENT LA ISTORIE
În partea de apus a orăşelului se ridică un deal înalt, aproape rotund, acoperit la poale de o pădurice de
fagi tineri. Vîrful dealului e golaş; doar un singur ulm cu crengile răsucite stăpîneşte înălţimea. Din
vîrful dealului poţi zări pînă departe împrejurimile orăşelului. Vezi malurile înalte, abrupte, din lut
galben, ale Oltului şi perdeaua de un verde întunecat a pădurilor din zare; apar apoi acoperişurile vinete
sau roşietice ale clădirilor din oraş, pe care le domină în partea dinspre miază—noapte, ca o cetate veche,
turnul casei de apă. Printre răchiţi plecate şi sălcii pletoase sclipesc în bătaia soarelui apele Oltului, care,
cînd se învolbură la coturi, cînd se ogoiesc în şesul întins.
Pe vîrful acestui deal — spun bătrînii din partea locului — cică s—ar fi urcat, călare, Mihai Viteazul să
încerce zările cu ochii lui vultureşti şi apoi s—a repezit ca un fulger în luncă, cu oştenii după el, să taie
calea puhoiului turcesc, la vadul Oltului. Documente că pe aici ar fi fost lupte cu turcii nu sînt.
Localnicii, ca să te convingă că a trecut prin oraşul lor Mihai Viteazul, îţi arată o lespede care se găseşte
la mănăstirea din vale, al cărei ctitor se crede a fi marele domnitor. Ce o fi fost scris pe lespede nu se mai
cunoaşte, n—au rămas săpate mai adînc în piatră, cu litere cirilice, decît cuvintele: „Voievodul Mihail",
dar despre care Mihail, cînd şi unde a domnit, nu se ştie.
O fi urcat sau nu voievodul pe această colină, rămîne de aflat, dar e lucru adevărat că din vîrful ei vezi
privelişti care—ţi încîntă ochiul, care te odihnesc şi te bucură. De aceea Emil Comănescu, om între două
vîrste, cu părul blond şi ochii albaştri, mărunţel de statură, urca aproape în fiecare zi, de cînd venise în
acest orăşel, la umbra ulmului singuratic, să simtă boarea vîntului jucăuş, să cuprindă cu ochii şesurile şi
lunca verde, să se desfete la caravanele albe ale norilor ce trec, fără popas, pe înălţimile albastre si apoi
să—şi deschidă cartea şi să citească. De la sosirea în orăşel a lui Emil Comănescu, printre băieţii de
şcoală începu să circule vorba cum că el ar fi noul profesor de istorie şi iată de ce: întîi, fiindcă profesorul
lor se transferase în alt oraş, şi al doilea, pentru că îl văzuseră pe Emil Comănescu cercetînd lespedea
istorică de la mînăstire, inscripţiile de pe crucile de piatră, părăsite şi învelite în muşchi vînăt, cercetînd
zidurile unei vechi cetăţi şi interesîndu—se să afle de la bătrînii orăşelului o seamă de lucruri, despre
locuri, despre obiceiuri şi oameni. într—una din zile, Emil Comănescu găsi sub ulmul din vîrful dealului
un maculator de şcoală, pe care vîntul ghiduş îl răsfoia cînd într—o parte, cînd în alta, ca şi cum nu l—ar
fi interesat ce scrie în el, ci îl deschidea şi îl închidea doar de dragul foşnetului pe care îl făceau filele
caietului. Luă în mînă maculatorul. Îi lipseau copertele şi nu avea nici o semnătură. îi păru ciudat acest
lucru, căci el ştia că, pe maculatoare mai ales, mulţi elevi se iscălesc aproape pe fiecare pagină.
La începutul caietului erau scrise o mulţime de notiţe şi date istorice. În altă parte a caietului găsi două
coloane de titluri ca sumarul unei cărţi; multe din aceste titluri erau tăiate cu creionul şi în dreptul lor era
scris mărunt „ştiu". Atenţia lui Emil Comănescu fu atrasă mai ales de desenele ce le găsi drept în
mijlocul maculatorului: pe o pagină era desenată schema unei sonerii, iar pe cealaltă, în faţa ei, era
desenat, stîngaci, un şcolar care ţinea pe genunchi o carte mai mare decît el. Sub desen era scris cu litere
mari: „corigent la istorie" . . . „Hm! — făcu Emil Comănescu — să fie oare vreo legătură între desen şi
şcolar?" Mai răsfoi ce mai răsfoi maculatorul şi în cele din urmă îl aşeză la tulpina ulmului, după ce se
uită roată de jur împrejur. Apoi îşi deschise cartea pe care şi—o adusese şi începu să citească. Absorbit
de lectură, tot întorcînd filă după filă, Comănescu nici nu băgă de seamă cînd se mutase umbra ulmului.
Deodată auzi un fluierat scurt, repetat, ca un semnal. Îşi ridică ochii de pe carte uitîndu—se în jur, dar nu
zări pe nimeni. Atît văzu numai, că dinspre miazănoapte se ridicau nori întunecoşi ce se rostogoleau
agale ca nişte spinări de balauri uriaşi. Dinspre nori venea o răcoare plăcută. Un vînt iute de picior începu
să scuture frunzişul ulmului şi al fagilor din vale . . .
— Nene! auzi Comănescu un glas.
— Cine mă strigă?
—Eu . . . Are să vă ude ploaia! Şi din dosul unui dîmb apăru ca din pămînt un băiat, cu pantalonii scurţi,
cu genunchii zgîriaţi; cu părul vîlvoi. . . Ţinea într—o mînă cîteva cărţi, iar în cealaltă cîteva mosorele,
pe care în loc de aţă avea nişte sîrmă subţire, şi—l privea îndrăzneţ pe Comănescu, cu ochii lui verzi ca
frunza ulmului.
—Am fluierat de cîteva ori — spuse băiatul — ca să vă uitaţi în jur şi să vedeţi că vine ploaia . . .
—Eşti din orăşel?
—Nu, din satul din vale, aproape de orăşel.
—Dacă ţi—e frică de ploaie, de ce ai mai urcat dealul şi nu te—ai dus de—a dreptul în sat?
—Păi să vedeţi. . . De ploaie nu—mi este frică. îmi place chiar să umblu prin ploaie. Dar îmi udă cărţile.
Şi am venit. . . nu vă supăraţi. . . am uitat azi—dimineaţă un maculator aici. . . Ştiţi, şi mi—e frică să
nu—l ude.
—Eşti şcolar, după cîte văd . . . şi încă unul destoinic, care nici în timpul vacanţei nu lasă cărţile din
mînă!
Băietanul roşi puţin, îşi plecă privirea în pămînt şi schimbă
vorba.
—Construiesc un „dinam" pentru o lanternă de buzunar. O lanternă fără baterie. Am fost jos în făget...
—A, şi în caiet ai schemele aparatului, spuse Comănescu.
—A, nu . . . altceva . . . Nu vă supăraţi dacă vă întreb ceva?
—Nu!
—Adevărat e că dumneavoastră nu sînteţi de pe aici?
—Adevărat! Pentru prima dată mă găsesc în aceste locuri frumoase . . .
Răspunsul nu—l prea mulţumi pe.băiat. Altceva ar fi voit el să afle. Dar cum să întrebe direct? De
aceea îngăimă fără nici o legătură:
—Profesorul nostru de istorie s—a mutat în alt oraş . . .
—Înseamnă că o să vină alt profesor . . .
—Băieţii spun că a şi venit. . .
—Cu atît mai bine! Probabil că au aflat ei ceva.
Băiatul se fîstîci. Emil Comănescu, voind să—l scoată din încurcătură, îl întrebă:
— Cum te cheamă?
—Morea Ion, dar ai mei îmi spun Niţă . . .
—Îmi dai voie să văd ce cărţi citeşti?
Niţă începu să—şi rotească ochii verzi peste zare, făcîndu—se că nu auzise întrebarea.
—Norii se duc în altă parte . . . Nu mai vine ploaia . . .
—Îţi pare rău?
—Nu!
—Şi zi, construieşti un mic „dinam"?
—Da — răspunse Niţă — îmi place foarte mult să construiesc cîte ceva . . . O sonerie o am gata . . .
Merge, parcă—i din fabrică . . . Ştiţi, cînd voi fi mare vreau să mă fac inginer electrician sau
mecanic!. . .
—Foarte bine! Şi Emil Comănescu îi vorbi multă vreme despre o seamă de lucruri din domeniul
electricităţii şi mecanicii.
—Pot să te mai ajut şi eu, dacă vrei, să—ţi faci dinamul. Probabil că acum studiezi o carte de fizică. Stai
aici şi citeşti în voie. După cum văd îţi place locul ăsta?!
—Pe azi am isprăvit cu cititul, spuse el, şi—şi luă repede maculatorul de la rădăcina ulmului, gîndind în
sine: „Vrea să mă prindă cu vorba, cu electricitatea, probabil că a aflat de corigentă. Ce—ar fi să—l
întreb dintr—o dată . . . Dar nu, tot mai bine pe ocolite". Şi Niţă încercă să aducă din nou vorba de istorie:
Spuneau băieţii: „Vine, măi. la toamnă, un profesor nou de istorie . . . a şi venit! . . . Să vedeţi voi carte
la anu'. Să vedeţi voi ce o să fie la examenul de corigente . . . "
Cînd pomeni cel din urmă cuvînt, Niţă oftă din adîncul pieptului. Comănescu se făcu iar că nu—i
observă tulburarea şi începu să—l întrebe de numele dealurilor, văilor şi satelor din jur. Niţă răspunse cu
multe amănunte.
—Văd că şi istoria te interesează, cu atît mai bine. Poate ştii, Niţă, ce—a fost înainte pe locul acela unde
se ridică acum casa de apă?
—Nu scrie nicăieri . . .
—Se spune că ar fi fost o veche cetate . . .
Niţă se gîndi în sinea lui: „Nu mai încape nici o îndoială că—i profesorul de istorie . . . "
—Dar despre dealul pe care stăm noi scrie undeva?
—Nici despre ăsta, spuse Niţă. Păi dacă s—ar scrie în cărţi despre toate dealurile şi văgăunile din ţara
noastră, s—ar face o carte pe care numai macaraua de la şantier ar putea—o ridica de la pămînt. Cine ar
putea să o înveţe? Toţi elevii ar rămîne repetenţi!
Comănescu rîse cu poftă.
—Nici dumneavoastră n—aţi avea timp să citiţi asemenea carte. V—ar trebui o mie de ani.
—Iar cărţile tale ar părea nişte furnici pe lîngă acea carte, spuse Comănescu.
Niţă oftă din nou:
—Acum ştiu aproape tot ce scrie în cartea de istorie.
—Dar cînd n—ai ştiut? Desigur, la începutul anului, nu?
—Dumneavoastră ce citiţi?
—O carte despre Ion Vodă cel Cumplit.
Niţă plecă din nou privirea în pămînt, gîndindu—se: „Vasăzică tot e adevărat ce spun băieţii. E noul
profesor de istorie". Şi fără să vrea scăpă drept în faţa lui Comănescu manualul de istorie.
Comănescu luă cartea lui Niţă şi o răsfoi, apoi îl privi cu multă seninătate, dar lui Niţă privirea i se
părea iscoditoare, de aceea zise:
—După cîte văd, ştiţi tot despre mine . . . Cine v—a spus?
—Ce să ştiu, Niţă?
Niţă oftă de cîteva ori şi începu să spună cum a îndrăgit fizica şi de dragul ei a neglijat complet istoria,
gîndindu—se că un viitor inginer, care construieşte, face calcule, n—are nevoie să ştie cîte bătălii a avut
Ştefan cel Mare sau Alexandru Machedon . . . Că profesorul a încercat de multe ori să se apropie de el,
să—i arate că şi istoria e o ştiinţă şi încă foarte însemnată. Dar el, ca să scape de insistenţele profesorului,
n—a mai dat pe la oră, crezînd că dacă construise o sonerie, că dacă repara cîte ceva, că dacă se pricepe
la electricitate, are să treacă fără Movila lui Burcel clasa. Dar spre marea lui întristare, la sfîrşitul anului,
pe uşa cancelariei, în dreptul numelui lui, scria cu litere groase: „corigent la istorie". Niţă mai ofta de
cîteva ori, îşi şterse fruntea cu mîneca bluzei şi—l privi drept în ochi pe Comănescu. Acesta spuse:
—Cred că nu eşti supărat pe profesorul de istorie . . .
—Cum să fiu supărat? Sînt supărat pe mine!
—Ce—a fost, a fost. . . Cartea ta de istorie mă interesează. Vrei să învăţăm împreună?
Niţă se învioră şi primi cu bucurie propunerea „profesorului de istorie".
De atunci veni din sat în fiecare dimineaţă să înveţe cu tovarăşul Comănescu sub ulmul din vîrful
dealului. Citeau împreună, apoi Comănescu îi punea întrebări şi discutau pînă tîrziu probleme de istorie.
Ştia atîtea Emil Comănescu, încît Niţă nu se mai îndoia că era cu adevărat profesor. Vorbea despre sate şi
cetăţi, despre ape şi bătălii, de voievozi şi domni, de luptele încrîncenate ale poporului pentru libertate.
Niţă le spunea tuturor:
—Măi băieţi, învăţ cu profesorul, ştie carte, nu glumă . . . Zilele de august trecură pe nesimţite.
Maculatorul lui Niţă se umpluse de notiţe. Ba în unele ore de răgaz „profesorul de istorie" îi ajută la
construirea lanternei cu dinam, spre marea uimire a lui Niţă, că un profesor de istorie cunoaşte
electricitate.
Într—o bună zi în ulm apărură cîteva frunze galbene. Păduricea de fagi era tot mai ruginită.
—Ei, mîine, Niţă, te poţi prezenta la examen fără griji, îi spuse Comănescu într—o zi.
—Şi o să mă examinaţi dumneavoastră? Comănescu rîse şi—l bătu peste umăr:
—Te va asculta profesorul cel nou!
A doua zi, în clasă, Niţă aştepta nerăbdător. Era singurul care dădea examen. Sosi mai întîi directorul,
cercetă ceva şi apoi se întoarse în cancelarie. Niţă aştepta să—l vadă pe Comănescu intrînd. Se auziră
paşi pe coridor. Se deschise uşa. Directorul spuse:
—Vei da corigenta cu noul nostru profesor de istorie . . . Niţă rămase surprins. Nu era profesorul de sub
umbra ulmului.
Spre seară, Niţă se duse drept la gazda lui Comănescu. Acesta îl aştepta.
— Am luat examenul cu zece!
—Felicitările mele, Niţă. Nu mă îndoiam de acest lucru. Îmi pare rău însă că ne despărţim. Mi s—a
isprăvit concediul. Plec la Bucureşti, mîine.
—Spuneţi—mi, la ce şcoală din Bucureşti sînteţi profesor? Vreau să vă scriu . . . m—aţi ajutat atît de
mult. . .
— De scris, poţi să—mi scrii. Uite adresa mea.
Niţă luă cartea de vizită, o citi, se uită din nou la Comănescu şi nu—i venea să creadă. „Emil
Comănescu, maistru electrician la . . . "
—Cum, nu sînteţi profesor? Electrician, şi cunoaşteţi atîta istorie? . . .
Emil Comănescu zîmbi:
—De ce te miri aşa? îmi place foarte mult istoria şi nu numai istoria. . .
Niţă, care la început şedea în picioare, se aşeză pe un scaun, mai aproape de prietenul de sub ulm. Din
cînd în cînd se uita la cartonaşul alb şi parcă nu—i venea să creadă ce scrie acolo. . . „Maistru
electrician".
HAINELE
Florea urcă pe o potecă, apoi pe alta, ocoli cîteva stînci înfipte în coasta muntelui; ieşi într—un luminiş
şi de acolo se caţără de—a dreptul pe albia de piatră, pe unde, în vreme de ploaie, vin apele, îşi însîngeră
genunchii, coatele, alunecă de cîteva ori, dar pînă la urmă răsuflă uşurat în vîrful piscului cu brazi. De
acolo vedea în toate părţile, fără să poată fi văzut. Florea însă nu se uită nicăieri, ci se aşeză necăjit sub un
brad.
Cu vreo două săptămîni în urmă, găsise o puşcă, rezemată de un mesteacăn. O luă cam cu teamă,
neştiind dacă—i încărcată. Nu se pricepea să umble cu ea, şi de aceea o ascunse într—o scorbură. N—a
spus nimănui nimic, şi din cînd în cînd urca s—o vadă. Nu de mult, într—o noapte, s—au auzit tunurile
bătînd, iar prin sat a mers vestea că se apropie frontul şi că toate lucrurile or să se schimbe de la locul lor,
şi Florea se bucură că poate trece taică—su pe acasă.
În după—amiaza aceea de august, Florea urcînd piscul se gîn—dise să—şi pună puşca în spinare şi să
treacă munţii. îl bătuse stăpînul. Dacă ar fi fost singur pe lume, aşa ar fi făcut. Dar era maică—sa şi pe
acoperiş barza cea bolnavă. De unde—o fi venit pasărea? O fi trecut prin fronturi? Florea i—a pus aripa
în scîndurele, i—a uns rana cu iod, apoi cu alte leacuri, dar aripa a rămas moartă, atîrnată în jos . . . Din
cînd în cînd barza încerca s—o ridice cu pliscul, o privea cu un singur ochi şi apoi se plimba pe acoperiş
de la un capăt la altul, călcînd cu băgare de seamă, în vreme ce aripa îi rămînea în urmă, pe lîngă
picioare, ca o teacă de sabie. Cum găsea un pic de răgaz, Florea se urca pe casă, îi ducea mîncare şi
încerca s—o mîngîie. Barza tresărea de cîte ori îl vedea că se apropie, bătea din aripa sănătoasă, se
cumpănea într—o parte şi încerca să fugă. Florea îi lăsa hrana, îi turna în strachina de lemn apă şi apoi
rămînea nemişcat pe burtă şi se gîndea la necazul păsării. Odată i se păru că vede lacrimi în ochii ei şi altă
dată că tot căscînd ciocul îi spune ceva.
Noaptea, pînă tîrziu, barza stătea singură pe acoperiş, fără somn, sprijinindu—şi trupul slăbit de durere,
cînd pe un picior, cînd pe celălalt. Arareori, cînd visa, întindea gîtul şi încerca să se salte în sus, în
liniştea nopţii, dar aripa cea bolnavă rămînea nemişcată, şi numai cea bună lovea neputincioasă
văzduhul.
Puşca era la locul ei. Florea o scoase din scorbură şi încercă să—şi aducă aminte cum fac jandarmii
cînd vor să—i sperie pe oameni. Cum ţăcănesc închizătorul, cum închid cînd bagă cartuşele şi cum
deschid cînd dau tuburile afară. închizătorul părea înţepenit, iar pe trăgaci se temea să apese cu degetul.
Dacă—i încărcată?! De ucis nu putea ucide pe nimeni, căci ţinea ţeava în sus. Detunătura însă s—ar fi
auzit, şi cine ştie dacă nu—l afla cumva, şi pe urmă nu numai că rămînea fără puşcă, dar puteau să—l şi
închidă. Nu era voie să ai armă. Auzise că nu ştiu unde, pentru asemenea treabă, cîţiva oameni au fost
împuşcaţi. El însă n—o ţinea acasă. Nu se gîndise niciodată ce—o să facă pînă la urmă cu ea. O ridică de
cîteva ori în sus, o aşeză jos, dar nu se întîmplă nimic; apoi se gîndi că n—ar fi rău să înveţe a ochi. Se
aşeză pe burtă, aşa cum văzuse într—o carte, şi culcă puşca, rămînînd nemişcat, la pîndă.
—Degeaba, băieţaş, nu se face băţul puşcă! auzi un glas din dreapta lui.
— Cine—i? Cine—i, că trag! strigă cu răsuflarea tăiată, Florea. Desişul cetinii se cutremură şi dintr—o
adîncitură se ridică un om înalt şi ciudat la înfăţişare . . . Avea o barbă neagră, mare, care i se urca pînă
sub ochii luminoşi. Capul îi era acoperit cu o cîrpă gălbuie şi era îmbrăcat în haine cazone. Tunica
descheiată la gît, boţită, ruptă în coate, era cu epoleţii smulşi şi pătată pe alocuri. Bocancii abia—şi
ţineau tălpile. Prin deschizătura de la piept' a hainei de doc îmbîcsit cu praf şi sudoare, se vedea că
străinul nu avea cămaşă pe el. Nu purta nici centură cu baionetă, nici armă de foc, ci pe după gît aţele
unui sac de merinde gol.
—Nu te teme, flăcăule! vorbi străinul. Glasul îi era blînd şi plăcut la auz.
—Dacă nu spui cine eşti, trag! vorbi Florea, jucîndu—şi ochii.
—Parcă dacă—ţi spun ai să ştii? . . . Şi de puşca ta nu mi—i frică. . .
—Înainte mă temeam să apăs pe trăgaci, dar acum . . . se încruntă Florea.
Străinul, băgînd de seamă că Florea avea în mînă o puşcă adevărată, îl întrebă mirat:
—A cui e puşca?
—A mea!
—Şi e încărcată?
—Cred că da!
Apoi, după ce—l mai examina cîteva minute pe străin, băiatul
spuse:
—Nu ştiu ce are puşca asta, nu se deschide.
—De unde o ai?
—De la un soldat.
—Ai tras cu ea?
—Sigur c—am tras!
—în cine? Florea nu—i răspunse.
Străinul luă puşca, îi dădu la o parte piedica şi trase în jos închizătorul. Era încărcată şi mai avea patru
cartuşe în magazie.
—Merge acum, zise omul, şi pe urmă îl întrebă pe Florea cu un ton grav: Unde ai făcut armata?
Florea rîse cu poftă, dar aducîndu—şi aminte de ceva îşi duse mîinile la gură, se opri şi se încruntă.
—Cum te cheamă?
—Florea! Dar pe mata? Străinul tăcu cîtăva vreme, examinînd puşca. Se vedea cît de colo că—i era pe
plac. O trecea dintr—o palmă în alta. îi verifică înălţătorul, ochi, se uită pe ţeava, apoi o bătu prieteneşte,
pe patul de nuc.
—Da, bună, aproape nouă . . . Parcă m—ai întrebat cum mă cheamă?
—Aşa, numai. . .
—Andrei mă cheamă.
—Capelă n—ai, nene?
—De ea am scăpat uşor. Am aruncat—o într—un rîu. . . N—avea nici o vină. . . însă de bucurie omul
cîte nu face!... Cînd scapi de la moarte nu—ţi mai pasă de nimic. îţi vine să cuprinzi lumea şi s—o strîngi
în braţe. Pe urmă însă vezi că ai mîinile scurte. . .
Florea făcu ochii mari. Nu îndrăzni să—l întrebe pe Andrei despre ce moarte—i vorba, dar i se păru că
în jurul străinului pluteşte ceva asemănător cu spaima.
—Dă—mi puşca! spuse repede Florea.
—Poftim! La ce te gîndeşti?
—La nimic, aşa . . .

—Nu te poţi ascunde, băiete, zise Andrei. Gîndurile tale ies pe frunte, şi eu le citesc. Nu te teme de mine.
Am avut şi eu puşcă . . .
—Unde?
—Pe front. . .
—Ai fugit?
—Nu. E vorba de altceva . . . Au pus mîna pe mine, m—au închis să mă judece şi să mă ucidă . . . Şi eu
am scăpat. . . Au tras. Dar era noapte. Ploua cu găleata, şi mi—au pierdut urma.
— Şi frontul? E greu? Omul nu—i răspunse.
Gîndindu—se la taică—su, băiatul oftă de cîteva ori.
— Şi ce—ai să faci acum, nene? . . . Pe aici umblă jandarmi. Andrei tăcu.
Florea se uită îndelung la el, clipi des, se gîndi cîteva minute, şi apoi, ducîndu—şi mîna la gură, îl
întrebă în şoaptă:
— Eşti comunist, nene? De mine să nu te temi, că şi eu . . . Andrei zîmbi, rupse o crenguţă de brad, o
aruncă, căută alta şi
în cele din urmă vorbi:
—Stau aici încă dinainte de răsăritul soarelui. . . Te—am văzut cum ai venit, cum te—ai aşezat lîngă
copac, ţi—am auzit oftaturile, ţi—am văzut coastele şi—am înţeles că eşti necăjit. . . După ochi mi—am
dat seama că eşti cinstit. . . Altfel nu mă arătam eu ţie . . . Cu afurisitele astea de haine nu—mi pot vedea
de drum. N—aş vrea să mă întîlnesc cu nimeni. . . Am stat şi la pîndă, jos, chiar lîngă şosea, dar n—am
întîlnit ce—am voit eu . . . Treceau cîte doi, trei odată, sau nimeni. . . Şi eu aveam nevoie de unul singur
şi să nu fie nimeni prin apropiere . . .
—De ce aveai nevoie, nene Andrei?
—De un om, să—l rog să—mi dea hainele lui. . . Atît. . .
—Şi n—ai întîlnit nici unul?
—Pe aici nu.
—? !
—Dar în partea cealaltă, după piscul acela, am vorbit cu unul. . . Şi el, prostul, a început să strige: „Hoţii!
Săriţi oameni buni!..." Avea nişte rupturi pe el. Dintr—o pădurice de mesteceni au ieşit cîţiva oameni cu
topoarele în mînă, nişte bătrîni uscaţi la fată. I—au dat apă să—i treacă speriatul. . . Şi nu ştiu ce—a mai
fost, că n—am mai stat, am urcat coasta şi m—am coborît pe partea asta. . .
— Prostul!
Andrei băgă mina în buzunar şi scoase un pumn de merişoare roşii. . .
—E vremea mesei, Florea.
—Sînt acre pădureţele şi fac gura pungă . . .
—Sînt dulci, Florea. E destul să spun în gînd: „Sînt dulci, sînt dulci, sînt dulci!" şi pe dată se fac pe placul
meu!
Florea luă şi el un măr pădureţ, şi spuse în gînd vorbele, dar cînd muşcă se strîmbă de cîteva ori şi
aruncă mărul. Andrei rîse.
—Să ştii că n—am vrut să te păcălesc! . . . Mie îmi par dulci. Fără ele aş fi dus—o prost.
—Dar nu mi—ai spus cum ai scăpat din închisoare, atunci cînd voiau să te împuşte . . .
—Întîmplarea asta o lăsăm pentru altă dată. O să ne mai vedem. Trebuie să mă depărtez cît mai repede.
Aseară m—a zărit cineva şi s—a luat după mine. A tras două focuri. S—ar putea să pornească razia cu
cîini dresaţi. . . Trebuie să trec munţii cît mai repede . . .
Florea şi Andrei au stat îndelung de taină, apoi au tăcut amîndoi, şi pe urmă iar au vorbit. . .
Soarele cobora la vale, dar pe vîrfurile brazilor, pe culmi, din pricina arşiţei, mai juca, străvezie, „apa
morţilor". Pe şosea, în vale, treceau căruţe, şi ridicau nori de praf. Din cînd în cînd, prin văgăunile
munţilor se auzea cîte un chiot ori lătrat de cîine. Sub cetini bîzîiau muştele căzute în pînzele păianjenilor
şi fîlfîiau aripile păsărilor care ciuguleau seminţe din conurile de brad. În cele din urmă Florea îi dădu
puşca lui Andrei, iar el coborî pe o cărare tainică spre sat.
.......................................................... ..................................................................................................
— Mamă, nu aprinde lampa, şopti Florea.
—Să nu văd hainele? . . . Că tot nu ţi le dau, băiete. Sînt ale lui taică—tu şi n—avem voie să ne atingem
de ele. Atîta are! Şi văd că nu scrie, şi s—aud multe, şi nici Vasile a lui Toma nu pomeneşte în plic de el.
—Ce să mai scrie, vine acasă. Dă hainele, mamă! Mă aşteaptă omul, şi îl caută jandarmii şi poliţia să—l
împuşte, şi trebuie să treacă munţii. Cu hainele lui se dă de gol. . . Vrei să moară un om?
—Da' de unde ştii tu că—i om cinstit şi nu—i tîlhar, şi—ţi mai face şi ţie felul, te strînge de gît şi te dă în
prăpastie . . .
—Mamă, a spus că mi le aduce!
—Dac—ar fi om de omenie n—ar fugi de lume.
—E om luminat, mamă, şi bun, şi trebuie să—l ajut. . . Dacă nu—mi dai hainele tatii, fur un costum de la
stăpîn, şi tot nu—l las să se prăpădească.
—Florea, nu mă ucide! Culcă—te, că ţi—a întors mintea . . . Roagă—te . . . Să nu fie vrăjitor . . .
—Nu mă culc, mamă . . . Mă fac tîlhar . . . Omul mă aşteaptă . . . Trebuie să ajungă undeva . . . înţelegi?
—Ţie nu ţi—i milă de taică—tu? De ce vrei să—l dezbraci? Tu ştii cît a muncit el pentru haine? A
sfărîmat săracul piatră pentru ele — un munte . . . Şi—a rupt mîinile, şi—a crăpat palmele, îi sîngerau
degetele şi—i erau umflate şi scuipa numai piatră; şi—n lacrămi îi intra praful, şi—n suflet, şi—n
pîine. . . Cum să le dau unui străin, Florea?
În casă era întuneric, Florea n—o lăsa pe maică—sa să aprindă lampa.
—Poate mi le dai pînă la urmă, mamă, şi nu trebuie să se vadă lumină în casă. Nimeni nu—i bine să ştie
de omul acela. Am să mă strecor, să nu bage de seamă nici cîinele . . . Să nu—ţi fie frică, mamă. Doar tu
mi—ai spus că sînt un fel de bărbat la casă. . . Tatii îi fac eu haine, dacă omul acela nu le aduce . . . Mă
jur pe ce vrei să—i fac haine mai bune . . . Dar lasă—mă, mamă, să le duc acolo unde ştiu eu . . . Omul
nu mi—a cerut nimic. Voia să plece mai departe, îmbrăcat aşa, ca la cazarmă, dar eu l—am oprit şi
i—am făgăduit... E tîrziu şi aşteaptă. Crede poate că mi s—a întîmplat ceva . . .
—Dar ce poate să ţi se întîmple? întrebă maică—sa cu teamă.
—Nimic. Parcă mata nu te gîndeşti la fel de fel de lucruri, ba şi visezi. . . Cîte nu—mi spui cînd eu
întîrzii de la stăpîn. Sau despre tata . . . Ba că parcă era mire şi avea pană la pălărie, ba era cu piciorul gol
în bocanc, ba că l—ai visat umblînd în cîrjă, ba că se prefăcuse în copac, în fluture. . . în pasăre cu capelă
militară . . . Şi cum nu primim scrisori, cîte nu—ţi pot trece prin minte, mai ales cînd îţi povesteşte
domnul Stan de la primărie că pe front omu—i ca oul, că a văzut el un soldat care şi—a aprins ţigara şi a
tras un fum, şi l—a plesnit un glonte, şi omul s—a întins cu ţigara în gură. Soldatul murise, dar pentru că
ţigara—i ardea, un gradat l—a rugat să—i dea foc şi, văzîndu—l că nu răspunde şi nu se mişcă, l—a
înjurat. . . Dacă bagi în cap toate poveştile, mamă, îţi vin fel de fel de gînduri. . .
Maică—sa îl asculta şi se minuna de cuvintele lui. Niciodată nu stătuse atît de mult' de vorbă cu el. La
unsprezece ani Florea ştia tot ce se întîmplă în sat, ce se petrece în lume şi cunoştea toate potecile
munţilor. Ştia să rabde de foame, nu se văicărea, se mulţumea cu te miri ce la masă, iar cînd avea răgaz,
îşi punea singur petece la pantaloni. Seara, venea obosit de la muncă, şi uneori adormea pe laviţă, înainte
de a—i da fiertura de cartofi.
Florea numai dimineaţa era copil, gîndea maică—sa. Atunci nu voia să se scoale, plîngea chiar că vrea
să doarmă, să moară. Maică—sa îi turna apă să se spele, iar el nu putea deschide ochii de somn şi se ruga
să—l mai lase măcar un pic să mai aţipească . . .
—Ce—i mai scump, mamă, un om, sau o haină? Că o haină dacă se rupe îi pui petec, dar într—un om
dacă tragi cu glonţul. . . Dacă l—ai vedea, mamă, nu te—ai mai zgîrci atîta, parcă—i un viteaz din
poveşti. Dacă nu—mi dai hainele tatii, mă duc şi fur. . . Şi s—ar putea să mă prindă şi să—mi pună
pielea pe gard, ca la viţei, şi n—o să—ţi pară bine . . . Te rog, mămuţă, acuş are să răsară luna, şi nici ea
n—are voie să mă vadă . . . Ştiu că pînă la urmă tot ai să mi le dai, de ce nu deschizi lada? . . . Acum! Mai
repede!...
Dar maică—sa tăcea şi nu se putea dumiri cînd crescuse băiatul ei şi cum trecuseră anii, şi de unde lua
el vorbe, că şi ea şi bărbatu—său erau oameni tăcuţi, fără iscusinţă în cuvinte. Peste gîndurile ei cobora
glasul băiatului care mereu scornea cîte ceva şi se ruga pentru hainele din lada de zestre, pe care ea se
aşezase ca pe un scaun.
în cele din urmă maică—sa se ridică de pe ladă, oftă şi şopti:
— Poate că bietul om are nevoie şi de schimburi curate . . .
La lumina lunii Andrei îşi băgă în barbă maşina de tuns adusă de Florea, apoi se rase cu un brici fără
plasele găsit de băiat în casă într—o răcliţă. După aceea îmbrăcă hainele. Şi schimburile, şi straiele
miroseau a curat. Pantalonii îi erau cam scurţi, dar pălăria părea turnată.
—Îţi mulţumesc, Florea, foarte curînd o să—ţi aduc hainele, aşa cum mi le—ai dat. Rămîi sănătos,
băiete.
—Nu rămîn sănătos, căci vreau să—ţi arăt drumul. Dumneata, nene Andrei, eşti de la oraş, şi acolo
n—aveţi munţi şi prăpăstii. . . Ştiu o cărare pe care nici urşii nu îndrăznesc să treacă. Se scurtează mult
drumul şi în cîteva ceasuri eşti de partea cealaltă a munţilor. . . Aşa, singur, poţi să te rătăceşti şi s—o
păţeşti ca un om de la noi care a mers de cu seară pînă la ziuă şi nu ajungea nicăieri. Dimineaţa şi—a dat
seama că se învîrtise în jurul unui deal. Era iarnă, făcuse pîrtie, dar drumul adevărat abia la lumină l—a
găsit. . . Aici, la noi, dacă nu te cunosc locurile, e greu, şi mai ales noaptea. Apoi mai sînt şi lupi. . . şi
porci sălbatici. . . au şi ei cărările lor. . . Aşa—i, nene Andrei. . . Ia puşca. . . Ţi—o dau de tot. Eu nu ştiu
să umblu cu ea . . . Păcat că are numai patru gloanţe. .
—Îţi mulţumesc, Florea. Cine ştie! Poate vrea careva să mă dezbrace.
—Hai, nene Andrei!... Te ţii după mine!
—Şi cum ai să te întorci singur? întrebă Andrei.
—N—avea grijă.
Florea o porni înainte. Andrei ducea puşca la umăr şi tăcea. Brazii şi munţii erau neclintiţi. Florea îşi
adusese de acasă un băţ care avea la vîrf o bucată de fier ascuţit şi—l purta sub braţ, vînătoreşte. Poteca
era umbrită de cetini, şi nici nu era propriu—zis o potecă, ci un loc pe unde copacii erau mai rari şi
pietrele mai netede, lustruite de şuvoaie. Pe alocuri se înălţau şi coborau trepte care în lumina lunii
păreau de zăpadă. Copaci prăbuşiţi de bătrîneţe, cioate, stînci abăteau spre dreapta sau spre stînga
picioarele subţiri ale băiatului. Cîtăva vreme nu scoaseră nici un cuvînt Se mai opreau din cînd în cînd să
asculte răsuflarea văilor, şi iar porneau prin ţesătura tulpinilor de brad.
—Am ajuns la Gura—Aniţei, spuse în cele din urmă Florea şi se opri.
În faţa lor se căsca o prăpastie cu pereţii aproape drepţi în sus, şi cu o mulţime de colţi de stîncă în jos.
Parcă într—adevăr muntele deschisese o gură uriaşă, să înghită ceva, şi rămăsese încremenit.
Lipindu—se de peretele muntelui deschis în faţă, Florea căută cu băţul, apoi cu piciorul, „prispa"
îngustă pe care se putea trece de partea cealaltă. Călca încet. Cîte—o piatră se rostogolea în adînc.
Prăpastia hăuia. După ce cercetă cam jumătate de cale, se întoarse.
—Numai să nu te uiţi în jos, nene Andrei. „Prispa" e tare strimtă, dar să mergi în aşa fel ca să simţi
muntele . . . Ai mai trecut vreodată pe lîngă prăpăstii?
—Nu, spuse Andrei, ştergîndu—şi fruntea de sudoare. Pe lîngă prăpăstii de piatră n—am trecut. . .
— Ţi—e frică poate?
—Nu! Să încerc. N—am să mă uit în jos . . . şi iar îşi simţi fruntea plină de broboane.
—Eu, nene Andrei, sînt deprins . . . Iarna, nu se poate trece pe aici.
—Bine, Florea, omul învaţă în fiecare ceas ceva. N—am să mă uit în jos, şi gata!
— Să te uiţi la spinarea mea . . .
Florea o porni înainte, şi Andrei după el. Timpul se scurgea greu. Din cînd în cînd lui Andrei îi părea că
peretele muntelui se clatină. Florea ciocănea cu băţul piatra.
—Cum a fost, nene Andrei? întrebă Florea după ce se văzură de partea cealaltă.
—Parcă aş fi mers pe funii. Măi Florea şi n—a căzut nimeni în prăpastia asta?
—Cică şi—au rupt oasele un cal şi un călăreţ. Prispa era mai lată. Asta s—a întîmplat de mult. Spun
bătrînii că un boier a voit să treacă pe aici, călare . . . Pusese rămăşag cu altul, pe bani mulţi şi pe—o
moşie. în zori, de la o petrecere, au venit şi—au bătut palma. Calul tremura şi nu voia să pună piciorul la
început. Pe urmă a mers pînă la jumătate, şi poate că ajungea să treacă prăpastia. Dar călăreţul a tras un
foc de pistol. Calul s—a speriat şi s—au prăbuşit. N—au putut să—l scoată pe boier. Nici n—aveau ce.
Cucoana lui umbla cu o poală plină de galbeni şi se ruga. Ţăranii n—au voit să—şi frîngă gîturile, şi
n—a coborît nimeni. . . Cică strigă pe la miezul nopţii din adînc boierul şi cere suflete de oameni, dar eu
nu l—am auzit. . .
—Poveşti, Florea . . . Poveşti.
—Pe la noi oamenii, seara, cînd vin din munte ori din păduri, spun fel de fel de întîmplări. Eu le ascult.
Uneori mă tem.
Mai urcară puţin, şi Florea spuse:
— De aici drumu—i bun. Tot la vale.
—E tîrziu, şopti Andrei. Trebuie să te întorci. . . Î ţi mulţumesc . . . O să ne vedem, fii fără grijă.
—Da, îngăimă Florea.
Tăcură o bucată de vreme. Nici unul, nici altul nu ştia ce să mai spună. Florea rămase pe loc. Andrei
luă puşca în mînă şi prinse să coboare. După scurtă vreme nu—l mai zări, apoi nu—i auzi nici paşii, şi
băiatul simţi răsuflarea rece a nopţii şi singurătatea. De omul acela n—ar fi voit să se despartă. Într—o
jumătate de zi şi o jumătate de noapte aflase atîtea lucruri. Îşi aminti că maică—sa nu doarme, şi porni
spre casă. Trecu repede Gura—Aniţei, ieşi din defileu şi începu să urce pieptiş piscurile, să iasă la o
potecă mai umblată. Bău apă de sub o stîncă, numai de dragul lunii care lumina izvorul. Pe cînd străbătea
o culme de pe care i se păru că aude cocoşii cîntînd, simţi paşi îndepărtaţi în urma lui. Trosneau nişte
cetini uscate şi i se rupeau parcă în tîmple.
—Stai! răsună un glas.
Florea se uită în jur, dar nu zări pe nimeni. O rupse la fugă. Cînd să se ascundă după o creastă, două
bubuituri îl ajunseră din urmă, ba auzi şi gloanţele şuierînd. În braţul drept simţi o arsură scurtă, dar nici
n—o băgă în seamă. Sări dîmbul şi pe urmă se întoarse îndărăt, tîrîş, pe după o stîncă. Mişcarea asta o
aflase de la un vînător: căci aşa fac iepurii cînd fug. Nu după multă vreme, pe aproape de el trecură doi
jandarmi.
—Ţi—am spus să iei cîinele! scrîşni unul din ei şi apoi înjură urît.
—Îl ajungem din urmă, domnule sergent, răspunse celălalt. Nu scapă!
Se pierdură după creastă. Strigară! Traseră iar cu armele. Şi nu se mai auziră. Florea se ridică să vadă
încotro o apucă şi atunci simţi în braţ o durere cumplită. Se pipăi, mîneca era udă. Ridică palma spre
lumină. Era plină de sînge. Îşi dădu seama că—l împuşcaseră în braţul drept. Ochii i se umplură de
lacrimi. Şi le şterse repede. Rupse poala cămăşii şi—şi înfăşură braţul bolnav, îşi aduse aminte de aripa
berzei. . .
Nu ştia ce să facă, să mai stea sau să pornească spre sat. Dar dacă se întîlneşte din nou cu jandarmii? Cu
mîna stingă îşi cuprinse braţul împuşcat şi se rezemă de spinarea de stîncă.
Tîrziu se ridică şi, ocolind cărările cunoscute, se îndreptă spre sat. Casa lor era în margine. Nu întîlni
pe nimeni. Nicăieri nu se vedea nici o lumină. Casele păreau stînci ţuguiate, înfipte în coasta plaiului.
NINSOAREA
Adrian pornise mai devreme spre şcoală. Poate de dragul fulgilor care în dimineaţa aceea păreau mai
mari, mai albi şi făgăduiau plimbări cu sania şi oameni de zăpadă. Mergea agale, fără nici o grijă, fără
nici o preocupare deosebită. Caietele cu temele făcute erau la locul lor, gustarea învelită în şerveţele
albe, la locul ei. Nu—l strîngeau pantofii, nu—i era frig,— iar ninsoarea îl făcea, oarecum, fericit. Lua
parte la jocul ei care nu cruţa nici o pălărie, nici o mustaţă şi se cuibărea în părul celor care nu purtau
nimic pe cap. Cernerea ninsorii schimba înfăţişarea clădirilor, a lucrurilor. Parcă le fărîmiţa, parcă
încerca să le înlocuiască cu altele, de poveste, de vis. Unii trecători încercau să se ferească de zăpadă,
apărîndu—se cu palmele. Mai toţi se grăbeau spre birouri, spre locurile lor de muncă şi adesea din
pricina ninsorii se ciocneau unii de alţii dar rîdeau şi—şi cereau scuze.
Deodată, unul care alerga se izbi de un bătrîn cu baston şi ochelari şi nu se opri. Omului cu baston îi
săriră ochelarii pe trotuar, şi Adrian auzi un zgomot scurt şi mărunt, de sticlă spartă. Omul cu baston îşi
duse mîinile la ochi şi rămase locului descumpănit. Adrian se repezi să caute ochelarii. Găsi doar ramele
goale.
—Poftim! spuse băiatul.
—S—au spart? întrebă omul.
—Da! răspunse Adrian. Nu vedeţi fără ei?
—Nu. Aşa ca prin sită. Greu de tot. Fii bun şi caută—mi o maşină să mă ducă pînă acasă.
Adrian îl conduse în holul unui bloc şi alergă pe stradă în jos şi—n sus, dar nu găsi nici o maşină.
—Vă duc eu pînă acasă.
—Nu eşti cumva şcolar?
—Ba da, dar învăţ după—masă. Şi chiar dacă aş învăţa dimineaţa, am timp.
—Stau cam departe, dar ce să—i faci? De vină sînt eu că nu mi—am luat ochelarii de rezervă. Omul care
m—a lovit nu—i vinovat.
—Ba este! Aşa se merge pe stradă? Parcă—l alunga cineva.
—Îl alunga, vezi bine. Dar cum te cheamă?
—Adrian. Cine putea să—l alunge?
—Mai ştii? Un necaz, o bucurie. Dacă n—ar fi ninsoarea m—aş descurca poate. Albul, prea multul alb
strică ochii. Am ajuns cumva la benzinărie?
— Încă nu, dar se vede.
—De—acolo o luăm la dreapta şi pe urmă mă mai întrebi iar. Chiar departe nu—i, dar tot este.
Dacă—nveţi după—masă ..". Dar lecţiile, cum stai cu lecţiile?
— Bine! răspunse Adrian.
—Aşa spun toţi şcolarii şi pînă la urmă se mai întîmplă şi altfel. Dar tu, Adrian, eşti pionier.
—De unde ştiţi?
—Se simte.
—Cum se simte? Cravata—i pe sub palton.
—Dacă am ajuns la vitrina vînătorilor cu urşi împăiaţi şi cu cîteva căprioare, înseamnă că am făcut
jumătate de drum. Ai cumva un ceas?
— Da. A sunat de intrare la clasă.
—E foarte frumos cînd sună clopoţelul. Se face linişte peste tot şi profesorii încep.
Adrian tuşi de cîteva ori şi spuse:
— Ninsoarea asta nu se mai opreşte.
—Şi nu—ţi pare bine? Oricum, e mai frumoasă decît ploaia şi chiar decît vîntul.
—Dar ce, vîntul se vede?
—Cînd eşti pe mare, se vede.
—Aţi fost marinar?
—Cred că da.
—Nu sînteţi sigur?
—Parcă tu n—ai fost şi marinar, şi astronaut, şi scafandru . . . Adrian rîse şi se uită din nou la ceas. Era
ora de geometrie.
Profesorul parcă se interesa de absenţa lui. Cîteva triunghiuri şi un cerc apăruseră pe tablă şi se
înfruntau. Se vedeau degete ridicate în sus, iar prin fereastră, ninsoarea de—afară. Nu i se întîmplase
niciodată să lipsească de la ore, nici să întîrzie. Oftă.
—Ai obosit? întrebă omul cu baston. Cred că am şi ajuns. La portiţa verde cu numărul unsprezece. Uite
cheia, deschide tu. Greu e pe lumea asta fără vedere. îţi mulţumesc, tinere.
Adrian descuie uşa şi voi să plece spre şcoală. Dar omul cu părul alb îşi puse repede o pereche de
ochelari uriaşi şi—i făcu semn să ia loc pe un fotoliu.
—Ţi se cuvine o dulceaţă, Adrian.
—Dar nu pentru asta . . .
—Ştiu, ştiu foarte bine că nu pentru asta. Dar dacă înveţi după—masă ai vreme să—mi vezi tablourile.
Şi omul deschise altă uşă.
Pe pereţi atîrnau o mulţime de picturi minunate. Ţărmuri fantastice cu arbori ciudaţi, mări cuprinse de
furtună. Călăreţi pletoşi cu coamele în vînt, păduri albastre. Prerii în flăcări, şi copii. O mulţime de copii
care zburau rîzînd, ţinîndu—se de mînă pe deasupra norilor.
—Dumneavoastră? întrebă Adrian.
—Da. Pe vremea cînd aveam ochii mai buni.
—Şi—acum nu mai pictaţi?
—Acum numai în alb şi negru. Aş putea să—ţi fac un portret. Merge repede.
Şi pictorul luă un bloc de desen, creionul, puse picior peste picior, zîmbi şi adăugă:
—Poţi să clipeşti în voie şi chiar să te—ntorci cum vrei, în dreapta, în stînga, să te apleci, să—ţi scoţi
ghiozdanul, să mănînci. La mine nu—i ca la fotograf. Mă interesează mai puţin nasul tău cam în sus,
ochii tăi verzi. Urechile cam mari. Cît ai la muzică?
— Zece.
—Eram sigur. Dacă te plictiseşti, numără în gînd pînă la cît vrei.
—Vă rog să semnaţi portretul. Acum ştiu cine sînteţi şi—mi pare bine.
—Nu ţi—l dau fără semnătură, se—nţelege. Semnătura contează.
—Nu—mi pare rău că am întîrziat.
—De unde, de unde ai întîrziat?
—De undeva, spuse Adrian, uitîndu—se cu băgare de seamă la portretul său, care pus lîngă o fotografie
n—ar fi dat nimănui de bănuit că e vorba de una şi aceeaşi persoană.
—Îţi place? întrebă pictorul.
—Grozav! Dar n—am să—l arăt la nimeni. Spune parcă tot ce gîndesc eu.
Băiatul voi să—i mulţumească pictorului, dar se simţi bătut pe umăr de Andrei, colegul său de bancă.
Se trezi ca dintr—un vis.
— Nu mai ninge? întrebă Adrian.
— Păi, tu nu vezi? De cîteva minute s—a oprit ca la o comandă. Se zărea şcoala. Se auzea larma din
curtea ei. Pînă la începerea
orelor de curs mai erau cinci minute.
PRIVIGHETOAREA
Cele cîteva case care scăpaseră de prăpădul artileriei stăteau cu uşile şi ferestrele deschise. în sat nu era
nimeni. Oamenii se refugiaseră. Ion Ion intră în ogradă ferit de doi nuci răniţi de schije. Era noapte şi pe
sus treceau încrucişîndu—se obuze luminoase. Băiatul găsise un pistol mitralieră şi voia să înveţe să
tragă. Coborî în pivniţă. Inima îi zvîcnea, ca o pasăre. Se temea de pistol. Cu toate astea îl întinse şi ochi
luminarea pe care o aprinsese în fundul pivniţei. După aceea închise ochii şi apăsă pe trăgaci. Rafala îl
înspăimîntă. Luminarea se stinse. „Am nimerit—o!" îşi spuse După ce i se mai potoliră bătăile inimii,
ieşi din pivniţă. Nici nu făcu trei paşi şi se pomeni înşfăcat de la spate, de o mînă aspră şi împins pe o
uliţă, apoi pe alta, pînă în poarta cimitirului. Acolo, cineva îi vorbi stricat româneşte, dar pe înţeles:
—Nu te teme, băieţaş. N—o să—ţi facem nimic. Hans, dezarmează—l.
Hans îi smulse pistolul şi—l căută prin buzunări şi prin sîn. Găsi un măr domnesc. Şi după ce se
convinseră că n—are ascuns în el nici o grenadă, i—l dădură, întrebîndu—l:
—Ce cauţi noaptea prin sat?
—E satul meu.
—Te—a trimis cineva?
—Nu. Am fost să—l văd pe tata. E mort. Şi îngropat în grădină.
—Şi nu te temi noaptea?
—Ba da, dar ce să fac? Trebuie să vorbesc cu el.
—Morţii nu vorbesc!
—Ai noştri vorbesc! Pun urechea pe mormînt şi ascult.
—Dar pistolul?
—L—am găsit pe drum.
—Dacă nu spui cine te—a trimis, te împuşcăm. Cîţi ani ai?
—Zece.
—Tu ştii unde sînt întăriturile, tranşeele românilor?
—Cum să nu ştiu.
—Dar drumul prin pădure?
—Cu ochii închişi.
—Ne duci pînă—n spatele tranşeelor româneşti?

—Nu, domnule.
—Hans, dă—i douăzeci de lovituri. Ion Ion se zvîrcoli, muşcă din pămînt, apoi leşină de durere.
„Toarnă—i un pic de coniac, Hans". Ion Ion scuipă şi se ridică din leşin.
—De ce mă bateţi?
—Hans, dă—i o ciocolată. Ei, ne arăţi drumul?
—Să mă gîndesc.
Ofiţerul şi subofiţerul îşi aprinseră lulelele şi le acoperiră cu podul palmelor. Într—un tîrziu, Ion Ion
spuse:
—Vă arăt.
Ofiţerul se ridică şi dispăru undeva în dosul bisericii. Hans îi prinse pe băiat de guler. Nu trecu mult şi
ofiţerul se întoarse cu o mulţime de soldaţi înarmaţi. Lui Ion Ion i se făcu inima cît un purice. Ofiţerul
care ştia româneşte dădu ordin în limba germană. Apoi i se adresă lui:
—Ascultă, băieţaş, dacă încerci să ne înşeli, te ucidem ca pe un cîine.
Ion Ion nu răspunse, ci porni. Ocoli cimitirul, intră într—o rîpă şi de—acolo se îndreptă spre pădure.
După o vreme, în pădure se făcu o răscruce de drumuri. Ion Ion socoti ceva în gînd şi apucă pe unul din
ele. Din cînd în cînd se uita îndărăt. Coloana care—I urma părea fără sfîrşit. Ion Ion nu ştia ce va trebui
să facă mai departe. La intervale egale ofiţerul îi oprea pe toţi, scotea o hartă, o busolă, o lanternă
camuflată, apoi iar dădea ordin de marş. Băieţaşului i se muiau picioarele. în pădure se auzeau glasuri de
păsări. Şi deodată recunoscu glasul privighetorii. Cînta din toată inima şi cîntecul ei era vesel şi
fermecător. . . Tot aşa cîntase şi în noaptea aceea groaznică. Cîntase în teiul din fundul grădinii, cînta şi
nu mai sfîrşea. Cînta cu toate glasurile ca la o serbare a zînelor. Cum putea fi atît de veselă? O fi ea,
privighetoarea aceea? . . . Parcă—l vedea pe taică—su cu piciorul de lemn înfipt în pămîntul grădinii,
ţinînd vaca cu amîndouă mîinile de grumaz. Soldaţii fascişti trăgeau de el să—l desprindă ca să—i ia
vaca, dar el rămânea neclintit. Pînă la urmă au tras cu pistoalele. Gloanţele au trecut prin trupul tatălui
său şi prin al vacii. După aceea, soldaţii au făcut foc mare şi—au mîncat vaca. A doua zi, Ion Ion l—a
îngropat pe taică—su în grădină, ajutat de doi bătrîni care treceau prin sat. Şi privighetoarea iar a cîntat
pînă tîrziu şi Ion Ion a plîns în podul casei peste o grămadă de fuioare de cînepă.
— Ei, băieţaş, se auzi glasul ofiţerului. Ce—i cu tine?
—Mă dor picioarele şi—mi vine să plîng. Mi—am adus aminte de tata.
— Ai timp să—l jeleşti. Acum e tîrziu. Grăbeşte—te.
—O să ne dea de gol privighetoarea asta. Merge cu noi. Alungaţi—o.
O mulţime de bulgări porniră spre copacul în care cînta. Şi pasărea amuţi. Mai era puţin şi aveau să iasă
din pădure. Se zărea un deal ca o spinare uriaşă de zimbru. Fasciştii mergeau în vîrful picioarelor, în
formaţie de luptă, numai ochi şi urechi. Se bănuiau întăriturile românilor.
Ofiţerul făcu un semn, apoi altul, apoi altul. Trupa înlemni. După aceea îl căută pe Ion Ion. Dar băiatul
o rupsese de fugă spre poziţiile române, strigînd din toate puterile:
—Vin nemţii! Vin nemţii! Vin nemţii!...
Din tranşeele noastre răspunseră mitralierele şi brandurile. Fasciştii începură şi ei să tragă. Ion Ion
simţi că se prăbuşeşte undeva.
În zori îşi veni în fire. Află că incursiunea fascistă fusese zdrobită. Lîngă el stătea comandantul unităţii
române şi medicul. Comandantul semăna cu tatăl său. În jur era linişte, cald şi bine. într—un copac
apropiat începu să cînte privighetoarea şi cerul era luminos şi Ion Ion povestea încet şi rar întîmplarea. . .
ODOLEAN
Acum trei zile Odolean a plîns toată noaptea. Am ieşit din casă şi eu şi tata şi l—am întrebat ce—l
doare, dar cîinele ne—a privit, din culcuşul său, cu tristeţe şi şi—a clătinat de cîteva ori capul. Nu s—a
uitat nici la strachina cu lapte, nici la bucata de carne. în zori, tata a chemat veterinarul, dar Odolean n—a
voit să fie examinat. Şi—a arătat colţii şi s—a repezit. „Nu ştiu ce are!" ne—a spus veterinarul şi a plecat
la fermă. Odolean n—a mai coborît din culcuş şi—a zăcut şi a scîncit ca un copil. Chipul lui altădată
vesel era plin de suferinţă. L—am căutat pe medic, dar nu l—am găsit. Era plecat la o consfătuire . . .
într—un timp mi s—a părut că Odolean tremură, că—i clănţănesc dinţii de frig şi l—am învelit cu o
cergă. Se uita la mine şi ochii parcă—i vorbeau: „Nu ştiu unde am răcit. . . Şi se clatină lumea cu mine
. . . Şi nu ştiu ce—o să se mai întîmple". . . . „Lasă Odolean, i—am răspuns eu, o să te faci sănătos şi în
vacanţă iar o să hoinărim împreună . . . Şi tu o să te ascunzi după copacii din pădure ca să mă sperii şi o
să—mi aduci crengi uscate în gură . . . Şi dacă o să trecem pe lîngă vie o să mănînci cîţiva struguri de
tămîioasă" . . . Odolean dădea din cap că nu ştie dacă o să mai poată alerga pe coclauri. „Dacă nu
mănînci o să mori" — i—am spus eu şi am încercat să—i apropii strachina cu lapte, ba i—am muiat şi
botul în ea. Odolean însă m—a mustrat cu privirea . . . Băieţii mă întrebau, la şcoală, de ce sînt supărat,
dar eu nu le—am spus adevărul. Cum ajungeam acasă mai întîi treceam pe la Odolean. îmi dădeam
seama că—i părea bine, că—i era urît singur. . . Şi am început să mă gîndesc altfel la vieţuitoarele din
ograda noastră . . . În special la durerile lor . . . Noi, cînd ne tăiem la un deget, află tot satul, dar cocoşul
a şchiopătat mai bine de două luni. . . Şi nu numai el. . . Viţelului i—a intrat în pîntece o furcă de fier şi
a stat cu ea pînă dimineaţa. . . Suferinţele necunoscute ale lui Odolean m—au hotărît: nu mă mai fac
economist, nici contabil cum vrea tata, nici actor, nici cosmonaut, nici scafandru, ci medic veterinar . . .
Ieri după—masă am stat nemişcat lîngă Odolean. Soarele era binevoitor, cerul albastru, cineva îmi
spunea că rîndunelele sînt în drum spre satul nostru de multe zile şi că trebuie să sosească . . . Pe
Odolean nu—l interesau nici berzele, nici graurii; ci numai căldura soarelui, care—l făcea să picotească,
să închidă ochii, să—şi întindă botul pe paiele culcuşului. Mă rugam de soare să—l adoarmă şi să—i dea
putere, aşa cum o dă seminţelor îngropate în pămînt şi crengilor scăpate de urgia iernii. îmi încălzea şi
mie obrajii şi palmele. Şi nu ştiu de ce am început să mă gîndesc la multe întîmplări cu Odolean al nostru.
Cel mai vesel cîine din cîţi am întîlnit. Îi plăcea să se joace. Tot timpul se ţinea de ştrengării. . .
Ascundea papucii bunicii, voia să înghită mingea, sărea peste braţul meu, ridicat, iar cînd auzea
clopoţelul de la grădiniţă, se repezea s—o aducă acasă pe surioara mea, Irina . . . Stătea la poarta şcolii
pînă o vedea că iese şi după aceea mergea alături de ea. Nici un cîine nu îndrăznea să iasă în drum pe
unde trecea Odolean . . . Lătrau prin ogrăzi, dar Odolean nici nu—i auzea . . . Noaptea nimeni nu se
putea apropia de casa ori de grădina noastră. Nu închidea nici o clipă ochii. Se plimba ca un paznic
credincios pe la poartă şi portiţă, pe sub copaci, prin mijlocul ogrăzii şi uneori se oprea să asculte
glasurile nopţii; şi atunci ridica numai o ureche în sus şi—i era de—ajuns . . . Odată, a venit de peste
deal, dinspre pădure, plin de răni, cu blana ruptă pe alocuri şi tremurînd ca varga. Tata era sigur că se
luptase cu un lup. Era toamna, tîrziu, începuseră ploile cele mărunte şi oile mai umblau după otavă pe
mirişti. N—am putut afla niciodată cu cine se încăierase Odolean, n—avea pe trup urme de colţi ci mai
mult zgîrieturi adînci de gheare ascuţite. Mama i—a dat o oală cu zer şi Odolean a băut—o făcîndu—şi
limba lingură şi după aceea a prins a—şi linge rănile şi a mîrîi ca şi cum duşmanul mai era pe aproape. îi
simţea mirosul, zicea tata şi asta îl înfuria . . .
Pe Odolean nu l—am crescut de căţel. O întîmplare înfricoşătoare l—a adus în ograda noastră . . . încă
nu umblam la şcoală. Veneam cu tata de la tîrg, pe la începutul unei primăveri bogate în flori şi ierburi
proaspete, cu cer înalt şi curat, cu adieri de zefir prin copăceii livezilor de meri ameţiţi de lumina
soarelui. . . Şi deodată, în marginea unui sat, nu prea îndepărtat de al nostru, vedem un om care bătea cu
măciuca un cîine roşcat. Îl ţinea cu o funie de gît şi cu mina liberă îl pocnea. Cîinele se tăvălea, sărea şi
schelălăia jalnic.
— Dar ce faci, omule? a întrebat tata.
—Îl omor. . . Mi—a mîncat zece ouă . . . Îl bat şi după aceea mă duc să—l spînzur de copacul acela din
vîrful dealului.
—Poate că nu i—ai dat de mîncare. . . E suflet şi el, e făptură, de ce—l chinuieşti?
În vreme ce tata vorbea cu omul acela fără inimă, cîinele s—a oprit din schelălăit şi sînt sigur că a
înţeles că noi îi luăm apărarea, că vrem să—l scăpăm de pedeapsă. A citit tot în ochii noştri, pe obrajii
noştri. Eu m—am apropiat să—l mîngîi şi el mi—a lins palmele. Nu mai ţin minte ce—a mai vorbit tata
cu omul acela, dar pînă la urmă i—a scos laţul de funie de la gît şi a spus:
—Luaţi—l! N—am nevoie . . . Cîinele s—a apropiat de cizmele tatii, umilit şi abătut, tremurînd încă de
spaimă şi durere . . . Tata a scos din rucsac o bucăţică de salam şi i—a spus:
—Hai cu noi, mă Odolean. Şi cîinele a pornit după noi, supus de parcă ne cunoştea de cînd lumea. Abia
cînd am ajuns pe—o culme, s—a întors cu botul spre fostul său stăpîn, care rămăsese ţintuit în marginea
satului şi a început să latre rar şi puternic, ca şi cum îi spunea ceva . . .
—Lasă—l, Odolean, i—a zis tata, nu i se cuvine nici un lătrat de—al tău . . .
Am mai umblat şi eu prin rucsac şi cîinele a început să sară, să alerge şi în scurtă vreme chipul i s—a
înveselit de parcă băuse lumină de soare. Tata pretinde că numele de Odolean i—a venit dintr—o dată în
minte, fără să se gîndească prea mult.
Şi numele lui, mulţi ani, a rămas Odolean . . .
—Ţi—aduci aminte Odolean? Cred că ai uitat. . . După somnul acesta ai să te faci sănătos . . . Nu te
potrivi gîndurilor. . . Nu eşti bătrîn . . . Mai avem de colindat, de alergat, de jucat. . . Şi cine ştie, poate şi
de scărmănat un cojocel de lup . . .
M—am apropiat mai mult de Odolean. Am pus mîna pe el. L—am săltat puţin. Am încercat să—l
ridic. . . Dar n—a mai deschis ochii.
SCRISOARE NETRIMISĂ
Mămăliga a prins coajă, borşul s—a răcit, fraţii mai mici au adormit pe laviţă. Mama se închină şi
oftează. Mă uit pe geam, spre poartă. Luna răsare tîrziu şi tata nu vine. În casă—i teamă şi tristeţe. Aud
frînturi din vorbele mamei. Se roagă să se usuce, din rădăcină, toţi prunii şi toate viile. Parcă numai o
dată s—a rugat?! Şi prunii au înflorit şi strugurii s—au copt.
Pe drum nu—i nimeni. Mama zice că—i spune inima a rău. Am dat o fugă pînă—n marginea satului.
Dar n—am văzut nimic. întors acasă, m—am strecurat în cămară; acolo mama ţine, ascunsă, o sticlă de
rachiu. O ţine vîrîtă într—un sac cu făină să n—o ştie nimeni. Ea nici nu gustă, dar ne face nouă copiilor
comprese cînd ne doare în gît. E de leac. Dacă ar şti tata unde—i sticla!... Am scos dopul şi am gustat.
Mi—a ars buzele. Jăratic. Tata, cînd bea, închide ochii, e vesel şi la urmă face: „Aah!" Dacă aş înghiţi un
pahar cred că aş muri. Aş arde de viu. Şi ce gust rău are! Mama spune că tulbură mintea şi înnebuneşte
oamenii. De ce unii oameni simt nevoia să fie nebuni?
Ei, şi tata s—a jurat, de cîte ori nu s—a jurat şi s—a afurisit, că nu mai ia otrava în gură . . . în rachiu stă
un duh necurat, nevăzut, care pune stăpînire pe mintea omului şi—l joacă de la un gard la altul.
Astă—iarnă doi oameni l—au adus pe tata în sanie de la tîrg. Era ţeapăn. L—au lăsat în ogradă ca pe un
butuc. Avea ochii deschişi şi—i sticleau. Mama a început să plîngă. Au venit cîţiva vecini. „Moare,
spuse unul, păcat de voi!". „Toadere, Toadere, striga mama. Ce—ai făcut?" Dar tata stătea nemişcat, nici
n—auzea, nici nu răspundea, nici nu clipea măcar. Dinţii îi erau strînşi. Vecinii l—au frecat cu zăpadă.
Dar el nu s—a mişcat. Unul, mai tîrziu, i—a pus o oglindă la gură. Oglinda s—a aburit. „Mai are viaţă",
a zis.
Un bătrîn care a intrat atunci în ogradă, văzîndu—l pe tata întins pe omăt, a început să strige: „Balegă
de cal, aduceţi repede balegă de cal!" . . . M—am dus în grajd. Bătrînul începu să strîngă balega în pumni
şi din ea picura o zeamă gălbuie pe buzele tatii. „Daţi—mi o lingură de lemn să—i descleştăm dinţii!".
. . . Apoi i—au turnat zeamă de baligă în gură, în nări. Tata s—a cutremurat, a scrîşnit şi a bătut din
picioare. . . Nu după multă vreme a venit agentul sanitar. Era foarte supărat.
—Cine dracu' v—a învăţat să umblaţi cu leacuri băbeşti?! Otrăviţi omul.
— E bună, băiete. Scoală omul din beţie, clipi şiret bătrînul. Agentul sanitar a început să umble cu o
sticluţă pe la nasul
tatii.
Şi—a venit în fire. Dar i—a fost rău. A stat cu fruntea legată două zile şi a băut numai zeamă de varză
acră. După aceea, tata a căzut în genunchi şi s—a afurisit. I—a sărutat mamei mîinile, ne—a sărutat şi pe
noi şi i—a mulţumit agentului. La şcoală însă toţi copiii din sat mă întrebau: „Cum îi cu balega de cal?
. . . E adevărat că nea Toader a băut toată zeama din putină şi v—a rămas varza goală?"
Am tăcut şi am plîns de ruşine.
Nu ştiu de ce, dar tare mi—ar plăcea şi mie să mă mîndresc cu tatăl meu. Aş vrea ca despre tatăl meu să
se spună că a doborît singur un urs, că a scăpat pe cineva de la înec, că a ridicat numai cu o mînă un car
încărcat cu saci. . . Despre taţii altor copii se scrie la gazete. Uneori mi—i ciudă pe el. Mi—i atît de
ciudă, încît mă tem că—l urăsc. Căci după ce s—a afurisit şi s—a blestemat, s—a îmbătat din nou şi a
început să strige pe uliţele satului. Căuta ceartă, arunca cu pietre. Şi cîţiva băietani şi—au pus mintea cu
el. Făceau cocoloaşe de noroi şi i le aruncau, de după un gard, drept în faţă. Tata nu—i vedea, şi asta îl
înfuria mai tare. Bezmeticii aruncau în el întruna şi rîdeau.
E tîrziu. Răsare luna. Mi—i somn, dar teama îmi alungă somnul. Mă tem că în noaptea asta o să se
întîmple multe lucruri neplăcute. Mama umblă prin ogradă fără astîmpăr, se opreşte la poartă şi ascultă
pe drumuri. Mi—a spus ea mie că are semnele ei. Dimineaţa tata a plecat supărat. Nu se ştie pe cine.
Uneori se supără din senin. Şi—a numărat de vreo trei ori banii. S—a repezit la un motan care i se
învîrtea pe lîngă picioare. N—a pus nimic în gură. A zis că nu ştie cînd are să se întoarcă . . . Tîrgul e
departe. Mama crede că dacă vinde merele şi nucile o să bea aldămaşul. Şi din aldămaş se iscă multe.
L—am rugat pe tata să mă ia cu el la tîrg.
Dar tata mi—a spus: „Ce să cauţi acolo? Citeşte—ţi cărţile!" Şi a dat bice cailor.
Cîntă cocoşii. Fraţii mei mai mici dorm pe laviţă. Mama a învălit mămăliga şoptind: „Semnele mele nu
mă—nşală". E linişte în tot satul. . . O linişte prin care îţi auzi inima. Atît. . . Bate ca un ceasornic . . .
Nu—mi place s—o ascult. . . Dar, parcă se mai aude şi altceva. Uruie o căruţă. Da, da. E căruţa noastră.
O cunosc dintr—o mie cum sună. Caii ştiu drumul spre casă. Odată au venit singuri.
Uruie căruţa noastră. Vai cum îmi bate inima. Mă cuprinde o teamă grozavă . . . Uite—o, intră în
ogradă.
— Să nu—i zici nimic, mamă.
Tata coboară. Minune. Nu se clatină.
— Nu v—aţi culcat încă? întreabă el. Limba nu i se împleticeşte în gură. Dă caii în grajd.
—Am vîndut tot şi cu preţ bun. Şi tata începe să coboare din căruţă cîteva pachete. I—a cumpărat mamei
o broboadă şi cizmuliţe. Mie un palton cu buzunare mari şi cu gaică lată la spate. Fraţilor mai mici cîte un
rînd de hăinuţe. Mama se uită veselă Ia mine. Nu—i vine să creadă. Nici mie.
—Dar tu ce ţi—ai cumpărat', îl întreabă mama.
—Nimic. Am adus banii acasă. Ţine—i, femeie.
Mama întinde masa. Vrea să facă altă mămăligă şi să încălzească borşul. Tata scoate două pîini mari
albe, nişte şuncă şi cîteva cutii cu sardele şi mă trimite la fîntînă să aduc apă proaspătă.
Povesteşte de la tîrg . . . întîmplări ciudate . . . întîmplări vesele. Mama îl ascultă şi se miră la vorbele lui.
Luna s—a ridicat sus . . . E linişte peste tot. . . Mă uit la tata şi—mi dau seama că a biruit. . . Mă uit la
tata şi încep să fiu mîndru de el. Parcă—i sosit dintr—o bătălie crîncenă şi pare mai tînăr, mai puternic.
CUVÎNTUL DAT
Dacă nu vi s—a întîmplat niciodată, încercaţi. Încercaţi să vă gîndiţi la voi. Pe mine nu m—a îndemnat
nimeni. Dar într—o seară, fără televizor, fără lumină electrică, fără nici un zgomot în jur, fără nici o
oglindă de cristal, m—am chemat pe mine, aşa cum cîteodată chem un prieten . . . Alexandru, mi—am
zis, ia să vedem ce se întîmplă cu noi. . . Ca să pot sta de vorbă cu mine am simţit nevoia să—l inventez
pe Alexandru—doi. Alexandru—doi m—a şi luat la descusut. Mă întreba mereu cîte ceva. Şi drept să vă
spun, nu întotdeauna puteam să—i răspund. întrebări cam de felul ăsta: „Ce culoare poate să aibă părerea
de rău?" „Ce culoare are biruinţa?" Ori: „Cînd spui cuvîntul bun, ce imagine îţi vine în minte?" „Ce
înfăţişare poate avea minciuna?" . . . Şi cîte şi mai cîte . . . E foarte uşor să pui întrebări. Şi la un moment
dat mi s—a părut că sîntem trei. . . S—a ivit, nu ştiu de unde, un al treilea Alexandru, care nici nu punea
întrebări, nici nu era obligat să răspundă, ci doar asculta. Ca un spectator. . . Se întrista ori zîmbea. Aşa
era rolul său. Poate că nu i—ar fi stat rău să aibă în mînă un creion şi o foaie de hîrtie şi s—o facă pe
grefierul. Dar discuţia între Alexandru—unu şi Alexandru-doi nu semăna a tribunal: mai degrabă a
joc!... Şi întrebările curgeau mai departe: „Ce haine poartă aşteptarea?" „Ce gust are timpul pierdut?"
„Cît de adînci sînt apele somnului? . . . „Ce glas are invidia?" „Cu cine e rudă prostia?" . . . Prin
întrebările unuia şi răspunsurile celuilalt s—a strecurat truda zilei şi am adormit. Şi prin vis vedeam via
încărcată cu struguri aurii şi băieţii şi fetele de la şcoala noastră cu găleţile şi coşurile pline . . . Cînd am
deschis ochii, era ziuă. O zi posomorită, cu nori grei, gata să cadă peste dealuri. Pînă să mă îmbrac, a şi
început ploaia. A prins a bate în ferestre, pe acoperiş şi a întunecat ograda . . . M—am apropiat de geam,
m—am uitat afară şi am prins a—mi spune: „Bine că—i duminică, bine că nu sînt drumeţ, bine că am
cărţi de citit. . .
Ploaia de toamnă aduce răceală, tristeţe şi poftă de somn". Şi cum ploaia se înteţea, mi—am adus
aminte de vorbele pe care le spunea bunicul ori de cîte ori se strica vremea: să nu laşi un cîine afară . . .
După ce am mîncat, am încercat să—mi găsesc de lucru. De mult îmi pusesem în gînd să fac ordine în
biblioteca mea. Nici că se putea un prilej mai potrivit. Abia am isprăvit cu un raft, că mi—am adus
aminte de întrebările şi răspunsurile celor doi Alexandru şi am încercat să le notez într—un caiet. Pe
unele le uitasem . . . Şi cum mă străduiam să—mi aduc aminte, aud deodată o bătaie în uşă. Cine putea
fi? Factorul poştal? Numai lui, din întreg satul, nu—i pasă de vreme. Ninge, plouă, tună, urlă urgia, el
împarte scrisorile şi ziarele pe la case, fără nici o întârziere şi fără să spună: „Ce vreme—i afară!" Dar nu
era factorul. Era Claudiu, un băiat de seama mea, însă mult mai mic de statură. îl cunoscusem la culesul
viilor cooperativei. Băiatul unui contabil, sosit nu de mult în comuna noastră şi care locuia în satul de
peste Dealul oilor. . .
—Tu eşti, Claudiu? Intră şi scoate—ţi plasticul. . . Eşti ud la picioare . . . Lasă pantofii. Ţi—a udat
ploaia şi cravata de pionier . . . Dar de ce ai pornit la drum pe o vreme ca asta? . . .
Claudiu a rămas o clipă mirat de întrebarea mea, ba s—a şi întristat puţin.
— Cum, ai uitat ce ţi—am promis cînd am fost la culesul viei?
—Ei, cum să uit. Dar puteai să aştepţi să se facă vreme frumoasă . . .
—Puteam, dar ne mutăm în altă comună. Ai mei împachetează. Ne ducem departe . . . Şi eu ţi—am
făgăduit cartea despre . . .
—Şi mi—ai adus—o? îţi mulţumesc. . . Stai puţin să bei un ceai. . . Să—ţi dau nişte ciorapi uscaţi. . .
—Mulţumesc, nu pot. Sînt aşteptat. . . Şi Claudiu a pus pe masă cartea, a zîmbit, mi—a strîns mîna şi a
ieşit din casă . . . L—am urmărit cum se depărta prin ploaia care se înteţise. . . „Claudiu! Claudiu!", am
strigat de cîteva ori şi am voit să mai adaug ceva, dar am tăcut şi m—am apropiat de caietul meu ca să
scriu răspunsul la întrebarea: „Ce chip are cuvîntul dat?"
CASA
Zilele trecute am fost la ţară. Am mai trecut eu şi altădată pe acolo, dar eram mică şi nu ţin bine minte
cum arăta ograda bunicului. Mi—aduc aminte doar de—un miel alb care se ţinea după bunica. Intra
bunica în casă, intra şi mielul. Se ducea bunica la apă, mielul era nelipsit. îl chema parcă Vasilică . . .
Acum nu l—am mai găsit. Tata, cînd s—a oprit la poartă, a strigat: „Ce casă şi—a făcut bătrînul!" Casa
cea veche, în care se născuse, rămăsese mică, zgribulită. Bunicul ne—a poftit în casa cea nouă. înaltă, cu
balcon, acoperită cu ţiglă roşie, cu ferestre mari. Ne—a purtat prin cele patru odăi mobilate şi unde se
mai simţea încă miros de tencuială proaspătă. în sufragerie bunica aşeza pe—o masă lungă o mulţime de
farfurioare, carafe cu vin şi pahare. Sărbătoreau casa cea nouă şi urmau să vină mai mulţi gospodari
să—i felicite şi să stea la masă. Bunicul îşi freca mereu palmele şi—i arăta tatei toate instalaţiile, iar tata
repeta întruna: „Foarte bine, foarte bine . .." Bunica era tăcută şi ofta din cînd în cînd. Am încercat s—o
ajut, dar ea m—a trimis în grădină să văd cît de frumos arată zarzărul şi să aud zumzetul albinelor prin
florile lui. Pe tăpşan, iarba era deasă ca peria şi mirosea a primăvară . . . Cocoşul Pantelie, cu creastă de
împărat şi cu o mulţime de săbii în coadă, m—a privit cu un singur ochi, apoi a chemat găinile să le
spună că sînt de—al casei şi să nu le fie teamă. începusem să descopăr o mulţime de lucruri în ograda
bunicilor, dar m—am auzit strigată pe nume. Aş fi rămas mai bucuroasă printre orătănii şi copaci, dar
bunicul a zis că eu sînt cel mai tînăr martor şi că trebuie să văd cu ochii sărbătoarea, că poate odată
şi—odată am s—o povestesc . . .
S—au înălţat paharele, au vorbit cu toţii odată de nu se înţelegea nimic. Şi cînd s—a făcut linişte,
bunica s—a ridicat fără pahar în mînă şi a spus:
— Cît trăiesc eu, casa cea veche are să rămînă la locul ei. . . Nu vreau s—o văd murind; făgăduieşte,
bărbate, în faţa cinstiţilor gospodari.
— Făgăduiesc, a răspuns bunicul, n—ai s—o vezi dărîmată. Gospodarii au bătut din palme şi s—au
îndemnat la bucate, iar
bunica s—a luminat la faţă. Tîrziu, m—am dus să mă culc. Fiind tare obosită, a venit lîngă mine şi
bunica. A lăsat treburile ospăţului în seama unor neveste tinere, nepoate de—ale ei. Am adormit repede
amîndouă. Pe la miezul nopţii mi s—a părut că aud motoare, vorbe în şoaptă, bîzîit de albine, bătăi de
aripi şi nu mă puteam dumiri ce se întîmplă, dacă toate se petrec într—un vis din care nu mă puteam
trezi, ori erau adevărate . . . Pe urmă n—am mai auzit nici un zgomot. . . Abia cînd a bătut soarele în
fereastră, am deschis ochii şi eu, şi bunica.
—Cum de—am putut să dorm atît de greu? a spus bunica şi a dat fuga la bucătărie. Acolo toate farfuriile
erau spălate şi puse unele peste altele. în sufragerie, nici o firimitură pe jos.
—Ilenucă, nu visez? m—a întrebat bunica.
—Nu, bunico, e ca—ntr—o poveste . . .
Cînd am ieşit din casa cea nouă, bunica s—a oprit să se rezeme de uşă. Casa cea veche nu era nicăieri.
Nici o mînă de lut. Nici o trestie din acoperiş. Pe locul ei pămîntul era săpat, greblat şi patru nucuşori
stăteau ca nişte ostaşi de pază la liniştea ogrăzii. . .
—Ţi—am făgăduit că n—ai să vezi cum se dărîmă casa cea veche şi n—ai văzut, a zis bunicul.
Bunica a lăcrimat un pic, şi n—a spus nimic.
TRIMISUL SĂTESC
Care dintre voi nu—şi aduce aminte, mai ales cînd afară—i viscol şi frig, de căldura focului de tabără,
de umbrele copacilor, de jocul flăcărilor, de tainele nopţii, de vatra cu jăratec, de cîntecele vesele, de
visele făurite pe loc, lîngă scînteile care se înalţă şi se pierd spre stele, de poveştile ce se înfiripă şi prind
viaţă, de păsările care nu pot dormi şi—s gata să vină lîngă noi. . . Odată, la un foc de tabără, lîngă o
pădure din Moldova, a venit un om cu părul alb şi a cerut voie să stea lîngă noi. . . Unii cred că era
pădurarul, alţii că era un călător . . . Nu l—a întrebat nimeni nimic, nici cine—i, nici de unde vine şi dacă
ar fi plecat mai devreme nu l—am fi lăsat noi. Simţeam cu toţii că era nevoie să fie pe lîngă noi un bunic,
că cineva trebuia să caute un fir din trecut, de pe vremea cînd noi nu ne aflam pe lume, iar copacii sub
care stam nu erau mai înalţi ca noi acum . . . Şi nu—mi aduc aminte cum s—a întîmplat, dar omul cu
părul ca de omăt şi argint a prins a povesti la lumina focului.
Cu mai bine de un veac în urmă, într—o primăvară timpurie, cam pe la apusul soarelui, pe un drum
plin de bolovani şi gropi, trecea, în voia cailor, un rădvan descoperit, întreptîndu—se spre culmea
dealurilor. În rădvan se legăna un om în puterea vîrstei, cu o barbă mare, neagră, ce—i umplea jumătate
din piept şi care parcă îl cam incomoda. După straiul cu găitane şi bumbi de Ţarigrad, părea un negustor
de vază, dar după zîmbetul gurii şi după privirea ochilor, îl puteai asemăna cu un poet rătăcit pe plaiurile
ţării.
Cîmpul era înverzit şi pe alocuri, pe marginea drumului, se vedeau corcoduşi şi merişori înfloriţi.
Vizitiul oprea caii unde i se părea lui că e mai frumos şi arăta cu mîna întinsă. Atunci i se ridica pulpana
mantalei şi la cingătoare se arătau strălucind două pistoale turceşti. . . La o fîntînă, cînd se opriră să
adape caii, se întîlniră cu un ţăran ce—şi ştergea gura de fărămituri şi se închina cu faţa spre răsărit, şi
care se sperie cînd văzu rădvanul. Apoi încet îşi scoase căciula, se aplecă şi rosti cuvinte de cinstire.
— Bună să—ţi fie inima, îi răspunse negustorul.
—De inimă nu—i pricină, cucoane, de picioare avem a ne plînge.
— Te dor?
—Nu mă dor, dar e alergătură multă pe lumea asta. Pentru un pic de dreptate nu—ţi ajung nici o sută de
opinci.
— După cîte bag de seamă, ai stat la masă?
—Vorba ceea: „Mi—i mîncatul pe picioare şi odihna pe cărare".
Negustorul tăcu şi se uită în pămînt. Vizitiul se urcă pe capră şi îndemnă caii. Ţăranul porni încet cu
traista în spinare şi băţul în mînă. După ce trecură dealul, negustorul îi spuse vizitiului să oprească şi
aşteptară o bună bucată de vreme. Omul mergea încet.
— Urcă—te în rădvan,. moşule, îl îndemnă negustorul.
—Mulţumim domniilor voastre, dar noi mergem pe jos. Aşa ne—a născut mama.
Şi negustorului i—a trebuit multă vreme pînă cînd l—a putut convinge să se aşeze lîngă el pe
canapeaua trăsurii, apoi l—a descusut de unde—i şi unde se duce. Ţăranul însă n—o scotea din „nevoia
te mînă, nevoia de îndeamnă" şi în cele din urmă spuse cu zăduf:
—Mă duc la Cuza Vodă, boierule. Negustorul rîse şi—l bătu prieteneşte pe umăr.
—Păi, crezi tu că Alexandru Ion Cuza o să stea de vorbă cu tine? Păi ştii tu ce înseamnă să fii domn?
— E drept, nu ştiu. De unde să ştiu? . . .
—Înseamnă să uiţi de unde ai pornit. Să nu mai cunoşti pe nimeni, să nu—ţi mai pese de nimeni şi să—ţi
aduni bogăţii. Cît mai multe, de pe spinarea celor amărîţi şi proşti.
Ţăranul se scarpină în ceafă şi—l rugă pe negustor să—l ierte de cuvinte.
—Cuza nu—i aşa cum socoteşti domnia ta . . . Eu, cînd am plecat din sat, m—am primenit, am îmbrăcat
sumanul cel nou şi dacă nu—mi face dreptate, acasă nu mă mai întorc. N—am pornit numai pentru mine,
ci pentru toată obştea. Şi decît să mă întorc ruşinat, mai bine să—mi leg o piatră de gît.
— L—ai văzut vreodată pe Cuza? întrebă negustorul.
—În gazete!. . . Cuza—i om de—al nostru şi nu poate să se lepede de noi.
— Ei, se leapădă copiii de părinţi. . .
—Boierule, nu vorbi aşa. De multă vreme n—a fost pe lume om ca el. N—am eu grai să—ţi spun. Vezi,
domnia—ta, noi ăştia fără carte şi fără desfătări, simţim în sînge, în inimă, aşa cum simt furnicile că vine
ploaia, cum simt păsările vremea plecării lor. Şi nu ştiu ce să—ţi mai spun . . . Aşa simţim noi că domnul
Cuza ne vrea binele şi ne dă lumină, şi ne dezleagă mîinile din legători, şi ne îmbogăţeşte gura, şi ne
limpezeşte somnul.
Negustorul tuşi de cîteva ori, apoi întunecîndu—se puţin la chip, spuse:
—Dacă—i aşa cum crezi tu, atunci mare răspundere şi—a luat pe cap omul acesta. Şi mai ales dacă mulţi
ca tine şi—au pus nădejdea în el. Ţara—i săracă, pricini multe şi Cuza nu—i mai mult decît un om.
Munţii nu—i poate muta, apele nu le poate întoarce, minuni nu poate face.
—L—om ajuta noi, spuse ţăranul, privind peste întinderile cuprinse de înserare.
Vizitiul începu să îndemne caii ca şi cum s—ar fi temut ca nu cumva să—i apuce noaptea în mijlocul
drumului. Negustorul îşi sprijini fruntea în palmă. Intrară într—o pădure cu copacii rari, doborîţi, cu
băltoace rămase din iarnă, dar cu miresme plăcute şi cîntare de pasăre. Nu după multă vreme ieşiră iar în
cîmp deschis cu dealuri blînde, înflăcărate de apusul soarelui.
—Eu zic să mă laşi aici, boierule, spuse într—un tîrziu ţăranul, şi—ţi mulţumesc.
— În cîmp?
—În. . . Mă ghemuiesc eu într—un loc şi dorm. De pămînt nu mă tem.
— Stai cuminte, omule.
Şi nici nu isprăvi negustorul vorbele, că de pe o culme se arătară opt călăreţi înarmaţi, care după ce se
rotiră în jurul rădvanului, se înşirară în cruce: doi în faţă, doi în spate, şi cîte doi pe fiecare margine.
—Ai bani, boierule? întrebă în şoaptă, ţăranul.
—Cîţiva galbeni, dar nu—ţi fă nici o grijă. Nu sînt hoţi.
Şi ţăranul simţi pe umeri mîna prietenoasă a ciudatului negustor, în foarte scurtă vreme, la o răscruce
de drumuri, sub poala unor livezi înflorite, se arătă un han şi rădvanul se opri în faţa porţii. Negustorul
coborî, călăreţii descălecară, iar ţăranul rămase nedumerit pe canapeaua trăsurii fără cai, căci vizitiul îi
deshămă şi—i duse în grajd. Omul simţi o strîngere de inimă, se ghemui în suman şi se gîndi că ar fi bine
să—l lase să doarmă acolo, pe atlasul acela moale. Dar nu trecu multă vreme şi un oştean veni şi—i şopti
la ureche:
—Te aşteaptă Măria—Sa. Şi dacă ai plîngere scrisă adă şi plîngerea.

— Dar aici e han, nu—i curte domnească!
— Oriunde se află Măria—Sa Vodă Cuza e şi curte domnească. Ţăranului i se înmuiară picioarele. Nu
ştia ce are să se întîmple
şi nici unde—l va duce oşteanul. Şi cînd se deschise uşa, în faţa lui, la o măsuţă de han, şedea Cuza Vodă
cel din gazete, cel din fotografii, cel din inima sa. Domnitorul zîmbi şi—l întrebă:
— Nu—i mai bine aici, decît în cîmp cu fiarele?
—Iartă—mă, Măria—Ta, dar nu te—am cunoscut! spuse ţăranul şi căzu în genunchi.
—Sus! spuse domnitorul. Nu ca să vă ţin în genunchi am venit la scaunul ţării, ci ca să vă ridic din
întuneric şi din nevoi, să vă aflu durerile, gîndurile, să vă ascult inima.
Trimisul sătesc multă vreme n—a mai putut auzi şi alte cuvinte, căci un plîns nestăvilit puse stăpînire
pe toată făptura lui.
Avea obicei Cuza Vodă să—şi schimbe înfăţişarea şi să colinde prin ţară, ca să—i asculte, singur,
glasurile.
DIMINEAŢA
Merg în urma unchiului Filip. Mai că nu—l ţin de haină. Am emoţii. Le simt cînd reci, cînd fierbinţi în
jurul inimii. Am şi un fel de nelinişte în furca pieptului. Parcă ceea ce vrem să facem noi nu s—ar cuveni.
Nici eu, nici unchiul Filip nu sîntem nişte răufăcători, dar ceva tîlhăresc este în tăcerea şi în mersul
nostru. în jur e linişte. Şi păsări, şi iepuri, şi flori mai sînt cuprinse încă de somn. Unchiul Filip are umerii
laţi şi din pricina asta trebuie să mă aplec cînd într—o parte, cînd în alta ca să văd mai bine drumul; cu
toate că nu—i vorba de nici un drum. Trecem pe de—a dreptul dintr—un lăstăriş de sălcii prin adevărate
împărăţii de pipirig şi de mentă. Locurile îmi sînt cunoscute; şi păduricea, şi Valea Răchitelor. Am mai
fost pe la ţară şi în alte vacanţe, dar acum toate au o altă înfăţişare. Poate din pricina nopţii care se
sfîrşeşte şi a zilei care abia vine. Nălucile bălţii se ascund în păpurişuri înspăimîntate de lumina care
sparge orizontul. Balta are cîteva poveşti vechi ciudate. Aproape de necrezut. Cică ar fi trăit cîndva în
adîncul ei o ştimă nespus de frumoasă, cu părul verde ca mătasa broaştei, cu ochii tot verzi şi cu obrajii
albi ca spuma laptelui, cu podoabe la gît şi cu brăţări la mîini. Şi—i ademenea pe flăcăii satului pe la
miezul nopţii şi—i ducea, vrăjiţi de chipul ei, pînă în adînc şi acolo îi îneca . . . Cică un bătrîn ar fi tras cu
puşca în ea, dar i—a crăpat ţeava armei şi zîna a rîs şi şi—a dat ochii peste cap şi omul şi—a pierdut
mintea . . . Şi alte poveşti de care ţi se face pielea ca de găină dacă te apuci să le crezi. Eu nu mă mai
gîndesc la ele, număr paşii unchiului Filip şi mă minunez de poleiala cîtorva nori mărunţi, ieşiţi ca din
pămînt, într—o clipă şi tolăniţi pe zare, la răsărit. Aproape că am uitat de cutia cu cîrlige pe care nu ştiu
de ce n—o bag în buzunar şi o ţin în palmă. L—aş întreba ceva pe unchiul Filip, dar nu vreau să—i tulbur
gîndurile. După felul cum tuşeşte, scurt, fără să fie răcit, îmi dau seama că unchiul Filip se gîndeşte la
vreo întîmplare de—a lui. Are multe. Dacă—l rogi nu spune nimic, dar cînd începe el singur să—ţi înşire
fel de fel de istorii despre oamenii de demult, despre haiducii care respirau prin ţevi de trestie pe sub
nasurile poterilor, despre peştii uriaşi care răsturnau bărcile cu coada cînd se supărau pe pescarii lacomi
şi proşti, atunci nu—ţi pare rău că—l asculţi. Nu se află loc bun de pescuit pe care el să nu—l cunoască,
peşte pe care să nu—l fi prins. E în stare să stea ceasuri întregi neclintit, ca o statuie pe mal, dacă i se pare
lui ceva neobişnuit în tremurul apei.
Încă de cu seară mi—a spus: „Mîine dimineaţă te iau cu mine, să prindem peştele cel mare. Mergem cu
barca. Vezi să fii gata". M—am culcat devreme şi am dormit iepureşte. Cînd a bătut în geam unchiul
Filip, de mult eram îmbrăcat, cu toate sculele de pescuit lîngă mine, cu cutia cu cîrlige în palmă.
—Cartea ţi—ai luat—o? m—a întrebat în şoaptă şi cu şiretenie unchiul Filip.
M—am făcut că nu—l aud. Ştiam la ce face aluzie. Anul trecut am adus şi o carte despre peşti şi—am
încercat să citesc din ea sub o răchită, la malul apei. După spusa unchiului Filip peştii au aflat că sînt cu
cartea în mînă şi s—au prăpădit de rîs. Ba unul mai îndrăzneţ cică s—ar fi ridicat în vîrful cozii şi ar fi
strigat: „Despre mine ce scrie în cartea ta, băiete?" Vorbă să fie! Pescarii sînt oameni cărora le place, ca
şi vînătorilor, să spună . . . poveşti. Dar că în ziua aceea la undiţa mea n—a venit nici un peşte, pot să jur.
Merg în urma unchiului Filip. Am trecut de mult Valea Răchitelor. Nu mai avem decît cîţiva paşi pînă
la baltă. Inima începe .să—mi bată cu putere. Nu mă mai satur privind oglinda uriaşă a lacului. Unchiul
Filip se opreşte, trage mult aer în piept, pufneşte pe nări, îşi freacă palmele aspre, aruncă toate lucrurile
în barcă, o dezleagă, îmi face semn să mă urc şi lopeţile înfioară, cutremură faţa apei. Barca alunecă. Se
aude un fîşîit ca de mătase în botul ei. Simt că nu mai pot de bucurie. Unchiul Filip îmi face cu ochiul şi
rìde. Barca se leagănă şi malul cu sălcii rămîne în urmă . . . Nu—mi pot da seama unde o să ajungem,
căci unchiul Filip se uită mai mult la răsăritul soarelui decît la întinderea lacului. Abia ne apropiem de
malul opus şi unchiul Filip cîrmeşte în altă parte. O vreme lasă lopeţile şi se întinde să se odihnească. Pe
urmă intrăm pe un fel de canal, în stufăriş. S—aud chemări de păsări. Apa e atît de limpede, încît se văd
în ea plante ciudate şi o mulţime de vieţuitoare mărunte într—o continuă fugă, agitaţie, joacă. Ba zăresc
şi cîţiva peştişori, unii aproape străvezii, alţii ca nişte podoabe de argint.
—Vezi? Asta—i lumea cealaltă, spune unchiul Filip şi ieşim din nou în larg. Nu ştiu ce are de gînd să
facă. Nu pregăteşte nici o undiţă. Zîmbeşte tot timpul. Mă uit să văd cui zîmbeşte. Nu văd pe nimeni. I
s—o fi arătînd zîna lacului? Dar eu de ce n—o zăresc? Iar lasă vîslele şi rămîne în picioare. îmi dau
seama că ar vrea să spună ceva, dar nu—l întreb nimic. Şi iar se apucă de vîslit'. înconjurăm lacul de mai
multe ori ca şi cum ar trebui să ne facă un anume semn cineva. Din sălcii, din păpuriş şi acel cineva nu se
mai arată.
—A sărit! strig eu ridicînd mîinile în sus.
—Cine? întreabă, calm, unchiul Filip.
—Peştele! . . . Stai, unchiule, stai! Am scăpat cutia cu cîrlige în apă!
—Nici o pagubă.
—Şi ce—o să facem?
—Nimic . . . Uită—te în jur. E atît de frumoasă dimineaţa asta încît n—o să mai pescuim. Şi peştii vor să
trăiască. Să—i lăsăm să se joace, să alerge.
Sălciile parcă—s date cu smalţ. Păsările bat din aripi. Apa se face argintie. Trestiile tremură. Un
cocostîrc vrea să îmbrăţişeze cerul şi soarele cu o aripă, iar cu cealaltă, lacul şi adîncurile lui pline de
taine. Unchiul Filip fluieră un cîntec vesel şi vîsleşte, vîsleşte mai departe. Mă uit la el şi nu ştiu ce să fac.
EU SÎNT EURIDICE
Cînd într—o clasă sînt treizeci şi şapte de elevi şi în fiecare bancă nu încap decît doi, e normal ca unul
să stea singur. Ei bine, cel al treizeci şi şaptelea am fost eu. Şi nu că n—ar fi vrut nici un băiat ori nici o
fată să stea cu mine şi nici că aş fi fost pedepsit. De ce să fiu? I se putea întîmpla oricui. Pentru asta nu mă
arăta nimeni cu degetul. Dacă la început am fost puţin cam necăjit, şi nu trebuia să fiu, peste o săptămînă
m—am deprins şi mi—am dat seama că am mai mult loc, că nu sînt izolat într—o insulă şi că din toate
părţile primesc diferite semnale şi mai ales întrebări în şoaptă, în scris, atunci cînd se ivesc probleme de
sport. . . Cînd lipsea cîte unul, eram poftit de cel rămas singur pentru o zi—două, la el. Şi în felul ăsta am
răspuns la lecţii, ori am dat teze din mai multe bănci. Unii începuseră să—mi spună mai în glumă, mai în
adins: porumbelul călător. Nu ştiu a cui a fost ideea, dar eu nu semăn cu nici un porumbel. Sînt înalt,
voinic, lat în spate, ridic greutăţi, tai în dinţi orice sfoară şi nu am nici un rival la trîntă. Din pricina
părului meu des şi sîrmos dau impresia că am capul mai mare decît trebuie. îmi place să mă încrunt puţin,
să mă uit de sus, să vorbesc cît mai gros şi să mă legăn cînd trec printre bănci, spre locul meu de lîngă
peretele din fundul clasei.
Pe la mijlocul trimestrului, într—o zi, dirigintele nostru a intrat în clasă cu o fată bălaie, cu ochii
albaştri, cu coade mari şi cu cercei în formă de cercuri de aur. Fata ne—a privit pe toţi de cîteva ori, fără
să clipească, apoi a zîmbit ca şi cum şi—ar fi dat seama că nu o paşte nici o primejdie. „Noua voastră
colegă, a spus dirigintele. S—o stimaţi şi s—o. iubiţi ca pe—o soră." în semn de aprobare, întreaga clasă
a bătut din palme. Dirigintele a condus—o pe noua colegă pînă la banca mea: „E un loc liber aici. Şi
apoi, adresîndu—mi—se, „O să stea cu tine, Cristescule."
Fata şi—a aşezat servieta şi s—a uitat la mine, m—a privit lung şi m—a întrebat:
—De cînd nu te—ai tuns?
—De—o sută de ani, i—am răspuns eu.
Fata a rîs şi poate că m—ar mai fi întrebat ceva, dar profesoara de geografie, încă de la uşă, ne—a spus
că nu toate oceanele au aceeaşi vîrstă. Ştie să ne prindă de la început, cu o singură frază şi apoi ne poartă
prin ere apuse, cu cataclisme spectaculoase, cu zvîrcoliri tectonice şi naşteri de munţi. Cînd a sunat
clopoţelul, colega mea de bancă m—a întrebat:
—Pe unde ai umblat? Nu te—am văzut în terţiar.
Zic, asta îşi bate joc de mine. Foarte serioasă aştepta răspunsul meu şi ca să n—o fac să aştepte, să nu
trec drept un prost, i—am răspuns:
—Eram după o stîncă. Mă încălzeam la soare.
—Aha! făcu fata şi apoi, aplecîndu—se pe o pagină de caiet scrise cîteva rînduri, împături hîrtia, îşi luă
cărţile şi înainte de a pleca îmi puse dinainte bileţelul: „Eu sînt Euridice, tu cine eşti?" Cît pe ce era să—i
răspund: Minţi! Te cheamă Ileana! Dar cum orele se sfîrşiseră, fata şi—a luat servieta şi a ieşit din clasă.
Două colege au apucat—o de braţ şi au condus—o spre poarta şcolii. Pînă acasă m—am tot gîndit ce
putea să însemne cuvîntul: Euridice. —Mama a strîns din umeri. Băieţii din echipa mea de fotbal au
strîmbat din nas, iar unul din ei, Traian, mi—a spus că nu poate să însemne nimic, că e un fel de poreclă,
ori de alintătură. Şi după o scurtă gîndire strigă: „Zebede!" Ce înseamnă „Zebede"? Nimic! Un cuvînt pe
care l—am făcut eu acum, din trei silabe... Treci în poartă, Cristescule şi fii atent că începem meciul. . .
Pînă la culcare am şi uitat cuvîntul, am încercat să—l repet înainte de—a adormi, dar nu l—am mai
găsit. A doua zi, la sfîrşitul lecţiilor, pe bancă, în, faţa mea, a rămas alt bileţel de la Ileana: „Eu sînt
Euridice, tu cine eşti? . . . Grăbeşte—te să răspunzi."
Fratele meu, care—i student în ultimul an, mi—a zis:
—Nu—ţi spun. Citeşte Mitologia asta — şi—mi puse dinainte un volum destul de gros — altfel te faci
de rîs . . .
Şi cu toate că—mi era somn şi că nu obişnuiam să citesc alte cărţi în afară de cele şcolare, mi—am dat
pe faţă cu apă rece şi am început să citesc legendele petrecute, ori închipuite în preajma Olimpului.
N—am simţit cînd a trecut noaptea. Zeii şi zeiţele roiau în jurul lămpii mele, ca fluturii, iar Eroii căutau
isprăvi periculoase prin ungherele camerei, pe sub pat şi prin dulapuri. Cei care nu încăpuseră în casă,
îmi făceau semne cu mîna de afară, din dreptul ferestrelor şi mă îndemnau să nu mă las pînă nu isprăvesc
Mitologia . . . Spre dimineaţă, am aflat povestea Euridicei şi—a lui Orfeu . . .
În ziua aceea am întîrziat la şcoală. Cînd am intrat în clasă, Ileana răspundea la Limba română.
Profesorul o lăuda cu vorbe alese şi o da de exemplu că citeşte aproape tot ce apare în librării, în clasă
s—au auzit cîteva şoapte şi fetele şi—au trimis bileţele. Unul a căzut la picioarele mele. „Fata asta vrea
să fie în frunte. Ce ne facem?". . . Am băgat hîrtia în buzunar. în recreaţie, Ileana mi—a dat un măr şi
mi—a spus:
—Ascultă—l, în el se aud clopotele de la Putna.
—Mă dor dinţii, nu pot mînca clopote. Ileana a rîs. Către sfîrşitul orelor, i—am spus aşa, dintr—o dată:
—Nu vreau să fii Euridice. E o poveste tristă cu nimfa aceea. . . . Dacă aş fi fost un nătărău ţi—aş fi
răspuns că sînt Orfeu. Sînt după cum vezi, Cristescu, dar Mitologia grecilor mi—a plăcut.
—E prima ta carte pe care o citeşti de la început pînă la sfîrşit.
— Dar de unde ştii?
—Ştiu totul despre tine. Cînd am sosit în oraş, am aflat că în clasa asta, unde trebuia să învăţ şi eu, era un
singur loc liber, într—o bancă şi am voit să ştiu ce vecin o să am . . . Memorezi toate meciurile, toţi
campionii, băieţii se tem de tine. Ridici haltere. Pe fete le dispreţuieşti fără nici un motiv. Nu eşti. cum
s—ar spune, „un cavaler". La bibliotecă n—ai fişă. Nu visezi decît mingi, mănuşi, pukuri şi bătăi din
palme care ţi se adresează. Şi după o scurtă tăcere, Ileana adăugă: Noroc că nu eşti prost. Eu sînt Vineri,
tu cine eşti? Dacă—mi răspunzi pînă în trei zile, nu mă supăr.
De multe ori, ca să rezolve mai repede întrebările pe care mi le punea, îmi întindea şi cartea respectivă
. . . M—am dus şi la frizer să pun un pic de ordine în părul meu. Am deprins obiceiul pantofilor lustruiţi,
dar cel mai important lucru pentru mine a fost portiţa deschisă de Euridice spre lumea cărţilor. Ba
născocise Ileana şi un joc, un joc pe care l—am numit „De—a visele" şi în care ne permiteam să avem
diferite nume şi să călătorim pe unde vrem.
—Unde—ai fost duminică, Sindbad?
—În Lună, Nefertite.
Sau, cînd am luat un patru la Istorie, m—a întrebat: „Unde ţi—ai ţinut praful de puşcă? Ţi l—au udat
ploile şi tunurile oşti tale au rămas mute". ,,Incă nu s—au isprăvit toate bătăliile, Cătălină!" i—am
răspuns eu. Sau: „Cu doctoriţa Euridice, se poate vorbi?" „Nu, stimate scafandru. Doctoriţa face cea mai
îndrăzneaţă operaţie. Schimbă creierul unui cîine ciobănesc cu unul de prepelicar." „Şi unde sînt ziariştii,
reporterii?" „I—a rugat să plece, să se odihnească pînă una—alta."
După ce isprăveam cu visele, pufneam în rîs.
Odată, Ileana mi—a arătat o fotografie şi nu m—a lăsat să întreb, ci repede mi—a spus:
—Bunicul! Nu—i aşa că era frumos şi puternic?
—Da! am răspuns eu. Acum e bătrîn?
—Nu. Aşa a rămas ca în fotografie. Aşa l—au împuşcat. Mama era ca fetele din clasa a treia, cînd l—au
ucis. Şi a văzut cu ochii ei cum s—a prăbuşit de pe masa pe care era urcat. Bunicul era agronom şi ţinea
o cuvîntare sătenilor despre unirea tuturor ogoarelor la un loc şi despre foloasele lucrării pămîntului cu
mijloace moderne. Şi dintr—un cireş au tras doi ticăloşi. . . Şi cum mama rămăsese singură pe lume, a
fost luată la o Casă de copii. . . Acolo l—a întîlnit pe tata. Şi el era orfan. O apăra pe mama de ceilalţi
băieţi. Pe urmă, după ce au isprăvit liceul, au fost trimişi la facultate. Amîndoi sînt geologi. Toată
săptămîna, toţi muncim. Duminica însă, petrecem. Dacă afară—i urît, rămînem acasă. Eu şi cu mama
pregătim masa. Tata se duce după cumpărături. După ce mîncăm, organizăm un mic concert. Eu cînt la
vioară. Mama are o ghitară veche care parcă vorbeşte, povesteşte. Tata, ca în Grecia antică, cîntă din
flaut. Nu deranjăm pe nimeni. Uneori avem invitaţi. Şi dacă tata vrea să danseze, pune în funcţie
magnetofonul. Dansează întîi cu mama, apoi cu mine şi apoi iar cu mama, şi iar cu mine şi la sfîrşitul
dansului ne sărută mîinile. Tata e atît de vesel, încît şi lucrurile îşi schimbă înfăţişarea cînd sînt privite de
el. în vacanţă trecem şi pe la bunicul. Are în mijlocul satului o statuie. Parcă şi acum, din bronz, vorbeşte
despre foloasele lucrării pămîntului în comun. La cimitir e mai trist. Mama aprinde luminări şi vîntul le
stinge. Şi pînă la urmă, bunicul se alege doar cu un mănunchi de flori. . . Ca geologi, părinţii mei se mută
mereu din oraş în oraş. Am văzut atîtea locuri! Am aflat atîtea întîmplări, am atîţia prieteni încît nu ştiu
dacă pînă la urmă n—am să încerc să scriu şi eu o carte . . . Gata! Fii atent, Harap Alb! O să te asculte la
Muzică. E la pagina ta. Şi te rog să nu—ţi mai pui masca aceea atît de tragică cînd solfegiezi.
La sfîrşitul anului, Ileana şi—a luat rămas bun. Părinţii ei se mutau să cerceteze văile altor munţi.
N—am văzut încă o despărţire cu atîtea păreri de rău. Toţi i—au dat adresele de acasă, toţi au făgăduit
să—i scrie. Ileana zîmbea şi se lupta să nu simtă pe gene nici o lacrimă. Pe fetele care plîngeau, le
mîngîia. S—au făcut fotografii. S—au schimbat mici daruri. . . Şi dacă n—ar fi venit o ploaie grăbită
peste curtea şcolii, despărţirea nu s—ar mai fi isprăvit nici pînă în seară.
S—ar putea ca ceilalţi colegi şi colege, cu timpul, s—o uite pe Ileana, cu toate că ea fermecase clasa,
cu toate că adusese un suflu înnoitor, că răscolise cele mai adînci unghere ale sufletelor noastre, că nimic
nu se făcea fără Ileana. Şi se făcuseră atîtea! Dar eu, de cîte ori cumpăr o carte nouă, de cîte ori deschid o
pagină necunoscută, mi se pare că găsesc bileţelul cu întrebarea colegei mele: „Eu sînt Euridice. Tu cine
eşti?"
O FLOARE RARĂ
Tatăl ei lucrase pe un şantier, în munţi, şi—şi luase şi familia cu el pentru acea perioadă, de aceea, de
aproape trei ani, Rodica n—o mai văzuse pe fosta ei învăţătoare.
Odată cu ieşirea la pensie, aceasta se mutase la marginea orăşelului. Sub dealurile cu livezi, într—o
căsuţă mică, albită cu var şi înconjurată de copăcei tineri. Acolo erau nenumărate căsuţe asemănătoare,
cu o parte din ferestre spre oraş şi cu o parte spre dealurile pline de linişte şi odihnă. îi trimisese cîteva
vederi, dar acum, la întoarcerea acasă, voia s—o vadă.
Nu şi—o putea închipui stînd într—un fotoliu, cu ochelarii pe nas şi cu o carte pe genunchi, cum
întîlnise nişte fotografii într—o carte. învăţătoarea ei nu sta locului nici un pic. Parcă o vedea în clasă,
umblînd de la o bancă la alta. Corectînd, îndreptînd ori explicînd pe hartă . . . Ori demonstrînd pe tabla
uriaşă, ori scriind cu litere frumoase de parcă totdeauna era în ora de caligrafie. Numai cînd s—a
despărţit de elevii săi s—a aşezat pe taburetul de la catedră. O vreme a tăcut şi s—a jucat cu mărgelele de
la gît. Purta întotdeauna un şirag lung de mărgele de culoarea vişinelor coapte . . . Parcă le număra,
greşea şi iar o lua de la capăt. Dar se vedea după faţa ei, puţin tristă, că n—o interesau mărgelele. Ochii ei
voiau să cuprindă cît mai mult chipurile băieţilor şi ale fetelor care aşteptau cu ghiozdanele pe bănci. Era
ultima zi de şcoală. Era ultima oră. învăţătoarea atît le—a putut spune:
—La toamnă o să învăţaţi cu altcineva. Să nu mă faceţi de ruşine.
Celelalte cuvinte i s—au oprit. Toţi şi—au dat seama că învăţătoarea nu—şi isprăvise vorbele. Le
oprise însă de teama lacrimilor. Abia tîrziu putu adăuga:
—Dar am să vin să vă văd.
Şi luîndu—şi catalogul, a ieşit repede din clasă.
Rodica se ridică de la măsuţa ei de lucru şi deşi nu era nevoie, turnă apă la flori. Vorbi cu fiecare în
parte şi—apoi se uită din nou la cartonaşul pe care era scrisă adresa învăţătoarei sale. Numele mic îi arăta
chipul blînd, visător, bălai, cu ochii albaştri care aminteau florile cicorilor. în colţul gurii avea un zîmbet
care nu se stingea niciodată. Şi mîinile! Mîinile mici, fără inele, mîini calde întotdeauna şi de care
ascultau literele, la început ciudate; mîini care scoteau din cretă făpturi de poveste şi desenau spice, şi
desenau flori. Numele mic pe care fiecare fetiţă ar fi dorit să—l poarte şi—n al cărui silabe se ascunde
parcă un clopoţel fermecat. . . Se hotărîse să se ducă s—o vadă. Aflase că învăţătoarea rămăsese singură,
că soţul ei fusese bolnav şi murise de curînd. Nu şi—l amintea. Nu—l văzuse niciodată . . . Şi pentru a nu
ştiu cîta oară, Rodica se întreba ce să—i ducă învăţătoarei sale? Se sfătuise şi cu maică—sa dar nici ea nu
găsi răspunsul cel mai potrivit. . . O fotografie? Are fotografiile lor. . . Un număr din revista şcolii în
care Rodica avea publicată o poveste? Dar învăţătoarea ştie atîtea poveşti! Şi pe urmă, ar fi putut părea că
vrea să se laude . . . Un coşuleţ cu mere? Ca o Scufiţă roşie? Nu! Ceva mult mai deosebit. „Dar dacă în
nopţile lungi şi întunecate, învăţătoarea se trezeşte din somn, îşi dă seama că e singură şi se teme?"
Cineva îi spusese că şi bătrînii, ca şi copiii mici, se tem cînd rămîn singuri. Atunci ar fi bun ceasul ei, cu
muzică, pe care l—a primit în dar de la un văr. Cîntă frumos. Muzica lui poate alunga urîtul, pustiul. Nu,
nu! Nu merge nici ceasul! Ar jigni—o.
Rodica se opri în faţa oglinzii şi—şi potrivi cravata roşie cu tricolor, apoi plecă la şcoală.
Cînd se întoarse, se opri pe la mai multe vitrine cu obiecte de artă. Dar nu i se păru nimic potrivit.
Pentru mîna care—i ţinuseră degetele la întîia literă, se cuvenea o podoabă deosebită pe care nimeni încă
n—o făurise. Dacă s—ar putea dărui cuvinte, i—ar duce cîteva cuvinte de foc din inima ei tînără şi
voinică, cuvinte care să—i vegheze somnul, cuvinte care să o poată face veselă, cuvinte care să—i dea
îndărăt tinereţea ei dăruită zi de zi, an de an atîtor generaţii de şcolari. . . Nu se poate! Nu sînt asemenea
cuvinte. . . Şi Rodica trecu colţul străzii şi se opri la o florărie. Avu, pentru multe din flori, gînduri de
compătimire. Unele se veştejeau, altele păreau bolnave, altele nu spuneau nimic. Şi—apoi, flori se duc în
toate ocaziile, la onomastică, la sărbători, la morţi, la bolnavi, la gară, la început de an. . . Ar trebui o
floare deosebită, să nu semene cu nici una. O floare rară. Poate adusă de pe altă planetă. Una care să nu
se veştejească, să nu moară.
Necăjită că nu găsise asemenea floare, Rodica porni spre casă. începu să fulguiască. Jocul ninsorii îi
aduse aminte de o poveste. Zîmbi. Povestea se depăna uşor, cu glas cunoscut, abia şoptit: „Oamenii vor
fi buni, atît de buni încît de la mari depărtări se vor putea chema unii pe alţii numai cu bătăile inimii". Şi
Rodica îi vedea aievea pe copii cum îşi duceau palmele la piept şi—şi opreau respiraţia să se—audă mai
bine inimile. Şi—nchidea ochii să pătrundă mai adînc în taina poveştii. De la poveste, fulgii o însoţiră în
faţa unei librării. îşi aduse aminte că—i trebuia un maculator. Intră să şi—l cumpere. în fund, în faţa
meselor cu cărţi literare, zări silueta unei femei de statură mijlocie, îmbrăcată într—o haină neagră,
strînsă pe corp. Nu—i vedea faţa. Cu toate astea i se părea că seamănă cu cineva. Răsfoia cărţile de
dinainte. Vînzătoarea, o fată tînără, cu guleraş alb, îi spunea ceva. Şi deodată, femeia de statură mijlocie
şi—a dus mîna drept la frunte, ca şi cum ar fi voit să—şi aducă aminte de ceva. Atunci, inima Rodicăi
începu să bată cu putere. Băgă maculatorul în servietă şi făcîndu—şi loc printre ceilalţi cumpărători, se
îndreptă spre standul de cărţi literare.
A RÎS DE MINE LUNA
Cînd am început să sap, mi—am dat seama că nu mă vede decît luna. Noaptea era caldă şi din cîmp
veneau miresme de ierburi. Am găsit hîrleţul rezemat de prispă şi deodată mi—a venit să sap eu fîntîna
pe care tata zicea că are s—o facă, în grădină, în spatele pivniţei; căci de cîţiva ani, în fiecare primăvară,
pivniţa noastră se umplea de apă . . . Trebuia să fac ceva. Săpatul mă liniştea. Simţeam nevoia să mă
descarc de—o povară şi de—aceea apăsam cu putere pe muchia hîrleţului. Pămîntul era tare. Dacă
m—ar fi zărit careva ar fi crezut că ascund o comoară. Părinţii erau duşi la o nuntă, tocmai în celălalt
capăt al satului. ,,Cînd te întorci, vino şi tu, mi—a spus mama, dar dacă—i fi obosit, mănîncă şi
culcă—te" . . . Nu—mi era somn. Şi nici de nuntă nu—mi ardea . . . îmi era ciudă doar. . . Şi pentru că
nu aveam cu cine să mă bat, m—am gîndit la fîntînă . . . Pînă la ziuă dau eu de apă .._. Şi o să se vadă
bine că nu—s un „nătăfleţ" . . . Şi dacă s—a întîmplat să nu ajung la timp, nu înseamnă că trebuie. . .
Chiar cei mai de seamă generali au făcut cîte—o greşeală, două, pe cîmpul de luptă . . . Mă treceau
sudorile . . . Scrîşnea hîrleţul în pietre şi eu tot auzeam vorbele directorului. . .
—Ai întîrziat, băiete . . . Ai avut o misiune, trebuia s—o duci corect pînă la capăt şi să te încadrezi în
timp. Trebuia să fii la mine la ora . . .? Să fi fost! în timp de război, întîrzierea unui raport sau a unui ordin
poate costa vieţi omeneşti. . .
—Dar sîntem în timp de pace, am răspuns eu.
—Ar trebui să—ţi fie ruşine!
Directorul mi—a făcut semn cu mîna că nu vrea să mă mai vadă; că a terminat.
Şi toate au pornit de la mine. Cînd comandantul nostru a întrebat care dintre băieţi, dintre pionieri, vrea
să ducă repede un plic pînă la Casa pionierilor din oraş, am spus: „Eu!" . . . Pînă în seară era destul timp.
Oraşul e la cîţiva kilometri de satul nostru şi—l cunosc ca în palmă. . . Cînd să ies din sat, o văd pe
colega mea Ioana în poartă, lîngă fîntînă, spălînd un lighean de aramă. Şi o întreb:
—Ai făcut dulceaţă? . . .
—Da! Hai să—ţi dau să guşti!
Ioana m—a primit în cerdacul casei şi mi—a adus o farfurioară plină cu dulceaţă de gutui şi mi—a
spus:
—Am avut vreo zece gutui care au stat în cămară de astă—toamnă pînă acuma!
— Bună dulceaţă, am lăudat—o eu.
Şi, cînd să plec, soseşte tatăl Ioanei de la cîmp!
— Mai adă—i o dulceaţă, Ioană!
Şi cum eu mă grăbeam, omul îmi făgăduieşte bicicleta sa. Trebuia să sosească mezinul cu ea, de la
brutărie. Mezinul o călăreşte numai într—un picior de parcă ar fi trotinetă. Gîndul că voi pleca cu
bicicleta mi—a dat aripi şi am mai stat de vorbă fără nici o grijă. Mezinul a venit cu o pîine sub braţ, dar
fără bicicletă . . .
—Unde—i? l—a întrebat nea Ilie.
—Mi—a luat—o factorul poştal să fugă cu o telegramă, jos, în cătun şi o aduce el că avem şi scrisori de
la Bucureşti. Peste bicicleta lui a trecut un camion şi a lăţit—o . . .
Cînd să ies din ograda lui nea Ilie, se năpusteşte peste sat un nor, ca un căpcăun şi începe să tune şi să
toarne de parcă voia să înece lumea. Cînd s—a oprit ploaia, mi—am suflecat pantalonii, am luat pantofii
în mînă şi am urcat dealul să ajung mai repede la şosea. Şoseaua era uscată . . . Cum soarele coborîse
mult spre asfinţit, am iuţit paşii să nu mă apuce seara pe drum. N—am avut noroc de nici o căruţă care să
mă ia. Maşinile cele mai mici nici nu s—au uitat la semnalele mele. M—am gîndit să fug ca cel cu
Maratonul, dar după cîteva sute de metri abia îmi trăgeam sufletul. N—aveam nici un antrenament. Cînd
s—a întunecat, am zărit luminile oraşului. . . Directorul Casei pionierilor, am aflat de la paznic, era
plecat la teatru. . . La teatru nu mi—au dat voie să intru pînă la sfîrşitul actului întîi. Se juca o piesă
nespus de lungă . . . în pauză, directorul mi—a luat plicul, a citit cîteva rînduri, a clătinat din cap şi
mi—a spus: „Ai întîrziat, băiete . . . Pe unde ai umblat?" Cuvintele lui parcă treceau prin inima mea. Am
plecat capul ruşinat, am salutat şi am ţinut—o întins pînă în marginea oraşului. . . Acolo, am găsit un
gospodar dintr—un sat învecinat cu al nostru, care se necăjea să dreagă un ham, la lumina unui felinar cu
sticla afumată. . . Caii dormeau în picioare. L—am ajutat şi omul m—a poftit lîngă el în căruţă zicînd:
—Îi fi vreun zmeu de umbli singur noaptea pe drumuri. Băiatul meu, cum se întunecă, cum începe să se
teamă.
Nu i—am răspuns. Omul n—a mai voit să afle nimic de la mine şi a început să fluiere un cîntec
tărăgănat şi să—şi îndemne caii. . .
Cînd am coborît spre casă, luna mi—a arătat hîrleţul. . . M—a luminat o vreme şi cînd m—am uitat
mai bine la ea mi s—a părut că luna rîde . . .
Am săpat două rînduri bune de hîrleţ şi nu ştiu unde s—a dus luna şi nu ştiu cum am adormit peste
ţărîna reavănă. Şi dacă nu venea cîinele cel bătrîn, Zuzu, să mîrîie în jurul meu, poate că aş fi dormit
acolo pînă la ziuă.
Tata m—a lăudat că mă trage inima la gospodărie şi, peste o săptămînă, am săpat amîndoi, în timpul
liber, pînă am dat de izvoare . . . Acum, în spatele pivniţei noastre se află o fîntînă adevărată, dar
povestea cu începutul ei a rămas necunoscută pînă în clipa asta.
CU FUNDĂ ALBASTRĂ
E greu să faci fapte mari. Adică n—ar fi greu dacă ţi s—ar ivi ocazia. Nu în fiecare zi e alunecuş să
cadă careva şi tu să sari ca un arc, nu în fiecare zi se bagă în lac unul care nu ştie să înoate şi începe să
urle şi tu vii şi—l înşfaci de după ceafă şi—l scoţi la mal. . . Şi totuşi, n—am putut dormi o noapte
gîndindu—mă să înfăptuiesc şi eu ceva deosebit. Am citit în ziar că un băiat, aşa ca mine, şi—a salvat
tatăl din foc. Şi băiat şi tată erau ciobani, iar st'îna era acoperită cu paie. I—au dat în ziar şi fotografia şi
numele cel mare şi numele cel mic şi media de la catalog. Nu era premiant şi mi—am dat seama că
faptele eroice nu sînt rezervate numai premianţilor. Ba poate că nu—i nici o legătură între una şi alta.
Venind pe la şcoala noastră un reporter de la radio ne—a întrebat pe cîţiva ce fapte mai deosebite s—au
petrecut în ultima săptămână . . . Mirică s—a ridicat şi s—a lăudat că el a luat numai zece la toate
materiile. Reporterul i—a răspuns că acesta nu—i un lucru deosebit, că învăţătura şi notele intră în
calitatea de şcolar, în datoria lui. Mie mi—a părut bine de spusele reporterului. Mirică s—a înroşit şi
s—a aşezat pe scaunul băncii şi s—a uitat în pămînt. Nu că l—aş urî pe Mirică. Dacă aş vrea l—aş
întrece la învăţătură . . . Şi poate că am s—o fac! Am timp. Nu—mi place însă să fiu „şeful" clasei. . .
într—o zi m—am gîndit ce s—ar întîmpla dacă toţi din clasă ar avea numai zece, la toate obiectele şi la
purtare. Dirigintele, comandantul ar fi puşi în încurcătură. La multe mă gîndesc eu. Şi cînd dorm mă
gîndesc la cîte ceva şi de aceea visele mele sînt limpezi şi le ţin minte dimineaţa şi încerc să i le povestesc
mamii. Mama. cu o mulţime de treburi pe cap, n—are timp să le asculte şi mă îndeamnă să le trec
într—un caiet, că ea o să le citească mai tîrziu. Tata pleacă de—acasă cu noaptea în cap, bunicul pe la
şapte, fratele cel mare şi surorile gemene pe la şapte jumătate. Unii vor ceai, alţii cafea, bunicul nu
mănîncă ouă prăjite, fetele nu vor brînză şi biata mama caută să—i facă fiecăruia pe plac . . . Eu nu ştiu
de mofturi. Mănînc ce—mi dă şi nu mă grăbesc. Plec ultimul. Şcoala e la primul colţ. Nici nu pot spune
că am „drum" pînă la şcoală. Nu văd decît o cofetărie şi o vitrină de încălţăminte. N—am nici un stop de
circulaţie şi pe bucăţica aceea de trotuar nu se întîmplă niciodată nimic. în privinţa punctualităţii sînt dat
exemplu pînă cînd noii profesori, din fiecare toamnă, află unde locuiesc . . . În recreaţia mare, cînd
mama face plăcinte, dau cîte—o fugă pînă acasă.
N—aş putea să spun precis cum mi—a venit ideea să pornesc în căutarea unei fapte „eroice", ieri,
duminică dimineaţa. Cred că nu din cărţile citite şi nici din gazetele şcolăreşti, că dacă ar fi fost ele cauza
aş fi pornit mai de mult. După ce m—am îmbrăcat în haine de sărbătoare, mama, văzîndu—mă gătit ca
de anul nou, m—a întrebat: „încotro, băiete?" „în căutarea unei fapte mari", i—am răspuns eu. „La
fotbal?" „Nu, mamă". „La cinema?" „Nici atîta . . . Ai să auzi despre mine, poate ai să citeşti în ziare şi o
să—ţi pară bine că mezinul aduce cinste întregii familii. . . " Mama a rîs, mi—a potrivit mai bine cravata
şi mi—a amintit: „Masa se serveşte la ora trei, şi vor fi şi colţunaşi!... Dacă întîrzii, eu nu răspund. Şi
bagă de seamă cum treci străzile . . . " Din dialogul meu cu mama ar reieşi că sînt un mîncău, că sînt adus
acasă cu farfuria plină . . . Ei bine, nu—i adevărat. Colţunaşii sînt doar o preferinţă de—a mea . . . Cine
n—are preferinţe?
Dimineaţa era frumoasă şi oraşul calm un pic. Primul meu gînd a fost: lacurile. . . Şi am pornit spre ele
cu un autobuz. Deşi lacurile n—au peşte ca lumea, ci numai nişte albişoară sălbatecă şi mică, mulţi copii
şi chiar şi oameni în vîrstă stau pe maluri cu undiţele în mînă, nemişcaţi, pe cioate ori pe bolovani, cu
nasul în faţa apei, de parcă s—ar ruga. Cu haina descheiată, cu mîinile la spate m—am plimbat prin
preajma pescarilor amatori mai bine de—o jumătate de ceas, dar nu s—a ivit nici un. prilej în care să fi
fost nevoie de persoana mea. Nici nu doream să adoarmă vreunul şi să cadă în apă, dar parcă începusem
să—mi dau seama că răspund de vieţile lor. Un sentiment nou, deşi nu eu îi trimisesem la pescuit. Pe o
plăcuţă stătea scris: „Pescuitul şi scăldatul strict interzis", dar nici unul nu se uita la plăcuţă . . . La un
moment dat un bătrîn cu faţa uscată şi neagră, împodobită cu mustăţi mari, albe, se ridică de pe cioată şi
uitîndu—se urît la mine, îmi arătă cu mîna poteca . . . „Din pricina ta nu pot prinde nimic, tot bocăneşti
cu pantofii întruna pe pietre şi sperii peştele. . . Ori ia o undiţă şi pescuieşte, ori cară—te de unde ai
venit!..." Şi după aceea bătrînul a coborît în lac. Avea cizme de cauciuc. Apa nu—i trecea de
genunchi. . . A aruncat din faţă nişte hîrtii, nişte ierburi care—i încurcau undiţa şi apoi s—a aşezat din
nou pe bolovan . . . Mi—am mai rotit o dată ochii pe malurile lacurilor şi liniştit am urcat spre parcul
copiilor. . . Acolo cei mici erau duşi de mînă de către cineva mai mare. La tobogan — coadă. Caruselele
— vesele de atîtea culori. Pe aleile mai dosnice nici un rătăcit de părinţii lui. Nici un plînset pe nicăieri.
Vînzătorul de covrigi îşi număra banii mulţumit. Am trecut pe—o alee singuratică: nici o pungă pe
jos. . . Am început să—mi imaginez un portofel îndesat cu bani de o sută şi eu în văzul lumii mergînd
spre prima circă de miliţie să—l predau.
Din parcul copiilor m—am oprit în cîteva staţii de autobuz. Toţi cei care coborau puteau merge foarte
bine pe picioarele lor. Nimeni nu avea nevoie de ajutorul meu. Am mai umblat prin cîteva locuri şi
uitîndu—mă la ceas, mi—am spus în gînd de mai multe ori că e greu să faci fapte mari şi chiar am rîs de
încăpăţînarea mea de—a căuta un prilej potrivit. Pe urmă mi—am adus aminte de debarcader . . . Am
avut noroc de—o barcă liberă, am plătit şi am aşteptat să găsesc pe cineva care voia să se plimbe. Şi cum
bărcile s—au închiriat repede, o fată de vîrsta mea cu doi frăţiori de—o şchioapă au fost invitaţii mei. Şi
i—am plimbat pe sub sălciile uriaşe, pe sub podul arcuit, pe lîngă chioşcul cu dulciuri şi apoi prin
mijlocul lacului. La sfîrşit, fata a vrut să plătească trei pătrimi din preţul închirierii, dar eu m—am opus
categoric. Pe urmă ne—am dat mîna şi eu am pornit spre casă. Torturat de acelaşi gînd, că e greu să faci
o faptă mare, mi—am dat seama că prilejul se iveşte cînd nu te aştepţi şi că nu—l poţi căuta, nici
programa cum vrei tu. Se iveşte poate o dată în viaţă, iar altora nu li se arată niciodată. Nu ştiu dacă
aveam sau nu dreptate. Şi cum treceam lipsit de inspiraţie de pe o stradă pe alta, zăresc pe trotuar o cheie
cu fundă albastră. O cheie nouă, nichelată, o cheie de uşă. Şi cum nu—mi spune nimic, o lovesc cu
piciorul. Cheia sună ca un clopoţel şi se rostogoleşte pe asfalt. Altă dată aş fi fost în stare să fac dintr—o
cheie o poveste plină de întîmplări şi mistere, dar ieri i—am dat cu piciorul. . . Am lovit—o pînă cînd nu
i—am mai auzit glasul metalic şi nu i—am mai văzut funda. După aceea n—am făcut decît cîţiva paşi
spre staţie, cînd am văzut o fetiţă mică, ca cele din clasa întîi, alergînd pe trotuar şi plîngînd cu sughiţuri.
Gata, s—a întîmplat ceva, mi—am spus. E nevoie de mine şi i—am ieşit fetiţei înainte . . . „Casa, casa",
atît putea spune prin plînsul acela disperat şi plin de lacrimi. Ca un fulger mi—a trecut prin minte o casă
în flăcări, în casă un leagăn şi în leagăn . . .
—Unde—i casa? Ce—i cu casa, arde? . . .
—Nu! mi—a răspuns fetiţa . . .
—Nu te teme, nu plînge, am încercat să—i spun . . . Eşti cu mine! Te ajut eu. Despre ce—i vorba? . . .
Cînd s—a mai potolit din plîns, fetiţa mi—a spus că a pierdut cheia de la uşă. O cheie nouă, cu fundă
albastră. Că mama ei nu—i acasă, dar trebuie să vină . . . Că tatăl său se află pe un şantier în munţi. . . Că
ea, cînd e singură acasă, pictează cu culori. . .
—Dacă—i vorba de cheia eu fundă albastră, o găsim noi, n—ai nici o grijă . . .
Şi am început s—o caut pe sub garduri, prin tufele de trandafiri, prin golurile lăsate de pietrele scoase
de greutatea camioanelor, prin curţile învecinate cu strada . . . M—am întors pe locul unde am zărit—o
prima oară şi am încercat să reconstitui loviturile cu piciorul, şi parcă—i auzeam zăngănitul. . Am făcut
rost şi de un băţ să scotocesc cu el prin locuri mai inaccesibile. începu să tune. Mă treceau sudorile. îmi
părea rău de ce făcusem . . .
—Iat—o! strigă fetiţa şi apucînd—o cu tot cu iarbă, de lîngă o ulucă, o zbughi.
Am rămas descumpănit. Oare în ziua de ieri nici găsirea cheii cu fundă albastră nu mi se cuvenea? . . .
LA DESPĂRŢIRE
Profesorul nostru de limba română scrie cu stînga. Mîna cea dreaptă şi—a pierdut—o în război. E un
om subţiratec, îngîndurat. Unii dintre băieţi cred că—i trist din pricina invalidităţii, alţii că o fi avînd şi
el, ca orice om, necazuri. Ieri a încercat să fie mai vesel. Cu mîna stingă a scris pe tablă: „Vacanţă . . . " ,
cum se obişnuieşte la noi în ultima oră de şcoală. Dar în loc să pună semnul exclamării după cuvîntul
vacanţă, a adăugat trei puncte într—un mic şir alb. Ne—am dumerit repede. Profesorul ne—a spus că a
ieşit la pensie. Cele trei puncte de cretă vorbeau de—o despărţire mai lungă. în clasă s—a făcut tăcere şi
toţi am încercat un sentiment de tristeţe, de părere de rău, care de fapt nu însemna altceva decît că l—am
iubit mult. După feţele noastre, puţin înnourate, şi—a dat seama şi profesorul de lucrul acesta şi a
încercat printr—un zîmbet să ne lumineze inimile.
—N—o să vă uităm niciodată, a rostit Camelia, poeta clasei noastre.
Şi dacă ar mai fi adăugat ceva, sînt sigur că ar fi plîns. Aşa e ea. Unii zic că aşa—s poeţii, sensibili la
orice adiere de vînt. Intervenţia Cameliei a creat un moment de tensiune. De fapt, toţi ne—am gîndit că
n—o să—l uităm niciodată pe dascălul nostru. Profesorul şi—a dat seama şi s—a grăbit să ne spună:
—Nu plec din oraş şi casa în care stau vă este cunoscută . . . Şi uşa casei mele n—are lacăt.
Un ropot de bătăi din palme a adus în clasă buna dispoziţie. Şi Camelia iar s—a ridicat în picioare şi
l—a rugat pe profesor să ne treacă pe toţi, şi băieţi şi fete, aşa cum sîntem noi, în cartea pe care o scrie.
Profesorul a zîmbit din nou şi pe urmă a vorbit:
—Se cuvine să stăm de vorbă în ora aceasta ca la o lecţie mai deosebită, pe care aş vrea să n—o uitaţi. Şi
uite, nu ştiu ce să vă spun. Cu alte cuvinte m—aţi prins nepregătit. Eu v—am iertat de multe ori, acum e
rîndul vostru.
Şi după ce şi—a şters fruntea cu o batistă mare, a adăugat:
—În asemenea situaţii profesorii spun cîte ceva din viaţa lor. O să fac şi eu la fel.
Şi dascălul nostru a început să ne povestească din copilăria lui îndepărtată; cum nu uită un copac în
care se urcase de multe ori, cît de rău i—a părut cînd a secat un izvor de sub un deal şi multe alte
întîmplări care, zicea el, l—au ajutat mai tîrziu în viaţă. Noi am crezut că are să ne povestească şi din
război, cum şi—a pierdut mîna, dar el s—a oprit la un prieten pe care nu—l uită şi care, rănit de moarte,
i—a spus: „Aş fi dorit să trăiesc, mult aş fi dorit. Dar dacă mor pentru patrie, nu—mi pare rău."
Patria pentru prietenul profesorului nostru se întruchipa într—o femeie tînără şi frumoasă, care alerga
desculţă pe un cîmp de luptă să—şi caute fiul, ori soţul jertfit. Vîntul şi ploile încercau s—o oprească, la
fel ca în legenda Meşterului Manole, dar ea li se împotrivea mîndră şi puternică. Lacrimile n—o
copleşeau, durerea n—o înfrîngea. Tălpile ei lăsau pe pămînt un înscris tainic. Trecea prin furtuni, prin
fulgere, prin ninsori care pentru o clipă o ascundeau, dar ea se arăta din nou ca o zeitate biruitoare.
„Semăna cu o femeie din satul meu, sau din alt sat, dar adesea lua chipul mamei şi atunci. în închipuirile
mele de copil nu mai eram singur, nu mai eram cuprins de spaime."
Şi cînd profesorul a tăcut, toţi băieţii şi toate fetele ne—am gîndit că am fi în stare s—o apărăm cu viaţa
noastră pe cea mai scumpă făptură din lume: pe mama. Profesorul s—a plimbat printre bănci cîteva
minute şi apoi a continuat. Parcă citea dintr—un testament sacru pe care numai el îl vedea, parcă ne da o
poruncă tainică.
—S—ar putea ca acei ce nu—şi iubesc casa în care au venit pe lume, copacul sub care s—au jucat,
dîmbul pe care s—au înălţat să contemple zările, pîrîul în care şi—au oglindit chipul, cimitirul în care
bunicii dorm acoperiţi de irişi şi iasomie, ţărîna în care seminţele se trezesc din somn, s—ar putea, zic, ca
acei oameni să nu—nţeleagă niciodată ce este patria şi să nu şi—o poată închipui, să n—o poată visa, să
n—o poată căuta . . . Patria nu—i undeva în afară de noi, ca un tărîm pe care îl visăm, dar nu—l putem
afla. Patria e în bătăile inimii noastre, ca lumina în soare, ca focul în piatră, ca zborul în aripă. Ea e în
gîndurile noastre de toate zilele, ea ne dă sentimentul permanenţei, al veşniciei, al siguranţei, al dragostei
de viaţă. Patria ne dă elanul cu care zidim viitorul şi pioşenia cu care slăvim trecutul. . .
Şi nu ştiu cum, profesorul nostru parcă plutea într—un nimb de lumină. Faţa îi întinerise ca într—o
poveste şi mă aşteptam ca să se deschidă uşa şi cineva, poate un strămoş nevăzut, să intre şi să—i aducă
mîna pierdută în bătălie şi s—o prindă la locul ei, stropind—o cu apă vie. Şi dascălul nostru vorbi mai
departe:
—Pămîntul patriei păstrează mărturii milenare în ziduri de cetăţi, în pietre dăltuite, în morminte. Au
căzut şi au sfinţit ţarina sute de mii de viteji al căror nume nu—l mai ştie nimeni, dar a căror prezenţă o
simţim cînd ţinem în mînă un bulgăre de pămînt, cînd mîngîiem o floare. . . Pretutindeni, pe văile apelor,
pe şesuri, prin munţi, prin livezi şi pe dîmburi sînt fire de poveste nevăzute care ne leagă de trecut. Pe
ruinele vechilor cetăţi simţim timpul oprit pe pietre, lîngă celula de rocă rece şi duşmănoasă în care a
zăcut Horia înainte de—a fi tras pe roată, oraşul din jur dispare pentru o clipă şi parcă auzi lanţurile de
fier înrobitor, şi simţi mulţimile tulburîndu—se. Lîngă Cetatea Neamţului, la căderea nopţii, ţi se pare că
auzi bătăile voievodului în porţi şi desluşeşti glasul Moldovei neînduplecate . . .
Şi profesorul nostru a găsit destule cuvinte care parcă aveau o putere magică. Cînd a isprăvit şi—a
recăpătat chipul cunoscut de noi: obrajii uscăţivi, tîmplele albe şi ochii mici, încărcaţi cu multă lumină.
Ne—a zîmbit şi a dat mîna cu fiecare, dorindu—ne o vacanţă minunată. Ne—am luptat să ne ţinem bine
şi bărbăteşte la acea însemnată despărţire, dar Camelia, poeta clasei, a izbucnit în plîns şi ne—a stricat
ziua.
PRIETENA MEA CATELUŢA
Şi iată, sînt nespus de trist. Dacă nu mi—ar fi ruşine, aş plînge. Ei, spun şi eu o vorbă, ca să mă
înţelegeţi, n—aş plînge, dar aş sfărîma pietre, aş rupe copaci, aş săpa o groapă, numai să nu mă mai
gîndesc la ce mi s—a întîmplat. . . Un vecin de—al nostru, cînd se enervează, rupe în dinţi crengi de
copac. Le toacă mărunt, mărunt, de parcă le—ar da la raţe. Nu spune o vorbă, nu trînteşte cu pumnii în
pereţi, ci doar rupe crenguţele şi bufneşte ca o locomotivă. Are dinţi foarte buni şi cred că la o supărare
mai însemnată ar fi în stare să toace un prun întreg, ori un măr. Numai crenguţe de pomi fructiferi toacă
în dinţi. De salcîmi nu se atinge, nici de oţetari, nici de ulmi. După ce—i trece supărarea, îşi clăteşte gura
cu apă rece şi apoi se culcă. Dimineaţa e vesel şi abia atunci povesteşte ce i s—a întîmplat. Unii
obişnuiesc să rîdă de obiceiul lui, dar eu îi dau dreptate. Acum îi dau dreptate. Iată ce mi s—a
întîmplat!... Dar cum să vă povestesc? S—ar putea să socotiţi că sînt un prost. Un papă—lapte. Mă jur
însă pe ce vreţi, că mie nu—mi place laptele. Întrebaţi—o pe mama . . . Povestea—i cît o carte . . . Şi
trebuie s—o iau de la început. Eu nu am surori şi—mi dau seama că—i greu fără ele. Dar nici Cateluţa
n—are fraţi. . . Parcă o văd . . . Era mică şi—avea două codiţe înspre urechi, cu două funde mari, albe şi
în picioare cu nişte sandale roşii. . . „Ia—o de mînă şi apăr—o de cîini şi de băieţii răi", mi—a spus
maică—sa, vecina noastră de lîngă izvor . . . Ea e mică . . . Cred că mi s—a umflat pieptul de mîndrie.
Cateluţa era mică şi fără îndoială că eu eram mare. Şi eu însă şi Cateluţa învăţam în clasa întîi. În fiecare
dimineaţă mă aştepta la poartă. O apucam de mînă şi porneam, uitîndu—mă în dreapta şi în stînga să văd
de unde s—ar ivi o primejdie, pentru colega mea, ca eu să sar în apărarea ei. Şcoala se afla cam departe.
Cîinii se arătau doar pe la garduri, iar băieţii nu îndrăzneau să se apropie de mine . . . Cateluţa se mai
împiedica în cîte—o piatră, pentru că nu—i păsa pe unde merge. Eu n—o certam. În recreaţie nu mă
puteam juca din pricina ei. Trebuia s—o păzesc să mănînce, să—i sparg nucile din ghiozdan, să—i curăţ
merele de coajă, să n—o las să dea toată pîinea cîinelui cel şchiop care trăia din mila şcolarilor, cerşind la
poarta şcolii.
În clasa a doua Cateluţa nu m—a mai lăsat să o duc de mînă la şcoală. Zicea că—i mare. Şi
într—adevăr crescuse aproape cît mine. Singură însă nu pleca de—acasă. Cînd nu mă găsea la poartă, mă
striga. Duminicile şi în zilele de sărbătoare ne jucam împreună. Mama îi dădea dulceaţă şi cîte—o dată o
pieptăna şi—i lega fundele . . . Cînd la mine, cînd la ea, ne făceam lecţiile împreună şi după aceea eu
băteam mingea, iar ea cosea rochiţe păpuşilor . . . Dar ce să mai spun? Ar fi o carte întreagă, cu multe
pagini şi întîmplări. Şi eu n—am de gînd să scriu cărţi. . .
Cam prin clasa a cincea ne—am certat. De la o nimica toată. Nu ne—am spus vorbe urîte,— ci doar
ne—am afurisit să nu mai vorbim unul cu altul pînă la moarte. Să nu ne dăm bună ziua, să nu călcăm în
ograda şi în casa celuilalt, ba chiar trebuia ca unul din noi să treacă din clasa A în B ca să nu ne vedem
deloc . . . Supărarea a ţinut pînă a doua zi dimineaţa. Cateluţa mă aştepta la poartă şi a început să rîdă.
Am rîs şi eu. Şi pînă la şcoală am vorbit despre vremea cînd vom fi mari. Ea voia să se facă învăţătoare.
Eu aviator şi să trec cu avionul pe deasupra şcolii ei şi s—o întreb ce mai face. La cîteva zile ne—am
schimbat gîndurile. Murise bunica sa. Cateluţa voia să se facă medic, să lupte împotriva morţii. Şi cum
pentru cercetările Cateluţei trebuiau fel de fel de aparate, urma să mă fac inginer. . . În fiecare zi visam
cîte ceva împreună . . . Călătorii. . . Descoperiri arheologice! . . . Zboruri spre alte planete . . . Şi pînă la
urmă ne—am jurat să fim prieteni toată viaţa . . . Să ne facem casele noastre aproape una de alta, ca şi
cum am fi frate şi soră. Şi să ne ducem împreună cu familiile noastre, în vacanţă la mare, la munte. Apoi
amîndoi am început să citim şi să discutăm despre eroii cărţilor îndrăgite. Cînd Cateluţa a trebuit să—şi
scoată o măsea, am dus—o eu la dentist şi am aşteptat în faţa policlinicii, pînă cînd a ieşit rumenă în
obraji şi cu batista la gură. Pretindea că n—a durut—o. Odată m—a rugat să merg cu ea pînă la
croitoreasă. După ce s—a îmbrăcat cu rochia cea nouă, a ieşit în prag şi m—a întrebat cum îi şade. Îi
venea bine, semăna cu domnişoarele din reviste . . .
Prin clasa a şaptea am băgat de seamă că—şi pieptăna părul, într—un anume fel şi că era cît mine de
înaltă. Mama zice că pe vremea ei, copiii nu creşteau aşa de repede, iar noi creştem ca în poveste . . . Şi
toate au fost bune pînă alaltăieri. . .
Mi s—a părut mie de cu seară că aud un motor de motocicletă, dar fiind obosit am adormit repede. A
doua zi am cules un coşuleţ de pere „de aur" cum le spune tata şi am pornit spre izvor să i le dau
Cateluţei. Ştiam că—i plac şi că aşteptase coacerea lor . . . În curte la ei văd un vlăjgan înalt cu mustaţă.
Vărul Cateluţei din Popeşti. Îl mai cunoscusem cu vreo cinci ani în urmă. L—am învăţat să înoate în
baltă şi l—am îndopat cu cireşe. Acuma şedea lîngă o motocicletă verde, fudul, pletos, cu pantalonii
strînşi pe coapsă şi largi la glezne ca nişte fuste. Trăgea din ţigară şi mă privea numai cu un ochi. . . „Ce
cauţi aici, mă ţîcă?" întrebă vlăjganul. „Nu caut nimic", i—am răspuns eu . . . „Atunci cară—te că nu pot
întoarce motocicleta din pricina ta" . . . Şi uitîndu—se spre Cateluţa o întrebă: „Cine—i mucosul ăsta? şi
izbucni în rîs . . . Hai, urcă—te, Cateluţa, să te plimb prin sat. . . "
Şi Cateluţa, fără să spună un cuvînt, se urcă pe motocicletă, iar vlăjganul porni motorul. Motocicleta
urcă şi coborî pe uliţă. Eu am rămas cu coşuleţul de pere în mînă ca un caraghios şi apoi m—am întors
acasă. Peste vreun ceas am auzit iar motocicleta, urcînd pe lîngă poarta noastră . . . M—au durut vorbele
vlăjganului, dar mai mult m—a durut tăcerea Cateluţei. . . De ce l—a lăsat pe vărul ei să—şi bată joc de
mine? De ce nu s—a împotrivit vorbelor lui? Mai spre amiază am auzit o bătaie în uşă. M—am uitat pe
geam. Era Cateluţa. Poate că şi—a dat seama că greşise şi venise să mă împace... Însă venise prea tîrziu.
Am lăsat—o să bată. N—am deschis. Prietena mea, prietena mea, Cateluţa, n—a ştiut să mă apere . . .
Parcă o văd cînd era numai de—o şchioapă, cu sandale roşii şi funde mari la tîmple. Se împiedica de
bulgări. Acum, Cateluţa e mare, şi eu fără îndoială am rămas mic. Să nu rîdeţi de mine, dar aşa mi se
pare. Şi sînt tare trist.

Gruia, Calin - Prietena Mea Cateluta PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gruia, Calin - Prietena Mea Cateluta PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|prietena mea cateluța gruia

PRIETENA MEA CATELUȚA

LAUDĂ MUSTULUI DULCE

— Frumoşi trandafiri, zîmbi bătrînul.

—La nimic, aşa . . .

—Ne duci pînă—n spatele tranşeelor româneşti?

—Te aşteaptă Măria—Sa. Şi dacă ai plîngere scrisă adă şi plîngerea.

A RÎS DE MINE LUNA

PRIETENA MEA CATELUŢA

S-ar putea să vă placă și